Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

Martora de Sandra Brown PROLOG Copilul sugea la sânul mamei. — Pare un copilaş fericit, remarcă sora. Îţi dai seama imediat dacă un copil e mulţumit sau nu. După mine, acesta e. Kendall izbuti să schiţeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversaţie. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea şi copilul ei supravieţuiseră accidentului. În camera de consultaţii a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienţi de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi şi aţele, era o chiuvetă din oţel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptuşită în mijlocul încăperii strâmte, ţinându-şi băieţelul în braţe. — Cât are? o întrebă sora. — Trei luni. — Numai atât? Pare mai mare! — E foarte sănătos. — Cum ai zis că-l cheamă? — Kevin. Sora le zâmbi şi apoi clătină din cap a mirare. — E un adevărat miracol că aţi scăpat cu viaţă din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ţi-a fost frică? Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simţit frica. Maşina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din faţă strigase ceva, iar şoferul răsucise de volan şi apăsase pe frână, dar fusese prea târziu. Când roţile alunecaseră pe pavajul ud, maşina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieşind de pe şosea şi rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică şi de gravitaţie. Kendall îşi aminti zgomotele care însoţiseră goana maşinii pe panta acoperită de vegetaţie. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua şi geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani şi cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflaţi înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuţise pe toţi. Deşi îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit. Inerţia forţase roţile din spate să se ridice de la pământ şi atunci când maşina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte. Pe bancheta din spate, ţinută de centură, Kendall supravieţuise. Şi, deşi maşina se aflase într-o poziţie precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ţinându-l pe Kevin în braţe. — E un ţinut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reuşit să urci panta aia? Nu fusese deloc uşor. Ştiuse că urcuşul până la şosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze şi pe Kevin îngreunase şi mai mult lucrurile. Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi şi rădăcini de copaci printre care erau răspândiţi bolovani ascuţiţi. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal şi, în câteva minute, o udase până la piele. Muşchii braţelor, picioarelor şi spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanţă. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată şi învineţită. De câteva ori îşi spusese că era inutil şi ar fi vrut tare mult să renunţe, să se oprească şi să doarmă până când elementele naturii le luau vieţile. Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentaţie, aşa că îşi continuase urcuşul. Ţinându-se de ramuri şi de bolovani şi proptindu-şi picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la şosea unde începuse să caute ajutor. Era în pragul delirului când văzuse nişte faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de uşurare şi epuizarea o copleşise. În loc să fugă spre maşină, se prăbuşise în genunchi pe banda de pe mijlocul şoselei, aşteptând ca maşina să ajungă la ea. Salvatoarea ei era o femeie vorbăreaţă care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă şi anunţase autorităţile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece. Ea şi Kevin fuseseră transportaţi cu ambulanţa la cel mai apropiat spital, unde li se acordase toată atenţia. Kevin era nevătămat. Sugea în clipa în care maşina îşi începuse coborârea vertiginoasă. Din instinct, Kendall îl strânsese la piept, protejându-l cu trupul ei. Numeroasele ei tăieturi şi zgârieturi erau dureroase, dar superficiale. Cioburile îi fuseseră scoase din braţe, un proces extrem de neplăcut şi îndelungat, dar nesemnificativ în comparaţie cu ce ar fi putut să se întâmple. Rănile îi fuseseră dezinfectate, dar ea refuzase să se dea un calmant, deoarece alăpta. Şi, în plus, acum că fuseseră salvaţi şi trataţi medical, trebuia să se gândească la o modalitate de a pleca de acolo. Dacă ar fi luat sedative, nu ar mai fi fost lucidă şi trebuia să aibă capul limpede, dacă voia să pună la cale o altă dispariţie. — Acum poate să intre ajutorul de şerif? — Şerif? repetă Kendall, căci întrebarea asistentei o smulsese din reverie. — Aşteaptă să stea de vorbă cu tine încă de când ai fost adusă aici. — Ah, bineînţeles. Să intre. După ce se hrănise, Kevin dormea acum liniştit. Kendall îşi încheie cămaşa pe care i-o dăduseră cei de la spital după ce îşi scosese hainele ude şi însângerate şi făcuse un duş fierbinte. Sora făcu un semn şi omul legii îşi făcu apariţia dând la o parte perdeaua, salutând din cap. — Cum vă simţiţi? Sunteţi bine? o întrebă el scoţându-şi politicos pălăria şi privind-o cu îngrijorare. — Cred că suntem bine, spuse ea după ce îşi drese glasul, încercând să adopte un ton convingător. Suntem foarte bine. — După părerea mea, aţi avut mare noroc că aţi scăpat. — Aşa e. — A fost uşor de văzut cum s-a-ntâmplat, din cauza acelui trunchi de copac căzut. A fost doborât de trăsnet. Pe-aici plouă de câteva zile. Avem impresia că n-o să se mai oprească niciodată. Inundă toată regiunea. Nu mă miră că Bingham Creek v-a acoperit maşina. Râul se aflase la vreo zece iarzi în faţa maşinii distruse. După ce ieşise din ea, Kendall se ghemuise în noroi şi se uitase la râu cu fascinaţie şi spaimă. Apa cu mâl depăşise cu mult cota minimă, purtând tot felul de lucruri şi înconjurând copacii care, în mod normal, se aflau pe maluri. Se cutremură gândindu-se care ar fi putut să le fie soarta dacă maşina ar mai fi alunecat vreo câţiva iarzi după ciocnire. Văzuse cu groază cum maşina căzuse pradă apelor învolburate. Timp de câteva secunde, rămăsese vizibilă, legănându-se spre mijlocul râului, după care se scufundase. În afară de urmele lăsate pe trunchiul copacului şi de dârele adânci şi paralele lăsate de roţi, accidentul nu modificase cu nimic peisajul. — A fost un miracol că aţi ieşit la timp şi că nu v-aţi înecat când s-a scufundat maşina, spuse ajutorul de şerif. — N-am ieşit cu toţii, îl corectă Kendall cu o voce încărcată de emoţie. Mai era o pasageră pe scaunul din faţă. S-a dus la fund odată cu maşina. Când auzi acel lucru, şeriful se încruntă. — Cum? O pasageră? Ca şi cum ar fi privit de undeva din afară, Kendall îşi văzu faţa boţindu-se când începu să plângă, o reacţie întârziată la acel traumatism. — Îmi pare rău. Sora îi dădu o cutie cu şervete de hârtie şi o bătu pe umăr. — E în regulă, scumpo. După actul de curaj de care ai dat dovadă, dă-i drumul şi plângi cât vrei. — N-am ştiut că a mai fost cineva în maşină în afară de dumneavoastră, de copil şi de şofer, spuse şeriful încet, însemn de respect faţă de emoţia ei. Kendall îşi suflă nasul. — Se afla pe scaunul de lângă şofer şi era deja moartă când maşina s-a scufundat. Probabil că a murit instantaneu, în momentul impactului. După ce se convinsese că băieţelul era nevătămat şi observând cât de repede creştea nivelul apei, Kendall se apropiase de maşină cu teamă, aproape sigură de ceea ce avea să descopere. Partea aceea suferise cel mai mult de pe urma ciocnirii. Uşa era adâncită şi geamul fusese spart. Aruncând numai o privire, Kendall îşi dăduse seama că femeia era moartă. Trăsăturile ei plăcute nu mai erau de recunoscut datorită faptului că oasele şi ţesuturile feţei fuseseră distruse. Bordul şi câteva părţi ale motorului îi străpunseseră pieptul, iar capul îi atârna pe tetieră într-o poziţie cât se poate de nefirească. Ignorând sângele şi priveliştea oribilă, Kendall atinsese gâtul femeii în preajma carotidei, dar nu-i simţi pulsul. — Mă gândeam că ar trebui să-i salvez şi pe ceilalţi, îi explică ea şerifului după ce descrise scena. Aş vrea s-o fi scos şi pe ea dar ştiind că era deja moartă… — Aţi făcut ce trebuia, i-aţi salvat pe cei în viaţă. Nimeni nu v-ar putea găsi vreo vină pentru alegerea pe care aţi făcut-o, spuse el şi apoi arătă spre copilaşul care dormea. Aţi făcut mult mai mult decât v-ar putea cere cineva. Cum a fost cu şoferul? După ce se convinsese că pasagera era moartă, Kendall îl lăsase pe Kevin jos şi îi acoperise faţa cu un colţ al pledului. Deşi nu avea să se simtă prea bine, avea să fie în siguranţă pe moment. După aceea ocolise maşina împleticindu-se. Şoferul era prăbuşit cu capul pe volan. Învingându-și groaza, Kendall îl strigase pe nume şi îi atinsese umărul. Îşi aminti că îl zgâlţâise uşor şi cât de tare se speriase când el se prăbuşise pe spate din cauza acelei mişcări. Ea se cutremurase când văzuse cum îi şiroia sângele din gură. În tâmpla dreaptă avea o rană adâncă, altminteri faţa îi era intactă. Ochii îi erau închişi, dar, în clipa aceea, ea nu fusese sigură că era mort. Vârî mâna înăuntru şi îi atinse pieptul. Inima îi bătea. Apoi, deodată, maşina alunecase pe terenul neregulat, trăgând-o şi pe ea. Braţul, care se mai afla încă în interior, aproape că îi fusese smuls din încheietură. Autovehiculul se oprise nesigur, dar ea ştia că nu avea să mai dureze mult până avea să fie înghiţit de apa care îi atingea deja roţile. Solul suprasaturat ceda sub greutatea maşinii. Nu era timp de stat pe gânduri sau de cântărit posibilităţile, ori pentru a se gândi cât de mult ar fi vrut să scape de el. Avea toate motivele să se teamă de el şi să-l dispreţuiască. Dar nu îi dorea moartea. N-ar fi dorit niciodată acest lucru. O viaţă, indiferent a cui, merita salvată. Astfel, adunându-şi forţele, începuse să dea la o parte noroiul şi crengile care o împiedicau să deschidă portiera. În cele din urmă, când izbutise să o deschidă, el se prăbuşise în braţe şi capul lui plin de sânge îi căzuse pe umăr. Sub greutatea lui, ea alunecase în genunchi. Cuprinzându-i pieptul cu braţele, îl trase din dreptul volanului. Fusese nevoie să depună un efort extraordinar. De câteva ori alunecase în noroi şi căzuse, dar de fiecare dată, se ridicase, se proptise bine pe picioare și-și reînnoise efortul de a-l trage din maşină. Picioarele lui abia trecuseră de prag când maşina alunecase din nou, fiind luată de apă. Kendal relată povestea, omiţând propriile gânduri, iar când termină, îl văzu pe şerif stând în picioare, aproape în poziţie de drepţi, arătând de parcă ar fi vrut să o salute. — Doamnă, probabil c-o să primiţi o medalie. — Mă cam îndoiesc, murmură ea. El scoase un carneţel şi un stilou din buzunarul de la piept al cămăşii. — Numele? Vrând să tragă de timp, ea se prefăcu că nu înţelegea. — Poftim? — Numele dumneavoastră. Puţinii oameni care lucrau la acel spital fuseseră amabili şi îi primiseră fără să-i vâre sub nas tot felul de formulare şi chestionare. Aşa ceva nu se întâlnea într-un spital dintr-un oraş mare. Dar într-o localitate rurală din Georgia, mila întrecea grija de a aduna cartele de asigurări. Cu toate acestea, acum, Kendall era confruntată cu realitatea sumbră şi nu era pregătită. Încă nu se hotărâse ce să facă, cât de mult să spună, unde să plece de acolo. Nu îi era greu să modifice adevărul. O mai făcuse şi altă dată. Toată viaţa. De multe ori. Dar era foarte grav să mintă poliţia. Nu mersese niciodată atât de departe. Lăsându-şi capul în jos, îşi masă tâmplele şi se gândi să ceară, totuşi, un calmant pentru a-şi potoli acea durere de cap infernală. — Numele meu? repetă ea, rugându-se să-i vină vreo idee strălucită. Sau al femeii care a murit? — Să-ncepem cu al dumneavoastră. Ea îşi ţinu răsuflarea o clipă, după care spuse încet: — Kendall. — Se scrie K-E-N-D-A-L-L? întrebă el notând în carneţel şi ea încuviinţă. Bine, doamnă Kendall. Tot aşa se numea şi decedata? — Nu, Kendall e… Înainte să poată corecta greşeala poliţistului, ea văzu perdeaua dându-se la o parte cu un zgomot de inele de metal frecate pe o bară neunsă şi medicul de gardă îşi făcu apariţia. Îi stătu inima în loc. — Cum se simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. — Trăieşte, graţie dumitale, spuse doctorul zâmbind. — Şi-a recăpătat cunoştinţa? A zis ceva? Ce v-a spus? — Vrei să vezi cu ochii dumitale? — Pre… presupun că da. — Hei, doctore, stai puţin. Am nişte întrebări să-i pun, se plânse poliţistul. Ştii foarte bine că sunt o mulţime de treburi de făcut. — Nu pot să aştepte? E tulburată şi nu pot să-i dau niciun calmant pentru că alăptează. Poliţistul îi aruncă o privire copilului şi privi apoi spre sânul lui Kendall, roşind puternic. — Bănuiesc că mai putem să-ntârziem puţin, dar până la urmă tot trebuie s-o facem. — Sigur, sigur, zise doctorul. Sora îl luă pe Kevin din braţele lui Kendall, dar băieţelul nu se trezi. — O să-i găsesc micuţului un pătuţ. Nu-ţi face griji pentru el. Du-te cu domnul doctor. Poliţistul se jucă cu borul pălăriei, mutându-se de pe un picior pe altul. — O să aştept aici. Pe urmă, când o să fiţi gata, doamnă, ştiţi, trebuie să lămurim… — Bea o cafea în timpul ăsta, îi sugeră doctorul. Acesta era tânăr şi cu tupeu şi, după părerea lui Kendall, foarte plin de sine. Se îndoia că se uscase cerneala de pe diploma lui, dar era evident că îi plăcea să-şi impună firava autoritate. Fără să-i mai arunce vreo privire poliţistului, o conduse pe coridor. — Are o fractură de tibie, spuse el. Nu are nimic deplasat, aşa că n-o să fie nevoie de vreo operaţie. În această privinţă a fost extrem de norocos. După felul în care ai descris starea maşinii… — Acoperişul era ca un evantai de hârtie. Nu ştiu cum de nu i-a zdrobit volanul pieptul. — Exact. Mi-era teamă să nu aibă coaste rupte, hemoragie internă, vreun organ afectat, dar n-am văzut nimic de acest gen. Funcţiile lui vitale s-au stabilizat. Asta-i vestea cea bună. Cea proastă este că a primit o lovitură foarte puternică la cap. Radiografiile arată doar o uşoară fractură a craniului, dar a fost nevoie de câteva duzini de cusături ca să-nchid rana. În momentul ăsta nu-i o privelişte prea plăcută, dar, până la urmă, părul o s-o acopere din nou. N-o să-i ia prea mult din frumuseţe, spuse el şi îi zâmbi. — A pierdut mult sânge. — I-am făcut o transfuzie ca să fim mai siguri. A suferit o contuzie, dar dacă o să stea liniştit câteva zile, o să fie bine. Datorită piciorului rupt, o să stea în ghips cel puţin o lună. N-o să aibă încotro decât să stea întins, să lenevească şi să aştepte vindecarea. Am ajuns, zise el dirijând-o spre o uşă. Abia şi-a recăpătat cunoştinţa de câteva minute, aşa că e încă puţin ameţit. Doctorul intră în încăperea slab luminată înaintea ei. Kendall ezită în prag, rotindu-şi privirea prin cameră. Pe un perete se afla o imagine de prost gust care îl înfăţişa pe Isus înălţându-se la cer, iar pe peretele opus, era un poster anti-SIDA. Era o încăpere semiintimă, cu două paturi, dar el era singurul pacient. Piciorul rănit, care acum era în ghips, era proptit pe o pernă. Fusese îmbrăcat într-o cămaşă de spital care îi ajungea doar până la jumătatea pulpelor. Acestea păreau puternice şi bronzate pe aşternutul alb. O soră îi lua tensiunea. Sprâncenele lui negre erau aproape unite sub bandajul lat care îi înconjura capul. În păr avea sânge închegat şi o soluţie dezinfectantă. Braţele îi erau pline de vânătăi, iar faţa îi era schimonosită din cauza umflăturilor, contuziilor şi vânătăilor, dar ea îl recunoştea după gropiţa din bărbie şi după forma gurii din care acum ieşea un termometru. Doctorul se duse repede lângă pat şi aruncă o privire pe fişa pe care o completase asistenta. — Din ce în ce mai bine, spuse el şi îşi murmură aprobarea şi când sora îi arătă temperatura pacientului din acel moment. Deşi Kendall continua să ezite în prag, privirea pacientului se opri asupra ei. Străpunse adâncimile umbrite ale ochilor duşi în fundul capului şi întunecaţi din cauza pierderii sângelui şi datorită durerii suferite, dar acea privire pătrunzătoare era la fel de incisivă ca întotdeauna. Prima oară când se uitase direct în ochii aceia, ea le simţise şi le respectase puterea de percepţie. Ba se şi temuse puţin de ei. Încă se mai temea. Părea să posede o capacitate teribilă de a vedea prin ea, într-un fel cât se poate de tulburător. O descoperise încă de la prima întâlnire. Recunoştea o persoană mincinoasă atunci când o vedea. Ea spera că acel talent al lui de a-i citi gândurile avea să-l ajute acum să-şi dea seama cât de rău îi părea că fusese rănit. Dacă n-ar fi fost ea, accidentul nu ar fi avut loc niciodată. El condusese, dar ea era de vină pentru suferinţa lui. Dându-şi seama de acest lucru, ea fu cuprinsă de remuşcări. Era ultima persoană pe care el ar fi vrut să o vadă lângă patul lui de spital. Înţelegându-i greşit ezitarea, sora zâmbi şi îi făcu semn să înainteze. — Poţi să intri. Învingându-și teama, Kendall păşi în încăpere şi îi aruncă pacientului un zâmbet fugar. — Bună. Cum te simţi? El o fixă cu răceală timp de câteva clipe şi, după aceea, se uită la doctor, la soră, şi din nou la Kendall. — Cine eşti? întrebă el atunci cu o voce slabă şi răguşită. Doctorul se aplecă deasupra lui. — Vrei să spui că n-o recunoşti? — Nu. Ar trebui? Unde mă aflu? Cine sunt? Doctorul îl privi cu gura căscată. Sora era stupefiată; furtunul aparatului de luat tensiunea îi atârna în mână, iar Kendall păru şocată, deşi în ea se dădea o luptă teribilă. Mintea încerca să asimileze acea schimbare şocantă şi se întreba cum să folosească acel lucru în avantajul ei. Doctorul fu primul care îşi reveni. Cu un entuziasm contrazis de zâmbetul său slab, zise: — Ei bine, se pare că pacientul nostru a rămas cu o amnezie de pe urma contuziei, ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Sunt convins că e vorba de ceva temporar. Nimic care să ne facă să ne îngrijorăm. O să râdeţi de acest lucru peste o zi, două. Apoi se întoarse spre Kendall. — Deocamdată, eşti singura noastră sursă de informaţii. Bănuiesc că ar trebui să ne spui – şi să-i spui şi lui – cine este. Ea ezită un moment îndelungat, iar doctorul şi sora o priveau, aşteptându-i răspunsul. Pacientul părea şi curios şi speriat de acesta. Făcu ochii mici, bănuitori, dar Kendall îşi dădu seama că el chiar nu îşi amintea nimic. Nimic! Acel lucru era o fericire neaşteptată, un dar incredibil de generos al sorţii. Era aproape prea bun, prea copleşitor şi prea complicat pentru a se descurca fără să fi avut timp să se pregătească. Un singur lucru ştia cu certitudine: ar fi fost o proastă dacă nu l-ar fi primit cu amândouă mâinile. — E soţul meu, spuse ea cu un calm remarcabil.  

descarcati cartea de aici...  

SANDRA BROWN DRAGOSTE ŞI DATORIE Capitolul unu. În clipa în care îl văzu îşi dădu seama că făcuse o greşeală acceptînd să o ajute pe Alicia. Iată-l pe veranda Casei Fairchild cu valiza într-o mînă, cu maşina de scris portabilă în cealaltă şi cu ochelarii cu rame de baga în creştetul capului, părînd puţin stînjenit pentru faptul că o trezise din somn. Ea, Sloan Fairchild, proprietăreasa pensionului, stătea chiar în dosul uşii principale, strîngîndu-şi capotul la gît şi mutîndu-se cînd pe un picior-, cînd pe altul. De cum îi aruncă o privire lui Carter Madison, îşi simţi stomacul încordîndu-i-se. Deveni teribil de conştientă de goliciunea ei pe sub cămaşa de noapte şi capot. între pulpe, nişte furnicături minunate îi amintiră de propriul sex. – Sloan? Domnişoara Fairchiîd? întrebă el. Ea dădu din cap afirmativ, prostită. – Sînt Carter Madison. Te-am trezii: din somn, nu-i aşa? Părul ei ciufulit, vestimentaţia şi picioarele goale la care el se uita zîmbind o trădau, fără îndoială. – Da, îmi pare rău pentru… spuse ea şi mîna începu să-i alunece pe trup, dar se opri brusc şi şi-o duse din nou la gulerul capotului. Cre… credeam că o să vii mai devreme. Intră. Se dădu la o parte şi deschise uşa mai mult, iar el intră trăgîndu-şi şi bagajele. – Planificasem să vin mai devreme, dar David a avut un meci de fotbal şi s-a înfuriat foarte tare cînd a auzit că n-o să mă duc. Atunci am sunat şi rniam rezervat loc la altă cursă. Meciul a fost programat după ore şi, după ce am sărbătorit victoria cu hamburgeri şi sucuri, abia am izbutit să ajung la aeroport la timp pentru ultima cursă. Nu v-a sunat Alicia? -Nu. – îmi pare rău, spuse el oftînd. Trebuia să sune să-ţi spună că o să întîrzii. îşi puse bagajele pe podea şi îşi îndreptă umerii. – Nu are importanţă. Crede-rnă. El se îndreptă complet şi se uită la ea. Nişte ochi cum nu mai văzuse vreodată îi întîlniră pe ai ei. Pînă şi lumina slabă pe care o ţinea aprinsă în hol le reflecta culoarea căprui deschis. Erau adumbriţi de nişte gene dese de aceeaşi nuanţă cu părul negru. – îmi pare rău că te-am deranjat acum. Alicia mi-a spus că la început n-ai prea vrut să mă găzduieşti. Zîmbetul lui era cam prea încrezător, cam prea îngîmfat şi absolut captivant. Sloan îşi aranja o şuviţă rebelă şi îşi dori ca acea tulburare din partea inferioară a’ trupului să dispară mai repede. – Nu pe dumneata în mod special, domnule Madison, spuse ea cu o voce care spera să sune convingător. Majoritatea pensiunilor sînt ţinute de perechi. Din moment ce eu sînt singură, am ho- tărît ca oaspeţii mei să fie numai perechi sau femei care călătoresc împreună. El o cîntări din privire. – Nu cred că e o idee rea. Trebuie să te gîndeşti şi la reputaţia Casei Fairchild. – Exact, spuse ea strîngîndu-şi capotul mai mult. Turul pe care îl făcuseră ochii iui nu scăpase nesesizat de trupul ei, asupra căruia ea părea să nu mai aibă nici un control. Trăia liniştită de treizeci de ani şi acum, în două minute, acel trup îi devenise străin. – Nu crezi că acest principiu te face să pierzi bani? Ea zîmbi. – Abia fac faţă. Am nevoie de orice oaspete care plăteşte. – Eu sînt un oaspete care plăteşte, spuse el şi, într-un fel, afirmaţia aceea sună ca o profeţie intimă. Ea adoptă o atitudine severă. – Am fost de acord să te găzduiesc numai pentru că eşti logodnicul prietenei mele şi ea m-a rugat să te ţin o lună ca să poţi scrie ultimul capitol al romanului dumitale înainte de nuntă. – Iubita adormită. – Poftim? – Iubita adormită. Aşa se numeşte romanul. -Ah. – Mi-ai citit cărţile? – Da. – Ţi-au plăcut? – Anumite părţi din ele. Eu… – Care părţi? – Mai toate, spuse ea rîzînd de curiozitatea lui. Răspunsul ei îl satisfăcu, dar zîmbetul lui deveni puţin cam prea cald şi cam prea personal pentru simţurile ei deja tulburate. – E minunat că te căsătoreşti cu Alicia, spuse ea repede. – E o femeie extraordinară. – Aşa este. Credeam că… nu, n-are importanţă. – Conţină. Ce credeai? – Ei bine, că n-o să-şi mai revină niciodată după moartea lui Jim. Ea şi băieţii au suferit extrem de mult. Cînd am vorbit cu ea, ieri, părea foarte fericită. Datorită dumitale. Ştiu că te-ai ocupat de majoritatea problemelor ei juridice după moartea lui. – Eram în China cînd s-a întîmplat accidentul. Am venit acasă cît am putut de repede. Jim Russell mi-a fost ani de zile cel mai bun prieten. A fost o onoare, nu o corvoadă, să mă îngrijesc de văduva lui. „Pînă la a te însura cu ea?” ar fi vrut să-l întrebe Sloan, dar de data aceasta tăcu. Făcuse greşeala de a deschide subiectul cu Alicia. — Căsătoria asta înseamnă atît de mult pentru mine, Sloan, îi spusese ea. De cînd… ei bine, ştii foarte bine cît de singură am fost şi ce greu mi-a fost cu băieţii. Carter a fost un om minunat, răbdător, atît cu ei cît şi cu mine, dar şi el a cam ajuns la capătul puterilor. Cred că avem nevoie amîndoi de o, perioadă de despărţire înainte de a face pasul cel mare. – Alicia, îi spusese Sloan şovăielnică, îl iubeşti pe Carter? Urmase o pauză înainte ca Alicia să-i răspun- – Bineînţeles. întotdeauna l-am adorat pe Carter. El şi Jim erau prieteni foarte buni. Vrea să aibă grijă de băieţi şi de mine. Ne iiiibeşte şi noi îl Dragoste şi datorie adorăm. – Ştiu, ştiu, îi spusese Sloan, enervată de faptul că prietena ei nu reuşea să înţeleagă. Mi-ai spus de o sută de ori cum el şi Jim au crescut împreună, cum au mers ia şcoală amîndoi, cum au fost ca fraţii. Dar asta e de ajuns ca să te măriţi cu el? Nu e Jim, Alicia. – Cîtă cruzime, Sloan, cîtă cruzime! Nu voi mai iubi pe nimeni cum l-am iubit pe Jim, dar pe Carter îî iubesc cu totul altfel. Pentru că Jason ţi-a făcut ce ţi-a făcut, eşti sceptică în privinţa oricărei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. De aceea te-ai închis în casa aia veche şi nu te-ai mai uitat la un bărbat în aceşti doi ani de cînd te-a părăsit ticălosul ăla. Din moment ce prietena ei avea dureros de multă dreptate, Sloan îşi ceruse scuze şi încheiase subiectul. Carter şi Alicia păreau să fi ajuns să discute despre căsătorie şi ei nici prin cap nu-i trecea să dea cuiva sfaturi în probleme de iubire. Ieşind din starea de reverie, spuse repede: – Nu ştiu de ce te ţin în hol. Sînt sigură că vrei să mergi în cameră. – Nu mă plîng în privinţa ospitalităţii dumitale. în fond, tocmai te-am făcut să te dai jos din pat. Toţi ceilalţi dorm? – Trei din cele şase dormitoare sînt ocupate şi, da, toţi s-au retras după cină. Afirmaţia aceea părea să sublinieze faptul că erau singuri în holul întunecos şi că ea era în cămaşă de noapte, în capot şi desculţă. Stăpînită de nervozitate, îşi umezi buzele. – Alicia mi-a spus că ai dori o cameră mare, cu baie proprie, zise ea şi arătă apoi spre etaj. Ultima uşă din capătul holului. El nu părea să vrea să urce imediat. în orice caz, nu făcu nici o mişcare. – Nu ţi-a fost teamă să-i deschizi unui bărbat la această oră tîrzie? – Alicia mi te-a descris şi, în plus, te-am recunoscut din fotografia de pe coperta ultimei cărţi. El se încruntă exagerat, dar, în timp ce o sprinceană i se arcui, cealaltă rămase întinsă. – Doamne, sper că nu. Agentul meu a insistat asupra costumului Brooks Brothers. Cred’ că m-au şi pieptănat înainte să-mi facă fotografia. Acum nu era pieptănat. Ceaţa din San Francisco se aşezase pe părul lui ca un văl sclipitor, cîteva picături strălucind pe şuviţele roşcate care îi căzuseră pe frunte şi îi atingeau gulerul şi vîrfu- rile urechilor. Era încîntător de neîngrijit. Iar geaca kaki nu văzuse niciodată emblema Brooks Brothers. De fapt, arăta de parcă ar fi supravieţuit fiecărui război începînd cu cel din 1812. Nici blugii decoloraţi şi nici adidaşii uzaţi nu proveneau din vreun magazin de lux. Fotografia alb-negru, lucioasă, de pe coperta cărţii Escapadă la Paris era o parodie bidimensională a chipului care îi zîmbea acum. Căutase cartea cu o zi înainte, pe raftul ei atît de încărcat, pentru a face cunoştinţă cu oaspetele pe care îl aştepta. Alicia ar fi putut face o alegere chiar mai proastă, îşi spusese ea cu obiectivitate. După ce pusese cartea înapoi pe raft, Sloan nu se mai gîndi nici o clipă la înfăţişarea lui Carter Madison. Acea fotografie austeră nu o pregătise deloc pentru versiunea în carne şi oase pe care o avea în faţa ochilor. Era un chip ridat pe care se citeau cei treizeci şi patru de ani – Alicia îi spusese cîţi ani avea. Rîsul îi lăsase cute de o parte şi de cealaltă a gurii, iar în colţurile ochilor se vedeau cîteva riduri. Ceea ce, în fotografie, era un zîmbet stins în realitate era ceva extrem de senzual, dezvelind două şiruri de dinţi sclipitori. Nasul care, îri fotografie, trădase o amabilitate arogantă, în realitate era lung şi drept şi… modest. Trupul iui nu păruse chiar atît de impresionant în costumul Brooks Brothers. în carne şi oase, însă, făcea o femeie să ardă de dorinţa de a-l atinge. Era înalt şi zvelt, emanînd forţă şi eleganţă. Avea un fizic subţire, dar fără cea mai mică urmă de neîndemînare. Se mişca de parcă ar fi -ştiut exact ce făcea şi fusese învăţat să nu-şi nici un gest. – încotro? – Camera dumitale e pregătită şi sînt sigură că eşti epuizat. Aşteaptă puţin să aduc cheia. Bucuroasă de a fi găsit o scuză pentru a riu-l mai privi, ea dădu să se îndrepte spre biroul de dincolo de scări, dar el o opri brusc. – îmi pare rău că trebuie să te deranjez atît, dar sînt mort de foame. în avion au servit alune. E vreo şansă ca un oaspete care plăteşte să convingă o gazdă miloasă să-i ofere un castron cu fulgi de ovăz, ceva? Nu fac mofturi. – La cină am avut friptură înăbuşită. Vrei un sandviş cu friptură de vită? – Vorbeşti cu un om care s-ar fi mulţumit şi cu fulgi de ovăz, spuse el ducîndu-şi mîna la inimă. Dragoste şi datorie Încercînd să nu observe cît de adorabil era, Sloan spuse: – Dacă iei loc în sufragerie, ţi-l aduc imediat. Printr-o simplă apăsare a întrerupătorului, sufrageria fu scăldată deodată într-o lumină plăcută provenind de la candelabrul de cristal. Masa fusese pregătită deja pentru micul dejun, lucru pe care ea îl făcea adesea după cină. Cristalul reflecta lumina caldă, argintul sclipea pe faţa de masă albă şi scrobită, iar şervetele stăteau drepte în mijlocul farfuriilor de porţelan. Cîteva flori proaspete aranjate într-un vas vechi dădeau un plus de culoare şi intimitate atmosferei. – Singur? Cînd se întoarse, ea îl văzu foarte aproape în spatele ei rotindu-şi privirea prin încăperea elegant mobilată care era mîndria şi bucuria lui Sloan. îşi coborîse ochelarii pe nas. Ei îi plăcea cum îi stătea. – Eu nu… – Este evident că ai pregătit masa pentru micul dejun. N-ar fi mai bine sămi mănînc sandvişul în bucătărie? De preferat, pe o farfurie de carton? – Nu-i nici o problemă, zise ea. El era atît de aproape şi atît de încît Sloan trebui să-şi dea capul pe spate pentru a-l putea privi. îşi duse din nou mîna ia gît, sperînd să-şi ascundă zvîcniturile agitate ale pulsului. El îi privi chipul un moment îndelungat, mîna care ţinea capotul îi atrase atenţia multă vreme, apoi într ebă încet: – Unde e bucătăria? – Pe aici. Chiar în clipa în care rosti acele cuvinte, Sloan ştia că făcea ceva cu totul neobişnuit. Nici un oaspete nu intrase vreodată în bucătărie. Era o nebunie să înceapă să o facă acum, cu un singur oaspete, dar ar fi fost ridicol să stea acolo, în holul acela întunecat, avînd pe ea doar hainele de noapte şi să insiste ca el să rămînă la masa din sufragerie. N-ar fi trebuit să cedeze. Doar ea era proprietăreasa, nu? Cînd îi dispăruse autoritatea? Totuşi, raţional era să-l conducă pe Carter spre bucătărie. El îşi lăsase valiza şi maşina de scris lîngă scară şi, pînă ajunseră în bucătărie, îşi scoase geaca. Sloan aprinse lumina şi se apucă imediat să-i pregătească gustarea, care nu era alcătuită doar dintr-un sandviş, ci şi din puţină salată de fructe, o felie de tort cu ciocolată şi un pahar înalt cu lapte, pe care el spusese că îl preferă în locul cafelei. Ştia că o urmărea cu privirea în timp ce se agita prin bucătărie, atentă la ceea ce făcea şi supărată din cauza nervozităţii care nu-şi avea rostul. Amintindu-şi cine era el şi de ce se afla acolo, ea spuse: – Alicia nu mi-a zis că David joacă fotbal. Aşa. Era un subiect foarte bun. într-un fel, pomenind numele Aliciei, atenua intimitatea provocată de faptul de a-l avea în bucătăria ei, la masa ei mică, mîncînd ceea ce ea pregătise special pentru el în toiul nopţii, în timp ce ea stătea în faţa lui întrebîndu-se dacă o fi ştiind că era goală pe-sub cămaşa de noapte. „Ce prostie, Sloan. Toată lumea e goală pe dedesubt”. El muşcă o dată din sandviş şi luă o înghiţitură din paharul cu lapte, ştergîndu-se cu şervetul la gură înainte de a-i răspunde. – Îi antrenează de mici. Şi cîţiva dintre gîndăceii ăia chiar pot să alerge. – Sînt sigură că a însemnat foarte mult pentru David faptul că ai fost la meci, spuse ea jucîndu- se cu castronelul de zahăr din mijlocul mesei. în încăpere era răcoare, fiindcă ea oprise căldura, din economie, după ce terminase lucrul în seara aceea. Spera ca el să nu observe că sfîrcurile i se întăriseră şi şă interpreteze greşit acest lucru. Ei i se părea îngrozitor de vizibil. Nu şi-ar fi dat seama mai bine nici dacă o săgeată roşie de neon ar fi fost îndreptată spre ei ca pentru a spune „Uită-te la noi, sîntem excitaţi, sîntem excitaţi”. – Şi el şi Adam sînt nişte copii foarte drăguţi, dar au nevoie de prezenţa unui bărbat. Ambele perechi de bunici sînt mult prea indulgenţi, iar Alicia nu poate fi categorică. Se teme că o disciplină mai severă după moartea lui Jim i-ar afecta pe copii psihic. – Accidentul a fost îngrozitor de tragic. Sînt sigură că au fost traumatizaţi nu numai din cauza morţii tatălui lor, dar şi din cauza ştirilor generate. – Fără îndoială, spuse el şi bătu încet cu pumnul în masă. Fir-ar să fie, ceo fi fost în capul lui Jim, de a participat la cursa aceea? Riscîndu-şi nu numai viaţa lui, dar şi pe a lor. A fost o prostie şi o dovadă de egoism. Cînd mi-a arătat, plin de mîndrie, maşina aia afurisită, l-am sfătuit să Dragoste şi: “datorie renunţe la ea şi l-am implorat să nu se gîndească să conducă aşa ceva. Sloan avea aceeaşi părere, dar nu şi-o exprimase niciodată. – Ştiu că pare o nebunie, dar tot sînt furios pe el pentru că le-a făcut aşa ceva Aliciei şi băieţilor. Luă încă o înghiţitură de lapte şi o privi peste marginea paharului. După ce îl puse pe masă, spuse: – Ciudat că eu am fost cel mai bun prieten al iui Jim, iar dumneata, cea mai bună prietenă a Aliciei şi, totuşi, nu ne-am cunoscut niciodată. De ce n-ai fost la nuntă? Ea îşi luă privirea din colţul gurii lui, un punct care continua să o intrige. – Ăăă… eram în Egipt. – Te-ai dus.în Egipt doar ca să nu vii la nuntă? Ea rîse. – Nu. Părinţii mei sînt egiptologi şi m-au forţat să-i însoţesc într-o călătorie de trei luni. Alicia a ameninţat, a plîns, m-a implorat, dar n-a fost chip. Le promisesem părinţilor mei că voi merge cu ei şi m-ar fi costat extrem de mult dacă m-aş fi întors special pentru nuntă. Se uita, oare, la ea? Da. „Dumnezeule”. Cît mai firesc posibil, îşi încrucişă braţele peste piept. – Ţi-a… ţi-a plăcut în Egipt? Părea să-i fi rămas ceva în gît şi vocea îi deveni răguşită. – A fost bine. în realitate, nu îi plăcuse nici o clipă. Fusese călătoria vieţii părinţilor ei. Tatăl ei, profesor de istorie la UCLA, şi mama ei, care, înainte să se mărite cu el, îi fusese asistentă, o convinseseră pe Sloan să-i însoţească. Aşa cum se temuse, departe de casă, fusese pentru ei exact ce era şi acasă, o servitoare neplătită. S-a ocupat de problemele legate de drum, de împachetat, de hainele şi de întîlnirile lor. Ca întotdeauna, cînd nu erau absorbiţi de munca lor, erau absorbiţi unul de celălalt excluzînd absolut orice altceva, chiar şi pe fiica lor. – Ce-ai făcut înainte să te ocupi de Casa Fair- child? Ea puse toate acele întrebări pe seama curiozităţii lui de scriitor. Povestea ei ar fi fost plictisitoare pentru el şi dureroasă pentru ea, aşa că răspunse politicos şi vag. – Am lucrat pentru o companie din Burbank care fabrică şi vinde articole de birotică. – Şi ai renunţat ia tot pentru această frumoasă casă din San Francisco? Ochii lui tachinau, plini de lumini de culoarea ambrei. – A fost un sacrificiu imens, într-adevăr, spuse ea prefăcîndu-se tristă, amîndoi izbucnind apoi în rîs. Era bine. – Cum ai ajuns în posesia casei? – A fost aproape un punct întîmplător în testamentul bunicului meu. Pe părinţii mei nu i-a interesat, aşa că eu am venit, am aruncat o privire şi miam dat seama imediat ce vreau să fac. Se dusese înapoi la Los Angeles, îşi dăduse demisia, îşi anunţase părinţii şi rezolvase totul în cîteva săptămîni. – Am avut nevoie de toţi banii pe care mi i-a lăsat bunicul pentru a o pune la punct, fiindcă era într-o stare deplorabilă. – Bine, dar chiar lîngă Union Street? Dumnezeule, ăsta zic şi eu noroc. – Era în umbra unui depozit, altfel sînt convinsă că ar fi încercat cineva să o cumpere de la noi cu mult înainte. Bunicul o avea de prin dar n-a fost locuită ani de zile. Depozitul a fost desfiinţat, aşa că mă aflu pe o proprietate foarte bună, dacă e să ne luăm după impozite. Dar, în esenţă, nu m-a costat nimic. El aruncă o privire prin bucătăria modernizată pe care Sloan o refăcuse din temelie. – Ai realizat ceva nemaipomenit. Casa e extraordinară. – Mulţumesc. Măcar de-aş putea să mă ţin la suprafaţă pînă voi începe să am un profit… Pentru a încheia fraza, îşi încrucişă degetele şi închise ochii, ceea ce îl făcu pe Cartâr să izbucnească în rîs. – Credeam că semeni cu Alicia, dar nici vorbă de aşa ceva. Sloan era perfect conştientă de acest lucru. Alicia fusese regina campusului la UCLA cînd Sloan şi ea se împrieteniseră. Blondă, cu ochi albaştri şi împlinită, Alicia o făcuse pe Sloan să se simtă întotdeauna ştearsă. Părul lui Sloan era de un blond întunecat, înspicat cu nuanţe mai deschise. Ochii ei aveau culoarea cerului văzut prin nişte ochelari fumurii. Corpul lui Sloan era la fel de frumos ca al Aliciei, numai că nu avea nici un pic de carne în plus. – Nu cred că cineva ar putea să aibă altă părere, spuse ea încet, încercînd să ignore felul în care o privea Carter. Scriitorii strîng întotdeauna material, nu? – Alicia e foarte frumoasă. – Şi dumneata la fel. Ea sări imediat de pe scaun şi se lovi cu pulpa de masă. – Mulţumesc. Mai doreşti ceva? îl întrebă cu nervozitate, dorindu-şi ca mîinile să nu-i tremure cînd strînse farfuriile. Nu avea vase de carton. – Nu, mulţumesc. A fost delicios. Ea duse vasele la chiuvetă şi dădu drumul la apă peste ele. – Te conduc în cameră, zise ea după aceea şi trecu pe iîngă el, dorindu-şi să nu fi observat cît de bine i se mula cămaşa pe piept cînd îşi aruncă geaca pe umăr, şi nici felul cum blugii îi îmbrăcau muşchii pulpelor şi umflătura sexului. Doamne, devenea o fată bătrînă nebună care nu se gîndea decît la un singur lucru. – Sper să-ţi placă, spuse Sloan peste umăr conducîndu-l pe acelaşi drum pe unde veniseră şi apoi în biroul ei de sub scară. Deschizînci un dulap în care erau agăţate cheile, numerotate cu grijă, luă una şi o lăsă să cadă în mîna lui. Nu îndrăznea să-l atingă, – E şi o masă pe care să-mi pot pune maşina de scris?…   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou