Edmondo de Amicis scriitor, jurnalist și pedagog italian

  Directorul. Vineri, 18.   Coretti era vesel azi de dimineaţă, fiindcă profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârşitul lunii. Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul des şi creţ, cu barba neagră, cu ochii căprui şi cu un glas gros şi tare. El ameninţă necontenit pe copii, că are să-i facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secţie; cu toate acestea nu pedepseşte pe niciunul; din contră zâmbeşte pe ascuns, pe sub mustaţă. Profesorii noştri sunt opt cu domnul Coatti, socotind şi pe un suplinitor, care n-are încă barbă şi e aşa de mic, încât pare că e un băieţandru. Un profesor din clasa a IV-a umblă şchiopătând, înfăşurat totdeauna într-un tartan de lână; este copleşit de reumatisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era învăţător rural, într-o şcoală aşa de umedă încât curgea apa pe pereţi. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de tot. Acesta a fost profesor la o şcoală de copii orbi. Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă ochelari şi are mustăţile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocăţelul, fiindcă îşi luase bacalaureatul şi, fiind învăţător, studiase în acelaşi timp, şi dreptul. El a făcut o carte în care arată cum trebuie să se scrie literele. Profesorul care ne învaţă gimnastica, are un chip cu totul soldăţesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi şi are la gât semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la Milazzo. Directorul nostru e un om înalt, pleşuv, cu barba lungă şi căruntă, poartă ochelari legaţi cu aur şi este îmbrăcat totdeauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e cu băieţii! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povăţuieşte încetinel, zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminţi, că trebuie să se căiască şi să promită că o să fie ascultători. Le vorbeşte cu atâta blândeţe şi cu un glas aşa de lin, încât toţi ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionaţi mai tare decât dacă ar fi fost pedepsiţi. Bietul director! E totdeauna dimineaţa cel dintâi la postul său, ca să aştepte pe şcolari şi să vorbească şi cu părinţii. La ieşire, după ce pleacă ceilalţi profesori, el tot se mai învârteşte pe lângă şcoală, ca să vadă nu cumva să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească băieţii pe uliţă, să se joace şi să-şi umple ghiozdanele cu nisip şi cu pietricele. Îndată ce-l zăresc la colţul vreunei străzi, copiii fug în toate părţile, încetând deodată de a se mai juca de-a arşicele sau de-a mingea. El îi ameninţă de departe cu degetul, dar tot cu aceeaşi privire iubitoare şi tristă. Mama spune că nu I-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit băiatul, care intrase voluntar în armată. Ţine portretul său pe masă, în cancelaria direcţiunii, ca să-l aibă totdeauna dinaintea ochilor. După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: scrisese chiar petiţia prin care cerea primăriei, ca să-l scoată la pensie şi, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria direcţiei, îi zicea: — Ce păcat, domnule director, că-ţi ceri retragerea! Tocmai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe copilul său la şcoala noastră, fiindcă se mutase în suburbia aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mişcare de surprindere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se mai uită iarăşi la copil trăgându-l lângă dânsul şi ridicându-i obrazul, apoi zise: — Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată şi pe fiu şi rămase câtva timp pe gânduri. — Ce păcat că te retragi! zise încă o dată, tatăl meu. Atunci, directorul luă petiţia ce conţinea cererea sa de retragere, o rupse în două şi zise: "Rămân!"        

Camaradul meu, Coretti. Duminică, 18.   Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ. — Ce faci Coretti, îl întrebai eu. — Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia!   Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece lucrarea..., aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea..., întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătişată. Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi. — Ce mă fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul: — Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte. — Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea. — Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută. — Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători, chingi... am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu frumoasa lui caligrafie.   E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele. — Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi! — Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte. — E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face... Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata mamă! — Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele soldaţilor?... Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte. — Hai la mama!   Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap. — Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu. — Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa? În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele mamei sale, trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe dulap. — Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală. — Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună. — Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!   Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert   Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel. Ne întoarserăm în bucătărie. — Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal. — O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!   Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil. Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: "Iată gimnastică!... Mai bună decât întinderea braţelor înainte..." — Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!   Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă, băiete!   O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise: — Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine. Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.   — Ferice de tine! strigă el încă o dată. — Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de ori mai bun decât mine!  

Edmondo de Amicis   Cuore Inimă de copil     Prefaţa autorului   Această carte e, mai cu seamă, închinată copiilor din şcolile primare, care sunt în vârsta de la nouă până la treisprezece ani; ea s-ar putea intitula: Istoria unui an de şcoală, scrisă de un elev din clasa a III-a al unei şcoli orăşeneşti din Italia. Când spunem că e scrisă de un elev din clasa a IlI-a, nu voim să zicem că el a scris-o întocmai cum este aici tipărită. Dânsul însemna zi cu zi într-un caiet, după cum se pricepea, tot ce văzuse, simţise, cugetase: în şcoală şi afară din şcoală; iar la sfârşitul anului, tatăl său scrie aceste pagini după notele lui, silindu-se a nu schimba nimic din gânduri, ci a păstra, pe cât se poate, cuvintele fiului său. Patru ani în urmă, acesta fiind în gimnaziu, îşi reciti manuscrisul şi mai adăuga prin el câte ceva de la sine, folosindu-se de amintirile sale încă vii, despre persoanele şi faptele din trecut. Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos.     OCTOMBRIE   Întâia zi de şcoală Luni, 17.   Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azi dimineaţă la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la ţară şi mă duceam la şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două librării erau pline de părinţi, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, şi în faţa şcolii se grămădise atâta lume, încât portarul şi poliţistul abia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:   — Va să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna! Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă întristară. Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala şi scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu uşile celor şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală. Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din uşa clasei sale şi-mi zise:   — Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Şi se uită la mine cu întristare. În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieţi crescuseră, alţii se îngrăşaseră. În etajul de jos, unde se şi făcuse împărţirile, erau copilaşi din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă şi se opinteau ca nişte măgăruşi; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alţii, văzând pe părinţii lor că pleacă, începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânşii.   Profesoarele nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţiorul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toţii în clasă: cincizeci şi patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau şaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna premiul I. Ce mică şi tristă mi se păru şcoala pe lângă pădurile şi munţii unde-mi petrecusem vara!   Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era şi ce micuţ! Părea că este un şcolar de-ai noştri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roşu şi zbârlit! Profesorul de acum e înalt şi n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită ţintă la noi ca şi cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârşitul lunilor! Ce de osteneală!" Îmi păru bine că găsii pe mama la uşa şcolii, căci simţeam nevoia de a mă arunca în braţele ei. Ea mi-a zis: — N-ai grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu profesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala nu mi se mai pare aşa de frumoasă ca mai înainte!   Profesorul nostru. Marţi, 18.   De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute. — Bună ziua, domnule profesor! — Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strângeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea: — Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi rămânea serios după fiecare salutare; dunga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre fereastră, uitându-se la acoperişul casei din faţă; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit.   După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la faţă şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are şi-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.   În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ridică şi început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, aşteptându-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap şi îi zise numai atât: — Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învăţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a şi răspuns "da"; de aceea vă şi mulţumesc!   Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfială: — Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte şi-i răspunse: — Du-te, fătul meu!   O nenorocire. Vineri, 21.   Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineaţă, pe când mergeam la şcoală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese profesorul, când deodată văzurăm o mulţime de lume grămădită la poarta şcolii. Tata zise îndată: — Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul! Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinţi şi de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toţi stăteau cu faţa întoarsă către cancelaria directorului şi din toate părţile se auzea zicându-se: "Bietul băiat! Săracul Robetti!" Chipul gardistului şi capul pleşuv al directorului se zăreau pe deasupra capetelor, în fundul cancelariei. Puţin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi şoptindu-se: "E doctorul!" Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat. — O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; şi l-a frânt! adăugă un altul. Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la şcoală prin uliţa Dora- Grossa, văzu că un băieţel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-şi tragă piciorul destul de repede şi roata omnibuzului îl călcă. E băiatul unui căpitan de artilerie.   Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieşi înainte şi se aruncă în braţele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amândouă se repeziră în odaie şi se auzi îndată un ţipăt sfâşietor: "Pietro", dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă şi directorul ieşi pe pragul uşii ţinând în braţe pe băiatul rănit, care-şi rezema capul pe umărul lui; era galben la faţă şi cu ochii închişi. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la faţă, se opri puţintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâinile, ca să-l arate mulţimii grămădite. Atunci, profesori, profesoare, părinţi, băieţi: toţi şoptiră într-un glas: — Să trăieşti, Robetti, dragă! El deschise ochii şi întrebă: — Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând şi-i zise: — Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraş! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieşiră, aşezară binişor băiatul în trăsură şi porniră; iar noi, cu toţii, intrarăm prin clase în tăcere.    download carte...

Micul Cosar de Edmondo De Amicis   Ieri, către seară, m-am dus la școala de fete, care e lângă a noastră, ca să dau povestea băiatului podavan profesoarei surorii mele, Silvia, căci dorea s-o citească. În acea școală sunt șapte sute de fete. Când sosii acolo, li se dădu drumul și ieșeau vesele, pentru că aveau două zile de sărbătoare: ziua sfinților și ziua morților. Văzui ceva frumos! În fața școlii, dincolo de uliță, stătea un biet coșar mititel, rezemat de zid și cu razul pe umăr, plângând amarnic, sărăcuțul! Două sau trei fete se apropiară de el și-l întrebară: — Ce ai? De ce plângi așa de tare? El nu le răspundea, plângea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plângi? adăugase alte copile. Atunci el, ridicându-și capul, ne arătă obrăjorul mic și rotund, cu lacrimile ce-i curgeau șiroaie și ne spuse că măturase coșurile la mai multe case și pierduse banii din buzunar: o sută cincizeci de lire; ne arată și ruptura buzuna-rului. Mi-e frică să mă duc acasă fără bani; mă bate stăpânul! zise el plângând din ce în ce mai tare; apoi, deznădăjduit, își ascunse iarăși fața în mâini. Copilele stăteau serioase și se uitau la el. În vremea aceea se apropiară alte fete, mari și mici, săra-ce și bogate, cu ghiozdanul în mână. Una din ele mai mări-cică și cu o pană albastră în pălărie, scoase din buzunar zece lire și zise: — Eu n-am decât zece lire, hai să strângem mai mulți! Și eu am zece lire, zice alta îmbrăcată în roșu. — Sper că vom aduna lesne suma, dacă o da fiecare câte ceva. Atunci începură să strige: Maria! Gigia! Caterina! Dă și tu zece lire! Cine are bani să-i dea! Unele aveau bani, ca să cumpere flori, sau caiete: îi deteră. Altele mai mici, deteră câte două lire. Acea cu pana albastră strângea banii și îi număra tare. — Cinci, zece, cincisprezece! Ei dragă, mai va, până să strângem suma! Mai va fi până să strângem suma! Una mai mare decât toate, care își da chiar aere de profesoriță, înain-tă și dete cincizeci de lire. Toate celelalte o lăudară. Mai lipseau șaptezeci și cinci de lire. — Să așteptăm pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au mai mulți bani! Numaidecât sosiră și fetele celelalte, și într-o clipă suma se împlini. Toate se grămădeau în jurul băiatului. Era o priveliște așa de drăgălașă să vezi pe mititelul coșar printre rochițe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de pene, de panglici și cârlionți! Suma trebuincioasă se împli-nise de mult și tot se strângeau bani. Fetițele mai mici, care n-aveau bani, se furișau și ele printre cele mari, ca să dea copilului buchețele de flori: vroiau să-i dea și ele ceva. Deodată veni portăreasa strigând: — Doamna directoare! Fetele o luară la fugă, care în dreapta, care în stânga, cu un stol de păsărele. Micul coșar rămase singur lângă zid, ștergându-și ochii, vesel și cu mânușițele pline de bani. Butonierele hăinuței, pălăria, buzunarele lui, totul era numai buchețele de flori și altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui!

Mama de Edmondo De Amicis   Fiul meu, azi în fața profesoarei fratelui tău nu te-ai purtat cu respectul cuvenit mamei tale. Să nu cumva să ti se mai întâmple astfel; cuvântul m-a atins la inimă. Pe dată mi-am adus aminte că mama ta, acum câțiva ani, a stat, mai multe nopți de-a rândul aplecată spre micul tău pat, măsurându-ți răsuflarea, vărsând lacrimi amare, gândindu-se cu groază că ai putea să mori. Mi-era teamă să nu-și piardă mințile! Amin-tindu-mi aceasta, mi-a fost necaz pe tine! Tu să mâhnești astfel pe mama ta? Pe mama ta, care ar da un an de fericire, ca să-ți cruțe o durere de un ceas! Care ar cerși pentru tine! Care s-ar lăsa să fie omorâtă, ca să-ți scape viața! Ascultă, Enrico, întipărește bine în minte zisele mele! Închipuiește-ți că-ți sunt ursite în viață multe zile grele, dar cea mai grea, cea mai amară va fi aceea în care vei pierde pe mama ta! Când vei fi bărbat încercat în toate nevoile vieții, o vei chema de mii de ori, cuprins de o dorință nespusă de a auzi măcar un singur moment glasul ei, de a o vedea iarăși cu brațele deschise, ca să te arunci în ele, plângând ca un săr-man copil fără ocrotire și fără încurajare. Cum îți vei aduce aminte, nenorocitule, de cea mai mică scupărare ce-i vei fi pricinuit și cu câtă remușcare le vei plăti pe toate. Să nu speri o viață senină, dacă ai mâhnit vreodată pe mama ta. Poți să te căiești, să-i ceri iertare, să te gândești la dânsa cu cuvioșie! În zadar! Conștiința nu-ți va da pace, vedenia aceea dulce și duioasă va avea totdeauna pentru tine o expresie de mâhnire și de înfruntare, care-ți va chinui sufletul. Enrico, dragul tatei, ferește-te de un așa chin! Află, fătul meu, că iubirea către mamă e cea mai sfântă din iubirile omenești! Vai de acela care o necinstește! Ucigașului, care își respectă mama. tot îi mai rămâne ceva cinste în suflet, pe când cel mai glorios dintre bărbați, care o amărește și o batjocorește, este o ființă nemernică! Să nu-ți mai iasă vreodată din gură un astfel de cuvânt, către aceea căreia îi datorezi lumina zilei și când, din nebăgare de seamă, ți s-ar mai întâmpla ceva, nu frica de tatăl tău, ci avântul inimii tale să te arunce la picioarele ei, rugând-o să-ți șteargă cu un dulce sărutat semnul nerecunoștinței de pe frunte. Te iubesc mult, fiul meu, ești cea mai dulce speranță a vieții mele; cu toate acestea, aș voi mai bine să te văd mort, decât nerecunoscător către mama ta! Fii cuminte și în timp de câteva zile, să nu-mi aduci mângâierile tale, căci n-aș putea să ți le întorc cu inima toată! Tatăl tău.