Mihai Eminescu poezii și povești

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie de Mihai Eminescu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Revedere de Mihai Eminescu – Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am umblat. – Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Şi gonind cântările; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Umplându-şi cofeile, Mi-o cântă femeile. – Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum eşti Tot mereu întinereşti. – Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele.

Împărat şi proletar de Mihai Eminescu Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Ce-i tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă – Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii – ea nu există. însă V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebuie-mpinse Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternice ş-armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia – o frază de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi… Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea – Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug; Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, Copilelor pătate mizeria-n ruşine… Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac să pice În ghearele uzurii copile din popor! Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până şi urma sclavă Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urât – Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce fără de patimi trece în timpul nesfârşit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Înaintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean. O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’; Nimic… Locul hienei îl luă cel vorbăreţ, Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ. Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi; Va creşte tot ce-n lume este menit să crească, Va bea până în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. …………………………………….. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipaje, gândirea-i n-o înşeală; Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti, Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceşti. Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfăşoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă – Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât. ……………………………….. Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt – Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt. Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişc batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu arme-n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. O! luptă-te învelită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate; Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! ………………………………… Scânteie marea lină, şi plăcile ei sure Se mişc-una pe alta ca pături de cristal Prin lunci prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate În faţa lunii, care prin ele-atunci străbate, Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat Al salciei pletoase – şi-ntinse a apei arii În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Îi pare că prin aer în noapte înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată – Moşneagul rege Lear. Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide-n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: ” În orice om o lume îşi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van; În orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou: de unde vine şi unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian. Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă – Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat. În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om – În multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşeală, la nime se distaină, Dorinţe nemărginite plantând într-un atom. Când ştii că visu-acesta cu moartea se sfârşeşte, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”

Călin Nebunul  de Mihai Eminescu   Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieșit afară și unul dintr-înșii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare și nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n țară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satu cela-a-mpăratului era un om ș-avea trei flăcăi. Doi erau cum erau, da unul era prost, ședea-n cenușă și-l chema Călin Nebunul. Ș-au zis acei doi frați: “Haidem și noi să căutăm fetele-mpăratului”. Da’ Călin a zis: “Hai și eu cu voi“. Ș-acei doi au zis: “Hai“. Și-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială și straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ș-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească. A aruncat cel mare ș-a mers vo două zile ș-a ajuns. A aruncat și cel mijlociu și tot așa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi și noapte, și de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit și cremenea și amnaru. De-abia au avut cu ce ațâța oleacă de foc. Ș-au zis așa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalți doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înșii. Acu s-au culcat cei doi, și cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopții s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete. — Cum ai putut să-mi calci moșiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă! — Hai! Și s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu și a făcut din capetele lui trei căpiți de carne. Acu se trezesc cei doi. — Uite, voi ați dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut. Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopții se aude-un vuiet. — Cum ai putut să-mi calci moșiile lui tată-meu fără voia nimănui? Aista era cu patru capete. — Hai la luptă! — Hai! Și l-a omorât și pe acesta ș-a făcut patru căpiți de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie. Acu iar pe la miezul nopții s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete. — Hi! zice Călin Nebunul, — că și zmeul era năzdrăvan, și știa de dânsul — hai la luptă! — Hai! Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ș-a picat o picătură de sânge ș-a stins focul. Ș-așa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ș-în sfârșit l-a omorât Călin Nebunul ș-a făcut opt căpiți de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el și mergea așa supărat prin pădure ș-a ajuns la un copac nalt și s-a suit în vârful lui ș-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el și se pornește s-ajung-acolo și-ntâlnește un om pe drum. — Bună noapte! — Mulțumesc d-tale! — Da’ cine ești d-ta? — Eu-s De-cu-sară. Călin Nebunul l-apucă și-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Miezu-nopții. Ia și pe-acela și-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte și mai întâlnește un om. — Bună noapte. — Mulțumesc d-tale. — Da’ cine ești d-ta? — Eu îs Zori-de-ziuă. Îl leagă și pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârșit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ș-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, și-ntr-însul fierbea vo două-trei vaci șimprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Și împrejurul ei dormeau doisprezece zmei și două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ș-un cărbune-n lulea și, plecând, iacă, i-a venit așa o miroznă de bună din demâncat, și, luând o bucățică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu și el a țipat strașnic, că toți s-au trezit și l-au prins pe Călin Nebunul. Ș-au vrut să-l omoare și el a zis: — Mă rog d-lor-voastre, lăsați-mă, că sunt om sărac! Da’ ei au zis așa: — Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roșu, noi te-om lăsa. Da’ el a zis: — Da’ de ce n-o luați d-voastră, că sunteți mai mulți și mai tari?... — Da’ noi suntem duhuri necurate, și-mpăratul are un cocoș ș-un cățel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoșul cântă și cățelul bate, și noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că ești om pământean. Da’ Călin Nebunul, viclean: — Haideți și d-voastră cu mine, că-s eu om pământean și cățelul n-a bate, nici cocoșul n-a cânta. Da’ Călin Nebunul se uită și vede-un voinic ca și dânsul, legat cot la cot de-un copac, și când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit strașnic, încât au rămas mâinile la copac și el a fugit. Și ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Și era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Și el s-a suit pe poartă ș-a zis zmeilor: — Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Și lua tot lua câte unul și cu paloșul le tăia capul, pân ce a tăiat la toți. Ș-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid și poartă ce avea, ușile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, și scările erau de aur bătute cu diamant, ș-a intrat în casă unde dormea fata. Da’ era lună ș-o mândreațe afară, și luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era așa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o și i-a luat inelul de pe mână și s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ș-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta și pe cellalt cazanu cu carne și-ntr-un hârb oleacă de foc și s-a pornit la drum. Ș-a ajuns la Zori-de-ziuă și i-a dat o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ș-a zis: — Hai, du-te! Mai merge el, ajunge la Miezu-nopții și-i dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i dă drumul ș-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ș-aceluia o bucat’ de carne ș-o bucat’ de turtă și-i zice: — Du-te, bre, ’n pace! Când a ajuns, n-a apucat a ațâța focul, și soarele acu era sus. Frații lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis: — I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta! Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ș-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ș-au mers ei așa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul așa: — Fraților, voi nu-ți putea trece-n pădurea asta. Faceți-vă voi o colibă aici și stați și mă duc eu singur. Așa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide. — Da cât mănâncă zmeul tău? Fata zice: — Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte și patru antaluri de vin. Zice: — Ia să văd eu, le-oi putea mânca? Se pune Călin Nebunul și mănâncă toate. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune! — Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Da’ că, zice, eu ți-am mâncat mâncarea. — Cu atât mai bine, zice, eu sunt ușor și tu ești greu. Și se iau la luptă și se luptă și-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei: — Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Și se pornește. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ș-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut strașnic de dragă. — Bună vreme, fată de-mpărat! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut. Da’ și Călin Nebunul era frumos, și fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice: — Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide! — Da cât mănâncă zmeul? — Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte și opt antaluri de vin. — Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca? Și mănâncă tot. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câine de zmeu! — Mulțumesc, Călin Nebune. — Hai la luptă! — Stai, să mănânc ceva. — Că eu ți-am mâncat mâncarea! — Mi-o fi mai ușor la luptă. Și se iau, se luptă și se luptă, și-l omoară Călin Nebunul. Da lui așa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ș-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l știa, da văzându-l cu soră-sa a-nțeles. — Unde-ți este bărbatul tău? — La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară! — Cât mănâncă el? — Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece antaluri de vin. — Ia să văd eu, oi mânca? Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea și zice-așa: — Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine. Iaca, vine și zmeul. — Bună vreme, câne de zmeu! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune! — Am venit să-ți iau pe fată. — Ba pe fată nu-i lua-o. — Hai la luptă! — Numai să mănânc ceva. — Eu demâncatul ți l-am mâncat! — Eu oi fi mai ușor, tu mai greu. Hai la luptă! — Hai! Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul: — Hai, eu m-oi face o pară roșă, tu te fă o pară verde. Da’ el cu asta a greșit, că para roșă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Și-i zice zmeul: — Cioară, cioară, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ verde. Da’ Călin Nebunul zice: — Împărate prenălțate, moaie-ți aripa ta-n apă și stinge para ast’ roșie. Cioara, când a auzit — știi d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ș-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele și s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ș-a luat și pe cea mare și s-a pornit ș-a ajuns la frații lui. Ș-a zis așa: — Fraților, pe aste două le-ți lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; și s-a culcat să doarmă. Și frații s-au sfătuit așa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele și să ieie fetele și să se ducă la-mpăratul și să zică că ei le-au scos. Și i-au tăiat picioarele când dormea ș-au luat fetele și s-au pornit (așa era de trudit de lupte, încât n-a simțit când i-au tăiat picioarele). În zori de ziuă se trezește el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan. S-a luat el încetișor ș-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile și vo trei nopți ș-a ajuns la un palat, așa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiți la dânsul. Ș-a auzit un cântec așa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetișor și se suie pe scările cele și vede acolo pe voinicul ce-și rupsese mâinile la zmei. — Bună vreme, voinice! — Mulțumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai pățit? Și el începe a-i spune toate câte-a pățit. — Hai să fim frați de cruce! — Hai! — Da d-ta cine ești? l-întreabă Călin Nebunul. — Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, și pădurile astea au fost toate a tătâne-meu și ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, și eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat și se primblă prin pădure. Așa într-o zi, aude un foșnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice așa: — Eu m-oi apropia încetișor și ți-oi da drumul, și tu prinde cu mâinile. Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată și zice așa: — Fă-mi mie picioare și istuia mâini, ori te omorâm. Și zmeoaica zice: — Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieși cu picioare și istlalt cu mâini. Da’ Călin Nebunul, mehenghiu: — Vâră-te tu întâi. — Ei... ba vârâți-vă d-voastră! Da’ Călin Nebunul rupe o crenguță verde ș-o moaie-n apa ceea ș-o scoate uscată, ș-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce. — Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă. Călin Nebunul vâră o crenguță uscată ș-o scoate verde, și se vâră el acolo și se scoate cu picioare și cellalt cu mâini. Și ia ș-o omoară pe zmeoaică, că știa că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar și zice Călin Nebunul așa: — De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ți-am spus eu, la fata-mpăratului Roșu. Și se iau și se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcați cu ițari și cu cojoc și-ncinși cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră. — Bună seara, mătușă! — Mulțumesc d-tale, voinice! — Da’ ce-i aici, ce s-aude? — Se mărită fata-mpăratului. — Da’ cine o ia? — Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei. Da’ Călin Nebunul îi zice-așa babei: — Mătușă, iaca-ți dau un căuș de galbeni, să-mi faci ce ți-oi zice. — Ți-oi face, voinice. El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ș-a pus inelu-n mijloc ș-a zis așa: — Du, mătușă, și pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti și te-or da afară, vârâ-te-așa, cu de-a sila. Baba s-a dus ș-a intrat în ghionturi, ca acolo, ș-a pus pe masă, ș-a ieșit. Când i-a dat Călin Nebunul căușul cel de galbeni, ea strașnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viața ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ș-a rămas inelu-n mijloc. Fata a zis: — Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se știe cum l-am prăpădit. Împăratul a-nceput a striga: — Cine-a adus basmaua cu alunele? Logofeții au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul și intră. Da’ mirele, țiganul, ședea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul ușei, o perină a căzut de sub țigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ș-a doua și țiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvălești”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ș-a treia perină, că de! țiganului nu i se cădea să șadă. Zice-mpăratul: — Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta? — Împărate prenălțate! Iaca cum și iaca cum. Da’ țiganul: — Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii... Da’ Călin zice: — Împărate, s-aducă toți zmeii, să vezi: este vârful limbilor? A adus, și cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos și i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd și-a legat pe țigan la coada calului, ș-a pus ș-un sac de nuci ș-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica și bucățica din țigan. Acu-mpăratul a zis: — De-acu, voinice, mi-i fi ginere. — Da’ Călin a zis: — Ba nu,-mpărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela. Și l-a adus, deși fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ș-a făcut o nuntă strașnică, de-a ținut vo trei săptămâini; luminații, lăutari, ce nu era. — De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea. Cât plângeau ei și stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămâie. Ș-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat strașnic ș-un cârd de porci, și-l păștea un băiețel ca de vro șapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vo opt ani de zile. — Bună vreme, băiețele! — Mulțumim d-tale, bade! — Cine șade-n curțile ieste? — Ia, niște voinici care au luat niște fete de-mpărat, care le luase zmeii. — Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat? — Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică. — Da’ cea mijlocie? — Aia au pus-o de păzește găinăria. — Da’ tu a cui ești? — Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela... Da el, când a auzit așa, numai el știa inima lui, că dă, să ierți mata, cinstita fața matale! era a lui. — Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol. Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre. Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a țipa alergând, porcii — toți după dânsa. Decât a auzit ei ș-au ieșit afară ș-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Și s-au sculat îndată și s-au pus în genunchi înaintea lui: — Iartă-ne, frate, că ne cunoaștem greșala. Da’ Călin a zis așa: — Ba nu, fraților, hai să facem o bombă de fier, și noi să ne punem tustrei alături, ia-așa, cum faci cruce. Ș-o aruncați unul din voi în sus, că-i știut că pe care-a cădea, acela-i vinovat. Ș-au aruncat în sus, ș-a căzut pe cei doi și i-a făcut mii de fărâme. Și el a făcut o nuntă strașnică. Da’ el nu era așa tare la inimă ca să ție pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ținea ca la cumnatele lui. Ș-a făcut un bal strașnic, și eram și eu acolo... și ei au făcut o ulcicuță de papară și m-au dat pe uș-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal cu șaua de aur, cu trupul de criță, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ș-am încălecat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălecat pe-o poartă și ți-am spus-o toată.

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac… Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… De-atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric… În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace… Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti, De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi… Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?… Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă, Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. „De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!” O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege… Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării… Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!