Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

Capitolul 1     - Acesta-i ultimul avertisment, Barnes, spuse Megan Lambert pe un ton care-l făcu pe subalternul ei să se foiască neliniştit pe scaun. E puţin spus că s-a supărat clientul. Mi-a zis că nici măcar n-ai adus vorba de emisiunea de­dicată muzicii country. Ar fi cumpărat o tonă de reclame pentru spaţiul ăla de o oră şi jumătate. Tânărul era foarte agitat şi evita să se uite în ochii ei pătrunzători. Îşi drese glasul, emoţionat: - Pur şi simplu, nu m-am gândit că... Se auzi un zgomot neaşteptat de puternic când palma lui Megan izbi blatul biroului din lemn de esenţă tare. - Exact asta ziceam şi eu. Nu ai gândit deloc. E a treia oară în tot atâtea săptămâni când mă iau de tine. De fiecare dată când procedezi într-un mod atât de neprofesionist, postul de televiziune pierde mii de dolari. Megan se ridică de pe scaun şi se duse în faţa biroului, sprijinindu-şi coapsele ferme de marginea lui şi încrucişându-şi gleznele fine. - Ba mai mult, când o dai în bară, eu ies cea mai şifo­nată din toată afacerea. Trebuie să-i spun directorului de post că nu ne încadrăm în buget, iar el are să mă facă albie de porci. Ai prins ideea, Barnes? - Păi, da. - Şi-atunci care e problema? i-o reteză ea. Tonul ei strident nu semăna cu acela al unui părinte îngrijorat ori al unui profesor înţelegător, ci aducea mai degrabă cu tonul unui ofiţer de instrucţie căruia nu-i pasă care era problema, dar o voia rezolvată. Barnes ridică spre ea o privire plină de speranţă. - Păi, am avut ceva necazuri cu o fată. Ea... - Scuteşte-mă de aceste detalii, Barnes, i-o tăie rapid Megan. Nu mă interesează iubitele tale şi nici viaţa ta personală, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra celei profesionale. Îl aţinti cu privirea, iar el şi-o feri. - O să analizez raportul de vânzări la sfârşitul săptămânii. Sper să constat o îmbunătăţire semnificativă. Iţi sugerez să-l inviţi la prânz pe domnul Thomton de la magazinele Countrytime Records and Music şi, până una-alta, să pui la punct un pachet publicitar care ne va costa ceva bani, dar care să-i satisfacă orgoliul. - În regulă, murmură el. Megan ocoli din nou biroul şi se aşeză pe scaun. Se apucă să aranjeze un teanc de hârtii şi ti spuse lui Barnes: - Acum te rog să mă scuzi, dar mai am şi alte lucruri de făcut. Pricepând aluzia, Barnes ieşi din birou, ca un con' damnat la moarte care tocmai fusese graţiat. În loc să se simtă mulţumită de scena pe care o jucase atât de convingător, Megan oftă obosită şi se cufundă în scaunul de piele cu spătar înalt. Ridică mâna cu ma­nichiură perfectă şi-şi îndepărtă de pe frunte o şuviţă rebelă de culoarea scorţişoarei. Nu-i plăcea deloc să facă pe dura în asemenea situaţii, dar ştia că aşa trebuia să procedeze. Se ridică în picioare, se duse la fereastra largă şi desfăcu o idee jaluzelele. Panorama oraşului Atlanta era minunată, dar ea nu era atentă. La fel ca în cazul celorlalţi agenţi de vânzări din subordinea ei, îi păsa de Barnes, de cât de mulţumit era Ia serviciu şi de buna lui dispoziţie în general. Dar îi spusese adevărul. În calitate de director local de vânzări la WONE TV, trebuia să întocmească săp­tămânal rapoarte de vânzări pentru directorul de post. Dacă o înţelegere cădea, televiziunea pierdea mii de do­lari. Doug Atherton va pune presiune asupra ei, ceea ce era şi normal, iar ea trebuia să-i ia tare pe angajaţii din subordinea ei. Era un cerc vicios, în care fiecare dă' dea vina pe altcineva. îi plăcea de Barnes. Puştiul era distrus că îl părăsise o tipă de la ştiri pentru cameramanul din echipa de filmare, în loc să-i complice şi mai mult viaţa, Megan îşi dorea să-l consoleze şi să-l convingă să i se confeseze. Dar nu putea să-şi permită aşa ceva, mai ales pentru că era o femeie care ocupa postul unui bărbat, şi toată lumea se cam aştepta ca ea să judece cu inima, nu cu capul. Când venea vorba de afaceri, lăsa sentimentele deoparte şi dădea dovadă de profesionalism. Nu permi­tea ca deciziile ei de afaceri să fie influenţate de aluzii ofensatoare. Răsucindu-se pe tocurile înalte ale sandalelor din pie­le de şarpe, se uită prin biroul decorat cu foarte mult bun-gust. Nu-l obţinuse dând dovadă de amabilitate şi generozitate. Era foarte greu să concediezi un agent care nu se dovedea la înălţime, dar mai făcuse asta şi înainte şi avea să o mai facă, dacă era nevoie. Postul nu mai avusese niciodată asemenea vânzări-record ca acelea înregistrate de când preluase ea postul de director local de vânzări, în urmă cu doi ani. Spera ca Barnes să-şi revină. Nu numai că voia să menţină aceeaşi cotă ridicată a vânzărilor, dar îi era foar­te greu să dea înapoi, odată ce lua o decizie. Îi spusese lui Barnes că-l concediază, dacă performanţa lui nu se îmbunătăţeşte, şi intenţiona să se ţină de cuvânt. Mulţi ar spune că e încăpăţânată. Ea ar fi adăugat că e îngrozitor de încăpăţânată. Beculeţul telefonului de interior se aprinse şi se auzi un semnal sonor încet. Ea se întoarse la birou. - Da, Ariene ? spuse după ce apăsă butonul care-i permi­tea să comunice cu secretara ei. - Domnul Bennett vrea să vă vadă. Sunteţi disponibilă? Trupul i se încorda imediat, şi râmase neclintită. Parcă îi stătuse inima în loc, apoi începuse să bată de două ori mai repede, iar sângele i se urcase în cap. Uită să respire câteva secunde, apoi trase o gură de aer până când simţi că o ia cu ameţeală. Stătu nemişcată lângă birou pentru o clipă ce părea să nu se mai termine. Apoi se cufundă în scaun. - Domnul Bennett? Din cauza nodului care i se pusese în gât, îi pronunţă numele cu o voce răguşită. - Domnul Joshua Bennett de la Agenţia Bennett. Simţi o notă de mirare în vocea modulată a lui Ariene. Datorită Agenţiei Bennett postul lor de televiziune avea atâţia clienţi care plăteau spaţiu publicitar. Era cea mai mare şi mai prestigioasă agenţie din Atlanta, cu clienţi în toată zona de sud-est a Americii. Megan ştia exact care era suma de bani pe care o vărsa agenţia în conturile WONE, dar, de când lucra aici, nu avusese niciodată de-a face cu Joshua Bennett în persoană. El ştia care îi erau motivele şi, după ce tot încercase să o vadă, nu mai insistase deloc. Agenţii lui lucraseră mereu cu cineva din subordinea ei. De ce voia să o vadă acum? Reflexul ei a fost să găsească o scuză, dar nu făcu asta. Ar fi fost un gest de laşitate şi nu voia ca Joshua Bennett s-o creadă lipsită de curaj. - Domnişoară Lambert? întrebă încetişor Ariene. Aceste cuvinte ar fi trebuit să-i semnaleze lui Megan că neliniştea ei era mult prea evidentă. Când i se mai adre­sase Ariene altfel decât pe numele mic? - Da, e-n regulă. Pot să mă văd cu domnul Bennett câteva minute. închise telefonul şi încercă să-şi adune gândurile, dar îi roiau toate în minte ca nişte licurici, răspândindu-se într-o mie de direcţii. Se gândi să se ridice, apoi se răzgândi şi se aşeză din nou, căci i se înmuiaseră picioarele. Nu mai avea timp să se pregătească pentru confruntarea cu cel pe care voia să se răzbune, înainte ca acesta să intre agale pe uşă, cu siguranţa arogantă pe care şi-o amintea atât de bine. Domnul Bennett închise uşa în urma lui. Megan căzu imediat victimă ochilor lui de culoarea topazului cu zeci de nuanţe. El o privi preţ de o clipă interminabilă înainte să-i zică domol: - Bună, Megan. - Bună ziua, domnule Bennett. În loc să fie descurajat de primirea ei glacială, el păru amuzat. Apoi Megan îşi aminti că pe el îl amuza aproape orice. Ca întotdeauna, condescendenţa lui arogantă o enervă, iar mânia pe care o simţea de fiecare dată începu s-o cuprindă din nou. Se bucura că era aşa. Măcar nu mai era în starea aceea catatonică în ghearele căreia căzuse în clipa când îi auzise numele. Îl studie cu toată obiectivitatea de care era în stare. Din punct de vedere fizic, nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară - la înmormântarea soţului ei. Totuşi, cele câteva fire argintii apărute în părul lui negru îl făceau mai atrăgător ca oricând. Avea un farmec sălbatic, nu tocmai înspăimântător, dar totuşi periculos. O făcea deopotrivă curioasă şi prudentă, de parcă şi-ar fi pus în joc virtutea rămânând singură cu el. Ce bine ştia Megan cum îşi folosea el farmecul! Tot ce putea face era să nu se strâmbe de scârbă. Trupul lui înalt era încă în formă, musculos şi pu­ternic. Se părea că încă merge la sală în fiecare zi, în timp ce ritmul pe care îl impunea angajaţilor lui nu le permitea şi acestora să aibă grijă de ei cum se cuvine. Megan detesta fiecare muşchi bine lucrat care se zărea pe sub costumul gri petrol la comandă de culoare şi sub cămaşa albastru pal. Rămase în prag, cu acelaşi calm şi încredere în sine cu care făcea faţă oricărei situaţii. Megan n-avea altă soluţie decât să se poarte la fel de civilizat ca şi el. - Nu vrei să iei loc, domnule Bennett? - Mulţumesc, zise el cu o politeţe studiată, care o făcu să-i fiarbă sângele în vene. Măcar o dată ar fi dorit ca el să-şi dea arama pe faţă şi să râdă dispreţuitor de întreaga lume, în loc să se joace de-a şoarecele şi pisica mereu cu umilii ei locuitori. Ştia că asta simţea el cu adevărat. Universul şi toţi cei care îl populau erau jucăriile lui, cu care se distra după pofta inimii, ca un zeu păgân. Ochii lui de chihlimbar o cercetau cu insolenţă după ce se aşeză în faţa ei. Îi studia alene părul arămiu care îi încadra chipul. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, înainte ca ochii lui să coboare spre gura ei, unde rămase stânjenitor de mult timp. Îi fu aproape recunoscătoare când îşi mută privirea mai jos, până când o simţi aţintită pe sânii de sub bluza de mătase galbenă, cu pliseuri ver­ticale elegante şi cu nasturi mici din perle. Spre groaza ei, îşi simţi sfârcurile întărindu-se, de parcă ar fi ascultat de un ordin rostit cu blândeţe. De ce nu-şi lăsase pe ea haina de la taiorul gri-deschis? - Arăţi bine, Megan. - Mulţumesc. - Dar tu ai arătat bine întotdeauna, rosti el repede, de parcă n-ar fi auzit-o. Ea se hotărî să răsfoiască de îndată dosarele pe care i le adusese Ariene mai devreme. - Am un program încărcat astăzi, domnule Bennett. Ce... - Amuzant, o întrerupse el, ridicându-şi o sprânceană într-un fel care le zăpăcea pe femei. O cicatrice îi brăz­da sprânceana deasă şi frumos arcuită, dându-i un aer şi mai îndrăzneţ şi viril. Secretara mi-a spus că n-ai nimic programat azi. De aceea mi-a acordat această întrevedere fără programare. Pe Megan o durea maxilarul de la forţa cu care strângea din dinţi. Stăpânindu-şi impulsul de a urla la el că programul ei nu era câtuşi de puţin treaba lui, îl întrebă printre dinţi: - E vreo problemă cu felul în care ne ocupăm de contractul vreunui client al tău? - Nu, deloc, zise el pe un ton calm, deschizându-şi nasturii de la haină şi aşezându-şi glezna unui picior peste genunchiul celuilalt. Poziţia lui relaxată o jigni şi mai mult. Dacă ei îi bubuia inima în piept şi îi transpiraseră mâinile, putea şi el măcar să pară un pic neliniştit. O obseda gândul că el nu ştia cât o tulbura. Dar probabil că ştia. Cunoştea efectul devastator pe care îl avea asupra femeilor şi se folosea de el fără nici o milă. Îşi amintea fără îndoială de noaptea în care îi cedase... - Ştii de Seascape? întrebarea lui o trezi brutal la realitate. - Seascape? Da, noul hotel de pe Hilton Head. Voia să-l laude pentru remarcabila campanie publicita­ră pe care agenţia lui o făcuse pentru noul complex hoteli­er de lux de pe insula turistică din largul coastei Carolinei de Sud. Peste tot, pe panouri urbane şi în reviste, apăreau acum reclamele extravagante concepute pentru comple­xul ce urma să se deschidă în curând. Totuşi, se abţinu să-i facă vreun compliment. Niciodată nu îl crezuse pe Josh Bennett în stare de altceva decât să distrugă. - Agenţia ta a cumpărat în acest scop un pachet publicitar complex de televiziune, adăugă ea. - Despre asta vreau să vorbim. Parcă îi dăduse cineva un pumn în stomac. Spaţiul vândut pentru Seascape era enorm. Avea de gând să re­nunţe la o parte ? La tot ? I-ar fi stat în fire să facă o ticăloşie de genul ăsta. Fusese acuzat că e în toate felurile, numai previzibil nu. Megan avea încredere în capacitatea ei. Primise postul de director local de vânzări în urmă cu doi ani, pentru că înregistrase vânzări-record. Lucra, în funcţia asta, sub o presiune de nedescris, atât din cauza clienţilor arţăgoşi, cât şi a conducerii imposibil de mulţumit. Dacă se încadra într-un plan sau chiar îl depăşea, i se dădea unul şi mai mare. Până acum, făcuse faţă cu succes tuturor provocărilor. Ţinea sub control majoritatea problemelor. Dar exis­tau unele aspecte cu care nu putea jongla. Economia, de pildă. Sau deciziile pe care le luau alţii. Dacă jucătorii din NFL[1] intrau în grevă şi nu mai erau meciuri, ea pierdea mii de dolari de la clienţii care plăteau spaţiul publicitar din timpul partidelor de fotbal. Nu deţinea controlul nici asupra jocurilor murdare care se făceau uneori. Dacă Joshua Bennett le zbura un contract de sub nas, ea nu prea putea face nimic în această privinţă. Decât dacă el nu-i cerea altceva în schimb. Se înfiora numai gândindu-se la asta. Cu tot calmul şi detaşarea de care era în stare, îi spuse: - Ei bine? El rânji sardonic - acel rânjet pieziş, satanic, care probabil ştia că le excită pe femeile mai puţin rafinate decât Megan. - Domnişoara Hampson se ocupă de contractul cu WONE. - E foarte bună, îi luă Megan imediat apărarea anga­jatei sale. - Da, aşa e. Este o tânără fermecătoare. Megan se gândi la formele pline şi la personalitatea debordantă ale lui Jo Hampson, închipuindu-şi foarte bine cât de „fermecătoare” trebuia să i se pară lui Joshua Bennett. - Dar e prea tânără şi nu inspiră încrederea de care are nevoie Terry Bishop în acest moment. - Te referi la dezvoltatorul complexului Seascape. Me­gan îşi aminti că Jo Hampson îi pomenise o dată numele arhitectului şi constructorului acelui hotel. - Da. E un geniu la planşetă, cu ideile şi viziunea sa, dar ca om de afaceri are nevoie mereu de îndrumare. A creat un adevărat paradis pe Hilton Head şi i s-au acor­dat fonduri nelimitate ca să-l promoveze. Banii nu sunt o problemă, dar a trebuit să-i arăt pas cu pas cum să lanseze pe piaţă conceptul de complex hotelier perfect. - Dacă te ocupi personal de contractul lui, domnule Bennett, sunt sigură că nu se pot ivi probleme serioase. Joshua Bennett strânse iritat din buze înainte să-i arun­ce un alt zâmbet forţat. - Mulţumesc, dar domnul Bishop mai are nevoie şi de părerea altcuiva. Să se consulte, dacă vrei. Se aplecă în faţă, preocupat acum doar de afaceri. Vreau să te ocupi personal de contractul pentru Seascape. Privirile li se întâlniră deasupra computerului de pe biroul ei, şi, pe moment, nu mai era vorba despre Seas­cape. În schimb, lui Megan îi veni în minte noaptea în care o ţintuise de peretele din lemn al unui foişor din grădină şi îi zisese: „Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert”. - Nu pot, zise ea acum, cu aceeaşi nesiguranţă cu care îi răspunsese şi atunci. Îşi umezi buzele şi îşi întoar­se faţa din calea privirii lui seducătoare. Nu pot. Acest contract îi aduce un comision serios domnişoarei Hamp­son. Se descurcă bine. Nu pot să-i iau contractul fără un motiv întemeiat. EI se rezemă de spătarul scaunului. - Nici nu-ţi cer asta. Vreau doar să o supraveghezi mai îndeaproape. Vreau ca Jo să îţi ceară sfatul înainte de a lua orice decizie sau de a întreprinde ceva. Vreau să te întâlneşti cu Terry Bishop şi să-l asiguri că reclamele realizate până acum sunt excepţionale. - Dacă n-are încredere în părerea ta, de ce-ar avea în a mea? - Pentru că i-am spus ce al naibii de bună eşti, zise el pe un ton tăios, dându-şi în sfârşit frâu liber nerăbdării, pe care ea ştia că şi-o înăbuşise până acum. Cuvintele lui o luară prin surprindere, aşa că Megan se ridică imediat în picioare, ducându-se la fereastră pentru a doua oară în acea dimineaţă. Soarele se ascunsese după un nor şi oraşul arăta deodată mohorât. Câte semne, se gândi ea. Ziua asta începuse prost, cu discuţia ei cu Barnes. Iar acum Josh Bennett îi tulbura liniştea. Totuşi, nu putea să nu se simtă oarecum mândră că el îi considera părerile aşa de valoroase. - Şi de ce i-ai spune că sunt atât de bună? întrebă ea. - Pentru că-i adevărat. Are încredere în judecata ta. Ca şi mine. Cel puţin, în afaceri. Îl simţi cum se ridică şi o cuprinse panica atunci când îi auzi paşii venind spre ea din spate. Sunt mândru de ce-ai realizat. - Ei bine, nu trebuie să fii, zise ea cu arţag, întorcându-se spre el. Se sperie când îl văzu atât de aproape de ea. Trebuia să-şi dea capul pe spate ca să se uite la el. Uitase ce înalt era. I se păruse întotdeauna că o domină. Soţul ei, James, era scund şi se potrivea mult mai bine cu silueta ei minionă. Oricum, o îngrozea statura impunătoare a lui Josh. - Nu vreau să aud nici o laudă aruncată de sus pentru micuţa văduvă care se zbate într-o lume lipsită de inimă, spuse ea. Mai ales de la tine. - Nu te tratez de sus, fir-ar a naibii. Oamenii mei îmi spun că, dacă ar lucra tot timpul cu un agent de vânzări la fel de competent ca tine, n-ar avea nici o problemă. - Mulţumesc, zise ea pe un ton aspru, îngăduindu-i să-i laude subalternii. - De ce n-ai vrut să mă vezi după înmormântare? întrebarea neaşteptată îi străpunse inima ca un glonţ, redeschizând o rană care nu se vindecase complet în cel trei ani care trecuseră. Nu mi-ai răspuns nici la telefon, nici la scrisori. De ce? o întrebă el. Ea se dădu deoparte şi se uită cu furie la el, cu o ură nedisimulată. - N-am vrut, de-aia. Durerea prefăcută pe care ai ară­tat-o la înmormântarea lui James mi s-a părut ridicolă şl nu aveam nevoie de ipocrizia ta. Muşchii maxilarului lui Josh se încordară. Irişii îi lu­ceau ca piatra de chihlimbar. - Când James a leşinat la el în birou, i-am făcut res­piraţie gură la gură. Dar nu a mers, aşa că l-am dus la spital, fără să mai aştept ambulanţa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i salvez viaţa. Era prietenul meu drag, cel mai bun angajat al meu. Cum poţi să afirmi că nu-l jeleam sincer? - Pentru că ai făcut tot ce-ai putut ca să-l omori. - Ştii bine că nu e adevărat, Megan. - Nu, nu ştiu. Îi cereai să lucreze mult peste program, de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. Avea 35 de ani! strigă ea. Bărbaţii de vârsta asta nu cad seceraţi de infarct, dacă nu lucrează sub o presiune infernală. Credeam că vinovăţia te va face să-ţi fie prea ruşine să vii la înmormântare, ca să nu mai vorbesc de platitudinile mincinoase înşirate după aceea. - Vinovăţie? Sprânceana cu cicatricea îi zvâcni. Vino­văţie pentru ce? Despre ce naiba vorbim aici, Megan? Chiar rostită blând, întrebarea era tăioasă. Nu eu l-am obligat pe James să fumeze cinci pachete de ţigări pe zi, nu eu am insistat să meargă cu clienţii la cină de cinci ori pe săptămână şi să bea câte trei pahare de Martini cu fiecare dintre ei. Nu a fost vina mea că nu făcea mişcare. De ce-ar trebui să mă simt vinovat? O, Doamne, cât regreta că deschisese subiectul! Nu putea - nu voia - să se uite la el. Oare ştia că inima îi bubuia să-i spargă pieptul, că agitaţia ei se datora numai în parte furiei care o apucase când vorbeau de James? Stătea aşa de aproape de ea! Avea un miros aşa de proas­păt şi de masculin! De fiecare dată când deschidea el gura, Megan îi trăgea în piept respiraţia, ca o discipolă în tainele hedonismului. - De nimic, zise ea. N-ai de ce să te simţi vinovat. Tot ce vreau e să mă laşi în pace. El se aplecă spre ea ca o felină care îşi urmăreşte prada. - De ce-ar trebui să mă simt vinovat, Megan? Nu vor­bim aici de munca pe care a făcut-o James pentru mine, şi o ştim amândoi. Vorbim de noaptea de dinainte să te măriţi cu el. - Nu! - Ba da, zise el, apucând-o de antebraţ înainte ca ea să se poată îndepărta. Iată de ce mă urăşti atât de tare: cele câteva minute pe care ţi le-am furat în pavilionul de vară. După ce te-ai căsătorit cu James, ai fugit de mine ca de ciumă. Dacă ar fi fost după tine, nu ne-am mai fi văzut niciodată. Ai fost furioasă pe mine încă din acea noapte, Megan. - Da, şuieră ea. Cum să nu te evit, după ce ne-ai făcut, mie şi lui James, un lucru atât de oribil? El se aplecă spre ea, până ajunse cu gura la câţiva cen­timetri de a ei. Răsuflarea lui fierbinte era ca un abur par­fumat ce-i ardea buzele. - Nu te-ai mâniat pe mine fiindcă te-am sărutat. Te-ai înfuriat pentru că ţi-a plăcut. Furia oarbă o ţintuia pe loc. Însă doar se uită fix la el, fără să scoată o vorbă, timp de câteva secunde ce-i părură nesfârşite. Brusc, o izbi din plin înţelesul vorbelor lui, îşi smuci braţul din strânsoare şi se dădu la o parte. - Ieşi din biroul meu, domnule Bennett! Ieşi din via­ţa mea! Pieptul îi tresaltă şi, parcă pentru a o jigni şi mai mult, el părea fascinat de sânii ei, care se ridicau şi coborau pe sub materialul fin al bluzei. Când, în cele din urmă, îşi ridică privirea spre chipul ei, el spuse: - Plec. Deocamdată. Dar fii cinstită faţă de tine însăţi, Megan, şi recunoaşte că am dreptate. Porţi în tine ura asta nebunească de ani de zile. Mai bine ai avea grijă. Dacă se îndreaptă spre tine însăţi, te poate distruge. Se duse spre uşă cu paşi lenţi, fără nici o grabă. Cu o mână pe clanţă, îşi întoarse capul. Ea stătea nemişcată, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi spatele rigid şi drept ca un stâlp. - Ne mai auzim, zise Josh şi ieşi pe uşă, închizând-o încet în urma lui. După câteva minute, când Megan îşi destinse muşchii încordaţi, de-abia reuşi să-şi ţină echilibrul şi să nu se pră­buşească. Merse clătinându-se până la birou, se sprijini cu o mână de el, iar cu cealaltă bâjbâi pe tastele telefonului de interior. - Ariene, te rog să nu-mi faci legătura cu nimeni. Mă... doare capul. Am să mă întind o clipă. - Nu te simţi bine? întrebă Ariene, brusc îngrijorată. - Ba da, se grăbi Megan să o liniştească. Nu voia să ştie nimeni cât de mult o tulburase vizita lui Josh. Am să iau o aspirină. O să fiu bine. - Asta-i prima dată când te-ai întâlnit cu domnul Bennett, nu? - Nu, zise ea încet, după ce se gândise să spună o min­ciună. Soţul meu lucra la firma lui. - N-am ştiut. E grozav, nu? întrebă Ariene însufleţită. Megan strânse din buze cu amărăciune. - Da, e grozav. Îşi simţea genunchii ca de cauciuc când păşi spre ca­napeaua lungă, care ocupa mare parte din peretele opus biroului. Lăsându-şi sandalele să-i cadă din picioare, se întinse pe canapeaua de culoarea ovăzului şi închise ochii, încercând să-şi scoată din minte chipul lui Josh şi tot ce-i spusese el. Gândurile îi erau învălmăşite şi neclare, dar până la urmă se concentrară asupra nopţii pe care dorea s-o şteargă din viaţa ei - noaptea dinaintea căsătoriei ei cu James Lambert. Mama şl tatăl ei vitreg închiriaseră o sală mare la clu­bul country pentru petrecerea de nuntă a fiicei lor cu James, un tânăr agent pe care îl întâlnise pe vremea când vindea spaţiu publicitar pentru un post de radio local. Lucra la Agenţia Bennett, iar viitorul părea asigurat pen­tru tânărul cuplu, care îşi întâmpina vesel oaspeţii între două dansuri sau în drum spre fântâna cu şampanie. Megan n-avea să uite niciodată rochia pe care o pur­tase atunci. N-o mai îmbrăcase apoi, iar acum atârna pe un umeraş într-unui dintre dulapurile mamei ei. Nu mai dorise s-o vadă din noaptea aceea, deşi era frumoasă. Ver­dele ca marea se reflecta în ochii ei de aceeaşi culoare. Materialul fin se mula ispititor pe formele armonioase ale trupului ei minion, căzând într-un decolteu adânc. Pieptenii împodobiţi cu pietre preţioase îi ţineau părul strâns ridicat, într-un coc lejer, iar pe degetul mijlociu de la mâna stângă purta inelul de logodnă. - James, linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! îl dojenise ea râzând pentru că se tot învârtea prin cameră înainte să înceapă petrecerea, verificând întruna câte ceva, sâcâind personalul angajat şi stând mereu în drumul cuiva. O luase în braţe însufleţit. - Cum să mă liniştesc? Mâine o s-o iau de nevastă pe cea mai frumoasă fată din lume. Ea surâsese încântată, dar zâmbetul îi dispăruse de pe faţă când el adăugase: Şi, în afară de asta, n-am mai fumat de trei zile. - O, James, te descurci minunat, îi spusese ea ca să-l încurajeze. Şi mi-ai promis că te laşi. - Ştiu, ştiu, zisese el, sărutând-o repede. Mă las, dar, dacă dau peste vreun fumător pe aici în seara asta, o să stau lângă el, să-i inhalez fumul. Îi tolerase starea de surescitare din acea noapte. James băuse prea multe pahare de şampanie, dar nu-l certase, ştiind că bea ca să compenseze lipsa ţigărilor. Îi plăcea chipul lui zâmbitor, exuberanţa, pofta neabătută de viaţă, energia debordantă, ambiţia. Crezuse că laudele la adresa proprietarului Agenţiei Bennett erau exagerate, dar când Joshua Bennett intrase în sala plină de flori, Megan trebuise să admită că ceea ce-i spusese James nu era deloc neîntemeiat. Cu sigu­ranţă că bărbatul făcea o impresie uluitoare. Înalt, zvelt şi elegant în smochingul său, emana prin toţi porii încredere şi farmec. Simţise primele furnicături după ce James făcuse pre­zentările, iar ochii de chihlimbar ai lui Josh Bennett o supuseseră unui examen amănunţit. Dar acele furnicături doar prevesteau fiorii care îi zguduiseră toţi nervii când el îi luase mâna şi i-o strânsese cu blândeţe. Îi fusese imposibil să-şi retragă mâna din strânsoarea lui electrizantă. - Încântată de cunoştinţă, domnule Bennett. James mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, reuşise ea cumva să îngaime, în ciuda nodului care i se pusese în gât. - Nu atât de mult pe cât mi-a vorbit mie despre dumnea­voastră, îi şopti el pe un ton confidenţial. Numele meu e Josh. Dacă vocile ar fi colorate, a lui ar fi avut culoarea whisky-ului, ca şi ochii. Vocea lui era răguşită, plăcută şi pro­fundă, precum cel mai fin burbon. Legănată de aceste inflexiuni şi atrasă în vârtejul ochilor lui, îl uitase cu desăvârşire pe James, care întâm­pina zgomotos un grup de membri ai frăţiei din care făcuse parte în universitate. - Hai, Josh, nu vrei să dansezi tu cu iubita mea cât timp le arăt eu acestor degeneraţi unde e ţinută băutura adevărată? îşi întrebase James şeful. Cuprinsă de panică, Megan se uitase la James cum se retrage nepăsător. Ştia încă de atunci că nu trebuia să rămână singură cu Josh Bennett. Intuiţia îi spunea că o pasc necazuri. Atunci nu o băgase în seamă. Dacă şi-ar fi ascultat instinctele, nu ar fi trebuit să plătească aşa de scump mai târziu. - Dansăm? o poftise el. O sprânceană i se ridicase întrebătoare, şi atunci îi ob­servase pentru prima dată cicatricea. Înainte să apuce să îngaime ceva, o şi luase în braţe şi Megan nu mai putuse scoate o vorbă. O învârtea pe ringul de dans cu o graţie de felină, potrivindu-şi perfect paşii cu ritmul muzicii. Megan nu izbutise niciodată să-şi amintească pe ce melodie dansaseră. Gândurile îi fuseseră concentrate la mâna care o apăsa blând, nu pe talie, unde materialul ro­chiei i-ar fi oferit oarecare protecţie, ci pe pielea goală a spatelui. Şi în loc să-i ţină palma cu nepăsare, îşi împletise degetele cu ale ei. Degetul lui mare îi mângâia încet partea laterală a arătătorului. Nu o ţinea necuviincios de aproape, dar, de fiecare dată când se atingea de el, corpul ei reacţiona fără ruşine. Spera din tot sufletul ca el să nu-i observe sfârcurile întărite sub rochie sau felul plăcut în care îşi cuibărise coapsa între ale lui, sau respiraţia întretăiată. Pentru că nu îndrăznea să îl privească în ochi, fixa cu privirea nasturii de onix ai cămăşii lui albe şi scrobite. Când se termină melodia şi Josh o duse înapoi la lo­godnicul ei, era să se prăbuşească în braţele lui James. Nici dacă ar fi salvat-o din ghearele celui mai crunt viol, nu s-ar fi simţit atât de uşurată să-l revadă. Dar fusese siluită într-un mod mult mai subtil decât se întâmpla într-un viol. Inima îi fusese pângărită. Dorise atât de mult să se simtă bine în seara logodnei, dar Joshua Bennett stricase totul. Era încordată şi ner­voasă. De fiecare dată când se uita prin sală, îi întâlnea privirea care o săgeta. Neputând să nege forţa hipnotică a ochilor lui, îi întorcea şi ea privirea, în timp ce prin minte îi treceau imagini de un erotism cutremurător. Când o mai invitase o dată la dans, James o convinsese să accepte. Ochii logodnicului ei erau neobişnuit de stră­lucitori, iar Megan ştia că dăduse mai multe raite pe Ia bar cu prietenii lui din frăţie. Îi aruncase o privire dezamăgită când îl văzuse cu ţigara în gură. Iar el dăduse din umeri, promiţându-i: - După nuntă, mă las, îţi jur. Acu' du-te să dansezi cu şeful meu. Poate îmi măreşte salariul. Orchestra cânta o melodie săltăreaţă la care nu era necesar ca partenerii de dans să se atingă. Prinsă de ritmul antrenant al muzicii, îi zâmbise relaxată lui Josh, care dansa la fel de bine pe genul acesta de melodie ca şi pe cea lentă. Doar când li se ciocniseră întâmplător şoldurile lui Megan i se înmuiaseră picioarele, iar inima îi stătuse în loc. Pentru o fracţiune de secundă, rămăsese ca o stană de piatră. - Te simţi bine? o întrebase Josh, punându-şi îngrijorat mâna pe umărul ei gol. Ea clătinase din cap fără să spună nimic, în vreme ce orchestra ataca un blues. Fără să-i ceară permisiunea, el o trase în braţele sale. - Asta e mai pe gustul meu, şopti el, lipindu-şi buzele de părul ei. Îmi place să simt corpul unei femei lipit de-al meu... când dansez. Chiar atunci, la prima aluzie sexuală, ar fi trebuit să se smulgă din braţele lui, să se scuze politicos şi să nu mai aibă de-a face cu el tot restul serii. Dar nu o făcuse. În schimb, se supusese imperceptibilei încurajări pe care i-o dădea mâna lui, aşezată pe spatele ei, şi se apropiase de el. Ce bine era să dansezi lipită de trupul unui bărbat, mai ales dacă era ferm, bine făcut, viril şi cald. Se lăsaseră în voia muzicii. Megan închisese ochii de plăcere. Inimile le băteau în acelaşi ritm. Coapsele lui pu­ternice le atingeau pe ale ei. Şoldurile lui... O, Doamne! - Te rog... să mă scuzi, spusese ea cu glas răguşit. Braţele lui Josh se desfăcuseră în semn de mirare şi ea se smulsese de lângă el. Având pe faţă ceea ce ştia că era parodia grotească a unui surâs, Megan îşi croise drum prin sala slab luminată, evitându-şi mama, logodnicul şi pe oricine altcineva care îi putea citi expresia vinovată de pe chip. Avea nevoie de aer. Bea foarte rar, iar acum băuse prea multe cupe de şampanie, care i se urcaseră la cap şi o zăpă­ciseră puţin. Aerul răcoros al nopţii avea să-i limpezească mintea şi să-i alunge din cap fanteziile acelea ridicole cu bărbatul cu părul negru, ochi aurii şi un trup superb, care O stârnise ca nici un altul. Se bucura de răcoarea nopţii în timp ce înconjura piscina luminată discret şi îşi căuta liniştea în foişorul alb de lemn. Se aşezase pe o bancă dinăuntrul construcţiei în formă de octogon. Luându-şi capul în mâinile tremurătoare, încerca în zadar să-şi revină. Măcar de-ar fi încetat să-i bubuie ini­ma în piept. Simţea fiecare zvâcnire în tâmple, în lobii urechilor, în sfârcuri şi în zona dintre coapse, pe care şi-o simţea grea, umflată şi fierbinte. Dar inima ei nu-şi încetinise bătăile aprige. În schimb, i se oprise în loc când se auzise zgomot de paşi pe aleea cu pietriş. Nu avea nici o îndoială a cui era silueta care se profila ameninţătoare în lumina lunii, la intrarea în foişor. Trecuse pe sub arcadă şi se îndrepta încet spre ea prin întuneric. Mânată de frica resimţită în faţa acelui bărbat şi a reac­ţiilor ei în ceea ce-l privea, sărise de pe bancă şi încercase să se strecoare pe lângă el, dar el o prinsese şi o lipise de trupul lui înalt şi puternic. - De ce te măriţi cu James Lambert? - Îl iubesc, strigase ea disperată. - Chiar aşa? - Sigur că da. Da. - Nu pari prea sigură. „Eram. Acum o oră chiar eram.” - Îl iubesc. Mâine mă mărit cu el. Acum, te rog să mă laşi să plec. El făcuse exact contrariul. O strânsese mai tare şi o împinsese înapoi, până o proptise de peretele sculptat al pavilionului de vară. Lumina lunii se filtra pe chipul lui prin dantelăria din lemn. - Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert. - Nu pot, zisese ea cu glas răguşit. Nici atunci nu ştia dacă îi spusese că nu-l poate săruta sau, odată ce o făcea, n-ar mai fi fost în stare să-i spună că îl iubeşte pe James. Oricum, nu mai avusese timp să se gândească la asta, căci gura lui i-a acoperit-o pe a ei cu o precizie cutremurătoare. Acum, după mai bine de patru ani, stând întinsă pe canapeaua din biroul ei şi rememorând acea noapte, încă îşi amintea perfect cât de uşor reuşise el să pună stăpânire pe gura ei. Buzele lui care le atingeau pe ale ei, mai puţin experimentate, erau pătimaşe şi tandre. Cu câtă blândeţe trecuse limba lui de obstacolul pus de buze şi dinţi! Cu câtă minunată răbdare îi explorase gura, executând un dans de împerechere cu propria ei limbă! Îi luase bărbia în palme şi îi dăduse capul pe spate ca s-o sărute mai adânc, fapt care o făcuse să nu mai aibă nici un fel de scrupule sau de conştiinţă. Limba lui nu lăsase nici o porţiune din gura ei neatinsă, pătrunzând până unde nu o tăcuse nimeni înainte. Cu o mână o mângâia. Cu degetul mare de-o parte şi cu restul de cealaltă, o apucase de sâni şi îi ridicase uşor. Apoi îşi îndreptase atenţia asupra unui sfârc. Când   Începuse să-l dezmierde, Megan îşi lăsase din nou ca­pul pe spate şi scosese un suspin de extaz, care răsunase în noapte. Când buzele îi coborâseră lacome pe gât, priceputul lui deget mare îi găsise sfârcul şi îl înconjurase cu mişcări - O, Doamne! Ce dulce eşti! Ce dulce... Ştiam că aşa eşti. Dă-mi iar gura. Gândindu-se acum la asta, Megan îşi strânse pumnii, fundu-i silă de ea însăşi când îşi aminti cât de supusă îşi oferise gura plăcerilor lui carnale. Şi nu o sărutase numai pe gură. Trupul lui se mişca lipit de al ei într-un sărut chinuitor. Pieptul lui tare îi apăsa sânii. Coapsele lui se atingeau de ale ei, întârziau acolo, i le despărţeau, iar i le atingeau blând şi insistau. Degetele mâinii i se răsfiraseră către talie şi se mişcau în jos ca să-i cuprindă şoldurile. Ţinând-o aşa, îşi frecase penisul excitat de ea, continuând să-şi mişte provocator limba în gura ei. Demonul din sufletul ei o îndemna să-i răspundă ridicându-şi şoldurile. - Megan, Megan, îi şoptise el, nu-l poţi iubi pe James când mă săruţi aşa. Vorbele lui fuseseră ca un duş rece pentru trupul ei în flăcări. Îi îndepărtase mâna care îi mângâia sânii şi fusese ruşinată de jalea care o cuprinsese pentru acea pierdere, în acelaşi timp, îl izbise în piept cu podul celeilalte palme până când el se dăduse înapoi, clătinându-se. - Ticălos ce eşti... când te gândeşti că eu... cum i-ai putut face aşa ceva prietenului tău? Cum am putut... Mă dezguşti. Fugise într-un nor de sifon verde ca marea, cu dosul palmei îşi ştersese gura de sărutările lui, dispărând apoi în întuneric. Megan se ridică acum în capul oaselor, simţind pentru acel bărbat aceeaşi ură ca şi în noaptea de demult. Nu ştia ce e decenţa, ruşinea sau responsabilitatea morală. Egoist cum era, voia să aibă tot ce-şi dorea. Nu că ar fi dorit-o   pe ea, decât poate pentru o aventura de weekend. Dar dovedise că putea s-o cucerească, să o facă pe logodnica lui James Lambert să se topească sub sărutările şi mângâierile lui de expert. - Cu ce te-a ajutat, domnule Bennett? întrebă ea cu voce tare în biroul gol. Te-am dispreţuit atunci. Te dis­preţuiesc şi acum, şi încă din mai multe motive. Auzi din nou bipul telefonului de interior. Se ridică anevoie de pe canapea, simţindu-se brusc sfârşită şi letar­gică, fără să înţeleagă totuşi de ce, şi traversă încăperea să răspundă. - Îmi pare rău că te deranjez, dar a sunat domnul Atherton, o informă Ariene. Vrea să te vadă imediat după ce iei prânzul. A spus că e foarte important. - O să mă duc, răspunse Megan abătută. Uitându-se la ceas, văzu că avea mai mult de o oră să se pregătească pentru întâlnirea cu directorul postului de televiziune. Era aproape încredinţată că treaba importantă pentru care voia să o vadă era legată de Joshua Bennett.     [1] National Football League - Liga Naţională de Fotbal (n.tr.)    

PROLOG       — Stacey... Acest mod de a face dragoste... Totul... e atât de nou pentru mine! — Sunt fericită! Încetul cu încetul, Stacey pierdea contactul cu realitatea. Jett era tandru şi ezitant, şi atât de atrăgător, că nu mai reuşi să-i reziste. Poate că, în final, aceste clipe de dragoste nu vor însemna prea mult pentru Jett, dar atât timp cât ea era fericita, totul era perfect. Că voise sau nu, lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplase; Stacey îi dăruise inima ei. Cu gesturi tandre, dar sigure, Jett o ajută să îşi scoată puloverul, care rămase o clipă deasupra capului ei ca un nor. Palmele lui îi mângâiară pielea fină şi fierbinte, desenând cu degetele conturul umerilor şi linia sânilor ce fremătau în dantela sutienului. Cu gesturi ezitante, Stacey îi descheie nasturii de la cămaşă şi amândoi rămaseră pe jumătate goi. Când îi atinse cu degetele sânii, sfârcurile ei se întăriră şi se simţi invadată de un val de dorinţă, închise ochii şi gemu de plăcere. Apoi, cuprinsă de o îndrăzneală de care nu se credea în stare, Stacey se ridică deasupra lui şi îl sărută, încântată de posibilităţile pe care i le oferea această poziţie. Limba ei se strecură abilă printre dinţii lui, căutând, explorând, adâncindu-se în gura lui, până când respiraţiile lor se accelerară. Părul i se revărsă în jurul chipului, ca o perdea catifelată. Degetele lui Jett alunecau pe spatele ei, de parcă ar fi vrut să descifreze cine ştie ce mesaj înscris acolo. Apoi îi despărţi cu genunchii coapsele şi mâinile lui alunecară mai jos, spre talie. Stacey gemu de plăcere şi îi murmură gâfâit numele. Strecurându-se între pulpele ei, Jett o aşeză deasupra şoldurilor lui şi îi cuprinse gura mai lacom, mai nerăbdător Se grăbi să-şi desfacă blugii, fără a remarca măcar că Stacey îl ajuta să se dezbrace. Într-o clipă, pielea ei fierbinte se lipi de corpul lui excitat şi ea se simţi fulgerată de un val de foc devorant. Nu spuse nici unul nimic. Dar, descoperindu-şi cu bucurie secretele corpurilor, fiecare realiză că e jumătatea perfectă a celuilalt. Stacey îi simţi respiraţia arzătoare înainte ca buzele lui săi atingă sânii şi să-i mângâie cu vârful limbii. Trupul ei se arcui şi pulpele i se depărtară în aşteptarea bărbatului. Apoi respiraţia i se acceleră tot mai mult, simţindu-i greutatea şi trupul complet lipit de al ei Era tare şi plin de dorinţă. — Stacey, murmură el cu o voce întretăiată... Vreau să te am... Stacey... Timpul se opri o clipă în loc. Ochii lui Jett, de un albastru atât de clar, erau tulburaţi de dorinţă. Stacey îi cuprinse umerii cu mâini tremurătoare şi îşi ridică picioarele peste trupul lui... închise ochii aşteptând... Jett o cuprinse în braţe încet, provocator şi ea îi auzi ca prin vis geamătul. În timp ce o flacără pustiitoare o pătrunse pe neaşteptate. Îşi înnodă braţele în jurul gâtului lui pentru a se uni şi mai tare cu el. Îmbătată de plăcere, îşi apropie buzele de urechea lui şi-l mângâie cu vârful limbii. Trupul lui Jett se mişca regulat peste al ei, până când fiecare apăsare deveni lungă, lăsându-i ei timp să se bucure de prezenţa lui. Stacey îi mângâia cu degetele spatele, după un desen numai de ea ştiut. Cu fiecare clipă, dorinţa lor creştea, dar încercau să prelungească cât mai mult aceste momente. Apoi mâinile ei se încleştară pe umerii lui încordaţi. — Acum, Jett. Şi, muşcându-l de umăr, îşi înfipse unghiile în spatele lui. Apoi se încordă ca un arc şi trupul ei se înălţă spre al lui. Jett scăpă un hohot de râs scurt şi spart, apoi îşi ascunse chipul în părul ei negru, pentru că nu mai rezista în faţa privirii ei fericite. Dorinţa creştea tot mai mult, cuprinzându-i pe amândoi. Mişcările lui Jett deveniseră sacadate. Spuse ceva, dar Stacey nu auzi nici un cuvânt. Sângele îi bubuia pur şi simplu în tâmple. Îşi dădu seama că aceasta e clipa abandonului total că plăcerea care o cuprinsese e supremă. În aceeaşi clipă cu ea. Jett descoperi cea mai adâncă sursă de fericire pe care un bărbat putea să o descopere lângă o femeie.             CAPITOLUL 1       — Eşti pregătită pentru clipa adevărului, miss Kiroff? — Cred că e puţin cam mult spus... în orice caz, sunt pregătită pentru raportul pe care va trebui să vi-l prezint, domnule Stewart. — Bănuiesc că acum e rândul meu să-ţi spun câteva cuvinte de încurajare. Dar, până la urmă, Jack Stewart renunţă şi îi întinse un dosar tocmai în momentul în care limuzina se oprea lângă trotuar.                   — Inutil, domnule Stewart, răspunse Stacey, aruncând la întâmplare dosarul în diplomat, fără să-i dea nici o atenţie. Avea tot timpul să-l studieze după această întrevedere, — Mi-am format deja o părere generală despre Forajele Stewart. Iar în timpul pe care îl voi petrece aici, la Direcţie, vreau doar să pun la punct câteva mici detalii. — Bun. Sper că fratele meu nu-ţi va întrerupe lucrul înainte de a-l termina. Oricât de tensionate ar fi relaţiile dintre noi, preferă să nu mă retrag din societate. Jack Stewart privea cum plouă prin geamul fumuriu al maşinii, supărat parcă pe această ploaie care îi dădea peste cap planurile pe care şi le făcuse. Se aştepta la o primire fastuoasă, căci, la urma urmei, era încă posesorul unei treimi din această societate familială şi, în această calitate, ar fi avut dreptul la o primire pe măsura rangului pe care îl avea. Dar lui Stacey nu-i trebuise prea mult timp ca să bănuiască faptul că ceilalţi membri ai familiei nu aveau nici un motiv ca să se bucure de venirea lui. Cu trei săptămâni înainte, Jack Stewart intrase în biroul ei din Philadelphia. Voia să se retragă din compania Forajele Stewart Avea nevoie de bani pentru propriile lui afaceri şi voia să-şi ia partea care i se cuvenea din societate. Dar ce suma ar fi putut pretinde? De fapt cât valora compania? Astfel, o angajase pe Stacey pentru a face în locul lui această evaluare financiară. Jack Stewart era foarte mândru de puterea şi de bogăţia lui. Era un bărbat înalt, brunet şi elegant, plăcut la vedere, chiar dacă în ochii lui lucea mereu o lumină sălbatică. Costumele sale ascundeau cu destul de multă abilitate tendinţa de a se îngraşă. În timpul întâlnirilor de lucru, fusese foarte curtenitor cu Stacey, nu fără a-şi ascunde totuşi rezervele faţă de capacitatea ei de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse. Numai aparent ignorase faptul că era tânără şi atât de frumoasă ca o ţarină rusă. Căci Stacey înţelesese că lui Jack îi făcea o deosebită plăcere când toţi bărbaţii întorceau capul s-o privească, atunci când intra la braţul lui într-un restaurant. Dar atât şi nimic mai mult. Relaţiile lor erau strict profesionale, spre fericirea lui Stacey care, de obicei, la un moment dat, trebuia să amintească tuturor clienţilor ei că frumuseţea şi inteligenţa erau două calităţi care nu aveau nimic în comun una cu cealaltă. Prin faptul că Jack nu făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie la frumuseţea ei, îi recunoscuse astfel capacitatea de a îndeplini misiunea importantă care îi fusese încredinţată. Stacey îşi ridică privirea spre clădirea care se înălţa lângă ei. Era o construcţie destul de recentă, cu două etaje, care semăna mai degrabă cu o locuinţă decât cu un sediu comercial. Ferestrele aveau jaluzele şi, de o parte şi de alta a intrării, erau două fântâni arteziene miniaturale. O placă foarte discretă, de culoare închisă, indica faptul că respectiva clădire era sediul Forajelor Stewart. Călătoria din Philadelphia urma deci să se încheie aici. Şoferul, un angajat al companiei care venise să-i întâmpine la aeroport, îşi ridică gulerul impermeabilului si coborî să le deschidă portiera. Strada nu era foarte aglomerată. Poate că, la urma urmei, pentru cei care trăiau în acest orăşel din Virginia Occidentală erau destule avantaje, care îi făceau să nu tânjească după viaţa marilor oraşe. Stacey îşi strecură în grabă sub pălărie câteva şuviţe rebele. Era îmbrăcată într-un taior negru, culoare care îi accentua frumuseţea obrazului şi culoarea deschisă a tenului. Contrastând discret cu nuanţele întunecate ale hainelor, ochii căpătau parcă luciri gri, ca de cristal. Primul nasture al bluzei de mătase era descheiat şi lăsa să se zărească o perlă perfect şlefuită, agăţată de un lănţişor de aur. Era imaginea însăşi a simplităţii. Stacey nu-şi putea permite nici o abatere de la bunul simţ. Erau prea multe interese aruncate în joc. Dar gata cu reflecţiile! îşi spuse în gând. Jack Stewart coborâse din maşina şi, aplecându-se spre ea, îi întinse mâna, ajutând-o să iasă. Aruncă întâi o privire afară, spunându-şi că ultimul lucru pe care s-ar fi gândit să-l ia ar fi fost o umbrelă. Apoi coborî din maşină şi se opri o clipă lângă el, pe trotuar. Jack o luă de braţ, fără să acorde prea multă atenţie gestului şi îi spuse cu voce puternică, încercând să acopere răpăitul sacadat al ploii: — Ar fi trebuit să te pregătesc pentru întâlnirea cu fratele meu. Îmi pare rău. Ploaia de primăvară cădea fără încetare, deasă, aşa încât în scurt timp, amândoi fură udaţi până la piele, în timp ce se îndreptau în grabă spre uşa de la intrare, Jack continuă; — Fratele meu este un excelent om de afaceri. După ce a murit tatăl nostru, el a preluat conducerea companiei şi nu poate nimeni să-i reproşeze nimic. Dare la fel de adevărat că, în trecut, a avut o viaţă foarte... agitată şi, chiar imprudentă... Dar, ce a fost a fost! Azi vom avea de-a face cu un om de afaceri respectabil cu capul pe umeri şi care e foarte priceput în meseria lui. Se va purta cu dumneata aşa cum o cere rangul pe care îl are acum... Sunt sigur. În mintea lui Stacey se aprinse un beculeţ de alarmă. — Fratele meu nu mai e cel care a fost, se grăbi Jack să o liniştească. Oricare ar fi zvonurile pe care ai putea să le auzi cu privire la acest subiect, sunt - cu siguranţă - false. S-a maturizat şi e perfect conştient de responsabilităţile pe care le are în prezent. Dar Stacey avusese destul de mult de-a face cu bărbaţii pentru a se lăsa astfel înşelată. Dacă fratele lui Jack Stewart fusese în tinereţe un cuceritor ar fi putut să bage mâna în foc că nu se schimbase prea mult. Avertizată, Stacey se gândi că era mai bine să rămână în gardă. Ajunseseră la uşă şi Jack apăsa fără nici un rezultat pe clanţă. Încuietoarea nu ceda de parcă ar fi fost înţepenită. — Oh, nu! exclamă Jack exasperat, încercând ultima dată să deschidă uşa. Întotdeauna e închis la ora asta! Ce obicei tâmpit! Stacey încercă să se adăpostească de ploaie sub cupola de la intrare, dar în zadar. Ploaia nu ţinea cont de acoperişuri sau impermeabile. — Atunci? Încruntat, Jack privi de jur împrejur — Dumnezeule! Pe toţi... începu el iritat. Se întrerupse şi se întoarse spre ea. — Pe aici, miss Kiroff. Mai este o intrare prin spate, pentru angajaţi. Mai poţi suporta ploaia asta imposibilă câteva minute? În stare să facă orice numai pentru a scăpa de ploaie, Stacey traversă peluza umedă, încercând să ţină pasul cu Jack. Tocurile subţiri se afundau în iarba moale, dar ea nu îşi abandonă drumul Ce debut dezastruos! — Cunoscându-l pe Jett, mă întreb dacă n-a făcut-o intenţionat! bodogăni Jack, grăbindu-se să urce treptele. Împinse uşa şi-i făcu loc lui Stacey să treacă. — Ce ploaie! oftă ea, scuturându-şi părul şi scoţându-şi haina udă. În spatele ei, Jack îşi privea dezamăgit ţinuta. Costumul i se lăsase la umeri şi cravata îşi pierduse aerul impecabil. Dar îşi recăpătă imediat sângele rece şi, în timp ce o lua cu paşi mari şi apăsaţi înaintea lui Stacey, strigă cu voce ameninţătoare: — Ar face bine să fie acolo, sus! Doar ştiau exact ora la care sosim. Ţinând cu aceeaşi mână haina şi diplomatul. Stacey începu să urce scările. Şi ea, care îşi spusese că va fi afacerea vieţii sale! Dacă ar putea măcar să se strecoare un minut la toaletă... Avea atât de multă nevoie de o oglindă! Ajunseră la etaj într-o sală imensă în care se aliniau unul după altul, mai multe birouri, toate goale la această oră. Doar la capătul unui culoar, o secretară ridică spre ei o privire mirată. — Blestemata aia de uşă de la intrare e încuiată! strigă Jack îndreptându-se direct către ea. Cine e la poartă astăzi? Secretara se ridică în picioare şi îi surâse cu calm. Era o femeie blondă, care părea să aibă vreo patruzeci de ani şi, mai ales, părea să fie obişnuită cu bărbaţii foarte nervoşi. — Bună ziua, domnule Stewart! Îmi pare rău pentru acest incident Voi trimite pe cineva la uşă şi... — Pentru ce? E inutil acum. Las-o baltă! Jett nu e aici? — Ba da, domnule. E în biroul lui. — Foarte bine. Trebuie să-i vorbesc, aruncă Jack, fără să-şi încetinească deloc ritmul de mers, Miss Kiroff, nu te îndepărta. Te voi chema imediat. În câteva clipe, dispăru în spatele unei uşi de stejar. Stacey îl urmări din priviri şi oftă. Într-adevăr, bărbatul acesta avea nişte idei cam ciudate în ceea ce priveşte politeţea. Secretara scosese din sertarul biroului mai multe chei şi se pregătea să coboare să descuie uşa. Trecând pe lângă Stacey, îi zâmbi cu simpatie. — O zi cam ploioasă, nu-i aşa? — Într-adevăr, confirmă Stacey privindu-şi cu tristeţe fusta udă, stropită la spate de noroi. Unde aş putea să mă aranjez puţin? — La parter... Dar poate ar trebui să mai aşteptaţi puţin. Dacă nu veţi fi aici când Jack va ieşi să vă caute, va face o adevărată criză de nervi. Spunându-i aceste cuvinte, dispăru. Rămăsese singură în cameră. Cu un nou oftat îşi lăsă diplomatul pe scaunul cel mai apropiat şi îşi aranjă haina pe spate. Bluza de mătase gri era aproape udă şi se mula pe linia îndrăzneaţă a sânilor. Ce ciudat! De obicei, tenul ei strălucitor şi lucirile ochilor gri, buzele cărnoase atrăgeau atenţia tuturor bărbaţilor în momentele decisive ale unei afaceri. Iar astăzi, când îşi imaginase că va fi victorioasă, arăta ca o pisică pe jumătate plouată. Era destul de răcoare şi Stacey începu să tremure, îşi trecu degetele prin păr şi privi în jurul ei. I se părea că nici măcar nu e demnă de eleganţa şi frumuseţea acestor birouri. Societatea Stewart prospera. Timp de cinci ani de zile, Stacey lucrase într-o bancă, înainte de a-şi deschide propriul birou, cu câteva luni în urmă. Ştia să recunoască acum companiile care încercau să-şi ascundă reuşita sub discreţia unor birouri mobilate cu gust. De abia aştepta să facă evaluarea Forajelor Stewart, căci întreprinderile familiale o atrăgeau cel mai mult. Familia Stewart care, până acum, trecuse peste toate greutăţile, putea să aibă probleme dacă Jack îşi retrăgea partea lui de bani. Pe hârtie, terenurile şi rezervele de gaz erau estimate la şapte milioane de dolari. Dar era o evaluare în mare. Preţul petrolului nu scăzuse. Şi, în funcţie de acest preţ, sumele pe care societatea le vărsa proprietarilor terenurilor pe care forau, variau şi ele. Uneori, cel mai bine era ca forajele să fie oprite, pentru a aştepta condiţii mai bune. Dar puţurile reprezentau o investiţie serioasă şi capitalul astfel imobilizat era destul de important Jack, în ceea ce-l privea, pretindea că întreaga companie valorează cam douăzeci şi unu de milioane de dolari şi, în acest caz, se aştepta să primească şapte milioane. În ciuda nemulţumirii fratelui său, era pregătit să dovedească faptul că are dreptate. De aceea o şi angajase pe Stacey Kiroff. Stacey ştia că nu va fi o afacere simpla, dar era pregătită să facă totul pentru a o duce la bun sfârşit. Era poate singura ocazie pe care o avea ca să dovedească de ce era în stare şi ca să dea o şansă afacerii pe care o pornise pe cont propriu. Trebuia să-şi învingă trecutul. Era cel mai bun stimulent în lupta cu ea însăşi. Scoase un şerveţel din diplomat şi îşi curăţă petele de noroi de pe pantofi. Haina era pierdută pentru totdeauna, doar dacă mai exista un croitor capabil să facă minuni. Ciorapii i se udaseră şi, din această cauză, se lăsaseră şi făceau pliuri în jurul gleznei subţiri. Se aplecă să-i ridice plimbându-şi degetele de-a lungul piciorului până deasupra genunchilor. După o călătorie atât de lungă, simţea nevoia să-şi odihnească trupul încordat. Îşi ridică mâinile deasupra capului şi se întinse ca o pisică leneşă după un somn bun. Numai că, făcând această mişcare, fusta - croită într-o manieră clasică, cu un şliţ destul de îndrăzneţ - se ridicase provocator, dezgolindu-i coapsele frumoase. În acel moment, auzi în spatele ei pe cineva mormăind şi se întoarse. Uşa biroului era deschisă şi, din interiorul lui, un grup de bărbaţi o analizau din cap până în picioare, uimiţi, dar plini de admiraţie. Stacey inspiră profund că să-şi ascundă umilinţa şi îşi lua cu gesturi sigure şi calme diplomatul. Cu capul sus înaintă spre birou. Jack Stewart îşi recăpătase controlul sau - poate - el fusese mai puţin sensibil la spectacolul care i se oferise. Făcu rapid prezentările. — Miss Kiroff, ţi-1 prezint pe Ken Ingersoll, contabil-şef, domnul Viselli, consilier bancar, vărul meu Tom Stewart, avocat şi domnul Price, geolog. — Bună ziua! spuse Stacey tuturor cu o înclinare scurtă a capului. — În sfârşit, fratele meu, Jett. Stacey surâdea şi strângea dezinvoltă - rând pe rând - mâinile bărbaţilor care îi fuseseră prezentaţi... până când ajunse în dreptul lui Jett Stewart. Se ridicase ultimul, cu mişcările suple ale unei feline care stă la pândă. Stacey nu fusese pregătită pentru această întâlnire. Mai înalt de un metru şi optzeci de centimetri, bine făcut, elegant, Jett Stewart avea înfăţişarea cea mai virilă şi cea mai insolentă pe care Stacey o văzuse vreodată: ochii albaştri şi părul brunet decolorat puţin de soare, buzele senzuale deschise într-un surâs larg. Păstră mâna lui Stacey într-a sa mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, o privi în ochi, apoi o analiză din cap până în picioare, surâzând. În acea clipă, Stacey îşi dădu seama că bărbatul din faţa ei era copia - destul de infidelă-a clientului ei Jack Stewart. Sau Jack era copia acestui bărbat. Asemănarea era evidentă. Dar, la o privire atentă, era ceva care strica armonia acestui chip cu sprâncene întunecate - chiar mai întunecate decât ale fratelui său - cu o gură senzuală şi fruntea înaltă. Da, s-ar fi putut spune că cineva îi spărsese nasul. Chipul lui căpăta astfel un aer sălbatic, care îl deosebea complet de fratele său. În plus, avea o mustaţă deasă şi părul îi era dezordonat. Era mai subţire ca Jack, dar, bănui Stacey, era mai puternic şi mult mai hotărât decât fratele lui. Stacey se simţi irezistibil atrasă de acest chip şi - de ce să nu recunoască? - de acest corp. Jett Stewart purta pantaloni de catifea raiată care se mulau pe coapsele sale puternice. Cămaşa în carouri, în nuanţe pastelate putea să pară provocatoare pentru oricine ar fi considerat că nu acestea sunt tonurile cele mai potrivite pentru un bărbat. Cravata - cu nodul desfăcut - era de un bleu clar. accentuând strălucirea neobişnuită a ochilor lui. În faţa acestei priviri arzătoare, Stacey nu se tulbură. Poate pentru că era prea obişnuită cu acest gen de situaţie. Dar, spre uimirea ei îşi simţi corpul vibrând. răspunzând parcă mesajului care îi fusese transmis prin aceasta atingere - mesaj de natură sexuală, fără nici o îndoială. Sânii i se înfiorară sub bluză încă umedă. Reacţia aceasta spontană nu-i scăpă lui Jett Stewart. Continuând să o privească, buzele lui se deschiseră cu senzualitate, dezgolind un şirag de dinţi albi şi strălucitori. Stacey respiră adânc, încercând în zadar să se împiedice să roşească. Risca să îşi piardă sângele rece Mâna lui Jett era caldă şi insistentă şi Stacey se gândi că, dacă el va continua să o analizeze astfel, privirile lui arzătoare vor răscoli şi cele mai adânci secrete ale feminităţii sale. — Miss Kiroff... Vocea lui era joasă, aproape intimă. Stacey îşi înclină capul cu o mişcare scurtă. — Bună ziua. domnule! Continuă să îi ţină mâna într-a sa şi să o privească cu intensitate, de parcă ar fi fost singuri în acel birou. — Semnaţi AS. Kiroff, nu-i aşa? — Într-adevăr, răspunse ea cu un surâs. — De la ce vine A. S. ? Stacey ezită un moment, de parcă ar fi părăsit-o tot curajul. Una era ca Jett Stewart să-i reţină mâna mai mult decât s-ar fi cuvenit, în faţa unui grup de bărbaţi uimiţi, şi cu totul altceva să discute cu el tocmai în acel moment despre nişte lucruri cu totul personale. Văzând-o că ezită, Jett deveni şi mai curios. — Anastasia Sophia, răspunse ea după o lungă tăcere. Jett surâse, apoi ochii lui se umbriră brusc. — Anastasia Sophia, repetă el, savurând parcă aroma acestor silabe cu sonoritate rusească. Apoi, după ce o mai privi o dată, adăugă: — Foarte frumos... Dar privirea lui spunea că acest calificativ nu se referă numai la numele ei. — Bun! strigă Jack. Acum, că toată lumea se cunoaşte, putem trece la lucru, nu? Ce ziceţi? Jett o invită pe Stacey să ia loc pe scaunul cel mai apropiat de al lui. Stacey se aşeză şi îşi scoase din poşetă ochelarii. Nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de ei, dar simţea nevoia să se ascundă o clipă după lentilele fumurii. Din locul acela, avea o privire de ansamblu asupra întregii săli. Jett nu îi alesese scaunul la întâmplare. Impresia pe care o lăsa era că în tot şi în toate, locul ei era lângă Jett şi nu lângă Jack. Aşezat în capătul biroului, el deschise dosarul gros pe care îl avea în faţă. Era atât de în largul lui, încât te aşteptai în orice moment să-şi ridice picioarele şi sa le aşeze pe birou. — Dă-i drumul, Jack! aruncă el. Preia comanda şedinţei! Jack rămăsese în picioare. Cu mâinile la spate, începu: — Foarte bine, ştii cum stau lucrurile. Am hotărât să mă retrag din afaceri. Ai fost de acord. Deci ceea ce mai rămâne de făcut e să stabilim o cifră. — Ţi-am făcut deja o ofertă, replică Jett calm. În momentul de faţă, sunt dispus să-ţi plătesc trei milioane jumătate bani gheaţă, restul în ziua în care tu te vei retrage legal din companie şi compania se va dizolva. Jack se înfierbântă. — Nici nu se pune problema să se dizolve compania! Lucrurile vor merge foarte bine şi fără mine. Pur şi simplu, e timpul să mă retrag. Din moment ce au trecut cinci ani de la moartea tatălui nostru, am dreptul să o fac, fără a-i încălca ultimele dorinţe. — Oricum, n-am respectat întotdeauna literă cu literă acest testament, îl întrerupse Jett. Jack îi făcu semn să tacă. — N-am nimic împotrivă să-i asigurăm o rentă permanentă surorii noastre, cu toate că, după vrerea mea, tata avea dreptul să o dezmoştenească. Nici unul dintre noi nu a fost de acord să se căsătorească cu acest ratat. Aşa că, renta o vei stabili tu, iar eu voi fi de acord. — E mai bine aşa, pentru că până acum nu ai pierdut nici un prilej să obiectezi. — Bineînţeles! Tu şi mama aveţi majoritatea! Ei bine, vi se oferă ocazia să aveţi societatea şi să faceţi ce vreţi cu ea! Jett schiţă un surâs batjocoritor. — Ne vei lipsi, Jack! Ceilalţi zâmbiră şi ei, iar Jack se îmbujora. — Nu am pretenţia să primesc decât ceea ce mi se cuvine, bodogăni el. Nu vreau să vă aduc în pragul falimentului. — Într-adevăr? Atunci de ce ai avut nevoie de părerea atât de costisitoare a unui expert? Sunt sigur că miss Kiroff îşi merită banii pe care îi câştigă... — Aş fi făcut eu însumi această evaluare, dacă aş fi avut timpul necesar! strigă furios Jack, strângându-şi pumnii. Sper că ştii că miss Kiroff se bucură de o reputaţie foarte bună. Nu am adus-o cu mine ca să fure ceva de la cineva. Aşa că poartă-te cu ea aşa cum se cuvine, Jett! Jett surâse cu inocenţă. — Bineînţeles, Jack. Stacey îl privea pe ascuns. Dădea impresia de putere şi era la fel de inteligent ca şi fratele său. Era sigură că făcuse şi el studii superioare, dar tot nu reuşea să-şi explice cum de un bărbat cu asemenea calităţi se îngropase într-un astfel de orăşel pentru a conduce o întreprindere familială. Ceea ce nu însemna că avea de gând să cedeze o centimă în plus fratelui său. Hotărât lucru, nu putea fi înşelat. În cursul întrevederii, în ciuda aerului nepăsător pe care îl avea, se gândea... Ceva îl preocupa şi se părea că trebuie să găsească rapid o soluţie. — Deci, vei pune un birou la dispoziţia domnişoarei Kiroff? îl întrebă Jack aspru. — Bineînţeles, răspunse Jett, privind de jur împrejur. Dacă doreşte, se poate instala chiar aici. — Şi vei avea grijă să nu i se ascundă nimic? Jett ridică din umeri. — I se va oferi tot sprijinul de care va avea nevoie. Nu te nelinişti! — Ba da, sunt chiar foarte neliniştit! protestă Jack, fulgerându-l din priviri pe fratele său. Sunt interese mari la mijloc şi nu am timp să rămân aici ca să supraveghez desfăşurarea lucrurilor. Mâine trebuie să mă întorc în Philadelphia. — Miss Kiroff e pe mâini bune! îl asigură Jett cu o voce prefăcută. Bun, aprobă Jack fără convingere, măsurând cu paşi mari lungimea încăperii. Miss Kiroff va rămâne la Holiday Inn pe cheltuiala mea. Patru săptămâni aţi spus, miss Kiroff nu? — Da aşa cred, se grăbi Stacey să răspundă. Poate chiar mai puţin. — Vom avea grijă să nu omită nimic, promise Jeff fratelui său. Noi dorim să petreacă aici cât mai mult timp. Stacey îi aruncă o privire scurtă. Jett nu se uita la ea. Prea politicos pentru a fi şi cinstit! hotărî ea în gând. — Foarte bine, aprobă Jack, prea preocupat pentru a mai fi atent la subînţelesuri. Apoi se întoarse brusc spre ceilalţi membri ai grupului: — În cursul următoarelor patru săptămâni, miss Kiroff va ţine legătura cu dumneavoastră. Sper că pot conta pe o cooperare serioasă. Tom, ne vom vedea după ce negocierile vor lua sfârșit. Stabilim atunci ultimele detalii, de acord? Avocatul aprobă cu un gest şi Jack începu să discute cu contabilul său. În acel moment, Stacey îşi dădu seama că Jett o privea cu atenţie, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât un singur semn de slăbiciune din partea ei pentru a o ataca. Cu un gest automat, îşi scoase ochelarii şi începu să se joace cu ei. Jett se apropie şi îi atinse cu degetele braţul. Tresărind, scăpă ochelarii, care se loviră de parchet cu un zgomot uşor. Jett se scuză şi se aplecă grăbit să-i ridice. Ridicându-se, rămase cu ochelarii în mână, de parcă nu ar fi ştiut cui să-i înapoieze. — Eşti din Philadelphia, miss Kiroff? întrebă el cu un aer degajat. — Acolo am biroul, dar până de curând am lucrat la New York, într-o bancă din Manhattan. — Cu alte cuvinte, eşti omul marilor oraşe. — Ceea ce nu mă împiedică să înţeleg ce se petrece aici. Jett se aşeză în fotoliul lui şi lăsă ochelarii pe birou, deoparte, ca pentru a nu-i distrage atenţia de la stăpâna lor. Nu era chiar atât de distrat pe cât voia să lase impresia. — Sunt sigur că eşti destul de calificată pentru a face ceea ce ţi se cere. Eu mă întrebam ce părere poate să-ţi facă un astfel de orăşel de provincie. Va trebui să renunţi la viaţa nocturnă cu care erai obişnuită. — Dar sunt sigură că şi în aceste condiţii tot nu voi avea timp să mă plictisesc, îi răspunse susţinându-i privirea. — Sper, îi răspunse el politicos. Şi, dacă îţi pot fi de vreun ajutor... Mulţumesc pentru ofertă. N-o voi uita, îi răspunse Stacey la fel de politicoasă. Brusc, vocea lui Jack se auzi mai clară şi mai puternică, ca a unui profesor supărat că în fundul clasei câţiva elevi şuşotesc. — Deci, suntem de acord, da? Gata? Trecem la lucru? Domnilor, mulţumesc pentru colaborare. Reuniunea se apropia de sfârşit. Toţi se întoarseră spre Jett, aşteptând să dea semnalul de plecare. El era patronul, deci el trebuia să hotărască, Jett se ridică, strânse ochelarii lui Stacey, ocoli biroul şi se îndreptă spre ieşire. — Mulţumesc că aţi venit. Ken, să stabilim o oră pentru cealaltă întrevedere despre care am vorbit. Să nu uiţi! Contabilul începu să râdă. — Pentru golf? Bineînţeles. Miercuri după-amiază, la două? — Perfect! Eu cumpăr berea. Întrevederea se sfârşi într-o notă amicală. Bărbaţii ieşiră pe rând din birou. Stacey îi urmă, încă destul de contrariată că Jett nu-i mai înapoiase ochelarii. Ce avea de gând? Când ieşi din birou, cealaltă sală era plină. Secretarele şi ceilalţi funcţionari îşi reluaseră lucrul. Era acea atmosferă entuziastă specifică întreprinderilor familiale de dimensiuni medii. Stacey privea încântată în jur, fără să observe că, în apropierea ei, cei doi fraţi şi geologul discutau destul de aprins. Planurile lor îi atraseră la un moment dat atenţia. — Biroul de lângă mine e liber, spunea geologul Sunt în el doar câteva cutii cu dosare care trebuie arhivate. Geologul avea aproape treizeci de ani şi încerca să-şi ascundă începutul de chelie cu câteva şuviţe subţiri de pe părţi. Privirea îi alunecă de-a lungul corpului lui Stacey şi, după câteva momente, adăugă entuziasmat: — Daţi-mi treizeci de secunde şi o veţi vedea instalată în birou. — Orville, tu ai alte lucruri de făcut! Protestă Jett râzând. — Aş prefera ca miss Kiroff să fie instalată la acest etaj, interveni Jack. Totul se petrece aici. Nu vreau să fie îngropată la parter, printre dosare vechi. — Ei, ei! N-aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva! se apără Jett. Şi, cu un gest cât se poate de firesc, vârî ochelarii lui Stacey în buzunarul cămăşii. În timp ce Jett înainta spre ea, se auzi vocea tăioasă a lui Jack: — Jett, i-am promis domnişoarei Kiroff că în timpul pe care şi-l va petrece aici, va fi tratată cu respect! De aceea vă sfătuiesc şi pe tine, şi pe Orville să nu încercaţi să vă apropiaţi de ea! — Eu?! strigă geologul Dar eu sunt bărbat însurat! — Din câte îmi aduc eu aminte, chestia asta nu înseamnă prea mare lucru pentru tine... Şi altădată... . insinua Jack examinând cu o privire de gheaţă hainele stângaci croite ale geologului. Ai grijă cum te porţi, Orville, altfel vei avea de-a face cu mine! Şi eu nu sunt ca fratele meu! Bănuiesc că mai ai încă toate fotografiile acelea pe pereţii biroului, nu? — Anul trecut de Crăciun a avut loc festivitatea de sacrificare, explică Jett râzând, în timp ce geologul clătină din cap. Dar o bună parte a colecţiei a rămas intactă, nu-i aşa, Orville? — O colecţie? se miră Stacey, amestecându-se în conversaţia lor Destul de jenat, Jack mormăi: — Orville are un număr imens de reviste... mai deosebite... — După părerea mea, e o colecţie fără pereche, completă Jett. Orville e expert în fotografii erotice, miss Kiroff. Stacey simţi că i se strânge stomacul. — Oricum le-ai spune, nu sunt decât nişte porcării, spuse Jack, vizibil dezgustat. Hai, miss Kiroff, e timpul să te instalezi. Şoferul îţi va duce bagajul la motel şi îţi va reţine o cameră, Jett, ai grijă ca miss Kiroff să aibă în permanenţă la dispoziţie o maşină. — Bineînţeles, Jack. Voi avea eu grija de ea atât timp cât rămâne printre noi. Acest ton dezinvolt nu prea îi plăcea lui Jack. — Bine, miss Kiroff, îl întrerupse el. Mai vrei să ne întrebi ceva, pe mine sau pe fratele meu, înainte de a începe lucrul? — Nu, mulţumesc, răspunse Stacey, evitând să întâlnească privirea lui Jett. Sunt anumite dosare pe care trebuie să le revăd. Şi am nevoie de o secretară, în eventualitatea în care dau peste probleme care necesită lămuriri suplimentare. Ne întâlnim toţi trei mâine dimineaţă. Surprins de tonul hotărât cu care fusese făcută această convocare, Jack începu să clipească mai des. — Foarte bine. Jett nu răspunse imediat. Stacey nu-şi dădea seama dacă această convocare îl amuza sau nu. Nu părea genul de bărbat care ascultă un ordin, mai ales dacă vine din partea unei femei frumoase. În adâncul privirii sale, se aprinsese o scânteie, dar Stacey nu ştia exact dacă e un semn de respect sau de mânie. — Perfect! declară el într-un sfârşit, surâzând. Mâine voi avea grijă să fiu într-o formă perfectă:Cuvintele acestea ascundeau, fără nici o îndoială, un subînţeles şi, fără să ştie exact de ce, Stacey se gândi la întâlnirea de a doua zi ca la un rendez-vous cu final erotic.  

  Singuri în doi de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Toţi erau morţi.Toţi în afară de ea.Era convinsă de asta.Nu ştia cât timp trecuse de la impact sau cât de multă vreme rămăsese încovoiată,cu capul în poală.Puteau să fi fost secunde,minute,secole.Timpul se putea opri în loc. La nesfârşit,i se părea,metalul sfâșiat se tot mişcase,înainte de a se stabiliza,cu un trosnet.Copacii dezmembraţi victime nevinovate ale prăbuşirii încetaseră să mai tremure.Abia dacă se mai clintea o frunză.Totul era înfiorător de încremenit.Nu se auzea nici un sunet.În mod absurd,se gândi la problema prăbuşirii unui copac în pădure.Scotea vreun zgomot? Da.Îl auzise.Deci,însemna că era vie.Îşi înălţă capul.Părul,umerii şi spatele îi erau pline cu cioburi de plastic sfărâmat fostul hublou de lângă fotoliul ei.Clă ină uşor din cap,iarț cioburile se rostogoliră de pe ea,cu mici clinchete şi ăcăneli în tăcerea dinț jur.Încet,se sili să-şi deschidă ochii.   Un ţipăt i se ridică în gât,dar nu-l putu slobozi.Coardele vocale îi îngheţaseră. Era prea îngrozită ca să urle.Carnagiul se înfăţişa mai cumplit decât coşmarul unui controlor de trafic aerian.Cei doi bărbaţi aşezaţi în fotoliile din fa a sa, buniț prieteni,judecând după sporovăiala sonoră şi lăudăroasă dintre ei -erau acum morţi,cu glumele şi râsetele amuţite pentru totdeauna.Capul unuia ieşise complet pe fereastră.Conştiinţa ei înregistra acest fapt,dar nu privi prea atentă.Se vedea o mare de sânge.Închise violent ochii şi nu-i mai deschise decât după ce îşi întorsese capul în altă parte.Dincolo de culoar,un alt bărbat zăcea mort,cu capul azvârlit înapoi peste tetieră,ca şi cum ar fi dormit în momentul când se prăbuşise avionul.Singuraticul.   Îl etichetase mental cu această poreclă,înaintea decolării Întrucât avionul era mic,se aplicau reglementări stricte cu privire la greutate.În timp ce pasagerii şi bagajele lor se cântăreau pentru îmbarcare,Singuraticul stătuse izolat de grup,cu o atâtudine superioară şi ostilă.Aerul său neprietenos nu atrăsese conversaţia nici unuia dintre ceilalţi pasageri,care se făleau,toţi zgomotos cu prăzile de la vânătoare.Trufia sa îl segregase întocmai cum sexul feminin o izolase pe ea. Era singura femeie la bord.Iar acum,singura supravieţuitoare.Privind spre partea din față a salonului putu vedea carlinga  retezată de fuzelaj ca dopul răsucit al unei sticle.Pilotul şi copilotul,doi tineri joviali şi glumeţi,erau evident morţi,plini de sânge.   Îşi înghiţi bila ce-i umpluse gâtlejul.Copilotul robust şi bărbos o ajutase să urce la bord,flirtând cu ea,spunând că rareori avea femei printre pasagerii avionului şi,cu acele prilejuri,nu arătau ca nişte manechine de profesie.   Ceilalţi doi pasageri,fraţi,între două vârste,erau încă legaţi cu centurile de siguranţă în fotoliile din rândul întâi.Fuseseră ucişi de trunchiul colţuros al copacului care muşcase din avion ca  un deschizător de conserve.Familiile lor aveau să trăiască tragedia de două ori mai dureros.Începu să plângă.Neputinţa şi teama o copleşeau.Se temea să nu leşine.Se temea să nu moară.Şi se temea că n-avea să moară.Morţile tovarăşilor ei de călătorie fuseseră rapide şi nedureroase.Probabil că îşi pierduseră viaţa în momentul impactului.Le era mai bine aşa.   Moartea ei avea să vină încet,fiindcă,din câte-şi putea da seama, scăpase,ca prin miracol,nevătămată.Urma să moară treptat,de sete,foame, expunere la vicisitudinile naturii.Se întrebă de ce mai trăia.Singura explicaţie era aceea că se aşezase pe ultimul rând.Spre deosebire de restul pasagerilor,ea lăsase pe cineva în urmă,la cabana de pe Great Bear Lake.Întârziase luându-şi rămas bun,aşa că ajunsese ultima în avion.Toate fotoliile fuseseră ocupate,cu excepţia celui din ultimul rând.Când copilotul o ajutase la îmbarcare,dialogurile deşănţate încetaseră brusc.   Aplecată sub plafonul coborât,se îndreptase spre singurul loc liber.Se simţise dar stingherită,fiind singura femeie la bord.Parcă ar fi intrat întro cameră plină-de fum,unde se desfăşura un joc de poker înfierbântat.Unele lucruri erau,prin definiţie,exclusiv bărbăteşti,şi nici o măsură de echitate sexuală n-avea să schimbe vreodată situaţia.Întocmai la fel cum altele erau,tot prin defini ie,exclusiv femeieşti.Plecarea unui avion de la o cabană de vânătoare şi  pescuit din Teritoriile de Nord-Vest se număra printre aceste fapte masculine.Încercase să stea cât de discret posibil,nespunând nimic,instalându-se în fotoliu şi privind pe fereastră.   O dată,imediat după decolare,îşi întorsese capul,întâlnind accidental privirea bărbatului aşezat de cealaltă parte a culoarului.Acesta o privise cu o antipatie atât de vizibilă, încât îşi întorsese ochii înapoi spre fereastră şi aşa rămăsese. În afară de piloţi, probabil că era prima care observase furtuna.Înso ită de oț ceaţă deasă, ploaia torenţială începuse s-o neliniştească. În curând, au început şi ceilalţi să remarce hurducăturile zborului. Lăudăroşeniile le-au fost înlocuite de bancuri strepezite despre respectiva partidă de călărie şi bucuria că „mâna” pilotul, nu unul dintre ei.   Piloţii,însă,aveau de furcă.Le-a devenit în curând evident tuturor.În cele din urmă, au tăcut, rămânând cu ochii îndreptaţi spre cei doi oameni din carlingă.Tensiunea din interiorul avionului a crescut şi mai mult, când echipajul de doi membri a pierdut legătura radio cu solul.Nu se mai puteau baza pe instrumentele avionului,căci afişajele acestora păreau a fi inexacte. Datorită plafonului de nori impenetrabil, nu mai văzuseră solul de la decolare.   Când avionul a intrat într-un picaj în spirală, iar pilotul le-a strigat pasagerilor: „Ne prăbuşim. Domnul fie cu noi,” toţi au primit vestea cu resemnare şi cu un calm uimitor.Ea se îndoise de mijloc, înfundându-şi capul între genunchi, acoperindu-şi-l cu braţele şi rugându-se în tot timpul prăbuşirii. Păruse a dura o eternitate.N-avea să uite niciodată şocul acelui prim impact zgâlţâitor. Chiar încordată în aşteptarea lui, nu fusese pregătită adecvat. Nu ştia de ce fusese cruţată de moartea instantanee, decât poate pentru că proporţiile ei mai mici îi îngăduiseră să se proptească între cele doi fotolii mai sigur, şi să-şi amortizeze mai bine impactul.Totuşi,în împrejurările date, nu era sigură că supravieţuirea era o variantă favorabilă.La cabana din capătul nord-vestic al lui Great Bear Lake nu se putea ajunge decât cu avionul.Între ea şi Yellowknife, punctul de destinaţie,se întindeau kilometri întregi de sălbăticie virgină. Numai Dumnezeu ştia cât de mult din traseu parcursese avionul până în momentul prăbuşirii.   Autorităţile puteau căuta luni în şir fără s-o găsească.Până atunci dacă o mai găseau vreodată avea să fie complet singură, depinzând numai de ea însăşi pentru supravieţuire.Acest gând o electriza, îmboldind-o să acţioneze.Cu o frenezie aproape isterică,se zbătu să-şi desprindă centura de siguranţă.Aceasta se desfăcu trosnind şi ea căzu înainte,lovindu-se cu capul de fotoliul din fa a ei. Se târî pe culoarul îngust şi, în patru labe, porni spre ruptura căscată a fuzelajului. Evitând orice contact direct cu cadavrele,privi în jur prin cusătura metalică sfâşiată.Ploaia încetase,dar norii grei,negri şi coborâţi arătau atât de ameninţători încât păreau gata să explodeze.În repetate rânduri,râgâiau tunete prelungi, rostogolite.Cerul era rece, umed şi primejdios.Îşi strânse în jurul gâtului gulerul de vulpe roşie.   Aproape că nu sufla deloc vântul.Presupunea că ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru asta.Vântul putea aduce un frig năpraznic... Dar, stai! Dacă nu era vânt, atunci de unde venea acel sunet tăios?Ţinându-şi respiraţia, ascultă.Din nou se auzi!Smuci din cap, privind în jur, atentă. Nu-i era uşor să audă mare lucru, peste bubuiturile propriei sale inimi.Un freamăt.   Privi spre bărbatul aşezat în fotoliul de peste culoar de al ei.Oare era doar efectul imaginaţiei sale pline de dorinţă,sau chiar îi tresăriseră pleoapele Singuraticului? Se târî înapoi pe coridor,atingând în trecere braţul atârnat,plin de sânge, al uneia dintre victimele catastrofei.Cu doar câteva momente în urmă, evitase cu sârguinţă să-l atingă.   -O,Doamne,rogu-te,fă să fie viu,se rugă ea cu fervoare.Ajungând la fotoliu, privi faţa Singuraticului.Părea în continuare să se odihnească paşnic.Avea pleoapele nemişcate.Nici un tremur.Nici un geamăt desprinzându-i-se de pe buze,care erau aproape complet acoperite de o mustaţă deasă şi lată.Îi privi pieptul,dar omul purta o scurtă matlasată, aşa că-i era imposibil să-şi dea seama dacă respira sau nu.Îşi puse degetul arătător pe marginea de sus a mustăţii lui, chiar sub nări.Scoase o exclamaţie nearticulată,când simţi curentul umed de aer. Slab, dar incontestabil. -Slavă Domnului,slavă Domnului!Începu să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Ridicându-şi mâinile,îl bătu uşor peste obraji: -Domnule,trezeşte-te!Trezeşte-te,te rog!Omul gemu,dar nu deschise ochii. Intuiţia îi spunea că,cu cât îşi recăpăta cunoştinţa mai curând,cu atât era mai bine.În plus,avea nevoie de asigurarea că,dacă nu era mort,nici n-avea să moară, cel puţin,nu imediat.Avea nevoie cu disperare să se convingă că nu era singură. Judecând că aerul rece o putea ajuta să-l reanimeze,se hotărî să-l scoată din avion.   N-avea să-i fie uşor, probabil că era mai greu decât ea cu cincizeci de kilograme, sau chiar mai mult.Îi simţi fiecare gram din greutate,când îi desfăcu centura de siguranţă,iar masa lui inertă se prăbuşi peste ea ca un sac cu ciment. Proptindu-l cu umărul drept,îl sprijini în timp ce se retrăgea pe culoar spre deschizătură,parte ridicându-l, parte târându-l după ea.Drumul lung de şapte metri dură peste o jumătate de oră.Braţul însângerat ce atârna peste rezemătoarea fotoliului se agăţă de el.Trebui să-şi învingă repulsia şi să-l atingă dându-l la o parte.Mâinile i se umplură de sânge.Era cleios.Scânci cu oroare,dar îşi strânse între din i buza de jos,ce-i tremura,şi continuă să-i tragă pe bărbatulț        fără cunoştinţă de-a lungul coridorului cu eforturi chinuitoare,centimetru cu centimetru.Deodată,o izbi gândul că,neştiind unde era rănit,era posibil să-i facă mai mult rău decât bine mişcându-l.Dar ajunsese atât de aproape;n-avea să se oprească tocmai acum.I se părea foarte important să-şi stabilească un ţel şi să-l atingă,dacă nu din alt motiv,atunci măcar ca să-şi dovedească că nu era neputincioasă.Se hotărâse să-l ducă afară şi asta avea să facă,fie şi cu prețul propriei vieţi.   Ceea ce era foarte posibil,îşi spuse ea,peste câteva minute.Îl adusese cât mai în faţă posibil.Din când în când,omul gemea,dar altminteri nu dădea nici un semn că şi-ar fi revenit.Lăsându-l pe loc un moment,se caţără printre crengile bradului.Toată partea stângă a fuzelajului fusese smulsă aproape complet,aşa că trebuia să-l tragă printre ramurile copacului.Cu mâinile goale,rupse cât de multe crenguţe mici putu,înainte de a se întoarce la rănit.   Îi trebuiră cinci minute numai ca să-l întoarcă pentru a-l putea apuca de subsuori.Apoi,retrăgându-se prin tunelul strâmt şi ţepos pe care-l degajase,îl trase după ea.Acele de brad îi înţepau faţa.Scoarţa aspră o zgâria pe mâini.Din fericire,însă,îmbrăcămintea groasă îi proteja cea mai mare parte a pielii. Pe măsură ce se trudea,respiraţia îi devenea tot mai îngreunată.Se gândi să facă o pauză de odihnă, dar îi era teamă că n-avea să-şi mai adune niciodată puterile îndeajuns pentru a reîncepe.Acum,povara ei gemea aproape încontinuu.Ştia că avea fără-ndoială dureri groaznice,dar nu se putea opri,lăsându-l să cadă într-un leşin şi mai profund.În sfâr it,simţi pe obraji aerul rece.Îşi eliberă capul de sub  ultima creangă şi ieşi în spaţiul liber,când câţiva paşi poticniţi de-a-ndăratelea, trase omul pe restul distanţei până îl scoase şi pe el.Incredibil de epuizată,cu muşchii braţelor,spirit şi picioarelor arzând de efort,se lăsă să cadă în şezut, îndesat.Capul omului i se prăbuşi în poală.   Încordându-şi mâinile şi ridicându-şi faţa spre cer,rămase astfel până îşi recăpătă respiraţia.Pentru prima oară,în timp ce inspira în plămâni aerul amarnic de rece, se gândi că putea fi bine să fi rămas în viaţă.Îi mulţumi lui Dumnezeu că o salvase.Şi-i mai mulţumi şi pentru cealaltă viaţă pe care o cruţase.Coborându-şi privirea spre rănit îi văzu,pentru prima oară,cucuiul.Avea pe tâmplă un ou-degâscă în toată regula Fără-ndoială,acesta îi provocase leşinul.Ridicându-i umerii atât cât să-şi retragă picioarele de sub el,se târî într-o parte şi începu să-i descheie canadiana voluminoasă.Se ruga să nu descopere o rană mortală.N-o găsi.Numai cămaşa de flanelă cadrilată,nelipsită oricărui vânător.Nu se vedea pe ea nici urmă de sânge.De la gulerul rulat al bluzei de corp până în vârfurile bocancilor cu şireturi,nu se vedea nici un semn de hemoragie gravă.   Expirând cu poftă,uşurată,se aplecă peste el şi-l plesni din nou,uşor,peste obraji,îi aprecia vârsta la vreo patruzeci de ani,însă ani deloc uşori.Părul lung,ondulat,îi era de un castaniu tăbăcit.La fel şi mustaţa.Avea,însă,la fel ca în sprâncenele stufoase,şi fire blonde.Pielea îi era arsă de soare,însă nu recent; afişa un bronz copt,permanent.În colţurile ochilor i se vedeau reţele de riduri fine.Gura avea buza de jos doar cu puţin mai plină decât cea superioară.   Chipul acela colţuros nu-şi avea locul într-un birou; petrecea mult timp în aer liber.Era un chip agreabil,chiar dacă nu de o frumuseţe clasică.Exprima o anume duritate,o înabordabititate necompromiţătoare pe care o simţise şi în personalitatea lui.Stânjenită,se întrebă ce-avea să creadă când îşi revenea în fire,pentru că se pomenea singur cu ea,în sălbăticie.Nu avu mult de aşteptat ca să afle.Peste câteva momente,pleoapele bărbatului tresăriră,apoi se deschiseră. Ochii cenuşii precum cremenea cerului de deasupra se concentrară spre ea.Se închiseră,deschizându-se apoi din nou.Vru să vorbească,dar agitaţia o opri. Primul cuvânt rostit de buzele bărbatului fu indescriptibil de vulgar.Tresări,dar puse limbajul obscen pe seama durerii.Omul închise iarăşi ochii şi aşteptă câteva secunde înainte de a-i deschide definitiv.Şi spuse: -Ne-am prăbuşit Ea dădu din cap. -De când? -Nu-s sigură.Îi clănţăneau dinţii.Nu era atât de frig,aşa că frica trebuia să fie pricina.Frică de el? De ce? -De-o oră,cred.Gemând de durere,îşi acoperi cu o mână cucuiul de la tâmplă şi se săltă,rezemându-se în mâna cealaltă,îi făcu loc să se ridice în capul oaselor, drept. -Ce-i cu ceilalţi? -Sunt morţi,toţi.Bărbatul încercă să se proptească într-un genunchi,dar se clă ină,ameţit.Îi întinse instinctiv o mână să-l ajute,însă el i-o dădu la o parte. -Eşti sigură? -Că au murit? Da,Adică,aşa cred.Îşi întoarse capul,privind-o cu dezgust. -Le-ai luat pulsul?Îşi schimbă părerea despre ochii lui.Nu semănau deloc cu cerul.Erau mai reci şi mult mai ostili. -Nu,n-am verificat,recunoscu ea fără chef.Omul o mai intui câtva secunde cuț privirea aceea de judecător,apoi,cu mare dificultate,se sculă în picioare. Sprijinindu-se de copacul din spatele lui,se strădui să stea drept,regăsindu-şi echilibrul. -Cum...cum te simţi? -Îmi vine să borăsc.Un lucru era cert,le spunea pe şleau. -Poate-ar trebui să te culci la loc. -Fără-ndoială că da. -Şi-atunci?Continuând să-şi pună o mână la cap,se ridică,privind-o: -Te oferi să intri acolo şi să le iei pulsul? Văzând cum roşeaţa slabă pălea din obrajii ei,îi adresă un zâmbet,batjocoritor. -Bănuiam eu. -Te-am scos afară,nu? -Mda,replică el sec,m-ai scos.Nu se aştepta să-i sărute mâinile pentru că-i salvase viaţa,dar un mulţumesc simplu ar fi fost plăcut -Eşti un nerecunoscător... -Mă laşi,o întrerupse el.Îl privi dezlipindu-se de copac şi pornind clătinat spre avionul dezmembrat,dând în lături crengile copacului,cu mult mai multă putere decât şi-ar fi putut aduna ea într-o lună de zile.Lăsându-se pe pământul moale,îşi rezemă capul pe genunchi,venindu-i să plângă.Îl auzea mişcându-se prin salon.Când îşi săltă capul şi privi,îl văzu prin,parbrizul spart al carlingii desprinse,îşi plimba mâinile,fără pic de emoţie,peste trupurile piloţilor. După câteva minute,îşi croi drum afară prin rămurişul copacului prăbuşit.   -Ai avut dreptate.Sunt morţi cu toţii.Cum se aştepta să-i răspundă? Na-na-na,în ciudă? Bărbatul lăsă să cadă la pământ o trusă de prim-ajutor albă şi îngenunche alături.Scoase o sticluţă de aspirină şi-şi aruncă pe gât trei comprimate, înghiţindu-le fără apă. -Vino-aici,ordonă el aspru.Când ea se apropie,îi întinse o lanternă. -Luminează-mă cu asta în ochi,pe rând,şi spune-mi ce se-ntâmplă.Aprinse lanterna.Geamul din faţa becului era crăpat,dar totuşi funcţiona.Îndreptă fasciculul de lumină direct spre ochiul lui drept,apoi spre stângul. -Pupilele se contractă.Îi luă lanterna din mână şi o stinse. -Bine.N-am făcut o comoţie.Mă doare numai capul,ca toţi dracii.Tu te simţi bine? -Cred că da.O privi sceptic,dar ea dădu din cap. -Mă numesc Rusty Carlson,se prezentă,politicoasă.Bărbatul râse scurt,ca un lătrat.Ochii i se ridicară spre părul ei. -Rusty,hai? -Da,Rusty,repetă ea iritată. -Ţi se potriveşte.Individul avea manierele unui porc. -Ai şi dumneata un nume? -Mda,am un nume.Cooper Landry.Da aici nu suntem la o petrecere aşa că scuză-mă dacă nu-mi scot pălăria,spunând: „încântat de cunoştinţă”. Pentru doi supravieţuitori însinguraţi ai unei dezastruoase prăbuşiri de avion, începuseră cam prost.În acel moment, Rusty dorea să fie încurajată, asigurată că era vie şi avea să trăiască în continuare.Nu se alesese din partea lui decât cu dispreţ, care era complet nemeritat. -Ce-i cu dumneata? întrebă ea furioasă.Te por i de parcă din vina mea s-ar fi prăbuşit avionul.    -Aşa o fi.Îl privi cu gura căscată,nevenindu-i să creadă. -Ce? Eu am fost vinovată de furtună? -Nu,dar dacă n-o tărăgănai cu despărţirea aia emo ionantă şi lacrimogenă deț craiul tău tomnatec poate i-o luam înainte.Ce te-a făcut să pleci înaintea lui,o ceartă-ntre iubiței? -Nu-i treaba dumitale,scrâşni ea,printre din ii pe pe care i-i îndreptase perfect unț stomatolog costisitor.Expresia lui Cooper nu se schimbă.  -Şi nici treaba ta nu era să vii-ntr-un loc ca ăla...O măsură din creştet până-n tălpi,continuând:    -...când eşti aşa cum eşti ca femeie.     -Adică ce fel de femeie? -Las-o baltă. Să zicem doar că aş prefera să nu te am pe cap.Cu aceste cuvinte, scoase un cuţit de vânătoare cu aspect ucigător din teaca de piele prinsă la centură.Rusty se întrebă dacă avea să-i taie beregata cu el,descotorosindu-se de dificultăţile pe care i le crea prezența ei.În schimb,Cooper se întoarse şi începu   să ciopârțească ramurile mai mici ale copacului,tăind drum liber spre a uşura     accesul spre fuzelaj. -Ce-ai de gând să faci? -Trebuie să-i scot. -Pe...pe ceilalţi? De ce? -Poate vrei să fi i colegi de cameră. -Ai să-i îngropi? -Cam asta ar fi ideea.Ai tu una mai bună? Nu,bineînţeles că nu avea,aşa că nu spuse nimic.Cooper Landry îşi tăie drum prin coroana copacului până rămaseră numai crengile groase.Pe deasupra şi prin jurul acestora era mai uşor de trecut. Rusty,făcându-se utilă prin a trage la o parte ramurile tăiate,îl întrebă: -Deci,rămânem aici? -Deocamdată,mda.După ce degajă un soi de cărare,Cooper intră în fuzelaj şi-i făcu semn să se apropie. -Apucă-l de ghete,da? Privi ghetele mortului.Nu putea face una ca asta.Nimic din toată viaţa ei n-o pregătise pentru aşa ceva.Nu se putea aştepta din partea ei la o asemenea hidoşenie.Dar, privindu-l şi întâlnindu-i ochii aceia cenu ii şiș implacabili, ştiu că o aştepta s-o facă i s-o facă fără comentarii.ș   Unul câte unul,scoaseră din avion cadavrele.Lucră mai mult el;Rusty îi dădea câte o mână de ajutor când i-o cerea.N-o putea face decât detaşându-şi mintea de oribila muncă.Îşi pierduse mama în adolescen ă.Cu doi ani în urmă,muriseț fratele.Dar,în ambele cazuri,îi văzuse abia când erau depuşi în sicriul cu căptuşeală de satin,înconjurat de lumină blândă,muzică de orgă şi flori.Moartea păruse un fapt ireal.Nici măcar trupurile neînsuflelite ale mamei şi fratelui ei nu fuseseră pentru ea adevărate, ci imitaţii identice ale oamenilor pe care-i iubise, manechine create de serviciul pompelor funebre după chipul și asemănarea lor.   Cadavrele de acum erau reale.Se supuse mecanic comenzilor scurte pe care acel Cooper Landry le lansa cu un glas lipsit de simţire şi de inflexiuni. Trebuie că-i un robot, conchise ea.Nu manifesta absolut nici un fel de emoţie,în timp ce târa leşurile în groapa comună pe care reuşise s-o sape folosindu-şi cuţitul şi mica secure găsită într-o ladă de scule, sub scaunul pilotului.Când termină, îngrămădi pietre peste mormântul prea puţin adânc. -N-ar trebui să spunem ceva?privi Rusty movila barbară de bolovani incolori, adunaţi acolo ca să apere cadavrele celor cinci oameni de animalele flămânde. -Să zicem ceva? Ca de pildă? -Ceva din scriptură.O rugăciune. Cooper ridică neglijent din umeri,în timp ce-şi ştergea lama cuţitului. -Nu ştiu nici o scriptură.Iar rugăciunile mi s-au termânat demult. Întorcându-se cu spatele spre mormânt,porni cu paşi înfundaţi înapoi spre avion. Rusty murmură o rugăciune grăbită,înainte de a se răsuci să-l urmeze.Mai presus de orice,se temea să nu rămână din nou singură.Dacă-l scăpa din vedere, individul o putea părăsi.Totuşi,aşa ceva era improbabil.Cel puţin,nu imediat.Se clătina de oboseală,pe punctul să leşine. -De ce nu te culci,să te odihneşti? îi propuse ea.O lăsaseră de mult puterile.N-o mai ţinea activă decât adrenalina. -Fiindcă se lasă repede noaptea,răspunse Cooper.Trebuie să scoatem fotoliile din avion,ca să avem loc să ne întindem.Altfel,s-ar putea să înnoptezi în sânul naturii pentru prima oară în viaţa ta.Adăugase ultimele cuvinte sarcastic,ca şi cum s-ar fi gândit mai bine,înainte de a reintra în avion.Peste câteva momente, Rusty îl auzi înjurând murdar.Ieşi,cu sprâncenele unite într-o încruntătură feroce. -Ce s-a-ntâmplat?Îşi repezi mâna în fa a ei.Era udă. -Carburant. -Carburant? -Carburant inflamabil,preciză Cooper,enervat de neştiin a ei. Nu putem sta acolo.Cea mai mică scânteie şi zburăm până-n China. -Atunci,nu facem focul.O privi furios. -După ce se întunecă,tare-ai să mai vrei un foc,spuse el cu dispreţ.   În plus,nu trebuie decât o singură scânteie,de la orice. O singura bucată de metal să se frece de alta şi amândoi suntem istorie. -Şi ce facem? -Luăm ce putem şi pornim. -Credeam că întotdeauna e mai bine să stai lângă avion.Am auzit-o,sau am citit-o,odată.Echipele de salvare vor căuta un avion prăbuşit.Cum ne vor mai găsi,dacă părăsim locul catastrofei?Cooper îşi înclină capul,arogant: -Vrei să rămâi? Perfect,rămâi.Eu mă duc.Dar e mai bine să te previn că nu cred că se găsească apă pe-aici.Primul lucru pe care am să-l fac dimineaţă,va fi să caut apă.Atâtudinea lui de atotştiutor îi era nesuferită. -De unde ştii că nu e apă? -Nu se vede nici o urmă de animal prin jur.Presupun c-ai putea rezista cu apă de ploaie atâta timp cât ai,dar cine ştie cât va dura.Când şi cum observase că nu existau urme de animale prin zonă? Ei nici măcar nu-i trecuse prin cap să se uite.De fapt,lipsa apei era aproape la fel de înspăimântătoare ca nevoia de a înfrunta animalele sălbatice ca să bea.Să caute apă? Cum se făcea asta? Animale sălbatice? Cum avea să se apere,dacă o ataca vreunul?   Fără el,avea să moară.După câteva momente de gândire,aceasta fu sumbra concluzie la care ajunse.N-avea încotro decât să urmeze tacticile de supravieţuire pe care le cunoştea Cooper şi să fie recunoscătoare că-l avea alături ca să le aplice. Înghiţindu-şi mândria,spuse: -Bine,vin cu tine.Cooper nici măcar nu-şi ridică privirea,nici nu-i răspunse în vreun alt fel.N-avea de unde să ştie dacă hotărârea ei îl bucura sau îl nemulţumea.După toate aparenţele,îi era indiferentă.Începuse deja să facă o grămadă de lucruri recuperate din epavă.Hotărâtă să nu rămână neluată în seamă,Rusty îngenunche lângă el. -Cu ce te pot ajuta?Cooper arătă cu capul spre compartimentul de bagaje al avionului. -Caută prin bagaje.Prin ale tuturor,la tot ce ne poate fi de folos mai târziu. Îi dădu câteva cheiţe de valize,pe care era clar că le luase de la cadavre înainte de a le fi îngropat.Rusty privi spre valize,nesigură.Unele se deschiseseră deja în urma prăbuşirii.Obiectele personale ale victimelor zăceau împrăştiate pe pământul umed. -Nu înseamnă că...le violăm intimitatea? Familiile lor ar putea să se supere...   Cooper se răsuci atât de brusc,încât aproape o răsturnă pe spate. -Îţi bagi minţile-n cap şi accepţi faptele? o apucă el de umeri,zgâlţâind-o.Uităte-n jur.Ştii ce şanse avem să scăpăm vii din povestea asta? îţi spun eu: zero.Dar înainte să cad jos,am să mă lupt ca toţi dracii ca să rămân în viaţă.Am eu obiceiul ăsta.Îşi apropie faţa de a ei. -Asta nu-i o excursie de mici cercetaşi în care ne-am rătăcit; e vorba de supravieţuire,femeie.Dracu să le ia de etichetă şi proprietate.Dacă te ii dupăț mine,faci ce zic eu şi când îți zic.Ai priceput? Şi n-avem timp de pierdut cu   sentimentalismele.Nu-ţi irosi lacrimile pentru cei ce n-au scăpat.S-au dus şi nu mai putem face nimic pentru ei.Acum,mişcă-ti fundul şi ocupă-te cu ce ți-am spus eu.   O îmbrânci din faţa lui şi începu să adune blănurile pe care vânătorii le duceau acasă ca trofee.Cele mai multe erau de caribou,dar şi de lup alb,de castor şi o hermelină mică.Stăpânindu-şi lacrimile de umilinţă şi de nefericire acumulată,Rusty se aplecă peste valize şi începu să le sorteze conţinutul,aşa cum fusese instruită.Îi venea să-l cârpească.Îi venea să cadă grămadă şi să urle până-i ieşeau ochii din cap.Dar n-avea să-i dea satisfacţia de a o vedea făcând nici una,nici alta.Nici să-i ofere scuze de a o lăsa pe loc,probabil că ar fi profitat de cel mai mic pretext.Peste o jumătate de oră,luă obiectele pe care le alesese şi le adăugă mormanului de articole adunate de el.Păru să fie de acord cu selecţia, care includea şi două ploşti cu alcool.Rusty nu ştia să-l identifice după miros,însă Cooper nu avea preferinţe.Păru să-i placă duşca zdravănă pe care o trase dintr-o ploscă.Rusty îi privi mărul lui Adam cum se mişca în sus şi-n jos,înghiţind.Avea gât puternic şi bărbie solidă,pătrată.Tipic,îşi apuse ea ţâfnoasă,pentru toţi catârii încapățânaţi.Puse la loc capacul ploştii şi o aruncăț lângă pliculeţele de chibrituri,o trusă de cusut pentru voiaj şi hainele în plus adunate de Rysty.Nu comentă cât de bine se descurcase.În schimb,dădu din cap către mica valiză din mâna ei:    -Aia ce-i?     -Ea mea.   -Nu asta am întrebat.Îi smulse valijoara din mână şi o deschise.Mâinile lui mari violară vrafurile ordonate de lenjerie călduroasă din mătase pastel,cămăşile de noapte şi rufăria asortată.Trase o pereche de ciorapi prin cercul format între degetul mare şi cel arătător.O privi în ochi. -Mătase?Cu răceală,Rusty îi înfruntă privirea,fără să-i răspundă.Rânjetul lui era de-a dreptul porcos.Insinua lucruri pe care nu voia nici să le ghicească măcar. -Foarte drăguţ.Apoi,rânjetul îi dispăru sub mustaţă şi-i aruncă articolul. -Ia două perechi de indispensabili lungi.O bonetă.Mănuşi.Haina asta,adăugă, aruncând o scurtă de ski deasupra celorlalte veşminte pe care le alesese.O pereche de nădragi de rezervă.Două pulovere.Deschise fermoarul genţii de voiaj cu căptuşeală de plastic în care Rusty îşi împachetase produsele cosmetice şi de toaletă. -Am nevoie de toate alea,spuse ea grăbită. -Ba unde mergem noi n-ai nici o nevoie.Îi răscoli cosmeticalele,aruncând nepăsător o avere întreagă de creme pentru ten şi articole de machiaj în frunzele umede,putrezite. -O perie de păr,periuţă şi pastă de dinţi,săpun.Atâta tot.Şi,doar ca să fiu mărinimos,astea.Şi îi întinse o cutie de tampoane.Rusty i-o smulse din mâini şi o înfundă la loc în geanta de cosmetice,lângă celelalte câteva lucruri pe care i le îngăduia.Cooper rânji din nou.Alăturarea dintre dinţii lui albi şi mustaţa lată îl făcea să arate diabolic de-a binelea. -Mă găseşti un ticălos pur sânge,nu? Doar că eşti prea amabilă ca să mi-o spui. -Ba nu-s amabilă deloc,se aprinseră fierbinţi ochii ei căprui-roşiatici.Te găsesc un ticălos fără pereche.Zâmbetul lui nu făcu decât să se întindă şi mai mult. -N-o să fie decât mult mai rău,până să fie mai bine.   Se ridică,privind îngrijorat spre cerul ce se întuneca. -Haide.Mai bine s-o luăm din loc.De cum îi întoarse spatele,Rusty strecură în geantă un balsam de buze incolor,o sticlă de şampon şi un aparat de ras.N-o fi avut el nevoie să se bărbierească înainte de a ajunge în civilizaţie,dar de ea,una,era sigură.Tresări vinovată,când Cooper se răsuci din nou,întrebând-o: -Ştii cum se trage cu una de-asta? Ţinea în mână o puşcă de vânătoare. Rusty dădu din cap că nu.Abia cu o zi în urmă văzuse un frumos berbec Dall doborât cu o puşcă exact ca aceea.Era o amintire dezgustătoare,în loc să admire vânătorul,simpatia ei se îndreptase spre animalul ucis. Mă temeam de asta,murmură Cooper.Dar,oricum,poţi s-o duci. Îi agăţă pe umăr cureaua puştii grele şi-şi luă şi el una,probabil a lui proprie.Îşi înfipse la cingătoare un pistol cu aspect înfricoşător.Observându-i privirea neliniştită,spuse: -E un pistol de semnalizare.L-am găsit în carlingă.Stai cu urechile ciulite după avioanele de cercetare.Încheind gulerul unui pulover cu un şiret de pantofi, improvizase din el o raniţă,legându-l cu mânecile pe după gâtul ei. -O.K.,mai spuse,inspectând-o fugar,să mergem.Rusty aruncă o ultimă privire tristă şi temătoare spre epava avionului,apoi porni după el.Spatele lui larg era o ţintă uşor de urmat.Constată că,ţinându-şi ochii aţintiţi asupra unui loc,aflat exact între omoplaţii săi,se putea lăsa pardă unei semitranse,alungându-şi din memorie cadavrele pe care le lăsaseră în urmă.Dorea să se cufunde în uitare.   Mergea înainte,pierzându-şi energia pas cu pas.Puterile păreau să i se risipească alarmant de repede.Nu ştia ce distanţă parcurseseră,dar nu putea fi foarte mult,când i se păru imposibil să mai pună un picior în faţa  celuilalt. Genunchii îi tremurau de oboseală.Nu mai dădea la o parte crengile ce se abăteau în spate, ci le lăsă indiferentă s-o plesnească.Imaginea lui Cooper se înceţoşă,apoi începu să se unduiască în faţa ei ca o fantomă.Toţi copacii păreau a avea tentacule care încercau s-o apuce de haine,s-o tragă de păr,să se încolăcească pe glezne,s-o împiedice în toate felurile posibile.Poticnindu-se,îşi coborî privirea spre pământ şi,cu uimire,văzu că se repezea în întâmpinarea ei.Ce lucru extraordinar,îşi spuse.   Instinctiv,apucă ramura cea mai apropiată pentru a se ţine să nu cadă şi îi strigă cu o voce slabă: -Coo... Cooper.Căzu îndesat, dar faptul de a sta culcată pe pământul răcoros îi aduse o binecuvântată uşurare,oricât de umed şi de rece era.Stratul de frunze părea o compresă lipită de obrazul ei.Mare desfătare, să-şi lase ochii să se închidă.Cooper murmură o sudalmă, în timp ce-şi scotea raniţa şi lăsa cureaua puştii să-i lunece în jos pe braţ.Brutal, o răsuci pe spate şi-i deschise pleoapele cu degetele.Rusty îl privi, habar n-având că fa a-i era palidă ca moartea. Până şiț buzele îi deveniseră cenu ii ca norii de deasupra.ș -Iartă-mă că te ţin pe loc.Fu vag surprinsă că vocea-i suna atât de slab îşi simţea buzele mişcându-se,dar nu era sigură că vorbise într-adevăr cu voce tare.Părea imperativ să-şi ceară scuze că-l reţinea şi că era,în general, o pacoste pe capul lui. -Trebuie să mă odihnesc doar un minut. -Mda, mda, perfect... Rusty. Odihneşte-te. Moşmondea la capsa îngropată adânc în gulerul de vulpe al mantoului ei. Te doare ceva? -Doare? Nu. De ce? -Nimic.Îi descheie haina şi-şi afundă mâinile înăuntru.Şi le strecură pe sub puloverul ei,începând s-o apese atent cu degetele pe abdomen.Se cuvenea să facă asta? se întrebă Rusty,ca prin ceaţă. -S-ar putea să ai vreo hemoragie internă și să nu ştii. Cuvintele lui clarificară totul. -Internă? se chinui ea să se ridice,cuprinsă de panică. -Nu ştiu.Nu...Stai aşa.Cu o zvâcnire neaşteptată a mâinilor,îi dădu la o parte poalele lungi ale mantoului.Respiraţia îi şuiera printre din i. Rusty se săltă înț coate,ca să vadă ce anume îl făcuse să se încrunte atât de feroce.Cracul drept al pantalonilor ei era plin de sânge roşu viu.Îi mai îmbibase şi ciorapul,curgând peste cizma de piele. -Când ţi-ai făcut asta? se ridicară ochii lui,tăioşi ca bricele,spre ai ei. Ea nu spuse nimic. -Ce ti s-a-ntâmplat?Deznădăjduită,Rusty îl privi,clătinând din cap fără o vorbă. -De ce nu mi-ai spus că eşti rănită? -N-am ştiut,răspunse ea cu voce slabă.Cooper scoase cuţitul din teacă. Apucându-i tivul ud de sânge al pantalonului,introduse lama în deschizătură şi smuci în sus.Dintr-o singură mişcare înspăimântătoare,despică în întregime cracul pantalonului,tăind din ţesătura,de la manşetă până la elasticul chiloţilor. Şocată şi înfricoşată,Rusty trase aer în piept.Cooper,privindu-i piciorul,expiră prelung,înfrânt. -La naiba!   descarcati cartea intreaga de aici....

Capitolul 1 — Ești sigur că vine astăzi? întrebă Andy Malone, nerăbdătoare, apoi se așeză într-o poziție mai confortabilă. Scaunul înalt, de bar, îmbrăcat în vinilin roșu, era destul de incomod. — Nu, bineînțeles că nu sunt, zise Gabe Sanders, proprietar și bucătar-șef al localului Gabe’s Chili Parlor, în timp ce ștergea cu un prosop tejgheaua curată, dar crăpată, a barului. N-a spus decât că s-ar putea să vină azi. Deci nu e neapărată nevoie să fie aici, nu-i așa? Face ce vrea el. Bărbatul grizonat chicoti. Instinctele antrenate ale lui Andy îi dădură un semnal; ea uită de senzația de inconfort produsă de tăblia tare a scaunului. Știa prea bine cum să atragă atenția celorlalți consumatori. Dar în orice clipă, lui Gable Sanders putea să i se pară că era prea curioasă, și să nu-i mai răspundă la întrebări. — Oh? sorbi nonșalantă din ceaiul cu gheață. Îi fusese servit într-un pahar roșu, din plastic, având lingurița înăuntru. Domnul Ratliff ți-a lăsat cumva impresia unui om impulsiv? Din clipa în care a rostit întrebarea, a știut că Gabe era deja în gardă. Prosopul nu mai ștergea tejgheaua sau ibricul. Sprâncenele stufoase ale lui Gabe coborâră aproape imperceptibil, deasupra unor ochi mari, puțin prietenoși. — De ce pui atât de multe întrebări despre Lyon Ratliff? Hm? Andy încercă să inventeze rapid o poveste. Se aplecă spre Gabe, cu ceea ce dorea să fie o poză care să inspire încredere, și spuse  conspirativ: — Am avut o colegă de clasă, la SMU, de pe-aici. Ea mi-a povestit despre acest bărbat care trăia la o fermă imensă și conducea un El Dorado argintiu. Mi s-a părut un personaj coborât dintr-un film. Gabe o privi întrebător, încercând să pătrundă dincolo de fațadă. Încrederea de sine a lui Andy păru să se risipească. Privirea lui îi spunea clar c-o consideră prea bătrână ca să fie studentă. — Cum o chema? Complet descumpănită, mai întâi de intuiția lui Gabe, și apoi de întrebare, ea murmură: — Cum o... pe cine? — Pe colega ta. Trebuie s-o cunosc, mai mult ca sigur. Servesc chili și burger aici din ’47. Cunosc majoritatea familiilor din Kerrville. — Oh, înseamnă că o știi pe... Carla. De fapt locuia în San Antonio și venea aici doar vara, în vizită la verii ei. Andy întinse mâna după paharul cu ceai și sorbi cu nesaț, de parcă lichidul ar fi conținut un tonic. De când venise aici, în Texas, în urmă cu câteva zile, ea se simțise nelalocul ei. Întrebările politicoase, puse cu grijă, care prin alte locuri ar fi deschis orice ușă, nu o duseseră nicăieri. De parcă cetățenii orășelului Kerville se hotărâseră să-l apere pe Lyon Ratliff, și pe tatăl acestuia, un bărbat foarte retras, care era de fapt scopul venirii ei. Generalul Michael Ratliff era ultimul supraviețuitor dintre generalii din cel de-al doilea război mondial. Andy își jurase să-i ia un interviu în cadrul programului ei TV. Și dacă veștile privind sănătatea lui șubredă erau adevărate, trebuia s-o facă repede. Până acum, călătoria ei nu-i dăduse nici o speranță că dorința i se va împlini. Gabe Sanders devenise, la rândul lui, la fel de reținut ca și ceilalți cărora le ceruse informații. Hotărâtă, își înălță bărbia, iar colțurile gurii conturară un zâmbet dulce. Ochii îi străluceau. — Domnule Sanders, n-ai din întâmplare o felie de lămâie pentru ceaiul meu? Încrederea în sine îi reveni, văzându-l pe Gabe uluit, pentru moment, de surâsul ei radios. — Imediat. — Oh, minunat! Îți mulțumesc. Își îndepărtă de pe față o șuviță ce păr auriu. Își folosea chipul atrăgător doar atunci când era obligată să obțină vreo informație prețioasă, și acest lucru o întrista de fiecare dată. Ar fi vrut ca oamenii să nu se comporte diferit atunci când aveau în fața lor un reporter-bărbat Dar atunci când era absolut necesar, se folosea de orice avantaj, iar dacă cineva o găsea provocatoare, nu vedea nici un rău în asta. Tatăl ei, care avusese inspirația unui poet, o comparase odată cu un parfait din înghețată de vanilie, cu Amaretto și sos caramel. — Mulțumesc, îi spuse ea lui Gabe, care îi adusese două felii de lămâie pe o farfuriuță. Stoarse una din felii în paharul cu ceai, care i se păruse ca un sirop, de vreme ce ea nu obișnuia să bea nimic îndulcit. — Nu ești de pe-aici, nu-i așa? Era tentată să inventeze o minciună care să răspundă la întrebarea lui Gabe, ar nu mai avea nici un haz. — Nu, nu sunt. Locuiesc acum în Nashville, dar am crescut în Indiana. — Nashville, hm? De unde e Marea Opy? Lucrezi pentru ea? Ea clătina din cap, râzând. — Nu. Ci pentru o companie independentă. Prin cablu. — Cablu? Sprâncenele lui Gabe se înălțară. Categoric, erau cele mai expresive din câte văzuse. — Vrei să spui, televiziune prin cablu? — Da. — Apari la TV? — Câteodată. Am un program al meu, în care iau interviuri, și care e preluat și difuzat în toată țara. — Interviuri? Se uită peste umărul ei, la ceilalți clienți din încăpere, ca și cum ar fi căutat pe cineva care să merite să i se ia un interviu. Privirea îi reveni apoi spre ea, înțelegătoare. — Doar nu te gândeai să-i ceri lui Lyon să-ți dea voie să-i iei un interviu tatălui lui, nu-i așa? — Ba da. O studie câteva clipe. — Colega ta, de la SMU, nu există, nu? Ea îi susținu privirea. — Nu. — … — Așa că domnul Ratliff n-o să-mi dea voie să-i iau un interviu tatălui lui? — Ba bine că nu! Dar mai bine afli singură, fiin’că uite-l. Andy își coborî privirea, la cercul ud lăsat pe tejghea de paharul ei. Se auzi sunetul puternic al clopoțelului de deasupra ușii. Simți că o părăsește curajul. — Bună, Lyon, spuse cineva, dintr-un colț al încăperii. — Hei, Lyon, se auzi o altă voce. — Jim, Pete... Vocea îi era profundă și aspră. Auzindu-l, Andy se simți cuprinsă de fiori. Sperase ca el să se așeze pe unul din scaunele înalte de lângă ea, ca să poată lega ușor o conversație. Dar din zgomotul pașilor lui înțelese că se îndrepta spre capătul barului, o prelungire perpendiculară pe tejgheaua la care stătea ea. Cu coada ochiului observă o cămașă albastră. Gabe se îndreptă într-acolo. — Bună, Lyon. Ce bei? Chili? — Azi nu. E prea cald. Nu știu cum l-a pregătit Gracie aseară, dar a trebuit să iau două doze din porcăria aia roz că să mă dreg la stomac. — Nu crezi că durerea de burtă avea o legătură și cu paharele de mărgărita pe care le-ai băut pe lângă chili? Un râs puternic izbucni din pieptul care era, cu siguranță, foarte lat. — S-ar putea, s-ar putea. Vocea aceea. Ce fel de bărbat putea să aibă o voce ca a lui? Andy nu credea că-și va mai putea stăpâni prea mult curiozitatea. Într-un sfârșit, întoarse capul spre Lyon, în timp ce el spunea: — Dă-mi un cheeseburger. — Vine! Andy nici nu mai auzi răspunsul lui Gabe la comanda făcută de Lyon Ratliff. Era captivată de înfățișarea acestuia. Nu arăta deloc așa cum se așteptase ea. Și-l imaginase mai bătrân, de vârstă mijlocie, din cauză că generalul Ratliff se apropia de optzeci de ani. Se părea însă că fiul lui se născuse după război. Lyon Ratliff n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Părul des și întunecat părea sculptat în jurul capului. Era grizonat, la tâmple. Sprâncenele groase se arcuiau deasupra ochilor adânci, a căror culoare nu reuși s-o distingă de la distanța aceea. Ochii ei urmăriră conturul nasului roman, care-i amintea de actorii care jucau în filme de inspirație biblică, apoi gura senzuală, care-i amintea tot de actori, dar dintr-un alt gen de filme. — Carnea provine cumva de la un vițel de la ferma Ratliff? îl întrebă el pe Gabe. Andy era intrigată de vocea lui. Avea rezonanță, deși nu vorbea prea tare, ca și cum, dacă nu ascultai cu atenție, puteai să pierzi ceva foarte important. Tonul ușor răgușit avea inflexiuni foarte sexy. Categoric, făcea parte din cea de-a doua categorie de actori. — Bineînțeles. Cea mai bună carne, zise Gabe. Lyon își dădu ușor capul pe spate și râse. Tocmai se pregătea să ia paharul cu apă rece pe care i-l adusese Gabe, când o observă, din întâmplare. Ochii lui trecură mai departe, apoi se întoarseră spre ea, studiind-o cu încetineală. Andy simțea privirea ochilor lui gri alunecând pe fața ei. Începu cu ochii ei, iar Andy citi în privirea lui surpriza la care se așteptase. Era reacția obișnuită a celor care se uitau pentru prima oară în ochii ei. Aveau o nuanță neobișnuită, și erau încadrați de gene lungi și dese. Ochii lui gri se fixară apoi asupra părului ei. Oare coada de cal, prinsă cu o agrafă în formă de scoică, o făcea să arate prea tânără? Sau - Doamne ferește - arăta ca o femeie de treizeci de ani care se străduiește să pară tânără? Nu deveni paranoică, Andy, își spuse. Știa cât de atrăgător era părul ei caramel, cu șuvițe aurii. Dar nu cumva îi observase broboanele de transpirație de pe frunte? Cu toate că de ușa localului era atârnat un semn vechi de douăzeci de ani, pe care scria că înăuntru era aer condiționat, Andy își simțea întreg trupul acoperit de o peliculă de transpirație. Devenise brusc conștientă de fiecare por al corpului ei, de fiecare nerv. Ca și cum ar fi fost deschisă, pentru a fi disecată, iar Lyon Ratliff era omul de știință care examina cu multă răbdare un specimen neobișnuit. Când ochii lui se opriră pe buzele ei, Andy își feri privirea. Întinse mâna după pahar, care aproape că-i alunecă printre degete. Se temu că, în loc să-i distragă o să-l intrige și mai tare. Ce se întâmplase cu ea? Venise cu o misiune. Îl pândea de trei zile pe acest bărbat, punea pretutindeni întrebări despre el și tatăl lui, aduna crâmpeie de informații, suferea când era alungată sau repezită. Stătuse ore întregi în salonul de coafură, ascultând bârfele, sperând ca numele lui să fie pomenit, și refuzând din când în când, ferm, dar cu blândețe, să i se tapeze părul „ca să-i dea volum”. Singurul lucru pe care-l aflase fusese că Lyon nu luase parte la ultimul bal, pentru că tatăl lui se simțise rău, că-și comandase alte plante pentru casa de la fermă, și că manichiurista fusese pregătită de marchizul de Sade. Acum era acolo, la câțiva pași de ea, iar ea parcă-și înghițise limba, pentru prima oară în viață. Unde era stăpânirea ei de sine? Încrederea, încăpățânarea de a nu accepta vreun refuz? Toate o părăsiseră. Obiectivitatea care-o caracterizase până atunci pălise în fața unui bărbat ce emană sexualitate. Se întâlnise cu regi și prim-miniștri, cu președinți, inclusiv cu doi dintre președinții Americii, și nu se simțise intimidată... Și acum acest... acest cowboy intră într-un bar, și eu mă topesc toată. Încercă cu încăpățânare să-și recapete controlul. Își înălță bărbia și-l privi provocator. Ochii lui o ardeau, topindu-i orice încercare de a părea curajoasă. Poziția maxilarului lui inspira aroganță. Mesajul pe care i-l transmitea n-ar fi fost mai clar nici dacă i l-ar fi spus cu voce tare. „Da, am auzit de egalitatea sexelor, și consider că nu e un lucru rău, în principiu. Dar acum te privesc și mă gândesc la tine ca al un obiect sexual, și n-ai cum să te împotrivești, orice-ai face.” Ei bine, putea să facă ceva. Putea să-l determine să nu mai gândească astfel. Avea să-l informeze, cu un stil calm, dar profesional, cine era și de ce venise acolo... dar numai după ce el avea să-și termine cheeseburger-ul, se hotărî ea, văzându-l pe Gabe care-i așeza o farfurie aburindă în față. Andy studie meniul prăfuit, plin de urme de grăsime, ale cărui prețuri fuseseră șterse și rescrise de nenumărate ori. Nu mai putea să bea încă un pahar de ceai supra îndulcit. Se uită la celelalte mese. O mamă își ștergea copilul la gură, apoi îi îndesă în ea un cartof prăjit. Într-un final, se uită în celălalt capăt al barului și văzu că Lyon aproape terminase de mâncat. Acum își bea cafeaua. Degetele lungi, puternice, înlănțuiseră posesiv ceașca. O privi. Andy îi zâmbi, dorindu-și să nu arate ca o fetișcană în căutarea unui flirt. — Bună, zise ea, reușind cu greu să se îndrepte spre el, pentru că-i tremurau genunchii. Se uită la ea lung, stăruitor, cu un amuzament abia reținut și un aer de evaluare sexuală pe care nu se străduia deloc să și-l reprime. Era chiar într-atât de obișnuit ca femeile să-l abordeze în localuri? — Bună. Deci nu avea de gând să-i ușureze situația. O.K., domnule Ratliff. Inspiră adânc și spuse: — Mă numesc Andrea Malone. Andy n-ar fi crezut niciodată că expresia lui se putea schimba atât de brusc, de drastic, sau că privirea îi putea îngheța pe loc. O privi cu răceală timp de câteva secunde, apoi se întoarse cu spatele la ea. De parcă nici n-ar fi existat, continuă să soarbă din cafea, cu nonșalanță. Ea se uită la Gabe, care se concentrase ostentativ asupra unui shaker, dar ale cărui urechi erau ciulite, mai mult ca sigur. Își umezi ușor buzele. — Am spus că mă num... — Știu cine ești, domnișoară Malone, zise el, condescendent. Ești din Nashville, de la Telex Cable Television Company. — Deci te-ai uitat cel puțin pe plicurile scrisorilor mele, deși nu te-ai obosit să le deschizi. Așa să fie? îl întrebă ea, sperând că astfel să-l provoace. — Da, așa este. Bău din nou din ceașcă. Indiferența lui o irita. Simți o dorință puternică de a-i smulge ceașca din mână - dacă era un gest posibil din punct de vedere fizic - și s-o arunce cât colo, doar ca să-i atragă atenția. Totuși, se temperă, pentru că prevedea că putea să iasă cu bătaie. El emana forță și voință din toți porii, și nu era prea dornică să se confrunte cu el. Era încăpățânată, dar nu și proastă. — Domnule Ratliff, să știi că... — Știu ce vrei. Iar răspunsul este nu. Cred că ți-am mai spus-o, atunci când am răspuns primei tale scrisori, cu câteva luni în urmă. Aceleia i-am răspuns. Se pare însă că nu-ți amintești conținutul ei. Spuneam, în esență, că ar trebui să-ți cruți forțele, timpul, banii și - o studie cu ochi cinici - hainele cele noi. N-o să consimt niciodată ca tatăl meu să dea un interviu acelui post de televiziune. Iar sentimentele mele de azi sunt aceleași cu cele de atunci. Îi întoarse din nou spatele. Andy crezuse că blugii ei cei noi și cizmele western aveau să se potrivească cu ambianța. Se îmbrăcase prea studiat? Bine. Făcuse o greșeală. Poate că târcoalele pe care le dăduse în ultimele zile nu fuseseră tocmai „profesionale”, dar n-avea de gând să renunțe tocmai acum. Își îndreptă umerii, punându-și în evidență, fără să vrea, linia dulce a sânilor. — Nici nu mi-ai ascultat propunerea, domnule Ratliff. Eu... — Nici nu vreau s-o aud. Întorsese capul spre ea, iar ochii îi coborâră fără să vrea pe sânii ei. Ea rămase nemișcată, ca și cum, dacă ar fi făcut un singur gest, ar fi recunoscut că situația era pe cale să devină de nesuportat. După un timp, el ridică privirea, iar Andy încercă să-și recapete ritmul respirației. — Tatăl meu nu dă interviuri, spuse el, încordat. E un om în vârstă. Nu se simte prea bine. Au mai venit și alții, domnișoară Malone, mai importanți decât tine. Răspunsul a fost același, nu, irevocabil. Se ridică de pe scaun, iar ea se trezi deodată privindu-i gulerul cămășii, din cauză că era foarte înalt. Făcu un pas înapoi, privind fascinată cum mâna lui pătrundea în buzunarul blugilor foarte strâmți, pentru a extrage o bancnotă de cinci dolari. Gestul lui făcu ca obrajii lui Andy să devină ca focul. El puse banii lângă farfurie. Era cel puțin dublu față de cât costă un cheesburger. — Mulțumesc, Gabe. Pe curând. — La revedere, Lyon. Lui Andy nu-i venea să creadă că era ignorată astfel. În timp ce el se îndrepta spre ușă, ea spuse: — Domnule Ratliff! Se opri și se întoarse cu mișcări încete, mai amenințătoare decât gesturile bruște. O studie din cap până în picioare, de la părul strâns în coadă la cizmele strălucitoare. — Nu-mi plac puștoaicele obraznice, domnișoară Malone. Iar tu așa-mi pari. Nu permit ca tatălui meu să i se ia interviuri. Cu atât mai puțin aș fi de acord să fii tu aceea. Așa că, ce-ar fi dacă ți-ai face bagajele și ți-ai deplasa fundulețul drăgălaș înapoi, în Nashville?   *   Își aruncă geantă pe pat și se prăbuși pe scaunul incomod din camera minusculă de motel. Își apăsa fruntea cu opt degete, în timp ce celelalte două, cele mari, i se roteau în jurul tâmplelor. Nu știa dacă durerea de cap se datora căldurii, climei aride sau acelui bărbat. Ba știa. Totul era din cauza lui. Ridicându-se, după câteva minute de repaus, își scoase cizmele și le aruncă cât-colo. Intră în baie și înghiți două aspirine, cu apă călduță de la robinet. De ce nu i-ai tras una în fața aceea obraznică? își întrebă propria imagine din oglindă. De ce-ai stat ca o prostănacă, și l-ai lăsat să-și bată joc de tine? Își desprinse părul din agrafă și clătină din cap să și-l aranjeze. Gestul îi accentuă durerea de cap. Pentru că îți dorești acest interviu, de-aia. Se temea să-l sune pe Les. Ce să-i spună? Nu era omul care să accepte prea ușor o dezamăgire - și asta într-o exprimare blândă. În timp ce forma numărul, începu să enumere în minte lucrurile pe care i le-ar putea spune. După ce i se făcu legătura, auzi mormăitul familiar. — Mda? — Bună, eu sunt. — Ia te uită! Începusem să cred că ai fost luată ostatecă de hoții de vite, sau așa ceva. Ce drăguț din partea ta că ți-ai făcut timp să mă suni! Sarcasm. Acesta era motivul zilei. Andy oftă resemnată. Așa accepta, întotdeauna, stările de spirit ale lui Les. — Îmi pare rău, Les, dar n-am avut nimic interesant de comunicat, așa că n-am sunat. Îți mai aduci aminte de ședința de luna trecută, în care s-a discutat despre convorbirile interurbane inutile? — Nu era vorba de tine, Andy, draga mea, zise el, mai cordial. Cum îți merge, acolo, în ținutul cowboy-lor? — Nu prea bine. N-am ajuns la niciun rezultat, după primele zile. N-am aflat decât că s-au făcut niște lucrări la casa de la fermă. Și am descoperit localul la care obișnuiește să vină Lyon Ratliff, să ia masa, atunci când e în oraș. Azi chiar am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman. Se holba la picioarele ei, amintindu-și, dar nu privirea lui încărcată de ură, de dinainte de a ieși pe ușă, ci felul în care o privise atunci când ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Nu se mai simțise astfel în preajma unui bărbat de când... nu se mai simțise niciodată astfel în prezența unui bărbat. — Și? o întrebă Les, nerăbdător. — Oh... uh... cred că o să fie greu, Les. E încăpățânat ca un catâr. Pur și simplu nu se poate discuta cu el. E necioplit și tare de cap. — La prima vedere pare un tip foarte drăguț, râse Les. — S-a purtat înfiorător. În timp ce vorbea, se juca cu ciucurii cuverturii. — Nu mă mai tentează, Les. Poate că n-ar trebui să forțăm lucrurile. Dacă bătrânul se simte într-adevăr prea rău ca să mai poată acorda un interviu? Poate că nici nu mai e în stare să vorbească. Ce-ar fi dac-aș renunța și m-aș întoarce acasă? — Andy, drăguțo, ce-ai pățit pe-acolo? Te-a bătut soarele în cap? Și-l imagină deja pe Les. Probabil că își coborâse picioarele de pe birou, își trăsese scaunul mai aproape și-și proptise coatele pe masă. Ochelarii cu ramă subțire erau fie în creștetul capului, pe părul roșu ca focul, fie pe birou, undeva, printre scrumierele pline de dădeau pe din afară și hârtiile vechi de cel puțin o săptămână. Dacă Andy s-ar fi aflat acolo în biroul lui, și nu la o distanță de două mii de kilometri, ar fi căzut cu siguranță victimă ochilor lui albaștri pătrunzători. — Doar n-o să-l lași pe un cowboy încăpățânat să-ți stea în cale? I-ai dovedit tu pe alții mai răi. Cu mult mai răi. Îți amintești de tipii aceia din pichetele de grevă? Îl amenințaseră cu moartea pe fotograful nostru. La zece minute după venirea ta, îți mâncau din palmă. Bineînțeles că se dădeau în vânt după trupul tău. Dar orice bărbat cu... — Les, zise ea, obosită. Te rog. — Te rog? Ce anume mă rogi? Oh, cât mi-ar mai plăcea să te aud spunând: Les, te rog... Andy, Les Trapper și cu Robert Malone își începuseră carierele împreună, la un post neînsemnat de televiziune. Andy prezenta știrile, alături de un idiot miop, care lucra acolo încă de la început, și pe care cei din conducere nu se îndurau să-l concedieze. Prietenia dintre ei a rămas aceeași, chiar și după ce Andy și Robert s-au căsătorit. Cum Robert era mai mereu trimis drept corespondent, departe de casă, Les îi ținuse adesea de urât, dar numai ca prieten. Își amintea cu acuitatea de noaptea în care Les venise la ea acasă și-i spusese că Robert fusese ucis în Guatemala, unde plecase pentru a filma un reportaj. A fost surprins de un cutremur. Les o ocrotise săptămâni întregi, își asumase responsabilități cărora ea nu le putea face față. Luni la rând, se folosise de Les ca de un scut care o apăra de lumea exterioară. De atunci continuaseră să fie prieteni. Lucrau acum împreună, la Telex. Știa că nu trebuia să ia în serios glumele lui. Les nu dusese niciodată, absolut niciodată, lipsă de femei. Dar singura lui iubire adevărată era munca. Fusese și va fi mereu. Era foarte ambițios. Ar fi făcut orice pentru a obține material pentru un reportaj. Era foarte abil și adesea îi lipsea sensibilitatea - chiar dacă Andy nu voia s-o recunoască. Limbajul îi era foarte liber, iar stările de spirit schimbătoare. Dar era prietenul ei. Și șeful ei. Trebuia să găsească repede o soluție. — Dacă l-aș convinge pe Lyon Ratliff să-mi acorde un interviu. Ar fi... — Anost ca naiba. Nu ne-ar spune nimic. Și cui naiba îi pasă de el? Avem nevoie de bătrân, Andy. Repede, până nu dă colțul. Cred că încă mai vrei să promovezi, nu? — Da, bineînțeles. Mai mult ca orice. — O.K. Atunci nu mai pierde vremea. Tonul i se îndulcise considerabil. — Știi bine că ești mai bună decât oricare dintre tipii de la rețea. Ai talent. Ești cel mai bun reporter de interviuri din ținut. Ai făcut și un ucigaș în serie să plângă. Te-am văzut, și nici măcar n-aveam ochelarii la mine. Erai mai tânără, și arătai al naibii de sexy cu ochii ăia de aur ai tăi și cu trupul provocator. Pune-te pe treabă. Sedu-l pe cowboy-ul ăla și... — Les! — Oh, mda, am uitat. Vorbeam cu cea mai frigidă femeie din lume. Ascultă, Andy, pentru cine te păstrezi? Știu al naibii de sigur că nu pentru mine, și asta nu pentru că n-aș fi încercat. De când a murit Robert, duci viața unei virgine. Au trecut trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Relaxează-te. Flutură-i puțin din gene cowboy-ului, și o să vezi cum o să-ți mănânce din palmă. Îi venea să râdă, din cauza absurdității gândului ca pe Lyon Ratliff să-l poată îmblânzi cineva. Oftă adânc. Până la un punct, Les avea dreptate. Nu știa nimic în afara muncii ei. Poate din cauză că Robert fusese ucis în timpul unei misiuni. Poate pentru că tatăl ei fusese un ziarist renumit. Andy Malone părea predestinată unei cariere reușite în mass-media. Munca la Telex nu era chiar idealul ei, cu toate că se bucura de recepție pe plan național. Voia însă să lucreze la o rețea. Pentru a obține o slujbă acolo, trebuia însă să dea o lovitură. Un interviu cu generalul Michael Ratliff constituia o garanție în a atrage atenția directorilor rețelelor. — Bine, Les. Nu sunt de acord cu mijloacele pe care le folosești tu, dar urmărim amândoi același scop. Îți promit că o să mai încerc. — Așa te vreau. Ce-i cu lucrările de la fermă? N-ai putea să pătrunzi acolo, dându-te drept pituitar? — Aia e o glandă, idiotule, nu un arbust. Cred că te-ai gândit la o pyracantha sau la un pittosporum. — Ei, la dracu’! Niciodată n-am stat prea bine cu glandele. Nu știu decât ce să fac cu ele, atâta tot. — La revedere, Les. — La revedere. Te iubesc. — Și eu. Pa. Își petrecu restul după-amiezii pe un șezlong lângă piscină, de parcă și-ar fi luat liber. Trupul ei armonios iscă fluierături admirative din partea a trei adolescenți. Dar flirtul lor era inofensiv. Nu însă și Lyon Ratliff. Trecuseră ore întregi de când corpul ei fusese supus privirilor lui cercetătoare, dar acesta mai răspundea și acum acelor impulsuri. Sânii îi tresăltau, din cauza unor senzații pe care le crezuse demult uitate. O greutate imensă i se așezase parcă pe partea de jos a abdomenului, și-i pulsa, la intervale regulate, amintindu-i că ea nu murise nicidecum odată cu Robert. Se urcă în mașina închiriată și o porni spre un restaurant, de unde-și cumpără un sandviș cu mult sos, pe care să-l mănânce în cameră. Mai târziu, încercă să se uite la televizor, dar se plictisi repede de reclamele interminabile și de emisiunile anoste de varietăți. Încercă să citească ultimul bestseller. Cu toate că eroul era blond cu ochi verzi, prin față i se derulau imagini cu un bărbat brunet, cu păr răvășit și ochi gri. Cu o gură senzuală, insolentă, care putea deveni brusc aspră de furie, dar care promitea sărutări de neuitat. Un trup înalt și suplu, căruia îi stătea bine în orice fel de haine, o față cu trăsături cioplite în piatră ce inspirau virilitate. Eroul cărții nu putea decât să pălească, în comparație. — E cel mai nesuferit bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, își spuse, lăsând cartea deoparte. Se ridică să verifice dacă pusese lanțul la ușă. Înainte de a stinge veioza, aruncă o privire peste umăr spre imaginea-i reflectată în oglindă. Era îmbrăcată într-un tricou și bikini. Dar n-a văzut încă totul! își spuse încrezătoare.   *   Nu-i venea să creadă că fusese atât de ușor! Își adusese aminte că auzise la coafor, că Lyon Ratliff comandase niște plante de la o pepinieră. Nevasta proprietarului se lăudase că soțul ei avea să le livreze și să le planteze joi dimineață. Andy se trezise în dimineața aceea cu planul gata conturat în minte. Îi mulțumi în gând lui Les pentru idee. Se îmbrăcase cât putuse de profesional, cu un costum de vară din mătase naturală și o bluză fără mâneci, oranj. Își răsucise părul într-un coc ce inspira competență. Conduse până la un kilometru depărtare de fermă, apoi scoase mașina de pe șosea, sperând din tot sufletul să nu fi întârziat. Stătuse deja pe marginea drumului vreo douăzeci de minute, când văzu furgoneta plină de răsaduri apropiindu-se, coborî repede din mașină, ridică repede capota și încercă să pară cât mai neajutorată și mai necăjită. Așa cum se așteptase, furgoneta opri în dreptul ei. — Mulțumesc, zise ea. — Bună dimineața. Ce s-a întâmplat, micuță doamnă? — Nu știu, se văită ea. Tocmai mă îndreptam spre ferma Ratliff. Întârziasem deja la întâlnire, și acum asta! Mă așteaptă Gracie. Cred că se întreabă ce s-o fi întâmplat. M-ați putea duce până la cel mai apropiat telefon? N-avea nici cea mai mică idee cine putea fi Gracie. Îl auzise pe Lyon pomenindu-i numele în localul lui Gabe. Putea fi o rudă, bucătăreasa, menajera... sau soția lui? Citise cumva, undeva, că era căsătorit? De ce-o deranja atât gândul că s-ar fi putut să fie? Oricum trucul ei ținuse, pentru că bărbatul îi zâmbi larg. — Pot să fac mai mult decât atât. Și eu merg la ferma lui Ratliff. Ce-ai zice dacă te-aș duce chiar până la ușă? Inima îi bătea cu putere. — Oh, serios? Ești salvatorul meu! Sigur nu te deranjez? îl întrebă, adresându-i unul din cele mai luminoase zâmbete ale ei. — Deloc. — Doar o clipă, să-mi iau geanta și să încui mașina. Se întoarse grăbită la mașină, mulțumind stelelor că omul se lăsase atât de ușor păcălit, că n-o întrebase ce căuta acolo. Cabina camionetei era zgomotoasă și prăfuită, mirosea a pământ și a îngrășăminte. Andy trăncăni aparent lipsită de griji cu domnul Houghton, până când ajunseră la poarta securizată, acționată electric. Frânele scrâșniră. Se părea însă că Lyon anunțase paznicii de sosirea furgonetei. Porțile se deschiseră larg. Un cowboy fără dinți, cu o pălărie imensă pe cap, le făcu semn să intre. Chiar dacă o văzu pe Andy, sau chiar dacă observă că nu prea arăta a grădinăreasă, nu reacționă în vreun fel. Andy oftă ușurată, văzând în oglinda retrovizoare cum porțile se închideau în urma lor. — Te las la intrare. Eu mă întâlnesc cu domnul Ratliff în spatele aripii vestice. — Minunat, zise ea, zâmbind. Era chiar mai bine decât se așteptase. Se părea că Lyon avea să fie ocupat, un timp. Lyon? Se gândea la el ca la Lyon, pur și simplu? Casa era grandioasă, și părea mai potrivită Californiei de Sud decât Texas-ului. Adăpostită de un mănunchi de pecani și stejari, avea două etaje, și lăsa impresia că s-ar întinde pe mai mulți acri, din cauza diferitelor aripi ce-i erau anexate. Toate clădirile erau din cărămidă nearsă, iar acoperișul din țiglă roșie. În fața casei, patru arcade susțineau veranda largă, unde atârnau numeroase coșuri cu ferigă, petunii și begonii viu colorate. În umbra deasă, pereți albi făceau un contrast puternic. — Vă mulțumesc mult încă o dată domnule Houghton, spuse ea, când mașina se opri. — Cu plăcere, micuță doamnă. Sper ca mașina dumneavoastră să nu aibă o defecțiune prea gravă. — Da, și eu. Sări din cabină, strângând din dinți. Închise încet portiera, încercând să nu atragă atenția. Cu pași ușori, măsurați se îndreptă spre ușă, oprindu-se să admire un coș cu flori. Când camioneta se îndepărtă, intră pe verandă. Fiecărei arcade îi corespundea o fereastră foarte mare. Simțindu-se ca o infractoare, ea încercă să privească înăuntru, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Încăperile erau înalte, bine mobilate și extrem de curate. Văzu camera de zi, cu un șemineu enorm, canapele și fotolii confortabile, biroul, cu etajere ticsite de cărți pe toți pereții și o masă de lemn masiv plină de hârtii, și sufrageria. Ultima cameră era pardosită cu gresie, iar mobila era împletită din răchită. Prin fereastră, Andy văzu doar că unul din pereți era dintr-un geam gros. Încăperea era înțesată de plante tropicale. Deasupra, atârnată de tavan, se învârtea elicea unui ventilator. Un bărbat în vârstă stătea într-un scaun cu rotile. Citea - sau dormea, poate? Se îndreptă spre colțul casei și privi prin ușa glisantă din sticlă. Bătrânul citea. Ținea în poală o carte. Mâna pătată de vreme întorcea din când în când paginile. Pe nasul descărnat se sprijinea o pereche de ochelari cu rame metalice. Andy tresări când îl auzi spunând: — Intră, doamnă Malone.  

Complotul voluptatii de Sandra Brown roman de dragoste descarcare gratuita de aici..........

CONFRUNTAREA SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Tocmai am auzit ştirile la radioul din maşină, spuse Tiel McCoy când Gully răspunse la telefon.Tiel începuse discuţia fără politeţuri inutile.Nu avea nevoie de nici o altă introducere, iar Gully, probabil, aştepta telefonul ei. -Tu eşti, Tiel? Cum e în concediu? întrebă el prefăcându-se mirat. Concediul ei începuse chiar în acea dimineaţă, după ce plecase din Dallas şi se îndreptase spre vest pe autostradă.La Abilene se oprise ca să-şi vadă unchiul, care locuia de cinci ani într-un cămin de bătrâni.Unchiul Pete era un bărbat înalt şi bine făcut, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, amator de picnicuri cu costiţă pe grătar şi meciuri de baseball în parc.Astăzi mâncaseră împreună nişte crochete de peşte, mazăre din conservă şi se uitaseră la un episod din Gui-ding Light.Tiel îl întrebase dacă îl mai putea ajuta cu ceva cât mai era acolo cu el – să-i scrie vreo scrisoare sau să-i cumpere vreo revistă.El îi zâmbise cu tristeţe şi îi mulţumise că a venit să-1 vadă, după care fusese dus la culcare, ca un copil, de către o asistentă.Tiel ieşise din azil şi inspirase aerul fierbinte al Texa-sului, dornică să scape de senzaţia apăsătoare din azil.Se simţea uşurată că îşi îndeplinise obligaţia de familie.Ca să-şi alunge remuşcările, se gândea la concediu.Afară era prea cald pentru luna mai.La azil nu găsise nici un loc la umbră unde să parcheze, şi acum în maşină era atât de cald încât putea să coacă prăjituri pe bord.Pornise aerul condiţiont la maxim şi căută un post care să difuzeze şi altă muzică decât country.   -O să mă distrez de minune.O să-mi priască concediul.Mă bucur că am luat această decizie.Acest dialog intern o ajuta să se convingă pe sine că vacanţa era un lucru bun.înainte de concediu, se gândea la această plecare ca la un laxativ amar.Din cauza căldurii avea impresia că autostrada se on-dula în faţa ei aproape hipnotizând-o.Conducea în mod automat, gândurile îi zburau, radioul era doar un zgomot de fundal.Când auzi ştirile, totul luă viteză – maşina, pulsul lui Tiel şi mintea ei.Scotoci grăbită prin geantă, scoase telefonul mobil şi îl sună pe Gully pe linia directă.Intră direct în subiect, fără vorbe de prisos: -Dă-mi detalii. -Ce spun la radio? -Că fiica lui Russell Dendy a fost răpită la Fort Worth, de un elev de liceu. -Păi, cam asta-i povestea, îi confirmă Gully. -Poate asta e povestea, dar eu vreau detalii. -Eşti în concediu, Tiel. -Renunţ la concediu.Întorc la următoarea ieşire de pe autostradă.Tiel se uită la ceasul de pe bord.Ajung acolo la… -Stai un pic.Unde eşti acum? -Cam la optzeci de kilometri de Abilene. -Hmm. -Ce e, Gully? îşi simţise palmele umede.Stomacul i se strânse, senzaţie pe care o avea ori de câte ori mirosea o poveste de senzaţie.Acel flux de adrenalină era de neconfundat. -Te duci spre Angel Fire, nu? -Da. -Partea de nord-est de New Mexico…Da, asta-i.Pro-babil că Gully se uita pe o hartă în timp ce vorbea. -Nu, las-o baltă.Nu e cazul să preiei reportajul ăsta, Tiel.O să te încurce prea tare.Gully o testa şi ea era conştientă de intenţia lui, însă în clipa aceea nu-i păsa.Voia reportajul ăsta.Răpirea fiicei lui Russell Dendy era o ştire foarte mare şi avea toate şansele să devină senzaţională. -Nu-mi pasă dacă fac un ocol.Spune-mi unde să mă duc. -Bine, zise el pe un ton nevinovat, dacă insişti. -Insist. -O.K.Nu departe de unde eşti tu acum ajungi la bre-teaua de acces pe autostrada 208.Ia-o spre sud, spre San Angelo.La sud de San Angelo o să te intersectezi… -Gully, câţi kilometri o să ocolesc? -Credeam că nu-ţi pasă. -Nu-mi pasă, dar aş vrea să ştiu. -Păi, să vedem.O să faci cam…cinci sute de kilometri. -De la Angel Fire? întrebă ea amărâtă. -De unde te afli acum.Nu mai contează cât îţi ia ca să ajungi la San Angelo. -Cinci sute…? -Într-o direcţie.Tiel oftă, dar avu grijă ca Gully să nu audă. -Deci, merg pe autostrada 208 la sud de San Angelo, şi de acolo?   Proptise volanul cu un genunchi, ţinea telefonul cu stânga şi nota cu dreapta.Mintea ei zbura.Pasiunea pentru meseria ei era mai puternică decât nevoia de odihnă.Gândul la serile plăcute petrecute într-un balansoar, pe o verandă, spulberat de agitaţia caracteristică, interviuri, bliţuri. Dar se pripea- îi lipseau amănuntele importante.Când îi ceru aceste date, Gully o refuză: -Nu acum, Tiel.Sunt foarte ocupat, iar tu ai de condus cinci sute de kilometri.Când ajungi acolo, o să-ţi dau mai multe amănunte.Frustrată şi enervată pentru că Gully era atât de zgârcit cu amănuntele, ea îl întrebă: -Care spuneai că e numele oraşului. -Hera. Autostrada era încadrată pe ambele părţi de o prerie fiiră sfârşit, pe care din când în când se vedeau păscând cirezi de vite.Sondele petroliere se conturau la orizont.Din când în când prin faţa maşinii se rostogolea câte un ghem mare de iarbă uscată purtat de vânt.După ce trecuse de San Angelo, traficul se împuţinase considerabil.Ciudată mai este viaţa asta, se gândi ea. În mod normal ar fi zburat la New Mexico.Dar, cu câteva zile în urmă, se hotărâse să meargă cu maşina la Angel Fire, ca să-l viziteze pe unchiul Pete, dar şi ca să intre în atmosfera de concediu.Lunga călătorie cu maşina ar fi ajutat-o să se relaxeze, să se dezmorţească, astfel încât înainte de a sosi în staţiunea montană să se afle deja într-o stare psihică potrivită vacanţei. Acasă, în Dallas, se mişca cu viteza luminii, mereu pe fugă, mereu sub presiunea timpului.în această dimineaţă, când ajunse la marginea vestică a oraşului Fort Worth, după ce lăsase în urmă aglomeraţia citadină şi concediul devenise o realitate, începuse să se gfindească la zilele relaxante ce o aşteptau.Visase la pârâiaşe limpezi, la plimbări pe poteci umbrite de plopi, la aer proaspăt, la dimineţile liniştite pe care urma să le petreacă cu o ceaşcă de cafea şi un roman bun.Nu va mai avea program fix, va lenevi ore întregi, ceea ce era minunat.Tiel McCoy avea nevoie de odihnă.Amânase deja de trei ori acest concediu. -Dacă nu-ţi iei zilele astea, le pierzi, îi amintise Gully.Şi păcat de ele, că se strânseseră destule.Gully încercase să-i explice cât de bine se va simţi şi cum îşi va aduna resurse noi după o vacanţă.Şi toate astea i le spunea un om care nu-şi luase decât câteva zile de concediu în ultimii patruzeci şi ceva de ani – inclusiv săptămâna de spitalizare când îşi scosese vezica biliară. Iar când ea îi amintise de acest lucru, Gully o certase:   -Exact asta este şi ideea.Vrei să ajungi o fosilă urâtă, zbârcită şi patetică ca mine? Apoi atinse punctul sensibil: Dacă îţi iei concediu, nu înseamnă că-ţi ratezi cariera.Nu e că pierzi jobul când te vei întoarce. Tiel înţelese sensul ascuns al vorbelor lui.Era supărată că el îşi dăduse seama de adevăratul motiv pentru care nu-şi lua concediu, fie şi câteva zile.Cu greu se hotărî să plece pentru o săptămână.Şi-a făcut toate rezervările şi planul de călătorie.Dar orice plan putea fi flexibil să suporte câteva modificări.Şi orice jurnalist ar fi fost flexibil cu planurile făcute când afla vestea răpirii fiicei lui Dendy.Tiel ţinea receptorul telefonului public între vârfurile degetelor, scârbită de jegul care-1 acoperea. -Ei, Gully.Am ajuns.De fapt, nu prea.M-am rătăcit.Gully chicoti. -Eşti prea nerăbdătoare şi nu te mai poţi concentra pe unde o iei? -Vorbeşti de parcă am trecut pe lângă o mare metropolă foră s-o observ. – Chiar tu ai spus că locui ăsta nici măcar nu apare pe hartă. Îi dispăruse simţul umorului de când îi înţepenise fundul şi începuse să o doară spatele de la atâtea ore de condus maşina.De când vorbise cu Gully, oprise o singură dată, şi atunci pentru că era absolut necesar.Era flămândă, însetată, obosită, nervoasă, o durea corpul şi era moleşită de la căldură.Aerul condiţionat nu prea mai făcea faţă.Un duş acum ar fi mers de minune. Întrebarea lui Gully nu o făcuse să se simtă mai bine. -Cum ai reuşit să te rătăceşti? -M-am rătăcit după apusul soarelui.Peisajul este nes-chimbat pe sute de kilometri.Iar după ce a apus soarele, a fost şi mai rău.Te sun de la un magazin dintr-un oraş cu opt sute douăzeci şi trei de locuitori, după cum scrie pe indicatorul de la intrare, dar părerea mea este că cei de la recensământ au umflat cifra.Magazinul ăsta este singurul loc luminat pe o rază de câţiva kilometri.Se numeşte Rojo, şi nu mai ştiu cum. -Flats.Rojo Flats se numeşte.Bineînţeles că Gully ştia denumirea acelui cătun necunoscut.Probabil ştia şi numele primarului.Gully ştia tot.Era o enciclopedie ambulantă.Colecţiona in-formaţiile aşa cum colecţionează fustangiii numerele de telefon ale fetelor.Postul de televiziune la care lucra Tiel avea un director de ştiri, dar care exercita această funcţie dintr-un birou mochetat cu uşile închise şi era mai degrabă administrator şi contabil, decât un adevărat şef.   Omul din tranşee, cel care lucra direct cu reporterii, ziariştii, fotografii şi editorii, cel care aranja programele, care asculta reportaje lacrimogene şi care hărţuia pe toată lumea, dacă era nevoie, cel care conducea, de fapt, toată activitatea postului era Gully, redactorul care se ocupa cu distribuirea reportajelor.El lucra la postul de televiziune încă de la înfiinţarea acestuia, la începutul anilor ’50, şi hotărâse că va pleca de acolo doar cu picioarele înainte.Mai degrabă ar fi murit decât să se pensioneze.Lucra câte şaisprezece ore pe zi şi îi părea rău că pierde restul timpului.Avea un vocabular colorat, deţinea un şir de poveşti din tinereţe şi se părea că nu mai avea o altă viaţă în afara ştirilor.Prenumele lui era Yarborough, dar puţini şi-l mai aminteau.Toţi îi spuneau Gully. -Îmi dai sau nu reportajul ăsta?Gully nu se lăsa prea uşor. -Şi planurile tale de vacanţă? -Sunt în vacanţă. -Mda. -Sunt în vacanţă! Nu renunţ la săptămâna de concediu.Doar că o mai amân puţin. -Şi ce zice noul tău iubit? -Ţi-am mai spus de o mie de ori că nu există nici un nou iubit. El râse răguşit, un râs de fumător înrăit; ştia prea bine că ea minte şi că ştie că el no crede. -Ai caietul deschis? -Ăăă, da. Dacă receptorul acela era plin de microbi, probabil că acum migraseră pe ea.Resemnată, şi-1 puse pe umăr şi îl ţinu cu obrazul, pentru a scoate din geantă un carneţel şi un pix, pe care le aşeză pe mica tejghea metalică de sub telefonul atârnat pe perete. -Spune! -Numele tânărului este Ronald Davison, începu Gully. -Am auzit asta la radio. -I se spune Ronnie.Este în ultimul an de liceu, ca şi fiica lui Dendy.Nu va absolvi cu laude, dar se pare că e un student de nota 8.N-a avut nici un fel de probleme până acum.A ieşit din biroul dirigintei, apoi a plecat din parcarea liceului cu Toyota lui, cu Sabra Dendy, pasager în faţă. -Copilul lui Russ Dendy? -Singurul lui copil. -Se ocupă şi FBI de caz? -FBI, poliţie, tot ce poartă uniformă şi insignă se ocupă de cazul ăsta.Toţi cer jurisdicţie şi vor să le aparţină cazul.Tiel avu nevoie de câteva clipe ca să proceseze am-plitudinea acestei ştiri.Micul hol în care era amplasat telefonul ducea la toaletele publice.Pe o uşă era desenată o fată într-o fustă cu franjuri.Şi, absolut previzibil, pe cealaltă, silueta unui tânăr cowboy în pantaloni de piele, cu o pălărie cu boruri largi.Pe hol Tiel îl observă pe bărbatul arătos care tocmai intra în magazin.Era înalt, suplu şi avea o pălărie cu boruri largi.   Acesta o salutase pe casieră, al cărei păr încreţit de un permanent prost era vopsit într-o nuanţă oribilă de ocru.În apropierea lui Tiel se afla un cuplu de bătrâni în căutare de suvenire, care nu se grăbeau să se întoarcă la rulota lor.Tiel presupunea că rulota staţionată la pompă aparţinea acestora.Doamna citea, prin lentile bifocale, ingredientele conţinutului unui borcan aflat pe raft.Tiel o auzi exprimându-şi uimirea: -Ardei iuţi în aspic.Dumnezeule!Cei doi se apropiară de Tiel, îndreptându-se fiecare către toaleta corespunzătoare. -Să nu stai mult, Gladys, spuse bărbatul.Avea picioarele albe, subţiri, fiiră păr şi arăta caraghios în pantalonii scurţi kaki şi în încălţările cu tălpi groase. -Tu vezi-ţi de treaba ta, replică bătrânica şi când trecu pe lângă Tiel îi făcu acesteia cu ochiul în sensul că „noi suntem mai deştepte decât bărbaţii „ăştia”.Într-o altă situaţie, Tiel i-ar fi considerat pe bătrânei simpatici, dar acum citea cu atenţie tot ce notase, aproape cuvânt cu cuvânt, din ceea ce-i spusese Gully. -Ai spus „pasager în faţă”.Ciudat când vine vorba de răpire, Gully. -Poţi să păstrezi un secret? Gully coborî vocea mult.Sunt terminat dacă se află ceva înainte de următorul nostru buletin de ştiri.Suntem înaintea tuturor celorlalte canale de televiziune şi ziare din stat. Tiel simţi furnicături pe pielea capului, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori afla ceva ce nu ştiau alţii sau când descoperea câte un detaliu care o plasa în fruntea altor reporteri, când ştirea ei îi putea aduce vreun premiu sau invidia colegilor, ori râvnitul post de la Nine Live. -Cui aş putea să-i spun, Gully? Lângă mine am un tânăr cowboy care-şi cumpără nişte bere, doi bătrânei, din alt stat, presupun după accent, şi doi mexicani care nu vorbesc engleza.Cei doi mexicani intraseră între timp în magazin şi vorbeau în spaniolă, în timp ce-şi încălzeau nişte burrito într-un cuptor cu microunde.   Gully spuse: -Linda… -Linda? Ea a primit reportajul? -Tu eşti în concediu, ai uitat? -Într-un concediu pe care m-ai forţat să-1 iau! exclamă Tiel.Linda Harper, o reporteră al dracului de bună, era rivala ei.Pe Tiel o deranja faptul că Gully îi dăduse Lindei un reportaj care, de fapt, ar trebui să-i aparţină ei.Cel puţin aşa vedea ea lucrurile. -Vrei să mă asculţi sau nu? o întrebă Gully arţăgos. -Spune.Bătrânelul ieşi de la toaletă, merse până la capătul holului şi se opri ca să o aştepte pe nevastă-sa.Ca să-şi mai omoare timpul, scoase o cameră video dintro pungă de plastic şi începu să meşterească. -Linda i-a luat un interviu celei mai bune prietene a Sabrei Dendy în dupăamiaza asta.Acum ţine-te bine:fata este gravidă cu copilul lui Ronnie Davison, în opt luni.Au ţinut secret sarcina. -Glumeşti! Şi familia Dendy nu a aflat? -Din spusele prietenei Sabrei, nimeni nu a ştiut.Până aseară.Cei doi le-au dat vestea părinţilor lor, iar Russ Dendy a înnebunit de furie. Mintea lui Tiel o luase înainte, completând necunoscutele. -Aşadar, nu este o răpire.Este o poveste modernă gen Romeo şi Julieta. -N-am spus asta. -Dar…? -Dar asta este şi părerea mea.O părere a prietenei şi confidentei Sabrei Dendy.Ea pretinde că Ronnie Davison este înnebunit după Sabra şi că nu i-ar face nici un rău.Spunea că Russell Dendy luptă de un an împotriva acestei legături: nimeni nu e suficient de bun pentru fiica lui, sunt prea tineri să ştie ce vor, trebuie să termine liceul etcetera.Cred că înţelegi cum stau lucrurile. -Da.Tiel înţelegea foarte bine, mai ales că nu Tiel McCoy se afla în mijlocul situaţiei, ci Linda Harper.Drace! Tocmai acum şi-a găsit momentul să plece în concediu?! -Mă întorc diseară, Gully. -Nu. -Încep să cred că m-ai trimis în călătoria asta pentru a mă împiedica să mă întorc. -Nu e adevărat. -La ce distanţă sunt de El Paso? -El Paso? Ce treabă ai la El Paso? -Sau San Antonio.Care dintre ele este mai aproape.Aş putea să ajung acolo diseară şi să iau primul avion de dimineaţă.Ai vreun orar de curse la îndemână? Când este primul zbor spre Dallas? -Ascultă-mă, Tiel.Reportajul este deja repartizat.Bob se ocupă de partea juridică, iar Linda de prieteni, profesori şi familie.Steve aproape că s-a mutat în casa familiei Dendy, aşadar va fi prezent, în caz că apare vreun mesaj cu cerere de răscumpărare, lucru de care mă îndoiesc.Mai mult, probabil că aceşti tineri îşi vor face apariţia înainte de a ajunge tu la Dallas. -Atunci ce dracului caut eu aici, în pustietatea asta? Bătrânelul o privi curios peste umăr. -Ascultă, şuieră Gully.Mai ţii minte prietena? Sabra i-a spus acum câteva săptămâni că cei doi s-ar putea să plece în Mexic.Îmbunată de faptul că se afla mai aproape de frontiera cu Mexicul decât de Dallas, Tiel îl întrebă: -Unde anume în Mexic? -Nu ştie.Sau n-a vrut să spună.Linda cu greu a scos informaţia asta de la ea.Fata nu voia să-şi trădeze prietena.Singurul lucru pe care i 1-a mai spus a fost că tatăl lui Ronnie – tatăl lui biologic (maică-sa s-a recăsătorit) -este de partea lor.Cândva s-a oferit să-i ajute dacă vor avea nevoie.Acum o să-ţi pară rău că ai urlat la mine când ai să afli unde trăieşte el.Ia ghici? -Hera. -Eşti mulţumită? Tiel ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar n-o făcu. -Cine mai ştie de asta? -Nimeni.Dar se va afla.Avantajul nostru constă în faptul că Hera este un orăşel foarte mic. -Mie-mi spui? mormăi ea. -Când vor afla, le va lua mult timp să ajungă acolo, chiar şi cu elicopterul.Dar tu deja eşti acolo. -Gully, te iubesc! spuse ea fericită.Spune-mi pe unde s-o iau.Bătrânica ieşi de la toaletă şi se apropie de soţul ei.Îl certă pentru faptul că umbla la camera video şi îi ceru să o pună înapoi în pungă, cât mai funcţiona. -De parcă tu te pricepi la camere video, replică bătrânelul.   -Eu am citit instrucţiunile, spre deosebire de tine.Tiel îşi vârî degetul în ureche ca să-l audă mai bine pe Gully. -Cum se numeşte tatăl? Presupun că Davison. -Am adresa şi numărul de telefon.Tiel îşi notă grăbită datele. -Şi am programată o întâlnire cu el? -Mă ocup acum de asta.S-ar putea să nu vrea să apară la televizor. -Îl fac eu să fie de acord. -Trimit un elicopter cu un fotograf. -Dă-mi-1 pe Kip, dacă se poate. -Vă puteţi întâlni la Hera.Vei face interviul mâine, imediat ce vorbim cu Davison.Pe urmă poţi să-ţi continui călătoria. -Dacă nu apare şi altceva. -Nu, am să-ţi pun o condiţie.Tiel îl şi vedea dând încăpăţânat din cap.Tu te ocupi doar de partea asta; pe urmă pleci la Angel Fire.Şi cu asta, am terminat discuţia. -Bine.De ce să nu fie de acord acum? Pe urmă putea să se certe cu el, dacă mai apărea ceva. -Bine, să vedem.Cum să ieşi din Rojo Flats…Probabil că harta se afla chiar în faţa lui, pentru că după câteva secunde începu să-i dea instrucţiuni precise.Nu-ţi ia mult până acolo.Ţi-e somn?Niciodată nu era mai trează ca atunci când lucra la un reportaj.Problema era, de fapt, că nu reuşea să doarmă. -O să cumpăr ceva cu cofeină. -Să mă suni când ajungi acolo.Ţi-am rezervat o cameră la singurul motel din localitate.Îl găseşti uşor.Mi s-a spus că se află lângă un semafor – singurul.Te vor aştepta ca să-ţi dea cheia de la cameră.Apoi o întrebă pe un ton ironic: O să se supere noul tău iubit? -Gully, îţi spun pentru ultima oară că nu există nici un iubit. Tiel închise telefonul şi formă numărul noului ei iubit.Joseph Marcus muncea la fel de mult ca şi ea.Pentru că urma să plece a doua zi devreme, Tiel îşi zise că el încă era la birou, ca să-şi pună lucrurile în ordine înainte de plecare.Avusese dreptate.Joseph răspunse la telefon la al doilea apel. -Eşti plătit pentru ore suplimentare? îl tachină ea. -Tiel? Bună.Mă bucur că m-ai sunat. -Ziua de muncă s-a terminat de mult.Mă temeam că n-o să te mai prind. -Răspund din reflex.Unde eşti? -La capătul pământului. – E totul bine? Ai vreun necaz cu maşina sau ceva?   -Nu, totul e OK.Te-am sunat din două motive.Primul, pentru că mi-e dor de tine. Aşa trebuia să-1 ia.Ca să ştie că această călătorie mai era valabilă, doar că o amâna puţin.Trebuia să-1 asigure că totul era bine şi abia pe urmă să-i spună că intervenise ceva. -Dar m-ai văzut aseară. -Da, dar pentru scurtă vreme, şi ziua de azi a fost lungă.Apoi, te-am sunat să-ţi amintesc să-ţi pui costum de baie în bagaje.Jacuzzi de la complex este pentru uzul locatarilor.După o scurtă pauză, el spuse: -Da, e bine că m-ai sunat.Trebuia să vorbesc cu tine.Ceva în vocea lui o făcu să nu se aştepte la ceva bun.Tiel aşteptă ca el să continue. -Te-aş fi putut suna pe mobil azi, dar nu aveam curaj să-ţi spun…De fapt…îmi pare atât de rău.Nici nu-ţi poţi imagina cât de rău îmi pare.Tiel privea fix găurile multiple făcute în pereţii care înconjurau telefonul public.Privi atât de intens, fără să clipească, încât găurile începură să se suprapună. -Din păcate nu pot să plec mâine.Tiel îşi ţinuse răsuflarea.Acum expiră adânc, uşurată.Schimbarea lui de plan era în favoarea ei şi îi reducea din sentimentul de vinovăţie.Înainte ca ea să spună ceva, Joseph continuă: -Ştiu cât de mult ai aşteptat această călătorie.La fel ca şi mine, se grăbi el să adauge. -Lasă, nu mai fi supărat, Joseph.Adevărul este că te-am sunat să-ţi spun că şi eu mai am nevoie de încă câteva zile ca să ajung la Angel Fire.Aşa că nu mă deranjează o scurtă amânare.Am putea să ne întâlnim, să zicem, marţi şi nu mâine? -Nu înţelegi, Tiel.Nu mai putem pleca împreună deloc.Găurelele se suprapuseră din nou. -Ah, înţeleg.Ce păcat.Ei… -Am avut probleme.Nevastă-mea a găsit biletul de avion şi…. -Scuze, repetă, te rog, că n-am înţeles. -Am spus că nevasta mea a găsit… -Eşti însurat? -Ăăă…Da.Credeam că ştii. -N-am ştiut.Muşchii feţei i se încordaseră. Nu ţi-a trecut deloc prin minte să-mi spui de doamna Marcus. -Pentru că soţia mea nu are nici o legătură cu tine, cu noi.De fapt, nu mai am o căsnicie adevărată de multă vreme.O să-ţi explic cum stau lucrurile şi o să înţelegi. -Eşti însurat.De data asta era o afirmaţie, nu mai era o întrebare. -Tiel, ascultă-mă… -Nu, nu.Nu te ascult, Joseph.Închid telefonul, nenorocitule!   Tiel mai ţinu o vreme receptorul până să-1 atârne din nou în furcă, acel receptor de care îi fusese scârbă să se atingă cu zece minute în urmă.Se sprijini de telefon, cu fruntea de metalul perforat, şi continua să ţină strâns în mână receptorul.Însurat.Totul era prea frumos ca să fi fost adevărat, iar el era întradevăr frumos.Joseph Marcus cel arătos, musculos, prietenos, inteligent, şarmant, plin de succes şi de bani, era însurat.Dacă soţia lui n-ar fi găsit biletul de avion, Tiel ar fi avut o relaţie cu un bărbat însurat.Se chinuia să nu vomite şi avu nevoie de ceva timp ca să-şi revină.O să-şi lingă rănile mai târziu, o să-şi reproşeze faptul că a fost o fraieră şi o să-l înjure.Acum însă avea treabă. Mărturisirea lui Joseph o şocase.Apoi o cuprinse furia.Se simţea rănită, dar, mai mult decât orice, era supărată că fusese atât de naivă şi de credulă.Cu atât mai mult, nu avea să-i permită ticălosului să-i taie cheful de lucru. Munca era pentru Tiel un refugiu, o alinare.Când era fericită, lucra.Când era tristă, lucra.Când era bolnavă, lucra.Munca era leac pentru toate, pentru orice…chiar şi pentru profunda dezamăgire dureroasă pe care o simţea acum. Îşi regăsi mândria, împreună cu notiţele legate de reportajul despre răpirea fiicei lui Dendy şi cu instrucţiunile lui Gully.Gata! Trebuia să se mobilizeze. După întunericul din hol, lumina fluorescentă din magazin părea anormal de puternică.Cowboy-ul plecase, bătrânii se uitau prin nişte reviste, iar cei doi mexicani mâncau şi discutau liniştit.Tiel simţi privirile lor, când trecu pe lângă ei în drum spre frigidere.Unul îi spuse ceva celuilalt şi ambii izbucniră în râs.Era uşor de ghicit ce tip de comentariu făcuse.Din fericire, spaniola ei era mult prea slabă.Tiel deschise frigiderul şi alese un pachet cu şase cutii de Cola.De pe un raft cu gustări luă o pungă de seminţe.Când era studentă la colegiu descoperise că spartul de seminţe sărate, ca să le mănânce miezul, era un bun exerciţiu pentru a se ţine trează atunci când studia.Spera să funcţioneze şi la condus.Se gândi dacă să ia şi o cutie cu caramele învelite în ciocolată.Faptul că bărbatul cu care se întâlnea de câteva săptămâni se dovedise a fi căsătorit nu era un motiv să exagereze.Dar, dacă ar fi avut să se bucure de ceva…Camera de luat vederi din colţul tavanului explodă, bucăţile de sticlă şi metal se împrăştiară peste tot. Instinctiv, Tiel se ghemuise din cauza zgomotului.Camera de luat vederi nu explodase din senin.Un tânăr intrase în magazin şi trăsese în ea cu un pistol pe care apoi îl îndreptă spre casieră. -Acesta este un jaf, spuse tânărul inspirat din filme, anunţ inutil, de altfel, deoarece lucrurile vorbeau de la sine.Tânărul i se adresă fetei care intrase odată cu el în magazin: -Sabra, fii atentă la ceilalţi.Dacă mişcă cineva, spu-ne-mi. -Bine, Ronnie.Măi să fie, se miră Tiel.Acum chiar că reportajul e al meu. Nici măcar nu mai era nevoie să meargă până la Hera.Povestea venise singură la ea.   descărcați cartea direct de aici: ........adăugat link nou

Fii binevenit de Sandra Brown   Capitolul 1   Un buchet de trandafiri oranj lumina suprafaţa acaju a biroului Ludovic al XV-lea la care ea scria în tăcere, în spate, se deschidea o fereastră imensă ce dădea spre Pacific şi spre plaja particulară a vilei. Tânăra tresări. Stiloul îi căzu din mână pe paginile risipite ale manuscrisului. Îşi duse mâna dreaptă la piept. — Mi-am permis să intru, răsună o voce gravă, zeflemitoare. — M-aţi speriat, domnule North. — Liniştiţi-vă, astăzi n-aş face rău nici măcar unei muşte. Ryan North aprecie dintr-o singură privire camera imensă, inundată de razele soarelui. Făcea o notă discordantă în interiorul acestei arhitecturi avangardiste, împodobită cu câteva mobile preţioase. Kirsten Rumm îl măsură dispreţuitoare. El îşi aşeză geanta de piele pe scaun şi îşi scoase ochelarii marca Roy-Ban. — Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Cel mai bine ne slujim noi înşine, e un lucru ştiut. — Aţi fi putut suna. Ca toată lumea. Tonul glacial al lui Kirsten arăta clar cât de mult o exaspera lipsa lui de bună-cuviinţă. Iar Ryan se întreba dacă nu cumva aşa va arăta ambianţa ce va domni la vilă în timpul celor câteva zile pe care le va petrece acolo. Ryan North se instală cu nonşalanţă într-un fotoliu. Mesteca insolent gumă, iar culoarea ei rozalie i se întrezărea printre buze. — Nu-mi place să-mi ratez intrările. Dacă doriţi, putem începe, spuse el, aruncându-i unul dintre acele zâmbete care îl făcuseră celebru. — Din păcate, acum nu vă pot acorda nicio clipă în plus. Kirsten se ridică. Era cu picioarele goale, dar nu se scuză. Din contră, expresia ei părea a-i spune: «Da, sunt cu picioarele goale şi mi-e absolut indiferent dacă-ţi convine sau nu.» Ryan îşi dădu seama de asta, dar nu-i trecu prin minte să se formalizeze. Reţinu doar că nu s-a scuzat prosteşte, cum ar fi făcut, în locul ei, majoritatea femeilor. Era îmbrăcată cu un pantalon alb foarte strâmt şi un tricou cu mânecile suflecate, prea mare pentru ea. Desigur, era o bluză bărbătească, dar o făcea mult mai sexy decât dacă ar fi fost mulat pe corp. — Lucraţi? — Exact! — La carte? — Da, la cartea mea. — Sunt dezolat. Ştiu cât poate fi de neplăcut să fii deranjat când lucrezi din plin, rosti el pe un ton afectat şi impersonal. Kirsten îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să se stăpânească să nu-i tragă o palmă. — Alice este la piaţă. Dumneavoastră… începu ea. — Bona dumneavoastră? — Guvernanta mea. În cele din urmă, veţi avea de-a face cu ea. V-aş fi recunoscătoare dacă mă veţi deranja cât mai puţin cu putinţă. Vă voi arăta camera dumneavoastră. Unde vă sunt bagajele? — Aici, răspunse Ryan, arătându-i o geantă de piele ce părea a fi făcut de zeci de ori cursa Paris-Dakar. Kirsten îl privi cu superioritate, aproape cu condescenţă. — Nu mi-am luat valiza Venittor, îi aruncă el pe un ton voit amabil, înţelegător. Ştiţi, m-am gândit că nu-i cazul să îmi pun gențile mici într-una mai mare… — Aţi venit cu motocicleta? — Da. Kirsten privi cu dezgust şi geanta murdară de piele, şi proprietarul ei. — Aţi venit de la Los Angeles cu motocicleta? — Ating 250 la oră cu ea, se făli el. Şi îşi înfundă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor; văzuseră ei altele şi mai şi! — Casa dumneavoastră îmi pare cam pretenţioasă, dar, oricum, are o vedere superbă, declară el, încercând să o pună la punct pe Kirsten. — Este unul dintre motivele pentru care eu şi Charles am cumpărat-o, admise ea. Ryan se răsuci pe tocurile cizmelor de piele. Tânăra femeie suspină disperată la gândul că va trebui să locuiască două săptămâni în preajma unui cowboy. — Un tip a’ntâia şi el! şopti Ryan, ca pentru sine. — Vă amintesc că a fost soţul meu, nu un actor de mâna a treia. Ryan o străpunse din priviri. Frumuseţea ochilor lui întunecaţi era sporită de gene negre şi lungi. Mulţi credeau că ocheadele devastatoare ale lui Ryan North erau rodul unui studiu atent, căruia i-ar datora cea mai mare parte a farmecului său. Dar se înşelau. Era o expresie absolut naturală. Nu încerca deloc să o seducă pe Kirsten Rumm, ci dorea doar să ştie cât de adevărate erau vorbele ei şi de ce se purta atât de urât cu el. — Nu vă cară nimeni astea în camera dumneavoastră, i-o tăie Kirsten, arătându-i bagajele jerpelite. Hotărât să n-o lase să-l trateze ca pe un puşti neascultător, el ignoră cu bună ştiinţă sarcasmele ei. — Îmi place camera asta, reluă el. Camera mea trebuie să fie, şi ea, absolut încântătoare. — Am de lucru, domnule North, şi mă deranjaţi. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta… Fără a-şi lua ochii de la ea, Ryan îşi scoase cizmele şi le azvârli neglijent pe covor. Apoi se dezbrăcă de tricou şi de blugi, fără a lua în seamă privirea ei jignită. Deschise apoi uşa glisantă şi se îndreptă spre terasa care ducea la piscină. — Vedeţi-vă de treabă, îi aruncă el, fără să-ntoarcă capul. Regret că v-am deranjat, doamnă Rumm. Ryan ocoli piscina, coborî cele câteva trepte care duceau spre plajă şi se întinse la soare. Ar fi pariat pe un Oscar că ea îl privea.   ***   Cu o săptămână înainte, îi ceruse impresarului să-i aranjeze o întâlnire cu Kirsten Rumm. Iar ea părea hotărâtă să scape de această constrângere cât mai repede cu putinţă. Cu umerii drepţi, afişa aerul rigid şi indiferent al unei femei de afaceri pe care nimic nu o poate afecta. Doar privirea îi trăda vulnerabilitatea. Era cu ochii în patru. Purta un taior elegant, închis la culoare, demn de cele mai mari eroine ale lui Alfred Hitchock. Ryan se simţi aproape ruşinat văzând-o atât de elegantă. Se culcase târziu; noaptea trecută stătuse mult şi analizase scenariile. Obosit, nervos, trăsese pe el primele haine care-i căzuseră în mână: pantalon de smoking, o vestă de mătase bej şi o cămaşă şifonată, pe jumătate descheiată, îl chinuia o migrenă cumplită. Îşi pusese ochelarii negri pentru a-şi ascunde ochii înroşiţi şi pentru a nu avea aerul că tocmai ieşise dintr-un cabaret. În ciuda a ceea ce-şi închipuia, tânăra femeie fusese punctuală la întâlnire. Strălucea de prospeţime şi răspândea un parfum discret; nu una dintre acele miresme care te izbesc pe stradă, ci un miros delicat care evoca un câmp de flori după o ploaie de vară. Ryan nu fusese atent la bolboroselile de circumstanţă ale impresarului sau, poate, ale avocatului ei. O privea. — Doamna Kirsten Rumm, domnul Ryan North. Tot Hollywood-ul ştia că Ryan îşi bate joc de convenienţe. Sinceritatea lui puţin brutală nu mai surprindea pe nimeni, Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, nici nu s-ar fi ridicat să o salute. Şi totuşi, spre surprinderea tuturor, o făcuse, doar aşa, pentru plăcerea de a o atinge. — Ryan North. — Kirsten Rumm. Cuprinse mâinile tinerei femei într-ale sale, asigurând-o că totul va fi bine. Şi imediat simţi că are nevoie de apărare. Vocea lui Kirsten era ca şi făptura ei: mică, dulce şi sexy. El era foarte emoţionat, dar spera ca acest fapt să nu fie prea vizibil. Şi fu fericit că are ochelarii pe nas. Putea observa liniştit totul, ceea ce şi făcu, de altfel. Când ea se aşeză, Ryan observă rotunjimile plăcute ale sânilor şi pulpele strânse în ciorapi de mătase cenuşiu închis. Erau arse de soare, dar nu avea culoarea aceea maronie şi gălbejită pe care, din păcate, multe femei o credeau minunată. Un şirag simplu de perle cobora între sânii frumos conturaţi. Privind-o cu atenţie, el înţelese că ea se simţea tot atât de bine ca o îngheţată Chantillly într-o baie de aburi. Impresarul lui se pierdea în consideraţii de ordin general. — V-aş fi recunoscătoare dacă aţi reveni la date concrete, i-o tăie tânăra femeie. — Eu am cerut să vă văd, interveni Ryan. Era obişnuit ca femeile să-l asalteze cu priviri rugătoare şi prosteşti. Dimpotrivă, Kirsten îl gratifică cu o privire dispreţuitoare şi aproape dezgustată. — Aşa mi s-a spus. Dar pot să ştiu de ce, domnule North? — Aş dori să stau la dumneavoastră două sau trei săptămâni. Kirsten îl măsură cu o privire inexpresivă, apoi se răsuci înspre impresarul, care, laş, îşi întoarse privirea de la ea. — Ce vrea să spună acest domn? întrebă ea din vârful buzelor, după ce se întoarse înspre avocatul ei. — Nimic altceva decât ceea ce aţi auzit, doamnă Rumm. Ei bine… se pare că domnul North doreşte să locuiască la dumneavoastră câteva zile. Tăcu o clipă, apoi reluă: — Domnul North consideră că este esenţial să respire acelaşi aer pe care l-a respirat soţul dumneavoastră. A trăi în casa în care el şi-a trăit ultima parte a vieţii — iată ceea ce l-ar ajuta foarte mult să interpreteze… — Esenţial? întrebă Kirsten. Domnule, credeam că sunteţi actor. Ce-aţi face dacă vi s-ar cere să interpretaţi rolul lui Napoleon Bonaparte? — Domnul North nu are nevoie de… obiectă impresarul. — Regizorul cere o interpretare veridică, i-o tăie Ryan, şi mi-a spus că aţi fost de acord cu acest lucru. După părerea mea, ar fi fost stupid să pierd timpul închipuind sau reconstituind ceea ce există deja. — Înţeleg că această cerere vi se pare neobişnuită, reluă impresarul, dar aşa lucrează de obicei domnul North. Şi să ştiţi că rezultatele sunt extraordinare, poate aţi văzut deja… — Nimeni nu-i mai potrivit decât mine să vă explice totul, îl întrerupse Ryan. Domnilor, lăsaţi-mă vă rog singur cu doamna Rumm. Odată rămaşi singuri, Kirsten îl ţinu la distanţă din priviri. — Aş dori să locuiesc la dumneavoastră câtva timp, reluă el. De fapt, două săptămâni este un termen minim. Deşi nu făcuse decât două filme, Ryan North se bucura de o mare putere la Hollywood. Pentru a obţine ceva, nu trebuia decât să sugereze, nu trebuia decât să şoptească ce vrea şi douăzeci de persoane se şi grăbeau să-i îndeplinească dorinţa, mutând, la nevoie, şi munţii din locurile lor. Era un actor foarte bun, care aducea mulţi bani. Filmele lui îi aduseseră şi un mare succes la public. Era reprezentantul strălucit al generaţiei sale. Fizicul lui seducător şi comportamentul lipsit de cea mai vagă urmă de prefăcătorie îl aduseseră în fruntea box-office-ului. Kirsten Rumm nu era deloc impresionată de acest tip lipsit de maniere, care se prezenta cu cămaşa şifonată şi cu ochelari negri la ora nouă dimineaţa. — Sunt dezolată, domnule North, dar este absolut imposibil. — De ce? — Sunt pe punctul de a-mi încheia cartea şi de a rescrie o parte din scenariu. — Ei, şi? — Editorul a anunţat deja de două ori data apariţiei. Nu pot să-l fac să mai aştepte. — Dar asta n-are nicio legătură cu discuţia noastră, doamnă Rumm. Ryan se cufundă leneş în fotoliul moale de piele. Înainte de a se întâlni cu ea era sigur că va avea câştig de cauză. Iar refuzul ei nu reuşise decât să-l ambiţioneze şi mai tare să-şi realizeze planul. Ce avea oare de ascuns încât îi refuzase atât de dur propunerea inofensivă? — Nu pot să vă las casa acum, îi explică ea. Aş avea nevoie de un Boeing 747 pentru a căra documentele de care am nevoie. Fără a mai pune la socoteală faptul că aş dori să termin cartea în casa în care am trăit cu Charles. Şi vă asigur că aşa va fi! — Dar cine vorbeşte de mutat, doamnă Rumm? — Să înţeleg că intenţionaţi să locuiţi sub acelaşi acoperiş cu mine? — Sigur că da. Vom trăi împreună, aproape la fel cum trăiaţi cu soţul dumneavoastră. Ryan îşi întinse picioarele, îşi împreună degetele şi îşi puse mâinile pe burtă, cu o figură cât se poate de destinsă. Nimeni n-ar fi bănuit că inima îi bătea mult mai repede decât de obicei. — Nu faceţi figura asta îngrozită, doamnă. Este evident că nu am de gând să împing perfecţionismul până la a împărţi acelaşi pat. Tăcu o clipă, apoi reluă: — S-ar putea ca obiceiurile dumneavoastră şi ale eroului filmului să-mi dea cheia comportamentului lui social. M-am întrebat întotdeauna ce naiba se întâmplă în patul unui cascador şi al unui pilot de vânătoare! conchise cinic Ryan. Kirsten nu-i răspunse imediat. Se ridică, se întoarse cu spatele la el, părând a examina mobilele preţioase din biroul impresarului, la care predomina abanosul şi lemnul de trandafir. Puse mâna pe o brichetă şi încercă zadarnic să o aprindă. Răsuci apoi călimara şi, jucându-se cu cuţitul de tăiat hârtie, îl aruncă în aer, răsucindu-l de trei ori. Şi, spre satisfacţia lui Ryan, îşi luă un aer degajat şi se aşeză, în sfârşit, pe birou, în fond, era şi asta o manieră de a domina situaţia. — Ascultaţi-mă, domnule North. Credeam că oamenii exagerează, iar proasta dumneavoastră reputaţie e opera unor invidioşi lipsiţi de scrupule. Totuşi, dumneata şi impresarul dumitale nu vă daţi în lături de la nimic pentru a vă satisface clientela de puştoaice şi nimfomane de duminică. Sunt dezolată, dar n-o să contribui în niciun fel la următorul dumneavoastră succes. Nu! Şi acesta e ultimul meu cuvânt! — Dacă are cineva nevoie de succes la public, aceea sunteţi dumneavoastră, doamnă Rumm, nicidecum eu, i-o trânti Ryan, cu talentul lui înnăscut de a-i pune la locul lor, cu cruzime, pe cei din jur. Sub aparenţa unui june prim, sub zâmbetul Ultra-Bride, se ascundea un om care ştia să-şi înţeleagă semenii. Copil fiind, asta era chiar ocupaţia lui preferată. Actuala lui reputaţie proastă se datora faptului că nu ezitase să pună la punct celebrităţile momentului. Dar îşi păstra pentru sine concluziile. Şi dacă nu se sfiise să spună unui oarecare ce crede despre el, nu-i stătea totuşi în fire să profite de slăbiciunile altora pentru a-i stăpâni. Această calitate rară era considerată de mulţi drept cel mai mare defect. Puterea întemeiată pe înşelătorie, minciuna şi corupţia, sunt suportabile pentru cei lipsiţi de scrupule. Sunt nişte veşminte frumoase pe un trup măcinat de boală. Nimeni nu-l doreşte prea mult. Invers, dacă aceste veşminte acoperă un trup perfect, mulţi se îndârjesc să-l distrugă, sau măcar să-l molipsească de propria lor mediocritate. Ryan North se îngrijea prea puţin de frumuseţea lui, încercând să treacă cât mai neobservat. Se ascundea sub masca unui play-boy arogant, aproape vulgar, încercând să-şi apere sufletul curat şi fragil. Cum era şi foarte inteligent, mulţi credeau că aroganţa lui este reală. Iar Kirsten se lăsase şi ea amăgită, asemeni multor altora. Tânărul avu dintr-o dată certitudinea că-l minte. O trădau ochii, de un mov rar şi delicat. Era convins că ea nu era atât de ostilă proiectului lui pe cât pretindea. În schimb, era îngrozită. Şi era sigur de asta. Dar de ce? De ce-i era frică? De el? — Nu doriţi să joc rolul soţului dumneavoastră în acest film, nu-i aşa? — Nu. Răspunsul ei îl derută. Era, deci, capabilă de sinceritate, chiar şi în situaţii în care alţii ar fi folosit perifraze pentru a şoca cât mai puţin. — Explicaţi-mi. — Soţul meu era un filantrop. Era generos, foarte comunicativ şi într-o permanentă bună dispoziţie. Stătea ore-n şir de vorbă cu admiratorii, dădea autografe. Poate de aceea şi-a iubit într-adevăr meseria. Kirsten măsura camera în lung şi-n lat ca un leu în cuşcă. — Dar dumneavoastră, domnule North, vă îngrijiţi prea mult de imaginea dumneavoastră publică pentru a-mi putea fi simpatic. Nici măcar nu ştiţi să… zâmbiţi! — Vă opriţi la suprafaţa lucrurilor, doamnă. Poate că soţul dumneavoastră avea mai multe motive decât mine să zâmbească. Cred că dumneavoastră îl făceaţi atât de bine dispus, vreau să spun, în chip natural bine dispus. Tocmai acest zâmbet îmi lipseşte pentru a-mi desăvârşi interpretarea. Vedeţi că ne-am înţeles asupra esenţialului în cele din urmă? — V-aţi dat seama cam târziu, nu credeţi? Acum, filmul e deja terminat. — Aţi văzut probele? — Nu. — Totuşi, producătorul v-a invitat. — Am fost soţia unui pilot de vânătoare şi a unui cascador. Întâmplător, a fost popular, iar popularitatea lui a fost exploatată prin acest film. Am făcut totul pentru a uşura lucrurile. Cartea pe care am scris-o va aduce toate rectificările necesare. N-am de gând să văd filmul. Cinematograful se îndepărtează de realitate, nu-i aşa? Ryan ar fi dorit să ştie mai multe, dar pentru moment consideră că e suficient. — În acest caz, mă văd nevoit să vă comunic că regizorul şi scenaristul sunt mai mult decât mulţumiţi de munca mea. Contrar opiniei dumneavoastră, ei cred că am reuşit să recreez cu succes personajul Charles Rumm, şi mai ales acel zâmbet despre care tocmai vorbeam… — Dar nu spuneaţi că asta vă lipseşte? — Îmi lipseşte pentru „scenele” din viaţa mea. Până acum n-am turnat decât scene mari, de acţiune. Cred că rezultatul este excelent, inclusiv zâmbetul. Dar, din contră, intru greu în pielea personajului de îndată ce mi-l imaginez departe de mulţime şi de camerele de luat vederi. Ryan se ridică şi se aşeză la fereastră, lângă Kirsten. Aveau în faţă panorama strălucitoare a oraşului San Diego. — Am citit şi recitit toate interviurile, dar ceva îmi scapă. E ceva care mi se refuză. Aş vrea să înţeleg ce anume, aş vrea să ştiu care era adevăratul chip al lui Charlie Rumm. — Şi în viaţa intimă era exact acelaşi. — Ceea ce înseamnă că era cam într-o ureche, nu-i aşa? Dumneavoastră trebuie să-l fi cunoscut sub mai multe aspecte… Ryan îşi dădu seama că mersese cam prea departe. Kirsten îl privea cu ostilitate. — Trebuie să mă ajutaţi, doamnă Rumm. — Viaţa lui nu-i un secret pentru nimeni. Treceţi pe la editorul meu şi vă va pune la dispoziţie o copie a manuscrisului. — Dar nu e suficient. Aş vrea să ating lucrurile pe care le-a atins el, să ascult muzica lui preferată, să mănânc mâncărurile care-i plăceau lui, să dorm în patul în care-a dormit… — Sunteţi complet nebun, explodă ea. — Totuşi, nu asta i-aţi spus actriţei care interpretează rolul dumneavoastră! Ryan păstrase în rezervă acest argument irevocabil pentru a-i dovedi lui Kirsten lipsa ei de bunăvoinţă. O privea acum cu aer triumfător. Kirsten acceptase, totuşi, să stea două săptămâni cu interpreta rolului feminin. — Dar asta n-are nimic de-a face cu dumneavoastră, răspunse ea încurcată. — De ce? întrebă el repede, fără a-i lăsa timp de gândire. — Dar este evident de ce! — Pentru că sunt bărbat? — Ca să fiu sinceră, da… Se priviră cu un aer războinic. Şi, dintr-o dată, se auzi o bătaie discretă în uşa biroului. Kirsten profită de ocazie şi deschise. Impresarul lui Ryan zâmbea. — Ei, v-aţi hotărât? mormăi el.   ***   După două săptămâni de lucru la studio, Ryan se aruncă în Pacific ca într-o adevărată baie binefăcătoare. Înota şi făcea plajă după chef. Iar când ieşea din apă, albastrul cerului îl făcea să se gândească la ochii lui Kirsten Rumm. Se întreba cum se va desfăşura sejurul său la vilă. Era hotărât să descopere adevăratul chip al lui Charlie Rumm. Kirsten era singura în măsură să-l ajute, iar această perspectivă nu-i displăcea deloc. Tânăra îl intriga, iar soţul ei mort rămânea pentru el un mister. De ce oare acest bărbat îşi riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta uşurinţă, când soţia lui îl aştepta asemeni unui vis dulce? Actorul era hotărât să nu părăsească vila Rumm până nu va găsi un răspuns satisfăcător. Se întoarse pe plajă. Trupul lui gol şiroia de apă. Ryan îşi trase pe el blugii pe care-i lăsase pe nisipul arzător. Ar fi rămas bucuros dezbrăcat, pentru că în ultima vreme fusese lipsit de mângâierea soarelui. Zâmbi, gândindu-se ce figură ar face Kirsten dacă l-ar vedea întorcându-se în halul ăsta la vilă. Nu dorea s-o şocheze. Deocamdată, vroia doar s-o facă să înţeleagă că trebuie să colaboreze cu el şi nu-i cazul să-l sperie cu replicile ei usturătoare. Nu vroia să-şi încarce contul, şi aşa prea plin! La Hollywood, era încolţit din toate părţile. În ultima vreme, fusese acuzat de abuz de droguri, de apartenenţa la o sectă dintre cele mai extremiste şi de sado-masochism. Reporteri fără scrupule îl fotografiaseră la ieşirea dintr-un centru de dezintoxicare pentru alcoolici. El făcuse, de fapt, o vizită unui prieten. Dar fotografia făcuse vâlvă în presa de scandal. Se spusese că Ryan ieşise de la o cură de dezalcoolizare de şase săptămâni, după câteva nopţi de orgii bahice ce erau să-l coste viaţa. Se lansase şi zvonul că ar fi bolnav de SIDA. Fusese acuzat şi de homosexualitate. Ştirea se răspândise cu viteza fulgerului. Presa afirma că relaţiile lui cu soţia guvernatorului sau cu câteva dintre actriţele la modă nu fac decât să disimuleze adevărata sa viaţă intimă populată de bărbaţi. Aceste acuzaţii repetate erau cea mai bună dovadă a succesului. Mulţi erau siguri că Ryan e prea frumos pentru a fi şi cinstit. Dar se înşelau. Popularitatea lui imensă era uşor de explicat. Era unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei sale. Chiar şi cei mai afurisiţi magnaţi ai Hollywood-ului îi respectau talentul, inteligenţa şi integritatea. Impresarul lui era copleşit de numeroase invitaţii, dar Ryan nu mergea decât la una sau două serate pe lună. Sustrăgându-se recepţiilor, pe cât de inutile, pe atât de plictisitoare, devenise în acest timp personajul cel mai la modă şi mai dorit al Hollywood-ului. După numai două filme, el îşi alegea acum scenariile şi discuta îndelung cu regizorii şi producătorii înainte de a semna un contract. Şi se ştia că nu ezita să rupă contractul, dacă regizorul nu-şi respecta angajamentele. Şi asta cu riscul de a pierde bani buni! Ryan North îşi bătea joc de tot ceea ce publicul ar fi putut gândi despre el. Conta doar realismul jocului său. Restul putea şi trebuia să fie sacrificat. Ryan îşi considera frumuseţea fizică doar un avantaj în plus, nimic mai mult. Când avea de luat hotărâri importante în ceea ce privea cariera sa, nici cei mai buni prieteni nu-l puteau determina să-şi schimbe gândurile. Iar acum, Ryan nu prea înţelegea de ce îl interesa atât de mult părerea lui Kirsten Rumm. Şi îl preocupa şi altceva: de ce dorea să scape de el? De ce ţinea cu orice preţ să-l facă să se simtă nedorit? Ea se apucase din nou de lucru. Dori s-o deranjeze încă o dată. Pe buze îi apăru un zâmbet crud. Era irezistibil cu blugii uzi, mulaţi pe trupul perfect, iar bronzat, arăta foarte bine. Deschise încet uşa de sticlă. — Nu aveţi un prosop? Kirsten tresări şi îşi ridică privirea spre el. Ryan îi analiză tunsoarea băieţească: numai o şuviţă rebelă îi cădea liber pe frunte. Kirsten Rumm nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l privească furioasă, se ridică de la birou şi, peste câteva clipe, reveni cu un prosop în mână. I-l întinse fără nicio vorbă. — Mulţumesc. Kirsten privi o clipă torsul încă umed al bărbatului. Deasupra pectoralilor bine conturaţi, se înălţau sfârcurile, înconjurate de fire cârlionţate şi umede. — Apa a fost foarte bună! spuse voios Ryan. — N-a fost prea rece? întrebă ea, nu tocmai amabilă. — Nu, nu prea. Pot să mă întind lângă piscină? — Vă rog. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, îi replică ea, cu un ton care-l făcu să-şi dea seama că gândea exact contrariul. Ryan o găsea şi mai condescentă decât înainte. Şi încă o dată, avea impresia clară că îi ascunde ceva. Sau, poate, se apăra, pur şi simplu, de farmecul lui irezistibil? Poate refuza să-l accepte, aşa cum era el? Îşi azvârli prosopul pe umăr. Privirea ei se opri încă o dată pe pieptul lui gol. — Aş vrea să stăm puţin de vorbă, propuse Ryan, politicos. — Am de lucru. Acestea fiind spuse, Kirsten închise uşa de sticlă şi se întoarse la birou. Nu era pentru ultima oară când îi trântea uşa-n nas, putea fi sigur de asta. Ryan se stăpâni cu greu. Era furios. Dacă ar fi fost după el, ar fi târât-o până la piscină şi ar fi azvârlit-o în apă îmbrăcată, cu manuscrisul ei cu tot! Dar se mulţumi să se întoarcă şi să păşească aparent calm până la bazin. Sub privirea nesuferitei gazde, îşi scoase pantalonii, îi aruncă neglijent pe dalele de ceramică florentină şi se întinse pe un şezlong pe care aşezase mai întâi prosopul. Ryan North îşi dădu seama cât de ciudat se manifesta furia lui doar în clipa în care se lovi de braţul şezlongului. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi aplecă, încet, capul. Cu pleoapele închise, era pe punctul de a aţipi la soare. După câteva ocheade pe furiş, Kirsten depuse stiloul pe filele manuscrisului şi începu să privească deschis trupul bărbătesc ce se dăruia cu insolenţă soarelui.

Împotriva dorinței de Sandra Brown    CAPITOLUL 1   Lumina slabă a înserării se strecura printre jaluzelele trase, reamintindu-i că în acea seară urma să-şi hotărască, poate, destinul. — Eşti sigură că asta vrei? Eşti convinsă că nu vei regreta niciodată pasul făcut? Mary-Ann Forbes vorbea cu ea însăşi, contemplîndu-şi chipul răsfrânt în undele clare ale oglinzii. De acolo, o privea o tânără subţire, zveltă, înveşmîntată cu o fustă amplă, lungă, de un verde-smarald, şi cu un corsaj alb, vaporos. Recunoscându-se, fu cât se poate de surprinsă. Părul negru, lung şi strălucitor, era ridicat într-un coc răsucit cu migală. Chipul, discret machiat, îi părea, în acelaşi timp, şi familiar şi străin, cu un vag aer exotic. —Ei bine, dar unde a dispărut băieţelul ratat din Sept Mers? Vocea tatălui ei, fostul amiral Walter Forbes, o smulse din visare. —Mary-Ann, eşti minunată! Semeni aşa de bine cu mama ta, când era tânără! Mary-Ann se pregătea pentru un bal mascat, la care mergea împreună cu tatăl ei, şi alesese pentru această ocazie ţinuta unei sirene. Mary-Ann clipi des, încercând să se convingă că ea era într-adevăr, fata al cărei chip se râsfrângea în oglindă. Nu mai semăna deloc cu cea care fusese cu şase ani în urmă. Nemulţumită, întoarse spatele chipului din oglindă şi luă paharul oferit de tatăl ei. —Mă simt ca Cenuşăreasa în seara primului ei bal, dar mă îndoiesc că balul meu va fi cu... zîne bune.În ochii verzi se aprinse o scânteie ironică. —Sunt sigură că mă voi împiedica în condurii mei de blăniţă, sub privirile intrigate ale înaltei societăţi din Nassau.  Walter Forbes izbucni într-un râs zgomotos şi îşi stăpâni dorinţa de a-i ciufuli părul, aşa cum făcea când Mary-Ann era încă puştoaică. Doar nu putea să strice uimitoarea creaţie care era coafura fiicei sale! —Mary-Ann, sper că nu-ţi vei petrece toată viaţa pe o navă prăpădită, plimbînd turişti spre Bahamas şi înapoi. Oare ce-ar spune mama ta, dacă te-ar putea vedea? —Pesemne că s-ar întreba ce te-a făcut să te răzgândeşti acum... Doar tu m-ai crescut aşa...Apoi îi arătă limba, ca un copil nestâmparat. —Nu înţeleg de ce trebuie să renunţ la ceea ce îmi place numai pentru ce mă căsătoresc! continuă ea. Discutaseră îndelung acest subiect, încă din clipa în care Nikos Halkias — moştenitorul unei ilustre familii de armatori greci — o ceruse de soţie şi ea acceptase. —Ţi-l poţi imagina pe Nikos conducând afacerile familiei sale de pe bordul vasului tău şi îmbrăcat, ca şi tine, cu un tricou larg şi pantaloni decoloraţi? Nu cred că veţi fi foarte respectaţi... —Da, dar, până atunci, toată lumea îşi va bate joc de mine văzându-mă în halul ăsta, replică ea. Şi nu voi reuşi decât să mă fac remarcată. —Dar acesta e rolul unei sirene, îi aminti tatăl ei. Nefericiţi vor fi marinarii ce se vor lăsa amăgiţi de cântecele ei!Mary-Ann pufni în râs. Recunoscu în sinea ei că avea un tată minunat şi că era şi un excelent partener de dialog. —S-ar spune că nu m-ai auzit niciodată cântând în baie!Brusc, Mary-Ann redeveni serioasă. —Sincer, tată, aş fi preferat să anunţ logodna într-un mod mai simplu şi să evit o astfel de recepţie. Am acceptat doar de dragu! lui Nikos. E atât de legat de familie, iar ai lui sunt atât de fericiţi că îşi văd unicul fiu aşezat la casa lui! —Ai dreptate, Mary-Ann. Ştii că sunt de acord cu tine. Mary-Ann simţi o undă de încurajare în vocea tatălui ei. Nikos era un bărbat foarte bun, atent şi o iubea cu generozitate, chiar dacă nu la fel de mult ca bărbatul pe care îl cunoscuse odinioară... îndepărtă cu ciudă acest ultim gând, care o chinuia încă. —Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi ales un costum de pirat, spuse ea cu o voce tristă. —De ce nu? Istoria insulelor Bahamas geme de piraţi. Ar trebui să fim mândri... —Da, dar nu acum.Spunând acestea, îi întinse un articol dintr-un ziar, care reproducea o fotografie a ei alături de un client. Adăugă: —A fost jefuit de unul dintre aceşti piraţi... Deci, vezi, nu sunt doar figuri de legendă... Imaginează-ţi mutra celor care mă vor vedea mâine pe prima pagină? încadrată de doi piraţi şi agitînd prin aer un cuţit... —Draga mea, ştiu cât de mult ţii tu la munca ta. Dar, dacă nu ne vom grăbi, Nikos va crede că ne-am râzgândit.Mary-Ann îşi luă poşeta în grabă, stinse lumina şi plecă. În întunericul maşinii, Mary-Ann se gândea la cele petrecute în ultimele săptămîni. «Ce straniu este uneori destinul!» îşi spuse în sinea ei, imaginânduşi-l ca pe un clişeu. Dar nu conţineau clişeele cea mai mare doză de adevăr? Îşi aminti apoi de sosirea familiei lui Nikos în insulele Bahamas... Deşi nu se puteau compara cu cele greceşti, încerca să înţeleagă ataşamentul lui Nikos faţă de ceea ce numea el «a doua patrie», locul în care urma să-şi dovedească toate calităţile şi să-şi încerce şansele... Aşa s-au întâlnit şi s-au împrietenit. Au urmat apoi câţiva ani petrecuţi împreună pe ţărmurile acestei mări. Mary-Ann nu crezuse niciodată că manierele încîntătoare, deşi puţin desuete, ale tânărului bărbat se vor tranforma într-o iubire profundă... Până în ziua în care, în spiritul celei mai pure tradiţii elene, el îi ceruse mâna de la tatăl ei. Plictisită de atâta singurătate şi resemnată, ea acceptase. La urma urmei, împlinise deja douăzeci şi cinci de. ani, iar Nikos îi putea oferi liniştea de care avea atâta nevoie. Se amăgea astfel, refuzând să ia în seamă teama ce o încerca la gândul că va fi soţia lui Nikos. Dacă n-ar fi trăit acea aventură pasionantă şi misterioasă, ce leagă uneori un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa, poate... înălţă sprâncenele, absorbită de amintiri. —Draga mea, eşti prea visătoare!Vocea, tatălui ei o smulse din reverie. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, el îi cuprinse mâna şi-i atinse uşor inelul de coral. —Mary-Ann, cred că ar fi cazul să renunţi acum la inelul ăsta, şopti el. În curând, îl vei putea înlocui cu un altul mai frumos. —Totuşi, nu-l pot arunca, murmură uşor. Fu ea însăşi surprinsă de emoţia provocată de amintirea inelului. Crezuse că trecutul e departe şi că nu o mai poate afecta. Dar se înşela, încercă, înfuriată, să-şi alunge gândurile. —Presupun că e firesc să-ţi aminteşti de prima logodnă, în seara celei de-a doua. Mă întrebam dacă a plecat din vina mea... Pentru a nu mai repeta a doua oară aceeaşi prostie, adăugă ea, încercând — fără prea mult succes — să-şi regăsească buna dispoziţie.Resemnată, aşeză inelul într-o cutie pentru mănuşi. —Mi l-a dat în seara carnavalului haitian... Era deghizat în pirat, iar eu... Vocea i se frînse. —... îl iubeam atât de mult, încât îmi plăcuse să cred că era inelul de logodnă. —Te-ai hrănit mereu cu iluzii, scumpa mea. Nu toţi bărbaţii sunt ca Nikos. Cei ca David Latimer nu se gândesc decât la ei. Dar, sper că acum totul e sfârşit,nu-i aşa?Mary-Ann nu răspunse nimic. Ar fi fost cazul să uite suferinţa acelei prime iubiri, dar amintirile reveneau la fel de vii ca altădată, rănind-o. —Crezi că, într-o zi, îl voi putea iubi pe Nikos aşa cum l-am iubit pe David? Întrebarea şi-o pusese mai mult sieşi decât tatălui ei, care îi răspunse cu acea voce glacială pe care o avea de fiecare dată când vorbea despre David. —Nu ştiu... Mă gândesc uneori că totul ar fi mult mai uşor de suportat dacă am recunoaşte imediat iubirea adevărată... Dacă am şti în cine să avem încredere... Şi poţi să fii sigură că Nikos te va iubi şi va face totul ca să fii fericită, aşa cum David nu a făcut şi nici nu ar fi fost în stare să o facă.Mary-Ann privi uimită spre profilul tatălui ei. —Nu prea îţi place să vorbeşti despre asta, tată... —Aş vrea să te pot ajuta, scumpa mea... Chiar dacă îl respecta şi îi era recunoscătoare pentru dragostea şi grija sa, Mary-Ann replică: —Ştii bine că David a însemnat foarte mult pentru mine. Nu pot să mă prefac că n-a existat.Pe chipul ei se aşternu tristeţea. —Inspira atât de multă încredere, avea atât de multă energie... îţi aminteşti ziua în care l-am cunoscut, în biroul tău? —Tu m-ai convins să fac afaceri cu el, oferindu-te chiar să-i împrumuţi vasul tău. Ar fi trebuit să te supraveghez... Erai aşa de impulsivă şi încăpăţânată! De altfel, nu prea te-ai schimbat... Tânăra îi răspunse cu un zâmbet maliţios. —Avea optsprezece ani... Şi nici eu nu mai eram o puştoaică... Oricum, n-am uitat că n-ai aprobat niciodată relaţia noastră. Dar eram sigură că ne vom căsători... Credeam că mă iubeşte... —Te-ai înşelat!Vocea aspră a tatălui ei o trezi din nou la realitate. —Da... Când l-am auzit spunându-ţi că n-are de gând să se însoare cu mine, am încercat să-mi salvez măcar mândria... îţi aminteşti când i-am spus că totul s-a terminat între noi? Ei bine, am minţit... —Important e să ştii care sunt acum sentimentele tale faţă de el. Seara asta înseamnă o adevărată cotitură în viaţa ta. Ştii bine că nu-mi doresc decât să fii fericită...Amiralul parcă maşina în faţa clubului în care avea loc petrecerea. Mary-Ann închise ochii, ca pentru a-şi asculta sufletul, şi răspunse încet: —Ani de-a rândul l-am aşteptat, am sperat să se întoarcă. Mi-a fost atât de greu, încât am jurat să nu mai iubesc pe nimeni, niciodată! Dar ştiu că Nikos va fi mereu lângă mine, că mă va ajuta... Mă simt în siguranţă lângă el...   Deschise apoi ochii şi-i zâmbi tatălui său: —Asta voiai să auzi, nu? —Da, draga mea, exact asta.Mary-Ann îşi îndreptă de pe frunte o buclă rebelă. Pe chipul ei nu se mai citea nici o urmă de nostalgie şi nesiguranţă. Trecutul părea din nou departe şi părea pregătită să-şi facă publică intenţia de a accepta cererea în căsătorie,înainte de revărsatul zorilor. Va fi soţia lui Nikos. Îl luă de braţ pe tatăl ei şi intrară împreună în local. Pe măsură ce se apropiau de sala în care avea loc serata, zgomotul conversaţiilor şi clinchetul paharelor se auzeau tot mai clar. Amiralul o lăsă singură, pentru câteva clipe Mary-Ann avu în faţa ochilor un spectacol minunat: piraţi, dantele spaniole, lanţuri şi ancore. La bar, sticlele de rom şi şampanie erau mascate în butoaie şi ploscuţe de piele. Pe ring, câţiva căpitani tineri, cu peruci albe însoţeau englezoaice înveşmântate în mătăsuri fine, multicolore.   La intrarea lui Mary-Ann şi a tatălui ei, se formă imediat, în jurul lor, un mic grup. Un tânăr corsar cu părul blond i se adresă politicos: —Mă temeam că te-ai râzgândit, dar întârzierea asta te face şi mai frumoasă. Mary-Ann izgoni din suflet amintirea chipului unui alt pirat şi răspunse pe un ton şăgalnic: —Vrei să spui că, pentru a mă face frumoasă, am nevoie de mai mult timp decât alte femei?În loc de răspuns, Nikos o trase spre ring. —Frumoasa mea sirenă, dacă mama nu s-ar uita acum la noi, ţi-aş arăta cât de frumoasă eşti pentru mine, cu sau fără costumaţia asta.   —Şi eu care credeam că mă voi da în spectacol, replică ea râzând. —Abandonează această femeie pe câmpul de lupte, imediat! Vocea sonoră era a tatălui lui Nikos, care se postase în faţa lor mimând severitatea. Graţie siluetei lui corpolente, părea un adevărat rege saxon. —Ţi-o fur pe Mary-Ann, înainte ca viitoarea ei soacră să pună mâna pe ea. Veselă, Mary-Ann se lăsă purtată de noul ei cavaler într-un vals de vis. —Să ştii că te prefer oricărui alt dansator, papa Halkias. Acest apelativ, atât de familiar, îi plăcea mult bătrânului. Tânăra îi spunea astfel încă înainte de a fi cerută în căsătorie de Nikos. —Ei, micuţa mea! Spui asta pentru că nu ripostez de fiecare dată când mă calci pe picior? Sau pentru că sunt suficient de gras ca se te pot prinde dacă te împiedici? spuse el, izbucnind într-un hohot de râs.   Mary-Ann roşi şi-i mărturisi, explicându-i neândemânarea ei: —Ştii bine că nu sunt obişnuită cu toate astea! —Toate astea sper să nu te sperie prea tare, fiica mea. Vezi tu, în Grecia e altfel. Fetele se mărită foarte devreme şi nu-şi cunosc decât soţul. Dar tu ai fost crescută altfel, ai cunoscut şi alţi bărbaţi... Mă întreb dacă l-ai găsit cu adevărat pe cel potrivit. Înainte de toate, vreau să fii fericită, căci te iubesc ca pe propria mea fiică.Tocmai se anunţa că cina era servită, astfel încât Mary-Ann scăpă de un răspuns dificil de dat. Ce i-ar fi putut spune: că aluziile lui erau, de fapt, ecourile propriilor ei temeri?   Nikos o conduse în sufragerie. Pe pereţi, fuseseră atârnate pânze de vas, iar vechi lămpi cu gaz, adaptate, răspândeau o lumină difuză. Pe mese tronau platouri imense, cu mirosuri ameţitoare. —Ce e asta, Nikos? —Salmagundi, răspunse el, întinzându-i şi ei meniul.   Ea citi cu glas tare descrierea mâncării piratereşti din carne marinată, într-un amestec de oţet, fructe şi mirodenii. Nu i se păru tocmai apetisantă. Văzându-i figura, Nikos o tachina: —Altădată, Salmagundi era servit cu rom. Poate asta îi lipseşte... —Dar e chiar bun! spuse ea peste câteva clipe, după ce gustase din acel preparat exotic.Apoi, Mary-Ann începu să mănânce cu poftă. —Şi şampania e bună. Poate, puţin cam... originală! —Şampania, originală? Eu ştiu?! Poate, dacă obişnuieşti să bei bere proastă... —Aşa, deci! Mă critici? Mizerabilule! Mary-Ann începu să râdă. —Glumesc, Nikos.   Ştiu, Mary-Ann. Îmi place să te văd furioasă. Ochii îţi strălucesc la fel de tare ca rochia. Apropo, ce material e ăsta? Pânză de paianjăn? Se priviră amândoi, ca nişte copii complici, râzând de propria lor farsă. Şampania şi căldura din salon îi ameţiseră uşor. Mary-Ann se simţea foarte atrăgătoare, dar ştia că Nikos nu ar îndrăzni niciodată altceva decât un nevinovat sărut pe buzele ei fragede. El se mulţumi să îi mângâie uşor ceafa delicată, jucându-se cu buclele ei. Degetele lui alunecară uşor sub pânza fină a corsajului. Mary-Ann le simţi fiebinţi, pe pielea ei nu mai puţin fiebinte. —Cântă-mi doar mie, sirena mea cu ochi de culoarea apelor adânci, şi-mi voi lăsa fericit navele în voia ta, îi şopti el la ureche.   Mary-Ann se abandonă clipei plăcute, când, deodată, îşi dădu seama că se lăsase o linişte nefirească, urmată de un impresionant răpăit de tobe. Mama lui Nikos se apropie de ei şi murmură: —Nikos, Mary-Ann! Trebuie să vă anunţaţi logodna.Papa Halkias, care privea cuplul cu un aer patern, îi adresă soţiei un reproş ironic: — Helene, ai fi putut găsi un alt moment.Dar Nikos era deja în picioare. —A, nu, tată! Noi suntem gata!Mary-Ann îşi simţi inima bătându-i năvalnic. Puterile o părăseau. I se făcu o frică cumplită. Nu se simţea încă pregătită pentru un astfel de ritual. Îşi înfipse unghiile adânc în carne, privind în gol şi aşteptă resemnată. Orchestra şi invitaţii păstrau o tăcere aproape religioasă, în timp ce Nikos îi punea pe deget un superb inel cu diamante.   cartea intreaga o descarcati de aici....

SANDRA BROWN CHIAR ŞI ÎNGERII CAD Prolog Bărbatul sări în picioare, scoase pistolul cu un gest neîndemînatic, îl armă şi ţinti. Pulpele lui groase loviră marginea mesei, făcînd-o să se mişte. Paharele pline de lichior de pe masă se clătinară; unul din ele dădu pe dinafară. O ţigară de foi se rostogoli dintr-o scrumieră şi decupă o mică gaură în faţa de masă din bumbac verde. ■ Jake Langston oftă obosit. Venise pentru a se amuza la o partidă de poker, un pahar de whisky şi, poate, o tăvăleală întrunul din paturile de la etaj – toate acestea pentru a-şi umple timpul ce mai rămînea pînă la plecarea trenului. Iată-l acum implicat într-o ceartă asupra unei mîini la poker, cu un ţărănoi pe nume Kermit şi nu mai ştiu cum, despre care spera să fie mai îndemînatic la mînuirea plugului decît a pistolului. – Mă faci pe mine trişor? se răsti fermierul. Neobişnuit să bea mai mult decît berea de sîmbătă seara, nu era tocmai treaz şi, deşi se ţinea bine pe picioare, se legăna asemeni unui marinar pe o mare neliniştită. Faţa lui rotundă şi roşie transpira din abundenţă. Pistolul aţintit direct spre pieptul lui Jake se legăna în mîna lui nesigură. – Am spus doar c-aş vrea să văd toţi aşii ăia pe care-i ţii în mînecă dintrodată, mai degrabă decît pe rînd, la fiecare joc. Cu o nonşalanţă enervantă, Jake îşi întinse mîna dreaptă, cea în care ţinea de obicei pistolul, spre paharul cu whisky şi sorbi, fără grabă, o înghiţitură. Fermierul arunca priviri nervoase în jur, realizînd, dintr-odată, că se făcea de rîs. Nimeni altcineva în acea încăpere cavernoasă nu se mai mişca. Muzica se oprise încă de la primul semn de scandal. Ceilalţi jucători de la masa de poker se îndepărtară încet, ca cercurile făcute de o piatră aruncată într-o apă liniştită. Bărbatul se străduia din răsputeri să pară cît mai ameninţător. – Eşti un mincinos. Nu trişam. Scoate pistolul. – Bine. Totul se petrecu atît de repede încît, mai tîrziu, numai cei aflaţi în imediata lor apropiere putură descrie ce se întîmplase de fapt. Cu o singură mişcare abilă, Jake sări din scaunul lui, îşi scoase pistolul, făcu o mişcare largă, cu cealaltă mînă lovind braţul fermierului şi pistolul acestuia ateriză pe podea. Kermit, cuprins de frică, înghiţi dureros, mărul lui Adam mişcîndu-i-se în sus şi în jos. Ochii în care privea erau tot atît de reci şi casanţi ca şi ţurţurii de gheaţă ce atîrnau de streşini la sfîrşitul unei zile umede de ianuarie. Erau cu mult mai înspăimîntători decît gaura pistolului aţintit drept asupra nasului său. Se afla în faţa unui ins mai uşor ca el cu douăzeci de kilograme, dar ameninţător prin controlul pe care îl avea asupra muşchilor. – Ia cu tine jumătate din banii pe care i-ai strîns aici. Cred că atît ai cîştigat cinstit. Mîinile fermierului se străduiau, neîndemînatice, să îngrămădească monedele şi banii de hîrtie în buzunarele pantalonilor. Fremăta ca o vulpe care abia aşteaptă să-şi elibereze piciorul prins în capcană. – Acum ridică-ţi încetişor pistolul şi şterge-o de aici. Kermit se supuse. Doar un miracol împiedică pistolul să se descarce în mîinile lui tremurătoare în timp ce îl dezamorsa şi-l băga în toc. – Şi te sfătuiesc să nu te întorci pînă cînd nu înveţi să trişezi fără să fii prins. Fermierul se simţea umilit, dar extrem de uşurat că încă îi mai bătea inima, că nu sîngera din abundenţă din cauza vreunei răni provocate de glonţ şi că nu se întorcea acasă la nevasta-i hrăpăreaţă fără un sfanţ în buzunar. Plecă, promiţîndu-şi solemn să nu se mai întoarcă niciodată. Pianistul reluă cîntecul săltăreţ şi fals. Alţi clienţi permanenţi ai jocurilor de noroc se întoarseră la mesele de joc, dînd din- cap amuzaţi. Ţigările abandonate fură reaprinse. Imediat, barmanul începu să umple paharele. – Scuzaţi de întrerupere, le spuse Jake pe un ton prietenos celorlalţi jucători în timp ce-şi ridica grămada de bani de pe masă. împărţiţi restul între voi, spuse, arătînd spre banii pe care fermierul ascultător îi lăsase pe masă. – Mulţumesc, Jake. – Ne mai vedem noi. – Trebuia să-l fi curăţat pentru că te-a ameninţat cu pistolul. – Să fiu al naibii dacă nu. Noi te-am fi sprijinit. – Lua-i-ar dracu’ de ţărănoi. Jake ridică din umeri indiferent, se întoarse şi-i lăsă vorbind. Scoase un trabuc din buzunarul cămăşii, îi muşcă hotărît capătul şi-l scuipă pe podea. Frecînd un chibrit de unghia de la degetul mare, îşi aprinse trabucul şi îşi croi drum clătinîndu-se printre mesele barului făcut din lemn de stejar ce se întindea de-a lungul unui întreg perete al încăperii. Se spunea că fusese adus pe apă bucată cu bucată din St.Louis pînă la Fort Worth şi asamblat cu foarte mare grijă. Avea ornamente sculptate în lemn, era decorat cu oglinzi şi cu sticle, şi pahare ce străluceau de curăţenie, perfect aliniate. Proprietăreasa n-ar fi tolerat murdăria pentru nimic în lume. De-a lungul barei de bronz ce străjuia barul erau aşezate strategic scuipătoare din metal galben. în Grădina Edenului, ce aparţinea Priscillei Watkins, scuipatul pe jos era interzis. Cîteva afişe scrise de mînă, lipite pe peretele barului la interval de şase picioare unul de altul atrăgeau atenţia asupra acestui lucru. Jake zîmbi. Podeaua aceea, foarte bine ceruită, era acum pîngărită de vîrful ţigării sale. Simţi o plăcere perversă cînd se asigură că pintenii bocancilor lui zgîriară podeaua de care patroana stabilimentului se simţea atît de mîndră. Un zîmbet forţat se ivi în colţul buzelor lui subţiri. Priscilla. Chiar în clipa cînd în mintea lui apăru acest nume, o văzu stînd pe ultima treaptă a scării în spirală, arătînd la fel de strălucitoare ca şi regina din Saba. îmbrăcată într-o rochie de satin purpuriu, tivită cu dantelă neagră, atrăgea atenţia oricărui bărbat. Ca întotdeauna. Cînd o cunoscuse Jake în urmă cu aproape douăzeci de ani, purta rochii de stambă. Dar avusese trecere la bărbaţi chiar şi aşa. Părul ei blond-cenuşiu era strîns în vîrful capului şi împodobit cu o singură pană roşie de struţ, ce se răsucea în apropierea obrazului, asortată cu perechea de cercei ce i se legăna în urechi. îşi ţinea capul ridicat, asemeni unui membru al familiei regale. Bordelul era, într-adevăr, domeniul ei. îl conducea ca un despot. Dacă angajaţii sau clienţii erau nemulţumiţi de felul în care organiza lucrurile, erau concediaţi urgent şi fără drept de apel. Dar toată lumea ştia, în Texas, că această Grădină a Edenului din Fort Worth era, în 1890, cea mai bună casă de toleranţă din stat. Priscilla întinse piciorul încălţat în pantof fără toc şi coborî ultima treaptă a scării. Mîndră, lăsînd în urmă un val de parfum de mosc importat de la Paris, ajunse la barr chiar în momentul în care Jake ridica spre gură un pahar de whisky. – Tocmai am pierdut un client din cauza dumitale, domnule Langston. Jake nici măcar nu întoarse capul. Făcîndu-i semn barmanului, îi ceru să-i mai umple o dată paharul. – Cred că-ţi poţi permite să mai pierzi cîte unul sau doi, Pris. O irita în ultimul hal felul în care i se adresa. Jake simţi tot atîta plăcere în a face acest lucru ca şi atunci cînd murdărise podeaua saloon-ului. Numai un prieten vechi, ca el, îşi putea permite să facă asemenea lucruri. Dar oare erau prieteni sau duşmani? Nu fusese niciodată sigură. – Oare de ce treburile pot merge bine luni de zile şi-n clipa în care apari tu iese scandal? – Chiar aşa? – întotdeauna. – Ţărănoiul ăla m-a ameninţat cu pistolul. Ce-ai fi vrut să fac? Să întorc şi celălalt obraz? – L-ai provocat. – Trişa. – N-am nevoie de necazuri în plus. Şeriful a fost deja de două ori aici săptămîna asta. – Pentru afaceri sau plăceri? Vorbesc serios, Jake. Tot oraşul este împotriva mea, Abia aşteaptă să mă doboare. De cîte ori se iscă un scandaL. – Bine, bine. îmi pare rău. Priscilla rîse, ridicîndu-şi bărbia. – Mă cam îndoiesc. Tu, nu eşti în stare decît să te iei la ceartă la masa de joc sau să creezi dispute între fete. – Cum aşa? – Se bat pentru tine, aşa cum ştii şi tu foarte bine, îl repezi ea. Se întoarse să o privească şi zîmbi cu neruşinare. – Zău? Nu mai spune. Priscilla îl privi apreciativ şi-i plăcu acea aroganţă plină de farmec pe care o dobîndise de-a lungul anilor. Nu mai era băiatul stîngaci de altădată. Era un bărbat în toată puterea cuvîntului, un bărbat de care trebuiau să ţină cont atît femeile, cît şi ceilalţi bărbaţi, îl bătu uşor pe piept cu evantaiul făcut din pene. – Nu te pricepi deloc la afaceri. Aplecîndu-se asupra ei, Jake îi şopti confidenţial: – Atunci cum de eşti întotdeauna fericită să mă vezi? Gura Priscillei se crispă ofensată, dar cedă imediat în faţa zîmbetului lui cuceritor. – Am un whisky mai bun decît ăla, în biroul meu, spuse ea apucîndu-l de mînecă. Hai, vino. Pe cînd traversau încăperea, toate capetele se întorceau după ei. Nu exista om pe lume care să-i reziste Priscillei. Era teribil de sexy, într-un fel chiar obscen, iar poveştile despre ce-i putea ea face unui bărbat o transformaseră într-o legendă vie. Chiar ţinînd cont de tendinţa naturală a bărbaţilor de a exagera în poveştile despre succesele lor sexuale, povestirile pe seama Priscillei Watkins erau prea răspîndite ca să nu conţină un sîmbure de adevăr. Bărbaţii nu voiau ca soţiile lor să aibă acea sclipire îndrăzneaţă, de felină, în priviri, dar, cu siguranţă, curvele pe care le frecventau trebuiau să o aibă. Majoritatea dorinţelor lor nu se născuseră din amintirile experienţelor avute, ci din curiozitate şi fantezie. Puţini se puteau lăuda că-i cunoscuseră farmecele în intimitate. Era mofturoasă, pretenţioasă. Chiar dacă ar fi avut bani să plătească suma frumuşică pe care o cerea, majoritatea nu erau admişi în acea cameră intimă, dincolo de uşa care era în permanenţă zăvorîtă şi care păzea secrete palpitante. În acel moment toţi bărbaţii din încăpere îl invidiau pe Jake Langston. Dar dacă bărbaţii îl priveau cu gelozie, femeile se uitau după el cu jind. Curvele împrăştiate prin cameră distrînd mulţimea de bărbaţi strînşi în dupăamiaza aceea erau femei care-şi cîştigau pîinea. Cunoşteau valoarea dolarului, aşa că trebuiau să fie practice. Timpul lor însemna bani. Aşa că exercitau arta seducţiei asupra clienţilor lor, dar oricare dintre ele ar fi renunţat bucuroasă la aceşti cîţiva dolari pe care i-ar fi putut cîştiga în schimbul unei singure ore petrecute cu cowboy-ul Jake Langston. Era zvelt, avea şolduri înguste şi era bine legat, dar se mişca cu graţia felină a unei pisici de munte şi avea aceeaşi culoare galben-maronie. Pantalonii mulaţi acopereau fesele tari şi pulpele lungi ca o a doua piele. Centura pistolului era prinsă pe sub şolduri şi-i punea şi mai mult în evidenţă masculinitatea. Bărbaţii îi respectau talentul de pistolar. Pentru femei, reputaţia pe care o avea nu făcea decît să le sporească nerăbdarea de a-i fi prin preajmă. Adăuga o notă de pericol, lucru pe care numai cîteva femei respectabile l-ar fi recunoscut ca fiind stimulator. Umerii lui erau mari, ca şi pieptul, de altfel, dar nu atît încît să pară disproporţionaţi. Nu părea că merge, ci mai curînd că alunecă. Fetele care avuseseră norocul să-l distreze în camerele lor jurau că era la fel de îndrăzneţ în toate, aşa cum era şi-n mersul acela ondulat şi că acea unduire a şoldurilor lui nu era folosită doar la mers. Priscilla scoase o cheie din decolteul adînc al rochiei şi descuie uşa apartamentului ei. De cum intră, îşi aruncă evantaiul într-un scaun rotativ la modă şi se îndreptă spre o măsuţă joasă ca să-i toarne lui Jake ceva de băut dintr-o carafă mare şi grea de cristal. Jake închise uşa în urma lor cu un declic a cărui semnificaţie era clară. Privirea Priscillei o căuta pe a lui. Ea îşi detesta bătăile repezi ale inimii. Avea să fie asta noaptea cea mare? Camera de zi ar fi făcut cinste oricărui hoteî elegant, cu excepţia unui tablou ce o reprezenta pe Priscilla goală, pictat de unul din clienţii ei şi careşi plătise, astfel, nota de plată. Fără îndoială, fusese unul din iubiţii ei, pentru că pictura o înfăţişa într-o’ postură de satisfacţie indolentă. De-a dreptul decadent, portretul încadrat de o ramă aurită împodobea peretele din spatele sofalei acoperite cu satin şi perne cu dantele de mătase puse una peste alta. Draperiile de la ferestre erau din moire, cu un model ce nu era mai încărcat decît al draperiilor ce puteau fi găsite în cele mai arătoase case ale epocii. Mesele erau decorate cu mileuri fine ca şi pînza de paianjen, care ar fi putut fi croşetate de bunica ei. Lămpile cu petrol aveau globuri mari de sticlă pictate cu flori. Bucăţele de cristal, cît picăturile de ploaie, se legănau şi se ciocneau uşor la cea mai mică adiere de vînt. Un covor gros acoperea aproape toată duşumeaua. O vază înaltă de porţelan, plină cu pene de păun, ocupa un colţ de cameră. Pe suprafaţa ei, un tînăr păstor admira cu ardoare nemuritoare o păstoriţă gen secolul şaptesprezece, cu sînii goi şi voluptuoşl. Jake exploră camera încet, fără grabă. Fusese acolo de mai multe ori. Niciodată nu încetase să-l fascineze. Priscilla prosperase, nu mai era fiica rebelă a unei mame autoritare şi a unui tată lipsit de personalitate. Jake, care la vremea aceea se numea Bubba, se culcase cu ea în lanurile ce dădeau în pîrg sau în paturi murdare, incomode. Dar cînd erau foarte dornici de a face dragoste, locul unde se întîmpla nu mai avea nici o importanţă. O curvă rămîne tot curvă, indiferent de locul unde îşi practica meseria. Priscilla, neştiindu-i gîndurile prea puţin măgulitoare, se îndreptă spre el şi-i înmînă un pahar de whisky. Ea îi smulse ţigara de foi dintre buze, o duse la gură şi trase un fum lung, lăsînd fumul să-i invadeze plămînii, apoi expiră încet. – Mulţumesc. Nu le las pe fete să fumeze, aşa că nu pot să fiu un exemplu rău. Să mergem în dormitor. Trebuie să mă schimb pentru seară. El o urmă în cealaltă cameră. Era un loc indecent,- mult prea feminin şi care, într-un mod straniu, nu i se potrivea deloc. Priscilla era prea mult femeie pentru a se încadra în acea cameră pompoasă, confortabilă, dar Jake se gîndi că asta făcea parte din recuzita oferită clienţilor. – Ajută-mă, te rog, Jake. Se întoarse cu spatele la el. Jake îndesă ţigara înapoi în gură, strîngînd-o între dinţii lui albi, drepţi şi mijind puţin ochii din cauza fumului. îşi puse paharul de băutură alături, apoi desfăcu, îndemînatic, butonii perfect aliniaţi ai rochiei. Cînd termină, ea îi aruncă o privire scurtă peste umărul dezgolit. – Mulţumesc, dragule, îi spuse , cu o voce răguşită şi se îndepărtă. Jake rînji şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu brocart, îşi puse picioarele pe scaun, fără să ţină cont de pinteni, asta ca să nu mai vorbim de noroiul uscat de pe cizme. – Ce-ai mai făcut în ultimul timp? întrebă Priscilla în timp ce-şi dezbrăca rochia adînc decoltată cu o mişcare de expert, îndelung repetată. Jake suflă în aer un rotocol perfect de fum şi întinse mîna după paharul cu whisky. – Am lucrat în Panhandle, am mai meşterit cîte un gard de-acolo pînă la mama dracului. Ea ridică din sprîncene semnificativ în timp ce-şi arunca din picioare papucii roşii. Nu se obosi să • culeagă lucrurile de pe jos. într-o anume măsură, a-şi lăsa hainele exact în locul unde se dezbrăcase sporea efectul de inedit. Bărbaţii preferau ca femeile lor să nu facă prea mult caz de ordine, mai ales cînd era vorba să intre în pat. Neglijenţa asta studiată făcea ca sexul plătit să pară mai spontan decît era. Pe un ton uşor ridiculizant, îl întrebă: – Te-ai statornicit undeva şi ai devenit omul cu cleştele? Aceasta era porecla dată cowboy-ilor care, după ce rătăceau de colo-colo, se vedeau puşi în situaţia de a accepta orice slujbă. Deseori trebuiau să întindă gardurile de sîrmă ghimpată care împrejmuiau fostele păşuni şi care îi lăsaseră fără locuri de muncă. – Da, m-am obişnuit să mănînc şi alte chestii de genul ăsta, spuse Jake cu voce joasă. Ochii lui nu pierdeau nici măcar una din mişcările seducătoare pe care le făcea ea. Corsetul ei era bine strîns în şireturi. îi împingea sînii în sus şi în afară atît de mult, încît cămaşa de dedesubt de abia îi mai acoperea. Fusese întotdeauna foarte bine dotată. Jake îşi amintea aceşti sîni mari şi duri. Dîndu-şi la o parte jupoanele, se aşeză pe un taburet rotund în faţa unei măsuţe de toaletă. Avea oglinzi prinse în balamale, aşa încît să se poată studia din toate unghiurile. Cu un pămătuf din coadă de miel, ea se pudră pe gît, pe umeri şi pe sîni. – Eşti în vacanţă? Un rîs gros răbufni din pieptul lui Jake. – Nu. M-am săturat să nu văd altceva decît flori de cîmp şi murdărie. Miam dat demisia. – Şi ce-ai de gînd să faci acum? Ce avea de gînd să facă? Să se lase dus de curent pînă cînd găsea o slujbă. Asta făcuse cam toată viaţa lui de adult. Mai putea să cîştige şi ceva premii în bani la rodeo-uri, suficient pentru ca el şi calul lui să supravieţuiască, suficient pentru cîte o partidă de poker cînd şi cînd, sau pentru cîte o plăcere în locuri ca Grădina Edenului deţinut de Priscilla. – Cîte drumuri ai făcut, Jake? Eu nu mai ştiu de cîte ori te-ai dus înapoi la Fort Worth după ce te-ai întors din nord. – Nici eu nu mai ştiu. M-am dus la Kansas City de mai multe ori. Am bătut drumul spre Colorado o dată. Nu mi-a plăcut. Este o ţară frumoasă, dar afurisit de rece. Jake îşi duse palmele la ceafă, savurînd spectacolul pe care ea îl oferea în timp ce-şi ungea sfîrcurile. Degetele ei aplicau pe sîni balsamul colorat ce se afla în recipientul minuscul de sticlă de pe « măsuţa de toaletă. Făcea acest lucru cu foarte mare fineţe, aproape cu dragoste. – Dar tu, Priscilla? Tu de cînd ai locul ăsta? – De cinci ani. – Şi cît te-a costat? „Ore în şir de stat pe spate”, ar fi vrut ea să spună. Ore în şir în compania unor ţărani graşi şi transpiraţi care se plîngeau că nevestele lor nu mai voiau copii şi îi refuzau la pat, sau a cowboy- lor neciopliţi care aduceau cu ei putoarea din grajduri. La început lucrase în Jefferson – ultima oprire înainte de frontieră. Dar cînd în apropiere fu construită o cale ferată, ceea ce distrusese oraşul din punct de vedere comercial, Priscilla se mută în Fort Worth, loc unde se întîlneau toate drumurile din stat. Era un oraş zgomotos, plin de cowboys care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii pe care îi cîştigau mînînd vitele spre tîrg. Priscilla vedea că reputaţia ei creştea. în acele zile nu le trăgea rasol clienţilor. Ba chiar lăsa de la ea. Era căutată. Banii îi pusese deoparte. Cînd a avut destui, apelă la unul dintre clienţii săi loiali, un bancher, şi îl convinse să-i semneze, în secret, actul de cumpărare a saloon-ului. împreună cu el cumpărase localul de la fosta matroană şi-l transformase într-o oază a plăcerilor de primă clasă, ce-i atrăgea nu doar pe cowboys, ci şi pe cei care-i angajau. Mu s-a făcut nici o economie şi investiţia s-a dovedit a fi înţeleaptă. Ea reuşi să-i plătească bancherului datoria în doi ani. Cu excepţia faptului că era exclusă din comunitatea „decentă”, stabilimentul ei, situat în acea parte a oraşului cunoscută ca Ogorul Iadului o făcea să nu-şi facă griji prea mari pentru bani. – Dacă ai nevoie de o slujbă, poţi avea, te pot angaja oricînd ca om de ordine sau crupier. Jake rîse şi îşi aşeză paharul gol pe măsuţa de lîngă scaun. – Nu, mulţumesc, Priscilla. Eu sînt cowboy. Nu-mi place să am pereţi în jurul meu. în plus, dacă e să mă iau după ce spui, stînd eu aici tot timpul, fetele tale n-ar mai lucra. Şi asta nu putem permite, aşa-i? întrebă el pe un ton sarcastic. Priscilla se strîmbă dezaprobatoare în timp ce îmbrăca o rochie de satin negru. Pana roşie din părul ei fu înlocuită cu una neagră, lucioasă, prinsă cu o agrafă cu piatră. Jake Langston nu mai era un băieţaş. Priscilla îşi înăbuşi un zîmbet cînd îşi „corectă” acest gînd. Jake Langston fusese întotdeauna prea mare pentru pantalonii lui. în mod sigur nu-i lipsea înzestrarea de bărbat. îl măsură cu ochii întredeschişi în timp ce-şi punea mănuşile lungi, negre, strînse pe degete şi pe antebraţe. Jake se maturizase şi devenise al naibii de atrăgător. Era normal să fie sigur pe el. în tinereţe, fusese blond spălăcit. Acum, părul i se mai închisese la culoare, dar numai pe la margini. Şuviţele blonde, aproape albe, erau ca un far atrăgînd femeile spre el aşa cum o lampă atrage fluturii. Pielea lui parcă fusese tăbăcită. Expunerea îndelungată la soare îi dădea o nuanţă arămie care scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor lui. Linii subţiri erau gravate în jurul ochilor şi la colţurile gurii. Dar în loc să-i dăuneze aspectului general, intemperiile îl făceau şi mai atrăgător, cum nu fusese în tinereţe. Era neşlefuit. Dur. Potenţial periculos. Părea să aibă un secret ascuns în spatele zîmbetului său leneş, care sugera că era vorba de ceva rău şi că murea la dorinţa de a-l dezvălui. Iar virilitatea lui era o provocare căreia nici o femeie nu-i putea rezista. Priscilla îşi amintea de băiatul pe care îl iniţiase sexual. Întîlnirile lor fuseseră fierbinţi şi frecvente, violente şi trăite cu intensitate, cu ardoare. Oare cum va fi acum? Ani de zile ea a tot vrut să afle. – Cît timp rămîi la Fort Worth? – Plec diseară spre est. Iau un tren de noapte. Ţi-i aminteşti pe Colemani? Fata lor se căsătoreşte mîine. – Coleman? Tipul din convoiul de căruţe? Parcă Ross se numea. Ea ştia foarte bine despre cine era vorba, dar voia să-l provoace tot aşa de mult pe cît voia şi el să o provoace întotdeauna. Era un joc pe care-l jucau de fiecare dată cînd se întîlneau. – Şi care era numele femeii? Cea cu care s-a căsătorii din caritate. – Lydia, răspunse el Imediat. – A, da, Lydia. N-avea nume de familie, nu-i aşa? întotdeauna m-am întrebat ce avea de ascuns. Scoţînd dopul unei sticluţe de parfum din cristal îşi tamponă dosul urechilor, gîtul, încheieturile mîinilor, sînii. – Am auzit că se descurcă destul de bine cu ferma lor de cai. – într-adevăr. Mama mea locuieşte pe pămîntul lor. La fel şi fratele meu mai mic. Micah. – Broscoiul ăla? – A crescut acum. Este unul dintre cei mai buni îngrijitori de cai pe care-i ştiu. – Ce s-a întîmplat cu sugarul domnului Coleman? Cel pentru care Lydia era doică încă înainte de căsătorie? Jake se opri un moment, căutînd să vadă dacă Priscilla vorbeşte cu ranchiună. în cele din urmă răspunse: – Lee. Ei şi Micah sînt la fel. Tot timpul fac cîte o prostie. Priscilla îşi contemplă imaginea în oglindă şi îşi aranja părul din cîteva mişcări. – Şi au o fată. A ajuns deja la vîrsta măritişului? Jake zîmbi afectuos. – Nu chiar. Ultima dată cînd am văzut-o, mai avea încă fundiţe şi alerga după Lee şi după Micah, implorîndu-i să o ia cu ei la prinderea unui cal nărăvaş. – Deci e băieţoasă? întrebă Priscilla, mulţumită. îşi amintea cum se uita Jake la Lydia Coleman: ca un viţel. Toţi bărbaţii din convoiul de căruţe se simţeau atraşi de ea, cu toată reticenţa pe care soţiile lor o arătau la început. Dacă Lydia nu s-ar fi căsătorit cu Ross Coleman, Priscilla ar fi fost nebună de gelozie. îi plăcea, să creadă că fiica Lydiei este o slăbănoagă stîngace sau un fel de fată-băiat. – Mă gîndesc că dacă se mărită, trebuie să se mai fi schimbat de cînd am văzut-o ultima dată. Priscilla luă evantaiul şi se învîrti prin faţa lui, provocatoare. – Ei bine? Rochia îi era foarte strîns mulată pe corp. Decolteul era larg, adînc şi-i acoperea sînii cu o dantelă tot aşa de fină ca şi a mănuşilor. Croiala era astfel concepută ca să-i dezvăluie sfîrcurile colorate ale sînilor. în faţă poalele rochiei lăsau să i se vadă botul papucilor din satin negru, iar în spate formau o scurtă trenă. Un corset modern accentua forma de clepsidră a corpului ei. Jake o fixă insolent cu ochii lui albaştri, cinici. – Arăţi foarte bine. întotdeauna am spus că eşti cea mai drăguţă curvă pe care am cunoscut-o vreodată, spuse el sesizînd licărul de mînie din ochii ei cenuşii. O luă de mînă şi o trase în jos, spre scaunul pe care stătea. Priscilla scăpă evantaiul care căzu pe covor. Pana din părul ei alunecă într-o parte. – Te-ai tot agitat prin faţa mea toată noaptea, Pris. Ei bine, cred că-i vremea să primeşti ceea ce cauţi, spuse Jake şi îşi apăsă cu putere gura pe gura ei. înfometate, buzele ei se deschiseră permiţînd pătrunderea limbii lui. Fetele ei nu exageraseră. Jake era un băiat experimentat. Şi trupul ei simţi’ asta, răspunzînd cu toată vigoarea. Corpul lui era dur, muşchii stăteau încordaţi. Priscilla se lăsă pe spate arcuindu-şi trupul şi, ridicîndu-şi mîna spre capul lui blond, îl prinse de păr. Cu un gest bine cunoscut, mîna lui găsi calea pe sub fusta ei, lunecînd în sus pe coapsă deasupra genunchiului delicat, prinse carnea caldă, fremătătoare şi frămîntă. Priscilla ridică genunchiul. – Aşa, Jake, Jake, şopti ea, căutîndu-i gura. Jake îşi strecură mîna liberă în-tre trupurile lor.Priscilla crezu că vrea să-şi desfacă pantalonii şi-l privi stupefiată cînd el scoase la iveală un ceas de buzunar şi îl privi. – îmi pare rău, Pris, spuse el, pe un ton nesincer. Am de prins un tren. Priscilla îl îmbrînci furioasă. – Porcule! Rîzînd, Jake se ridică de pe scaun. – Oare aşa se vorbeşte cu un prieten vechi? Priscillei i se întîmplă un lucru foarte rar. îşi pierdu cumpătul. – Terchea-berchea stupid ce eşti! îngrămăditule! Chiar crezi că am vrut să fac dragoste cu tine? , – Nu cred, sînt sigur, spuse el, clipind din ochi şi pornind spre camera de zi. îmi pare rău că te-am dezamăgit. – Nu mai sînt destul de bună pentru tine? Jake se răsuci spre ea. – Ba eşti destul de bună. Prea bună. Cea mai bună. Tocmai de-aia nu te vreau. Pentru că eşti cea mai bună curvă de pe aici. – Tu dormi cu curve tot timpul. Numai cu curve te culci. – Dar dacă nu le cunosc, pot să-mi închipui cu totul altceva. Pot să-mi imaginez că sînt primul. Dar tu eşti curvă de cînd te ştiu. În patul tău au fost duzini întregi de bărbaţi. Asta cam scade din romantism, în ce mă priveşte. Faţa ei deveni lividă şi Jake realiză cît de urîtă putea să fie. – Asta-i din cauza lui frate-tu, nu-i aşa? N-ai mai putut să te culci cu mine din ziua în care a murit. – Taci din gură. O spuse cu atîta răceală încît o înspăimîntă. Priscilla se trase un pas înapoi, dar nu se dădu bătută. – Eşti încă un terchea-berchea tîmpit din Ten- nessee, deşi ai învăţat să vorbeşti mai bine. îţi pierzi cumpătul uşor .şi asta ţi-a creat o reputaţie pe care bărbaţii o respectă. Ştii cum să le mulţumeşti pe femei. Dar dincolo de toate astea eşti tot Bubba Langston, un simplu ţărănoi. Jake se opri la uşă. Ochii lui nu mai erau aprinşi de durere, ci reci şi necruţători. Pielea feţei lui era întinsă la maximum, iar liniile care îi Încadrau gura parcă şi mai adînc săpate. – Nu, Priscilla. Acel băiat, Bubba, a dispărut cu mult timp în urmă. Priscilla încă mai era furioasă. Ochii ei aruncau săgeţi cînd îşi ridică privirea spre el. – Am să-ţi dovedesc că încă mă mai doreşti. Asta-i o promisiune. în curînd o să-ţi aminteşti cum eram. Pe vremea aia eram doar nişte copii. Aprinşi de dorinţă. Am mai putea fi la fel. îi lăsă capul pe spate şi îi puse mîna pe piept. – O să te am din nou, Jake. Jake îşi amintea foarte bine prima lor îmbrăţişare. După-amiaza aceea îi era întipărită în memorie pentru totdeauna. – Nu fi chiar aşa sigură, Priscilla. închise uşa apartamentului ei privat şi mai rămase acolo o clipă, meditativ. Afacerile începuseră. Distracţiile serii erau în toi. Fete îmbrăcate sumar se mişcau de colo-colo prin saloane şi săli de jocuri, flirtînd, tachinînd, oferindu-se jucătorilor. Cîteva îi priveau cu respiraţia tăiată, aşteptînd. Le zîmbi, dar fără să le încurajeze. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ele. Nu avusese o femeie de, cîteva săptămîni. Cu toate că nu s-ar fi culcat pentru nimic în lume cu Priscilla, totuşi nu era făcut din lemn. Imaginea ei dezbrăcată, mirosul de carne de femeie fuseseră un stimulent puternic.^ încă un pahar de whisky? încă o partidă de cărţi? O oră într-unul din paturile de sus, un moment de uitare? – Bună, Jake. Una din curve încercase să-l abordeze. – Bună, Sugar. Sugar Dalton era angajata Priscillei încă de cînd începuse Jake să frecventeze localul. – Cum merge treaba? – Nu mă pot plînge, răspunse ea, cu un zîmbet deloc convingător. Liniile ce i se vedeau pe faţă, în ciuda machiajului abundent, lăsau să se vadă cît de rău mergeau lucrurile şi cît de mult îşi ura ea viaţa. Dar era resemnată şi dornică de a mulţumi. Lui Jake întotdeauna îi păruse rău de ea. – Aş putea să te fac să te simţi bine la noapte, Jake, spuse, plină de speranţă. De dragul ei, aproape că fu tentat să o ia cu el la etaj. Dar se mulţumi doar să dea din cap în semn de refuz. – Dar poţi să-mi aduci pălăria şi desaga. Uite bonul. Scotoci în buzunar după hîrtia de la vestiar şi ea se grăbi să facă ce i s-a spus. Cînd se înapoie, îi strecură în palmă cincizeci de cenţi, mult mai mult decît un bacşiş obişnuit, pentru o treabă pe care ar fi putut să o facă şi singur fără prea mare efort. – Mulţumesc, Sugar. – Pentru puţin   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.    

Ademenirea de Sandra Brown PARTEA I Dezamăgirea unei inocente Lamont Morgan avea una dintre proprietăţi în apropierea Atlanticului, şi se întindea pe o suprafaţă de zece hectare. Clădirea principală se afla în mijlocul unui parc îngrijit de trei generaţii de ascendenţi. Arbori seculari de toate generaţiile, cu tulpini ce abia puteau fi îmbrăţişate de trei oameni cu braţele înlănţuite, dădeau locului un farmec anume, dar mai ales senzaţia dăinuirii printre matusalemi, contopirea cu sufletul acestor centenari şi supravieţuirea celor ce au trăit pe aici în falnica lor înfăţişare. În jurul clădirii însă, se păstraseră numai arbori ornamentali, cu creşterea dirijată spre forme rotunde şi ovale cu crengi bogate, luminate feeric noaptea de lumina irizantă a reflectoarelor îngropate în sol. Printre ei erau jardiniere cu flori, chioşcuri fanteziste în care să te ascunzi de arşiţa soarelui, bazine cu apă şi jocuri arteziene, alei placate cu marmură şi statui în stil antic, stil care ignora veștmintele, frumuseţea lumii constând doar în graţia trupului omenesc, aşa cum 1-a făcut Dumnezeu. Domnul Lamont Morgan se trăgea dintr-o familie industriaşi, el însuşi industriaş şi îşi putea permite construcţii monumentale aşa cum era clădirea în care locuia. Douăzeci de angajaţi munceau zilnic aici pentru menţinerea strălucirii şi fastului. Desigur, nu mai e nevoie să amintim că proprietatea era apărată ca o redută, fiind înzestrată cu cele mai sofisticate sisteme electronice de supraveghere. În acest colţişor de rai venise pe lume, cu 17 ani în urmă, unica fiică a industriaşului, altă moştenitoare nemaiavând cu cine să facă, mama micuţei Norma murind când ea împlinise doi ani, într-un accident de automobil. Din acel moment tragic, domnul Morgan îşi consumă întreaga rezervă de afecţiune cu ceea ce mai rămăsese din soţia pe care o iubise nespus de mult. Norma moştenise, ca o copie înfăţişarea mamei sale, care se accentua pe măsură ce copila creştea. Domnul Morgan, adept al teoriei transmigraţiei, a trecerii sufletului dintr-un corp în altul, era convins că spiritul frumoasei sale soţii nu se putuse refugia decât în carnea propriei fetiţe. Astfel frumoasa doamnă Morgan cucerea din nou câmpul trecător al vieţii şi inima întristatului ei fost soţ. Este suficient să cunoaştem această legătură sentimentală dintre fiică şi tată pentru a ne imagina preocuparea domnului Morgan pentru creşterea, educaţia şi paza acestei duble comori şi chiar triple: de fiică, copie a soţiei şi moştenitoare. Era dusă la şcoală cu maşina, însoţită întotdeauna de un body-guard care o supraveghea în recreaţiile dintre ore şi dusă apoi întreagă la castel. Îl numeau aşa fiindcă primii Morgani veniţi din Anglia pe teritoriul Statelor Unite, după ce se îmbogăţiră, nu-şi putuseră alege un alt stil arhitectonic decât cel văzut la ei în patrie. Şi pentru ca noua lor construcţie edilitară să fie autentică, cumpăraseră un castel, îl demontaseră piatră cu piatră şi îl remontaseră întocmai la Crescent City, pe o colină la poalele căreia curgea un râu. Sigur, de-a lungul anilor şi a trei generaţii de Morgani, castelul suferise modificări, modernizări interioare şi exterioare, dar în tradiţia locală rămăsese tot: „La castel”. Domnul Morgan studiase ingineria şi ştiinţele economice dar în conştiinţa lui rămăsese un credincios, un tradiţionalist. Citise Vechiul şi Noul Testament şi considera că înţelepciunea normelor de trai, transcrise aici de învăţaţii începuturilor lumii civilizate, au atins perfecţiunea şi că numai aceste învăţături pot asigura o dezvoltare armonioasă a societăţii, o curăţenie sufletească şi o etică sănătoasă. Alte curente filosofice asupra scopului vieţii şi a modului de a trăi nu sunt decât deviaţii de la morala adevărată, produse ale unor minţi înspăimântate de sfârşitul ireversibil, incapabili să înţeleagă rolul de purgatoriu al existenţei vii, pentru a trece apoi Dincolo, după mai multe reîncarnări, unde există viaţă veşnică. Doar omul nu-i decât o părticică de energie biologică şi legile fizicii ne spun că energia, de orice natură, nu se pierde niciodată. Se transformă în altă formă, se transferă în altceva, dar nu dispare. În acest spirit fusese crescută şi micuţa Norma şi nu-i de mirare că pornirile instinctuale, proprii adolescenţei, a trebuit să şi le înăbuşe în preceptele tradiţionale la care tatăl ei ţine ca la ceva sfânt. Când ieşea însă dintre zidurile castelului şi se amesteca cu fetele din curtea liceului, Norma avea din plin prilejul să audă şi să cunoască şi alte moduri de a aborda viaţa, îndeosebi cele legate de dorinţe biologice. În parte le aflase de la Suzane Asante, camerista ei, o tânără de 24 de ani care-i stătea în preajmă zi şi noapte cu trupul şi sufletul, dar mai ales cu informaţii venite de dincolo de zidurile castelului Morgan, informaţii curate, de la sursă, nu din filmele vizionate pe furiş, informaţii recepţionate de Suzane cu propriile ei simţiri. Personalul castelului se moştenea, copiii erau zestrea biologică a generaţiei următoare de Morgani. Primeau o educație pe cheltuiala stăpânului şi serveau apoi scopurilor lui. Era acolo un fel de mare familie organizată pe principii sclavagiste şi salarii capitaliste. Suzane Asante era fiica mecanicului auto de la castel, ea făcuse, cu ajutorul domnului Morgan, studii liceale şi când le-a terminat a fost dată în anticamera Normei să o servească, să o ajute, să-i ţină companie. Dar Suzane era o fată liberă de credinţele educaţionale ale domnului Morgan. Ea avea viaţa ei personală organizată după cerinţe fireşti şi avea şi vârsta permisivă să ia decizii asupra comportamentului ce nu trebuie să fie niciodată împotriva impulsurilor lor benefice. Suzane ştia tot ceea ce Norma doar intuia. Ea gustase cu vârf şi îndesat din „păcatul” originar, găsindu-l ca cel mai de preţ dar făcut de Creator omului, el asigurând în intenţia divinităţii perpetuarea speciei pe când fata mecanicului auto îl considera plăcerea supremă, scopul trăirii, antidotul anxietăţii provocate de provizoratul speciei umane. Într-o judecată total opusă moralei domnului Morgan, Suzane constituia lângă Norma un cap de pod al unei lumi necunoscute de adolescentă decât din auzite pe culoarele liceului, unde, din pudoare, nu i se destăinuia chiar totul, ci se dădea doar a înţelege că e „mişto”! Aşa că, în completare, Norma primea de la Suzane amănunte de la „fața locului”. Dezvăluirile o înfiorau plăcut şi o aruncau pentru moment într-un viitor cer şi-1 dorea cât mai apropiat. La 17 ani, deja era complet cotropită de vise neortodoxe, pe care şi le derula în minte, mai ales seara când sta întinsă în pat, când chema lângă ea fie pe Kevin Costner, fie pe Ingo Schnolli de pe canalul MTV, sau pe Silvester Stallone, şi făcea dragoste cu ei.O dragoste chinuitoare, zbuciumată, perna fiind confundată cu idolii. Ardea ca o vâlvătaie ce cuprindea încetul cu încetul tot edificiul aşezat pe un butoi de pulbere. Dimineaţa se trezea cu o durere de cap îngrozitoare. Trupul îşi cerea hrana secretă, hrana ruşinoasă, hrana prohibită, hrana de după nuntă în concepţia domnului Morgan. Norma, neprihănită, trebuia însă să rămână imaculată. Aşa au fost toate femeile din familia Morgan, încă din secolul XVII, virtuoase, convenţionaliste, şi au avut vieţi fericite, demne, pline de bucurii matrimoniale. Norma trebuia ferită de tentaţiile periculoase şi tatăl ei avea grijă de asta. Norma nu fusese lăsată niciodată singură. Poate neavând dreptul la opţiuni personale atunci când era pusă în faţa unei probleme îi crease Normei un handicap. Îşi dădea seama că este dirijată ca o jucărie cu telecomandă, deși eul ei intrase sub impulsurile propriilor dorinţe. Aceată limitare a libertăţii îi crea o stare de tensiune care se accentua vizibil pe măsură ce timpul o desăvârşea şi o împingea spre graniţa altei vârste. Domnişoara Norma începu să aibă un comportament de leu ţinut în cuşcă flămând. Starea ei de agitaţie, migrenele acuzate în timpul meselor pe care le servea adesea împreună cu domnul Morgan, momente de cădere într-o stare de imobilitate suspectă, de părăsire a normalităţii, îl făcuseră pe grijuliul tată să se adreseze de urgenţă unei notabilităţi, în persoana doctorului Richard Colley. Acesta îi fixă o oră de consultaţie într-o după amiază, pentru a nu stingheri programul şcolar al Normei, care se afla în ultima lună de cursuri înaintea ultimului examen. Marele psihanalist o primi singură în fastuosul său cabinet, domnul Morgan fiind lăsat în anticameră. — Domnişoara Norma are probleme cu şcoala? — Nu,domnule Colley. Sunt prima din clasa. — Temele vă solicită mult timp? — Nu, domnule Colley. Reţin totul încă din clasă. — Dezbrăcaţi-vă, domnişoară. — De tot? — Nu! Rămâneţi în dessou. Nu vă jenaţi! Sunt medic şi trebuie să cunosc bine pacientul. Doctorul Richard Colley îi urmăreşte mişcările. Sunt calme, precise, echilibrate. Corpul este bine dezvoltat, sânii ajunşi la o maturitate precoce, şoldurile şi coapsele pot produce viaţă şi stârni idei erotice. Chiar şi lui, intrat în etapa andropauzei, îi sosesc dinspre ea impulsuri erotice ce-i străbat respingător alonjeul acela pe care uitase că l-ar avea. — Poftiţi pe canapea! Lungiţi-vă! O ascultă cu stetoscopul, îi pipăi zona ficatului, zona apendicelui. — Deschideţi gura! O priveşte în gât. Carnea roză a cavităţii bucale nu-i spune nimic maladiv. — Sunteţi virgină, domnişoară? — Desigur, domnule Colley! Cum altfel? — Destule fete încep viaţa sexuală la 13 ani! — Nu au body-guard ca mine, domnule Colley! — Şi dacă n-aţi avea, aţi face-o? — Încă nu ştiu, domnule Colley. — Îm...da! Îmbrăcaţi-vă şi ieşiţi în anticameră. Vreau să discut cu tatăl dumneavoastră. Doamnul Lamont Morgan intră vizibil afectat şi interesat de observaţiile doctorului. — Luaţi loc, domnule Morgan! — Mulţumesc doctore! Vă ascult cu interes — Puteţi fuma dacă doriţi! O cafea? — Nu, mulţumesc! — Atunci să trecem la examinarea cazului. Fiica dumneavoastră trece prin perioada proceselor specifice vârstei. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Există, incontestabil, o relaţie intensă între sfera genitală şi viaţa afectivă la această vârstă,la femeie. Aforismul antic Tota mulier in utero, întreaga femeie este în uter, exprimă tocmai acest proces de intercondiţionare între afectiv şi genital. Este total eronată părerea unor specialişti care văd în femeie doar fiziologicul, menstruaţia, sarcina, lactaţia, afecţiunile ce le însoţesc. În S.U.A., două cercetătoare, Diana Scully şi Pauline Bart au studiat în perioada 1943-1973 douăzeci şi şapte de tratate ginecologice şi dovedesc că psihosexualitatea este ignorată în aceste cărţi. Ba mai mult, se fac erori grosolane, scriindu-se că femeile ar fi mai toate frigide şi le sfătuiesc să simuleze orgasmul pentru a linişti bărbaţii că şi-au făcut datoria. Nu fac nici o menţiune că femeia este multiorgasmică şi susţin că dorinţa sexuală este foarte mică la femei. Total greşit, domnule Morgan. La fiica dumneavoastră, care manifestă irascibilitate, instabilitate, labilitate afectivă, anxietate, este vorba de un proces firesc la această vârstă ingrată, obligată de etica socială la renunţarea satisfacerii nevoilor fiziologice. Şi atunci când un afect erotic este obstrucţionat de un sentiment etic, are loc un conflict inhibiţional. De aceea, nerealizarea unui instinct, de pildă cel sexual va duce la tulburări uneorale, endocrine şi vegetative, şi la modificări în echilibrul proceselor fiziologice. Frustrarea sentimentului erotic are o importanţă deosebită în afectarea şi desfăşurarea unor funcţii endocrine, vasculare, respiratorii, secretorii, motorii. Nevoia sexuală inhibată se însoţeşte de tristeţe, de nelinişte motorie, de anxietate, de reprezentări şi imagini erotice intense, de atracţie faţă de filme, muzică, literatură erotică. Este interesant de ştiut pentru dumneavoastră că dorinţa erotică este o stare subconştientă de excitaţie sexuală, determinantă a unor stări afective de care mi-aţi vorbit la începutul consultaţiei. O nesatisfacere îndelungată a dorinţei sexuale, domnule Morgan, va dezlănţui stări disforice, violenţă, tahicardie, dureri precordiale. Ori prezenţa strictă a unui body-guard în preajma fiicei dumneavoastră... — Domnule Colley, fiica mea are un prieten cu care se întâlneşte, discută, în fine, se plimbă adică ceva pentru vârsta lor, ceva platonic şi se pare că-1 şi iubeşte. — Domnule Morgan, dacă este vorba de o iubire-pasiune, acest sentiment puternic nedomolit cu...ştim noi ce, poate genera tulburări psihopatologice intense, cu urmări condirabile şi de nedorit. Acentuez, fiindcă iubirea-pasiune a provocat cel mai mare număr de sinucideri, de nevroze, de depresiuni psihice sau crime pasionale. În cazul fiicei dumneavoastră, dacă are o pasiune faţă de colegul ei, ea nu este însoţită de o bucurie, ci de o suferinţă. De altfel, se poate spune că îndrăgostiţii sunt întotdeauna nişte bolnavi şi această boală nu se vindecă decât în pat! Este o boală a tinereţii. Apropo, ca să fiu mai convingător, la ce vârstă v-aţi masturbat prima oară, domnule Morgan, că nici un tânăr nu scapă de această tentaţie de eliberare? — Ştiu eu, domnule Colley? Să fi avut cincisprezece ani! — Vedeţi? Şi fiica dumneavoastră are aproape optsprezece ani! E dreptul ei să fie îndrăgostită! Dragostea este ca o criză financiară care trebuie depăşită! Fiindcă îndrăgostitului nevindecat îi sunt tulburate toate funcţiile fiziologice. Cum se comportă la masă Norma? — Nu mănâncă mai nimic! Spune că nu are poftă! Dacă o silesc, sparge farfuriile! Râde şi apoi plânge. — Domnule Morgan, starea ei delicată se va accentua cu cât supravegherea dumneavoastră va fi mai severă. Îi va spori anxietatea pe fundalul unei temeri că-şi va pierde prietenul dacă îl va amâna la infinit. Pentru că şi el, la rândul său, este stăpânit de aceeaşi pasiune obsesivă. Va începe să se îndoiască de vreo şansă a satisfacerii dorinţei sexuale şi va căuta altă fată, fără body-guard, mai nesupravegheată, mai înţelegătoare. Între o iubire-pasiune şi una platonică nu există consens! Şi atunci fiica dumneavoastră va veni la mine cu o boală în plus: nevroză de abandon! Sau şi mai dramatic, va încerca o sinucidere, încercări adesea reuşite. V-ar conveni? Iubirea părintească este sănătoasă doar atunci când înţelege nevoile vitale ale copilului. — Încerc să vă înţeleg, deşi în familia noastră a predominat o educaţie puritană.   descarcati de aici...

Capitolul 1   “De ce oare ne este dat sa murim atat de greu?” se tanguia tanara femeie cuprinzandu-si abdomenul in maini,in clipa in care un nou val de durere ii strabatu corpul,plecand din sale si prelungindu-se in jos, de-a lungul pulpelor.Cand durerea se potoli,ramase nemiscata,gafaind,ca un animal ranit,incercand sa-si adune puterile pentru a infrunta urmatorul val care avea sa se produca in curand.Era sigura de asta,intrucat nu credea ca ii este permis sa moara inainte de a naste copilul. Cu trupul cuprins de frisoane,zacea sub ploaia rece ale carei picaturi pareau ca I se infing in piele ca niste ace.Rochia ei zdrentuita era uda complet,ca si cele cateva articole de lenjerie ingramadite intr-o boccea stransa cu un nod grosolan.Zdrentele ude atarnau grele,tintuind-o pe pamantul mlastinos,ca o ancora,tot atat de neindurator ca si ploaia care nu se mai opera.Frigul ii patrunse pana in oase dar,pielea ei lucea de sudoare,acum,dupa atatea ore de chinuri. “Cat timp trecuse oare,de cand o apucasera durerile facerii?” Incepusera aseara,imediat dupa asfintit.In timpul noptii durerea crescuse,cuprinzandu-I intregul pantec,de parca ar fi fost prins intre doi pumni furiosi.Cerul acoperit de nori o impiedica sa-si dea seama cat era ceasul,dar banuia ca trebuie sa fie aproape de pranz. Cand urmatorul val de contractii se abatu asupra ei,isi concentra atentia asupra desenului format de ramurile copacului sub care statea,pe cerul plumburiu.Norii de ploaie se fugareau pe cer,fara a-I da nici cea mai mica atentii femeii de douazeci de ani care zacea singura in acea padure salbatica din Tennessee,gata sad ea nastere unei finite pe care nu voia s-o considere un copil,nici macar o fiinta umana. Culcata pe patul acela de frunze cazute,ramase din toamna,isi rasuci capul intr-o parte si lacrimile ei se amestecara cu ploaia.Copilul fusese conceput in rusine si umilinta sin u merita sa se nasca in imprejurari mai fericite ca acestea. “Doamne Iisuse,lasa-ma sa mor acum”,se ruga ea cand o noua durere ii rascoli abdomenul,rostogolindu-se in interiorul ei,amplificandu-se si apoi spargandu-se intocmai cum tunetul se sparsese intre munti. Aseara increase sa ignore durerea si continuase sa mearga,dar cand lichidul acela tasnise dintre pulpele ei,fusese obligate sa se intinda pe jos.N-ar fi vrut sa se opreasca.Fiecare zi insemna cateva mile in plus intre ea si cadavrul care trebuie sa fi fost descoperit de acum. Sperase ca trupul acela se va descompune sin u va fi gasit niciodata,dar ar fi fost un noroc prea mare sa se intample astfel si ea nu credea in noroc. Aceasta durere nemiloasa care se abatuse asupra ei era,fara indoiala,pedeapsa divina pentru bucuria ei de a vedea una din creaturile Lui murind; la aceasta se adauga si dorinta ei de a nu fi partasa la viata pe care o purtase in pantec timp de noua luni.Desi comitea un pacat,se ruga sa nu-I fie dat sa vada acea fiinta care se straduia din greu sa iasa din corpul ei.Se ruga sa moara ea intai. Urmatoarea criza fu mai insuportabila ca toate celelalte,facand-o sa se ridice in sezut.In seara trecuta,cand pantalonasii ei stransi la genunchi fusesera patati de sange,ii scosese si ii aruncase.Acum ii lua de jos si isi sterse fata uda de ploaie si sudoare.Tremura de teama si de durere,fara sa se poata stapani.La ultima durere,avusese senzatia ca ceva s-a rupt.Ridicandu-si poalele zdrentuite ale rochiei si ceea ce mai ramasese din juponul de dedesupt,dincolo de genunchi,isi cobori cu teama mana intre picioare si atinse locul dureros. “Ohhh…”,scanci ea,si incepu sa planga.Era deschisa,desfacuta larg.Cu varful degetelor simtise capul copilului.Isi retrase mana si o vazu plina de sange.Ochii ei se deschisera larg de groaza,dar sunetul care se auzi fu un tipat patrunzator de agonie,in timp ce corpul ei se forta sa elimine fiinta care devenise un corp strain,dup ace fusese gazduita timp de noua luni. Se ridica in coate,desfacu larg pulpele si facu un ultimo effort.Isi simtea zvacnetul inimii in urechi si in dosul ochilor strans inchisi;falcile o dureau de atata inclestare;buzele erau intinse,intr-o expresie oribila.Profita de un scurt ragaz si inspira adanc.Durerea reveni din noua.Si apoi iarasi. Isi dirija ultimele puteri intr-un effort final,indreptandu-si intreaga greutate a corpului spre acel loc ingust despartit in doua. Deodata se simti eliberata. Cazu pe spate epuizata,inspirand aer cu lacomie,bucuroasa acum de picaturile reci de ploaie care ii racoreau fata.In padure nu se auzea niciun sunet,in afara de zgomotul de foale al plamanilor ei si de ploaia deasa.Nu se auzise niciun fel de tipat de copil,nu exista nicio miscare Uitand de rugaciunea ei de mai inainte,se cazni sa se ridice putin si dadu vesmantul la o parte.Cand vazu pruncul,dintre buzele ei crapate izbucnira gamete de durere si jale.Copilul zacea mort intre picioarele ei,fara ca macar sa fi simtit viata.Cordonul care il hranise se prefacuse in streang.Funia de carne era strans incolacita in jurul gatului sau.Fata pruncului parea prinsa intr-un cleste.Intrarea lui in lume fusese un salt sinucigas.Femeia se intreba daca nu cumva pruncul voise sa moara,stiind instinctive ca va fi dispretuit chiar si de mama lui,preferand moartea degradarii. -Cel putin,n-a trebuit sa suporti viata,micutule,sopti ea. Se lasa pe spate,pe pamantul moale ca un burette si ramase cu privirile atintite asupra cerului care plangea.Simtea ca are febra,ca e cuprinsa de delir,si isi dadea seama ca idea ei despre prunci care se sinucid in pantec era o nebunie.Si,cu toate astea,gandul ca pruncul ei nu voise sa traiasca,intocmai cum nu voise nici ea,ca dories sa moara,o facea sa se simta mai bine. Ar fi trebuit sa se roage pentru iertarea pacatului de a se bucura de moarte lui,dar acum era prea obosita.Cu siguranta,Dumnezeu va intelege.In fond,El fusese Acela care ii trimisese aceasta durere.Nu merita acum sa se odihneasca? Inchise ochii pentru a-I apara de ploaia care se prelingea pe fata ei ca un bluestem binefacator.Nu-si amintea sa fi simtit vreodata atata pace binevoita in suflet. Acum putea sa moara. – -Crezi ca e moarta?intreaba o voce tanara,Sparta ca oracaitul unei broaste. -Nu stiu,sopti o voce ceva mai coapta.Impunge-o sa vedem. -Nici nu ma gandesc.Fa-o tu,daca vrei. Baiatul inalt,osos,ingenunche langa corpul nemiscat.Atent,asa cum fusese invatat de tatal lui,sprijini pusca de trunchiul copacului.Mainile lui tresareau nervos cand le intinse in direcita femeii. -ti-e frica,nu?il provoca baiatul mai tanar -De ce sa-mi fie frica?suiera celalalt. Si pentru a dovedi ca nu-I era,isi apropie indexul de buza superioara a femeii,fara s-o atinga. -Respira,spuse el usurat.Nu e moarta. -Ce crezi…Doamne,Bubba,are sange sub rochie. Instinctive,Bubba facu un salt inapoi.Fratele lui,Luke,avea dreptate.Un firisor de sange forma o mica baltoaca sub marginea rochiei,ridicata pana la genunchi.Femeia nu purta ciorapi si ghetele ei de piele erau crapate si scorojite.Sireturile erau innodate in mai multe locuri. -Crezi c-a fost impuscata?Poate ar trebui sa cautam… -Stiu,stiu,spuse Bubba,impacientat.Taca-ti fleanca. -Te spun lu’ mama ca-njuri daca… -Gura! Se rasti la ei Budda,tintuindu-l cu privirea.Vrei sa-I spun si eu ca ai urinat in ligheanul batranei Watkins,dup ace te-a certat ca faci prea multa galagie? Luke se linisti imediat si Bubba se intoarse spre fata.Cu o miscare usoara,ridica marginea rochiei murdare.In clipa urmatoare scoase o exclamatie de groaza,dadu drumul rochiei si sari in picioare.Rochia insa nu cazu la loc,lasand sa se vada forma lipsita de viata dintre picioarele ei.Baietii,ingroziti,ramasera cu ochii la copilul mort.Luke scoase un sunet straniu -Iti vine sa versi?intreba Budda. -Nu ,spuse Luke,inghitind in sec;nu cred,adauga el mai putin sigur. -Du-te si cheam-o pe mama.Si pe tata.Vor trebui sa o duca pana la casuta.Vezi sa nu te ratacesti -N-ai grija,spuse Luke,tafnos. -Atunci da-I drumul.S-ar putea sa moara, daca nu te grabesti. Luke isi lasa capul pe un umar si privi fata palida a femeii. -Arata ca un strigoi.ai de gand sa mai pui man ape ea in lipsa mea? -Intinde-o!zbiera Bubba,aruncandu-I o privire amenintatoare. Luke isi croi zgomotos drum prin hatisul padurii so cand ajunse destul de departe ca sa aiba curaj,ii striga: -Sa stii c-o sa-mi dau seama daca te-ai uitat unde nu trebuie.Si am sa te spun lu’ mama. Bubba Langston lua un con de brad si arunca dupa fratele lui,cu doi ani mai tanar.Conul nu-l ajunse si Luke o lua la fuga.Dupa disparitia lui,Bubba ingenunche langa fata.Inainte de a se uita din nou la copil,isi supse buza inferioara.Apoi,cu varful degetului mare si al aratatorului,ridica din nou marginea rochiei si acoperi copilul. Fruntea ii era imbrobonata de sudoare,dar se simtea mai bine acum,ca nu mai avea copilul -Doamna,sopti el usor,hei,doamna,ma auzi? Cu teama,o scutura de umar.Femeia gemu;capul ei se intoarse intr-o parte,apoi reveni la loc. Bubba nu mai vazuse niciodata un par atat de frumos.Chiar si asa,plin de frunze si ramurele,ud de ploaie,era frumos,carliontat si oarecum salbatic.Nici culoarea lui nu semana cu ceea ce vazuse pana atunci.Nu era nici rosu,nici saten,undeva pe la mijloc. Scoase bidounul suspendat de gatul lui cu o curea de piele si il deschise. -Ti-e sete? Facandu-si curaj,apasa gatul de metal al bidonului pe buzele ei moi si turna putin.Imediat limba ei iesi in afara si lines lichidul de pe buze. Bubba o privea fascinat.Ochii femeii se deschisera clipind,atintindu-se vag asupra lui. Fata vazu un baiat cu ochii larg deschisi,de vreo saptesprezece ani,aplecat asupra ei,emotionat.Parul din capul lui era atat de deschis incat parea alb.Era inger?Era in rai?Daca da,atunci era ca si pe pamant.Acelasi aer,aceiasi copaci,aceeasi padure plouata.Si aceeasi durere intre picioare.Inca nu murise! “Nu,nu baiatule,pleaca.Vreau sa mor”.Inchise din nou ochii sin u-si mai dadu seama de nimic. Speriat ca femeia va muri si simtindu-se complet neajutorat,tanarul se lasa jos pe pamantul umed de sub copac.Ramase cu privirea atintita pe fata ei,pana cand auzi zgomotul facut de parintii lui,care-si croiau drum prin vegetatia deasa,ce se dezvolta navalnic in acest inceput de vara. -Ce-I toata povestea asta cu fata,de care bate campii Luke?il intreba Zeke Langston pe fiul sau mai mare. -Vedeti?V-am spus eu…spuse Luke,emotionat,aratand cu degetul.Uitati-o. -Dati-va la o parte sa vad ce-I cu fata asta,spuse Ma,dandu-I la o parte pe baieti si lasandu-se pe vine langa fata. Intai,ii dadu la o parte parul umed de pe fata. -E draguta,nu?Ma intreb ce,Doamne,iarta-ma,o fi cautand aici singura. -E si un copil acolo,Ma. Ma Langston se uita la Budda,apoi la sotul ei,facandu-I un semn cu capul sa-I indeparteze pe baieti.Cand ii vazu intorsi cu spatele,Ma ridica rochia fetei pana la brau.Vazuse destule grozavii in viata ei,dar asta le intrecea pe toate. -Doamne,fie-Ti mila,sopti ea. Zeke,da-mi o mana de ajutor.Voi,baieti,ducet-va inapoi la caruta si spuneti-I lui Anabeth sa pregateasca un pat.Faceti un foc mare si puneti apa la fiert. Dezamgiti ca vor pierde cea mai interesanta parte a aventurii,baietii protestara in cor: -Dar,Ma… -Hai,valea! Decat sa infrunte mania mamei lor,pe care o simtisera amandoi gata sa izbucneasca,o pornira spre caravana care facuse o halta pentru a se odihni,fiind duminica. -Nu se prezinta rau,nu?intreba Zeke,lasandu-se jos langa sotia lui. -Nu.Intai trebuie sa indepartez ramasitele nasterii.Ar putea muri totusi,din cauza toxinelor. Se apuca de treaba in tacere -Ce sa fac cu astea,Ma?intreba Zeke. Pusese deseurile naturii la un loc cu copilul mort,intr-o panza tare si facuse o boccea. -Ingroapa-le.Nu cred ca fata va fi in stare sa vina la mormant in zilele urmatoare.Marcheaza locul,in cazut in care ar dori sa vina sa-l vada. -Am sa pun un bolovan deasupra ca sa nu-l rascoleasca vreun animal,spuse Zeke,solemn, si incepu sa faca o mica groapa cu lopatica pe care o avea asupra lui. -Cum e cu fata?intreba el cand termina,stergandu-si mainile pe o batista mare,inflorata. -Inca sangereaza,dar am pansat-o.Am facut tot ce putem,aici.Poti s-o duci in brate? -Daca ma ajuti s-o ridicam. Fata isi reveni si protesta,miscandu-si bratele moale,cand Zeke o apuca de sub genunchi si spate si o ridica la pieptul lui slab.Apoi,insa,bratele cazura moi in fata isi pierdu iar cunostinta.Gatul I se arcui in clipa in care capul ii cazu pe spate. -Ce zici de parul ei?E nostim,nu?comenta Zeke,dar fara rautate. -Nu cred c-am mai vazut o astfel de culoare pana acum,raspunse Ma,absenta,in timp ce lua de jos lucrurile pe care le adusesera.Grabestete.A inceput iar sa ploua. – Simtea o arsura puternica intre pulpe;gatul ii era uscat si dureros.Ii era cald,si o dureau toate.In jurul ei insa totul parea linistitor.Locul unde se afla era uscat si cald.Ajunsese oare in rai?O lasase baiatul acela sa moara? De aceea se simtea atat de linistita si protejata?Dar in rai se spune ca nu exista durere,pe cata vreme ea o simtea. Isi deschise ochii.Deasupra ei se boltea un acoperis de panza alba.Langa ea,pe o ladita,ardea o lampa cu fitilul coborat.Isi intinse picioarele atat cat ii permitea durerea dintre ele si explora patul.Picioarele ei erau goale,dar cineva o imbracase cu o camasa de noapte.Isi pipai trupul cu mainile si se intreba de ce avea acea senzatie ciudata?Apoi isi dadu seama ca era din cauza abdomenului care era dezumflat. Atunci ii revenira toate amintirile,ca un val ingrozitor.Frica,durerea,oroarea cand vazuse copilul mort,invinetit si rece,zacand intre picioarele ei,facura sa i se umple ochii cu lacrimi. -Haide,haide,nu mai plange.Ai plans ore in sir in timp ce dormeai. Degetele care stergeau lacrimile de pe fata ei erau mari si rosii,dar ii faceau bine.La fel si vocea,blanda si mangaietoare,care-I vorbea. -Ia,soarbe putin din supa asta.Am facut-o dintr-un iepure vanat de baieti azi-dimineata,inainte de a te gasi. Femeia apropie o lingura de gura ei.Fata sorbi lichidul gros si il gasi gustos.Ii era foame. -Unde sunt?intreba ea printer inghitituri -In Chervanul nostrum.Eu sunt Ma Langston.Cei care te-au gasit sunt baietii mei.Mai tii minte ceva?I-ai speriat de moarte,spuse ea,chicotind.Luke le-a povestit tuturor celor din convoi.Ti-am spus ca te afli untr-un convoy de chervane in drum spre Texas? Toate astea erau prea noi si prea multe pentru a le putea cuprinde cu mintea dintr-odata,asa ca fata se concentra asupra supei care-I umplea stomacul,calda,sporind senzatia de bine se de siguranta.De saptamani intregi tot alergase,plina de teama ca e urmarita,asa ca,in afara de cateva zile,nu se adapostise nicaieri,ci dormise sub cerul liber,mancand ceea ce putea gasi prin padure. Fata osoasa,aplecata deasupra ei,era serioasa si binevoitoare.Putini ar fi infruntat-o,dar si mai putini ar fi putut vedea rautate pe ea.Parul rar,saten incaruntit,era pieptanat pe spate intr-un coc pe ceafa.Era o femeie corpolenta,cu un piept voluminous care-I atarna pana la brau.Purta o rochie de bumbac cu imprimeu,decolorata,dar curate.Pielea ii era plina de incretituri fine,dar obrajii ii erau trandafirii ca ai unei finite,ca si cum un zeu binevoitor isi privies opera,apreciase ca e prea grosolana si o daruise cu obrajii aceia roz pentru a mai indulci aparentele. -Te-ai saturat? Fata dadu din cap.Ma puse la o parte castronul cu supa. -Cum te cheama?intreba ea,cu o voce mereu mai calda,ca si cum s-ar fi temut sa n-o deranjeze. -Lydia. Sprancenele lui Ma se ridicara intrebator. -E foarte dragut,asa in sine,dar nu mai ai si alt nume?Cine sunt parintii tai? Lydia intoarse capul intr-o parte.Isi aminti fata mamei ei,asa cum o stiuse de frageda copilarie:frumoasa si tanara,nu fata palida si golita de expresie a femeii care moare de disperare. -Doar atat,Lydia,spuse ea,incet.N-am pe nimeni Ma ramase pe ganduri.Lua mana fetei si o scutura usor.Cand ochii capruideschis se intoarsera din nou spre ea,spuse bland: -Ai nascut un copil,Lydia.Unde e tatal? -Mort -Vai,ce rau imi pare -Mie nu.Ma bucur c-a murit Ma ramase perplexa,dar era prea politicoasa si prea ingrijorata de starea sanatatii fetei,pentru a insista -Cum de te aflai singura in padure?Unde te duceai? Lydia scutura cu indiferenta din umerii ei ingusti: -Nicaieri.Oriunde.Voiam sa mor -Doamne sfinte!Eu n-am sa te lass a mori.Esti prea draguta pentru asta. Ma trase mai bine patura peste trupul ei slabit,pentru a-si ascunde emotia brusca pe care i-o provocase fata aceasta ciudata. Ii starnea mila.Pe fata ei palida,chinuita,in lumina lampii,se citea o intreaga tragedie. -Noi,Pa si cu mine,am ingropat baiatul in padure Ochii Lydiei se inchisera.Un baiat.Nici nu observase ca era baiat din acea privire singular ape care i-o aruncase. -Daca vrei,putem ramane in urma convoiului cateva zile ca sa poti merge la mormantul lui,cand ai sa poti. Furioasa, Lydia scututra din cap. -Nu vreau sa-l vad,spuse ea,cu lacrimi in ochi. Ma o batu usor pe mana. -Imi dau seama cat suferi.Am avut sapte copii,dar am ingropat doi.E cel mai cumplit lucru pentru o femeie. “Nu este”,se gandi Lydia.”Exista lucruri mult mai rele pentru o femeie”. -Acum te lass a dormi.Cred c-ai racit,cat ai zacut acolo in padure.Am sa raman langa tine. Lydia privi fata plina de compasiune.Nu putu inca sa zambeasca,dar ochii ei exprimau recunostinta. -Multumesc. -Ai destul timp sa-mi multumesti,dupa ce te pui pe picioare. -Nu pot ramane cu dumneavoastra.Trebuie…sa plec. -N-ai sa poti pleca nicaieri,deocamdata.Poti ramane cu noi cat doresti.Chiar si pana in Texas. Lydia vru sa se puna.Nu era pregatita sa traiasca printer oameni decenti ca acestia.Daca ar sti ce-I cu ea,daca ar afla… Inchise ochii,cuprinsa de somn….   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Texas Lucky de Sandra Brown 1     Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. În loc de răspuns, Lucky scoase doar un mîrîit. Întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela”, cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar”. O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. În momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. - De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. - A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. - Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p’aci. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. - Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. - Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. Înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolphins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. În seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum, Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. Încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. Încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua, cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse” sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. - Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. - Eu nu caut scandal. - Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. - Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. - Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele lui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeului vecin. Îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. - Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. - A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat liber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. - Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să-şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechilibrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. - Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîinile în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. - Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. - Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. - Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. În cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. - Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. - Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. Ce... - Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. În unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîinile în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: - La dracu !  

               FUGA DE CELEBRITATE de Sandra Brown   Il intilni in hol cind se ducea la cină. Era ultimul gen de surpriză la care sar fi aşteptat. Impactul pe care ii avu asupra ei fu uluitor. Citeva lucruri se intimplară in acelaşi timp. Se lipi de perete. Işi trase iute răsuflarea şi inima i se opri in piept. Bună. Te-am speriat? o intrebă el zimbind. Avea dinţi albi şi drepţi, iar zimbetul lui larg ii lumină faţa puternic bronzată şi bătută de vint. Cind buzele i se ridicară uşor la colţuri, o sprinceană i se lăsă in jos, in timp ce cealaltă i se arcui, de parcă ar fi vrut să atingă şuviţa ondulată de păr negru care ii căzuse pe frunte. Era un zimbet interesant. Uluitor. Sexy. Inima ei bătea anormal de tare.' - N-nu, ingăimă ea. Nu ţi-a spus mătuşa Ruby că va avea un nou chiriaş? - Ba da, dar... Se opri brusc. Nu putea să spună: „Ba da, dar mi-am inchipuit un bătrinel cu pipă şi jachetă tricotată, nu un bărbat ai cărui umeri sint, practic, cit holul". Se aşteptase ca noul chiriaş să aibă un chip binevoitor cu un zimbet plăcut. Nu unul care să o facă să se gindească la iubitorii de aventură. Continuind să zimbească, el lăsă jos cutia cu discuri şi benzi pe care o ţinea sub braţ şi ii intinse mina. - Trent Gamblin. Rana se uită la mina lui citeva clipe stinje- nitoare inainte de a i-o intinde pe a ei, fără să i-o stringă, şi murmură: Eu sint domnişoara Ramsey. Cind indrăzni să-şi ridice privirea spre el, văzu că zimbetul i se accentuase şi mai mult şi bănui că o făcea datorită timidităţii ei exagerate. - Ai nevoie de ajutor, domnule Gamblin? il intrebă ea cu rigiditate, retrăgindu-şi mina. Cred că pot să mă descurc foarte bine singur, domnişoară Ramsey. Chipul lui era serios acum, dar veselia ii mai licărea incă in privire: Ochii ii erau de culoarea lichiorului de cafea, intunecaţi, calzi şi umezi. Uşor enervată de faptul că el părea să o găsească atit de amuzantă, ea se desprinse de perete şi se indreptă. Atunci, te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă duc la cină. Ruby se supără dacă intirzii la masă. Cred că şi eu ar trebui să mă grăbesc. Stinga sau dreapta? - Poftim? Care e camera mea? Cea din stinga sau cea din dreapta? Din stinga. Cea din dreapta e a dumitale? -Da. Sper din toată inima să nu le incurc, domnişoară Ramsey. Mi-ar părea rău să dau buzna din greşeală intr-o noapte in camera dumitale. Privirea lui plină de neastimpăr o măsură din cap pină-n picioare. Cine ştie ce s-ar putea intimpla. Ridea de ea! Ne vedem jos, spuse ea cu răceală. Trecu pe lingă el, silindu-l să se lipească de perete pentru a-i'face loc, numai că nu se lipi destul de mult şi cind ea păşi pe lingă el, hainele ei il atinseră. O făcuse intenţionat, bineinţeles. ii simţea zimbetul arogant. Dacă ar fi ştiut el, işi spuse ea coborind scara. Domnişoara Ramsey il putea ului, il putea face să inmărmurească, ii putea şterge de pe faţă acel zimbet nesuferit... Se opri cu vreo trei trepte inainte să ajungă jos. De ce se gindea la asemenea lucruri? De luni de zile nu ii mai păsa cum arată. Totul făcea parte din trecut. De ce acum, după ce il cunoscuse pe noul chiriaş al doamnei Ruby Bailey, se gindea la acea Rana care fusese cu şase luni in urmă? Se detesta din acest motiv. Rupsese orice legătură cu fosta ei viaţă. Nu era pregătită să o ia de la capăt, nici măcar temporar, doar pentru a-l invăţa minte pe nesuferitul Trent Gamblin. Faptul de a redeveni acea Rana cunoscută de intreaga lume i-ar fi adus inapoi toate indoielile şi durerea pe care le presupunea numele. Renunţase la statutul ei de celebritate. Deocamdată nu il voia inapoi. ii plăcea prea mult anonimatul vieţii pe care o ducea in prezent, ii plăcea să fie domnişoara Ramsey, o chiriaşă oarecare a unei pensiuni tipice din Galveston. Ruby Bailey era, insă, o proprietăreasă cit se poate de neobişnuită. Cind intră in sufragerie, Rana o văzu aprinzind luminările pe care le aşezase in mijlocul mesei. in onoarea noului venit, făcuse eforturi deosebite in ceea ce priveşte aranjamentul din centru. - Fir-ar să fie! exclamă ea stingind băţul de chibrit. Era să-mi ard lacul de unghii, adăugă ea examinindu-şi manichiura. Nu i se ştiuse niciodată virsta cu exactitate, dar Rana calculase că trebuia să aibă mai mult de şaptezeci de ani, dacă era să se ia după ceea ce Ruby lăsa să-i scape din cind in cind. Nu era deloc cum şi-o inchipuise Rana cind răspunsese anunţului din ziarul din Houston care pomenea de un apartament de inchiriat in Galveston. Datorită indrumărilor pe care Ruby i ie dăduse prin telefon, Rana găsise casa cu uşurinţă. Abia işi putuse reţine emoţia cind ajunsese la adresa respectivă. Casa aceea in stil victorian, construită in zilele bune ale oraşului Galveston, indurase şi uragane şi ravagiile timpului la fel de bine. Se afla situată pe o stradă umbrită de copaci, printre alte citeva case restaurate de curind. Pentru Rana, care, in ultimii zece ani, trăise in zgirie-norii din Manhattan, era ca şi cum ar fi păşit intr-un alt secol. Era extrem de incintată. Spera numai ca ea şi Ruby Bailey să se inţeleagă foarte bine. Părul proprietăresei era alb, dar nu strins in Clasicul coc de bunică, aşa cum şi-ar fi inchipuit Rana. Ruby avea părul scurt şi ondulat, cu o tun- soare surprinzător de modernă. Nu era plinuţă, ca mai toate proprietăresele, o altă nepotrivire faţă de imaginea pe care şi-o făcuse Rana, ci foarte subţire. Vestimentaţia ei, departe de a fi. conservatoare, consta iritr-o pereche de blugi şi un pulover de culoarea muşcatelor roşii care ornau veranda. Ţi-ar prinde bine o masă bună. Afirmaţia aceea fusese cel dintii lucru pe care i-l spusese Ruby după ce o inspectase cu ochii ei ageri şi căprui, care l-ar fi făcut şi pe un hamal din port să stea in poziţie de drepţi. Pofteşte inăuntru. 0 să-ncepem cu prăjituri şi ceai de plante. iţi place ceaiul' de plante? Eu sint moartă după el. E bun pentru orice incepind de la dureri de dinţi şi pină la constipaţie. Bineinţeles că dacă o să măninci ceea ce am de gind să-ţi gătesc eu, n-o să fii niciodată consti- pată. Atita tot. Ruby considera apartamentul de la etaj inchiriat. Rana ajunsese să inveţe că ceaşca de ceai de plante a lui Ruby conţinea uneori şi destul de mult Jack Daniel's, mai ales seara după cină. Rana işi ierta prietena pentru acea ciudăţenie, la fel cum o iertă şi pentru privirea incruntată pe care aceasta i-o aruncă acum. Speram că o să te aranjezi şi tu puţin in seara asta. Părul tău are o culoare roşcată atit de superbă. Te-ai gindit vreodată să ţi-l dai pe spate? „Rana, scumpo, ai nişte pomeţi superbi! Arată-i, iubito. iţi văd tot părul ăsta bogat şi splendid curgindu-ţi pe spate in cascadă. Scutură din cap, scumpo. Aşa! Oh, Doamne, eşti grozavă! Toate saloanele de frumuseţe din ţară vor prezenta in curind Stilul Rana. Zimbi amintindu-şi cuvintele celebrului coafor la care o trimisese Morey. Nu, Ruby, imi place mai mult aşa. Ruby insistase să i se spună pe nume, deoarece apelativul „doamna Bailey" o făcea să se simtă bătrină. Masa arată minunat in seara asta. Mulţumesc, spuse Ruby nerăbdătoare, zărind o pată pe mineca Ranei. Să ştii că ai timp să te schimbi, draga mea. Contează cu ce sint imbrăcată? Ruby oftă resemnată. Cred că nu. Ţi-ai pune tot unul din lucrurile acelea oribile cu care eu nu m-aş imbrăca nici moartă şi sint cu vreo treizeci de ani mai in virstă ca dumneata. Domnişoară Ramsey, sint sigură că ai putea să fii mult mai atrăgătoare dacă ai incerca măcar. Regula adresării cu numele mic nu se aplica la cum arăt. o privire pantofilor fără toc, formă şi părului bogat care cădea greu de o parte şi de alta a feţe' ei slăbite, care părea şi mai trasă datorită ur.'or ochelari rotunzi, exagerat de mari. Expresia dezaprobatoare a lui Ruby spunea foarte clar „Asta se vede de la o poştă". Dar spuse, in schimb: A venit Trent. Ştiu. L-am intilnit in hol. Ochii lui Ruby sclipiră. Nu-i aşa că e cel mai adorabil băiat pe care l-ai văzut vreodată? Nu mă aşteptam să fie atit de... tinăr. Atit de tinăr, de frumos, de viril şi de periculos, adăugă Rana in sinea ei. Dacă o recunoştea? Parcă ai spus că noul chiriaş ţi-e văr. Nepot, draga mea, nepot. Totdeauna a fost preferatul meu. Soră- mea la răsfăţat ingrozitor. Bineinţeles că eu o certam mereu pentru asta, dar nu putea să facă altfel. Cine ar fi putut? Face ce vrea din orice femeie. Cind m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să stea undeva citeva săptămini, m-am prefăcut supărată, dar, in realitate, am fost incintată. O să fie atit de bine săl avem aici. Stă doar citeva săptămini? Da, după aceea se intoarce acasă la el in Houston.   descarcati cartea de aici.... 

REGĂSIRE SANDRA BROWN   CAPITOLUL 1   Liftul se opri brusc între etaje şi lumina se stinse.Fără nici un avertisment,fără ca viteza să scadă treptat sau ca becurile să pâlpâie.Nimic.Cu o secundă înainte, cabina metalică se mişca pe traiectoria sa descendentă,iar în următoarea,cei doi ocupanţi se treziră cufundaţi în întunericul copleşitor.   -O-o! exclamă bărbatul.Era din New York şi se obişnuise cu glumele pe care metropola le făcea pe seama locuitorilor ei.O pană de curent. Laney McLeod nu comentă.Cu siguranţă că bărbatul se aştepta ca și ea să facă vreo remarcă,îl simţi cum se întoarce cu faţa spre ea.Îi era cu neputinţă să facă vreo mişcare sau să spună ceva.Era paralizată de teamă.Raţiunea o făcea să-şi de-a seama că era vina claustrofobiei de care suferea şi că aceasta îngreuna situaţia,îndemnând-o să-şi zică întruna că va supravieţui,că această oribilă senzaţie nu era decât o copilărie din partea ei;totul era ridicol,dar nu se putea stăpâni.   -Vă simţiţi bine?”Nu,nu mă simt bine”,îi venea să strige în gura mare,dar corzile vocale îi îngheţaseră.Cele opt unghii cu manichiura perfectă săpau adânc în palme.Realiză că ţinea ochii închişi.Dacă ar fi făcut un efort să-i deschidă,nu ar fi ajutat cu nimic;nu era pic de lumină în spaţiul restrâns al liftului clădirii.   Începuse să gâfâie.   -Nu vă alarmaţi.Nu va dura mult.Calmul lui o înfurie.De ce nu intrase şi el în panică? Voia să-l întrebe dacă poate să garanteze că pana de curent va dura puţin.Doar accidentele de acest gen nu puteau ţine zile în şir,nu-i aşa?   -Cred că m-aş simţi mai bine dacă aţi spune ceva.Vă e mai bine,nu-i aşa?   Simţi o mină prin aer căutîndu-i braţul şi In clipa următoare tresări.   -Nu vă neliniştiţi,spuse el retrăgându-şi iute braţul.Suferiţi de claustrofobie.   Ea dădu din cap cu frenezie,de parcă el i-ar fi putut înţelege mişcarea.Probabil că o remarcase,fiindcă glasul lui căpătă inflexiuni liniştitoare: - Nu trebuie să vă speriaţi.Dacă nu se restabileşte în câteva minute,cei de la brigada pentru stingerea incendiilor vor veni să caute oameni amărâţi ca noi. Se simţi un nou curent de aer şi se auzi freamăt de haine.   -Eu îmi scot haina.Vă sugerez să faceţi la fel.Când bărbatul se urcase în lift ea observase doar că are părul cărunt la tâmple,că e înalt,solid,cu o siluetă de atlet şi haine destul de luxoase,fără să pară extravagante. Fără să-i adreseze vreun cuvânt şi fără să-l privească direct,urmărise cifrele de pe panoul de comandă,care se stingeau şi se aprindeau pe măsură ce liftul cobora.El o privise atent câteva minute,după ce se urcase,dar nu-i spusese nimic.Erau amândoi stăpâniţi în acea stângăcie universală care-i cuprinde pe doi străini care coboară în acelaşi lift. În cele din urmă ochii lui rămaseră aţintiţi asupra privirii ei care număra etajele rămase până la parter. Acum îi auzi haina căzând pe podeaua mochetată. -Aveţi nevoie de ajutor? o întrebă el pe un ton care se dorea vesel,dar remarcă faptul că ea nu se mişcase. Făcu un pas spre femeia care gâfâia atât de aproape de el şi ridică mâinile.Auzi o bufnitură şi recunoscu sunetul produs de un corp care se loveşte brusc de peretele liftului. Era încordată;o cuprinse de umeri. -Hei,zise el blând.Va fi bine.Cuvintele fură însoţite de o uşoară strângere încurajatoare,apoi se retrase.   -Ce faceţi?zise Laney,nefiind conştientă că poate vorbi până în clipa când întrebarea îi ieşi din gură.   -Vă ajut cu hainele.Cu cât vă e mai cald,cu atât mai greu respiraţi şi există pericolul să vă sufocaţi,îi explică el. Mă numesc Deke,apropo.Zicând acestea îşi scoase sacoul cumpărat de la magazinul Saks chiar cu o zi înainte şi-l lăsă să cadă pe podea.Pe dumneata cum te cheamă? Aceasta e o eşarfă? - Laney,răspunse ea şi încercă să-şi desfacă nodul de la gât,dar degetele i seîncurcară într-ale lui. Da,şi se desface.Îşi scoase eşarfa şi i-o dădu lui. -Laney.Ce nume rar.Poate că ar fi bine să-ţi deschei şi câțiva nasturi.Cred că bluza e dintr-un material destul de compact. Mătase,nu-i aşa? -Da. -Nu eşti din New York,remarcă el încercând să înfiripe o conversaţie.Deja îi descheia nasturii de la manşete,apoi îi rulă mânecile pe braţ,până la coate. -Nu,sunt într-o vizită de o săptămână.Trebuie să plec mâine dimineaţă. -Ai fost la cineva care locuieşte în clădire? -Da,la colega mea de liceu şi la soţul ei. -Înţeleg.Acum,nu-i aşa că te simţi mai degajată? îi aranjă gulerul descheiat.Nu vrei să stai jos? O atinse uşor pe talie. -Nu!„La naiba”.Deke Sargent se mustră fiindcă făcuse o mişcare necugetată.”Nutrebuie să-l sperii pe cel deja speriat.”Femeia rămăsese cu spatele lipit de perete,ca şi când s-ar fi aflat în faţa plutonului de execuţie.Răsufla de parcă fiecare inspiraţie urma să fie ultima. -Bine,Laney.Ai…Luminile pâlpâiră de câteva ori,apoi rămaseră aprinse.Motorul liftului porni şi cabina se puse din nou în mişcare.Doi străini se priveau de aproape.Aveau ochii larg deschişi.Ea era palidă.El era îngrijorat.Îi zâmbi stângaci şi o luă uşor de umeri.Ea părea că stă să se risipească în o mie de bucățele. -Gata! Vezi? Ţi-am spus eu.Totul a revenit la normal,în loc să-i surâdă şi ea şisă-i mulţumească acestui străin pentru răbdarea şi grija pe care i se arătase dezinteresat,se prăbuşi în braţele lui.   Deke îşi simţi pieptul cămăşii strâns de doi pumni încleştaţi şi auzi un geamăt de groază rostit cu buzele lipite de materialul fin.O simţi cum tremură.Dumnezeu să o aibă în paza lui;biata fată se străduise să rămână în picioare atât cât putu,dar,când pericolul trecuse,nervii îi cedaseră şi groaza întunericului,cât şi izolarea spaţiului restrâns o copleşiră.Liftul se opri la parter.   Uşile se depărtară.Prin geamurile ce dădeau în stradă Deke văzu oamenii mergând pe trotuar şi maşinile aglomerându-se la intersecţiile unde semafoarele întrerupte mai degrabă încurcaseră circulaţia decât să o descongestioneze.Erau momente de haos. -Domnule Sargent…spuse portarul derutat alergând repede spre lift. -Nu s-a întâmplat nimic,Joe,zise Deke scurt.Cel mai oribil lucru care i s-ar fi putut întâmpla acum acestei femei era să fie aruncată în stradă în starea în care se găsea. Momentan nu avea chef de explicaţii,nici măcar față de portar.Am să urc înapoi. -Eraţi în lift,când… -Da,dar nu eu am probleme.O sprijini pe Laney de perete,ca să poată acţiona butonul de închidere a uşilor,apoi apăsă pe numărul douăzeci şi doi.Uşile se închiseră şi liftul îşi reluă traiectoria ascendentă. Femeia rămăsese în aceeaşi stare de şoc. Se lăsase moale pe braţele lui şi suspina printre sughiţuri. - Gata,acum eşti în siguranţă.S-a terminat,murmură Deke strângând-o lângă el.Mirosea frumos şi îi simţea părul atingându-i uşor gâtul şi bărbia. Ajuns la etajul lui,aşteptă deschiderea uşilor şi îi puse palma pe piept ca să o susţină în cădere,apoi făcu un efort şi adună de pe jos haina ei,sacoul lui,eşarfa şi poşeta uita-te într-un colţ. O luă în braţe şi o duse aşa spre apartamentul lui din colţ.O lăsă uşor jos,încercând să o menţină în poziţie verticală. - Aproape am ajuns,şopti el scoţând cheia din buzunar,apoi descuie uşa.O luă din nou în braţe şi intră,după care o aşeză pe canapeaua ale cărei perne moi şi adânci care aproape că o înghiţiră.Când dădu să plece de lângă ea o văzu că ridică braţele şi-l priveşte implorându-l din ochi să nu o lase singură. - Mă întorc imediat,îi zise şi o sărută uşor pe frunte.Se duse repede la uşă şi apăsă câteva taste de pe panoul sistemului de alarmă,exact cu câteva secunde înainte ca aceasta să se declanşeze. Luă hainele şi lucrurile ei de pe hol,unde le lăsase când descuiase uşa,apoi o încuie pe dinăuntru şi acţiona comutatorul pentru iluminat,iar apartamentul fu inundat de o lumină difuză şi intimă.Pereţii păreau aurii şi parcă emanau căldură. Din trei paşi intră în sufragerie şi îngenunche lângă canapea,apoi îi luă mâna şi i-o mângâie uşor.   -Laney? Ea avea ochii închişi,dar când îşi auzi numele îi deschise.Cum te simţi? îl privi fără să-i răspundă. Două lacrimi perlate i se prelinseră pe obraji.Îşi acoperi ochii cu palmele şi începu să suspine. - Îmi era atât de teamă. E o prostie,o copilărie,ştiu. Claustrofobia… -Sst.Deke se aşeză lângă ea şi o ridică blând,strângând-o la piept,simţindu-I obrajii fierbinţi pe piept.O mângâie pe păr. -Gata,s-a terminat.Gata.Eşti în siguranţă. O sărută pe tâmplă.O mai sărută o dată.Mâna îi coborî pe spate,iar ea se ghemui în braţele lui.   Deke se retrase brusc şi-şi drese glasul. -Cred că ai nevoie de un pahar cu coniac.Cu siguranţă că şi el avea nevoie de aşa ceva.Se ridică de pe canapea şi-i desprinse mâinile cu care îl ţintuise lângă ea.Merse la băruleţul din colţul camerei şi umplu două pahare cu băutura parfumată fără să o scape din ochi.Parcă lacrimile o făcuseră nu numai să-şi alunge panica,dar o lăsaseră şi fără pic de vlagă. Se aşezase pe-o parte acum,strângânduşi genunchii la piept şi obrazul i se odihnea pe spătarul moale.Din toate întâmplările neprevăzute,se gândi el,Deke Sargent salvând o femeie într-un lift? O femeie teribil de frumoasă,pe care o purtase pe braţe până în apartamentul său şi care acum se afla la cheremul lui. Dădu din cap,alungând gândurile păcătoase şi reveni lângă canapea. Nimeni nu l-ar fi crezut.Dar ce altceva ar fi putut să facă? Să îi dea drumul pe străzile Manhattan-ului după ce fusese victima unei pene de curent? Bine,dar acum ce avea de gând să facă aici,cu ea? Nu-i trecuse prin gând că ar putea să-i contacteze pe vecinii din bloc,încercând să-i localizeze pe prietenii la care fusese tânăra în vizită.Nici nu dăduse prea multă importană sentimentului  de posesiune pe care-l dobândise în prezența ei.   Îl recunoscuse doar, nu-l analizase mai profund.Poate că avea vreo legătură cu curba sinuoasă şi apetisantă a şoldului ei pe fundalul canapelei saucu valurile de păr blond care odihneau pe pernele din catifea de culoarea mandarinei. - Poftim,Laney,bea asta.Se aşeză iar lângă ea şi îi ridică uşor capul,susţinându-il ca să-i apropie paharul de buzele delicate.Deschise ochii şi Deke văzu că erau albaştri,puţin dezorientaţi şi hărţuiţi.Îl privi o clipă,apoi întredeschise buzele şi luă o înghiţitură din cel mai scump coniac din lume.Pe chipul ei nu se citea recunoaşterea calităţii băuturii; dimpotrivă,făcu o grimasă nostimă şi Deke râse amuzat de accesul de tuse însoţit de plescăituri.Se vedea cănu este o femeie emancipată,cu toate că taiorul elegant denota bun-gust şi pricepere în a se îmbrăca în pas cu moda.   - Mai vrei? întrebă el.Ea dădu din cap aprobator şi-l surprinse cu următorul gest:puse mâna peste degetele lui şi trase paharul spre buze.Bău mai cu curaj acum şiaproape că goli paharul,îşi rezemă capul pe perne şi oftă prelung.Gestul fusese inocent,dar pieptul i se umflă într-atât când inhala,încât prin deschizătura bluzei Deke întrezări pielea fină şi realiză că senzaţia produsă nu se putea numi deloc inocentă.Puse paharul ei pe măsuţă şi bău şi el dintr-al lui.Dată fiind starea de semiconştientă a fetei,nu se cuvenea să se uite prea intens la ea,dar el întotdeauna se ştiuse a fi făcut din carne şi oase.O studie în poziţia romană,alungită pe perne,cu capul lăsat pe spate,cu gâtul arcuit într-o poziţie foarte vulnerabilă,cu buzele încă umezite de băutura scumpă.Avea trăsăturile destul de ascuţite şi nu se putea spune că era o frumuseţe.Nasul era destul de mic.Gura…Mai bine să nu dea prea multă atenţie gurii.Avea gâtul lung,delicat şi clavicula era frumos arcuită. Într-o parte i se vedea pulsând vena jugulară.Pe sub bluză i se zăreau sânii de mărime potrivită,plăcuţi la mângâiat,acoperiţi de sutien.Prin materialul fin se vedeau desenele dantelelor şi a bretelele satinate.Talia îl era perfectă.Şoldurile şi pulpele păreau ideale.După cât se putea deduce din aspectul gleznelor,avea picioarele frumos conturate,acoperite de ciorapi deculoarea pielii.Deke simţea cum îl mâncau palmele să o atingă.   Tânăra purta pantofi de antilopă bej cu o garnitură în formă de fluture brodat cu mătase pe partea superioară.Chiar când el îi admira pantofii,ea şi-i scoase pe rând,lăsându-I să cadă din picioare.Se loviră pe podeaua mochetată şi făcură un zgomot înfundat.El îşi ridică privirea spre obrajii ei.Laney se uita la el cu un aer degajat,parcă fără să-i pese de el sau de locul unde se afla.   -Nu puteam să respir,spuse şi buzele îi tremurară într-un zâmbet dincolo de carese zărea un şirag de perie.Deke o mângâie pe cap,apoi degetele îi alunecară pe pielea delicata a obrazului. -Trebuie să fie o senzaţie groaznică,dar acum s-a terminat. -Era atât de întuneric.Vocea parcă i se pierdu de tot şi închise ochii.Deke se apropie şi o lipi de pieptul său. -Te-ai speriat,îmi pare rău.Trupul ei docil se lăsă moale pe formele lui încordate,iar Deke gemu în sinea lui fiindcă simţurile răspundeau.Dintr-odată parcă numai era doar o femeie care avea nevoie de cuvinte blânde şi înţelegere;era o femeie care i se mula pe toată fiinţa,senzuală şi unduioasă ca o felină.Se simţea cu ea mai bine decât cu oricare alta pe care o strânsese în braţe.Îi spusese penume.Ea ridică încet capul.Ochii aveau culoarea ceții coborând în valuri peste ocean. Erau mari şi disperaţi. -Ţine-mă în braţe. -Bine,aşa voi face,mărturisi el extaziat.   Tânăra păru mai liniştită şi îşi cuibăriobrajii la gâtul lui.Când buzele ei atinseră pielea sensibilă,Deke simţi senzaţia coborând până jos,între pulpe.Te voi ţine în braţe. Parcă inconştient începu să o sărute mărunt pe cap,apoi în jos,pe obraz. I se păru perfect natural să-i ridice bărbia cu un deget.Buzele lui rămaseră o clipă deasupra gurii ei trandafirii,apoi se odihniră peste ele. Inspiră aroma delicată de coniac.Doar un eunuc ar fi putut rezista tentaţiei.Deke nu fusese niciodată luat drept unul.Buzele li se contopiră.O simţi încordându-se o clipă,iar în următoarea parcă un impuls o relaxa.Făcu o încercare de a-i depărta buzele cu limba şi îşi făcu loc între ele. La început nu făcu altceva decât să tatoneze terenul,dar când se stabili contactul cu limba ei,îşi pierdu controlul.Gemu înfundat şi deveni mai îndrăzneţ.Cu agresivitate parcă,limba lui foră adânc în dulceaţa caldă din gura ei gustând-o, atingând-opeste tot,căutând punctele sensibile şi intime.   Cu un gest involuntar degetele ei se încleştară pe cămaşa lui şi îşi puse un picior peste al lui.Torcea ca o pisică.Doamne! Oare trăia un vis erotic la lumina zilei? Mâinile lui o cuprinseră pe după gât căutând să o tragă mai aproape.Degetele I se opriră pe sânul îndrăzneţ şi se concentrară asupra lui cu mângâieri lente.Apoi îşi continuă traiectoria în jos,cu toate că începuse deja să regrete. - Atât de bine mă simt în braţele tale,şopti ea.Deke ridică brusc capul,iar Laney îi privi ochii verzi,neîncrezători.Femeile pecare le flata cu astfel de mângâieri se considerau emancipate şi deci le considerau ca pe nişte preludii la jocurile amorului.   Consimţeau chiar să participe la acestea şi fiecare îşi avea rolul ei în dialog şi vorbea atunci când era cazul,dar niciodată nu auzise Deke o cerere atât de sinceră şi de directă.Nu i se ceruse să facă un anume gest pentru plăcerea partenerei sale,ci erau şoaptele unei femei care îi făcea un compliment pentru mângâierile şi grija lui; poate chiaro rugăminte să nu se oprească.O privi în timp ce mâna îi aluneca în jos,spre sân.Îl cuprinse delicat şi începu să deseneze cu buricul degetului cercuri concentrice de jur împrejurul mugurelui sensibil.Ea închise ochii şi oftă prelung,un zâmbet arcuindu-i buzele incredibil de senzuale.În cele din urmă,Deke cedă şi lăsă degetele să-i cuprindă sfârcul deja întărit.   Chiar şi era dantela sutienului îi simţi răspunsul. -Doamne,Laney,şopti el pe un ton gutural,apoi îi pecetlui gura cu un sărut.Apăsarea se intensifică,la fel ca şi mângâierile.Îi explora trupul cu mâna parcă timidă,ajungând pe curbe şi în lăcaşuri secrete,delectându-se cu foşnetul discretal materialului fin care făcea dezmierdările să pară interzise,dar excitante peste măsură. Poziţia lui pe canapea nu îi permitea accesul direct şi îi limita mişcările,aşa că se ridică trăgând-o şi pe ea din locul unde stătea. Laney se legănă decâteva ori,apoi se rezemă grea de trupul lui.În acest moment Deke devenireceptiv la senzaţiile greu de stăpânit.Dacă nu ar fi simţit acea revoltă asimţurilor,poate că şi-ar fi râs de sine şi de situaţie.Era ameţită!Nu era cuprinsă de o pasiune subită,băuse doar un pahar deconiac. Nici măcar reziduurile traumei provocate de pana de curent nu puteau fi făcute răspunzătoare pentru expresia devastatoare de pe chipul ei. Deke oftă,îşizise în sinea lui că e nebun şi-şi dori să se poată linişti. -Haide,Laney,să te duc în pat.Îi puse mâinile pe umeri şi făcu un pas înapoi.   O privi în ochi,iar ea dădu din cap indiferentă.O luă de mână şi o conduse spre dormitor.Ea îl urmă ca un copil ascultător.Deke aprinse lumina după ce intrară. - Stai puţin aici până pregătesc patul.O sprijini de tocul uşii şi se duse spre patul enorm,trase într-o parte cuvertura azurie,azvârli cele câteva perne decorative pe un fotoliu şi lăsă una singură pentru ea,apoi netezi cearceaful de culoare cafenie. -Gata,acum…Cuvintele i se opriră pe buze.Laney rămăsese în locul unde o lăsase.La picioarele ei hainele cădeau unele peste altele. Îşi scosese bluza şifusta.Până ce Deke se apropie de ea,îşi dăduse jos portjartierul minuscul şi Deke privea fermecat cum îşi rulează în jos ciorapii fini;picioarele acelea puteau fi asigurate pentru sume imense doar pentru formele lor.Se întoarse cu faţa spre eiaşa cum rămăsese înveşmântată doar cu un sutien aproape invizibil şi un chiloţel pentru care ar fi făcut mai bine să economisească banii decât să-l cumpere.Avea trupul zvelt şi voluptuos.Nici unul dintre colegii lui nu ar fi crezut că Deke Sargent poate fi pus vreodată în imposibilitatea de a scoate vreun cuvânt. Rămăsese în faţa ei ca un adolescent fascinat care vede pentru prima dată o femeie dezbrăcată.I se uscase gura.Fusese cu atâtea femei dezbrăcate în viaţa lui,încât nu merita nici să le numere.Pe majoritatea lor el le dezbrăcase.Era iscusit;putea să lase o femeie fără haine fără ca aceasta să-şi dea seama ce se întâmplă,dar cea de faţă îl luase atât de pe nepregătite,încât petrecu câteva minute holbându-se cu gura căscată.   Ce-l frapa cel mai tare era că tânăra nuîncerca deloc să-l aţâţe.Pur şi simplu îşi scosese hainele de pe ea.Acum îi zâmbea cu nevinovăţie şi se ducea calmă spre pat.Se întinse şi-şi lăsă încet obrazul pe pernă. -Nu m-ar crede nimeni că am refuzat aşa ceva,murmură Deke pentru sine şi veni lângă pat.O privi şi-i surâse. - Noapte bună,Laney,oricine ai fi tu.Somn uşor.O sărută pe obraz şi stinse veioza de pe noptieră. -Nu! strigă ea ridicându-se brusc şi începu să răsufle precipitat,speriată de bezna din cameră.Întinse braţele căutându-l. -Iartă-mă,zise el dându-şi seama de gestul stupid,apoi se aşeză pe pat.O cuprinse cu braţele şi-i simţi goliciunea.Masculul din el se trezi dintr-o dată. -Rămâi cu mine.Mi-ai promis,zise ea suspinând.Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi sânii i se lipiră de pieptul musculos.Creierul lui primi instantaneu mesajul rotunjimilor feciorelnice şi ai securilor trandafirii.Spunea-i că mă vei ţineîn braţe. -Laney,zise el pe un ton gutural.Începuse războiul dintre conştiinţă şi imboldul sexual.Nu ştii ce… - Te rog…   Deke se întinse lângă ea.”Doar pentru un minut”,îşi zise.”Până ce adoarme”,adăugă mental.O strângea ca un părinte iubitor,dar rugăminţile ei erau atât de dulci şi de urgente,încât tăria lor acoperi protestele vehemente ale conştiinţei. Începu să o mângâie cu mişcări mai mult decât liniştitoare. Pielea eiera fierbinte şi degetele fi ardeau. Prin întuneric îi găsi buzele şi o sărută apăsat.”Of,Doamne!”Greşea.Nu ştia nimic despre ea.Poate că era măritată.Oricum,se uitase deja la inelarul ei şi observase că nu purta verighetă.”Dar asta nu înseamnă nimic,Sargent”,îşi zise ameninţător.   Putea intra într-o încurcătură.Trebuia să se gândească la consecinţe.Un soţ furios dând buzna în apartamentul lui în zori cu o echipă de fotoreporteri.Publicitate.Avertismentele începură să tragă rafale continue. Buzele ei dulci şi senzaţia trupului aceluia neputincios formau o barieră în calea lor.Nu era genul de bărbat care să se gândească de două ori la tertipuri pentru a obţine ce doreşte,dar niciodată în viaţa lui nu profitase în asemenea hal de vreo femeie.Tânăra era ameţită de băutură şi nu ştiace face.El însă ştia şi se simţea minunat.Era ceva mai în vârstă decât ea.Poate cu vreo cincisprezece ani.Poate că va arde în iad pentru asta.Dar ce importanţă maiavea? Era deja cuprins de flăcări.   Laney se trezi încet.Deschise mai întâi ochii;o dată,de două ori.Căscă. Maideschise ochii o dată.Apoi pupilele i se dilatară.Împărţea perna cu un necunoscut.El se trezi aproape instantaneu şi-i şopti:-Bună dimineaţa.Laney scoase un ţipăt scurt ascuţit.Îl privi speriată şi se depărtăde el.Picioarele lor erau împletite,iar genunchiul ei – Dumnezeule mare! O mână de-a lui se odihnea pe sânul ei.Laney se zbătu şi mişcă picioarele până ce reuşisă se rostogolească spre marginea patului.El o privi ca pe o nebună.Laney remarcă ochii lui verzi,pătrunzători,chiar şi în starea de isterie care o cuprinsese pe moment.Se ghemui într-un colţ,ca un animal speriat şi mai scoase un geamăt de pisică încolţită când realiză că erau amândoi goi-puşcă.Trase un colţ de cearceaf şi se acoperi cu el până sub bărbie. -Cine eşti şi unde sunt? întrebă cu un glas sugrumat şi ochii mari,înspăimântaţi.Dacă nu-mi dai imediat o explicaţie,chem politia.Ameninţarea ei era derizorie şi îşi dădu seama de-abia după ce o emise.Nici măcar nu ştia unde se află,cu atât mai puţin putea cunoaşte locul unde se găsea telefonul. -Linişteşte-te,încercă el să o domolească şi-i întinse o mână.Ea tresări şi se retrase departe de el.Deke înjură în gând.Nu-ţi aminteşti cum ai ajuns aici? -Nu,zise ea scurt.Ştiu doar că nu am venit de bunăvoie.Cine eşti? Deke mai înjură o dată şi îşi trecu cealaltă mână peste pieptul lat,păros,apoi o privi cu o expresie uimită. -Mă temeam de faptul că nu-ţi vei aminti.Ai băut prea mult coniac. -Coniac? repetă ea cuvântul care-i ieşi de pe buze de-abia şoptit.Mi-ai dat să beau coniac? Şi ce altceva? Droguri?După tonul ei alarmat,Deke ştia că era pepunctul de a-şi pierde firea.   -Stai să-ţi explic. -Acum! Vreau să-mi explici acum! Unde-mi sunt hainele?Deke trase brusc cearceaful de pe el şi se ridică.Laney păli când îi văzu statura impunătoare.Deke se îndreptă spre uşa dulapului,iar ea scoase încă un strigăt disperat,îşi acoperi gura cu o mână,ca să nu se audă încă o exclamaţie de disperare când văzu pe cearceaf câteva pete ruginii.Ridică încet capul şi,când îl privi,Deke păru cu adevărat stânjenit. -Nu ştiam că eşti virgină.Ridică ambele braţe în semn de confirmare a celor spuse,fără să-şi dea seama de goliciunea lui îndrăzneaţă.Cum puteam să ştiu înainte de a fi prea târziu,Laney?Ea îşi retrase mâna de pe buzele care deveniseră dintr-o dată palide. -C-cum de-mi ştii numele?Deke clătină din cap derutat,iar Laney interpretă gestul lui ca pe un semn de uimire şi poate putină tristețe.Se duse spre dulap,scoase de acolo un halat alb de baie şi reveni lângă pat.Îi dădu halatul.   Văzând că ea nu schiţează nici un gest pentru a-l lua,îl lăsă pe pat şi se întoarse cu spatele. -Mi-ai spus în lift cum te cheamă.Nu ţii minte că ai mers în lift cu mine?Laney se îmbrăcă în sfârșit cu halatul şi se uită la el cum scotoceşte într-unsertar şi scoate de acolo o pereche de pantaloni de pijama.Îi trase pe el,dar nu avea deloc aerul unui bărbat obişnuit cu un astfel de veşmânt nocturn.Se întoarse cu fața spre ea şi o întrebă:-Ţii minte când te-ai urcat în lift?Laney îşi duse mâna la frunte şi începu să se maseze,încercând parcă să-şi amintească.Orice.Da.Cu o seară înainte fusese învizită la Sally şi Jeff.Se distraseră de minune.Făcuseră turul New Yorkului.Luaseră masa la un local elegant,apoi se duseseră la un bar după desert;sen umea Ciocanul de catifea.Băuse un pahar? Două? Apoi…? Da.Îşi luaseră la revedere la uşa lor,ea o îmbrăţişase pe Sally şi îi strânsese mâna luiJeff,apoi…Nimic.-Spunea-i că ai fost la cineva care locuieşte în această clădire,îi aminti străinul după ce-i dăduse timp să-şi refacă într-un tot fragmentele de memorie Am urcat în lift cu tine.A fost o întrerupere de curent.Am rămas în cabină câteva minute.Nu a durat mult,dar tu te-ai pierdut şi nu te puteam lăsa în starea aceea să ieşi pe stradă.Te-am adus aici.Ţi-am oferit un coniac.Te-am ţinut în braţe fiindcă ai plâns.Tu…   -Asta nu e o explicaţie pentru faptul că mă trezesc în patul tău,violată!-Violată! repetă el râzând nervos. -Da,violată.Nu m-aş fi culcat cu tine de bunăvoie.Laney îl privea cum caută să se stăpânească.Părea încordat,mânios şi nelămurit.Îşi trecu degetele prin părul grizonat,excelent tuns,care se potrivea uimitor cu tenul măsliniu şi ochii verzi. -Ştii că suferi de claustrofobie exacerbată? o întrebă în cele din urmă.   Ea dădu afirmativ din cap. -Ştiam că nu-ţi vei aminti succesiunea evenimentelor de aseară fiindcă erai foarte agitată.Expresia feţei i se mai destinse,iar Laney nu-şi dădea seama ce o înspăimântă mai mult: temperamentul lui exploziv sau delicateţea lui.Realiză că poate să se supună amândurora. -Cât despre cealaltă acuzaţie – adăugă el blând,privind petele de pe cearceaf – te asigur că nu ţi-am făcut nimic din ce nu ţi-a făcut plăcere.Ea începu să scâncească.Aş dori să stăm de vorbă despre asta.Liniştiţi.La o cafea.Se îndreptă spre o uşă laterală şi o deschise.Aici este baia.Poate că vrei să faci un duş.Îţiaduc hainele sau,dacă vrei,poţi să rămâi în halat.O să fac o cafea şi apoi vom sta liniştiţi de vorbă,ca să punem laolaltă toate piesele jocului care-ţi lipsesc.Nu era deloc bine,dar Laney dădu din cap docilă.   Deke o lăsă singură câteva clipe,apoi aduse hainele şifonate,pantofii şi geanta.Nu mai spuse nimic,ieşi din dormitor şi închise uşa.Laney nu pierdu nici un moment.Sări ca arsă din pat şi se duse în baie.Dădu drumul la duş,dar nu stătu sub jetul fierbinte.Voia doar să lase impresia că face duş.Cât despre curăţenia fizică şi psihică,preferă să se spele la chiuvetă.Doamne! Ce făcuse? O săptămână la New-York şi se îmbătase într-un bar numit Ciocanul de cafea,apoi se culcase – se culcase! – cu un ilustru necunoscut.Încă nu putea realiza enormitatea acţiunii ei.Îi tremurau mâinile când se îmbrăcă.Repede îşi puse chiloţii şi înghesui restul lenjeriei de corp în geantă.Cine era el? Nici nu voia să ştie.Nu va şti niciodată.Deschise uşa cu precauţie şi se uită pe furiş.La radio se anunţa starea vremii.Va fi timp frumos şi propice pentru a fugi din acest oraş.Îşi zise în timp ce se grăbisă ajungă la uşă.Prin uşa bucătăriei îl văzu stând cu spatele,trebăluind.Nu părea nicidecum supărat.Într-adevăr,avea alura bărbatului infatuat şi satisfăcut,care silise o femeie să-i încerce patul,apoi să-i folosească duşul.Se părea că astfel descene matinale nu erau nici rare şi nici necunoscute pentru unul ca el.„Adio,domnule Necunoscut”,spuse ea în gând pe când deschise uşa apartamentului şi se strecură afară. Alergă în vârful picioarelor până la lift şi apăsă butonul de coborâre.Dură prea mult până ce cubul metalic ajunse la etajul al douăzeci şi doilea;şi mai mult i se păru că durează parcursul descendent al cabinei până la parter.Oare îi va remarca absenţa? Va telefona oare portarului ca să o împiedice să plece?   Laney trecu absorbită pe lângă cabina portarului care-i ură bună dimineaţa vesel.Practic o luă la fugă parcurgând două străzi până ce zări un taxi.Dacă nu va pierde prea mult timp,va avea ocazia să ajungă repede la hotel,să-şi facă bagajele şi să se îndrepte urgent spre aeroportul La Guardia ca să prindă avionul spre casă.În taxi îşi sprijini capul pe spătarul banchetei.Se simţea foarte slăbită, cum nu se mai simţise vreodată până atunci.O durea tot corpul şi avea senzaţii de usturime într-o zonă pe care prefera pentru moment să o ignore.   Cum i se putuse întâmpla asta fără ca să-şi dea seama măcar? închise ochii şi alungă curiozitatea.Aceasta persista să-i întunece mintea.Probabil că bărbatul s-a purtat frumos,fiindcă nu-şi amintea să fi simţit vreo durere.Cum o convinsese el pe ea,Laney McLeod,să facă dragoste împreună?   „Of.Doamne” îşi zise şi îşi acoperi obrajii cu amândouă mâinile.Nu mai ştia dacă regretă că nu-şi poate aminti actul sau că va plăti scump această escapadă. Cine era el? Poate că era însurat.Poate că suferea de o boală venerică.Poate că era un pervers sexual.Râse de ea însăşi.Multe femei ar fi considerat-o norocoasă.Cel puţin era mulţumită că nu va avea parte de oroarea finală.Faptul că nu putea rămâne însărcinată constituise un scut de apărare împotriva oricărei relaţii cu un bărbat;era un motiv destul de pertinent pentru a nu se implica într-o legătură mai serioasă cu nimeni.Aproape că se bucura de sterilitatea ei.   Totuşi,dacă o nenorocire o va face să tragă consecinţe ireparabile după calamitatea din noaptea trecută,măcar ştia că nu poate rămâne însărcinată.   download pdf....adăugat link nou

Labirintul sperantei de Sandra Brown Capitolul 1   Înspre râu, priveliştea era extraordinară. De unde se afla, exact în spatele statuii în mărime naturală a Sfîntului Francisc, aşezată într-o poziţie dominantă, pe coama dealului, Tiffany putea să vadă oraşul. Turistul din ea admira priveliştea de la picioarele statuii, dar meseria o preocupa mai mult. Se întoarse spre fotograful care era cu ea în această deplasare şi rămase nemişcată Cât timp acesta trase un ultim clişeu. - Ai terminat imaginile de aici, de sus, Ted? îl întrebă când acesta se ridică în picioare. Ted dădu afirmativ din cap. Era un tânăr de aproape treizeci de ani, potrivit de înalt, cu părul negru, cu o figură de o frumuseţe izbitoare, cu ochii albaştri şi gura bine conturată, de obicei deschisă într-un zâmbet. Acum se uita încruntat la aparatul de fotografiat din mână, potrivindu-i cu grijă lentilele. Tiffany surâdea în sinea ei, dar era mulţumită de osteneala pe care el şi-o dădea în ceea ce făcea. Fotografiile care o să-i însoţească articolele pentru revistă vor fi excelente, o ştia prea bine. Zburaseră spre Brazilia cu o săptămână înainte şi vizitaseră deja Porto Alegre, Teresina şi Brasilia. Găsise material din belşug despre progres şi dezvoltarea comercială şi economică. Asta o făcuse să scrie mult mai mult decât i se ceruse, dar avea de gând să aleagă ce-i trebuia în următoarele zile. Cu un gest neglijent, Ted îi cuprinse umerii şi arătă spre firişorul de apă care se vărsa în mare. - Vezi cum s-a colmatat râul de la dealul ăsta? spuse el vesel. Îmi pare bine că ne-am căţărat până aici, deşi abia mai pot respira. Nu cred c-aş fi putut găsi un loc mai bun ca să fotografiez asta şi poţi să te foloseşti de eforturile mele ca să explici de ce Rio de Janeiro a fost preferat ca port în dauna oraşului Sao Paulo. - De asta te-am adus aici, replică Tiffany tăios. Găsea enervant câteodată obiceiul lui Ted de a-i arăta ce era evident şi de a încerca s-o ajute în munca ei. Avea intenţii bune, dar suferea de un complex de superioritate în ceea ce-o privea. Îi spusese de multe ori cât îi admira munca şi totuşi arbora un aer de superioritate în anumite ocazii şi ea ştia că asta era din cauză că era femeie. De asemenea, felul ei obişnuit de a fi îl oprise pe Ted să o trateze altfel decât ca pe o simplă prietenă şi asociată, ceea ce-i convenea destul de bine lui Tiffany. Nu voia câtuşi de puţin să amestece romantismul cu munca şi snobismul său voit o ferea de orice complicaţii când erau într-o deplasare ca cea de acum. Ted se îndepărtă şi păru să se pregătească pentru o altă fotografie. Oftând nerăbdătoare, Tiffany se întoarse să privească minele bisericii din spatele statuii. Speriată, se trezi strânsă de nişte braţe puternice şi îşi dădu seama că se ciocnise de v-un alt turist venit să admire priveliştea. - Oh, îmi pare rău, se scuză ea repede, stânjenită de greşeala care o făcuse. - Nu-i nimic, răspunse străinul, desprinzându-se uşor. Eraţi grăbită să aruncaţi bănuţi în fântâna norocului? Tocmai am aruncat un dolar, deşi ştiu că oricum am să mă întorc aici. Tiffany se opri să se uite în ochii lui, intrigată de ceea ce spusese şi de uşorul accent american. Se trezi privind în nişte ochi căprui care străluceau amuzaţi sub nişte sprâncene blonde şi o claie de păr auriu. Figura lui nu era frumoasă în sensul strict, aşa cum era a lui Ted, dar în orice caz avea o frumuseţe aspră, şi ea observă o mică cicatrice care îi urâţea puţin obrazul. Interesant, gândi ea, şi deosebit. Acum că îi observase trăsăturile, figura lui îi părea oarecum familiară şi îşi aminti că îl zărise în restaurantul hotelului când se opriseră să ia prânzul, cu o oră mai devreme. Scutură din cap şi se smulse din visare. - Eu am un mod mai bun de a-mi folosi dolarii, îi spuse ea, zâmbind. Nu arunc niciodată monezi în fântâni şi nici nu cred vreuna din prostiile astea cu norocul. Munca îţi aduce foloase mai bune. Nu voia nicidecum să mărturisească că aruncase deja cincizeci de cenţi. Dorea să se întoarcă în orăşelul acela încântător din vest şi aruncase o monedă, gândindu-se că banii vor ajunge la copii. Aerul amuzat dispăru din ochii săi căprui, observă ea, iar el o privi mai puţin prietenos şi într-un fel, dezamăgit. Ridică din umerii largi bine conturaţi de o cămaşă uşoară şi albă, şi se îndepărtă. - Ce păcat că eşti aşa de rece şi de practică. Trebuie să ai strămoşi englezi, pari atât de prozaică! spuse el rar. Tiffany se înfurie la o remarcă atât de injustă la adresa ei şi străbunilor ei, dar înainte de a putea să-şi manifeste indignarea, Ted apăru în fugă, o luă de braţ şi o îmbrânci spre scările care duceau la poalele dealului. Spre supărarea sa, Tiffany văzu că blondul pierduse orice interes pentru ea şi dispăruse, ceea ce-i spori mânia. Îşi smulse mâna din cea a lui Ted şi se repezi imediat la el. - În sfârşit eşti gata! Mă întrebam dacă nu cumva aveai intenţia să-ţi petreci aici, sus, restul după-amiezii! Ted, care începuse să alerge la vale, se întoarse şi se uită la ea. - Fii calmă, Tiffany. Nu te enerva numai pentru că încerc să fac o treabă profesională. Nu e stilul tău. Eşti obosită? Uşorul aer protector din cuvintele lui nu avu darul să calmeze cu nimic sentimentele fetei. Ştia că Ted s-ar fi aşteptat ca ea, o biată femeie, să sufere din pricina căldurii umede a după-amiezii şi dădu din cap, zâmbind imediat dulce. - Bineînţeles că nu sunt obosită. Eram doar îngrijorată că n-o să ajungem la destinaţie în seara asta, dacă stăm prea mult acolo. Tu trebuie să prinzi trenul înapoi spre Brasilia şi eu vreau să conduc liniştită spre Rio de Janeiro. Ted se destinse şi zâmbi când termină de coborât panta abruptă a dealului. - Ai dreptate, Tiff. Am fost cam încet. Poţi să mă laşi la gară înainte de a pleca şi ne vom întâlni mai târziu, în timpul săptămânii, la hotel în Rio de Janeiro. OK? - Bineînţeles, murmură ea. Încă era devreme când Tiffany conducea încet prin bătrânul oraş Sao Paulo, admirând stilul arhitectural olandez şi casele din teracotă roşie. Găsi o parcare lângă podul vechi şi hotărî să mai privească o dată străduţele înguste înainte de a pomi în lunga călătorie care o aştepta. Ted fusese prea ocupat să mănânce şi să facă fotografiile care trebuiau pentru articole şi nu mai avusese timp să vadă şi împrejurimile. După ce rătăci prin oraş, poposi în magazinele de antichităţi care tocmai se deschideau după lunga pauză de prânz. Aplecându-se să cerceteze o grămadă de fiare de călcat vechi, din alamă, cu capac, Tiffany nu auzi paşii care se apropiau până când nu simţi o mână pe umăr şi sări înapoi speriată. - Ah, dumneavoastră eraţi, spuse ea surprinsă. Blondul pe care-l întâlnise pe vârful dealului o privea gânditor. - Aveţi de gând să cumpăraţi una din asta? întrebă el arătând spre fiarele de călcat de la picioarele ei. Unii dintre localnici încă le folosesc, mi se pare. - Da, ştiu, murmură Tiffany ridicându-se cu câte un fier în fiecare mână. Când eram copil am locuit aici şi „amah” folosea întotdeauna unul, umplându-l cu cărbuni încinşi. Eram fascinată, dar nu m-a lăsat niciodată să mă joc cu el. - Sigur. Prea periculos pentru un copil, dar acum poţi să faci ce-ţi place, admise el. Luă fierul ales de ea şi-l întorsese ca să-i studieze atent talpa. Ea cunoştea puterea mâinilor lui vânjoase închise la culoare şi a încheieturilor noduroase. Era o enigmă omul acesta şi fu surprinsă şi oarecum stânjenită să descopere că ar fi vrut să afle mai multe despre el. Aproape smulgând fierul înapoi, se hotărî deodată să-l cumpere, ceea ce nu fusese deloc în intenţia sa. În timp ce-şi scotea portofelul şi se tocmea cu proprietarul magazinului, îl auzi şuşotind în spatele ei când ajunseră la un preţ. - Îţi ia prea mult, îi şopti la ureche. Ar fi trebuit să te mai târguieşti şi ai mai fi redus din preţ. - Fierul e un chilipir pentru mine la preţul ăsta. N-am nevoie să pierd ore întregi ca să mă tocmesc. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro azi. - Asta foarte bun fier, zise negustorul când îl împacheta. Luaţi foarte ieftin de la mine, mult mai ieftin decât poţi să cumperi din Rio de Janeiro, adăugă el cu viclenie. Tiffany îi zâmbi şi luă pachetul. Fu surprinsă, dar nu cu totul neplăcut, să observe că străinul o însoţea pe strada care ducea la pod. - Eu sunt Robin Redford, se prezentă el, şi lucrez în Pirapora. Staţi mult timp în Brazilia? - Numai o săptămână, îi spuse Tiffany cu regret. Am venit aici să scriu o serie de reportaje pentru o revistă, despre Brazilia şi Rio de Janeiro. - Şi prietenul? întrebă el cu un accent uşor sarcastic. E şi el în vacanţă cu dumneavoastră? Lui Tiffany îi displăcu imediat tonul şi presupunerea că Ted ar fi fost prietenul ei. - E fotograful care pregăteşte ilustraţiile pentru reportaje, răspunse ea destul de liniştită, încercând să-şi menţină calmul. Fotografiază templele? insistă m americanul. - Nu, zise Tiffany scurt. S-a întors la Brasilia ca să facă un set de fotografii pentru o revistă de modă şi ne vom întâlni mai târziu la Rio de Janeiro. - Ah, amândoi lucraţi pentru o revistă din aceea colorată de modă, nu-i aşa? murmură Robin Redford şi acum nu mai încăpea îndoială asupra dispreţului din vocea sa. Foarte drăguţ. Aici e locul ideal pentru apusuri de soare şi plaje tropicale. Bănuiesc că o să folosească vederea de pe deal a oraşului drept fundal pentru vreun model grozav. Cum Ted avea mai multe treburi de rezolvat în călătoria sa în ţara cafelei, lui Tiffany i se păru posibil ca el să facă ceea ce se sugera, dar nu-i plăcu aluzia că munca sa era superficială. Ea însăşi era economistă şi articolele sale reprezentau studii serioase pentru un ziar de afaceri despre dezvoltare şi comerţ în această parte a lumii. Pe moment fu tentată să-i spună lui Redford adevărul, dar hotărî că din moment ce nu era probabil să-l mai întâlnească şi cum el părea că o dispreţuieşte, nu avea nici un rost. În loc de asta, ea ridică mâna într-un gest de adio. - La revedere, domnule Redford, zise, îndreptându-se spre maşina închiriată. Degetele care îi strânseră mâna erau calde şi puterea strânsorii lor era aşa cum îşi imaginase. - Mi-a părut bine, domnişoară... Se opri aşteptând ca ea să-şi dea numele. - Doyle, îi spuse ezitând. La revedere. - La revedere, d-ră Doyle. Drum bun spre Rio de Janeiro. Plecaţi acum? - Da. Tonul său era aspru. Voia să plece şi să rămână singură şi omul acesta enervant, dar atrăgător n-o slăbea deloc. Descuie maşina şi văzu că el nu plecase încă. - Fiţi atentă la furtuna care vine, o sfătui, el. Străzile pot fi înşelătoare pe timp de ploaie. - Mă descurc eu, d-le Redford. Tiffany era nerăbdătoare să plece. Nu sunt copil şi am condus de la Brasilia la Sao Paulo în dimineaţa asta. Sprâncenele drepte şi blonde i se ridicară o clipă, dar zâmbetul nu ajunse până la ochi. - N-am făcut decât să vă dau un sfat prietenesc, d-ră Doyle. Ştiu ce poate să însemne un potop tropical, zise el liniştit. - Drum bun! Plecase înainte ca Tiffany să aibă timp să se scuze pentru tonul aspru pe care îi vorbise, ştia că fusese iar nepoliticoasă şi el nu încercase decât să fie de folos, dar se săturase de sfaturi bune de la bărbaţi oricât de bine ar fi arătat şi oricât de cunoscători ar fi fost. Când se aşeză la volan şi pomi maşina, oftă. Toată viaţa întâmpinase opoziţie, întâi din partea bărbaţilor din familie şi apoi din partea colegilor care priveau o femeie economist cu suspiciune. Tatăl ei dorise ca unica sa fiică să rămână acasă în Utah şi să lucreze acolo. Fusese îngrozit când succesul său, întâi la şcoală şi apoi la Universitatea Haward, o silise să se mute în Massachusetts şi îi adusese un post de consultant specializat în comerţul ţărilor în curs de dezvoltare. Nu putea să-i înţeleagă ambiţiile, aşa cum nici colegii săi nu puteau şi, cum, într-un fel, nici Tiffany însăşi nu putea. Poate că încerca să dovedească ceva, şi când lăsa în urmă vechiul oraş şi începea să meargă printre câmpurile cultivate, era conştientă de o parte din problema ei. Toate neplăcerile veneau din cauza înălţimii sale, ca întotdeauna. La şcoală era cea mai mică fată din clasă şi pentru că era liniştită şi îi plăcea să înveţe, era mereu luată în bătaie de joc şi terorizată de băieţii şi fetele mai mari. Dorind să muncească în loc să se ducă la discoteci şi la dans, dădea prilej la zeflemele şi ironii de tot felul şi deveni un bloc de gheaţă când se făcu mai mare. Tiffany încercase să nu ia în seamă aceste mici răutăţi, dar fusese bucuroasă când terminase şcoala. Viaţa la colegii fusese amuzantă, chiar şi atunci când Tiffany se temea să nu fie respinsă de ceilalţi şi-şi făcuse numai prieteni ocazionali printre studenţi dar nu avusese nici o relaţie serioasă. O privire fugară în oglinda retrovizoare îi arătă imaginea dintotdeauna, cea pe care era obişnuită s-o vadă dar care încă-i displăcea. O fată mică cu părul negru şi ochii negri, care arăta mult mai tânără decât cei douăzeci şi patra de ani pe care îi avea de fapt. La optsprezece ani fusese considerată încă un copil şi, chiar şi acum, cei care o întâlneau pentru prima dată credeau că e încă la şcoală. Machiajul discret şi gustul cu care se îmbrăca nu îi folosiseră şi se întreba dacă nu cumva ar trebui să se ocupe mai mult de cosmetică pentru a arăta mai bine. Asemenea gânduri erau fără rost şi Tiffany găsi peisajul mult prea interesant ca să se mai ocupe de ea însăşi. Câmpurile erau pline de apă şi se vedeau numai câteva firişoare de iarbă de un verde strălucitor; zări la un moment dat un tractor care ara o bucată de pământ. Casele cu acoperiş înclinat se aliniau pe marginea drumului, întrerupte din când în când de petice de junglă. După o oră de mers, Tiffany se relaxase suficient ca să privească întâlnirea cu frumosul american cu un amuzament amar. Nu fusese la înălţime şi era surprinsă că el îi mai vorbise în magazinul de antichităţi şi că o mai şi condusese până la maşină. Se întreba fără rost ce fel de slujbă avea în Pirapora şi unde locuia exact. Îi dădea cam treizeci şi doi sau treizeci şi trei de ani şi îl vedea ca un om îndemânatic şi hotărât. Indiferenţa sa faţă de ea o rănise, deşi nu era surprinzătoare, pentru că îşi amintea încă ochii căprui surâzători, părul blond şi figura prelungă şi cu trăsăturile armonioase. Era una din puţinele ocazii când şi-ar fi dorit să fi fost frumoasă şi sofisticată, ca să-i poată atrage atenţia. Apoi zâmbi la imaginea ei în oglindă. Chiar reuşise cu statura şi înfăţişarea ei! Un bubuit îndepărtat şi câteva picături de ploaie spărgându-se de parbriz îi readuseră în minte avertismentul lui Redford despre furtună. Ea observă că deasupra cerul se întuneca, dar speră că ploaia se va termina curând şi că nu va fi prea puternică. Să citeşti despre furtunile tropicale e una, dar să le simţi pe propria-ţi piele, e cu totul altceva! După ce merse încă vreo două mile, Tiffany şi-ar fi dorit să-l fi ascultat pe american şi să-l fi întrebat cam la ce s-ar putea aştepta de la furtună. Ploaia cădea în asemenea cantităţi încât abia mai putea vedea să conducă. Ar fi fost tentată să tragă maşina pe marginea drumului şi să aştepte până când furtuna se va opri, dar se temea că maşina n-o să mai pornească niciodată. Depăşi un vehicul aflat în pană pe partea opusă a şoselei şi îngrijorarea ei. crescu când îşi dădu seama că mergea prin apă adâncă, că se formase deja un mic torent. Spaima ei fu justificată când maşina închiriată se cutremură uşor şi motorul se opri. Orice ar fi încercat pentru a-l pomi din nou ar fi fost în zadar, dându-şi seama că apa intrase înăuntru şi că va rămâne înţepenită acolo până când se va usca compartimentul motorului. Se aşteptase să ajungă la hotelul ei din Rio de Janeiro pe la ora şase seara. Această oprire urma să o întârzie, mai ales că zăbovise puţin prea mult la Sao Paulo înainte de a porni. Apa se întindea cât vedeai cu ochii de-a lungul autostrăzii şi nici măcar bucuria câtorva copii care se jucau în faţa unei case din apropiere, în băltoacele neaşteptate, nu reuşi s-o înveselească. Un autocar trecu în viteză pe lângă maşina ei, stârnind valuri în şanţul plin de apă săpat de ploile musonice şi în băltoacele curate din faţa caselor. Dorind să fi fost în acel autobuz şi nu blocată în maşina sa, Tiffany ridică din nou geamul întrebându-se ce va face dacă maşina nu va mai pomi când ploaia avea să înceteze. Un ciocănit în geam o făcu să tresară şi inima începu să-i bată cu putere. Era la cheremul localnicilor acolo şi nici măcar nu le cunoştea limba. Apoi, uluită dar uşurată, îşi dădu seama că omul de afară era Robin Redford. Se repezi la geam. El stătea cu mâinile în buzunarele unui hanorac şi părul blond, umed, îi era lipit în şuviţe pe frunte, dar avea un surâs binevoitor. - E una din cele mai puternice furtuni pe care le-am avut, în ultimele săptămâni, îi spuse el. Puţine maşini îşi vor putea continua drumul înainte să stea ploaia şi să mai scadă torentul. - Aţi rămas şi dumneavoastră în pană? întrebă Tiffany plină de speranţă. Robin Redford negă din cap. - Nu, conduc jeep-ul acela. Arătă spre automobilul oprit în spatele maşinii ei şi pe care Tiffany nu-l observase. - E mult prea înălţat ca să-l afecteze apa. N-aţi vrea să vă iau în maşină? - Cum, tot drumul până la Rio de Janeiro? întrebă ea mirată. El chicoti. - Nu. Doar până la plantaţia unde lucrez acum. Măcar vă puteţi usca îmbrăcămintea şi o să plecaţi spre Rio de Janeiro mâine dimineaţă. - Pe jos, cred, dacă-mi las maşina aici, replică ea şi apoi îşi regretă asprimea. Fusese drăguţ din partea lui că oprise şi ea ar fi vrut foarte mult să-i accepte propunerea, dar îi venea greu să-şi abandoneze maşina la mile întregi de orice oraş. Oftă. - Mai bine stau aici cu maşina asta nenorocită. Credeţi că mai ţine mult ploaia? - Furtunile tropicale nu ţin mult, de obicei, zise el. Cred că ploaia începe să se domolească. Veniţi cu mine la una din casele acelea, pentru un timp şi când şuvoiul o să mai scadă, am să încerc să vă pornesc maşina. OK? - Sunteţi foarte amabil, murmură ea, ezitând. - Atunci, să mergem. Ploaia aproape s-a oprit, dar am început să mă cam ud de când stau aici. Tiffany văzu că el stătea cu picioarele în apa care aproape îi acoperise pantofii şi se simţi puţin vinovată. Totuşi încă o ezita. - Nu putem să intrăm pur şi simplu în casele acelea, obiectă ea. Nu-i cunoaştem pe oameni şi s-ar putea să nu le placă străinii. Robin Redford dădu din nou din cap. - Brazilienii sunt foarte ospitalieri, aşa că fiţi fără grijă. Oricum, dacă tot a trebuit să faceţi o pană, aţi ales un loc bun. Casa de acolo e frecventată de turiştii care trec cu autocarul. Locatarii le vând fructe şi delicatese locale, şi apoi le arată casa, dacă vor. Ne vor face acelaşi serviciu şi nouă” pentru o sumă mica. Hai! Zăbovind numai ca să-şi ia geanta, Tiffany se sprijini de mâna pe care el i-o întinsese şi sări în apă care-i trecea cu mult peste sandalele din piele. Robin Redford o conduse repede la un adăpost improvizat din paie pe partea cealaltă a şoselei, care acoperea o grămadă de fructe şi pachete cu alune şi dulciuri. O potecă ducea de acolo spre o căsuţă curată cu uri singur etaj. Un cuplu stătea pe veranda micuţă şi bărbatul le făcea semne grăbite să vină sus. Soţia sa surâdea timid şi doi băieţi trăgeau cu ochiul din spatele ei. Robin străbătu cu paşi mari cărarea şi Tiffany îl urmă. Americanul schimbă câteva cuvinte în portugheză cu bărbatul, în timp ce nevasta sa dădu aprobator din cap şi dispăru înăuntru. Soţul ei se întoarse spre Tiffany şi se înclină. - Vă rog să poftiţi în casa mea, domnişoară, zise el. Ploaie foarte rău, dar repede trecut. Vă rog să intraţi să vă mai învioraţi. Arătă spre şiragurile de mărgele din plastic care acopereau uşa deschisă şi Tiffany zâmbi, răspunzând astfel la prietenia care arăta. - Scoate-ţi sandalele, îi şopti Robin la ureche şi apoi urcară scările. Oamenii aceştia nu poartă încălţăminte în casă. Se aplecă şi-şi scoase repede pantofii, în timp ce Tiffany îşi descălţa sandalele, care, oricum, erau prea ude ca să-i fie confortabile. Fură conduşi în încăperea principală a casei şi invitaţi să se aşeze pe nişte scaune drepte în jurul unei mese aflate în mijlocul camerei. Locul era curat, dar sărac mobilat. In afară de masă şi de patru scaune de lemn, singurele piese de mobilier erau un foarte vechi fotoliu, într-un colţ, şi o măsuţă mică pe care era un ghiveci cu flori. Bărbatul dispăruse pe coridorul care ducea la bucătărie, dar în câteva clipe se întoarse împreună cu nevasta sa, amândoi cu platouri încărcate de gustări. Ei şi lui Robin li se dădu câte un pahar cu suc de ananas şi o farfurie cu felii de ananas proaspăt tăiate, iar lângă acestea se aflau banane mici şi o farfurioară cu alune prăjite în nişte forme înguste, care le făceau să pară nişte biscuiţi rotunzi şi întinşi. Cei doi băieţi chicoteau şi şuşoteau privind curioşi la Tiffany, dar când ea le zâmbi, fugiră îndată la parter râzând ruşinaţi. - Încearcă una din astea, spuse Robin, întinzându-i farfuria cu alunele prăjite. Tiffany muşcă dintr-una şi văzu că erau sărate crocante, şi foarte gustoase. Băutura de ananas îi stingea setea şi feliile de banană erau dulci şi aromate. - N-râm mai fost niciodată într-o casă ca asta, murmură Tiffany. Ce păcat că Ted nu-i aici cu aparatul de fotografiat! - Nu prea merge pentru o prezentare de modă, murmură Robin încruntat. Privirea sa era batjocoritoare. - Nu asta am vrut să spun. Tiffany simţi că se înroşeşte pentru că fusese înţeleasă greşit. Face fotografii pentru tot felul de reviste şi interiorul acesta şi familia l-ar fascina. - Probabil, admise Robin. Dar ei nu pozează, sunt doar o familie care încearcă să-şi mărească venitul prin orice mijloc. Uite, mi se pare că ploaia a stat şi putem încerca să pornim maşina. Aici şuvoaiele dispar repede în canalele de pe lângă şosea. Tiffany se ridică în picioare. Trebuia să recunoască că-i plăcuse această întârziere şi că avusese ocazia să discute cu un bărbat atât de atrăgător. Avea în el ceva liniştitor şi totuşi ciudat şi se trezi uitându-se insistent la umerii săi largi sub jacheta albastră de bumbac, ţeapănă de umezeală. O făcuse să se simtă mică, aşa cum atât de mulţi bărbaţi o făcuseră, dar el o acceptase ca pe un adult şi n-o luase drept o adolescentă, nici n-o învinuise pentru situaţia sa, ba chiar o ajutase. Nu era obişnuită ca bărbaţii să o ajute dezinteresaţi şi când îşi puse din nou sandalele, îi părea rău că urmau să se despartă în câteva minute. Robin Redford avu o discuţie pe un ton coborât cu gazda lor şi câteva bancnote îşi schimbară proprietarul. Tiffany îi mulţumi sincer pentru adăpost şi el zâmbi încântat. Afară ploaia se oprise şi soarele ieşise dintre nori. Deja pământul începea să se usuce când spuneau la revedere gazdei şi se îndreptau spre maşină. Apa de pe şosea se scursese aproape în întregime şi puteau să meargă fără să se ude. Cei doi băieţi ieşiră în goană în urma lor şi se opriră la câţiva metri, râzând şi arătând spre Robin care ridicase capota şi se urcase în maşină, încercând fără succes să pornească motorul. Meşteri câteva minute 1a motor, în timp ce Tiffany zâmbea copiilor şi le dădea câteva dulciuri pe care le găsise în poşetă. - A fost o greşeală, zâmbi Robin spre ea, când văzu cum alţi copii apărură nu se ştie de unde şi începură să ceară şi ei dulciuri. În câteva secunde, pachetul era gol şi Tiffany încerca să le explice că nu mai avea. Renunţă şi veni spre maşină. - O să meargă acum? întrebă ea, cu speranţă, când el îşi şterse mâinile cu o cârpă luată din torpedoul jeep-ului. Robin dădu din cap. - Mi-e teamă că nu, d-ră Doyle. Maşinilor acestora mici totdeauna li se întâmplă ceva pe o furtună neaşteptată şi şoseaua asta devine impracticabilă când se formează torente. Nu o să se întâmple nimic în două ore până o să pornească, dar mai bine aţi lăsa-o aici până mâine dimineaţă. - Dar nu pot, strigă Tiffany îngrozită. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro până la şase. - Imposibil. Cel cu care vă întâlniţi nu poate să vă aştepte? adăugă el, ironizând-o puţin. - Oh, nu mă întâlnesc cu Ted câteva zile, răspunse Tiffany prea supărată pentru maşină ca să protesteze la insinuarea sa. Dar nu pot să stau aici singură până, mâine dimineaţă! - Nici nu-i nevoie. Aşteptaţi o secundă şi aranjez. Robin merse repede spre acoperişul de paie de unde omul care îi primise privea cu interes scena. O Conversaţie mai lungă, cu multe gesticulaţii şi mai mulţi bani trecând dintr-o mână în alta, produseră zâmbete satisfăcute de ambele părţi. Derutată, Tiffany îi urmărea cu privirea, dar se simţi mai puţin neliniştită când americanul se întoarse. Îi luă bagajul din maşină, îl puse în jeep, apoi îi deschise portiera din dreapta. - Urcă şi hai să mergem, ordonă el. Tiffany ezita. - Nu pot lăsa aşa maşina, obiectă ea. Şi nici nu pot să merg cu dumneavoastră. Nu ştiu cine sunteţi şi unde locuiţi, nu ştiu nimic despre dvs. El oftă răbdător şi-şi puse mâinile în şolduri. - Va trebui să aveţi încredere în mine, d-ră Doyle, nu-i aşa? Pot să vă asigur că intenţiile mele sunt dintre cele mai bune. Oricum, dacă vă temeţi de motivele care mă fac să vă iau cu maşina şi să vă ofer un pat peste noapte, pot să vă. las la un hotel în primul oraş. Încurcată, Tiffany se uită la el şi apoi la maşina închiriată. - Şi asta? arătă ea spre maşină. - Am aranjat cu prietenul nostru să ţi-o aducă mâine dimineaţă şi poţi pleca la Rio de Janeiro de acolo. N-o să ai de făcut decât un drum de jumătate de oră până la autostradă şi apoi până la insulă. Satisfăcută? - Nu-l deranjează să meargă aşa de departe? - Pentru el este o muncă suplimentară de pe urma căreia câştigă, râse Robin. E destul de bucuros. Şi acum, te rog, hotărăşte-te şi urcă. Trebuie să plec pentru că aştept un telefon important în seara asta. După ce se urcă în jeep şi le făcu semn din mâna copiilor, Tiffany se lăsă pe spate, relaxându-se. Nu ştia de ce se simţea în siguranţă cu omul acela, din moment ce-l cunoscuse cu doar câteva ore mai înainte. Imaginea mâinilor lui puternice şi bronzate pe volanul maşinii era liniştitoare, dar ea vroia să ştie mai multe despre el. Probabil că şi el simţea la fel pentru că primele sale cuvinte fură o întrebare. - D-ră Doyle, eu m-am prezentat, şi cu toate astea, nu am nici o idee despre numele dumneavoastră de botez şi nu mai pot continua să fiu atât de formalist. Zâmbetul lui alunga orice urmă de ofensă din cuvintele sale. Dându-şi seama exact ce voia el să spună, Tiffany surâse la rândul ei. - Mă cheamă Tiffany Doyle, îi spuse ea tristă. Şi dacă promiţi că n-o să râzi, am să-ţi spun de ce mi s-a dat un asemenea nume. Mama mea o adora pe Kathy Sanders şi de asemenea cântecul şi filmul Tiffany's day şi deci, când am venit pe lume, a fost inevitabil ca ea să-mi pună numele Tiffany. Oh, râzi, îi reproşă ea. Nu-i cinstit! - Nu chiar. Aşteaptă să-mi auzi celelalte nume. Şi eu am avut nişte pasionaţi de filme drept părinţi, dar eu am fost botezat Cary Humphrey Robin Redford. Îţi imaginezi aşa o colecţie? De atunci am urât filmele lui Cary Grant, şi Humphrey Bogart n-a fost deloc preferatul meu! Râzând încântată, Tiffany îl privi veselă. - Şi de aceea te-ai hotărât pentru Robin. Nu pot să te învinuiesc pentru asta. - Ce să fac? Vezi bine că până şi numele de familie pe care îl port este cel al lui Robert Redford! Văzându-i expresia feţei, Tiffany îl provocă. - Cred c-ai născocit totul, Robin Redford. Spune-mi adevărul. - Ei bine, poate, dar mă cheamă Robin şi celălalt nume e Cary, deşi am făcut o poveste bună din rest. Acum, spune-mi, ce ai de gând să faci în Rio de Janeiro? Această întrebare o readuse pe Tiffany la realitate. Ezită, simţind că acum putea să-i spună adevărul, dar ceva o reţinea. - Doar câteva articole, murmură ea. Ştii ce fac eu aici, lucrez pentru o revistă, dar tu ce faci în Pirapora pe o plantaţie? - Cultiv cacao, explică el destul de serios. Condiţiile sunt perfecte pentru cultură partea asta şi ţara avea nevoie de o nouă sursă de venituri după ce industria cauciucului a decăzut. Naţiunile Unite au finanţat un plan reuşit pentru creşterea arborilor de cacao aici. - Ştiam foarte puţin despre Brazilia înainte de a veni în această excursie, în afară de ce citisem în cărţi. - Mi se pare că ai spus că ai locuit aici Când erai mică. - Am locuit în Rio de Janeiro trei ani, dar nu aveam decât cinci ani când am venit şi opt când am plecat, murmură Tiffany. Părinţii m-au trimis la nişte prieteni pentru a putea rezolva nişte probleme acasă. N-a fost decât pentru puţin timp. Ar fi vrut să nu fi pomenit deloc despre anii pe care-i petrecuse în aceste locuri, dar acum chiar asta spusese. - într-un fel, te-au trimis la ţară, nu-i aşa? zise el. - Oarecum, se apără Tiffany. Sunt singura fată şi am patru fraţi, unul mai mare şi trei mai mici, şi mama avea mult de furcă cu ei. - Şi acum ai de gând să-ţi cauţi prietenii? O să stai la ei? întrebă Robin. - Nu, nu prea pot, pentru că nu mai ştiu dacă mai locuiesc aici. Mă îndoiesc, pentru că mătuşa Melanie, cum îi spuneam noi, era mai în vârstă decât mama, ea şi unchiul Jack ar trebui să aibă în jur de şaizeci de ani, cred. - Nu prea mai sunt în floarea vârstei, totuşi. - Nu, dar probabil au ieşit la pensie şi s-au întors în State. Neavând copii speraseră să mă ţină la ei, dar părinţii mei au refuzat. Cu toate astea, mi-ar face plăcere să-i revăd. - Ei, succes în căutările tale. Dacă ştii cu ce se ocupa unchiul Jack s-ar putea să-i dai de urmă. Robin Redford mai vorbi despre munca sa de pe plantaţie şi despre peisajul schimbător, dar Tiffany auzea numai pe jumătate pentru că gândul îi zburase la acea ultimă scrisoare pe care i-o trimisese Melanie cu cincisprezece ani în urmă şi care fusese motivul principal pentru care se hotărâse să vină în Brazilia.

Căsătoria de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Imogen se întinse cu voluptate sub plapuma uşoară de puf şi îşi îndepărtă de pe chip, cu un gest leneş, părul de un blond palid. Era o fericire să se poată trezi încet, agitaţia matinală pentru a merge la servici urmând să aparţină trecutului pentru următoarele trei săptămâni. Ochii de un violet închis se deschiseseră larg, fixând mobilierul delicat al dormitorului, în timp ce primele raze ale soarelui de toamnă timpurie treceau prin perdelele de un verde deschis. Se încruntă apoi, unindu-şi sprâncenele. Următoarele trei săptămâni de concediu anual ar trebui să-i ofere timpul necesar pentru a se decide dacă va accepta sau nu oferta de serviciu a lui Tolly, scuturând astfel, pentru totdeauna, de pe picioarele ei, praful agenţiei de publicitate „Martin and Sandown”. Dar nu se va mai gândi acum la asta, se hotărî ea cu incisivitatea obişnuită. În următoarele câteva zile se va relaxa, permiţând dezamăgirii provocate de felul în care fusese tratată de agenţie să se sedimenteze, pentru a putea vedea copacii de pădure. Ar fi fost o prostie să lase într-un moment de furie o slujbă la care se pricepea, pe care o putea face chiar cu o mână legată la spate. Se strecură afară din pat, îşi puse capotul, legând cordonul în jurul mijlocului ei subţire. Materialul uşor de mătase se mula perfect pe sânii ei rotunzi şi părea a se scurge în jurul picioarelor nesfârşit de lungi, în timp ce se îndrepta spre bucătărie, pentru a-şi face o cafea. Culegând ziarele de dimineaţă din cutia ce se afla pe holul apartamentului, le puse pe tavă şi se înapoie în pat. Se întâlnea cu Tolly la prânz. Dar până atunci nu avea altceva de făcut decât să se învârtească prin casă şi să se răsfeţe puţin. Zâmbea când se aşeză pe pat sprijinită de perne, cu ziarele pe genunchi şi tava cu ceaşca de cafea pe noptieră, iar zâmbetul i se adânci când ochii ei parcurseră titlurile de pe prima pagină, oprindu-se asupra fotografiei sale şi a lui Tolly ieşind din holul particular al acestuia din Londra. Fotoreporterul îi surprinsese într-un moment de aşa-zisă intimitate, ea privindu-l zâmbitoare în ochi, lumina facând-o să pară aproape stupid de îndrăgostită, braţul lui în jurul umerilor ei creând impresia de posesivitate. Tipul adăugase şi un text fotografiei. Îl parcurse rapid, ochii strălucitori oglindind ceva din râsul interior: Milionarul proprietar de magazine Anatol Khristoforo Devenko, şaizeci şi nouă de ani, în timpul uneia din rarele sale ieşiri, în Marea Britanie. Oare lunga durută a timpului petrecut aici are vreo legătură cu eleganta Imogen Paige, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi care l-a însoţit frecvent în ultimele săptămâni? Întrebată fiind, Miss Paige a răspuns: „Suntem doar prieteni foarte buni”. Fără îndoială că frumoasa Imogen este de părem că dimensiunile contului lui în bancă fac mai suportabilă diferenţa de vârstă dintre ei. Era mult prea absurd pentru a putea fi luată în serios. Nimeni din cunoştinţele ei nu ar putea să creadă eticheta de „vânătoare de averi”, iar Tolly îşi va da capul pe spate râzând din tot sufletul când va citi acest gunoi. Din câte îl cunoştea putea să spună că singurul lucru pe care-l lua întotdeuna în serios erau afacerile, lanţul de magazine universale ce se întindeau în toată lumea. Se spunea că puteai găsi orice doreşti în magazinele Devenko, cu condiţia să fie frumos, unicat şi costisitor. Lanţul de magazine Devenko oferea o nouă experienţă cumpărătorilor, cu mărfuri de calitate excepţională de pe întreg globul, restaurante de clasă, saloane de frumuseţe, toate sub acelaşi acoperiş. Stomacul i se contractă dintr-o data de nerăbdare şi teamă. Numele Devenko era vestit în lumea întreagă, iar Tolly o alesese pe ea, oferindu-i o slujbă în conducerea unor campanii de reclame şi promotion pentru întreg lanţul de magazine, plata şi condiţiile de muncă întrecându-i chiar şi cele mai ambiţioase vise. Va fi o responsabilitate enormă şi trebuia să se gândească foarte bine înainte de a şi-o asuma. Ca întotdeauna, eşti fascinant de fermecătoare. Ochii căprui ai lui Tolly o priveau amuzaţi, în timp ce rhslnerul se îndepărta de masa lor , gura fiindu-i doar la un pas de râs când o privi din partea opusă a mesei din restaurantul liniştit, de un lux discret. Costumul e nou, nu? E perfect, tu eşti perfectă! Te joci cu presa ticăloasă? Ai citit? Nu mai era nevoie să întrebe, zâmbetul lui neaşteptat mărturisind singur acest lucru. Demn de milă, nu-i aşa? îi zâmbi ea, privindu-i în timp ce sorbea din paharul de sherry, degustându-l. Era un tip foarte inteligent; Imogen făcuse un efort în această dimineaţă, ridicându-şi părul greu, ca de mătase, în vârful capului pentru a scoate în evidenţă lungimea elegantă a gâtului, clasica puritate a trăsăturilor. Costumul pe care îl purta era o piesă costisitoare de culoarea ametistului care făcea ca ochii ei să ia nuanţa panseluţelor zdrobite pe albul de frişcă al tenului. Poate, răspunse el comentariului. Dar şi flatant în ceea ce mă priveşte. Faptul că cineva ar putea alătura numele meu de cel al unei femei frumoase, extraordinar de inteligente, este destul pentru a face un bărbat de vârsta mea să se înfoaie de mândrie. Imogen clătină din cap, făcând o grimasă. La cei şaizeci şi nouă de ani ai săi, Tolly era încă un bărbat atrăgător cu părul său des, de un gri argintiu pieptănat cu grijă, cu ţinuta încă dreaptă şi, ca întotdeauna, costisitor îmbrăcat. Nu te subestima , îi spuse ea începând să mănânce felul întâi, o salată Waldorf. Articolul voia să spună că ai fi nevoit să mă cumperi. Sper că va trece mult timp înainte de a fi obligat să foloseşti banii ca o femeie să devină parte a vieţii tale. Deşi avea impresia că ajunsese să-l cunoască foarte bine în ultimele săptămâni, Imogen nu ştia aproape nimic despre viata lui particulară , decât că avea un fiu ce vizita în acel moment ramura europeană a lanţului de magazine, Alexsander, după cum i se spusese, de treizeci şi şase de ani şi care, într-o bună zi, avea să ia locul de preşedinte al tatălui său, şi care era logodit cu o verişoară... Asta era tot ce ştia şi tot ce dorea să ştie. Ea însăşi era o persoană discretă care îşi ţinea sentimentele bine ascunse. Amintirea certurilor dintre părinţii ei, vocile ridicate, uşile trântite, lungile perioade de tăcere, o făcuseră tăcută. Acum, părinţii divorţaseră, se recăsătoriseră, stabilindu-se în străinătate, mama ei în Grecia, iar tatăl în Noua Zeelandă, în timp ce Imogen îşi continuase viaţa, cariera, păstrându-şi sentimentele pentru sine. Şi nu pot decât să regret acest lucru, spuse Tolly fără a zâmbi de data aceasta. Pentru tine insinuările trebuie să fi fost foarte supărătoare, îşi coborî vocea. Nu pot decât să te admir pentru că nu ai luat totul în serios şi să-ţi mulţumesc pentru că nu ai spus adevărul. Adevărul. Anatol Devenko se afla la Londra pentru a negocia achiziţionarea unui magazin universal, care, din cauza zonei în care era situat, stârnise interesul celor ce vizau extinderea proprietăţilor. Dacă s-ar fi aflat că Tolly intenţiona să cumpere magaziunul pentru a realiza un „Devenko’s” londonez, competiţia ar fi devenit foarte dură. Doar el, fiul său şi consilierii financiari îi cunoşteau planurile.Imogen spuse: Obişnuiesc să mă ţin de cuvânt! strâmbând în acelaşi timp din nas, facându-l să zâmbească din nou. El o asigură: Nu va trebui să taci foarte mult timp. Până diseară voi şti dacă oferta mi-a fost acceptată. Luând în considerare felul în care a decurs ultima mea întâlnire cu managerii proprietarului, am toată încrederea că va fi acceptată. Iar asta va duce la o nouă întorsătură a relaţiilor noastre. Se rezemă de scaun în timp ce un chelner debarasa masa de rămăşiţele primului fel de mâncare, iar un altul le prezenta cel de-al doilea fel. Imogen gândi "Oferta de servici, desigur!", iar fiorul de emoţie şi panică o răscoli din nou. Da, ştiu, spuse ea fără rost. Contase pe faptul că va avea mai mult timp pentru a lua o hotărâre. Tolly văzu nehotărârea de pe chipul ei pentru că spuse repede. Nu te speria! Poti să-mi dai un răspuns mai târziu, încă zece minute nu vor face niciun rău nici unuia dintre noi. Între timp, mănâncă! Asta şi făcu, abia simţind gustul delicioasei mese, mintea ei întorcându-se la cele petrecute în ultimele săptămâni. Îl întâlnise pe Tolly la un cocteil promoţional organizat de "Martin and Sandown" pentru lansarea colecţiei "Jewels". În ultimele optsprezece luni muncise doar pentru colecţia de modă „Jewels” pentru tineri, iar când şeful ei, conducătorul întregii companii, ieşise la pensie pe neaşteptate, se aşteptase să-i ia locul. Şi asta deoarece, în ultimele douăsprezece luni, ea dusese tot greul companiei publicitare, din cauza sănătăţii lui şubrede, asumându-şi răspunderea pentru lansarea tuturor produselor de la colecţia "Jewels" la obiecte de toaletă. Fusese atât de sigură că va fi numită în locul lui, încât atunci când aflase că un nou venit fusese adus peste capul ei - bărbat, bineînţeles - parcă ar fi primit o lovitură ce o făcu să ameţească. Directorii firmei erau, cu siguranţă, şovini. Ştiuse de mult timp acest lucru, dar crezuse până la acel moment că sexul nu va fi un argument împotriva ei. Cât de mult greşise! Apăruse la petrecere calmă, fără a îngădui adevăratelor ei sentimente să iasă la iveală. Devenise foarte pricepută la asta, de la experienţele triste, aproape înspăi-mântătoare, pe care le trăise în copilărie şi care o învăţaseră să se bazeze doar pe sine, fără a arăta nimănui, niciodată, cât de rănită era în adâncul sufletului. Invitaţia de a lua masa cu Anatol Devenko la hotelul său, pentru a discuta o propunere de afaceri, sosise a doua zi, prin intermediul unei secretare. Şi-l amintise foarte bine de la petrecerea din seara precedentă şi fusese foarte intrigată. Se obişnuise cu bărbaţii care-i făceau avansuri şi putea să se descurce cu ei, dar ar fi preferat să n-o facă, dacă asemenea situaţii puteau fi evitate. Se mândrea cu faptul că era un om care descoperea rapid caracterul celor din jur şi nu crezuse nicio clipă că Devenko îi făcea avansuri. Într-adevăr, nu-i făcuse. Îi oferise o slujbă, mărturisindu-i sincer că "vâna" oameni foarte pricepuţi, că îi remarcase succesul cu compania la "Jewels" şi că dorea să se ocupe de reclamele pentru întreg lanţul "Devenko’s". În acel moment , reclama era făcută de diferite agenţii de publicitate din ţările unde aveau magazine, dar rezultatul era departe de a fi mulţumitor, campaniile nefiind coordonate. Avea nevoie de o agenţie proprie şi dorea ca ea să o conducă. Urma să conducă o echipă excelentă, să beneficieze de translatori. Va avea control deplin şi un salariu care o amuţi atunci când Devenko i-l spuse. Deci, de ce mai ezita? Urcase atât cât se putuse în ierarhia de la "Martin and Sandown". Nu se temea să-şi asume responsabilitatea şi ştia că era bună în meseria ei. Pe Tolly îl admira şi îl respecta foarte mult, deci nu ar fi fost problema să lucreze pentru el. În timpul ultimelor săptămâni ajunsese să-l cunoască foarte bine. Îi acceptase invitaţia la cină, îl însoţise în excursiile sale fără a lăsa pe nimeni să ghicească faptul că i se propusese o slujbă, deoarece Anatol Devenko spusese tuturor că se afla la Londra în calitate de turist. Nu conta deloc dacă numele lor erau alăturate şi deveneau astfel subiect de scandal. Trebuie că avea ceva de puritan în ea, gândi Imogen sorbindu-şi absentă vinul. În adâncul sufletului simţea că succesul trebuia câştigat. Tot ce-i aparţinea fusese dobândit prin muncă grea, părinţii ei fuseseră prea ocupaţi să ţipe şi să se plesnească unul pe altul pentru a-şi observa copilul liniştit, închis în sine, lăsândo astfel să-şi aleagă singură cariera. Iar oferta lui Tolly era cu mult deasupra celor mai îndrăzneţe visuri ale sale. Îi fusese înmânată pe o tavă, gândi ea şi nu prea avea încredere în succesul enorm şi imediat. Cred că aş putea să-ţi spun ceva care să-ţi distragă atenţia de la intimidanta perspectivă de a lucra pentru mine , o smulse Tolly din gânduri cu o grimasă, care o făcu să dorească să nege că el, personal, ar fi avut vreo legătură cu ezitarea ei. Aş avea nevoie de părerea ta, ca femeie sofisticată şi extrem de talentată, asupra unei case pe care intenţionez să o cumpăr. O casă? întrebă Imogen neatentă. După cum i se spusese, Tolly se născuse în State şi trăise acolo toată viaţa. Nu şi-l putea imagina mutându-se de acolo la vârsta de aproape şaptezeci de ani. - Aici? În Londra? Vrei să spui că ai de gând să locuieşti aici? Îşi înclină capul de un gri ca oţelul. Nu, lângă Windsor. Mi-ar plăcea să-mi stabilesc aici cartierul general cât timp se va lucra la noul meu magazin. Nu mai sunt atât de tânăr încât să mă bucur la gândul că va trebui să zbor peste Atlantic la intervale regulate şi nici atât de bătrân încât să-mi placă sa locuiesc într-un hotel pe o perioadă nelimitată de timp. De asemenea, sediul agenţiei noastre de publicitate se va afla aici, în Londra. Mi-ar plăcea să-ţi stau la dispoziţie cu sfaturi, dacă vei avea nevoie de ele.Ochii săi căprui sclipiră cu căldură, ca şi cum ea ar fi acceptat deja oferta. Îi umplu paharul gol de vin. Fiul meu va avea nevoie de un cămin atunci când se va căsători. Pe moment trăieşte cu geamantanele făcute şi, cum afacerile companiei îl aduc adesea în Europa, o casă lângă Londra ar fi ideală pentru el şi Catrina. Atunci probabil că fiul dumneavoastră şi logodnica lui ar trebui să fie cei care să vadă casa, nu eu, sugeră Imogen, gândind în acelaşi timp că fiul şi moştenitorul lui Tolly era foarte răsfăţat, dacă, la vârsta de treizeci şi şase de ani, nu avusese încă bunul simt să-şi facă un cămin al său. Fiind unicul copil al unui tată extrem de bogat, probabil că era obişnuit ca totul să-i fie pus la dispoziţie, fiind incapabil să o facă de unul singur. Dar habar nu am când se va întoarce Alex din Europa, îi spuse încet Tolly. Iar Catrina se află undeva prin Bahamas cu nişte prieteni, deci sarcina aceasta a căzut tot asupra mea. Şi, în afară de asta, cumpărarea unei case a fost ideea mea. Cei doi tineri nu ştiu nimic, încă, spuse el, terminâridu-şi vinul şi punând paharul pe masă. Dacă le ofer un cămin gata mobilat, s-ar putea să-i fac să se decidă să hotărască ziua. Nu pot decât să sper. Vrei cafea, draga mea? Ea încuviinţă şi spuse: Da, mulţumesc. Se pare că necunoscuta Catrina dădea înapoi. Asta înseamnă că data nuntii n-a fost încă stabilită? întrebă ea fără a fi cu adevărat interesată, căutând să spună ceva pentru a întârzia momentul când avea să accepte sau nu slujba. Din nefericire, nu. Catrina s-ar căsători cu el chiar şi mâine, dar Alex este dificil de prins, în cele din urmă se vor căsători, totuşi, sunt foarte îndrăgostiţi unul de altul. Am sperat să se întâmple aşa chiar din momentul când ea s-a născut. Alex avea doar doisprezece ani pe atunci, dar Stasia, mama Catrinei, care era verişoara mea, şi cu mine, ne-am pus capetele la contribuţie şi am plănuit această căsătorie. O astfel de căsătorie nu numai că va reuni familia, dar va consolida o afacere; Catrina va moşteni de la mama ei un număr considerabil de acţiuni la "Devenko’s". Imogen mai auzise despre asemenea căsătorii în familie, iar povestea familiei lui Tolly era bine cunoscută. Tatăl lui se născuse în Ucraina şi devenise ofiţer în Armata Imperială a ruşilor albi. Se refugiase în State în 1920 cu soţia sa, iar Tolly se născuse şase luni mai târziu. Tatăl său înfiinţase primul magazin universal cu capital împrumutat şi, pe parcurs, sosiseră şi mătuşa şi verişoara sa mai mică Anastasia, alungate de revoluţie. Apoi, doi ani mai târziu, Anastasia se măritase cu un american care finanţase "Devenko’s" şi astfel luase naştere o dinastie financiară. Era o mică minune că Tolly se căsătorise din dragoste, dar se amăgea singur dacă-şi imagina că cei doi erau îndrăgostiţi. O simplă socoteală o asigură pe Imogen că această Catrina avea douăzeci şi patru de ani şi dacă ar fi fost vorba de dragoste între ei doi, s-ar fi căsătorit de acum patru-cinci ani. Peste o jumătate de oră va sosi o maşină cu şofer, îi spuse Tolly şi ţi-aş fi maimult decât recunoscător dacă ai veni cu mine să vizităm proprietatea. Cum te-aş putea refuza dacă pui problema într-o asemenea manieră? zâmbiImogen, mereu impresionată de politeţea lui de modă veche, iar el puse o mână peste a ei, zâmbind cu căldură. Mulţumesc, draga mea. Ca întotdeauna, sunt un norocos să mă bucur de compania ta. Exact în acel moment, de undeva din spatele lor , o voce care ar fi putut îngheţa toată lava unui vulcan spuse: Este cumva o petrecere în doi, sau mă pot alătura şi eu? Alex! După un moment de surpriză, Tolly sări în picioare cu o agilitate care parcă-şi bătea joc de vârsta lui, şi-l îmbrăţişă pe tânărul mult mai înalt, ochii strălucindu-i de dragoste. Imogen îşi ţinea răsuflarea. Alexsander Devenko era un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, un bărbat care ştia ce dorea şi mai ales cum să obţină tot ce dorea. Succesul emana din întreaga lui persoană, de la ţinuta mândră a capului, până la vârfurile pantofilor. Când ai sosit în Anglia? întrebă Tolly. De ce n-ai anunţat? Imogen nu-l mai văzuse atât de fericit, parcă era un căţeluş, care nu se putea abţine să nu dea din coadă. Alex răspunse sec: A fost o hotărâre de moment. Am plecat de la Paris azi dimineaţă, cu avionul companiei. Vocea îi era sumbră, asemenea unei catifele groase şi, aparent fără niciun motiv, Imogen simţi fiori pe şira spinării în timp ce el continuă. Am sunat la hotelul tău imediat ce am ajuns la sol. Una dintre nenumăratele tale secretare mi-a spus că iei masa aici. Am venit direct aici, să te văd. Era un glas pe care l-ar fi putut asculta la nesfârşit, dar Tolly îl opri: E atât de bine să te văd, băiete! Şi desigur că vei lua cafeaua cu noi şi... , se întoarse îngrozit. Draga mea, oare ce părere ţi-ai făcut despre mine? Imogen, permite-mi să te prezint fiului meu, Alexsander. Alex, aceasta este prietena mea foarte bună, Imogen Paige. Putu vedea că era foarte stânjenit de scăparea sa şi îi zâmbi blând, plină de simpatie înainte de a-şi îndrepta atenţia spre bărbatul mai tânăr. Şi apoi zâmbetul îi muri pe buze când îi întâlni privirea cercetătoare, strecurată printre gene şi văzu linia severă a gurii. Miss Paige, spuse el fără a zâmbi, supunând-o unei priviri reci, iar Imogenîngheţă, nefiind obişnuită să fie întâmpinată cu o asemenea animozitate deschisă. Dar se pare că Tolly nu observase nimic, fiind ocupat să toarne cafeaua proaspătă în ceşti şi spuse: N-ai vrea să-ţi petreci după-amiaza cu noi? Imogen şi cu mine avem de gând să mergem să vedem o casă pe care intenţionez să o cumpăr. Aş aprecia dacă ţi-ai da şi tu cu părerea. Zâmbi larg, gândindu-se fără nicio îndoială la ziua când avea să o ofere cuplului. Imogen surprinse expresia îngheţată a chipului tânărului când spuse: N-aş rata acest lucru pentru nimic în lume! Ochii i se îngustaseră când tatăl lui încuviinţă fericit, apoi, în timp ce acesta se scuză, îndreptându-se spre toaletă, spuse aproape scuipând cuvintele: Nu e deloc în siguranţă atunci când e lăsat singur în lume. Imogen deveni brusc lividă. În câteva minute, părerea ei despre Alexsander Devenko se schimbase în totalitate. Blegul din închipuirile ei se transformase într-un bărbat teribil de sigur pe sine dar această impresie nu durase decât câteva secunde. Exact în acest moment se afla faţă în faţă cu un ticălos arogant, cu o inimă îngheţată, groaznic de plictisitor şi spuse rece: Tatăl tău este unul dintre cei mai capabili bărbaţi pe care îi cunosc, iar remarca ta este total nepotrivită. În plus, este dotat cu farmec şi maniere elegante, pe care tu nu le-ai înţelege nici dacă ar fi rostite pe silabe. Simţi cum o cuprinde furia, înroşindu-i pielea de fildeş, tulburându-i calmul rece. Dar dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege permise ca sentimentele să-i domine bunul simţ. N-avea niciun drept să stea acolo privind-o rece cu ochii de culoarea ambrei, ca şi cum tatăl lui ar fi fost senil. Iar el ripostă: Sunt singur că ar fi flatat de mărturisirea ta. Se instală comod în scaun, cu trăsăturile sale agresiv de frumoase, parcă sculptate în piatră. Costumul din trei piese, impecabil croit, scotea în evidenţă situaţia sa materială înfloritoare. Dar, spuse el, niciun prost nu e destul de prost ca un bărbat în vârstă, nu-i aşa? Totuşi, din întâmplare, ţin foarte mult la el şi nu pot sta deoparte să privesc cum o tânără în căutare de avere îl faoce să se comporte ca o maimuţă. Imogen îl privi atunci cu ochii larg deschişi, asemeni unor pete de cerneală, cu gura căscată. Pentru o clipă fu şocată. Pur şi simplu nu putea să creadă ceea ce auzise. Apoi, adrenalina începu să-i curgă prin vene, cu o viteză din ce în ce mai mare şi adunându-se, se ridică în picioare. Nu mai rămân aici să ascult prostiile pe care le debitezi! i-o trânti ea. Poate c-o să-i explici tu tatălui tău de ce prefer să-l aştept afară. "Lasă-l să se descurce singur!" gândi ea fierbând de furie. Dar el o prinse de mână, trăgând-o la loc pe scaun. Vei pleca când îţi voi permite eu! Şi atunci, doamnă, va fi pentru totdeauna. Obişnuiesc să citesc ziarele ori de câte ori sunt în străinătate. Imediat ce am citit articolaşul acela despre tine şi tata ca fiind "buni prieteni", am venit să pun capăt acestei prietenii. Deci, aşa cum am spus, când vei pleca, o vei face pentru totdeauna! Imogen inspiră adânc. Pulsul îi bătea sălbatec şi în orice minut putea uita că obişnuia să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă o scenă de care oamenii să poată vorbi încă mulţi ani de acum înainte! Dar Tolly o salvă de la o asemenea ruşine, întorcându-se repede la masă şi cu o anume dificultate reuşi să-şi compună o figură indiferentă. Dacă i-ar fi dezvăluit acuzaţiile dezgustătoare ale fiului său ar fi foarte rănit şi nu dorea asta. Aşa că, strânse din dinţi şi se abţinu când Alex se ridică şi se întoarse către tatăl său. Dă-mi, te rog, adresa casei. Vin şi eu puţin mai târziu. Nu plecaţi de acolo înainte de a sosi şi eu. Nu vreau să cumperi cine ştie ce vechitură cu preţ de casă nouă.Şi, deşi îi zâmbea tatălui său, atunci când o privi, ochii îi erau ca de gheaţă. Sunt sigur că ne vom revedea, miss Paige. Crede-mă, de-abia aştept.   continuarea o gasiti aici... 

Exclusiv de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -Arătaţi bine,doamnă Merritt. -Arăt ca dracu'.Vanessa Merritt arăta într-adevăr ca dracu',dar Barrie se simţi jenată,că fusese prinsă făcând un compliment nesincer.Încercă să se reabiliteze, cu eleganţă: -După toate prin câte aţi trecut,aveţi dreptul să fiţi puţin răscolită.Oricare altă femeie,inclusiv eu,mai ales eu,s-ar mulţumi să arate ca dumneavoastră,chiar şi când aveţi cea mai dezavantajoasă înfăţişare. -Îţi mulţumesc.Amestecă indiferentă în ceaşca de cappuccino.Dacă nervii ar fi emis sunete,cei ai Vanessei Merritt ar fi clănţănit la fel ca linguriţa,când o puse  la loc în farfurioară,cu gesturi tremurătoare. -Dumnezeule!Pentru o ţigară,numai,te-aş lăsa să-mi smulgi toate unghiile cu cleştele.Categoric,nu fusese niciodată văzută fumând în public,aşa că Barrie se miră să afle că era fumătoare.Deşi dependenţa de nicotină putea explica de ce era atât de nervoasă.Mâinile nu-i stăteau un moment locului.Işi răsucea şiragul de perle,se juca încontinuu cu cerceii discreţi cu diamante din urechi şi-şi potrivea la nesfârşit ochelarii de soare RayBans care aproape îi ascundeau cearcănele vinete şi umflate de sub ochi.Ochii aceia spectaculoşi contribuiau în mare măsură la frumuseţea el.Până azi.Azi,remarcabilul lor albastru ca marea reflecta durere şi deziluzie.Azi,arătau ca ochii unui înger care tocmai întrezărise pentru prima oară,înfricoşător,iadul. -Tocmai mi s-au terminat cleştii,spuse Barrie.Dar le am pe astea.Scoase din geanta ei mare de piele un pachet de ţigări nedesfăcut şi îl împinse peste masă. Se vedea limpede că o tenta pe doamna Merritt.Ochii ei răvăşiţi scrutară nervoşi terasa exterioară a restaurantului.Nu mai era ocupată decât o singură masă,de către câ iva bărbaţi,iar un chelner slugarnic se învârtea prin apropiere.Chiar şiț   aşa,refuză ţigara. -Mai bine nu.Dar dumneata nu te jena. -Nu fumez.Le port doar în caz că vreun interlocutor de-al meu are nevoie să se relaxeze. -Înainte să-i dai lovitura de graţie.Barrie râse. -Tare mi-aş mai dori să fiu atât de periculoasă. -De fapt,cel mai talentată eşti la reportajele de interes uman.Avu o surpriză plăcută să constate că doamna Merritt era la curent cu lucrările ei. -Vă mulţumesc. -Unele dintre emisiunile dumitale au fost de-a dreptul excepţionale.Ca aceea despre bolnavul de SIDA.Şi cea cu mama a patru copii,singură şi fără casă. -Aceea a canditat la un premiu de specialitate.Barrie nu văzu nici un motiv să precizeze că ea însăşi îşi scrisese materialul. -M-a făcut să plâng,spuse doamna Merritt. -Şi pe mine. -De fapt,eşti atât de talentată,încât adeseori m-am întrebat de ce nu te-ai afiliat unei reţele. -Am avut unele greutăţi.Fruntea netedă a Vanessei Merritt se încreţi.  -Nu cumva un reportaj despre judecătorul Green,care.... -Da acela a fost,o întrerupse Barrie; nu era o conversaţie în care să-şi dorească enumerate eşecurile.De ce m-a i căutat,doamnă Merritt?ț Sunt încântată dar şi curioasă.Surâsul Vanessei Merritt se şterse treptat.Pe un ton scăzut,serios,spuse: -M-am exprimat clar,nu-i aşa? Nu- i dau un interviu.ț -Înţeleg.Nu înţelegea.Barrie Travis nu avea nici un indiciu de ce îi telefonase din bun senin doamna Merritt,invitând-o la o cafea.Se cunoşteau superficial de ciţiva ani,dar,categoric,nu erau prietene. Până şi locul ales pentru întâlnire era curios.Restaurantul se număra printre cele câteva înşirate pe malul canalului de legătură dintre Potomac şi Tidal Basin. După căderea întunericului,cluburile şi ospătăriile de pe Water Street se umpleau de oameni,majoritatea turişti.Unele făceau afaceri culinare respectabile, dar la mijlocul după-amiezei,în zi de lucru,restaurantele erau aproape pustii. Poate că locul acela fusese ales tocmai pentru izolarea sa.Barrie lăsă să cadă un cub de zahăr în cappuccino,apoi îl amestecă alene,privind peste balustrada de fier a teraseiEra o zi mohorâtă,noroasă.Apele canalului făceau valuri.Iahturile şi iolele ancorate în portul de agrement tresăltau pe undele cenuşii.Umbrela de pânză de deasupra mesei se clătina trosnind în vântul cu rafale care purta miros de ploaie şi peşte.De ce stăteau afară,într-o zi atât de urâtă?Doamna Merritt amestecă laptele spumos din cappuccino şi în sfârşit luă o sorbitură. -S-a răcit. -Doriţi altul? o întrebă Barrie.Chem ospătarul. -Nu,mulţumesc.De fapt,nici pe ăsta nu-l voiam.O cafea însemna doar,ştii... Ridică dintr-un umăr,cândva suplu şi elegant,dar acum devenit ciolănos de-a binelea. -Doar o scuză? completă Barrie.Vanessa Merritt înălţă capul.Prin ochelarii de soare,Barrie îi distinse în ochi o sumbră sinceritate. -Trebuia să vorbesc cu cineva. -Şi v-aţi gândit la mine? -Ei bine,da. -Fiindcă vreo două articole de-ale mele v-au făcut să plângeţi? -Şi de-asta,şi datorită mesajului de condoleanţe pe care mi l-ai trimis.M-a emoţionat.Adânc. -Mă bucur că v-a oferit puţină mângâiere. -Nu...Nu am multe prietene apropiate.Dumneata şi cu mine suntem cam de aceeaşi vârstă.M-am gândit că ai putea fi o bună cutie de rezonanţă. Înclină capul.O coamă de păr castaniu se rostogoli înainte,ascunzându-i parţial pomeţii obrajilor clasici şi bărbia aristocratică.Cu voce calmă,Barrie spuse: -Mesajul n-a putut exprima destur regretul meu pentru cele întâmplate. -De fapt,a reuşit.Îţi mulţumesc.Vanessa Merritt scoase din poşetă un şerveţel şi şi-l strecură sub ochelarii de soare,pentru a se şterge la ochi. -Nu ştiu de unde-mi vin,spuse ea,vorbind despre lacrimile ce îmbibau şerveţelul.   Până acum,ar fi trebuit să fiu deshidratată complet. -Despre asta doriţi să vorbim? întrebă cu blândeţe Barrie.Despre copil? -Robert Rushton Merritt,izbucni cu tărie femeia.De ce evită toată lumea să-i rostească numele?A avut un nume,pentru numele lui Dumnezeu.Timp de trei luni a fost o persoană şi a avut un nume. -Presupun...Nu-i lăsă lui Barrie timp să răspundă. -Rushton era numele de fată al mamei mele,explică doamna Merritt.I-ar fi plăcut ca primul ei nepot să-i poarte numele de familie.Privind peste apele turbulente ale canalului,continuă să vorbească,cu voce îndepărtată. -Şi întotdeauna mi-a plăcut numele de Robert.E un nume direct,fără căcănării. Vulgaritatea o surprinse pe Barrie.Era o asemenea abatere de la personalitatea de doamnă sudistă a Vanessei Merritt.În toată viaţa ei,Barrie nu se mai simţise niciodată atât de incapabilă să răspundă.În împrejurările date,ce s-ar fi potrivit mai mult? Ce-i putea spune unei femei care tocmai îşi îngropase copilul? Ce înmormântare frumoasă?Deodată,doamna Merritt întrebă: -Ce ştii despre asta?Barrie fu prinsă pe nepregătite.Era cumva sfidată?Ce ştii dumneata despre pierderea unui copil?Ce ştii dumneata cu adevărat despre ceva? -Vă referiţi la...? Adică,la moartea copilului...vreau să zic,a lui Robert? -Da.Ce ştii despre ea? -Nimeni nu se pricepe cu adevărat la S.I.D.S.,nu-i aşa?întrebă Barrie,bâjbâind să prindă înţelesul ascuns al întrebării.   Răzgândindu-se vizibil în legătură cu ţigara,doamna Merritt deschise pachetul. Avea mişcări ca ale unei marionete,smucite şi dezarticulate.Degetele care ridicară ţigara la buze tremurau.Barrie pescui repede o brichetă din geantă. Vanessa Merritt nu reîncepu să vorbească decât după ce trase de dteva ori în piept,adânc.Tutunul n-o calma.În schimb,devenea tot mai agitată. -Robert dormea,pe-o parte,rezemat pe o perniţă din acelea mici,aşa cum mi se arătase să-l pun.S-a întâmplat atât de repede!Cum s-a putut..   Vocea i se frânse. -Vă învinuiţi singură? Ascultaţi-mă.Barrie întinse mâna peste masă,îi luă doamnei Merritt ţigara şi o strivi în scrumieră.Apoi strânse mâna rece a femeii între palmele ei.Gestul său impulsiv fu observat de oamenii de la cealaltă masă. -Robert a murit în leagăn.Moartea de S.I.D.S.a copiilor mici li se întâmplă la mii de mame şi taţi,în fiecare an,şi nu e nici măcar unul care să nu-şi pună la îndoială talentele părinteşti.Firea umană ne îndeamnă să punem orice tragedie pe seama cuiva,aşa că oamenii se învinuiesc singuri.Nu cădeţi în capcana asta.Dacă începeţi să vă consideraţi responsabilă de moartea copilului dumneavoastră,s-ar putea să nu vă mai reveniţi niciodată.Doamna Merritt scutura viguros din cap.   -Nu înţelegi.A fost vina mea.După ochelarii de soare,ochii îi săgetau în jur.Îşi retrase mâinile dintre ale lui Barrie,le duse de la obraz la tăblia mesei,în poală,la linguriţă,la gât,într-o nepotolită căutare a liniştii. -Ultimele câteva luni de sarcină au fost insuportabile.Câteva momente,îşi acoperi gura cu mâna,ca şi cum ultimul trimestru ar fi fost indescriptibil de chinuitor. -Apoi,s-a născut Robert.Dar,în loc să-mi revin,aşa cum sperasem,mă simţeam tot mai rău.Nu puteam... -Ce nu putea i?Să face i fa a?Toate noile mame trec prin acest post-partum iț ț ț ș se sim cople ite,o asigură Barrie.Vanessa Merritt îşi frământa fruntea cuț ș           vârfurile degetelor. -Nu înţelegi,repetă ea,într-o şoaptă încordată.Nimeni nu înţelege.Nu am pe nimeni căruia să-i spun Nici măcar pe tatăl meu.O,Doamne,nu ştiu ce să fac! Dezlănţuirea emoţională îi era atât de evidentă,încât oamenii de la masa alăturată se întoarseră s-o privească.Chelnerul se apropie,cu o expresie neliniştită.Barrie vorbi repede,printre dinţi: -Vanessa,te rog,stăpâneşte-te.Toată lumea se uită.Fie din cauză că Barrie i se adresase pe numele mic,fie din vreun alt motiv,criza se potoli imediat.   Activitatea nervoasă a mâinilor încetă.Lacrimile îi secară pe loc.Dădu pe gât cafeaua rece pe care cu câteva clipe înainte susţinuse că n-o voia,apoi sfârşi prin a-şi tampona înţepată,cu şervetul,buzele incolore.Barrie urmări cu uimire transformarea.Complet restabilită,cu voce calmă,stăpânită,femeia spuse: -Conversaţia a fost strict confidenţială,just? -Absolut,răspunse Barrie.Mi-aţi dat clar de înţeles,atunci când m-aţi chemat. -Ţinând cont de poziţia dumitale,şi de a mea,îmi dau acum seama că am greşit propunând această întâlnire.Nu mi-am mai venit în fire,de când a murit Robert Crezusem că aveam nevoie să discut despre asta,dar m-am înşelat.Comentariile nu fac decât să mă înnebunească şi mai mult. -V-ati pierdut copilul.Aveţi dreptul să vă descărcaţi,îi puse Barrie o mână pe braţ.Fiţi mai blândă cu dumneavoastră înşivă.S.I.D.S.se întâmplă,pur şi simplu. Femeia îşi scoase ochelarii de soare,privind-o pe Barrie drept în ochi. -Oare?Apoi,Vanessa Armbruster Merritt,Prima Doamnă a Statelor Unite,îşi puse la loc ochelarii RayBans,îşi trase pe umăr cureaua poşetei şi se ridică.   Agenţii din Serviciul Secret de la masa vecină se ridicară şi ei,grăbiţi.Li se alăturară încă trei,care stătuseră postaţi de-a lungul balustrăzii de fier,nevăzuţi. Strânseră rândurile,grupaţi,în jurul Primei Doamne,şi o escortară de pe terasa restaurantului,spre limuzina care o aştepta.   descarcare gratuită de aici...