Mihai Eminescu poezii și povești

  Somnoroase păsărele… de Mihai Eminescu Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină – Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce – Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie – Noapte bună!  

Scrisoarea V de Mihai Eminescu Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii, Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece, Ia întreab-o bunăoară – O să-ţi spună de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode, Când cochetă de-al tău umăr ţi se reazemă copila, Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila. E frumoasă, se-nţelege, Ca copiii are haz, Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri Şi la degetele mânii şi la orice-ncheieturi. Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şede bine Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place; Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino-încoace!” Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată. Şi se naltă din călcâie să-ţi ajungă până la gură, Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, Ce n-o are decât numai sufletul unei femei, Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei! Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji – Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj – Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ. Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale, Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene, Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge. Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură, Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos, Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos? În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună; În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti, Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti, Când in inimă e vară,; în zadar o rogi: „Consacră-mi Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!” Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei, că-n tine E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, C-acel demon plânge, râde, neputând s-audă plânsu-şi, Că o vrea, spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, Pân-a nu ajunge-n culmea dulcei muzici de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară Virginele ce stătură sculptorilor de modele, Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele. S-ar pricepe pe el însuşi acel demon, s-ar renaşte, Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu; Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore, De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci, Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. Căci de piatră de-ar fi, încă s-a încălzi de-atât amor, Când, căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor, Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească, Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească. Ştie care ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă, Că aruncându-se în valuri şi cerând să te-nţeleagă Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi? Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ. O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei – Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei Ce-o înconjoară, toţi zicând că o iubesc – cât de naivă – Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan După care ea atrage vreun june curtezan, Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el, O chiorăşte cu lornionul, butonat cu o garoafă, Operă croitorească şi în spirit şi în stofă; Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc, Şi când dama cochetează cu privirile-i galante, Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante, Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala, Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos, A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, Este piedica eternă ce-o punem la adevăr. Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vreo femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece, Ia întreab-o, bunăoară, Ş-o să-ti spună de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode, Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila – De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!

Scrisoarea IV de Mihai Eminescu Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înaltă în tăcere dintre rariştea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numai Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură şi-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier, E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul, Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostreţe Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi seara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara; „O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătase, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează. Vino! Joacă-te cu mine, cu norocul meu, mi-aruncă De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă, Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in; Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, Vioriul glob al lămpii, mlădioasa mea stăpână!” Şi uscat foşni mătasea pe podele, între glastre, Între rozele de Şiras şi lianele albastre; Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii – Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei – Din balcon i-aruncă o roză şi cu mâinile la gură, Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură; Apoi iar dispare-înăuntru, auzi pasuri ce coboară, Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braţ de braţ păşesc alături, le stă bine laolaltă, Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă. Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Şi încet înaintează în lovire de lopeţi, Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi, Luna, luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte, Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunii disc, stăpânitor de ape. lară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt; Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă, Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui, Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui, Dă-mi-i mie ochii negri, nu privi cu el în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi – Aş orbi privind într-înşii, O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul, toate, toate ni-s prietini, Ai putea. să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi, Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte, Pretutindeni fericire, de-i viaţă, de e moarte. Fantezie, fantezie, când suntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri! Unde ai văzut vreodată aste ţări necunoscute? Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o dezmierzi, După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept, S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!” Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşa, Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit, Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni, Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni, Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de mustăţi Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Sunt sătul de-aşa viaţă, nu sorbind a ei pahare, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an? Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte, El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte, Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg. Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură? Că e leagăn unor vieţi ce seminţe sunt de ură? Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins? O, teatru de păpuşă, zvon de vorbe omeneşti, Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti Fără ca să le priceapă, După ele un actor Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dupăolaltă, ce va spune veacuri încă, Până ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară? S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi? De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio, Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicol, întelege-o, Da, visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi, Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg, Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg, N-o mai caut, Ce să caut? E acelaşi cântec vechi, Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare. P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată. Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună, Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit, Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac… Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… De-atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric… În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace… Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti, De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi… Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?… Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă, Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. „De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!” O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege… Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării… Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: – Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.   Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri, Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.   Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.   Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali; După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun; E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.   Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid… Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…   La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari… Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.   Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: – Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.   La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. – Tu eşti Mircea? – Da-mpărate! – Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. – Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale… De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. – Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!… La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins. Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag? – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?… Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier, A credinţei biruinţă căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!   Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul… Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată – Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.   Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe: „De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprâncenele; Că şi eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos.”   De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii… În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ, Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.   Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi În aplauzele grele a canaliei de uliţi, Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!   Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!   La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos… Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?   Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană… O, te-admir, progenitură de origine romană!   Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.   Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!