Edmondo de Amicis scriitor, jurnalist și pedagog italian

Mama Lui Garrone de Edmondo De Amicis   Îndată ce mă întorsei la școală, auzii o veste tristă. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru că mama sa era rău bolnavă și sâmbătă seara, ea își dete sufletul. Ieri de di-mineață, îndată ce intră profesorul în clasă, ne zise: — Sărmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Mâine, bietul băiat o să vină la școală. Vă rog, băieți, să respectați grozava durere ce îi sfâșie inima. Când va intra, salutați-l se-rios și prietenește, nici unul să nu glumească, nici unul să nu râdă cu el; vă rog! Azi de dimineață, puțin mai târziu decât ceilalți, intră Garrone. Mi se rupse inima, când îl văzui. Era tras la față, avea ochii roșii și abia se ținea pe picioare: parcă ar fi fost bolnav de o lună de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbră-cat în negru din cap până în picioare. Ce milă ne era de el! Nici unul nu crâcni, toți ne uitarăm la dânsul. Cum intră și văzu iarăși clasa de unde mama sa venea să-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea ori în zilele de examen, ca să-i dea cele din urmă povețe și unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerăbdător de a alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns dis-perat. Profesorul îl luă lângă sine, îl îmbrățișă și-i zise: — Plângi băiete; dar fă-ți inimă. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubește încă; tot trăiește lângă tine și într-o zi o s-o revezi, pentru că ești un suflet bun și cinstit ca și dânsa. Fă-ți inimă! După ce zise aceasta, îl aduse în bancă, lângă mine. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Garrone își scoase caietele și cărțile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, și deschi-zând cartea de citire, unde e o gravură care reprezintă o mamă cu fiul ei de mână, izbucni iarăși în plâns, și își plecă ușor capul pe braț. Profesorul ne făcu semn, să-l lăsăm să stea așa și începu lecția. Eu aș fi vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce. Îl atinsei cu mâna și îi șoptii la ureche: — Nu mai plânge, Garrone dragă! El nu răspunse și, fără să-și ridice capul de pe bancă, își puse mâna lui într-a mea și o ținu așa. La ieșire nu-i vorbi nimeni; toți trecură pe lângă el cu respect și în tăcere. Văzui că mă așteaptă mama și alergai s-o îmbrățișez; dar ea mă respinse și se uită la Garrone. Deocamdată nu înțelesei de ce, dar băgai de seamă că Garrone, singur de o parte, se uită la mine cu o privire de o întristare nespusă, parcă ar fi zis: Tu îmbrățișezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrățișez pe a mea! Tu ai încă pe a ta; a mea a murit! și atunci pricepui pentru ce mama mă respinsese. Ieșii cu dânsa, dar nu o luai de mână.

Mama Lui Franti de Edmondo De Amicis   Cu toată blândețea lui Derossi, Votini tot nu se îndreptă deloc. Ieri, la lecția de religie, în fața directorului, profesorul în-trebă pe Derossi, dacă ține minte cele două strofe din cartea de citire: Oriunde îmi îndrept privirea, preaînalte Dumnezeule, eu pe tine te văd! Derossi spuse că nu. Votini se sculă repede surâzând și strigă: — Le știu eu! — Era vesel, crezând că face în necaz lui Derossi. Dar nu izbuti; tot el a rămas păcălit, căci nu putu să recite poezia din cauză că mama lui Franti intră ca un fulger în clasă, îmbrâncind dinaintea ei pe fiul său, care fusese eliminat pentru opt zile din școală. Mă înfior gândindu-mă la trista scenă ce văzurăm. Biata femeie! Era speriată! Venise cu capul gol. Era plină de zăpadă! Vai de ea, săraca! Se aruncă la picioarele direc-torului și îi zise cu glasul înecat în lacrimi: — Domnule director! Fie-vă milă de mine, primiți iar pe băiatul meu la școală! De trei zile de când e acasă, îl țin as-cuns de taică-său, căci ferească Dumnezeu, dacă ar afla ade-vărul, l-ar omori! Fie-vă milă, căci nu știu ce să mai fac! Vă rog din tot sufletul, domnule director! Directorul încercă să o scoată afară din școală, dar nu putu căci ea se împotrivea plângând și rugându-se mereu: — De-ați ști ce de suferințe, ce de necazuri mi-a pricinuit copilul acesta, v-ar fi milă de mine! Domnule director, nu-mi respingeți această cerere, vă rog; cine știe, poate că s-o în-drepta! Văd bine că nu o să mai trăiesc mult; simt că mi se apropie ceasul și, înainte de a închide ochii, aș dori să-l văd îndreptat... căci... ce să-i fac?... și începu să plângă cu ho-hot... este copilul meu; măcar că e rău, tot îl iubesc!.... Aș muri dispera-tă!... Mai iertați-l și de astă dată, domnule direc-tor, numai ca să nu se întâmple vreo nenorocire; iertați-l de mila unei sărmane mame! Și își acoperi obrajii cu mâinile suspinând. Franti ședea cu capul plecat, nepăsător. Directorul se uită la el, rămase câtva timp pe gânduri, după aceea îi zise: — Franti, du-te la locul tău! Atunci, mama sa se sculă, mulțumi de mai multe ori di-rectorului, fără să-i lase timpul de a zice ceva, și se îndreptă spre ușă ștergându-și ochii; apoi, adresându-se către Franti, îi zise cu o voce sfâșietoare: — Fii bun, copilul meu! Vă rog pe toți să aveți puțină răbdare cu el!... Mulțumim domnule director, de bunătatea ce ați avut. Fii cuminte, copile; Te rog! Bună ziua, băieți! Mulțumim domnule profesor, vă rog iertați cu toții pe o sărmană mamă! Se uită încă o dată la fiul său, parcă s-ar fi rugat la dânsul, și plecă trăgându-și colțul șalului, care se târa pe jos. Chipul ei era palid ca turta de ceară, capul îi tremura și spinarea îi era încovoiată; o auzirăm cum tușea când cobora pe scări. Directorul se uită drept în ochii lui Franti și îi zise cu un ton care, în acea tăcere, te făcea să tremuri: — Franti, o omori pe mama ta! Toți ne uitarăm la el înfiorați. Ticălosul zâmbea.

Întâia Zi De Școală de Edmondo De Amicis   Azi e întâia zi de școală! Ca un vis au trecut la țară, cele trei luni de vacanță! Mama m-a dus azi dimineață la școala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la țară și mă duceam la școală cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele două librării erau pline de părinți, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se grămădise atâta lume, încât portarul și polițistul abia puteau să țină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simții că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roșu și zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse: — Va să zică, Enrico, iată-ne despărțiți pentru totdeauna! Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot mă întristară. Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână și cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala și scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de școală. Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din ușa clasei sale și-mi zise: — Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Și se uită la mine cu întristare. În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieți crescuseră, alții se îngrășaseră. În etajul de jos, unde se și făcuse împărțirile, erau co-pilași din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă și se opinteau ca niște măgăruși; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, văzând pe părinții lor că pleacă, începeau să țipe și aceștia erau siliți să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânșii. Profesoarele nu mai știau unde le stătea capul. Pe frățio-rul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasă: cincizeci și patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică și tristă mi se păru școala pe lângă pădurile și munții unde-mi petrecusem vara! Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Părea că este un școlar de-ai noștri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roșu și zbârlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barbă, părul îi e cărunt și lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită țintă la noi ca și cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârșitul lunilor! Ce de ostenea-lă!" Îmi păru bine că găsii pe mama la ușa școlii, căci sim-țeam nevoia de a mă arunca în brațele ei. Ea mi-a zis: — N-ai grijă, Enrico, o să învățăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea așa de blând și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasă ca mai înainte!

Ingâmfare de Edmondo De Amicis   Carol Nobis e de o îngâmfare nemaipomenită. Se șterge pe mânecă mereu cu dispreț, când Precossi îl atinge în treacăt! E îngâmfat, fiindcă tatăl său e foarte bogat; Dar ce? Tatăl lui Derossi nu e și el bogat? Ar vrea să aibă o bancă numai pentru dânsul; i-e tot frică de toți că îl murdăresc. Se uită la toți de sus până jos; mereu îi joacă pe buze un zâmbet disprețuitor. Vai de acela care, ie-șind din bancă, l-ar atinge măcar cu piciorul! Pentru un lu-cru de nimic îți aruncă o ocară în obraz, sau te amenință că să aducă la școală pe tatăl său. Nu-și mai aduce aminte de buna lecție ce i-a dat-o tatăl său, când l-a silit să-și ceară iertare de la băiatul cărbuna-rului. N-am văzut niciodată trufie așa de mare! Și nici nu-l iubim, nimeni nu-și ia ziua bună de la dânsul, nimeni nu-i suflă lecția, când n-o știe. Nici el nu poate suferi pe nimeni și se preface că ne disprețuiește, mai ales pe Derossi, fiindcă este cel dintâi, și pe Garrone, fiindcă-l iubim toți. Derossi nu-l ia în seamă și Garrone, când îi spune cineva că Nobis a vorbit de rău de el, răspunde: — Carol e de o îngâmfare atât de prostească, încât nu me-rită nici calcavurile mele. Coretti îi zise într-o zi, văzându-l că râde de căciulița lui de blană de pisică: — Fă bine și du-te la Derossi, ca să înveți cum trebuie să se poarte un boier mare! Ieri, prostul s-a plâns profesorului, deoarece calabrezul îl atinsese cu piciorul. Profesorul întrebă pe calabrez, dacă a făcut înadins. — Nu, domnule! răspunse sincer, calabrezul. Atunci, pro-fesorul certă pe Carol, zicându-i că e prea supărăcios, prea neprietenos. Nobis murmură cu aerul lui disprețuitor: — O să te spun tatei! Atunci, profesorul se supără și-i strigă: — Tatăl dumitale n-o să-ți dea mai multă dreptate decât mai deunăzi; și apoi în școală numai profesorul poate să judece și să pedepsească! în urmă adăugă cu blândețe: Haide, Nobis, schimbă-ți purtarea, fii bun și politicos cu ca-marazii dumitale. Vezi bine, că aici copiii săraci și cei bogați, fiul meșteșugarului și al boierului, toți se iubesc ca niște frați, precum și sunt. De ce nu faci și dumneata ca ceilalți? Te-ar costa așa de puțin, ca să dobândești iubirea tuturor și cu cât ai fi tu însuți mai mulțumit! Nu-mi răspunzi nimic? Nobis, care ascultase cu obișnuitul său zâmbet disprețuitor, răspunse foarte rece: — Nu, domnule! — Șezi! îi răspunse profesorul. — Te plâng: ești un băiat fără inimă! Totul părea sfârșit, când, Zidărașul, care stătea în banca întâi, se întoarse spre Nobis, care se afla în banca din urmă, și-i făcu botul de iepure, așa de nimerit, încât toată clasa pufni de râs. Profesorul îl ceartă, dar fu silit să-și ascundă râsul. Nobis se prefăcu și el că râde, dar înverzise de ciudă.

Garibaldi de Edmondo De Amicis   Azi e o zi de doliu național. Aseară a murit Garibaldi. Știi tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor. A murit la șaptezeci și cinci de ani. S-a născut la Niza. Era fiul unui căpitan de corabie. La opt ani scăpă viața unei femei; la treisprezece aduse la mal o barcă în care se aflau mai mulți tovarăși de-ai lui, ce erau să se înece; când a avut douăzeci și șapte de ani salvă la Marsilia viața unui tânăr ce era să fie înghițit de valurile mării, iar la patruzeci și unu de ani scăpă pe ocean un vapor care luase foc. Se luptă zece ani în America pentru neatârnarea unui popor străin, s-a bătut în trei războaie împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei și a Trentinului; apără Roma contra francezilor în 1849; eliberă Palermo și Neapole la 1860; se luptă iarăși pentru ocuparea Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în războiul cel crâncen pe care îl avură cu germanii. Avea flacăra vitejiei și geniul războiului. A luat parte la patruzeci de bătălii și a câștigat treizeci și șapte. Când nu se lupta, muncea ca să trăiască, sau se retrăgea într-o insulă singuratică, să cultive pământul. A fost: profesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, dictator; a fost mare, a fost bun și modest. Ura pe toți asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toți cei slabi. N-avea alt țel decât binele, refuza onorurile, disprețuia moartea, adora Italia. La chemarea sa războinică, legiuni de viteji alergau din toate părțile sub steagul lui. Nobilii își părăseau palatele; lucrătorii uzinele; tinerii școlile; ca să lupte sub steaua gloriei sale. În război purta o bluză roșie. Era frumos, blond și voinic. Pe câmpul de bătaie era un fulger; în familie, un copil; iar în durere un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, fericiți în ceasul morții de a-l vedea de departe trecând biruitor. Și mii și mii și-ar fi dat viața pentru el; iar milioane l-au binecuvântat și-l vor binecuvânta. A murit! O lume întreagă îl plânge. Tu nu-l înțelegi acum, Enrico. Dar vei citi despre izbânzile sale și cât vei trăi vei auzi totdeauna vorbindu-se de el. Pe măsură ce vei crește, figura lui va crește o dată cu tine; când vei fi bărbat, ea îți va apărea uriașă și când nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trăi nici fiii fiilor tăi, nici chiar urmașii lor, totuși generațiile vor vedea sus figura luminată a acestui mântuitor de popoare, încoronată de numele biruințelor sale întocmai ca de un nimb de stele, și fiecărui italian îi va bate inima, când va rosti numele său. Tatăl tău.