Sandra Brown carti

Dulce manie de Sandra Brown Capitolul 1   - Avem un incendiu de gradul doi pe Clermont, la sud de Sixth Avenue, localizat probabil în zona 42H pe harta voastră de la Mapsco. Să fiţi acolo cât de repede. Vreau nişte filmări de calitate. Scrumul de câţiva centimetri de la capătul ţigării lui Pinkie Lewis căzu neobservat pe biroul său ponosit, aglomerat şi plin de gunoaie. Stresat, directorul de la ştiri se întrerupse cât să-i arunce un „Bună, scumpo” tinerei care tocmai măturase cu mâna o prăjiturică MoonPie veche de-o zi, o rolă de bandă adezivă de hârtie şi două căni de cafea veche, deja cenuşie, pentru a se cocoţa pe colţul biroului. - Când terminaţi cu incendiul, continuă Pinkie, îndreptându-şi din nou atenţia spre cei doi bărbaţi care stăteau pe lângă biroul lui, treceţi pe la şcoala aia primară unde copiii de clasa a treia le scriu ruşilor scrisori. Dacă ne mai rămâne timp la ediţia de la ora şase, va fi un subiect interesant. A vorbit cineva cu Jack? I-a luat patru ore să filmeze bucăţica aia despre captura de droguri. - Poate se învârte prin zonă, sperând c-o să-l lase şi pe el să guste câte ceva, rânji cameramanul, ridicând aparatul pe umăr. Reporterul, care tocmai îşi îmbrăca jacheta sport, găsi amuzantă sugestia colegului său şi râse. - Îl iau de urechi, mârâi Pinkie. Deci, ce mai aşteptaţi, băieţi? continuă, făcând să le dispară rânjetele, căci în glasul lui se simţea o notă specială, care avea darul să provoace schimbări miraculoase într-un om. Nenorocitul Ala de incendiu va fi stins până ajungeţi voi acolo. Vreau să văd flăcări, fum, tragedie în desfăşurare, ţipă el, fluturând expresiv braţele. Acum, tăiaţi-o! Reporterul şi cameramanul ieşiră în grabă, împiedicându-se. Pinkie aruncă o privire întunecată în urma lor şi-şi trecu o mână prin păr. Sau prin ceea ce rămăsese din el - mai precis, peste chelia ce i se mărea zi cu zi, cuprinzându-i fruntea cărnoasă. Feţei rumene şi părului de un blond deschis le datora această poreclă[1]. - Într-o bună zi o să faci atac de cord, remarcă tânăra, în timp ce, cu o expresie de dezgust întipărită pe faţă, strivea mucurile a trei ţigări rămase în scrumieră. Nu fuseseră stinse complet, şi rotocoale de fum acru se ridicau din ele în atmosfera deja poluată a redacţiei de ştiri a televiziunii. - Nu. Beau prea mult whisky. Nu se apropie boala de mine. Pinkie apucă un pahar de plastic şi luă o înghiţitură, dar se strâmbă simţind gustul cafelei stătute. - Îţi fac cinste cu o cafea, spuse, luând-o de braţ pe femeie şi conducând-o pe hol, spre un colţ în care nume­roase automate erau înghesuite pentru a nu sta în calea angajaţilor. Pinkie începu să-şi pipăie buzunarele în căutare de mărunţiş, dar, ca de obicei, nu găsi nimic. - Dă-mi voie să-ţi fac eu cinste de data asta, îl opri Kari Stewart, zâmbind. Cafeaua era prea tare şi amară, dar măcar era fierbinte, încrucişându-şi picioarele, Kari se sprijini de perete şi bău cu atenţie din pahar. Pinkie îi zâmbi cu afecţiune părintească. - Doamne-Dumnezeule, da' ştiu că-mi place să te privesc. Am o zi dată naibii! Una dintre camerele video e pe ducă. O să mă coste o avere s-o repar, apoi o să fiu luat în şuturi că am depăşit bugetul. Doi dintre reporterii mei serioşi, dar lipsiţi de farmec, sunt la pat, doborâţi de gripă. Râgâi. Trebuie să beau ceva. - Ai nevoie de o masă caldă, echilibrată, de mult mai puţine ţigări, de mult mai puţin whisky... - Da, mami... - ... şi de o femeie de treabă care să aibă grijă de tine. - A, da? întrebă Pinkie pe un ton sfidător. Era un subiect de conversaţie frecvent. Te gândeşti la cineva anume? - La Bonnie. - Stafida aia zbârcită! E prea bătrână pentru mine. Kari râse. Operatoarea panoului de control, care gestio­na toate apelurile telefonice adresate postului de televi­ziune cu o rapiditate şi cu o răbdare de-a dreptul uimitoare, ofta de ani buni după scorţosul director de ştiri. - N-ai să te schimbi niciodată, Pinkie. Eşti fixat într-ale tale, încăpăţânat, morocănos şi previzibil. De-asta te iu­besc, îl împunse ea cu degetul în colacul de grăsime ce-i atârna peste curea. - Cum a decurs interviul? - A fost tot atât de mizerabil pe cât se zvonea. în acea dimineaţă, Kari îi luase un interviu unui fost actor de televiziune cam bătrâior, care juca în pre­zent în piese de „teatru serios”, desfăşurate în cluburi sau în baruri. - Înţeleg de ce s-au dus de râpă diversele lui seriale. A fost grosolan, nesuferit şi dispreţuitor. Dar tot eu voi râde la urmă. Am fost la repetiţia de aseară. Spectacolul e varză. Nu credeam vreodată că ar putea cineva să distrugă o piesă atât de minunată cum e cea a lui Neil Simon. Pinkie mototoli paharul gol şi-l aruncă aproximativ în direcţia coşului de gunoi. Nu-l nimeri, dar el nu băgă de seamă. - Dă-i peste nas moşului, loveşte-l direct în orgoliu! Nu încerca să înfrumuseţezi lucrurile. Vreau chestii cu tupeu la ştiri, chiar şi în timpul segmentului tău de divertisment. Kari îl salută milităreşte. - Am înţeles, şefu'. Faţa de un roşu intens a lui Pinkie se lăţi într-un rânjet, în vreme ce-şi aprindea o ţigară fără filtru. - Iată încă ceva care mă înnebuneşte la tine. Nu-mi răspunzi niciodată obraznic, îi spuse el, pornind cu pas săltat spre redacţia de ştiri. Şi ai nişte picioare grozave, îi mai strigă peste umăr. Kari acceptă complimentul exact aşa cum era, ca pe o tachinare prietenească. Pinkie îi fusese prieten şi aliat încă de când se angajase la WBTV, cu cinci ani în urmă. În vreme ce alţii se intimidau în faţa certăreţului director de ştiri, Kari, aflată la început de practică, dar având mai multă experienţă în jurnalismul de televiziune decât îi conferea diploma de absolvire a facultăţii, îi spusese verde în faţă că nu credea în ameninţările lui, câştigându-şi astfel pentru totdeauna respectul lui. Nimeni n-ar fi în­drăznit să îi vorbească aşa cum o făcea ea, şi de fiecare dată scăpa nepedepsită datorită afecţiunii reciproce dintre ei. Ştia că, de fapt, nu era nici pe departe atât de aprig pe cât se prefăcea. Pinkie o considera un reporter dedicat, conştiincios, plin de iniţiativă. Se putea baza pe ea că n-o „va da în bară”, după cum se exprima el. În acelaşi timp îi plăcea personalitatea ei caldă, feminitatea ei. Bănuise că şi te­lespectatorii aveau să fie la fel de fermecaţi ca el şi se dovedise că avusese dreptate. Când Kari se căsătorise cu Thomas Wynne, cu doi ani în urmă, Pinkie se temuse că avea s-o piardă. Dar ea îl asigurase că voia să lucreze în continuare. - Thomas e de acord. Până când vom hotărî să ne în­temeiem o familie, mă lasă să fac ceea ce-mi doresc. Iar eu vreau să lucrez în continuare pentru tine. - S-ar putea să apară un conflict de interese, Kari, re­marcase Pinkie. Cum poţi realiza reportaje obiective des­pre ceea ce se întâmplă în consiliul de administraţie al oraşului dacă soţul tău face şi el parte din acest consiliu? - M-am gândit deja la asta. Oricât de râu mi-ar părea să renunţ la un asemenea subiect, cred că aşa se cuvine să procedez. - Şi atunci ce ne rămâne de făcut? - Am o idee pentru un segment de divertisment în cadrul programului de ştiri. Sprâncenele albicioase ale şefului se ridicaseră brusc, coborând apoi într-un gest de încruntare meditativă. - Hai să discutăm. Pinkie avusese încredere în judecata şi în capacitatea ei de a-şi transpune cu succes ideea în realitate. Criticile lui Kari Stewart erau un moment de vârf în cadrul fiecărei emisiuni de ştiri. Era spirituală şi incisivă, fără a fi aspră sau rea. Telespectatorii o adorau. Kari intră în sala de editare şi închise uşa după ea. Se aruncă pe scaun şi scoase o rolă de bandă video din geanta ei supradimensionată, pe care o folosea atât ca poşetă, cât şi ca geantă de lucru. Dându-şi la o parte de pe obraz un smoc de păr blond rebel, introduse rola în consola de editare computerizată şi începu să urmărească interviul pe care îl făcuse cu o oră înainte. Luă apoi telefonul şi formă un număr de interior. - Sam, bună! Kari la telefon. Poţi să aduci la sala de editare caseta cu filmul pe care l-ai înregistrat aseară, la repetiţie, te rog? Mulţumesc. Câteva minute mai târziu, uşa se deschise în spatele ei, iar ea spuse, fără să se întoarcă: - Pune-o jos, Sam. Mulţumesc. O s-o folosesc ca ma­terial suplimentar. Mă ocup de ea imediat. Apăsa cu pricepere pe tastatura computerului în vre­me ce urmărea pe unul dintre monitoare înregistrarea needitată, iar pe celălalt, versiunea editată pe care o pre­gătea pe computer. Era atât de prinsă de ceea ce făcea, încât nici nu observă că uşa nu se închisese. - Kari! Auzind vocea lui Pinkie şi tonul nefamiliar din glasul lui, Kari întoarse capul. Îl văzuse în diverse stări de spirit, mergând de la entuziasm, când reuşeau să pună mâna pe o ştire înaintea tuturor concurenţilor, până la melancolia de beţiv provocată de un rating slab, dar nu-l mai văzuse niciodată aşa cum arăta acum: dezumflat, fără vlagă, neno­rocit şi, lucrul cel mai ciudat, palid. Se ridică pe jumătate. - Pinkie? Ce e? El îşi puse o mână pe umărul ei şi o împinse uşor înapoi pe scaun. - Am primit un raport de accident pe frecvenţa radio a poliţiei, acum câteva minute. - Şi? Un val îngheţat de groază îi inundă inima. Ce fel de accident? Pinkie îşi trecu palma peste cap, apoi peste faţă, schimonosindu-şi trăsăturile. - O maşină a lovit un pieton. La doar câteva cvartale de aici, chiar în centru. Am trimis un cameraman acolo. Tocmai m-a sunat. Kari se ridică acum complet, luptându-se cu mâinile care parcă încercau s-o ţină pe loc. - Thomas? I s-a întâmplat ceva lui Thomas? Nu exista nimeni altcineva în viaţa ei. Pinkie nu s-ar fi purtat astfel dacă n-ar fi fost vorba despre Thomas. Dădu să iasă înnebunită pe uşă, dar Pinkie o opri: - Da, despre Thomas e vorba, Kari. - E rănit? Ce s-a întâmplat? Ce? - L-a lovit un camion. - O, Doamne! Pinkie îşi pironi privirea undeva la nivelul pieptului ei, adică până în locul unde ajungea statura lui măruntă. - Accidentul a fost... fatal. A murit pe loc. Îmi pare rău, scumpo. Se scurseră câteva secunde îngheţate. Kari rămăsese nemişcată, mută. Era înlemnită, nu-i venea să creadă. Apoi, aproape şopti: - Adică îmi spui că Thomas e mort? Mâinile ei se agăţară de pieptul cămăşii lui Pinkie, scuturându-l. L-a lovit un camion?! L-a omorât?! ţipă ea. Câţiva dintre angajaţii televiziunii se înghesuiau acum în pragul cabinei de editare. Femeile plângeau. Bărbaţii erau vizibil tulburaţi. - Kari, Kari, croncăni Pinkie, bătând-o uşor pe spate. - E o greşeală. Nu poate fi... - I-am cerut reporterului să-mi confirme de mai multe ori înainte să vin să te anunţ. Ochii ei erau aprinşi pe chipul palid. Buzele i se mişcau, fără să poată scoate vreun sunet. - Haide, spuse Pinkie blând. A fost dus la Denver Ge­neral. Te duc eu cu maşina.   Frigul a fost primul lucru care o izbi. Nu mai intrase niciodată într-o încăpere atât de rece. Uşile batante se închiseră tăcute în spatele ei şi al lui Pinkie când intrară. Se făcu mică, strângându-se lângă el, cuprinsă pe loc de ură împotriva acelui spaţiu de o curăţenie absolu­tă, clinică. Luminile fluorescente îi răneau ochii. Intensitatea lor o insulta. N-ar fi trebuit ca încăperea aceea să fie întunecată şi liniştită, dând morţii oarece demnitate şi respect? Dar aici moartea era considerată doar un fenomen fizic. Locul ăsta era atât de steril! Şi atât de rece! Simţi impulsul să se întoarcă şi să fugă, dar Pinkie o îndemnă să înainteze. Un bărbat în halat alb de laborator îşi înălţă privirea de la birou şi se ridică imediat. - Doamna Wynne? - Da. Îi conduse la o masă mare, acoperită cu un cearşaf alb. Sub cearşaf se afla forma încremenită a unui bărbat. Kari începu să scâncească involuntar şi-şi înfipse pumnul în gură, zdrobindu-şi buzele. Cum ar fi putut suporta să vadă corpul lui Thomas deformat ţi însângerat? Avea să-l facă de râs şi să se facă şi ea de râs? Avea să ţipe? Să leşine? Să se lase cuprinsă de isterie? Legistul dădu cearşaful la o parte. La început se gândi că totul era o glumă de prost gust pe care i-o făcea cineva. Sau vreo greşeală cu totul ieşită din comun. Privirea îi zbură spre bărbatul care ţinea cearşaful. Acesta citi întrebarea mută din ochii ei şi înţelese că nu-i venea să creadă. - A murit în urma impactului, o lămuri el încet. Camionul l-a lovit din spate. Trauma i-a afectat coloana, ajungând până în creier. Are o vânătaie pe spate. În rest... Şi nu mai adăugă nimic. Kari îşi coborî privirea spre cadavrul lui Thomas. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi dormit. Nimic altceva. Faţa îi era relaxată. Părul argintiu, care i se păruse atât de atrăgător când îl întâlnise pentru prima dată, era pieptănat cu grijă. Mâna întinsă pe lângă corp părea doar să se odihnească, pregătită să ridice o rachetă de tenis ori s-o mângâie pe păr. Trupul lui înalt părea la fel de puternic ca în cursul dimineţii, când îl sărutase la plecare. Mergea cu sfinţenie la sala de fitness, ca să-şi menţină tonusul muscular şi să evite îngrăşarea care vine odată cu înaintarea în vârstă. - Thomas, Thomas, iubitule! Şoapta ei răsună tare în încăperea cufundată în tăcere. Aproape se aşteptă ca el să deschidă ochii şi s-o privească, să-i rostească numele, să zâmbească. Avea să vadă din nou strălucirea din ochii lui albaştri şi să audă sunetul plin al râsului său. Crezuse că nu va suporta să-i vadă trupul strivit, însă era chiar mai rău să-l vadă arătând atât de normal. Faptul că era neatins făcea ca întreaga poveste să pară cu atât mai absurdă şi ireală. Parcă nimic nu se întâmplase! Şi totuşi lucrurile stăteau chiar aşa. Thomas rămânea îngrozitor de nemişcat. - Unde doriţi să-l trimitem? - Să-l trimiteţi? repetă ea pierdută. - Am să vă sun eu mai târziu, i se adresă Pinkie bărba­tului. Doamna Wynne nu a apucat încă să facă pregătirile necesare. - Înţeleg. Legistul dădu să acopere la loc cadavrul cu cearşaful. - Stai! strigă ea. Cuvântul răsună cu un ecou sinistru între pereţii acoperiţi cu faianţă. Nu putea să-l părăsească. Nu în acel loc îngrozitor. Nu în acea cameră foarte, foarte rece. Dacă îl lăsa să zacă acolo, cu chipul acoperit de pânza aceea, totul avea să devină aievea. Încă nu putea face faţă gândului. Nu putea să accepte că Thomas, soţul ei, era mort. - Kari, trebuie să pleci. Pinkie îşi puse blând mâinile pe umerii ei. - Thomas! Ochii i se umpleau de lacrimi ce i se rostogoliră grele pe obraji. Întinse nesigură degetele spre soţul ei. Îi atinse părul, fruntea. Apoi, cuprinsă de hohote incontrolabile, se prăbuşi în braţele lui Pinkie, iar el o ajută să iasă.   Era ceva surprinzător, nemaivăzut, bizar. Ziua accidentului fusese senină. Dintr-un motiv inexplicabil, şoferul camionului de livrări pierduse controlul în curbă. Camionul derapase, sărise peste bordură şi îi răpise oraşului Denver pe unul dintre cei mai importanţi cetăţeni ai săi, lăsând-o văduvă pe Kari Stewart Wynne. Soţul ei tocmai se întorcea pe jos, spre tribunal, după o întâlnire pe care o avusese la prânz. Se plimba neştiutor, cuprins de acel fals simţ al siguranţei, specific oamenilor când venea vorba despre propria trecere în eternitate. Omul murise chiar în clipa impactului. Kari se zgâi la sicriul acoperit de flori, întrebându-se cum era posibil ca Thomas, soţul ei plin de viaţă, să fie închis fără viaţă în el. Strânse mâna lui Pinkie. El fusese un adevărat bastion pentru ea în ultimele două zile, ocupându-se de miile de detalii ale înmormântării, în vreme ce ea trăia ca într-o ceaţă densă. Era bucuroasă de acest pustiu mintal în care se cufundase, pentru că o apăra de contactul cu realitatea. Dacă n-ar fi fost aşa, nu ar fi reuşit să reziste. Nu avea părinţi care să o ajute în aceste clipe. Mama ei murise când era mică. Tatăl ei, pe care îl adorase şi îl admirase, murise chiar înainte ca ea să termine Facultatea de Comunicare. Iar acum îi fusese răpit şi Thomas. Trecu prin toate ritualurile de înmormântare fără să simtă nimic, în afara unui gol imens în suflet. De-abia pe drumul de întoarcere acasă, în maşina lui Pinkie, însoţită de el şi de Bonnie, începu să plângă. Bonnie îi întinse, în tăcere, o cutie de şerveţele. - Vă mai amintiţi când ne-am căsătorit? îi întrebă Kari retoric. Oamenii au fost şocaţi. În timp ce vorbea, observă că vocea îi era răguşită. Poate că plânsese mai mult decât îşi amintea. - Oamenii sunt mereu şocaţi când un cuplu nu se înca­drează în standarde. Erau peste treizeci de ani diferenţă de vârstă între voi, spuse Pinkie. - Treizeci şi doi de ani, mai exact. Dar nu am simţit niciodată c-ar fi existat o diferenţă. - Thomas nu-şi arăta vârsta. Cu siguranţă nu trăia ca majoritatea bărbaţilor de şaizeci şi ceva de ani. Kari îi zâmbi lui Bonnie. - Nu, aşa e. Îşi aruncă privirea pe fereastră, mirată să vadă atât de multă mişcare. Pentru majoritatea oamenilor, era doar o zi obişnuită de lucru. Viaţa mergea mai departe. - Am suferit foarte mult după moartea tatălui meu, continuă ea, pe un ton meditativ. Îmi amintesc că am venit să lucrez la WBTV cu singura intenţie de a face din muncă punctul central al vieţii mele. Slujba avea să fie singurul meu motiv de-a trăi. Apoi, l-am cunoscut pe Thomas. El mi-a dat din nou un scop în viaţă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. Eram atât de fericiţi, oftă ea. Oare soarta e invidioasă pe fericirea oamenilor? - Uneori aşa îmi vine să cred, răspunse Bonnie cu blândeţe. Eşti frumoasă şi talentată. Thomas Wynne era bogat şi plin de succes. Voi doi păreaţi să aveţi o viaţă perfectă. - Aşa era, confirmă Kari, pe când Pinkie intra cu ma­şina pe aleea ce ducea la casa în care locuise cu Thomas. Intraţi, vă rog! - Eşti sigură? o întrebă Pinkie. Nu vrem să te deranjăm, dar al naibii să fiu dacă nu mi-ar prinde bine un păhărel de ceva. - Am rezerve din băutura ta favorită, spuse Kari, sco­ţând din poşetă cheia de la uşa din faţă. Le dăduse liber în acea zi oamenilor care aveau grijă de casă, pentru a putea participa la înmormântare. Şi ştiuse că, după aceea, nu şi-ar fi dorit să-i aibă în preajmă decât pe prietenii ei cei mai apropiaţi. Nimeni altcineva n-ar bea din poşirca aia care-ţi place ţie. Pe Pinkie îl mişcă încercarea ei de a glumi. Ştia că se prăbuşea pe dinăuntru. Kari îl adorase pe Thomas Wynne. El, personal, nu considerase sănătoasă relaţia lor, dar nu îndrăznise niciodată să-i spună acest lucru prietenei lui. Ea nu putea suferi nici umbra unei critici la adresa soţului ei. Casa era rece şi întunecată, deşi un soare blând îşi strecura razele prin ferestrele cu stinghii de lemn puse în cruce. Kari porni termostatul când intră în sufragerie, îşi dădu jos haina şi pălăria, apoi păru să ezite, neştiind ce să facă mai departe. În cele din urmă, le aruncă pe un fotoliu. - Aduc eu băuturile, se oferi Pinkie, traversând încăpe­rea pentru a ajunge la barul bogat ornat. Tu ce vrei să bei, Bonnie? - Whisky simplu. - Aşa da. Kari? -O... orice. Se lăsă abătută să cadă într-un fotoliu. Bonnie Ştrand se aplecă în faţă din şezlongul pe care era aşezată şi o prinse pe Kari de mână. Pinkie fusese nedrept când o făcuse stafidită. Nu era. Nici pe departe. Şuviţele argintii din părul ei castaniu păreau chiar să-i îndulcească trăsăturile. Chipul avea riduri de personalitate, dar aces­tea îi sporeau expresivitatea, în loc să o reducă. Se ţinea bine pentru cei patruzeci şi ceva de ani ai ei, deşi soţul o părăsise după ce-i făcuse trei băieţi, unul după altul. De la vârsta de douăzeci şi doi de ani făcuse eforturi uriaşe să se întreţină pe ea şi pe cei trei băieţi. Dar acum copiii crescuseră, terminaseră facultatea şi se descurcau bine pe cont propriu. Bonnie era dură, dar bună la suflet. După părerea lui Kari, Bonnie Ştrand era una dintre cele mai „zdravene” persoane pe care le cunoştea. - Va trebui să mă mut din casa asta, spuse Kari, rupând tăcerea. - De ce? întrebă Bonnie, căreia nu-i venea să creadă ce aude. - Scumpo, zise şi Pinkie, apropiindu-se de ele cu două pahare în mâini, nu ai nicidecum dispoziţia să iei o astfel de decizie acum. - Dacă nu mă concentrez, dacă nu mă gândesc, mi-e teamă că o să mi se atrofieze creierul şi am să intru în comă. Era nevoită să se forţeze să trăiască mai departe, nu vedeau şi ei asta? Nu, nu avea chef să facă nimic, cu siguranţă nu să-şi plănuiască viitorul, deşi ştia că trebuia s-o facă. - O să mă mut imediat ce termin de împachetat. - Eşti sigură că vrei să raci asta? întrebă Pinkie, punându-i un pahar în mână. Era brandy. Sorbi din el şi savura elixirul ce-i crea o senzaţie de arsură, alunecându-i pe gât până în stomac. - Da. Asta a fost casa primei familii a lui Thomas. I-aţi cunoscut azi pe fiul şi pe fiica lui. Ar fi putut să nu mă accepte când ne-am căsătorit, dar nu s-a întâmplat asta. Mama lor a făcut din casa asta un cămin. Ei au crescut aici. Nu mi-am dorit niciodată ca ei să simtă că vreau să mă fac stăpână peste ceva ce nu îmi aparţinea, explică ea, după care mai luă o gură din băutură. După ce ne-am căsătorit, iar Thomas şi-a modificat testamentul, am insis­tat ca această casă să rămână copiilor lui. - N-aş zice că a fost o concesie prea mică, remarcă Pinkie. Locuinţa asta valorează pe puţin un milion. Proprietatea, amplasată în cartierul Cherry Hills, cea mai luxoasă zonă din Denver, se întindea pe mai bine de trei acri. O alee străjuită de brazi argintii ducea la conacul cu cincisprezece camere, în stil Tudor, ce se mândrea cu o piscină în spate, cu grajduri, precum şi cu un teren de tenis cu nocturnă. Terenurile erau la fel de spectaculoase ca şi casa. Kari îşi deschise larg braţele, afişând un zâmbet lumi­nos, şi întrebă: - Ce-ar putea o fată muncitoare ca mine să facă cu toa­te astea? Din expresiile lor neîncrezătoare, îşi dădea scama că nu erau convinşi. - Nu voi mai primi oaspeţi, în felul în care o făceam împreună cu Thomas. Majoritatea prietenilor noştri erau, de fapt, prietenii lui. O să-mi iau lucrurile şi o să-mi găsesc o locuinţă mai mică. Îşi coborî privirea spre păhărelul de brandy, uitându-se cum lumina soarelui de după-amiază îşi iriza culoarea în tonuri somptuoase. În plus, nu vreau să mai locuiesc aici fără... Un nou val de lacrimi o copleşi. Când reuşi să se liniştească, i se adresă lui Pinkie: - Încă mai am un loc de muncă, nu? - Nu-ţi face griji pentru slujbă, mormăi acesta, îndreptându-se spre bar ca să-şi umple din nou paharul. - Când Sally Jenkins s-ar face luntre şi punte să prindă un post pe sticlă? Nu, domnule. Mă întorc la lucru peste o săptămână. - Pentru numele lui Dumnezeu, Kari, exclamă Pinkie, răsucindu-se pe călcâie. Stai liniştită cât ai nevoie. Lasă-ţi timp să te vindeci. Uită de Micuţa Domnişoară Ambiţioasă, îţi ţine locul deocamdată, dar când te întorci, postul de la ştiri te aşteaptă. Ştii asta. Iar tipa aia, Jenkins, poate să se facă luntre şi punte cât o vrea. - Ce înseamnă asta? întrebă Bonnie brusc, îndreptându-şi spatele. - Cum adică ce înseamnă? - Felul în care ai zis „luntre”. - Înseamnă că există un termen mult mai sugestiv pentru ceea ce e dispusă să facă pentru a-şi asigura un loc pe sticlă. - De exemplu, să se culce cu cineva care i-ar putea asi­gura locul ăla? Bonnie strânse puternic din dinţi. - Da. - S-a oferit? Pinkie îşi înfipsese bine pumnii cărnoşi în şolduri când se întoarse cu faţa spre ea. - Da. Şi ce-i cu asta? - Şi tu ce-ai făcut? întrebă Bonnie, rece. - Nimic. Nu mă folosesc de pat pentru negocieri. Bonnie zâmbi paşnic şi se lasă înapoi pe spate în şezlong. - Pentru ce-l foloseşti, atunci? Mârâind ca un câine furios, Pinkie se întoarse din nou spre Kari. - Ştii că locul tău de muncă e în siguranţă. Kari urmărise fascinată schimbul de replici dintre cei doi prieteni ai ei: - Îţi mulţumesc, Pinkie, dar nu vreau să-mi iau liber mai mult decât e normal. Imediat după ce mă mut de aici, voi avea nevoie să mă întorc la muncă. Asta şi-ar dori şi Thomas, încheie şoptit, plecându-şi capul. Degetul desena cercuri nesfârşite pe buza paharului de brandy. Bonnie îi aruncă o privire grăitoare lui Pinkie şi se ridică. - Noi ne retragem, Kari, dacă eşti sigură că nu mai pu­tem face nimic pentru tine. Kari se ridică şi ea. - Nu. Vă mulţumesc tare mult. Voi fi bine. Trebuie să rămân singură o vreme. La uşă, Pinkie o prinse de mână. - Întoarce-te la muncă oricând vrei tu, când ai chef, dar nu fi prea dură cu tine! - Nu sunt, sincer. - Asta îmi place la tine. Ai tupeu. Kari îi zâmbi plină de afecţiune. Chiar şi în costumul întunecat şi purtând cravată, tot şifonat şi neîngrijit arăta. - Şi să nu uiţi de picioarele mele grozave, îl tachina blând. Pinkie o sărută pe obraz, apoi se întoarse jenat. Bonnie aştepta de cealaltă parte a maşinii ca el să-i deschidă uşa. - Ei, ce mai stai acolo? o întrebă. Intră! Se strecură la volan, iar lui Bonnie nu-i mai rămase decât să-şi deschidă singură uşa. O trânti zdravăn, apoi maşina plecă. Buzele lui Kari se arcuiră într-un zâmbet, care păli însă imediat ce întoarse spatele uşii, trezindu-se faţă în faţă cu vidul uriaşei case şi cu vidul din viaţa ei.   Berea era rece şi înţepătoare. Nici măcar nu-i simţi gustul, aşa că puse cutia deoparte. Era tolănit în fotoliul lui favorit. Se mula după coloana Iui de parcă ar fi fost anume conceput pentru el. Rămăsese cu degetele îmbinate ca un cort, pe deasupra căruia pri­virea nu i se dezlipea de ecranul televizorului. Sunetul era dat pe mut. Ştia deja pe de rost tot ce se spunea în reportajul de ştiri, dar imaginile îi stârneau, în continuare, curiozitatea. Era, probabil, singurul om din oraş care nu luase parte la acea înmormântare. Prima Biserică Prezbiteriană fusese plină-ochi. O parte dintre cei care veniseră se văzuseră nevoiţi să stea în picioare în curtea bisericii. Aproape toţi cei prezenţi urmaseră cortegiul funerar până la cimitir. În­mormântarea devenise subiect de ştiri la toate posturile de televiziune din Denver. Thomas Wynne, antreprenor în imobiliare şi consilier pentru bunăstarea comunităţii, fusese un om foarte res­pectat. Fusese căsătorit cu o vedetă de televiziune locală, inteligentă şi frumoasă. Împreună, reprezentaseră visul american. Dar visul acesta se încheiase. Iar el, Hunter McKee, era nevoit să-l transforme într-un coşmar pentru văduva lui Wynne. Îi sună telefonul. Îşi ridică pe frunte ochelarii cu ramă din carapace de ţestoasă şi se aplecă să oprească video-casetofonul conectat la televizorul lui. - McKee, rosti aspru în receptor. - Hunter, sunt Silas Barnes. - Bună, Silas! Cum a fost prima săptămână după pensionare? - Agitată. Hunter râse. - Sunt sigur că după ce-ai fost procurorul districtual al Denverului timp de peste douăzeci de ani, o să-ţi la ceva vreme să te obişnuieşti cu prea multă pace şi linişte. - Presupun că ai auzit ştirile. Fostul procuror districtual sări peste discuţiile de curtoazie, trecând direct la motivul pentru care sunase. Hunter era genul de om care aprecia economia de vorbe. - Da, îi răspunse sobru. Mi-ai lăsat o moştenire al naibii de mizerabilă, Silas. - Îmi pare rău. Era de mult mizerabilă, dar acum... - Deh, acum... Hunter oftă din greu, trecându-şi, cu un gest de exasperare, mâna prin părul de un roşcat-închis, ca şi cum ar fi fost din mahon. - Păcatele domnului Wynne se vor răsfrânge asupra văduvei sale. - Pare o tânără femeie de treabă. - Descrierea asta nu e tocmai sugestivă, Silas. Bărbatul mai vârstnic râse. - Încerc doar să te fac să te simţi mai bine. Crezi că va coopera? - Mi-e teamă s-o întreb. - S-ar putea să nu-ţi permiţi luxul de-a o întreba. S-ar putea să fii nevoit s-o obligi. - De asta mă tem şi mai mult. - Ei bine, dacă pot să te-ajut cu ceva... - Puteai să-ţi mai amâni pensionarea cu vreo câteva luni, până se lămurea povestea asta. - N-am putut din cauza bolii. Urăsc faptul că am fost nevoit să arunc treaba asta pe umerii tăi. Mă tem că, în scurt timp, o să fii îngropat până la gât în belele, Hunter. - Ei bine, asta e ceva inevitabil, nu-i aşa? - Mă tem că da. Şi dacă n-aş fi crezut că poţi face faţă belelelor ăstora, nu te-aş fi propus pe tine cu titlu provizoriu pentru funcţia asta. Foarte probabil vei primi aprobarea oficială prin vot, pentru a-ţi păstra postul, când se vor organiza alegerile speciale. - Apreciez votul de încredere. Mulţumesc pentru telefon. - O zi bună! Hunter închise telefonul şi mai luă o gură de bere. Aşteptând să se deruleze caseta din videocasetofon, îşi puse din nou ochelarii. Pomi caseta din nou, deşi o urmărise deja de vreo zece ori de când fusese transmisă iniţial la ştirile de la ora şase, de mai devreme. Iat-o coborând din limuzină. Îmbrăcată într-o rochie de culoare neagră, părea al naibii de fragilă, ca o păpuşă care s-ar fi putut strica. Postura şi mersul ei erau sigure şi drep­te, chiar dacă îşi ferea capul de mulţime şi de camere. Era, probabil, dificil să fii o celebritate când treceai printr-o tragedie. Din cauza poziţiei sale, toată lumea o urmărea, martoră la durerea ei. Nu avea parte de nici un moment de intimitate. Cu toate acestea, reuşea să-şi păstreze perfect demnitatea şi ţinuta. Acolo. Camera surprinse un prim-plan cu chipul ei. Chipul acela! Deşi era ascunsă parţial de un voal negru drapat în jurul pălăriei, avea o faţă încântătoare. Cu certitudine, nu era chipul unui duşman. Unghiurile şi planurile erau clar definite, acesta fiind şi unul dintre mo­tivele pentru care era atât de fotogenică, presupunea el. Nu era prea machiată, dar asta nu-i ştirbea cu nimic din farmec, făcând-o doar să pară mai moale, mai tânără şi mai vulnerabilă. Trase o înjurătură în şoaptă. De ce nu arăta dură şi călită? De ce nu părea vicleană şi trecută prin lume, istovită şi şireată, subtilă şi înşelătoare? Sarcina lui ar fi fost mai uşoară dacă ea n-ar fi afişat aerul ăla afurisit de eroină tragică, de prinţesă năpăstuită dintr-o poveste de fraţii Grimm. Linia bărbiei îi era delicată, dar fermă. Nasul era fin croit. Gura îi era moale şi... la naiba!... să-i spunem doar feminină. Nu exista nici un cadru direct cu ochii ei şi era mai bine aşa. Probabil era mai bine pentru el să nu-i vadă ochii. Nici forma, nici culoarea lor. Părul ei blond era pieptănat cu grijă într-un coc strâns la ceafă. Acum urma partea care îl emoţiona de flecare dată. Ori de câte ori urmărea caseta, ca un masochist, în momentul în care ea lua acel trandafir alb, inima lui începea să bată nejustificat de repede, iar în gât i se forma un nod sus­pect. Prin voal, buzele ei sărutau bobocul alb perfect. Apoi îl aşeza plină de dragoste pe sicriu. Degetele, mici şi delicate ca ale unui copil, păreau să ezite să se desprindă de floare. Pierzându-şi răbdarea, Hunter se întinse spre butonul care închidea videocasetofonul şi îl apăsă brusc. Destul. Nu avea să mai urmărească acea casetă. Îşi aruncă oche­larii pe măsuţă şi se îndreptă spre bucătărie, ca să-şi mai la o bere. Îşi făcea griji din nimic. Poate că nici nu va fi nevoie vreodată s-o interogheze pe doamna Thomas Wynne. Dar dacă se ajungea la asta, avea s-o facă şi se va pregăti temei­nic pentru întâlnire. Avea o sarcină de îndeplinit, şi nimic, absolut nimic nu avea să-l împiedice s-o îndeplinească pe cât de bine putea. Era procurorul districtual al oraşului şi al districtului Denver până se puteau organiza alegerile speciale pentru a-l înlocui pe Silas Barnes. Iar dacă voia să obţină postul pentru totdeauna trebuia să se remarce, fiindcă avea să fie urmărit îndeaproape de contribuabili. Pe lângă ambiţia lui personală, trebuia să se facă întotdeauna dreptate. Nu-i aşa? Aşa era. Atunci de ce se simţea ca naiba? De ce nu era însufleţit de zelul războinicului legii, pornit în căutarea adevărului? Unde era nerăbdarea de a sfâşia secretele şi de a scoate la lumină viaţa soţilor Wynne? De ce simţea, în schimb, un impuls feroce de-a o proteja pe Kari Stewart Wynne de toată lumea? Chiar şi de el însuşi? Se duse la fereastra apartamentului şi ridică jaluzelele, îşi aruncă privirea în depărtare, spre orizontul nocturn al oraşului Denver. Ce făcea ea în noaptea aceea? Oare mai purta rochia neagră? Părul îi era tot prins în acel coc strâns? Avea pe cineva cu ea în noaptea aceea? Să o consoleze, s-o ţină în braţe? Se simţea otrăvit de un sentiment la fel de amar ca berea. Era gelozie.   Prima zi după întoarcere avea să fie cea mai grea. O ştia prea bine, aşa că n-avea decât să strângă din dinţi, să intre pe uşă şi să termine odată. Numai de n-ar privi-o cu milă. Numai de n-ar privi-o deloc. Putea suporta camerele video şi cele din studio. Erau nişte ochi impersonali. Dar nu suporta să fie privită pe furiş de ochii oamenilor. Bonnie îi făcu semn din cabina ei, fluturându-şi dege­tele într-un semn de încurajare. Kari străbătu holurile, îndreptându-se spre partea din spate a clădirii, lăsându-se pătrunsă şi alinată de aerul familiar al locului. Nimic nu se schimbase în redacţia de ştiri, cu excepţia personalului. Monitoarele montate aproape de tavan, pentru a putea fi urmărite cu uşurinţă din orice punct al încăperii, prezentau o varietate de programe de tele­viziune. Cele trei televiziuni naţionale importante nu lipseau. În acel moment, una dintre ele prezenta un cuplu strâns îmbrăţişat, dintr-o telenovelă, o alta, un câştigător al unei emisiuni-concurs, iar cealaltă, o gospodină plângându-se de petele rămase pe rufe. Două televiziuni lo­cale private transmiteau sitcomuri vechi de treizeci de ani. Alt monitor afişa raportul de la bursă, iar un altul urmărea interiorul propriului lor studio, gol şi întunecat în acel moment. O perdea de fum de ţigară plutea peste şirurile de bi­rouri, într-un colţ se desfăşura un concurs de aruncat ghemotoace de hârtie la coş. Participanţii erau câţiva editori video care n-aveau nimic de făcut, în aşteptarea întoarcerii reporterilor de pe teren, cu scenarii şi casete. Producătorul ştirilor de la ora şase îşi înjura de mama focului fosta soţie în faţa unui ascultător binevoitor. Tele­foanele sunau neîncetat. Reţelele agenţiilor de presă transmiteau într-un ritm rapid ştiri din lumea întreagă. Biroul lui Pinkie era gol. Kari se îndreptă agale spre biroul ei, separat de celelalte prin panouri portabile de circa doi metri înălţime. Masa ei era înecată în cores­pondenţă. O sortă, scoţând plicurile despre care ştia că reprezintă corespondenţă profesională şi punându-le deoparte pe cele pe care le recunoştea drept scrisori de consolare. Peste o oră, avea deja crampe la mâna dreaptă după nenumăratele mulţumiri scrise drept răspuns la scrisorile de consolare. Tocmai terminase, când în aer se revărsă vocabularul plin de obscenităţi al lui Pinkie, pe care oricine l-ar fi recunoscut dintr-o mie. Kari se ridică în picioare şi-l văzu chiar când dădea colţul biroului său, strigând insulte la adresa lui Sally Jenkins şi a directorului de studio, care veneau în urma lui. Din ţigara arsă îi mai rămăsese doar un muc, dar el nici măcar nu observase, plimbând-o dintr-o parte a buzelor în cealaltă. Părul îi era ridicat şi destul de zbârlit. Apoi o observă pe Kari. Tirada lui încetă şi-i împinse pe ceilalţi la o parte, năpustindu-se spre ea. - Slavă Domnului că te-ai întors! îmi pierd minţile. O îmbrăţişa, apoi se întoarse spre ceilalţi, răcnind. Ei bine, voi n-aveţi nimic de făcut? Treceţi la treabă! Sally Jenkins puse o mână consolatoare pe braţul lui Kari, în timp ce trecea pe lângă ea cu mişcări legănate. - Te-ai întors atât de repede? Pe chipul roşcatei ochii erau mari şi inocenţi, dar Kari ştia că era doar prefăcătorie. Un cameraman de film îi împărtăşise amănunte mai teribile decât ar fi vrut să audă despre întâlnirea lui cu Sally. Pieptul ei avea dimensiunile ridicole ale unei păpuşi Bărbie. Îi fusese dăruit nu de Dumnezeu, ci de unul dintre chirurgii plasticieni din oraş. Şi îşi scosese pârleala cu sânii ăia. Kari nu o putea suferi fiindcă se folosea de fizicul ei pentru a avansa într-o industrie ce-ţi impunea să munceşti din greu. - Eşti atât de curajoasă, ciripi duios Sally, înainte de-a se strecura afară din redacţia de ştiri. - Proasta naibii, bombăni Pinkie aprinzându-şi o nouă ţigară. A dat-o în bară la partea de introducere aseară, iar cameramanul a început s-o înregistreze prea repede. Nu a reuşit să-şi acopere gafa şi... - Am văzut, îl întrerupse Kari. - Atunci ai văzut ce dezastru a fost. Doamne, mă bucur că te-ai întors. Încă o zi cu ea şi... Are o pereche de ţâţe grozave, trebuie să recunosc. Dar cred că tot acolo îşi ţine şi neuronii, fiindcă sigur nu are nimic în cap. Kari râse şi brusc se simţi mai bine. Pinkie o privi atent. - Nu arăţi prea grozav, dar se putea şi mai rău. -Mulţumesc, cred. - Te-ai mutat? - Într-un apartament dintr-un complex rezidenţial de lângă lacul de acumulare. E mic, dar nou-nouţ şi complet utilat. Acces la piscină şi la terenul de tenis. Pază douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. - S-ar spune că intenţionezi să hibernezi. - Cum aş putea să hibernez, când sunt urmărită de mii de oameni în fiecare noapte? Pinkie nu se lăsă convins. Îşi îndesă arătătorul scurt sub nasul ei. - N-am să te las s-o faci, aşa că nici să nu încerci. Tho­mas a murit, dar tu nu, şi n-am să stau cu mâinile în sân şi să te las să te prefaci c-ai fi cu mâinile pe piept. Şi cu asta, am terminat cu predica, adăugă el, înfigându-şi ţigara între buze şi pocnind din palme. Vino-ţi în fire şi pregăteşte o intervenţie de calitate pentru ediţia din seara asta, că dacă nu, te înlocuiesc definitiv cu Creieraş în Ţâţe. Kari se întoarse la biroul ei. Da, fusese o decizie bună să se cufunde iar în muncă. De asta avea nevoie, de gro­solăniile lui Pinkie, de termenele limită ce trebuiau întot­deauna respectate, de zarvă şi de agitaţie. Şi-ar fi dorit doar să le poată lua acasă cu ea, pentru a nu fi nevoită să-şi petreacă nopţile singură.          

CAPITOLUL 1 Părul lins. Fața ovală. Scout Ritland își memora primele impresii despre femeia pe care o zărea, din când în când, de partea cealaltă a sălii de bal. Arăta uluitor, era cu totul aparte. Cei doi erau despărțiți de o mulțime de musafiri puși la ștaif, amețiți de bolul cu punci din fructe tropicale, datorită căruia chiar și cel mai încercat băutor își pierde controlul într-atât încât să se arunce gol în valurile Pacificului. Scout nu era chiar atât de amețit, doar că îi răsuna în urechi un zumzet foarte plăcut. Era tot atât de intens ca și strigătele păsărilor de noapte din jungla care străjuia Coral Reef, splendida stațiune care, în seara asta, își deschidea oficial porțile. Miraculosul punci făcea parcă să dispară inhibițiile, să înăbușe moravurile, să învingă ideile preconcepute referitoare la egalitatea sexelor. Scout o fixa pe femeia cu rochie albă, colantă, cu o privire lacomă și scrutătoare, care de altfel nu-i era caracteristică. Fără cea mai mică urmă de reținere, o evalua, pur și simplu, ca pe un obiect ce-ți oferă plăcere sexuală. Parrish Island produce un asemenea efect asupra vizitatorilor. Locul acesta, un simplu punct dintr-o înșiruire de puncte pe o hartă a Pacificului de Sud, era pur și simplu amețitor. Abundau flori parfumate, copaci și cocotieri. Fastul american nu se făcea simțit. Doar cu câteva ore în urmă, Scout căzuse pradă farmecului insulei. Pentru prima oară de când venise acolo cu câteva luni în urmă, își aruncase privirea peste zidurile hotelului, placate în marmură de un roz sidefiu. Până acum își consumase atât de mult din timpul, energia și gândurile lui, încât nu avusese prilejul să admire insula aceasta neîntinată și locuitorii ei prietenoși. În special pe unul dintre ei, pe femeia în alb. Doamne, era superbă. De la distanță, afișa chiar o aroganță ironică. Ea îi observase privirea insistentă și îi răspunsese cu o uitătură rece, cântărindu-l la rândul ei. Apoi, îl ignorase în mod voit, ca și cum nimic în legătură cu persoana lui nu ar fi putut s-o intereseze vreodată. Scout era intrigat. Nu o văzuse niciodată prin stațiune, cât timp se construise aceasta, așa că nu putea fi o angajată a hotelului. Să fie soția vreunui funcționar? Gândul acesta era al naibii de deprimant. Căuta să scape de el, odată cu paharul de curând golit. Dacă era măritată, unde îi era soțul? Ce om întreg la minte ar lăsa o femeie frumoasă ca ea să se vânture singură într-o încăpere plină de bărbați, care de luni de zile se aflau departe de căminul lor? Nu, Scout nu credea că este măritată sau că ar avea vreo legătură serioasă. Nu arăta a femeie îndrăgostită. Atunci, cine era, se întrebă el, supraveghind dezinteresat aranjamentul de mâncăruri exotice de pe una dintre mese și nepierzând-o din ochi? — Bună treabă, domnule Ritland, comentă cineva în trecere. — Mulțumesc. O mare parte din hotelul stațiunii era construit peste apele unei lagune liniștite. Scout proiectase această minune, lucrând împreună cu arhitectul. El primea astfel partea lui de glorie, grație eforturilor sale ingenioase. I se strânsese mâna de atât de multe ori, încât îl durea de-a binelea. Îl durea și umărul, acolo unde toată lumea îl bătuse cu însuflețire, felicitându-l pentru reușita lui. Amețit mai mult de beția succesului decât de cea dată de punciul de fructe, își croi drum prin mulțime. Vroia să ajungă acolo unde femeia stătea în picioare, în apropierea uneia dintre ieșirile înalte și boltite ale clădirii. În momentul în care ajunse destul de aproape de ea ca să poată fi auzit, ea se întoarse dintr-odată și îl privi drept în ochi. Scout rămase înmărmurit. Respirația îi deveni precipitată. Ochii ei migdalați, ușor lăsați în jos, nu erau de un căprui închis așa cum se așteptase, ci albaștri. Niște ochi electrizanți, uluitori. — Încotro, Scout? Mă bucur că te-am prins înainte de a pleca. Cineva din spate îl apucă de umăr și îl întoarse din drum. Continuând, pe cât posibil, să nu-și desprindă privirea de cea a femeii, capul lui urmă totuși, firesc, mișcarea de rotație a trupului. — Ah, domnul Reynolds, zise el strângând mâna care-i fusese întinsă. — Corey, îl corectă magnatul hotelului. Ai făcut o treabă grozavă. N-ai obosit deja să tot auzi același lucru? Scout dădu din cap și râse autoironie. — Niciodată. — E inutil să spun cât de mulțumiți suntem. Vorbesc în numele tuturor membrilor corporației. — Mulțumesc, domnule. Scout nu-și putea permite să nu fie politicos cu omul care-i semnase niște cecuri grase, dar aruncă rapid o privire peste umăr. Femeia dispăruse. Drace! — N-a fost o sarcină ușoară, spuse Corey Reynolds. Mai ales când iei în considerare toate dificultățile pe care le-ai avut de înfruntat în timpul construcției. Scout întrebă: — Va referiți la atitudinea insularilor față de muncă? Celălalt bărbat dădu din cap. — Ei nu înțeleg absolut deloc importanța termenelor limită sau a zilei de lucru de opt ore, spuse Scout cu tristețe. Niciodată, perspectiva unui salariu mai mare pentru ore suplimentare nu i-a împiedicat să meargă la o petrecere și au cam zece în fiecare lună. Dar asta, totuși, nu m-a deranjat atât de tare ca hoțiile. Îmi cer scuze din nou că am făcut cheltuieli suplimentare de la buget, pentru a reface stocurile. — N-a fost vina ta că dispăreau tot timpul. Eu știu că ai făcut tot posibilul ca să prinzi hoții. — Jigodii nenorocite, spuse Scout, respirând cu greutate. Am stat la pândă timp de patru nopți cu multă atenție. Dar chiar în noaptea în care am hotărât că totul era inutil și m-am dus la culcare, am fost prădați din nou. Având impresia că vede cu coada ochiului o licărire de alb, Scout își întoarse capul spre terasă. Nu era nimic altceva decât lumina lunii în aerul înăbușitor și înmiresmat. Mai era ea oare încă acolo, ascunzându-se în umbrele grădinilor tropicale? — … personal? Oare ce îl întrebase domnul Reynolds? Ah, da! — Nu, nu am văzut nimic din insulă, în afara locuitorilor din imediata apropiere. M-am gândit să-mi iau o săptămână de concediu sau ceva în genul acesta, înainte de a pleca acasă. — Bună idee. Fă-ți timp să lichidezi totul înainte de nuntă. Bănuiesc că mai este încă de actualitate. — La sfârșitul lunii viitoare. Domnul Reynolds zâmbi și întrebă: — Ce mai face domnișoara Colfax? Corey Reynolds îi fusese prezentat lui Jennifer Colfax la un dineu la Boston, unde era sediul central al Grupului Reynolds. Stațiunea Coral Reef era pe atunci doar un proiect arhitectural. Pe Scout îl bucura faptul că el amintise numele logodnicii sale. Întotdeauna putuse conta pe Jennifer ca ea să producă o impresie bună. — Din scrisori reiese că e bine, răspunse el. — E tot așa de frumoasă? Scout zâmbi larg. — Foarte. Bătrânul chicoti: — Ai mare încredere în ea, de o lași singură atâta timp! — Înainte de a pleca, am căzut la o învoială. Nu mă puteam aștepta să stea singură acasă în fiecare seară, cât timp eu sunt plecat. E liberă să se întâlnească cu cine vrea, atâta vreme cât totul rămâne platonic! — Nu numai că ai încredere, dar mai ești și generos. De altfel, cred că abia așteaptă să-și revadă logodnicul acasă, în Statele Unite. Scout ridică din umeri. — A stat în Europa mai multe săptămâni, în timpul verii. S-a ocupat de magazinul de antichități al mătușii ei. — Da? întrebă Reynolds politicos. Dar ce face acolo? — Se află în treabă, asta e! Jennifer se tot face că se ocupă ba de antichități, ba de muzică, ba de modă. — Și soției mele îi place să se afle în treabă. Când nu face cumpărături, adăugă Corey Reynolds, într-un hohot de râs. Și, sorbind din paharul cu punci, întrebă: — Sunt adorabile, nu-i așa? Scout urmări privirea domnului Reynolds. El se uita la una dintre fetele de pe insulă, angajate pentru a servi sandviciuri în timpul serii. Era îmbrăcată într-un sarong scurt cu model floral, care îi înfășura cu eleganță trupul mlădios. Ca majoritatea femeilor de pe insulă, era măruntă și foarte drăguță, avea părul negru, lucios, ochii întunecați și ademenitori și un zâmbet gata fabricat. — Chiar dacă sunt logodit, spuse Scout, nu pot să nu observ că minunata populație feminină este una dintre bogățiile naturale din Parrish Island. Reynolds își întoarse privirea către Scout. — Ce-ai de gând să faci aici, pe insulă, în timpul care ți-a mai rămas? — Să uit de toate. Să scap de termene, de muncitori care de-abia se mișcă, de telefon. Să mă duc la pescuit. Poate să și vânez puțin. Să fac surfing. Să zac pe plajă și să nu fac absolut nimic. Se aplecă puțin și adăugă: — Dacă mă prinde o băștinașă frumoasă cu sânii goi, nu veni prea repede să mă cauți. Corey Reynolds chicoti din nou și-i trase una pe spate. — Mare păcătos mai ești. Îmi place că ai simt umorului. Și-au strâns mâinile, iar Corey Reynolds l-a lăudat din nou pe Scout pentru reușita sa. — Ne vedem la Boston. Vreau să discut cu tine niște proiecte de viitor. Promite-mi că vom lua masa în curând, împreună cu adorabila Jennifer. — Ne-ar face mare plăcere, domnule. Mulțumesc. În momentul în care bătrânul se îndepărtă, Scout simți că se înăbușă de bucurie. El nu voia să facă parte din Grupul Reynolds. Sistemul de corporație nu se potrivea personalității lui. Găsea că astfel i se limitează puterea de creație. Dar, în mod cert, dorea un alt contract cu Grupul și părea că exact la asta se gândea și Corey Reynolds. Proiectul stațiunii Coral Reef fusese pentru Scout prima lui mare lovitură. Și-a dat seama că trebuia să profite de acest succes, atâta timp cât se afla încă în atenția factorilor de decizie. După discuția avută cu Corey Reynolds, simți și mai tare nevoia să sărbătorească ceva. Luând un alt pahar de punci de pe tava de argint a unei chelnerițe, trecu pe sub o arcadă, înspre terasa de alături. Zidurile exterioare ale stațiunii erau împodobite cu vrejuri de Bougainvillea, pline de mănunchiuri de flori fremătătoare. Nu se făcuse niciun fel de economie pentru a decora hotelul în interior și pe dinafară. Vaze orientale imense, neprețuite, purtau ferigi luxuriante și palmieri ornamentali. Lumini, asemeni unor licurici uriași, pâlpâiau, încrustate în zid, puse strategic de-a lungul aleilor șerpuitoare din grădini. Trepte largi și joase coborau de pe terasa principală către un alt nivel. Una din alei o lua la stânga, către piscina cu trei nivele, cu cascadele ei artificiale și artezienele sale frumos decorate. O altă alee ducea jos, spre plajă, unde nisipul părea o panglică gălbuie între pajiștea îngrijită și valurile ce se spărgeau liniștite. Chefliii ce căutau un loc mai izolat părăsiseră sala de bal. Un grup de asiatici discutau afaceri la un pahar, în jurul unei mese, pe terasa de mai jos. Uitând de toate și de toți, în afară de ei înșiși, doi tineri se sărutau lângă unul din palmierii de pe pajiște. Un alt cuplu se plimba mână în mână prin valuri, purtând încă hainele de seară și legănându-și pantofii în mâini. În mijlocul peisajului, luminat de lună, apăru o siluetă solitară. Ca hipnotizat, Scout coborî treptele spre ea. Lumina lunii cădea pe rochia ei albă, făcând-o să strălucească în întuneric ca lumina unui far. Ea stătea nemișcată, cu fața spre ocean, cu privirile pierdute peste apă, de parcă ar fi comunicat cu ea printr-un limbaj tăcut și sacru. Grozavă rochie, se gândi Scout, când ajunse mai aproape. Jennifer n-ar fi purtat așa ceva. Puține femei din Noua Anglie ar fi făcut-o, de altfel. Rochia era uluitor de simplă, dar izbitor de sexy. Era adânc despicată pe coapsă. Veșmântul colant lăsa un umăr complet gol. Adierea parfumată i-l lipea ușor de trup, scoțându-i în evidență sânii și V-ul dintre coapse. El simți o urmă de vinovăție, gândindu-se la Jennifer. Dar ea se afla în cealaltă parte a lumii Această insulă i se părea atât de departe de Jennifer și de Boston, de parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. Regulile de comportament care se aplicau acolo erau aici la fel de inutile ca și o jachetă de lână. Muncise luni de zile, fără oprire. Merita o noapte de plăcere, nu-i așa? Trăise într-unul din locurile cele mai exotice de pe pământ și nu avusese nici cea mai mică șansă să-i guste plăcerile. Tentativele de a se justifica i se adunau în minte, dar ar fi reacționat chiar și fără ele. Luni de abstinență sexuală, licoarea tare pe care o băuse, peisajul tropical, femeia frumoasă, formau o combinație afrodisiacă teribil de puternică, în fața căreia nu putea să reziste. Auzindu-i pașii, ea întoarse capul și îl străpunse din nou cu privirea ei albastră care îți tăia răsuflarea. Părul ei, mai negru decât noaptea, era strâns într-un coc la ceafă și împodobit cu două flori de ibiscus. Singurele bijuterii pe care le purta erau doi cercei cu câte o perlă de mărimea unei pietricele. Oricât de perfecți apăreau, suprafața lor nu se putea compara cu pielea femeii. Netedă și incredibil de perfectă. De altfel, așa era peste tot. La gât, la piept, la curba unui sân, la picioare. Nu purta ciorapi în sandalele cu tocuri înalte. Avea picioare frumoase. Și mâinile, de asemenea. Într-una din ele, ținea o poșetă mică, de seară, din satin. Atâta frumusețe, atâta distincție, atâta perfecțiune. Trupul lui Scout zvâcnea de dorință. Ea stătea lângă o statuie care reprezenta un zeu păgân ce afișa o mimică șugubeață și avea un falus enorm. Scout își aduse aminte de ziua când puseseră acolo statuia. Fusese punctul de atracție al șantierului. Se făcuseră o groază de glume pe seama ei, care mai de care mai deochiate. Ar fi putut să jure acum că rânjetul insolent al statuii îl viza chiar pe el. Era ca și cum micul drăcușor i-ar fi cunoscut starea fizică și s-ar fi bucurat cu malițiozitate. Salută din cap idolul și începu să-i vorbească femeii. — E un prieten al dumitale? Spera ca totul să meargă bine, dar se aștepta și la posibilitatea ca ea să-l respingă. Îi crescu inima când buzele ei lucioase și vopsite se deschiseră într-un zâmbet care descoperi niște dinți tot atât de fără cusur ca tot restul. — El este prieten cu toată lumea. Este zeul erotismului. A, merge bine. Limba nu avea să fie un impediment, căci vorbea engleza. O engleză cu accent, dar frumoasă tocmai prin aceasta. În șoapta valurilor, vocea ei era joasă și răgușită. Scout zâmbi cu tâlc. — Bănuiam eu. Cum îl cheamă? Ea îi spuse. El se încruntă. — Numele ăsta are cel puțin douăsprezece silabe și toate literele sunt vocale. De când venise aici, reușise să rețină câteva cuvinte din dialectul localnicilor, dar toate erau legate de domeniul construcțiilor. „Înapoi la lucru”, cam asta era expresia pe care ar fi putut el să i-o spună femeii. Dar chiar dacă ar fi știut cuvintele corecte, nu ar fi putut să exprime exact ce avea în minte: Cât privește starea mea de excitație, n-am nevoie să-mi dea lecții omulețul ăsta. Sunt tare ca stânca: și, păpușo, tu ești de vină! Mergem la tine sau la mine? Aceste cuvinte nu păreau însă potrivite pentru a începe o conversație. — Numele meu este Scout Ritland. El îi întinse mâna. Ea, la rândul ei, îi dădu mâna. Era rece, mică și moale. — Chantal Du Pont. Retrăgându-și mâna, adăugă: — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Ritland, zise ea și se întoarse să plece. Lui Scout îi trebuiră câteva secunde ca să iasă de sub vraja zâmbetului ei amețitor și a senzației provocate de prezența mâinii ei în mâna lui. Când își reveni, se trezi că pășește pe lângă ea, pe una din aleile acoperite cu pietriș, care ducea spre interiorul stațiunii. — Lucrați la hotel? întrebă el, încercând să prelungească scurta lor discuție. Ea îi aruncă o privire amuzată. — Oarecum, domnule Ritland. — Atunci, ce căutați la petrecere? — Am fost invitată. Fu obligat s-o prindă de braț ca s-o rețină. Ajunseseră față în față. Printre vârfurile copacilor, luna arunca umbre ciudate pe fața ei. — N-am vrut să fiu grosolan, explică el. Bineînțeles că ai fost invitată, numai că eu nu te-am mai văzut pe aici și mă întrebam ce… — Nu m-am supărat, spuse ea domol. El o fixă cu privirea, captivat de figura ei minunată, de ochii ei, de gura ei. Degetele lui o strângeau încă de partea de sus a brațului. Nu mai simțise niciodată o asemenea piele catifelată. Ea își coborî privirea și îi atrase astfel atenția că mâna lui o atingea încă. Din păcate, fu nevoit să-i dea drumul. Abia când mâna îi reveni de-a lungul trupului, el își dădu seama că mai avea încă paharul de punci în mâna cealaltă. — Vrei să bei ceva? întrebă el, simțindu-se un pic ridicol. — Nu, mulțumesc. — Poate că ai dreptate. E teribil de tare. De abia zâmbindu-i, ea luă paharul și-l duse la buze. Privind peste marginea paharului, îl goli de tot, apoi se linse pe buze, adunând fiecare strop. Îi înapoie paharul gol și părăsi aleea, intrând în junglă. Scout, înnebunit, se uită lung după ea. Atâta băutură înghițită dintr-odată ar fi dat gata pe mulți bărbați. O sorbise de parcă ar fi fost laptele mamei și se mai ținea încă pe picioare. Mai mult decât atât, mergea pe cărarea din jungla întunecată cu abilitatea unui animal nocturn de pradă. În urma ei, frunzele abia foșneau. El nici nu apucase să se gândească bine la toate astea, că ea și dispăru printr-o perdea de viță. El își aruncă paharul pe alee și se luă după ea tăindu-și drum prin frunzișul des și uitând complet de smoking-ul lui elegant. O insectă îi trecu bâzâind pe la ureche, ca un proiectil. O plesni fără să-i dea nici cea mai mică atente. — Chantal! — Oui? El se întoarse brusc. Ea se afla acolo, în picioare, ca și cum ar fi ieșit dintr-unul din copaci. Simțindu-se caraghios, el își lărgi stângaci nodul de la cravată. — Ce ești tu, nimfă sau ce altceva? Ea râse într-un hohot tulburător. — Sunt o ființă omenească, din carne și oase, exact ca și tine. El își pierdu nasturele de la gulerul cămășii, iar apoi degetele îi încremeniră neputincioase. Era din nou cucerit de farmecul ei unic. Începu să o măsoare din vârful capului cu părul lins, coborî apoi spre față, de-a lungul gâtului ei grațios, printre sânii plini și apoi în jos, pătrunzându-i parcă trupul ademenitor. — Ființă omenească, da. Din carne și oase, desigur. El înaintă cât să stea chiar față în față cu ea. — Exact ca mine, zici? Nu, în niciun caz. Tu nu. Semeni cu absolut nimeni. El o mai atinse o dată, pentru a se convinge din nou că există într-adevăr. Întâi îi atinse linia sânilor, acele dulci proeminențe ce răsăreau deasupra marginii de sus a rochiei, aproape la fel de sus ca și scobitura umărului Era tot atât de plăcut să o atingi ca și să o privești. El își plimbă ușor degetul arătător pe sânul ei. Apoi, cu vârful degetelor, o mângâie de-a lungul gâtului, urmându-i linia, până întâlni maxilarul minunat cizelat. Când mâna lui îi prinse ceafa, ea se relaxă și își lăsă capul ușor pe spate, oferindu-și buzele spre a primi o moale mângâiere. Din răsuflarea ei, parfumul alcoolului răzbătea dulce. El simțea cum i se întuneca mintea, cum îi sporește dorința și înflăcărarea pasiunii. Îi atinse ușor buzele cu limba, îi murmură numele, un nume tot atât de încântător ca și ea. În schimb, ea își strecură mâna pe sub haina lui și și-o odihni pe pieptul lui puternic. Buzele lui se deschiseră împreunându-se cu ale ei, apoi o sărută apăsat, în timp ce, cu celălalt braț, îi înlănțuia mijlocul. Era unduitoare ca nisipul umed, mulându-și linia trupului după a lui. Scout îi simți împunsătura fermă a sânilor, minunata moliciune a feminității ei, suplețea coapselor. Dorința explodă în el. Își mută o mână pe sânul ei și o mângâie prin rochie. Simți prin haină cum i se întărea sfârcul, sub mișcarea circulară a degetului lui mare. Limba lui înfometată îi pătrunse în gură. Îi încerca gustul iar și iar, retrăgându-și limba pentru a mai savura delicatețea buzelor, și din nou cufundându-se în tainica ascunzătoare a gurii ei. Inima bătea să-i sară din piept. Sexul lui dur tresărea la fiecare bătaie de inimă. Și-l ascunse între picioarele ei. Maria lui îi cuprinse fesele și o făcu să se frece de el, întrebându-se în același timp ce gândea ea oare despre reacția lui masculină firească și nutrind speranța că îi va răspunde favorabil. Gemu de mulțumire când îi simți mâna strecurându-se între trupurile lor la nivelul taliei, căutându-i, fără îndoială, fermoarul. Tocmai de aceea fu surprins să simtă ceva tare și rece împungându-l în plex. Până să-și dea seama ce se întâmplase, ea se și strecură din brațele lui și se îndepărtă cât să nu o poată prinde. — Dar ce dracu’ se… Întrebarea îi încremeni pe buze, când își coborî privirea și văzu pistolul cu țeava îndreptată spre nasturele de pe burtă. Scout o întrebă uimit: — Ce dracu’ ai de gând? — Am un pistol ațintit asupra dumitale, domnule Ritland, spuse ea calm, în engleza ei cu accent. Iar dacă nu faci tot ce-ți spun, sunt gata să te omor. Chiar dacă fața ei părea extrem de serioasă, lui Scout îi venea greu să-și creadă ochilor. Ar fi putut să o descrie în fel și chip, dar adjectivul „amenințătoare” nu i se potrivea deloc. — Să mă împuști? De ce? râse el în hohote. Pentru că te-am sărutat? — Pentru ideea greșită că am dorit să fiu sărutată și pipăită ca ultima târfă. El își puse mâinile în șolduri. — Dar ce puteam să cred, când tu m-ai ademenit până aici? — Nu te-am ademenit! — Nu m-ai ademenit, pe dracu’, spuse el mânios. — Tu m-ai urmărit. Eu nu te-am încurajat. Toată povestea asta nu-l mai amuza deloc. — Hai, prințeso, nu-mi spune mie cât de cinstită ești. Tu ai vrut să te urmez. Mă chemai chiar prin felul tău de a mă respinge. Ți-a plăcut să mă săruți și tot restul… spuse el, coborând ochii spre sânii ei și spre sfârcurile lor pronunțate. Nu prea poți să-mi dovedești contrariul, când eu văd bine cu totul altceva. Ochii ei devenită periculos de strălucitori și trupul i se încordă din cale-afară. — Aici nu e vorba de sărutările tale. — Atunci, de ce? — Ai să afli curând. Întoarce-te și dă-i drumul! El râse scurt și scruta cu privirea zidul de verdeață care-i împrejmuia. — Las-o baltă, suntem chiar în junglă. — Dă-i drumul, domnule Ritland. — La dracu’. — Trebuie oare să-ți amintesc că am un pistol în mână și că ar fi mai bine să mă asculți? Ochii lui deveniră mici, iar buzele se strânseră într-un zâmbet prefăcut: — Vai, mor de frică, șopti el zeflemitor. O femeie care arată ca o zână și sărută ca o târfă de lux este într-adevăr periculoasă. Dar arma ei preferată nu este pistolul. Jignită, ea urlă: — Cum îndrăznești? El se repezi la pistol. Încercă să i-l smulgă. În momentul în care arma i se descarcă în mână, Chantal țipă scurt, surprinsă. Rămaseră amândoi împietriți, holbându-se nelămuriți unul la altul. Apoi, Scout se dădu cu un pas înapoi și-și privi coapsa. Sângele țâșnea deja. — M-ai împușcat! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Și apoi furios: — M-ai împușcat de-adevăratelea! De data asta simți o durere care îi zdrobea ceafa. Se prăbuși pe covorul moale al junglei. Deasupra, printre copaci, zări fulgere colorate, mișcându-se ca un caleidoscop electric. În cele din urmă, durerea îl pătrunse. Lumina parcă exploda în jurul lui. Mai privi o dată cu ochii mari la rană, apoi la femeie, apoi scoase un răget de fiară turbată și se repezi spre ea. Apoi, întunericul îl învălui și nu mai văzu nimic.  

Capitolul unu.     În ciuda siguranţei calme pe care o afişa, Erin O'Shea fierbea de nervozitate în timp ce apăsa pe butonul soneriei. Auzea sunetul clopoţelului din interiorul casei. Era o casă atrăgătoare, situată într-unul din cartierele din San Francisco locuit de oameni aparţinînd păturii mijlocii a societăţii. Aruncînd o privire fugară spre celelalte case care se înşiruiau pe stradă, Erin se gîndi cît de bine erau întreţinute împrejurimile. Peluzele erau perfect îngrijite; casele imaculate şi aranjate cu gust, dar fără ostentaţie. Casa în faţa căreia se afla era pictată gri-albăstrui şi decorată cu alb. Ca toate celelalte case de pe stradă, era tipică pentru arhitectura oraşului San Francisco, avînd garajele aşezate la acelaşi nivel cu cel al străzii şi al casei. Trepte din beton abrupte duceau la uşa din faţă, care avea o fereastră de sticlă mată. Ea încercă să privească prin sticla opacă şi să prindă vreo urmă de mişcare sau de paşi care să se apropie, dar nu putu să vadă nimic şi nu auzi nici un sunet din interiorul casei. Şi dacă nu era nimeni acasă? Erin nu luase în calcul şi o asemenea posibilitate. Într-adevăr, de cînd coborîse din avionul care o adusese de la Houston, nu se gîndise la nimic altceva decît să găsească această casă. în timp ce străbătea străzile pitoreşti din San Francisco, nu avea decît un singur gînd. Ziua de astăzi reprezenta apogeul a trei ani de căutări. Terminase victorioasă lupta cu agendele de telefoane vechi, cu uşile trîntite, cu apelurile telefonice la sute de kilometri distanţă şi cu pistele false dezamăgitoare. Şi iat-o în sfîrşit ajunsă acum acolo. Astăzi urma să-şi vadă fratele pentru prima dată în viaţă. Astăzi urma să se afle faţă-n faţă, cu singura ei rudă de sînge. Inima-i tresări cînd auzi paşi apropiindu-se de uşă. Să fie soţia lui? Femeia din casă? Sau poate chiar fratele ei. Respiră adînc. Uşa se deschise încet. El stătea în faţa ei. ― Domnul Kenneth Lyman? întrebă ea. în loc de răspuns, acesta o scrută cu privirea din cap pînă-n picioare. Nu i-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, dar ea simţi că lui nu-i scapă nimic. ― Sînteţi domnul Kenneth Lyman? Repetă ea. El făcu un semn scurt, aprobator din cap. Starea ei de nervozitate se risipi, făcînd loc unei neţărmurite bucurii, în momentul în care omul confirmă că era fratele ei. Era atît de chipeş! Era surprinsă că în trăsăturile lui nu găsea nimic care să-i semene. De cîte ori încercase să şi-l imagineze, se gîndise la o figură care ar reprezenta versiunea masculină a persoanei ei, dar acest om nu avea nimic din ceea ce aştepta ea. Părul lui era şaten deschis, dar cînd alunecă pe el o rază din lumina palidă de februarie, deveni I auriu. Deasupra părului răvăşit, stăteau nişte ochelari de vedere cu rame subţiri din baga. Sprîncenele care-i delimitau fruntea înaltă erau dese şi aurii, ca şi părul. Ochii albaştri care o scrutau îndeaproape erau tiviţi cu gene scurte şi dese de culoare închisă la bază şi aurii la vîrf. Nasul său era drept şi îngust. Gura îi era fermă, mare, aproape severă. în bărbia lui puternică era o despicătură verticală care sugera o voinţă încăpăţînată. ― Te rog să mă ierţi că te privesc aşa, fix, se scuză ea, continuînd să-l privească. Va obosi ea vreodată să privească această faţă pe care o căutase atît de mult? El tot nu spunea nimic. Ochii lui priveau în spatele ei ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva care o însoţea. Privirea lui se opri puţin asupra Mercedesului alb pe care ea îl închiriase la aeroport, la casa de peste drum, la toate împrejurimile, ca să revină în cele din urmă asupra ei. Deocamdată, nu ştia cine este. ― Am venit de departe ca să te văd, începu ea. Pot să intru şi să-ţi vorbesc un minut? ― Despre ce să vorbim? Inima-i fu străbătută de o durere plăcută la auzul primului sunet al acestei voci adînci şi pline. Dar plăcerea se schimbă în timiditate, din respect pentru vocea lui severă. Probabil că el îşi închipuia că ea venise să-i vîndă ceva. ― Păi... eu, e ceva personal. Nu vroia să i se prezinte în pragul uşii. ― E-n regulă. Intră mai bine în casă. Se dădu la o parte, iar ea încercă să mai urce o treaptă către uşă. El mai aruncă o privire prin curte înainte de a închide uşa şi a rămîne faţă în faţă cu ea. Stînd aşa de aproape de el, îşi dădu seama pentru prima dată cît de înalt era. Ea era considerată o femeie înaltă, şi totuşi el părea să o domine în înălţime. Sau poate că de vină era atitudinea lui de superioritate. Fratele ei părea să emane putere şi o tendinţă puternică de dominaţie. Nu era musculos, dar radia o forţă care te intimida. Erin îi privi fibrele puternice ale gîtului, prin nodul slăbit al cravatei. Mînecile cămăşii, care erau suflecate pînă la coate, dezveleau nişte braţe bronzate, puternice. Cămaşa din bumbac alb era întinsă peste pieptul puternic şi se mula pe abdomenul plat, iar pantalonii din bumbac gri cădeau perfect pe picioarele lungi şi subţiri. Poate că juca baschet. Sau poate tenis? Desigur că acest fizic atletic nu putea fi întreţinut decît făcînd : sport. Ştia că are treizeci şi trei de ani. El continuă să păstreze o tăcere calmă privind-o cu aceiaşi curaj cu care şi ea îl privea. Cînd ea îşi mută poşeta de pe umăr sub braţ, fiecare muşchi al corpului lui se încordă, deşi în realitate nu se mişcase deloc. Era ca o pisică gata să prindă ceva în gheare.. Nu-mi uşurează situaţia, se gîndi Erin. Poate că nu vroia să afle ce se întîmplase cu sora lui mai mică de care fusese despărţit cu treizeci de ani în urmă. Sau poate că nici nu ştia că are o soră. ― Numele meu este Erin O'Shea, se prezentă ea. ― Domnişoara O'Shea, îi rosti el numele, cu aceeaşi voce emoţionată. Ochii lui albaştri nu conteneau să o privească insistent. Ea îşi umezi buzele uscate cu vîrful limbii. ― Pot să mă aşez undeva? întrebă ea. El îi arătă cu mîna o cameră la stînga holului de la intrare şi ea se îndreptă într-acolo. Remarcă mobilierul confortabil din casă. Camera era decorată cu gust, deşi nu cu bani foarte mulţi, într-un fel, întunericul casei nu coincidea cu primele ei impresii despre fratele ei. Se gîndea că ar fi putut alege un decor mai sobru care să se potrivească cu personalitatea lui taciturnă. Dar ce se petrecea? îl cunoscuse doar de cîteva minute, şi îi şi analiza psihicul! Totuşi, casa, această cameră şi canapeaua pe care stătea nu păreau să se potrivească cu caracterul acestui om. Mai mult ca sigur că soţia fusese aceea care îi decorase casa. ― Melanie este acasă? a întrebat ea politicos. Răspunsul lui a venit cu greutate, cu prudenţă. ― Nu. A trebuit să plece. Elin zîmbi şi se simţi oarecum relaxată. Era bucuroasă că vor rămîne singuri un timp. Prezenţa altcuiva în acele momente cînd se regăsea pe sine, i-ar fi putut stînjeni pe amîndoi. ― Acum, cînd mă gîndesc mai bine, sînt surprinsă să te găsesc acasă în plină zi de lucru. Credeam că eşti la bancă, zise ea ştiind că fratele ei era bancher. Acesta îşi mută privirea de la ea la poşeta din catifea maron, pe care o pusese lîngă ea pe canapea. Făcea pe oricine să simtă că nu-i scapă nici o mişcare. ― Azi am venit acasă mai devreme, răspunse el scurt. ― Kenneth pot să-ţi spun Kenneth? Întrucît el aprobă, ea continuă. Sosise momentul potrivit: ― Kenneth, ceea ce-ţi voi spune acum te va surprinde. Rîse nervos. ― Poate chiar te va şoca, mai bine spus. Îşi privi mîinile pe care şi le ţinea strîns în poală, apoi îşi înălţă capul şi-i întîlni privirea. ― Ştiai că am fost adoptaţi? Din nou ochii lui albaştri se micşorară în timp ce o studia. O imperceptibilă coborîre a bărbiei lui despicate, lăsă să se ghicească uri răspuns afirmativ. ― Te-am căutat ani de zile, Kenneth. Sînt sora ta. Faţa lui rămase imobilă. Ea stătea încordată, pîndind o reacţie din partea lui. Erin se aşteptase ca el să fugă spre ea şi s-o îmbrăţişeze, să rîdă, să plîngă, să înjure, să-şi arate disperarea, orice, dar nu să stea acolo şi să o privească fix, de parcă ar fi avut o mască pe faţă. În cele din urmă, îşi căută ochelarii ce se aflau pe cap, îi coborî, şi, în timp ce le răsucea braţul în mînă, spuse: ― Eşti sora mea? ― Da! Ea dădu afirmativ din cap, cu entuziasm, făcînd să-i sară buclele scurte. Ştiu că este incredibil, dar asta-i adevărul! Pot să-ţi spun ce ştiu? ― Te rog. El continua să nu manifeste nici o emoţie faţă de revelaţia ei, dar cel puţin reacţiona într-un fel. Mai mult ca orice, ea vroia să-i înlăture precauţiile pe care şi le lua faţă de ea. ― Am fost adoptaţi de la un mic orfelinat catolic, din Los Angeles. Ştiai acest lucru? ― Cred că da, răspunse el detaşat. ― Eşti cu trei ani mai mare decît mine. Mama ne-a dat spre adoptare cînd nu aveam decît cîteva luni. Am fost adoptată de uri cupiu care se numea O'Shea. Curînd după ce m-au luat, s-au mutat Sa Houston, în Texas, unde am şi crescut. Abia cînd am ajuns la liceu am început să mă întreb cine sînt şi ele unde vin. Cred că acest lucru este valabil pentru toţi adolescenţii, dar întrucît eu fusesem adoptată, pentru mine era şi mai important să-mi găsesc originea, ca să spun aşa. Sînt sigură că poţi să înţelegi acest sentiment. ― Da, răspunse el. Se înfundă în scaunul neîncăpător cu braţele încrucişate. Era o poziţie relaxantă, dar Erin simţi că detaşarea lui o dezamăgea. Părea că fratele ei nu se putea relaxa niciodată pe deplin. ― Mulţi ani mai tîrziu, am reuşit în sfîrşit, din punct de vedere financiar, şi din toate celelalte puncte de vedere, să pornesc în căutarea serioasă a adevăratei mele identităţi. Astăzi sînt diverse organizaţii care-i ajută pe copiii adoptaţi să-i găsească pe părinţii lor naturali sau rudele lor pierdute. Crede-mă, le ştiu pe toate, pînă acum. Nici o piatră n-a rămas neîntoarsă. Cam acum patru ani... Se întrerupse, cînd sună telefonul roşu de pe birou. Cu iuţeala unui şarpe gata de atac, el se răsuci de pe scaun şi sări spre telefon. Smuci aparatul la cel de-al doilea apel şi răspunse cu un scurt „Da”. Ascultă un moment, nedezlipindu-şi privirea de pe faţa uimită a lui Erin. ― Da. Nu, totul e-n ordine. Mai ţinem legătura, închise telefonul şi se întoarse la scaunul pe care stătuse. ― Continuă, spuse el calm. Erin nu era surprinsă de mişcările lui bruşte, economicoase. De obicei nu se spune „Scuză-mă” atunci cînd telefonul sună şi eşti deja angajat într-o discuţie cu altcineva? Şi de ce se repezise la telefon, în loc să răspundă ca de obicei? Aştepta oare un telefon important? ― Păi, eu... se bîlbîi ea. Dar ce spusese? Se temu că îşi pierduse firul gîndurilor. ― Tocmai spuneai că, cu aproape patru ani în urmă... ― Ah, da, zise ea cu nervozitate. Cu aproape patru ani în urmă, am început să întreprind căutări intense pentru găsirea părinţilor noştri naturali. Mama mea adoptivă mi-a înţeles această pornire şi mi-a furnizat numele orfelinatului din Los Angeles; Am fost dezamăgită să descopăr că, la vremea cînd fuseserăm adoptaţi, acesta luase foc şi odată cu el, arseseră şi toate registrele de evidenţă. Acest fapt mi-a întîrziat cercetările cu luni de zile. în cele din urmă, am reuşit să identific o călugăriţă care se afla la orfelinat atunci cînd am fost aduşi noi. Atunci am aflat de tine pentru prima dată. De amărăciune, vocea începu să-i tremure, iar ochii întunecaţi şi umezi, i se umplură de lacrimi. ― Poţi să înţelegi cît de fericită am fost în acea zi? Aveam un frate! Cineva cu care să împart moştenirea. începeam să examinez figuri din mulţime. Studiam fiecare om de vîrsta ta, întrebîndu-mă dacă nu cumva eşti tu. Nu te voi plictisi acum cu toate aceste amănunte obositoare, dar am dat de urma părinţilor tăi adoptivi. Acest lucru s-a dovedit a fi relativ simplu, întrucît ei rămăseseră în Los Angeles. îmi pare rău că au murit. Mi se pare că au fost omorîţi acum cîtiva ani, nu-i aşa? ― Da. ― Eu l-am pierdut pe tata, domnul O'Shea, pe cînd eram la facultate. Sper că ai avut tot atîta noroc ca şi mine, în ce priveşte familia care te-a adoptat. Familia O'Shea m-a iubit ca şi cum aş fi fost propriul lor copil. Şi eu îi iubesc. ― Da, părinţii mei, adică familia Lyman, au fost formidabili. ― Ah, sînt atît de bucuroasă! se entuziasmă ea. Una din agenţiile despre care ţi-am vorbit m-a ajutat să-ţi dau de urmă, aici. Ştiu totul despre tine, dar nu atît de mult cît aş dori. Vreau să, ştiu totul despre tine, despre viaţa ta. El abia că-şi mai ţinea ochelarii pe nas, privind-o peste ramele acestora. îi scoase şi îi aşeză pe masă, lîngă cot. ― Este o întreagă poveste, spuse el. Nu prea semănăm unul cu altul. Cine ar crede că sîntem frate şi soră? Ea rîse, fericită că purtau o conversaţie normală. Liniile aspre din jurul gurii lui se atenuară. Trebuia să aibă răbdare cu el. La urma urmei, ziua aceea fusese o zi grea pentru el. ― Şi eu m-am gîndit la asta cînd ai deschis uşa. Nu ne asemănăm deloc. Ochii lui scrutară, fiecare trăsătură a feţei ei iar ea stătea nemişcată, în timp ce el o studia, lăsîndu-l să beneficieze de acelaşi privilegiu pe care şi l-a permis ea atunci cînd l-a văzut prima dată. El îi privi cu atenţie buclele aurii care-i împodobeau capul şi se întoarse. Sprîncenele netede de culoare închisă se arcuiau drepte deasupra ochilor ― ochi ca ai Nathaliei Wood, cum îi botezase una din bunele ei prietene de la liceu. Erau rotunzi, mari şi negri ca ebonită. Pe cînd locuia la New York, consultase un specialist în machiaj, care a învăţat-o cum să-i pună în evidenţă, folosind retuşul şi umbrele de creion adecvate. Pentru cineva care o vedea pentru prima dată, impresia era covîrşitoare. Ochii ei exprimau mai mult decît simţea şi gîndea Erin şi mai mult decît o puteau face vreodată cuvintele. Faptul că fratele ei o examina cu atîta interes o enerva. Ochii lui se opriră pentru un timp asupra buzelor ei moi, umede şi obişnuite să zîmbească. În timp ce ochii lui se plimbau de la bărbie la gîtul graţios, el păru să remarce că tenul ei neted, de un alb delicat, care contrasta cu părul şi ochii ei negri, era la fel şi în regiunea gîtului şi sub ei. Erin smulgea scame imaginare de pe fusta costumului ei alb de lînă, în timp ce el continua să o analizeze. Bluza de mătase de culoare verde-smarald pe care o purta sub jachetă păru dintr-odată prea strîmtă, mai ales atunci cînd ochii lui zăboviră pe şiragul de corali care îi atîrna pe piept. în mod conştient, ea îşi strînse picioarele cînd privirea ochilor lui 1 se plimba atentă de la genunchi către pantofii uşori din velur cafeniu. Ochii lui îi priviră iarăşi chipul, iar el se ridică din nou în picioare, străbătînd camera pentru a ajunge în faţa ei. ― Nu orice om este destul de norocos ca să aibă o soră, spuse el calm, în timp ce-şi coborî privirea asupra ei, A afla despre existenţa ei la jumătatea vieţii este o adevărată minune. Şi să fie atît de drăguţă cum eşti tu este într-adevăr o plăcere rară. Ea se îmbujoră de fericire. ― Mulţumesc, Kenneth. Ei era mîndru de ea! Poate că cu trecerea timpului, ea şi acest străin ar putea să ajungă să se cunoască şi poate chiar să se iubească unul pe celălalt. ― Ai vrea să bei ceva? El îi întinse mîna şi ea acceptă fără să ezite să o ajute să se ridice de pe canapea. Cu mîna lui caldă îi atinse uşor degetele. ― Da, mulţumesc. Avionul era aglomerat şi am fost prea emoţionată şi prea grăbită pentru a mă mai opri undeva înainte de a ajunge aici. Sper că nu mă crezi lipsită de maniere pentru faptul că am picat astfel aici. M-am gîndit că este mai bine să te cunosc personal, nu să încerc să mă prezint la telefon. ― Ai avut dreptate. Sînt bucuros că ai venit direct aici. O conduse prin casă - străbătură holul principal de jos, apoi sufrageria şi ajunseră într-o bucătărie însorită. Privi imaginea care se deschidea prin fereastră. Casa lui Kenneth era aşezată pe un deal, dar din păcate nu se puteau vedea din ea nici golful, nici podul Golden Gate sau orice altă urmă distinctivă a acestui oraş fabulos. În schimb, priveliştea cuprindea acoperişurile caselor ce se aflau pe pantele mai joase ale dealului. Kenneth îi oferi un scaun la masa mică, rotundă, ce se afla în mijlocul bucătăriei. ― Ce vrei? Coca? Bere? Vin? ― Coca, te rog, spuse ea. Sînt nerăbdătoare să o cunosc pe soţia ta. Ştie că ai fost adoptat? El nu-i răspunse la întrebare şi deschise o cutie de băutură răcoritoare, în timp ce luă două pahare din raftul de pe bufet. Pe cînd adăuga cuburi de gheaţă în pahare, spuse: ― Melanie trebuie să se întoarcă curînd. A ieşit să facă nişte mici comisioane. ― De cîtă vreme eşti însurat? Făcu o pauză, în timp ce el îi întinse paharul cu Coca. ― De mai mulţi ani, răspunse uşor. Zîmbi minunat, şi pentru prima dată Erin văzu două şiruri de dinţi albi, strălucitori, ce se îmbinau perfect. Era într-adevăr frumos atunci cînd nu avea expresia aceea morocănoasă şi neîncrezătoare. Văd că şi tu eşti căsătorită, comentă el cu indiferenţă, în timp ce-şi trase un scaun la masă. Ea urmări privirea lui îndreptată spre inelul de diamant de pe degetul inelar al mîinii ei stîngi. ― Nu, rosti ea. Sînt doar logodită. Avea motivele ei pentru care nu voia să-i povestească chiar atunci despre Bart. Bart reprezenta un mijloc de a polariza o conversaţie şi ea nu vroia ca simpla pomenire a numelui lui să stînjenească intimitatea aparte, deosebită, a primei întîlniri cu fratele ei. ― Povesteşte-mi despre munca ta, zise ea pentru a schimba subiectul. ― Ce să-ţi povestesc? întrebă el, cu aceeaşi voce calmă. Erin se îngrijoră văzînd că el se uită din nou la ea cu insistenţă, avînd felul acela de a privi cu ochii micşoraţi, ceea ce o făcea să se simtă-ca un animal de laborator aflat într-o cuşcă de sticlă. ― Cu ce te ocupi, de fapt? Ştiu că lucrezi la o bancă. ― Da, dădu ei din umeri. Cred că fac cîte ceva din toate. ― Înţeleg, spuse ea, deşi nu prea înţelegea. ― Dar tu? întrebă ei. Tu cu ce te ocupi? ― Mă ocup singură de afaceri în Houston. El îşi ridică cu mirare sprîncenele aurii stufoase. ― Ce fel de afaceri? Se sprijini cu coatele pe masă şi-şi propti bărbia în pumni. Fire de păr blond, creţ, se găseau pe partea de deasupra palmelor şi la încheieturile degetelor. Avea degete lungi şi subţiri, nu groase şi scurte ca ale iui Bart. Unghiile lui, erau îngrijite, remarcă ea cu obiectivitate. Erin îşi ridică ochii spre el. Aproape că nu distingea irisul bleu al ochilor lui prin genele dese care-i mărgineau. Faptul că arăta atît de bine o punea într-o situaţie stînjenitoare. Era ca şi cum frumuseţea lui ar fi fost o barieră care o împiedica să-1 cunoască mai bine. Din anumite considerente, apropierea dintre ei părea periculoasă. ― Păi... eu... mă ocup cu organizarea şi punerea în scenă a paradelor de modă, răspunse ea. ― N-am mai auzit de aşa ceva, zise el. Ea rîse. ― Iată ce ne face unici! spuse ea cu o voce cristalină, şi îi atinse mîna jucăuş. Cu aceeaşi repeziciune la care asistase mai înainte, el îi prinse mîna şi o strînse puternic. Se priviră peste masă clipe fără de sfîrşit. Cînd vorbi, vocea lui era joasă şi plină de vibraţii. ― Acum cîteva minute ai spus că vrei să ajungi să mă cunoşti. Şi eu vreau să te cunosc. Cred că ar trebui să începem acum, nu crezi? Ea înghiţi în sec şi dori ca el să-i dea drumul la mînă. Era inutil să încerce să şi-o tragă. Degetele iui păreau din oţel. Se reflecta în pupila ochilor lui şi expresia care i se relevă o sperie. Şopti tremurînd: ― Ce să începem? ― Să începem să ne cunoaştem reciproc. Nici nu apucă să clipească, că el se şi ridicase în picioare, venind lîngă masă. Nici nu apucă să respire, că el o trase spre el şi o prinse în braţe. Îi vîrî o mînă în buclele bogate, în timp ce-i lăsă capul pe spate şi o privi în faţă. ― Ce alt mod mai bun ar putea exista pentru a ne cunoaşte decît un sărut de afecţiune frăţească reciprocă? Figura care coborîse spre ea nu avea nimic din ceea ce înseamnă iubirea de frate. Acesta a fost ultimul gînd conştient al lui Erin, înainte de a simţi gura lui invadînd-o pe a ei. Degetele lui erau înfipte atît de strîns în părul ei, încît lacrimile de durere se amestecau cu lacrimile de umilinţă care-i invadaseră deja ochii. Celălalt braţ al său îi înconjura cu putere mijlocul, imobilizîndu-i braţele pe lîngă corp şi împingînd-o spre trupul iui inflexibil. Se apără de el, dar mişcările ei nu făceau decît să-i sporească strînsoarea. Ţipă cu toată gura, dar gura lui îi înghiţi şi-i absorbi ţipetele. Buzele ei tremurau sub apăsarea dureroasă a buzelor lui şi nu puteau să-i împiedice limba de a-i pătrunde în gură. Niciodată nu o mai sărutase cineva astfel. Era dezgustător. Era un păcat îngrozitor. Cunoscînd relaţia dintre ei, modul în care-i explora gura era josnic şi revoltător. Dar totodată o înfiora. Se luptă să se controleze - un control fizic. Membrele îi deveniseră neputincioase şi, spre ruşinea ei, se sprijini de el pentru a se ajuta. Se lupta într-o bătălie a voinţei pierdute deja. Lupta împotriva senzaţiilor care îi dansau în sus şi-n jos pe şira spinării. Ele o făceau să simtă în stomac căldura aceea tremurătoare, mistuitoare, pe care se forţa să nu o bage în seamă. Ochii ei larg deschişi, de surprindere şi indignare, se închideau acum de bună voie nesupunîndu-se comenzilor minţii de a rămîne deschişi şi de a-l dispreţui pe acest om odios. Zgomotul unei chei ce era introdusă în yala uşii din spate o salvă pe Erin de la umilinţa absolută a supunerii. Reîncepu lupta, pînă ce reuşi să se desprindă de el, acesta ridicînd capul şi slăbindu-şi îmbrăţişarea. Se întoarse cu faţa spre uşă, ţinînd-o şi pe Erin cu fermitate de partea superioară a braţului.  

Capitolul 1 — Ești sigur că vine astăzi? întrebă Andy Malone, nerăbdătoare, apoi se așeză într-o poziție mai confortabilă. Scaunul înalt, de bar, îmbrăcat în vinilin roșu, era destul de incomod. — Nu, bineînțeles că nu sunt, zise Gabe Sanders, proprietar și bucătar-șef al localului Gabe’s Chili Parlor, în timp ce ștergea cu un prosop tejgheaua curată, dar crăpată, a barului. N-a spus decât că s-ar putea să vină azi. Deci nu e neapărată nevoie să fie aici, nu-i așa? Face ce vrea el. Bărbatul grizonat chicoti. Instinctele antrenate ale lui Andy îi dădură un semnal; ea uită de senzația de inconfort produsă de tăblia tare a scaunului. Știa prea bine cum să atragă atenția celorlalți consumatori. Dar în orice clipă, lui Gable Sanders putea să i se pară că era prea curioasă, și să nu-i mai răspundă la întrebări. — Oh? sorbi nonșalantă din ceaiul cu gheață. Îi fusese servit într-un pahar roșu, din plastic, având lingurița înăuntru. Domnul Ratliff ți-a lăsat cumva impresia unui om impulsiv? Din clipa în care a rostit întrebarea, a știut că Gabe era deja în gardă. Prosopul nu mai ștergea tejgheaua sau ibricul. Sprâncenele stufoase ale lui Gabe coborâră aproape imperceptibil, deasupra unor ochi mari, puțin prietenoși. — De ce pui atât de multe întrebări despre Lyon Ratliff? Hm? Andy încercă să inventeze rapid o poveste. Se aplecă spre Gabe, cu ceea ce dorea să fie o poză care să inspire încredere, și spuse  conspirativ: — Am avut o colegă de clasă, la SMU, de pe-aici. Ea mi-a povestit despre acest bărbat care trăia la o fermă imensă și conducea un El Dorado argintiu. Mi s-a părut un personaj coborât dintr-un film. Gabe o privi întrebător, încercând să pătrundă dincolo de fațadă. Încrederea de sine a lui Andy păru să se risipească. Privirea lui îi spunea clar c-o consideră prea bătrână ca să fie studentă. — Cum o chema? Complet descumpănită, mai întâi de intuiția lui Gabe, și apoi de întrebare, ea murmură: — Cum o... pe cine? — Pe colega ta. Trebuie s-o cunosc, mai mult ca sigur. Servesc chili și burger aici din ’47. Cunosc majoritatea familiilor din Kerrville. — Oh, înseamnă că o știi pe... Carla. De fapt locuia în San Antonio și venea aici doar vara, în vizită la verii ei. Andy întinse mâna după paharul cu ceai și sorbi cu nesaț, de parcă lichidul ar fi conținut un tonic. De când venise aici, în Texas, în urmă cu câteva zile, ea se simțise nelalocul ei. Întrebările politicoase, puse cu grijă, care prin alte locuri ar fi deschis orice ușă, nu o duseseră nicăieri. De parcă cetățenii orășelului Kerville se hotărâseră să-l apere pe Lyon Ratliff, și pe tatăl acestuia, un bărbat foarte retras, care era de fapt scopul venirii ei. Generalul Michael Ratliff era ultimul supraviețuitor dintre generalii din cel de-al doilea război mondial. Andy își jurase să-i ia un interviu în cadrul programului ei TV. Și dacă veștile privind sănătatea lui șubredă erau adevărate, trebuia s-o facă repede. Până acum, călătoria ei nu-i dăduse nici o speranță că dorința i se va împlini. Gabe Sanders devenise, la rândul lui, la fel de reținut ca și ceilalți cărora le ceruse informații. Hotărâtă, își înălță bărbia, iar colțurile gurii conturară un zâmbet dulce. Ochii îi străluceau. — Domnule Sanders, n-ai din întâmplare o felie de lămâie pentru ceaiul meu? Încrederea în sine îi reveni, văzându-l pe Gabe uluit, pentru moment, de surâsul ei radios. — Imediat. — Oh, minunat! Îți mulțumesc. Își îndepărtă de pe față o șuviță ce păr auriu. Își folosea chipul atrăgător doar atunci când era obligată să obțină vreo informație prețioasă, și acest lucru o întrista de fiecare dată. Ar fi vrut ca oamenii să nu se comporte diferit atunci când aveau în fața lor un reporter-bărbat Dar atunci când era absolut necesar, se folosea de orice avantaj, iar dacă cineva o găsea provocatoare, nu vedea nici un rău în asta. Tatăl ei, care avusese inspirația unui poet, o comparase odată cu un parfait din înghețată de vanilie, cu Amaretto și sos caramel. — Mulțumesc, îi spuse ea lui Gabe, care îi adusese două felii de lămâie pe o farfuriuță. Stoarse una din felii în paharul cu ceai, care i se păruse ca un sirop, de vreme ce ea nu obișnuia să bea nimic îndulcit. — Nu ești de pe-aici, nu-i așa? Era tentată să inventeze o minciună care să răspundă la întrebarea lui Gabe, ar nu mai avea nici un haz. — Nu, nu sunt. Locuiesc acum în Nashville, dar am crescut în Indiana. — Nashville, hm? De unde e Marea Opy? Lucrezi pentru ea? Ea clătina din cap, râzând. — Nu. Ci pentru o companie independentă. Prin cablu. — Cablu? Sprâncenele lui Gabe se înălțară. Categoric, erau cele mai expresive din câte văzuse. — Vrei să spui, televiziune prin cablu? — Da. — Apari la TV? — Câteodată. Am un program al meu, în care iau interviuri, și care e preluat și difuzat în toată țara. — Interviuri? Se uită peste umărul ei, la ceilalți clienți din încăpere, ca și cum ar fi căutat pe cineva care să merite să i se ia un interviu. Privirea îi reveni apoi spre ea, înțelegătoare. — Doar nu te gândeai să-i ceri lui Lyon să-ți dea voie să-i iei un interviu tatălui lui, nu-i așa? — Ba da. O studie câteva clipe. — Colega ta, de la SMU, nu există, nu? Ea îi susținu privirea. — Nu. — … — Așa că domnul Ratliff n-o să-mi dea voie să-i iau un interviu tatălui lui? — Ba bine că nu! Dar mai bine afli singură, fiin’că uite-l. Andy își coborî privirea, la cercul ud lăsat pe tejghea de paharul ei. Se auzi sunetul puternic al clopoțelului de deasupra ușii. Simți că o părăsește curajul. — Bună, Lyon, spuse cineva, dintr-un colț al încăperii. — Hei, Lyon, se auzi o altă voce. — Jim, Pete... Vocea îi era profundă și aspră. Auzindu-l, Andy se simți cuprinsă de fiori. Sperase ca el să se așeze pe unul din scaunele înalte de lângă ea, ca să poată lega ușor o conversație. Dar din zgomotul pașilor lui înțelese că se îndrepta spre capătul barului, o prelungire perpendiculară pe tejgheaua la care stătea ea. Cu coada ochiului observă o cămașă albastră. Gabe se îndreptă într-acolo. — Bună, Lyon. Ce bei? Chili? — Azi nu. E prea cald. Nu știu cum l-a pregătit Gracie aseară, dar a trebuit să iau două doze din porcăria aia roz că să mă dreg la stomac. — Nu crezi că durerea de burtă avea o legătură și cu paharele de mărgărita pe care le-ai băut pe lângă chili? Un râs puternic izbucni din pieptul care era, cu siguranță, foarte lat. — S-ar putea, s-ar putea. Vocea aceea. Ce fel de bărbat putea să aibă o voce ca a lui? Andy nu credea că-și va mai putea stăpâni prea mult curiozitatea. Într-un sfârșit, întoarse capul spre Lyon, în timp ce el spunea: — Dă-mi un cheeseburger. — Vine! Andy nici nu mai auzi răspunsul lui Gabe la comanda făcută de Lyon Ratliff. Era captivată de înfățișarea acestuia. Nu arăta deloc așa cum se așteptase ea. Și-l imaginase mai bătrân, de vârstă mijlocie, din cauză că generalul Ratliff se apropia de optzeci de ani. Se părea însă că fiul lui se născuse după război. Lyon Ratliff n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Părul des și întunecat părea sculptat în jurul capului. Era grizonat, la tâmple. Sprâncenele groase se arcuiau deasupra ochilor adânci, a căror culoare nu reuși s-o distingă de la distanța aceea. Ochii ei urmăriră conturul nasului roman, care-i amintea de actorii care jucau în filme de inspirație biblică, apoi gura senzuală, care-i amintea tot de actori, dar dintr-un alt gen de filme. — Carnea provine cumva de la un vițel de la ferma Ratliff? îl întrebă el pe Gabe. Andy era intrigată de vocea lui. Avea rezonanță, deși nu vorbea prea tare, ca și cum, dacă nu ascultai cu atenție, puteai să pierzi ceva foarte important. Tonul ușor răgușit avea inflexiuni foarte sexy. Categoric, făcea parte din cea de-a doua categorie de actori. — Bineînțeles. Cea mai bună carne, zise Gabe. Lyon își dădu ușor capul pe spate și râse. Tocmai se pregătea să ia paharul cu apă rece pe care i-l adusese Gabe, când o observă, din întâmplare. Ochii lui trecură mai departe, apoi se întoarseră spre ea, studiind-o cu încetineală. Andy simțea privirea ochilor lui gri alunecând pe fața ei. Începu cu ochii ei, iar Andy citi în privirea lui surpriza la care se așteptase. Era reacția obișnuită a celor care se uitau pentru prima oară în ochii ei. Aveau o nuanță neobișnuită, și erau încadrați de gene lungi și dese. Ochii lui gri se fixară apoi asupra părului ei. Oare coada de cal, prinsă cu o agrafă în formă de scoică, o făcea să arate prea tânără? Sau - Doamne ferește - arăta ca o femeie de treizeci de ani care se străduiește să pară tânără? Nu deveni paranoică, Andy, își spuse. Știa cât de atrăgător era părul ei caramel, cu șuvițe aurii. Dar nu cumva îi observase broboanele de transpirație de pe frunte? Cu toate că de ușa localului era atârnat un semn vechi de douăzeci de ani, pe care scria că înăuntru era aer condiționat, Andy își simțea întreg trupul acoperit de o peliculă de transpirație. Devenise brusc conștientă de fiecare por al corpului ei, de fiecare nerv. Ca și cum ar fi fost deschisă, pentru a fi disecată, iar Lyon Ratliff era omul de știință care examina cu multă răbdare un specimen neobișnuit. Când ochii lui se opriră pe buzele ei, Andy își feri privirea. Întinse mâna după pahar, care aproape că-i alunecă printre degete. Se temu că, în loc să-i distragă o să-l intrige și mai tare. Ce se întâmplase cu ea? Venise cu o misiune. Îl pândea de trei zile pe acest bărbat, punea pretutindeni întrebări despre el și tatăl lui, aduna crâmpeie de informații, suferea când era alungată sau repezită. Stătuse ore întregi în salonul de coafură, ascultând bârfele, sperând ca numele lui să fie pomenit, și refuzând din când în când, ferm, dar cu blândețe, să i se tapeze părul „ca să-i dea volum”. Singurul lucru pe care-l aflase fusese că Lyon nu luase parte la ultimul bal, pentru că tatăl lui se simțise rău, că-și comandase alte plante pentru casa de la fermă, și că manichiurista fusese pregătită de marchizul de Sade. Acum era acolo, la câțiva pași de ea, iar ea parcă-și înghițise limba, pentru prima oară în viață. Unde era stăpânirea ei de sine? Încrederea, încăpățânarea de a nu accepta vreun refuz? Toate o părăsiseră. Obiectivitatea care-o caracterizase până atunci pălise în fața unui bărbat ce emană sexualitate. Se întâlnise cu regi și prim-miniștri, cu președinți, inclusiv cu doi dintre președinții Americii, și nu se simțise intimidată... Și acum acest... acest cowboy intră într-un bar, și eu mă topesc toată. Încercă cu încăpățânare să-și recapete controlul. Își înălță bărbia și-l privi provocator. Ochii lui o ardeau, topindu-i orice încercare de a părea curajoasă. Poziția maxilarului lui inspira aroganță. Mesajul pe care i-l transmitea n-ar fi fost mai clar nici dacă i l-ar fi spus cu voce tare. „Da, am auzit de egalitatea sexelor, și consider că nu e un lucru rău, în principiu. Dar acum te privesc și mă gândesc la tine ca al un obiect sexual, și n-ai cum să te împotrivești, orice-ai face.” Ei bine, putea să facă ceva. Putea să-l determine să nu mai gândească astfel. Avea să-l informeze, cu un stil calm, dar profesional, cine era și de ce venise acolo... dar numai după ce el avea să-și termine cheeseburger-ul, se hotărî ea, văzându-l pe Gabe care-i așeza o farfurie aburindă în față. Andy studie meniul prăfuit, plin de urme de grăsime, ale cărui prețuri fuseseră șterse și rescrise de nenumărate ori. Nu mai putea să bea încă un pahar de ceai supra îndulcit. Se uită la celelalte mese. O mamă își ștergea copilul la gură, apoi îi îndesă în ea un cartof prăjit. Într-un final, se uită în celălalt capăt al barului și văzu că Lyon aproape terminase de mâncat. Acum își bea cafeaua. Degetele lungi, puternice, înlănțuiseră posesiv ceașca. O privi. Andy îi zâmbi, dorindu-și să nu arate ca o fetișcană în căutarea unui flirt. — Bună, zise ea, reușind cu greu să se îndrepte spre el, pentru că-i tremurau genunchii. Se uită la ea lung, stăruitor, cu un amuzament abia reținut și un aer de evaluare sexuală pe care nu se străduia deloc să și-l reprime. Era chiar într-atât de obișnuit ca femeile să-l abordeze în localuri? — Bună. Deci nu avea de gând să-i ușureze situația. O.K., domnule Ratliff. Inspiră adânc și spuse: — Mă numesc Andrea Malone. Andy n-ar fi crezut niciodată că expresia lui se putea schimba atât de brusc, de drastic, sau că privirea îi putea îngheța pe loc. O privi cu răceală timp de câteva secunde, apoi se întoarse cu spatele la ea. De parcă nici n-ar fi existat, continuă să soarbă din cafea, cu nonșalanță. Ea se uită la Gabe, care se concentrase ostentativ asupra unui shaker, dar ale cărui urechi erau ciulite, mai mult ca sigur. Își umezi ușor buzele. — Am spus că mă num... — Știu cine ești, domnișoară Malone, zise el, condescendent. Ești din Nashville, de la Telex Cable Television Company. — Deci te-ai uitat cel puțin pe plicurile scrisorilor mele, deși nu te-ai obosit să le deschizi. Așa să fie? îl întrebă ea, sperând că astfel să-l provoace. — Da, așa este. Bău din nou din ceașcă. Indiferența lui o irita. Simți o dorință puternică de a-i smulge ceașca din mână - dacă era un gest posibil din punct de vedere fizic - și s-o arunce cât colo, doar ca să-i atragă atenția. Totuși, se temperă, pentru că prevedea că putea să iasă cu bătaie. El emana forță și voință din toți porii, și nu era prea dornică să se confrunte cu el. Era încăpățânată, dar nu și proastă. — Domnule Ratliff, să știi că... — Știu ce vrei. Iar răspunsul este nu. Cred că ți-am mai spus-o, atunci când am răspuns primei tale scrisori, cu câteva luni în urmă. Aceleia i-am răspuns. Se pare însă că nu-ți amintești conținutul ei. Spuneam, în esență, că ar trebui să-ți cruți forțele, timpul, banii și - o studie cu ochi cinici - hainele cele noi. N-o să consimt niciodată ca tatăl meu să dea un interviu acelui post de televiziune. Iar sentimentele mele de azi sunt aceleași cu cele de atunci. Îi întoarse din nou spatele. Andy crezuse că blugii ei cei noi și cizmele western aveau să se potrivească cu ambianța. Se îmbrăcase prea studiat? Bine. Făcuse o greșeală. Poate că târcoalele pe care le dăduse în ultimele zile nu fuseseră tocmai „profesionale”, dar n-avea de gând să renunțe tocmai acum. Își îndreptă umerii, punându-și în evidență, fără să vrea, linia dulce a sânilor. — Nici nu mi-ai ascultat propunerea, domnule Ratliff. Eu... — Nici nu vreau s-o aud. Întorsese capul spre ea, iar ochii îi coborâră fără să vrea pe sânii ei. Ea rămase nemișcată, ca și cum, dacă ar fi făcut un singur gest, ar fi recunoscut că situația era pe cale să devină de nesuportat. După un timp, el ridică privirea, iar Andy încercă să-și recapete ritmul respirației. — Tatăl meu nu dă interviuri, spuse el, încordat. E un om în vârstă. Nu se simte prea bine. Au mai venit și alții, domnișoară Malone, mai importanți decât tine. Răspunsul a fost același, nu, irevocabil. Se ridică de pe scaun, iar ea se trezi deodată privindu-i gulerul cămășii, din cauză că era foarte înalt. Făcu un pas înapoi, privind fascinată cum mâna lui pătrundea în buzunarul blugilor foarte strâmți, pentru a extrage o bancnotă de cinci dolari. Gestul lui făcu ca obrajii lui Andy să devină ca focul. El puse banii lângă farfurie. Era cel puțin dublu față de cât costă un cheesburger. — Mulțumesc, Gabe. Pe curând. — La revedere, Lyon. Lui Andy nu-i venea să creadă că era ignorată astfel. În timp ce el se îndrepta spre ușă, ea spuse: — Domnule Ratliff! Se opri și se întoarse cu mișcări încete, mai amenințătoare decât gesturile bruște. O studie din cap până în picioare, de la părul strâns în coadă la cizmele strălucitoare. — Nu-mi plac puștoaicele obraznice, domnișoară Malone. Iar tu așa-mi pari. Nu permit ca tatălui meu să i se ia interviuri. Cu atât mai puțin aș fi de acord să fii tu aceea. Așa că, ce-ar fi dacă ți-ai face bagajele și ți-ai deplasa fundulețul drăgălaș înapoi, în Nashville?   *   Își aruncă geantă pe pat și se prăbuși pe scaunul incomod din camera minusculă de motel. Își apăsa fruntea cu opt degete, în timp ce celelalte două, cele mari, i se roteau în jurul tâmplelor. Nu știa dacă durerea de cap se datora căldurii, climei aride sau acelui bărbat. Ba știa. Totul era din cauza lui. Ridicându-se, după câteva minute de repaus, își scoase cizmele și le aruncă cât-colo. Intră în baie și înghiți două aspirine, cu apă călduță de la robinet. De ce nu i-ai tras una în fața aceea obraznică? își întrebă propria imagine din oglindă. De ce-ai stat ca o prostănacă, și l-ai lăsat să-și bată joc de tine? Își desprinse părul din agrafă și clătină din cap să și-l aranjeze. Gestul îi accentuă durerea de cap. Pentru că îți dorești acest interviu, de-aia. Se temea să-l sune pe Les. Ce să-i spună? Nu era omul care să accepte prea ușor o dezamăgire - și asta într-o exprimare blândă. În timp ce forma numărul, începu să enumere în minte lucrurile pe care i le-ar putea spune. După ce i se făcu legătura, auzi mormăitul familiar. — Mda? — Bună, eu sunt. — Ia te uită! Începusem să cred că ai fost luată ostatecă de hoții de vite, sau așa ceva. Ce drăguț din partea ta că ți-ai făcut timp să mă suni! Sarcasm. Acesta era motivul zilei. Andy oftă resemnată. Așa accepta, întotdeauna, stările de spirit ale lui Les. — Îmi pare rău, Les, dar n-am avut nimic interesant de comunicat, așa că n-am sunat. Îți mai aduci aminte de ședința de luna trecută, în care s-a discutat despre convorbirile interurbane inutile? — Nu era vorba de tine, Andy, draga mea, zise el, mai cordial. Cum îți merge, acolo, în ținutul cowboy-lor? — Nu prea bine. N-am ajuns la niciun rezultat, după primele zile. N-am aflat decât că s-au făcut niște lucrări la casa de la fermă. Și am descoperit localul la care obișnuiește să vină Lyon Ratliff, să ia masa, atunci când e în oraș. Azi chiar am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman. Se holba la picioarele ei, amintindu-și, dar nu privirea lui încărcată de ură, de dinainte de a ieși pe ușă, ci felul în care o privise atunci când ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Nu se mai simțise astfel în preajma unui bărbat de când... nu se mai simțise niciodată astfel în prezența unui bărbat. — Și? o întrebă Les, nerăbdător. — Oh... uh... cred că o să fie greu, Les. E încăpățânat ca un catâr. Pur și simplu nu se poate discuta cu el. E necioplit și tare de cap. — La prima vedere pare un tip foarte drăguț, râse Les. — S-a purtat înfiorător. În timp ce vorbea, se juca cu ciucurii cuverturii. — Nu mă mai tentează, Les. Poate că n-ar trebui să forțăm lucrurile. Dacă bătrânul se simte într-adevăr prea rău ca să mai poată acorda un interviu? Poate că nici nu mai e în stare să vorbească. Ce-ar fi dac-aș renunța și m-aș întoarce acasă? — Andy, drăguțo, ce-ai pățit pe-acolo? Te-a bătut soarele în cap? Și-l imagină deja pe Les. Probabil că își coborâse picioarele de pe birou, își trăsese scaunul mai aproape și-și proptise coatele pe masă. Ochelarii cu ramă subțire erau fie în creștetul capului, pe părul roșu ca focul, fie pe birou, undeva, printre scrumierele pline de dădeau pe din afară și hârtiile vechi de cel puțin o săptămână. Dacă Andy s-ar fi aflat acolo în biroul lui, și nu la o distanță de două mii de kilometri, ar fi căzut cu siguranță victimă ochilor lui albaștri pătrunzători. — Doar n-o să-l lași pe un cowboy încăpățânat să-ți stea în cale? I-ai dovedit tu pe alții mai răi. Cu mult mai răi. Îți amintești de tipii aceia din pichetele de grevă? Îl amenințaseră cu moartea pe fotograful nostru. La zece minute după venirea ta, îți mâncau din palmă. Bineînțeles că se dădeau în vânt după trupul tău. Dar orice bărbat cu... — Les, zise ea, obosită. Te rog. — Te rog? Ce anume mă rogi? Oh, cât mi-ar mai plăcea să te aud spunând: Les, te rog... Andy, Les Trapper și cu Robert Malone își începuseră carierele împreună, la un post neînsemnat de televiziune. Andy prezenta știrile, alături de un idiot miop, care lucra acolo încă de la început, și pe care cei din conducere nu se îndurau să-l concedieze. Prietenia dintre ei a rămas aceeași, chiar și după ce Andy și Robert s-au căsătorit. Cum Robert era mai mereu trimis drept corespondent, departe de casă, Les îi ținuse adesea de urât, dar numai ca prieten. Își amintea cu acuitatea de noaptea în care Les venise la ea acasă și-i spusese că Robert fusese ucis în Guatemala, unde plecase pentru a filma un reportaj. A fost surprins de un cutremur. Les o ocrotise săptămâni întregi, își asumase responsabilități cărora ea nu le putea face față. Luni la rând, se folosise de Les ca de un scut care o apăra de lumea exterioară. De atunci continuaseră să fie prieteni. Lucrau acum împreună, la Telex. Știa că nu trebuia să ia în serios glumele lui. Les nu dusese niciodată, absolut niciodată, lipsă de femei. Dar singura lui iubire adevărată era munca. Fusese și va fi mereu. Era foarte ambițios. Ar fi făcut orice pentru a obține material pentru un reportaj. Era foarte abil și adesea îi lipsea sensibilitatea - chiar dacă Andy nu voia s-o recunoască. Limbajul îi era foarte liber, iar stările de spirit schimbătoare. Dar era prietenul ei. Și șeful ei. Trebuia să găsească repede o soluție. — Dacă l-aș convinge pe Lyon Ratliff să-mi acorde un interviu. Ar fi... — Anost ca naiba. Nu ne-ar spune nimic. Și cui naiba îi pasă de el? Avem nevoie de bătrân, Andy. Repede, până nu dă colțul. Cred că încă mai vrei să promovezi, nu? — Da, bineînțeles. Mai mult ca orice. — O.K. Atunci nu mai pierde vremea. Tonul i se îndulcise considerabil. — Știi bine că ești mai bună decât oricare dintre tipii de la rețea. Ai talent. Ești cel mai bun reporter de interviuri din ținut. Ai făcut și un ucigaș în serie să plângă. Te-am văzut, și nici măcar n-aveam ochelarii la mine. Erai mai tânără, și arătai al naibii de sexy cu ochii ăia de aur ai tăi și cu trupul provocator. Pune-te pe treabă. Sedu-l pe cowboy-ul ăla și... — Les! — Oh, mda, am uitat. Vorbeam cu cea mai frigidă femeie din lume. Ascultă, Andy, pentru cine te păstrezi? Știu al naibii de sigur că nu pentru mine, și asta nu pentru că n-aș fi încercat. De când a murit Robert, duci viața unei virgine. Au trecut trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Relaxează-te. Flutură-i puțin din gene cowboy-ului, și o să vezi cum o să-ți mănânce din palmă. Îi venea să râdă, din cauza absurdității gândului ca pe Lyon Ratliff să-l poată îmblânzi cineva. Oftă adânc. Până la un punct, Les avea dreptate. Nu știa nimic în afara muncii ei. Poate din cauză că Robert fusese ucis în timpul unei misiuni. Poate pentru că tatăl ei fusese un ziarist renumit. Andy Malone părea predestinată unei cariere reușite în mass-media. Munca la Telex nu era chiar idealul ei, cu toate că se bucura de recepție pe plan național. Voia însă să lucreze la o rețea. Pentru a obține o slujbă acolo, trebuia însă să dea o lovitură. Un interviu cu generalul Michael Ratliff constituia o garanție în a atrage atenția directorilor rețelelor. — Bine, Les. Nu sunt de acord cu mijloacele pe care le folosești tu, dar urmărim amândoi același scop. Îți promit că o să mai încerc. — Așa te vreau. Ce-i cu lucrările de la fermă? N-ai putea să pătrunzi acolo, dându-te drept pituitar? — Aia e o glandă, idiotule, nu un arbust. Cred că te-ai gândit la o pyracantha sau la un pittosporum. — Ei, la dracu’! Niciodată n-am stat prea bine cu glandele. Nu știu decât ce să fac cu ele, atâta tot. — La revedere, Les. — La revedere. Te iubesc. — Și eu. Pa. Își petrecu restul după-amiezii pe un șezlong lângă piscină, de parcă și-ar fi luat liber. Trupul ei armonios iscă fluierături admirative din partea a trei adolescenți. Dar flirtul lor era inofensiv. Nu însă și Lyon Ratliff. Trecuseră ore întregi de când corpul ei fusese supus privirilor lui cercetătoare, dar acesta mai răspundea și acum acelor impulsuri. Sânii îi tresăltau, din cauza unor senzații pe care le crezuse demult uitate. O greutate imensă i se așezase parcă pe partea de jos a abdomenului, și-i pulsa, la intervale regulate, amintindu-i că ea nu murise nicidecum odată cu Robert. Se urcă în mașina închiriată și o porni spre un restaurant, de unde-și cumpără un sandviș cu mult sos, pe care să-l mănânce în cameră. Mai târziu, încercă să se uite la televizor, dar se plictisi repede de reclamele interminabile și de emisiunile anoste de varietăți. Încercă să citească ultimul bestseller. Cu toate că eroul era blond cu ochi verzi, prin față i se derulau imagini cu un bărbat brunet, cu păr răvășit și ochi gri. Cu o gură senzuală, insolentă, care putea deveni brusc aspră de furie, dar care promitea sărutări de neuitat. Un trup înalt și suplu, căruia îi stătea bine în orice fel de haine, o față cu trăsături cioplite în piatră ce inspirau virilitate. Eroul cărții nu putea decât să pălească, în comparație. — E cel mai nesuferit bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, își spuse, lăsând cartea deoparte. Se ridică să verifice dacă pusese lanțul la ușă. Înainte de a stinge veioza, aruncă o privire peste umăr spre imaginea-i reflectată în oglindă. Era îmbrăcată într-un tricou și bikini. Dar n-a văzut încă totul! își spuse încrezătoare.   *   Nu-i venea să creadă că fusese atât de ușor! Își adusese aminte că auzise la coafor, că Lyon Ratliff comandase niște plante de la o pepinieră. Nevasta proprietarului se lăudase că soțul ei avea să le livreze și să le planteze joi dimineață. Andy se trezise în dimineața aceea cu planul gata conturat în minte. Îi mulțumi în gând lui Les pentru idee. Se îmbrăcase cât putuse de profesional, cu un costum de vară din mătase naturală și o bluză fără mâneci, oranj. Își răsucise părul într-un coc ce inspira competență. Conduse până la un kilometru depărtare de fermă, apoi scoase mașina de pe șosea, sperând din tot sufletul să nu fi întârziat. Stătuse deja pe marginea drumului vreo douăzeci de minute, când văzu furgoneta plină de răsaduri apropiindu-se, coborî repede din mașină, ridică repede capota și încercă să pară cât mai neajutorată și mai necăjită. Așa cum se așteptase, furgoneta opri în dreptul ei. — Mulțumesc, zise ea. — Bună dimineața. Ce s-a întâmplat, micuță doamnă? — Nu știu, se văită ea. Tocmai mă îndreptam spre ferma Ratliff. Întârziasem deja la întâlnire, și acum asta! Mă așteaptă Gracie. Cred că se întreabă ce s-o fi întâmplat. M-ați putea duce până la cel mai apropiat telefon? N-avea nici cea mai mică idee cine putea fi Gracie. Îl auzise pe Lyon pomenindu-i numele în localul lui Gabe. Putea fi o rudă, bucătăreasa, menajera... sau soția lui? Citise cumva, undeva, că era căsătorit? De ce-o deranja atât gândul că s-ar fi putut să fie? Oricum trucul ei ținuse, pentru că bărbatul îi zâmbi larg. — Pot să fac mai mult decât atât. Și eu merg la ferma lui Ratliff. Ce-ai zice dacă te-aș duce chiar până la ușă? Inima îi bătea cu putere. — Oh, serios? Ești salvatorul meu! Sigur nu te deranjez? îl întrebă, adresându-i unul din cele mai luminoase zâmbete ale ei. — Deloc. — Doar o clipă, să-mi iau geanta și să încui mașina. Se întoarse grăbită la mașină, mulțumind stelelor că omul se lăsase atât de ușor păcălit, că n-o întrebase ce căuta acolo. Cabina camionetei era zgomotoasă și prăfuită, mirosea a pământ și a îngrășăminte. Andy trăncăni aparent lipsită de griji cu domnul Houghton, până când ajunseră la poarta securizată, acționată electric. Frânele scrâșniră. Se părea însă că Lyon anunțase paznicii de sosirea furgonetei. Porțile se deschiseră larg. Un cowboy fără dinți, cu o pălărie imensă pe cap, le făcu semn să intre. Chiar dacă o văzu pe Andy, sau chiar dacă observă că nu prea arăta a grădinăreasă, nu reacționă în vreun fel. Andy oftă ușurată, văzând în oglinda retrovizoare cum porțile se închideau în urma lor. — Te las la intrare. Eu mă întâlnesc cu domnul Ratliff în spatele aripii vestice. — Minunat, zise ea, zâmbind. Era chiar mai bine decât se așteptase. Se părea că Lyon avea să fie ocupat, un timp. Lyon? Se gândea la el ca la Lyon, pur și simplu? Casa era grandioasă, și părea mai potrivită Californiei de Sud decât Texas-ului. Adăpostită de un mănunchi de pecani și stejari, avea două etaje, și lăsa impresia că s-ar întinde pe mai mulți acri, din cauza diferitelor aripi ce-i erau anexate. Toate clădirile erau din cărămidă nearsă, iar acoperișul din țiglă roșie. În fața casei, patru arcade susțineau veranda largă, unde atârnau numeroase coșuri cu ferigă, petunii și begonii viu colorate. În umbra deasă, pereți albi făceau un contrast puternic. — Vă mulțumesc mult încă o dată domnule Houghton, spuse ea, când mașina se opri. — Cu plăcere, micuță doamnă. Sper ca mașina dumneavoastră să nu aibă o defecțiune prea gravă. — Da, și eu. Sări din cabină, strângând din dinți. Închise încet portiera, încercând să nu atragă atenția. Cu pași ușori, măsurați se îndreptă spre ușă, oprindu-se să admire un coș cu flori. Când camioneta se îndepărtă, intră pe verandă. Fiecărei arcade îi corespundea o fereastră foarte mare. Simțindu-se ca o infractoare, ea încercă să privească înăuntru, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Încăperile erau înalte, bine mobilate și extrem de curate. Văzu camera de zi, cu un șemineu enorm, canapele și fotolii confortabile, biroul, cu etajere ticsite de cărți pe toți pereții și o masă de lemn masiv plină de hârtii, și sufrageria. Ultima cameră era pardosită cu gresie, iar mobila era împletită din răchită. Prin fereastră, Andy văzu doar că unul din pereți era dintr-un geam gros. Încăperea era înțesată de plante tropicale. Deasupra, atârnată de tavan, se învârtea elicea unui ventilator. Un bărbat în vârstă stătea într-un scaun cu rotile. Citea - sau dormea, poate? Se îndreptă spre colțul casei și privi prin ușa glisantă din sticlă. Bătrânul citea. Ținea în poală o carte. Mâna pătată de vreme întorcea din când în când paginile. Pe nasul descărnat se sprijinea o pereche de ochelari cu rame metalice. Andy tresări când îl auzi spunând: — Intră, doamnă Malone.  

Prolog   Kowloon — mai 1949   — Trebuie să pară un accident. Crezi că te descurci? Era o insultă. Simţea cum îi creşte furia. Aceasta era o întrebare pe care o puneai unui amator cules de pe stradă. Era tentat să-i răspundă cu sarcasm: Oh, cred că mă descurc. Aţi prefera un accident în casă? Pot aranja ca ea să-şi rupă gâtul căzând de pe scări. Ca şi dansatoarea din Marsilia. Sau se poate îmbăta şi îneca în baie. Ca şi moştenitoarea din Gstaad. Sau ar punea lua o supradoză de heroină. Scăpase de trei în felul acesta. Sau ar putea adormi în pat cu o ţigară aprinsă. Ca şi detectivul suedez la L’Hôtel, pe malul stâng al Senei. Sau poate că aţi prefera un accident în afara casei? Pot aranja un accident de circulaţie sau prăbuşirea unui avion sau dispariţia pe mare. Dar nu a spus nimic din toate aceste lucruri, pentru că, de fapt, se temea de bărbatul din faţa lui. A auzit despre el prea multe poveşti care te îngheţau şi avea toate motivele să le creadă. Nu spuse decât: — Da, domnule, pot aranja un accident. Nu va şti nimeni. Chiar în momentul în care a rostit cuvintele, i-a trecut prin minte gândul: El ştie că eu ştiu, însă a aşteptat reacţia bărbatului. Erau la etajul al doilea al unei clădiri din oraşul cetate Kowloon, construit în 1840 de un grup de chinezi pentru a se apăra de barbarii britanici. Zidurile cetăţii au fost bombardate în al doilea război mondial, dar mai erau şi alte ziduri care-i ţineau departe pe intruşi: bande de cuţitari, drogaţi şi perverşi mişunau ca iepurii pe străzile întortocheate şi prin gangurile clădirilor promiscue. Turiştii erau avertizaţi să ocolească aceste locuri; nici chiar poliţia nu se aventura pe strada Tung Tau Tsuen sau la periferiile oraşului. Dincolo de fereastră se auzeau zgomotul străzii şi strigătele în amalgamul de limbi ale locuitorilor oraşului cetate. Bărbatul îl studia cu ochii îngheţaţi şi tăioşi. Vorbi într-un târziu: — Foarte bine. Te voi lăsa să alegi singur metoda. — Da, domnule. Este persoana aici, în Kowloon? — La Londra. Se numeşte Catherine. Catherine Alexander.   O limuzină urmată de o a doua maşină în care se aflau două gărzi de corp înarmate l-au dus pe străin la Casa Albastră din Lascar Row, în cartierul Tsim Sha Tsui. Casa Albastră era frecventată numai de anumiţi oameni, persoane foarte importante. Şefi de state, stele de cinema şi preşedinţi de corporaţii erau clienţii acestui lăcaş. Directorul se mândrea cu discreţia pentru care era cunoscut stabilimentul pe care-l conduce. Cu zece ani în urmă, una dintre tinerele care lucrau aici a discutat cu un reporter despre unii clienţi, iar în dimineaţa următoare a fost găsită în portul Aberdeen, cu limba tăiată. La Casa Albastră se vindea orice: virgine, băieţi, lesbiene, animale, bărbaţi. Era singurul loc cunoscut de străin, unde se mai practica arta Ishinpo, care data din secolul al zecelea. Casa Albastră era un Corn al Abundenţei pentru plăcerile interzise. De data aceasta bărbatul a comandat gemenii. Erau doi tineri cu trăsături plăcute, trupuri incredibil de frumoase şi lipsiţi total de inhibiţii. Îşi aminti ultima oară când a fost aici, mâinile cu mângâieri blânde, gurile fierbinţi care i-au încălzit trupul. Simţea deja începutul unei erecţii. — Am ajuns, domnule.   După trei ore, mulţumit şi satisfăcut, străinul a comandat şoferului să pornească spre Mody Road. Privea prin parbriz luminile strălucitoare ale oraşului care nu dormea niciodată. Chinezii îi spuneau Gau-Iung — Nouă Dragoni — iar străinul îşi imagina acum cei nouă dragoni înlănţuind oraşul cu cele nouă capete, devorându-i pe cei slabi şi netrebnici. Dar el nu ea nici slab, nici netrebnic.   Au ajuns la Mody Road. Preotul taoist care-l aştepta aici părea decupat dintr-un pergament antic, îmbrăcat în roba orientală, cu barba albă, scurtă şi ţepoasă. — Jou Sahn. — Jou Sahn. — Gei do chin? — Yat-chihn. — Jou. Preotul a închis ochii într-o rugă tăcută, mişcând între degete un fel de mătănii. Cana de lemn din faţa lui s-a umplut cu beţişoare care tremurau. Un beţişor a căzut şi celelalte au încetat să mai tremure. La fel de tăcut, preotul taoist şi-a consultat cărţile, apoi s-a întors spre vizitatorul său. Vorbea într-o engleză poticnită: — Zeii spun că în curând vei scăpa de un duşman periculos. Bărbatul tresări încântat. Era prea inteligent să nu ştie că antica artă Chim era o superstiţie, dar tot pentru că era inteligent, nu o ignora. Pe urmă, astăzi era o zi de bun augur — era Sfântul Constantin, ziua lui. — Zeii te-au binecuvântat cu Gunf Shui. — Do Jeh. — Hou Wah. După alte cinci minute, străinul era din nou în limuzină, în drum spre Kai Tak, aeroportul din Hong Kong, unde avionul său personal aştepta să îl ducă la Atena.     Ioannina. GRECIA — iulie 1948   Capitolul unu   Se trezea ţipând în fiecare noapte, de fiecare dată din pricina aceluiaşi vis. Era în mijlocul unui lac, pe o furtună îngrozitoare, iar un bărbat şi o femeie se străduiau să o scufunde în apa îngheţată a lacului, să o înece. De fiecare dată se trezea înspăimântată, sufocată şi udă de transpiraţie. Nu ştia cine este ea acum, nu avea nici o amintire din trecut. Vorbea englezeşte — dar nu ştia din ce ţară vine, cum a ajuns în Grecia, dar mai ales nu ştia cum a ajuns în micul lăcaş al Carmelitelor care o adăposteau. Pe măsură ce trecea timpul, avea flashuri de memorie, scurte şi efemere imagini care veneau şi dispăreau în fracţiuni de secundă prea repede pentru a le înţelege, pentru a le analiza. Veneau în cele mai neaşteptate momente, o luau pe nepregătite şi o lăsau în cea mai disperată confuzie. La început a pus întrebări. Călugăriţele Carmelite erau bune şi înţelegătoare, dar făceau parte dintr-un ordin al tăcerii şi singura căreia i se permitea să vorbească era Maica Theresa, bătrâna şi fragila Maică superioară. — Ştiţi cine sunt eu? — Nu, copila mea, spunea Maica Theresa. — Cum am ajuns aici? — La poalele acestui munte este un sat, numit Ioannina. Anul trecut, în timpul unei furtuni, tu erai pe lac, într-o barcă. Barca s-a scufundat, dar din mila Domnului, două dintre surorile noastre te-au văzut şi te-au salvat. Te-au adus aici, în mănăstirea noastră. — Dar… de unde veneam eu înainte de această întâmplare? — Îmi pare rău, copila mea, nu am de unde să ştiu. Nu s-a mulţumit numai cu atât. A continuat să întrebe: — Nu a întrebat nimeni de mine? Nu a încercat nimeni să mă găsească? Maica Theresa clătina neputincioasă din cap. Nimeni. Ar fi vrut să urle de disperare. A continuat să pună întrebări. — Ziarele… ziarele trebuie să fi scris despre dispariţia mea? — După cum ştii, nouă nu ni se permite nici o formă de comunicare cu lumea exterioară. Trebuie să acceptăm voinţa Domnului, copila mea. Trebuie să-i mulţumim pentru mila Lui. Eşti în viaţă. Atât a reuşit să obţină de la călugăriţă. La început a fost prea bolnavă pentru a se preocupa de astfel de lucruri, dar încet, pe măsură ce treceau lunile, şi-a recăpătat puterea şi sănătatea. Când a fost în stare să se ridice şi să meargă, îşi petrecea zilele îngrijind grădina plină de flori a mănăstirii — un curcubeu de culori în lumina incandescentă care scălda coasta Greciei, lumină celestă şi translucidă, tulburată uşor de briza blândă, care aducea aroma de lămâi şi viţă de vie. Atmosfera era senină şi calmă şi totuşi ea nu-şi găsea liniştea. Sunt pierdută, gândea ea, şi nimănui nu-i pasă de mine. De ce? Am făcut ceva îngrozitor? Cine sunt eu? Cine sunt? Cine sunt? Frânturile de imagini continuau să vină pe nepregătite, fără nici un înţeles. Într-o dimineaţă s-a trezit brusc — era într-o cameră, cu un bărbat dezbrăcat lângă ea. A fost un vis? A fost ceva ce i s-a întâmplat în trecut? Cine era bărbatul acela? Cineva cu care s-a căsătorit ea? A avut un soţ? Nu avea verighetă. De fapt nu avea nimic, decât veşmântul negru al Ordinului Carmelitelor, pe care i l-a dat Maica Theresa şi o broşă, o pasăre minusculă din aur, cu ochi de rubin şi aripile întinse în zbor. Era o anonimă, o străină care trăia printre străini. Nu avea pe nimeni să o ajute, nu avea un medic psihiatru care să-i spună că mintea ei a fost atât de traumatizată, încât putea rămâne integră numai dacă uita pentru totdeauna trecutul îngrozitor. Dar imaginile continuau să vină, din ce în ce mai iuţi. I se părea că mintea ei s-a transformat dintr-o dată într-un uriaş joc de cuburi dezordonat, din care lipsea mereu câte o imagine. Bucăţile existente nu aveau nici un înţeles. A văzut în minte un studio enorm de filmare, plin cu bărbaţi în uniforme. Parcă se turna un film. Am fost actriţă? Nu, ea părea să supravegheze. Ce să supravegheze? Un soldat i-a dat un buchet de flori. Trebuie să le plăteşti tu, râdea omul. După două nopţi a avut un vis cu acelaşi bărbat. Parcă îşi lua rămas bun de la el, pe un aeroport şi s-a trezit din somn plângând pentru că îl pierdea pe bărbatul acela. După acest vis nu şi-a mai găsit liniştea. Nu, acestea nu era doar vise, erau crâmpeie din viaţa ei, din trecutul ei. Trebuie să aflu cine am fost. Cine sunt. Şi, pe neaşteptate, într-un miez de noapte, un nume a ieşit din abisurile subconştientului său. Catherine. Mă numesc Catherine Alexander.     Atena, GRECIA   Capitolul doi   Imperiul lui Constantin Demiris nu se putea localiza pe o hartă şi totuşi el conducea un imperiu de cinci ori mai mare şi mai puternic decât multe ţări ale lumii. Era unul din cei doi sau trei cei mai bogaţi oameni din lume şi avea o putere incalculabilă. Nu avea un titlu sau poziţie oficială, dar în mod curent vindea şi cumpăra prim-miniştri, cardinali, ambasadori şi regi. Tentaculele lui Demiris erau pretutindeni, se ţeseau în zeci de ţări. Era un bărbat misterios, cu o minte strălucită şi incisivă, cu un fizic izbitor — puţin peste înălţimea medie, piept rotund şi umeri laţi. Avea tenul închis, nasul drept, grecesc şi ochii negri de culoarea măslinei. Avea faţa unei păsări de pradă, un vultur. Când îşi dădea osteneala, Demiris putea fi extrem de plăcut. Vorbea opt limbi străine şi era un povestitor renumit. Avea una dintre cele mai impresionante colecţii de artă din lume, o flotilă de avioane personale, zeci de apartamente, castele şi vile răspândite în întreaga lume. Aprecia frumosul, iar femeile frumoase i se păreau irezistibile. Avea reputaţia unui amant de clasă, iar escapadele lui romantice erau la fel de pitoreşti, ca şi aventurile lui financiare. Constantin Demiris se mândrea cu faptul că este patriot — steagul grec, alb-albastru, se ridica pe vila de la Kolonaki sau la Psara, insula lui privată — dar Demiris nu-şi plătea taxele. Nu se simţea obligat să se conformeze regulilor aplicate oamenilor de rând. În venele lui curgea Ichor — sângele zeilor.   Aproape orice persoană venea la Demiris, dorea ceva de la el: finanţarea unui proiect de afaceri; o donaţie pentru o operă de caritate; sau pur şi simplu puterea pe care i-o dădeau prieteniile lui. Lui Demiris îi plăcea să descifreze scopurile ascunse ale oamenilor, pentru că rareori erau făţişe. Mintea lui analitică era sceptică la adevărul de suprafaţă şi prin urmare el nu credea nimic din ceea ce i se spunea, nu avea încredere în nimeni. Motto-ul său era: „Ţine-ţi prietenii aproape, dar duşmanii şi mai aproape”. Reporterilor care i-au relatat viaţa, le-a permis să vadă numai farmecul şi geniul omului sofisticat, al omului de lume. Nimeni nu avea nici un motiv să suspecteze că sub această faţadă plăcută se ascundea un criminal, un răzbunător până la sânge, un om al cărui instinct se repezea direct la vena jugulară. Era neiertător şi nu uita niciodată nimic. Pentru anticii greci dikaiosini, justiţie, era adesea sinonim cu ekdikisis, răzbunare, iar pe Demiris îl obsedau amândouă. Îşi amintea fiecare jignire şi aceia care au fost destul de neinspiraţi să-i fie duşmani, au fost răsplătiţi cu vârf şi îndesat. Nu au ştiut niciodată acest lucru, pentru că mintea matematică a lui Demiris născocea scheme exacte pentru a-i răsplăti, elaborând cu răbdare capcane, ţesând pânza de păianjen în care erau prinşi şi distruşi duşmanii lui. Petrecea ore întregi săpând abisurile în care cădeau duşmanii săi. Îşi studia cu atenţie victimele, le analiza personalităţile, le cântărea puterea şi slăbiciunile. Într-o seară, la un dineu, Demiris a auzit un producător de film referindu-se la persoana lui cu cuvintele „Grecul acela alunecos”. Demiris nu s-a grăbit să-i răspundă. Doi ani mai târziu, producătorul a semnat un contract cu participare internaţională pentru un film, iar rolul principal l-a primit o actriţă de renume. În această producţie producătorul a învestit toţi banii săi. Demiris a aşteptat până când s-a filmat jumătate de film şi apoi a convins-o pe actriţa principală să-l abandoneze pe producător pentru o plimbare pe yahtul lui. — Va fi ca în luna de miere, i-a spus Demiris actriţei. Şi a fost ca în luna de miere, atâta doar că nu a existat şi o căsătorie. Filmul a fost abandonat, iar producătorul a dat faliment.   Puţini erau aceia cu care Demiris nu şi-a încheiat conturile prin jocurile sale periculoase, dar el nu se grăbea, îi plăcea să anticipeze, să plănuiască şi apoi să execute. În ultimul timp nu mai avea duşmani, pentru că nimeni nu-şi permitea să-i fie duşman; de aceea schemele lui se reduceau la cei din trecut. Dar conceptul de dikaiosini pe care-l avea Demiris era ca un cuţit cu două tăişuri. Aşa cum nu uita niciodată ofensele, el nu uita nici favorurile. Un pescar sărac, care i-a dat adăpost pe când era tânăr şi fără bani, era acum proprietarul unei flote de vapoare de pescuit. O prostituată, care l-a hrănit şi l-a îmbrăcat când era tânăr şi nu avea cu ce plăti, a moştenit în mod misterios un imobil cu apartamente de închiriat, iar femeia nu a ştiut niciodată cine este binefăcătorul ei.   Demiris era fiul unui hamal din portul Pireu. Avea paisprezece fraţi şi surori, iar în casa lor nu a fost niciodată suficientă mâncare pe masă. De mic copil, Demiris a arătat înclinaţii deosebite pentru afaceri. Câştiga bani făcând tot felul de lucruri după orele de şcoală, iar la şaisprezece ani avea destui bani să deschidă o tavernă cu hrană caldă pentru hamalii din port. Şi-a găsit un partener mai în vârstă decât el. Afacerea era rentabilă, iar partenerul l-a trişat şi l-a alungat pe Demiris. I-au trebuit zece ani pentru a-l distruge pe omul acela, dar a făcut-o. Tânărul ardea de o ambiţie nestăpânită. Nopţile stătea treaz, cu ochii strălucind în întuneric şi se gândea, voi fi bogat. Voi fi cunoscut, într-o zi veţi şti cu toţii cine sunt eu! Era singurul gând cu care adormea. Habar nu avea cum o va face, ştia doar că într-o zi acest lucru se va întâmpla.   În ziua în care Demiris a împlinit şaptesprezece ani, a citit din întâmplare un articol despre câmpurile petrolifere din Arabia Saudită şi în acel moment s-a deschis pentru el o uşă magică. S-a dus direct la tatăl său. — Plec în Arabia Saudită. Vreau să muncesc în câmpurile petrolifere. — Too-sou! Dar ce ştii tu despre câmpurile petrolifere? — Nimic, tată, dar voi învăţa. După încă o lună, Constantin Demiris pleca de acasă.   Trans-Continental Oil Corporation îi obliga pe angajaţii săi de pretutindeni să semneze un contract de angajare pe doi ani, dar pentru Demiris acest lucru nu avea nici o importanţă. Plănuise să stea în Arabia Saudită atâta timp cât îşi va face o avere. Îşi imaginase o aventură strălucită şi misterioasă, pe un pământ exotic, cu femei exotice şi cu aur negru ţâşnind de pretutindeni din pământ. Realitatea a fost un adevărat şoc. Într-o dimineaţă de vară, Demiris sosea la Fadili, un câmp petrolifer din mijlocul, deşertului, unde nu se găseau decât câteva clădiri sumbre din piatră, înconjurate de barastis, colibe acoperite cu vreascuri. Erau peste o mie de lucrători necalificaţi, cei mai mulţi dintre ei fiind saudiţi. Femeile care apăreau ocazional pe potecile întortocheate şi prăfuite erau îmbrăcate din cap până-n picioare în negru.   Demiris a intrat în clădirea unde-şi avea biroul J.J.McIntyre, directorul de personal. McIntyre l-a privit curios pe tânărul care a intrat în biroul său. — Vasăzică, ai fost angajat, eh? — Da, domnule. — Ai mai făcut vreodată astfel de munci, fiule? Pentru o fracţiune de secundă Demiris a fost tentat să mintă. — Nu, domnule. McIntyre îi zâmbi ironic. — O să-ţi placă la nebunie aici. Eşti la un milion de mile de nicăieri, mâncarea este proastă, nu te poţi atinge de nicio femeie, dacă nu vrei să fii castrat şi nu ai nimic de făcut noaptea. Dar se plăteşte bine, aşa-i? — Am venit să învăţ, spuse Demiris cu entuziasm. — Mda? Atunci să-ţi spun ce ar trebui să înveţi mai întâi, şi încă foarte repede. Te afli într-o ţară musulmană. Asta înseamnă viaţă fără alcool. Oricine este prins că fură îşi pierde mâna dreaptă. Dacă este prins a doua oară i se taie şi mâna stângă. A treia oară i se taie un picior. Dacă omori pe cineva, eşti decapitat. — Nu am de gând să omor pe nimeni, domnule. — Aşteaptă numai, mârâi McIntyre, abia ai ajuns.   Locul de muncă erau un adevărat Turn Babel. Erau oameni din zeci de ţări, care vorbeau fiecare în limba lui maternă, Demiris avea ureche bună şi învăţa repede limbile străine. Oamenii munceau să construiască drumuri în deşertul neprietenos, construiau case, instalau echipamente electrice, linii de comunicaţii telefonice, făceau magazine, aduceau provizii de hrană şi apă, proiectau sisteme de drenaj, organizau sistemul de asistenţă medicală şi tânărului Demiris i se părea că fac o mie de alte lucruri foarte importante. Munceau la temperaturi de peste o mie de grade Fahrenheit, sufereau din cauza insectelor şi ţânţarilor, se îmbolnăveau de dizenterie şi friguri. Dar chiar şi aici, în inima deşertului, exista o ierarhie socială. În vârful scalei erau oamenii pe care muncitorii îi numeau „scrobiţii”, iar funcţionarii erau numiţi „coate lustruite”. Aproape toţi cei ce se ocupau de forările propriu-zise, geologi, supraveghetori de sonde, ingineri şi chimişti, erau americani, pentru că sonda de petrol a fost descoperită în Statele Unite şi americanii ştiau să o folosească. Tânărul Demiris şi-a pus în gând să se împrietenească cu toţi. Petrecea aproape tot timpul pe lângă forori şi punea mereu multe întrebări. Stoca informaţiile, le absorbea aşa cum nisipul însetat absorbea apa. A observat că se foloseau două metode de forare. S-a apropiat de un muncitor care muncea lângă o sondă de 130 de picioare. — Mă tot întreb de ce sunt două metode de forare. Omul i-a explicat. — Ei bine, fiule, una este pe cablu, cealaltă pe rotativă. În ultima vreme folosim mai mult rotativele. Sunt identice toate. — Da? — Da. Pentru fiecare trebuie să ridici o schelă, ca aceasta, pentru a ridica echipamentul care va fi coborât în puţ. Privi chipul dornic de cunoaştere al tânărului. Nu ştii de ce se numeşte derrick-schelă, nu? — Nu, domnule. — Derrick este numele unui renumit călău din secolul al XVII-lea. — Înţeleg! — Forarea cu cablu se foloseşte de multe secole. Acum multe sute de ani, chinezii o foloseau pentru a săpa fântâni. Făceau o gaură în pământ, ridicând o greutate de un cablu şi lăsând-o să lovească în pământ. Aşa se dislocau straturile de pământ. Dar acum, optzeci şi cinci la sută din puţuri se sapă cu rotativa. Omul îşi văzu mai departe de muncă. — Vă rog să mă iertaţi, cum funcţionează metoda forării cu rotativa? Omul se opri din nou. — În loc să disloci straturile de pământ, le sapi, adică le forezi. Vezi aici? În mijlocul sondei este un burghiu mobil, care este rotit de motor. Pe măsură ce înaintează, trage după sine şi o ţeava. — Pare simplu, nu? — Este mai complicat decât pare. Trebuie să găseşti un mijloc de a îndepărta pământul rămas după excavare. Trebuie să separi apa şi gazele din puţ. — Dacă sapă atât de mult, nu se toceşte cuţitul rotativei? — Ba da. Atunci trebuie să scoţi tot echipamentul şi să laşi numai conducta în puţ. Vrei să fi foror? — Nu, domnule, dar am de gând să cumpăr câteva sonde. — Felicitări. Acum mă laşi să muncesc?   Într-o dimineaţă Demiris a urmărit instalarea unei sonde la un puţ. A văzut că, în loc să sape adânc în pământ, cuţitul muşca din pereţii laterali şi scotea la suprafaţă pietrele. — De ce face asta? întrebă Demiris un muncitor. Bărbatul se opri din muncă şi ridică o sprânceană. — Face fortificarea pereţilor laterali. Pietrele scoase se trimit la analiză să vedem dacă au petrol în compoziţie. — Înţeleg.   Când totul mergea bine, Demiris auzea petroliştii strigând: — Mă mut la dreapta, ceea ce însemna că mai sapă un puţ. Demiris a observat că în pământ sunt săpate zeci de gropi mai mici. — De ce le săpaţi? a întrebat tânărul curios. — Acestea sunt puţuri de prospectare. Ele ne spun ce se află dedesubt. Compania economiseşte o mulţime de timp, dar mai ales bani cu ele. — Înţeleg. Tânărul era fascinat, iar întrebările nu mai conteneau. — Vă rog să mă iertaţi, de unde ştiţi unde să foraţi? — Avem o mulţime de geologi, care măsoară grosimea straturilor şi studiază probele de pământ. Mai avem şi sondele cu frânghie… — Vă rog să mă iertaţi, ce sunt sondele cu frânghie? — Un fel de burghie. Când…   Constantin Demiris muncea de dimineaţa până la apusul soarelui, cărând echipamente în arşiţa deşertului, curăţând echipamentul, conducând camioane prin fumul gros al puţurilor care ardeau. Ardeau zi şi noapte, intoxicând aerul şi făcându-l de nerespirat. J.J.McIntyre îi spusese adevărul. Mâncarea era proastă, condiţiile de viaţă erau oribile, iar noaptea nu aveai nimic de făcut. Mai rău decât atât, Demiris simţea că fiecare por îi este plin de fire de nisip. Deşertul era viu şi nu puteai scăpa în niciun fel de el. Nisipul intra în baraca lui, îi intra prin haine, îi intra în pori, simţea că înnebuneşte. Şi apoi a fost şi mai rău. A început shamalul. Furtunile de nisip răvăşeau totul în fiecare zi, luni de zile, un vânt cumplit urla, bătea cu o asemenea intensitate încât oamenii nu se mai puteau ţine pe picioare, îi înnebunea. Demiris privea pe fereastra barăcii lui nisipurile răscolite de vânt. — Şi noi muncim pe vremea asta? — Cred şi eu, Charlie. Nu suntem în staţiune de odihnă. Se descoperea petrol peste tot în jurul lor. A fost descoperit un nou câmp petrolifer la Abu Hadriya şi altul la Qatif şi altul la Harad, iar muncitorii erau mai ocupaţi ca niciodată.   Au sosit doi străini. Un geolog englez cu soţia sa. Henry Potter era un bărbat de vreo şaizeci de ani, iar soţia lui, Sybil avea cam treizeci de ani. Într-un alt decor, pe Sybil, ai fi descris-o ca pe o femeie obeză, cu o voce ascuţită, extrem de neplăcută. În Fadili, Sybil era o frumuseţe răpitoare. Pentru că Henry Potter era mai tot timpul plecat în prospecţiuni, soţia lui stătea foarte mult timp singură. Tânărului Demiris i-a revenit sarcina să o ajute să se mute în noua lor locuinţă. — Este cel mai mizerabil loc pe care l-am văzut în viaţa mea, se plângea Sybil Potter. Henry mă târăşte mereu după el prin cele mai nenorocite locuri. Nu ştiu de ce accept aşa ceva. — Soţul dumneavoastră face o muncă extrem de importantă, o asigură Demiris. Femeia îi aruncă tânărului atrăgător o privire şireată. — Soţul meu nu face toate muncile pe care ar trebuie să le facă, înţelegi ce vreau să spun? Demiris înţelegea foarte bine ce dorea ea să spună. — Nu, doamnă. — Cum te cheamă? — Demiris, doamnă. Constantin Demiris. — Cum te strigă prietenii? — Costa. — Ei bine, Costa, cred că noi doi vom deveni foarte prieteni. Se vede cât de colo că nu avem nimic în un cu nenorociţii de aici, nu? — Nenorociţi? — Ştii tu, străinii ăştia de aici. — Trebuie să mă întorc la muncă, se grăbi Demiris să scape de ea. În următoarele câteva săptămâni, Sybil Potter a găsit tot felul de pretexte să trimită după tânărul cel chipeş. — Henry a plecat din nou azi dimineaţă, i-a spus ea într-o zi. A plecat să-şi facă păcătoasele de inspecţiuni, adăugă frustrată. Ar trebui să sape mai mult pe-acasă. Demiris nu i-a răspuns. Geologul era un om foarte important în companie şi Demiris nu avea de gând să se încurce cu nevastă-sa şi să-şi pună în pericol slujba. Nu era sigur de ce, dar ştia că într-un fel sau altul această slujbă va fi paşaportul spre tot ce a visat până acum. Petrolul era viitorul omenirii, iar el era hotărât să îşi ia partea lui.   Într-un miez de noapte, Sybil Potter a trimis după el. Demiris a venit la baraca lor şi a ciocănit în uşă. — Intră, o auzi pe Sybil, care era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte prin care se vedeau toate formele. — Eu… aţi vrut să mă vedeţi, doamnă? — Da, intră Costa. Uite, veioza asta nu funcţionează. Demiris îşi feri privirea şi se îndreptă spre lampa cu pricina, începând să o studieze. — Nu are bec… dar simţind trupul care se freca de el, continuă… doamnă Potter… Buzele ei erau pe buzele lui şi trupul femeii îl împingea spre pat. După aceea Demiris nu s-a mai putut controla. Nu ştia când s-a dezbrăcat, ştia doar că o auzea strigând fericită: — Aşa! Ah, da, aşa! Dumnezeule, de când…! Oh, dragule, cât te iubesc! Într-un târziu l-a cuprins frica. Ce naiba am făcut? Dacă află Potter sunt un om terminat. Citindu-i parcă gândurile, Sybil îi spuse: — Acesta va fi micul nostru secret, dragule, nu?   Micul lor secret a durat şi în următoarele câteva luni. Demiris nu putea sub nici o formă să o evite şi pentru că soţul ei era mai tot timpul plecat, Demiris nu găsea nici o scuză să nu se culce cu ea. Lucrurile s-au încâlcit şi mai tare după ce Sybil Potter s-a îndrăgostit la nebunie de ei. — Eşti prea bun să munceşti într-un asemenea loc, dragule. Noi doi vom pleca înapoi în Anglia. — Casa mea este în Grecia. — Nu mai este, spuse femeia, mângâind trupul zvelt. Tu vii cu mine. Am să divorţez de Henry şi o să ne căsătorim. Demiris intră în panică. — Sybil eu… eu nu am nici un ban… eu… Femeia îl săruta cu pasiune. — Asta nu este o problemă. Ştiu eu cum vom face bani, iubitule. — Ştii? — Noaptea trecută Henry mi-a spus că tocmai a descoperit un nou zăcământ. Ştii, este foarte priceput la asta. Oricum, părea foarte bucuros. Înainte de a pleca a scris un raport şi m-a rugat pe mine să-l trimit. Îl am aici. Vrei să-l vezi? Inima lui Demiris începu să bată iute. — Da, aş… aş vrea să-l văd. O văzu ieşind din pat, îndreptându-se spre masa din colţul camerei şi întorcându-se înapoi în pat cu un plic mare. — Deschide-l. Demiris ezită o clipă, apoi îl deschise şi luă hârtiile. Erau cinci pagini de raport. Le răsfoi repede, apoi începu să le citească cu foarte mare atenţie. — Informaţiile astea merită ceva? Auzi, informaţiile aste merită ceva? Era un raport despre un zăcământ care părea a fi cel mai mare din istoria petrolului. Demiris înghiţi în sec: — Da. S-ar putea… — Ei, ai văzut? exclamă Sybil fericită. Acum avem şi bani. Demiris oftă. — Nu-i chiar aşa de simplu. — De ce? — Informaţiile sunt valoroase pentru cineva care îşi poate permite să cumpere parcele de teren în această zonă. Dar costă foarte mult. El nu avea decât trei sute de dolari în contul de la bancă. — Oh, nu-ţi face griji. Henry are bani. Am să scriu un cec. Cinci mii de dolari ajung? Lui Demiris nu-i venea să-şi creadă urechilor. — Da. Nu… nu ştiu ce să mai spun.. — Este pentru noi, dragule. Pentru viitorul nostru. Tânărul se ridică într-un cot, gândind cu intensitate. — Sybil, crezi că ai mai putea ţine raportul pentru o zi sau două? — Bineînţeles, îl ţin până vineri. Vei avea destul timp, dragule? El dădu încet din cap. — Suficient.   Cu cei cinci mii de dolari pe care i-a dat Sybil — Nu, nu sunt cadou, sunt împrumut, îşi spunea el întruna — Constantin Demiris a cumpărat parcele din terenul petrolifer, în jurul zăcământului potenţial. Câteva luni mai târziu, când au început forările, Constantin Demiris s-a trezit milionar peste noapte. Lui Sybil Potter i-a dat înapoi cei cinci mii de dolari, i-a cumpărat o cămaşă de noapte şi el a plecat în Grecia. Sybil nu l-a mai văzut niciodată.     Capitolul trei   Există o teorie conform căreia nimic în natură nu se pierde — fiecare sunet scos vreodată, fiecare cuvânt rostit rămân undeva suspendate în spaţiu şi timp, până vine vremea să ţi-l aminteşti. Înainte de a se fi inventat radioul, cine ar fi crezut că spaţiul poate fi plin de sunete, ştiri şi voci din întreaga lume? Va veni o zi când ne vom putea întoarce în timp şi vom putea reasculta discursul lui Lincoln de la Gettysburg, vocea lui Shakespeare, Jurământul de pe Muntele…   Catherine Alexander auzea voci din trecut, dar erau doar fragmente disparate şi o umpleau de confuzie… „Ştii că eşti o fată deosebită, Cathy? Am simţit-o de prima dată când ne-am întâlnit…” „S-a terminat. Vreau să divorţez… Iubesc pe altcineva…” „Ştiu cât de urât m-am purtat… vreau să-mi răscumpăr greşelile…” „El a încercat să mă omoare.” „Cine a încercat să vă omoare?” „Soţul meu.” Şi vocile continuau. Erau ca un torent învolburat. Trecutul ei a devenit un caleidoscop de imagini în mişcare, care îi alergau în permanenţă prin minte. Mănăstirea ar fi trebuit să fie paradisul paşnic şi minunat, dar a devenit deodată ca o închisoare. Locul meu nu este aici. Dar unde este locul meu? În mănăstire nu erau oglinzi, dar lângă grădină era un bazin cu apă limpede şi lină. Catherine l-a evitat cu foarte multă grijă, temându-se de ce i-ar putea dezvălui oglinda apei. Dar în dimineaţa aceea, a pornit hotărâtă spre lac, a îngenuncheat şi a privit. Oglinda apei reflecta imaginea unei femei frumoase, îmbrăcată în robă de călugăriţă, cu părul negru şi ochii mari, verzi, trişti, plini de durere… dar poate că era doar fantezia apei. A văzut o gură pregătită să zâmbească şi un nas cu vârful uşor întors în sus — da, o femeie frumoasă, în prag de treizeci de ani. Dar o femeie fără trecut şi fără viitor. O femeie pierdută. Am nevoie de ajutor, se gândi Catherine cu disperare, de cineva cu care să vorbesc. Plecă spre chilia Maicii Theresa. — Soră… — Da, copila mea? — Cred… cred că vreau să consult un doctor. Cineva care să mă ajute să aflu cine sunt. Maica Theresa o privi îndelung. — Stai jos, copila mea. Catherine se aşeză pe un scaun de lemn, în faţa unei mese lustruite de timp. Sora Theresa îi vorbi cu blândeţe: — Copila mea, Dumnezeu este doctorul tău. Când va veni vremea, El te va lăsa să afli ceea ce doreşte El ca tu să ştii. Nici unui străin nu i se permite să treacă de zidurile lăcaşului nostru. În acel moment Catherine a avut un flash de memorie… imaginea tulbure a unui bărbat care îi vorbea în grădina mănăstirii… dar a dispărut fulgerător. — Locul meu nu este aici. — Dar unde este locul tău? Aceasta era problema. — Nici eu nu sunt sigură. Caut ceva. Iartă-mă Soră, dar eu ştiu că acel ceva nu se află aici. Maica Theresa îi studia atent chipul. — Înţeleg. Dacă ai pleca de aici, unde ai merge? — Nu ştiu. — Am să mă gândesc la asta, copila mea. Vom mai vorbi, foarte curând. — Mulţumesc, Soră.   După ce a plecat Catherine, Maica Theresa a rămas mult timp gânditoare, la masa lustruită de timp. Trebuia să ia o hotărâre grea. În cele din urmă, luă o foaie de hârtie şi începu să scrie. „Dragă domnule, s-a întâmplat ceva şi simt că trebuie să vă înştiinţez. Prietena noastră comună m-a informat că doreşte să părăsească mănăstirea. Vă rog sfătuiţi-mă ce să fac.”   Bărbatul citi biletul, apoi se rezemă de spătarul fotoliului şi începu să analizeze consecinţele mesajului. Aşa deci! Catherine Alexander vrea să se întoarcă din morţi. Foarte rău. Va trebui să mă descotorosesc de ea. Cu grijă. Cu foarte multă grijă. Primul pas era să o scoată din mănăstire. Demiris hotărî că trebuie să-i facă o vizită Maicii Theresa.   În dimineaţa următoare, Demiris i-a spus şoferului să-l ducă la Ioannina. Străbătând câmpurile Greciei Constantin Demiris se gândea la Catherine Alexander. Îşi aminti ce frumoasă era atunci când a văzut-o prima dată. Era inteligentă, nostimă şi spirituală, era încântată că se află în Grecia. Avea tot ce îşi dorea, gândi Demiris. Apoi, zeii s-au răzbunat. Catherine era căsătorită cu unul din piloţii săi şi căsnicia lor devenise un iad. Aproape peste noapte ea îmbătrânise cu zece ani, devenind o alcoolică grasă şi umflată. Demiris oftă. Ce pierdere.   Demiris se afla în biroul Maicii Theresa. — Îmi pare rău că v-am deranjat pentru acest lucru, se scuză Maica Theresa, dar copila nu are unde merge… — Ai făcut ceea ce trebuia, Soră. Îşi aminteşte ceva din trecut? Maica Theresa clătină cu tristeţe din cap. — Nu, biata de ea… se apropie de fereastră… este acolo, în grădină. Constantin Demiris se apropie de ea şi privi pe fereastră. În grădină erau mai multe călugăriţe, cu spatele la el. Aşteptă. Una dintre ele se întoarse şi el îi văzu faţa. I se tăie respiraţia. Era frumoasă. Ce s-a întâmplat cu femeia aceea grasă şi dezgustătoare? — Este cea din mijloc, spuse Maica Theresa. — Da. — Ce să fac cu ea? Atenţie! — Am să mă gândesc, spuse Demiris. Voi lua legătura cu dumneavoastră.   Constantin Demiris trebuia să ia o hotărâre. Înfăţişarea Catherinei Alexander l-a luat prin surprindere. Se schimbase radical. Nimeni nu va şti că este aceeaşi femeie, se gândi el. Şi ideea care-i trecu prin minte fu atât de diabolic de simplă, încât Demiris începu să râdă. În aceeaşi seară, Demiris a scris o scrisoare Sorei Theresa.   Este un miracol, se gândea Catherine. Un vis devenit realitate. Maica Theresa venise în chilia ei, după masa de dimineaţă. — Am veşti pentru tine, copila mea. — Da? Maica Theresa alegea cu multă grijă cuvintele. — Veşti foarte bune. Am scris unui prieten al mănăstirii despre tine şi el doreşte să te ajute. Catherine simţea cum inima îi bate să-i spargă pieptul. — Să mă ajute… Cum? — Acest lucru ţi-l va spune el. Dar să ştii că este un om foarte bun şi generos. Vei pleca de la noi. Deodată, aceste cuvinte i-au trimis un fior de gheaţă pe şira spinării. Va intra într-o lume ciudată şi necunoscută, despre care nu îşi amintea nimic. Şi cine era acest binefăcător al ei? Maica Theresa nu i-a spus decât: — Este un om foarte atent. Ar trebui să-i fii recunoscătoare. Va trimite maşina să te ia, luni dimineaţa.   În următoarele două nopţi, Catherine nu a putut dormi. Ideea că va părăsi mănăstirea şi va pleca în lume i se părea deodată înspăimântătoare. Se simţea pierdută şi lipsită de apărare. Poate că ar fi mai bine pentru mine, dacă nu aş afla cine sunt. Te rog, Doamne, ai grijă de mine. Luni dimineaţa, la ora şapte, limuzina era în faţa mănăstirii. Catherine a stat trează toată noaptea, gândindu-se la viitorul ei nesigur şi necunoscut. Maica Theresa a condus-o la poarta care ducea spre lumea din afară. — Ne vom ruga pentru tine. Ţine minte, dacă te hotărăşti să te întorci la noi, vei avea întotdeauna un loc al tău. — Mulţumesc, Soră, îmi voi aminti. Dar în sufletul ei, Catherine era convinsă că nu se va mai întoarce niciodată aici.   Lunga călătorie de la Ioannina la Atena a umplut sufletul Catherinei de emoţii conflictuale. Era extraordinar de palpitant să te afli dincolo de zidurile mănăstirii şi totuşi exista ceva ameninţător în această lume de dincolo. Va afla oare ce lucruri îngrozitoare a trăit în viaţa ei trecută? Aveau oare aceste lucruri vreo legătură cu visul ei repetat, în care cineva încerca să o înece?   Spre după-amiază au ajuns în nişte sate, apoi, în sfârşit, la Atena, în inima unui oraş care pulsa de viaţă. Catherinei i se părea ciudat de ireal, şi totuşi, ciudat de familiar. Am mai fost şi altă dată aici, se gândi Catherine emoţionată. Şoferul mergea spre est şi după cincisprezece minute erau la o reşedinţă imensă, ridicată pe vârful unui deal. Au trecut prin porţile masive de metal şi s-au oprit în faţa casei, în capătul unei alei străjuite de chiparoşi maiestuoşi. Era o vilă de tip mediteranean, înconjurată de statuete. Şoferul i-a deschis portiera şi Catherine a ieşit din maşină. În faţa uşii aştepta un bărbat. — Kalimehra. Cuvintele de salut au ieşit pe nepregătite de pe buzele Catherinei. Dumneavoastră… Dumneavoastră sunteţi persoana pe care am venit să o văd? — Oh, nu, domnul Demiris vă aşteaptă în bibliotecă. Demiris. Era un nume pe care nu-l mai auzise niciodată. De ce dorea să o ajute? Catherine îl urmă pe bărbat într-un hol cu tavanul jos şi pardoseala din dale de marmură italiană. Camera de zi era spaţioasă, cu tavanul înalt, cu multe fotolii şi canapele. Un întreg perete era acoperit de un tablou imens de Goya. Când au ajuns în faţa bibliotecii, bărbatul se opri. — Domnul Demiris este înăuntru, vă aşteaptă. Pereţii camerei erau albi, cu intarsii aurii. De sus până jos erau rafturi, pline de cărţi legate în piele, încrustate cu aur. În spatele unui birou enorm, stătea un bărbat. Când o văzu intrând, o privi, apoi se ridică. Căută pe faţa ei un semn de recunoaştere, dar nu îl găsi. — Bine ai venit. Eu sunt Constantin Demiris. Tu cine eşti? Întrebarea suna formal. Oare ea îşi amintea numele? — Catherine Alexander. Bărbatul nu avu nici o reacţie. — Bine ai venit, Catherine Alexander. Te rog să iei loc. El se aşeză pe un scaun chiar în faţa ei. De aproape era şi mai frumoasă. Este minunată, se gândi Demiris. Chiar aşa, îmbrăcată în veşminte de călugăriţă. Este o ruşine să distrugi un lucru atât de frumos. Cel puţin va muri fericită. — Este… este foarte drăguţ din partea dumneavoastră că mă primiţi, spuse Catherine. Nu înţeleg de ce dumneavoastră… Demiris zâmbi cu multă bunăvoinţă. — Este foarte simplu. Din când în când o ajut pe Maica Theresa. Mănăstirea are foarte puţini bani şi fac din când în când câte ceva pentru călugăriţe. Când mi-a scris despre dumneata şi m-a întrebat dacă nu te pot ajuta, i-am scris că aş fi fericit să încerc. — Este foarte… Se opri neştiind cum să continue. V-a spus Maica Theresa că… că mi-am pierdut memoria? — Da, mi-a spus ceva. Demiris întrebă cu nepăsare: Cât de multe îţi aminteşti? — Ştiu cum mă cheamă, dar nu ştiu de unde vin sau cine sunt. Adăugă plină de speranţe: Poate că voi găsi pe cineva la Atena, care mă cunoaşte. Constantin Demiris simţi un frison de alarmă. Era ultimul lucru din lume pe care şi-l dorea. — Sigur, sigur, este posibil, spuse foarte atent. Dar, ce-ar fi să discutăm aceste lucruri mâine dimineaţă? Din nefericire, acum trebuie să plec la o întrunire. Am dat dispoziţie să ţi se pregătească un apartament aici. Cred că te vei simţi bine. — Eu… nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Demiris dădu din mână pentru a alunga scuzele. — Nu este nevoie. Vom avea grijă de tine aici. Te rog să te simţi ca acasă. — Mulţumesc, domnule… — Prietenii îmi spun Costa.   O cameristă a condus-o pe Catherine într-un dormitor fantastic, vopsit în nuanţe de alb blând, cu un pat imens acoperit cu mătase, canapele şi fotolii albe, mese şi lămpi antice şi tablouri impresioniste pe pereţi. Draperiile într-o nuanţă blândă de verde marin opreau soarele să inunde camera. Prin fereastră Catherine văzu în depărtare turcoazul mării. Camerista o informă: — Domnul Demiris a dispus să vi se trimită o colecţie de îmbrăcăminte aici. Puteţi alege tot ce doriţi. Pentru prima dată Catherine deveni conştientă că era îmbrăcată în roba de călugăriţă. — Mulţumesc, spuse ea. Se cufundă în patul moale, simţind că trăieşte un vis frumos. Cine era acest străin şi de ce era atât de generos cu ea?   După o oră, un camion plin cu haine, parcă în faţa intrării. O modistă fu condusă în camera Catherinei. — Sunt madame Dimas. Ia să vedem ce avem de făcut! Vreţi vă rog să vă dezbrăcaţi? — Nu… poftim? — Vreţi vă rog să vă dezbrăcaţi? Nu prea pot vedea multe la dumneavoastră sub hainele acestea. Cât timp trecuse de când nu a mai stat goală în faţa altei persoane? Începu să-şi scoată stânjenită roba. Când a rămas goală în faţa doamnei Dimas, femeia a început să o studieze cu ochi de profesionistă. Era impresionată. — Aveţi o siluetă foarte plăcută. Cred că vom reuşi să vă facem pe plac. Două asistente intrară cu cutii de rochii şi lenjerie, bluze, fuste şi pantofi. — Eu… eu nu-mi pot permite toate aceste lucruri, începu Catherine să protesteze, eu nu am bani. Modista începu să râdă. — Nu cred că banii vor fi o problemă. Are grijă domnul Demiris de asta. Dar de ce? Materialele mătăsoase îi provocau amintiri tactile ale hainelor pe care le-a purtat altădată. Era înconjurată de mătăsuri, materiale din bumbac şi tweed, într-o efuziune de culori.   Cele trei femei erau iuţi şi eficiente, iar după două ore, Catherine avea jumătate de duzină de costume extrem de frumoase. Era copleşită. Stătea în mijlocul camerei şi nu ştia ce să facă cu persoana ei. Îmbrăcată din cap până-n picioare şi nu am încotro s-o iau. Dar există un loc unde trebuia să meargă — în oraş. Cheia a tot ce i s-a întâmplat în viaţa ei trecută, era Atena. Era convinsă de asta. Se ridică în picioare. Hai, străinule. Plecăm să descoperim cine eşti. Catherine mergea la întâmplare prin casă. Majordomul se apropie de ea. — Vă pot fi de folos? — Da. Aş… aş vrea să merg în oraş. Mi-aţi putea chema un taxi? — Sunt sigur că acest lucru nu va fi necesar, domnişoară. Avem o maşină la dispoziţia dumneavoastră. Voi discuta cu şoferul. Catherine ezită. — Mulţumesc. Oare se va supăra domnul Demiris dacă ea va pleca în oraş? Dar nu i-a spus să nu meargă! Câteva minute mai târziu era aşezată comod în maşina care o ducea la Atena.   Catherine era ameţită de zgomotul clocotitor al oraşului şi de succesiunea impresionantă de ruine şi monumente care erau pretutindeni în jurul ei. Şoferul arătă în jurul său şi spuse cu mândrie: — Acesta este Parthenonul, domnişoară, acolo sus, în vârful Acropolisului. Catherine privi gânditoare monumentul alb. — Dedicat zeiţei Atena, zeiţa înţelepciunii, se trezi vorbind cu voce tare. — Studiaţi istoria greacă, domnişoară? Lacrimi de neputinţă începură să-i ude obrajii. — Nu ştiu, şopti ea. Nu ştiu. Treceau acum pe lângă alte ruine. — Acela este teatrul lui Herodes Atticus. După cum vedeţi o parte din ziduri mai stau încă în picioare. Avea o capacitate de mai mult de cinci mii de locuri. — Şase mii două sute cincizeci şi şapte, spuse Catherine. Printre aceste ruine atemporale se ridicau peste tot clădiri moderne. Era un amestec exotic de trecut şi prezent. Maşina trecu pe lângă un parc din centrul oraşului, cu zeci de fântâni arteziene, care dansau vesel în soare. Pe toate aleile parcului se aflau mese acoperite cu feţe de masă verzi şi portocalii, umbrite de copertine albastre ca şi cerul de vară. Am mai văzut acest loc, se gândi Catherine simţind cum îi îngheaţă mâinile. Şi am fost fericită atunci! Aproape în faţa fiecărei clădiri, pe trotuar, erau cafenele. Peste tot erau flori proaspete, o explozie de culori violente. Maşina intra în Piaţa Syntagma. Trecând pe lângă un hotel, Catherine strigă agitată: — Opreşte, te rog! Şoferul opri într-o curbă, Catherine respira agitat. Recunosc acest hotel. Am locuit aici. Vorbi cu voce tremurândă: — Aş vrea să cobor aici. Ai putea să vii să mă iei peste… două ore? — Desigur, domnişoară. Şoferul coborî şi îi deschise portiera, iar Catherine ieşi în aerul înăbuşitor. Îi tremurau picioarele. — Nu vă simţiţi bine, domnişoară? Nu reuşi să-i răspundă. Parcă se afla pe marginea unei prăpăstii, gata să cadă în necunoscutul, înspăimântătorul abis.   Se pierdu în mulţimea trecătorilor, care mergeau grăbiţi pe străzile aglomerate şi zgomotoase. După liniştea şi singurătatea de la mănăstire, totul părea ireal acum. Catherine se îndrepta spre Plaka, cartierul antic al Atenei, chiar în inima oraşului. Străzi înguste şi sinuoase, trepte de piatră tocite, duceau spre case mărunte, cafenele, magazine şi ruine albe, spălate de vreme. Mergea călăuzită de un instinct, pe care nu încerca să-l controleze. Trecu pe lângă o tavernă din vârful unei ruine, de unde se vedea oraşul. Se opri şi privi în jurul său. Am stat la masa aceea. Mi-au dat o listă de menu în limba greacă. Eram trei. „Ce ai dori să mănânci?” m-au întrebat. „Nu ai vrea să comanzi în locul meu? Mi-e teamă că l-aş putea mânca pe proprietar.” Au râs toţi trei. Dar cine erau ei? Un chelner s-a apropiat de Catherine: — Boro na sas voithiso? — Ochi efharisto. Vă servesc cu ceva? Nu, mulţumesc. De unde am ştiut să vorbesc aşa? Sunt grecoaică? Se îndepărtă grăbită, de parcă o dirija cineva. Părea să ştie exact unde merge. Totul îi părea cunoscut. Dar nimic. Dumnezeule, se gândi ea, înnebunesc. Halucinez. Trecu pe lângă o cafenea unde citi „Treflinkas”. O amintire începu să o sâcâie în adâncurile memoriei. Aici i s-a întâmplat ceva, ceva important. Nu-şi amintea ce. Plecă mai departe pe străzile înguste şi aglomerate, iar la Voukourestiou o luă la dreapta. De-a lungul străzii erau magazine. Obişnuiam să vin aici la cumpărături. Începu traversarea străzii, când de după colţul străzii apăru un Sedan albastru şi trecu la câţiva centimetri de ea. Îşi aminti o voce care-i spunea: grecii nu au făcut tranziţia la automobile, în sufletul lor, ei încă mai călăresc asini. Dacă vrei să cunoşti sufletul grecilor, nu citi cărţi turistice; citeşte tragediile antice. Suntem plini de pasiune, cunoaştem profunzimea bucuriilor şi a durerilor şi încă nu am învăţat să le acoperim cu valul civilizaţiei. Cine i-a spus aceste cuvinte?   Un bărbat se apropia în grabă, privind-o fix. Se opri, de parcă ar fi cunoscut-o. Ea înalt, brunet şi Catherine era sigură că nu l-a văzut niciodată. Şi totuşi… — Bună ziua, spuse, parcă încântat că o întâlneşte. — Bună ziua. Catherine inspiră adânc. — Mă cunoaşteţi? Bărbatul începu să râdă. — Sigur că te cunosc! Catherine tresări. În sfârşit va afla ceva din trecutul ei. Dar cum să întrebi un străin, „Cine sunt eu?” — Am… am putea vorbi? întrebă Catherine. — Cred că ar fi bine să vorbim. Era în pragul panicii. Misterul identităţii sale era pe punctul de a se dezlega. Şi totuşi, simţea o spaimă îngrozitoare. Dar dacă nu vreau să ştiu? Dacă am făcut ceva îngrozitor? Bărbatul o ducea spre o tavernă în aer liber. — Mă bucur că am dat peste tine, spuse el. Catherine înghiţi cu greu. — Şi eu. Un chelner le oferi o masă. — Vrei să bei ceva? o întrebă bărbatul. — Nu, nimic. Avea atâtea întrebări. De unde să încep? — Eşti foarte frumoasă, începu bărbatul. Asta se numeşte soartă, nu crezi? — Da, acceptă Catherine începutul, tremurând de emoţie. Inspiră adânc. Eu… unde ne-am mai întâlnit? Omul zâmbi. — Este important, koritsimon? La Paris sau Roma, la curse, la un dineu. Îi luă mâna şi o strânse. Eşti cea mai drăguţă din zona asta. Ce tarif ai? Catherine îl privi, neînţelegând un moment, apoi sări în picioare îngrozită. — Hei! Ce s-a întâmplat? Îţi dau cât vrei… Catherine se întoarse şi o luă la fugă. După primul colţ de stradă încetini; plângea umilită. În faţa ei era o tavernă pe geamurile căreia scria: Madame Piris — ghicitoare. Catherine încetini şi se opri. O cunosc pe Madame Piris. Am mai fost aici. Inima început să-i bată cu putere. Simţea că aici, dacă intra pe uşa întunecată, aici va începe sfârşitul misterului. Deschise uşa şi intră. Îi trebuiră câteva secunde să se obişnuiască cu întunericul încăperii. Într-un colţ era un bar, care i se părea familiar. Un chelner se apropie şi îi vorbi în greceşte: — Kalimehra. — Kalimehra. Pou ineh Madame Piris? — Madame Piris? Chelnerul îi făcu semn să se aşeze la o masă dintr-un colţ al încăperii. Totul era exact cum îşi amintea. O femeie incredibil de bătrână, îmbrăcată în negru, cu o faţă brăzdată de riduri adânci, se apropie de masă. — Ce pot face…? se opri, privind îngrozită chipul Catherinei. Deschise ochii larg. Te-am mai văzut odată, dar chipul tău… Strigă speriată: Te-ai întors! — Ştii cine sunt? întrebă Catherine nerăbdătoare. Dar femeia continua să o privească fix, îngrozită. — Nu! Tu eşti moartă! Pleacă! Pleacă! Catherine gemu, simţind cum i se ridică părul în vârful capului. — Vă rog… eu nu vreau decât… — Pleacă, doamnă Douglas! — Ar trebuie să ştiu… Bătrâna îşi făcu semnul crucii, se întoarse şi fugi. Catherine rămase nemişcată, tremura; apoi fugi în stradă. Auzea vocea bătrânei, ca un ecou — Doamna Douglas! Şi atunci, parcă s-au deschis zăgazurile şi o mulţime de scene vii începură să-i inunde mintea, un caleidoscop care scăpase de sub control. Sunt doamna Larry Douglas. Vedea chipul frumos al soţului său. A fost îndrăgostită, la nebunie de el, dar s-a întâmplat ceva, ceva nu a mers. Ceva… Următoarea imagine era a ei, încercând să se sinucidă şi apoi trezindu-se într-un spital. Catherine stătea în mijlocul străzii, temându-se că nu o vor mai ţine picioarele. Lăsa imaginile să o invadeze. A băut foarte, mult, pentru că l-a pierdut pe Larry. Dar după aceea el s-a întors. Erau în apartamentul lor şi Larry îi spunea: „Ştiu cât de urât m-am purtat. Vreau să-mi repar greşelile, Cathy. Te iubesc. Nu am iubit niciodată cu-adevărat pe nimeni altcineva. Vreau să-mi mai dai o şansă. Ce-ai zice să plecăm într-o a doua lună de miere? Ştiu un loc minunat unde putem merge. Se numeşte Ioannina.” Şi apoi a început coşmarul. Imaginile care-i veneau acum în minte erau cutremurătoare. Se afla pe vârful unui munte, împreună cu Larry, pierdută într-un nor, iar el venea spre ea cu mâinile întinse, gata să-o împingă în prăpastie. În ultimul moment au venit nişte turişti şi acest lucru a salvat-o. Şi apoi peştera, grotele. „Recepţionerul mi-a spus că sunt nişte peşteri aici. Spune că toţi tinerii veniţi în luna de miere merg să le viziteze.” Şi au plecat la peşteri şi Larry a dus-o adânc, în pântecul lor şi a lăsat-o acolo, să moară. Catherine îşi acoperi urechile cu mâinile, pentru a opri gândurile care o copleşeau. A fost salvată şi dusă înapoi la hotel şi doctorul i-a dat un sedativ. Dar în toiul nopţii ea s-a trezit şi l-a auzit pe Larry vorbind cu amanta lui în bucătărie, plănuiau să o omoare şi vântul le acoperea cuvintele. „Nimeni nu va şti niciodată.” „Ţi-am spus să ai grijă de…” „… Ceva nu a mers. Ei nu pot…” „… Acum, cât doarme”. Îşi amintea cum a fugit în ploaie, pe o furtună teribilă, cum a fost urmărită de ei, cum a urcat într-o barcă, vântul a împins barca în mijlocul lacului. Barca a început să se scufunde, iar ea şi-a pierdut cunoştinţa.   Catherine se prăbuşi pe o bancă de pe trotuar, prea epuizată pentru a se mişca. Coşmarurile ei au fost reale. Soţul ei şi amanta lui au încercat să o omoare. Se gândi din nou la străinul care a vizitat-o la mănăstire, la scurt timp după ce a fost salvată. I-a dat o pasăre din aur, cu ochii de rubin şi aripile întinse. „Nimeni nu-ţi va mai face rău. Oamenii cei răi au murit”. Încă nu reuşea să-şi amintească bine chipul acelui om. Tâmplele îi zvâcneau. Într-un târziu, se ridică încet de pe bancă şi se îndreptă spre locul de întâlnire cu şoferul, şoferul care o va duce la Constantin Demiris, unde va fi în siguranţă.  

Inimă răstignită de Sandra Brown Capitolul 1   Vocea joasă şi sonoră a cântăreţului răsuna din căştile audio pe care Fanny şi le puse de la începutul călătoriei cu avionul: «Bésame, bésame mucho...» Ea închise ochii şi schiţă o grimasă vizibilă. Ah! aceste cântece de dragoste, mai ales cele care sunt în spaniolă! I-au adus aminte de Giuseppe. de ochii lui negri şi expresivi, ce trădau o rugăminte. Ascultă-mă, comoara mea, vreau să mă însor cu tine. Cum ar putea să fie tatăl tău împotrivă? Ştii, am destui bani, aşa că obiecţia lui nu-şi are sensul. Ne vom putea stabili unde ţi-ar plăcea mai mult... Nu, Giuseppe pentru nimic în lume! Săracul! Trebuia să fie sinceră cu el în loc să se ascundă după nişte pretexte inventate: tatăl, necesitatea încheierii studiilor... Dar cum să-i spună bărbatului că pur şi simplu îi este silă când o atinge cu mâinile sale veşnic transpirate? Tulburând melodicitatea cântecului, vocea, comandantului le aminti pasagerilor că peste 15 minute avionul va ateriza pe aeroportul Kennedy. Cine doreşte să asculte convorbirea pilotului cu dispecerul poate comuta pe al doilea canal. Fanny renunţă la căşti şi îşi aranja repede părul cu degetele. Apoi îşi scoase din poşetă pudriera ce avea şi-o oglindă micuţă şi se apucă să-şi analizeze cu atenţie expresia feţei, însă iarăşi nu-şi putu reţine o nouă grimasă. Urât obicei, trebuie să renunţe la el. «Puişor, e timpul să încetezi cu schimonoselile. Doar nu vrei, ca înainte de vreme, să-ţi apară primele riduri? Uită-te la mine!» Nimic de zis, întotdeauna îţi făcea plăcere să te uiţi la mama Eliza, Nu degeaba toată lumea o adoră pe Eliza Machen. După părerea multora, Fanny semăna neobişnuit de mult cu maică-sa, în special la ten şi la culoarea feţei. Cu toate acestea, pe ea n-o cunoşteau oamenii pe stradă. Oglinda îi arăta o faţă serioasă, ba chiar,severă, care părea deosebit de palidă dacă nu ar fi fost petele roz de pe pomeţi. Părul închis, cu şuviţe roşcate, îi cădea pe umeri. Ca şi la Eliza, genele lungi şi negre îi accentuau blândeţea ochilor verzi. Cu atât mai mult, nimănui nu-i venea în cap să se intereseze: nu este oare ea, cunoscuta Eliza Machen? Mama Eliza era înzestrată cu un bust splendid, trecând drept irezistibilă, în ciuda celor patru bărbaţi şi a celor cinci progenituri. - Iar mie, îşi spuse supărată Fanny închizând pudriera, îmi sunt hărăzite, la aproape 22 de ani, aceleaşi riduri de care îmi spusese şi mă avertizase Eliza. Mulţumită ostenelilor tatălui, Fanny a rămas toată viaţa în umbră, într-un timp Eliza era soţia lui sir Patrik Fuller. Era una din perioadele sedentare ale ei, când s-a jurat în public că se va jertfi pe altarul dragostei şi a rangului aristocratic. Când l-a părăsit pe sir Patrik pentru un actor al teatrului shakespearian, mlădiţa ei, adică Fanny a rămas în grija tatălui, a doicii Marilyn şi a afganei Uriah. Totuşi aceasta nu însemna deloc că Eliza nu-şi iubea fiica. Periodic ea îi făcea nişte „vizite” măreţe, cu îmbrăţişări tandre, cu plimbări Ia grădina zoologică şi cu jucării costisitoare. Fetiţa trăia ca şi cum ar fi fost în două lumi paralele care nu se intersectau niciodată, până când tatăl i-a pretins să urmeze şcoala medie. Aceasta s-a întâmplat după ce a făcut cunoştinţă cu sora ei vitregă Lucille, care era cu un an şi jumătate mai mică decât Fanny, dar după câteva vacanţe şcolare petrecute împreună, Fanny se simţea ea ca fiind mezina. Lucille reuşea întotdeauna să fie peste tot, să facă cunoştinţă cu toţi, să cunoască tot. Îi erau specifice interesele lumeşti, atunci când Fanny visa Ia. doctorat şi se delecta cu Wagner. Lumea Lucillei era plină de evenimente şi impresii, sir Patrik se supăra şi protesta. Dar iată că Fanny a împlinit 21 de ani şi era liberă să facă tot ce-i trece prin cap. Dincolo de geamul hubloului licăreau luminiţele pistei de aterizare, iar Fanny, suspinând adânc, se rezemă de speteaza scaunului. O săptămână întreagă la „New York în societatea extravagantei Lucille. După aceea doctoratul nu i se va părea atât de obositor. - Fanny, scumpa mea! Nu şi-a recunoscut sora decât atunci când aceasta a început să fluture cu disperare mâna şi s-o strige. Lucille era coafată în stil „afro”, cu părul scurt şi cârlionţat ca al negreselor. Ochelarii, negri şi mari, îi acopereau nu numai ochii, ci şi o bună jumătate a feţei. În timpul ultimei lor întâlniri, Lucille avea un păr drept şi lung până la brâu şi aproape că nu apela la cosmetică, dar astăzi se rujase strident şi se fardase. - Hello, surioară! Fetele se îmbrăţişară strâns şi aproape că au început să vorbească simultan, recuperând despărţirea care durase 3 ani. - Nu te-aş fi recunoscut dacă nu m-ai fi strigat! - Nu ţi-ar strica să te bronzezi Ia soare. De obicei joci tenis? - În general pe terenuri acoperite. Dar tu? - Aşteaptă, lasă-mă să răsuflu. Oh! Am primit un rol episodic într-un film, de data aceasta întru totul cuviincios. Soră-sa chicoti, aducându-i aminte lui Fanny că acum câţiva ani, spre groaza de nedescris a Elizei, Lucille a apărut dintr-o dată pe ecran într-o ipostază nu prea cuviincioasă. «Una este când se petrece în doi, dar să te afişezi în faţa lumii întregi de una singură!...» - Ai multe bagaje? Pentru Dumnezeu, hai să ieşim mai repede din această îmbulzeală! Trecătorii se uitau cu curiozitate la cele două fetişcane ce apăreau într-un contrast evident. Fanny Machen, într-un costum sobru şi Lucille Lanier, în nişte blugi „Levis” băgaţi în cizmuliţe, prea strâmţi pentru a ascunde de privirile indiscrete deliciile tânărului ei corp. Îţi venea greu să le numeşti surori, dar când se îmbrăcau şi se pieptănau la fel, mulţi înclinau să le creadă gemene. - Îţi aduci aminte de câte confuzii amuzante am avut parte? în special cu sărmanul Gaston la care am ţinut întotdeauna mai mult ca la ceilalţi soţi ai mamei; în el se simţea bunătatea şi se vedea că-i plac copiii. - Oh, da, îl adoram pe Gaston şi nu-l puteam suferi pe Tolbert! Avea un păr respingător pe dosul palmelor şi fuma nişte ţigări puturoase! Nici în ruptul capului nu puteam înţelege cum îl lasă mama Eliza s-o atingă. - În schimb era inimitabil în pat! O punea să facă lucruri inimaginabile şi pe deasupra o mai şi obliga să se declare satisfăcută! Lucille chicoti remarcând expresia lui Fanny. Îi urmăream ascunzându-mă în toaletă. Nu ţi-am povestit? M-am temut să nu mă trădezi. Iar apoi, mi-a plăcut să am micul meu secret. De atunci am învăţat multe. -  Nu mă îndoiesc, îi răspunse sec Fanny, străduindu-se să-şi ascundă zăpăceala. Cu siguranţă că Lucille se amuza, dacă va afla că sora mai mare nu a avut încă treabă cu bărbaţii!         Capitolul 2       Fecioară la 21 de ani! Trebuie să găsească iute pe cineva şi să termine cu asta. Fanny jurase de multe ori că o va face, dar se limitase numai la jurăminte. Puţini bărbaţi o impresionaseră cât de cât. În orice caz, nici unul nu reuşise să treacă de „proba nr. 2”, care consta în capacitatea de a-i rezista inegalabilei Eliza. Peste o oră şedeau pe canapea, în micul atelier al Lucillei. Fanny admira faţa frumoasă a surorii ei, mâinile ei delicate şi-şi punea întrebarea: cum s-ar simţi ea în locul Lucillei, care a trecut prin toate, sau aproape prin toate experienţele sexuale cu mult înainte de a fi împlinit 18 ani? - Mai vrei vin? o întrebă Lucille şi umplu paharele, fără să mai aştepte răspunsul. Trebuie să te relaxezi puţin, scumpa mea surioară. Se aşeză la loc. strângându-şi picioarele sub ea. Apoi ridică paharul: Pentru mine şi pentru singurul lucru pe care încă nu l-am făcut: pentru căsătoria mea! Fraza fu o adevărată bombă pentru Fanny. Exclamă uimită: - Căsătorie?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Cine-i? Sau pur şi simplu mă păcăleşti? Lucille clătină atât de energic din cap încât începură să se zguduie clipsurile mari de aur; în ochi îi licăriră scântei ştrengăreşti. - Ba nu! Nici vorbă să te păcălesc. Doar ştii că îmi plac surprizele. Trăim de mult împreună, dar acum a trebuit să plece în California să se întâlnească cu fratele lui care vine de la Roma. Este italian şi - Lucille îşi schimbă timbral vocii, iar apoi cu un gest specific italienilor îşi sărută vârful degetelor - un amant fantastic! în afară de asta, e nemaipomenit de frumos. Aşteaptă puţin, ai să te convingi singură. În plus, este într-atât de demodat încât tânjeşte să aibă copii. Poţi să-ţi închipui acest lucru? Vrem să ne petrecem luna de miere în India, întotdeauna am visat să admir Tadji-Majal la lumina lunii. Ce zici de asta? Trebuie să recunosc că mi-ai servit cu adevărat o surpriză! Ultima oară când ne-am văzut, mi se pare că-mi spuneai că nu te vei căsători niciodată pentru că... Lucille dădu cu necaz din mână încât îi zornăiră brăţările. - Ah! Îmi aduc aminte! Spuneam că tind spre varietate, că vreau să încerc totul, lată că am încercat aproape totul şi nu-i nimic de făcut! Dar vezi, e plicticos să-ţi urmezi cu încăpăţânare propriile tale principii. Uită-te la tine. Cine şi-ar fi putut închipui acum 3 ani, că vei fugi pur şi simplu de-acasă şi vei veni repede în State în loc să dai examen la un colegiu de tipul Cambridge sau Oxford? Pariez că tatăl tău s-ar fi bucurat tare mult. Ca răspuns, pe faţa palidă tipic englezească a lui Fanny apăru o slabă roşeaţă. Lucille se grăbi să adauge cu părere de rău în glas: - Iubito, n-am vrut să te necăjesc. Vreau doar să spun că... Înţelegi tu. Acum trei ani şi eu eram cu totul alta, o adevărată sălbatică. Poate că a mai rămas ceva în mine din această sălbăticie. Mi-a plăcut să experimentez şi mă desfătăm cu fiecare clipă a vieţii. Mai adaug-o şi pe mama Eliza: pe oricine ar putea opri de la căsătorie. Îţi aduci aminte că amândouă i-am dat cuvântul că nu ne vom căsători niciodată? Nici n-am crezut în dragoste: pur şi simplu făceam dragoste sau o jonglam, în funcţie de împrejurări şi mai ales de partener. Apoi l-am întâlnit pe Felix şi deodată... Singură nu ştiu cum a ieşit asta şi când a început, dar m-am îndrăgostit lulea şi ceea ce-i mai surprinzător, şi el ! Oh, Fanny! N-ai iubit pe nimeni? Nu te-a atras nici un bărbat? - De multe ori m-am simţit atrasă, dar... mulţumesc, mai bine fără asta. - Ai văzut şi tu de câte ori s-a îndrăgostit mama Eliza şi de câte ori i s-a urât după aceea! Fanny se străduia să vorbească cu un ton nepăsător în speranţa că ochii nu-i vor trăda neliniştea. Lucille radia de bucurie, în timp ce Fanny se bucura din tot sufletul pentru ea. Dar e greu de crezut că o fiinţă atât de nestatornică ca ea s-a liniştit pentru totdeauna. Fanny spuse cum nu se putea mai delicat: - Mai povesteşte-mi despre Felix. Se poartă frumos cu tine? Cât câştigă? Şi ce aveţi de gând să faceţi după nopţile cu lună de la Tadji-Majal? Lucille se încruntă puţin, pentru prima oară în această seară, întorcându-se, bâigui: - Ai ceva împotrivă dacă îmi aprind mai întâi o ţigară? Este o istorie lungă, iar dacă nu-ţi voi explica totul cum trebuie, n-o să înţelegi, dragă Fanny! Eşti atât de echilibrată! Oh. ţin minte din câte situaţii m-ai ajutat să ies. Apoi se întoarse către sora sa şi îi întinse havana groasă. Fanny clătinase din cap şi Lucille surâse. Nu-mi spune că n-ai încercat. Păi, acum prin asta trec până şi copiii. Nu trebuie decât să... Trăgând adânc fumul aromat de ţigară, Lucille îl ţinu în plămâni câteva secunde, tăcută, cu ochii închişi. Părea că, cu toţi porii, cu fiecare celulă absoarbe fumul, aşa că pentru ieşire acestuia nu-i mai rămânea nici o portiţă. Şi mai interesant era că narcoticul nu-şi făcea practic efectul, iar Fanny se aşteptase să-şi vadă sora prăbuşită. - Hai încearcă şi tu! Numai un fum! Îţi garantez că te relaxează. Mai bine faci practică sub directa mea îndrumare, decât s-o faci la Los Angeles. De asta n-o să scapi, scumpa mea surioară. Altfel toţi vor spune că eşti anormală sau că faci pe grozava. - Dar dacă aş motiva că am alergie? - Îţi vor oferi la alegere altceva, cocaină, de exemplu. Ai prizat vreodată cocaină? - Nu. Şi nici nu mă gândesc. - Doamne Dumnezeule, Fanny nu mai fi aşa... peste măsură de corectă. De ce n-ai învăţa să te înfrupţi din plăcerile vieţii? Nu în totalitate ca mine, dar ai de gând să rămâi veşnic deoparte şi să te uiţi cum se distrează alţii? Trebuie să experimentezi, să rişti, să trăieşti, înţelegi? Lui Fanny îi veniră în minte cuvintele: «Este o fetiţă atât de simpatică miss Fanny! Cu ea nu avem nici un fel de probleme, se comportă excelent». Doica Marilyn este o bătrânică simpatică! Şi tata... După una din vizitele lui Lucille a lăudat-o pe Fanny: «Mă bucur că eşti un copil cuminte şi ascultător, Fanny! Rămâi întotdeauna aşa, să nu te schimbi sub nici o influenţă». Dar acum uitându-se în urmă, Fanny înţelese că a obţinut chiar ce-a vrut, ca ea, ferească Dumnezeu, nu cumva să se abată de la legile şi convenţiile cu care el i-a înconjurat sufletul, clădind din acestea un gard înalt care o desparte de viaţă. Doica îi vroia şi ea numai binele, dar, la naiba, e destul de matură să trăiască în armonie cu propria ei fiinţă şi cu restul lumii. Nu, nu va mai sta departe privind cu tristeţe cum frece viaţa fără s-o simtă! - Uite ce-i, mai uită-te o dată cum trag eu şi ai grijă să nu ţi se oprească în gât. Nu-i atât de greu, crede-mă, nu vei avea senzaţii neplăcute. Pur şi simplu te vei deconecta şi vei simţi o ameţeală plăcută. «Puţin probabil», se gândi Fanny şi se decise totuşi să încerce. La urma urmei, a citit destul ca să ştie: marijuana în doze mici nu este periculoasă, e chiar mai inofensivă decât o ţigară, nemaivorbind de alcool. După primul fum începu să tuşească, după al doilea reuşi să se obişnuiască. Şi nu i s-a părut ceva de speriat. Lucille umplu din nou paharele, iar Fanny începu să guste vinul rece vrând să clarifice dacă este dezamăgită sau dacă se simte chiar uşurată. Apoi mai trase un fum de ţigară, înainte ca Lucille s-o strivească în scrumieră. - Ei, ţi s-a tulburat mintea? Te-a ameţit ţigara? Imediat îţi vei veni în fire. Acum pun puţină muzică, e întotdeauna tip-top după iarbă. «Va trebui să-mi însuşesc şi eu vocabularul ăsta» îşi spuse Fanny cuibărindu-se mai lejer pe canapea. Şi, în sfârşit, Lucille îşi începu povestirea despre Felix: cum s-au cunoscut şi cât de dezgustător este fratele lui mai mare. În pahare vinul sclipea ademenitor, muzica era minunată, ba creştea în intensitate, ba se stingea; în acelaşi timp te liniştea şi te alarma. Niciodată Fanny nu se simţea atât de mulţumită, ca atunci când îl asculta pe Wagner. Niciodată nu se mai simţise atât de împăcată cu sine. - Cum îl cheamă? întrebă pe neaşteptate, vrând să-i arate Lucillei că-i urmăreşte atent povestirea. - Pe cine? - Pe fratele lui mai mare. - Ah, acest tiran, acest neobrăzat! Luigi. Răutăciosul Luigi. Lucille chicoti. Numai să nu mă trădezi lui Felix că îi spun aşa, Felix îl priveşte de jos în sus, bănuiesc că-i e cam frică. Luigi Antonio Augustus Laziani - un nume frumos. Şi Felix mai are încă două nume, cred că la ei este un obicei. Dar toţi îl strigă Felix, îl prinde de minune, e un nume frumos ca un zeu. Iar frăţiorul, un adevărat monstru, le impune tuturor voinţa sa, pe baza faptului că el e primul ce a apărut pe lume. Ba-i conte, ba-i duce, într-un cuvânt: ceva idiot. Cine acordă atenţie titlului în ziua de azi? Cu atât mai mult celor italiene, toţi le cunosc valoarea. Unde am rămas? - La faptul că acest bandit, care-i Antonio, trebuie să-i dea permisiunea lui Felix să se căsătorească. Fanny îşi îndreptă poziţia dându-şi părul pe spate. Dar de ce Felix trebuie să-i ceară permisiunea? Câţi ani are? Oare nu-i atât de matur ca să obţină tot ceea ce vrea? - Doar ţi-am spus deja: ei sunt italieni, iar Luigi Antonio, (apropos, în cercul familial este strigat Antonio, cum de ţi-ai dat seama?), în calitate de cap al familiei îi întoarce pe toţi cum îi trăsneşte prin cap. Înţelegi, lui îi aparţine cea mai mare parte a capitalului familiei şi ţine sub control afacerile ei. Se ocupă de automobile, vapoare şi în general e bun la toate şi e bogat ca şi Cresus. Felix lucrează pentru el. Nu are deloc inimă. Lucille îşi scutură umerii sensibili la frig şi coborî vocea în care se simţeau nuanţe dramatice. - Nu m-aş fi mirat dacă aş fi aflat că este legat... Înţelegi tu... de o bandă de infractori. - Ai în vedere mafia? Oh, nu, Lucille, nu-i asta! - Nu sunt convinsă. Se înţelege ... niciodată nu a vorbit ceva asemănător, iar eu nu l-am întrebat. Dar vezi, el a recunoscut odată că pentru realizarea scopului propriu nu se va da în lături de la nimic. Acum îţi este clar ce fel de obstacol s-a ridicat şi de ce am nevoie de ajutorul tău Fanny. Mi-e frică, va încerca să ne despartă în mod sigur. Pentru mine asta înseamnă moartea, pentru Felix de asemenea. Ochii mari şi verzi ai Lucillei se umplură de lacrimi. - De ce să vă despartă? - …Pentru că... este un făţarnic incorigibil. Lucille izbucni în plâns. Toţi sunt nişte catolici sârguincioşi, iar Luigi este unul din aceia pentru care există numai muncă şi iar muncă. Apoi va veni timpul, el singur îl va stabili, ca Felix să se însoare cu vreo tipă aleasă de fratele lui: dintr-o familie binecrescută, cu bani şi fără... - în glasul Lucillei se auziră bocete - fără un trecut ruşinos ca al meu. Toate aceste publicaţii ale presei de scandal, filmele... Ah, Fanny, ştii, că am început de dragul emoţiilor puternice şi pentru a căpăta experienţă(î) Felix înţelege totul şi nu prea acordă atenţie, dar fratelui... Acum vezi cât de mult am nevoie de ajutorul tău? - Zău că nu văd, recunoscu cinstit Fanny. Clipi intens pentru a-şi concentra privirea asupra surorii sale. Lucille stătea, frecându-şi picioarele; două lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Sărmana Lucille! Ce să mai spunem, se comporta într-un mod uşuratic şi nu rareori se abătea de la diurnul său, dar acest lucru era o parte din individualismul său, din farmecul său. Proceda în aşa fel încât nu se gândea la consecinţe, dar acest lucru nu-i dădea dreptul fiecărui neobrăzat să se uite la ea ca la o târfă. Cufundându-se în gândurile sale, Fanny încetă să-şi mai audă sora până ce aceasta nu-i repetă cu insistenţă: - Acum te-ai convins că mie şi Iui Felix nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne căsătorim în secret? Dacă, bineînţeles, vei fi de acord să ne acoperi. «Într-adevăr mă simt ciudat, se gândea cu un aer absent Fanny. Nu chiar rău, dar ciudat. Parcă aş pluti...» Pronunţă cu voce tare, străduindu-se să nu-şi înghită cuvintele: - Bineînţeles, te poţi baza pe mine. Voi avea grijă de Excelenţa Sa Antonio sau cum i-o mai fi zicând. Numai să aibă îndrăzneala să te vorbească de rău, că nu ştiu ce-o să fac cu el. Nu se abţinu şi izbucni în râs pentru că «nu ştiu ce-o să fac cu el» era expresia preferată a doicii Marilyn că în special atunci când Lucille venea în vizită. «Daţi-vă jos din copac, miss, altfel nu ştiu ce voi face cu dumneavoastră!». - Ah, Fanny, te iubesc atât de mult! De altfel i-am spus şi lui Felix că nu ne vei lăsa Ia ananghie. Lucille o îmbrăţişă puternic. Aceasta îi spuse: - Iar acum, când ne-am înţeles, poate mă vei conduce în dormitor? Mi s-a făcut deodată somn...

I   Era nervoasă. - Eşti ridicolă, murmură ea ca pentru sine. Încetează odată. Din păcate, faptul că ştia că o asemenea stare de nervozitate era ridicolă nu făcea ca aceasta să dispară ca prin minune, iar când cineva începe să vorbească singur, lucrurile nu merg deloc bine. Mâinile umede îi tremurară când încuie portiera şi îşi vârî sub braţ poşeta din piele de ţipar. Apoi îşi trecu prin părul auriu o mână umedă şi tremurătoare. Îl strânsese într-un coc şic pe ceafă. Cât de mult ar fi vrut să-şi poată controla tulburarea la fel de bine ca părul! Mai trase o dată aer în piept, după care porni spre Elks Lodge, dinspre care se auzeau răzbătând acorduri vechi de un deceniu, intră pe uşa care fusese proptită să stea deschisă pentru a nu fi îngrămădeală. Acordurile basului o izbiră asemeni unei lovituri uşoare primite în piept. Raze strălucitoare de lumină îi atinseră ochii în timp ce globul îmbrăcat în oglinzi se rotea deasupra capetelor. Râsetele şi conversaţiile zgomotoase se abătură asupra ei ca nişte valuri palpabile. Simţurile îi erau stimulate de vitalitatea petrecerii, dar, cu toate acestea, rămase nesigură chiar lângă intrare.  - Dani! Dumnezeule, e chiar Dani! Dani Quinn! Femeia care se afla dincolo de masa ce servea drept birou de primire sări imediat de la locul ei şi înconjură masa venind spre ea cu braţele larg deschise. Dani fu repede capturată într-o îmbrăţişare viguroasă şi fu lipită de nişte sâni care erau chiar mai moi decât cu zece ani în urmă. Pe atunci, sânii aceia erau invidiaţi de toate fetele din clasă; ba chiar din şcoală. Purtătoarea acestui piept de invidiat o împinse uşor pe Dani şi îi aruncă o privire amănunţită. Pe chipul ei animat apăru imediat o expresie de dezgust. - Jur că te urăsc. În zece ani n-ai pus pe tine nici un afurisit de gram! Arăţi superb. Superb! Dani începu să râdă. - Bună, Spud... vreau să spun, Rebecca. - La naiba, tot Spud mi se spune! strigă femeia râzând zgomotos. - Adică, tot îţi mai plac cartofii prăjiţi? Spud se bătu peste şolduri care în cele din urmă atinseseră proporţiile pieptului, poate chiar depăşindu-i. - Nu-ţi dai seama? începură să râdă amândouă şi se îmbrăţişară din nou. - N-o să te schimbi niciodată, Spud. Mă bucur atât de mult că te văd. - Şi eu la fel, deşi te vedeam tot timpul în ziarele din Dallas. Speram că, de aproape, o să descopăr ceva semne ale vârstei sau, cel puţin, nişte cicatrici care să te dea de gol. Cercetă cu atenţie linia de îmbinare a frunţii cu părul. - Nici un lifting. Doar frumoasă natural şi fără vârstă, fir-ar să fie. Ţine-te departe de Jerry, mormăi ea. - Tu şi Jerry sunteţi tot împreună? - La naiba, da. Care altul ar sta cu mine? Jerry şi Spud erau împreună din anul doi de liceu. Dani îi invidia pentru viaţa lor lipsită de complicaţii. - Aveţi copii? - Patru. Nişte drăcuşori toţi, dar acum au rămas cu o femeie, aşa că voi uita de ei timp de câteva ore binecuvântate în care mi-am pus în gând să mă îmbăt turtă, spuse ea, după care se întoarse la masă. Uite, ăsta e cartonaşul cu numele tău, oricum nu te-ar fi putut uita cineva. Cea mai frumoasă fată din clasă. - Îţi mulţumesc. Spud îi lipi atunci, cu un aer matern, hârtia cu numele pe rochia de mătase. - Ne faci să ne fie ruşine, Dani. Uită-te la rochia asta, spuse ea plimbându-şi privirea prietenoasă asupra siluetei zvelte a lui Dani, trecând peste centura lată cu cataramă foarte mare din aramă şi peste pantofii din piele de ţipar care se asortau cu poşeta. De la Neimsrt-Marcus? În fond, întotdeauna ne-ai făcut pe toate celelalte să arătăm ca şi cum ar fi trebuit să ne ducem acasă şi să o luăm de la capăt. - Ar fi trebuit să vin în blugi? Spud o bătu uşor pe braţ. - Scumpo, clasa n-are nici o legătură cu hainele. Ai arăta splendid şi într-un sac, zise ea, după care o întrebă şoptit: L-ai mai văzut? Dani îşi umezi buzele şi se uită în sită parte. - Pe cine? - Eh, la naiba, Dani. Ştii foarte bine pe cine. Pe Logan. Gata. Trecuse. Acum nu mai avea de ce să-i fie groază. De săptămâni întregi, de când primise scrisoarea de la Spud, în care aceasta o înştiinţa în legătură cu întâlnirea după zece ani cu colegii de clasă, îi fusese groază de momentul când îi va auzi numele rostit întâla oară. Ei bine, supravieţuise. Organele ei vitale se tulburară puţin înainte să-şi regăsească locul, dar ea mai stătea încă în picioare, mai respira. Ce-i drept, cam agitat, dar respira. - Logan? Nu, nu l-am văzut de... Păi, stai să mă gândesc... să tot fie vreo zece ani. Vine şi el? - Preşedintele clasei? Starul nostru? Bineînţeles că vine. El se ocupă de tot ce se întâmplă în Hardwick. Un adevărat stâlp al comunităţii. M-a ajutat să înştiinţez pe toată lumea. Mâna tremurătoare a lui Dani îşi găsi drum spre medalionul din aur de la gât. - Ce mai face? întrebă ea, dar nu credea că aerul ei de indiferenţă o păcălea pe Spud. - Vrei să spui cum arată, nu? zise aceasta râzând cu subânţeles. Hai să zicem aşa. L-am prevenit pe Jerry că nu există decât trei bărbaţi în lume cu care aş petrece o noapte, riscând astfel zece ani de căsnicie fericită. Robert Redford şi Richard Gere sunt doi dintre ei. - Aha. - Din păcate, Logan m-a considerat totdeauna o foarte bună amică, spuse Spud după care o luă de braţ pe Dani și o împinse uşor spre mulţime. Dar de ce te-oi ţine eu aici? Du-te! Plimbă-te, vorbeşte cu lumea, bea ceva. Sunt o mulţime care abia aşteaptă să te vadă. O să vorbim mai târziu. Dani fu timidă la început, dar, apoi, pe măsură ce îşi recunoscu foştii colegi de clasă, deveni mai plină de entuziasm. Reînnoi cunoştinţe, întâlni cunoscuţi, soţi și soţii şi ascultă versiuni prescurtate ale ultimilor zece ani. Don Juan-ul clasei, care totdeauna umblase după aventuri amoroase şi care făcea acelaşi lucru şi acum, dupa trei căsătorii fără succes şi şase copii, o luă pe Dani sub aripa sa. - Dani, iubito, ţi-e sete? Spune-mi otrava pe care o vrei. - Coca, te rog. El făcu ochii mari, plăcut surprins. - Dani a noastră s-a dat, în sfârşit, pe brazdă! Am auzit că în zona Greenville Avenue din Dallas oamenii ştiu să trăiască. N-ai vrea să-ţi înveţi şi vechii prieteni nişte trucuri? Coca de la Coca-Cola. Al, cu gheaţă, te rog. - Ah, făcu el bosumflat. Bine, sigur, aşteaptă aici. Râzând în sinea ei se uită în jos la biletul de vot pe care i-l strecurase cineva în mână. Mai târziu, în cursul acelei seri, după ce aveau să se revadă cu toţii, aveau să se acorde premii pentru cel mai chei, cel mai schimbat, cel care avea cei mai mulţi copii, cei care venise cel mai de departe pentru reuniune şi alte asemenea lucruri. - Cu cine votezi? Trecuseră zece ani, dar, cu toate acestea, ea îi recunoscu vocea imediat. Era mai groasă şi mai plăcută. Dar, datorită faptului că era cu doi ani mai mare decât toţi ceilalţi, din perioada aceea, vocea lui se maturizase deja şi căpătase acel timbru scăzut. Era dureros de cunoscută şi venea direct din visele ei. Îşi ridică privirea şi se uită la el. Totul înăuntrul ei rămase nemişcat. Era mai frumos şi mai atrăgător decât ţinea ea minte. Fără să aibă mai multă putere decât o frunză purtată de curent, se trezi furată de aura magică ce-l înconjura, făcându-l plăcut atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Coborând, parcă, direct dintr-un poster reprezentând turismul scandinav, chipul lui suportase foarte bine trecerea celor zece ani. Într-adevăr, ridurile din colţurile ochiior abia se vedeau, iar cele aflate de fiecare parte a gurii îi ofereau un plus de atractâvitate. Părul, de culoarea grâului, la fel de răvăşit ca întotdeauna şi sfidând ordinea, îi cădea pe fruntea lată. Sprâncenele groase, puţin mai închise la culoare decât părui, îi adumbreau ochii de un albastru cristalin precum cerul Texas-ului vara. Nasul subţire domina uşor o gură care trăda sensibilitate şi putere. Gropiţa verticală din bărbie părea şi mai adâncă decât şi-o amintea ea, în schimb, maxilarul era la fel de pătrat şi de hotărât. - Deci, cu cine votezi? o întrebă el din nou. Ea simţi o căldură în stomac şi simţurile îi păreau ameţite, de parcă ar fi sorbit o înghiţitură din cel mai tare coniac. O ceaţă stranie părea să-l acopere vederea periferică, astfel încât totul în jurul ei se şterse şi se tulbură. Numai pe Logan îl vedea surprinzător de limpede. - Cu cine votez? La ce categorie? - Cea a celui mai surprins individ că te vede aia.  Nu zâmbea, iar ochii îi erau ocupaţi cu explorarea fiecărei trăsături de pe chipul ei. - Nu credeai că o să vin? - Nu ştiam. - De ce? - Nu credeam că o să ai curajul. Acum zâmbi. Şi acel rânjet leneş fu ca o palmă peste faţa ei după cuvintele pe care tocmai le spusese. Dani era ofensată şi rănită. Înainte să poată spune ceva, Ai îi puse în mână un pahar cu Cola cu atâta exuberanţă, încât lichidul se vărsă puţin. - Ah, iartă-mă, Dani. Salut, Logan. - Ai un şerveţel? întrebă Dani scuturându-şi mâna pe care se vărsase Cola. - Un şerveţel? repetă Al prosteşte.  Nu. Logan izbuti într-un fel să-şi bage mâna în buzunarul blugilor de unde scoase o batistă alba ca neaua. O despături şi io oferi ceremonios. - Mulţumesc, zise ea rigidă dorindu-şi să fi avut curajul de a i-o azvârli în faţă. După ce îşi tampona mâna cu ea, i-o înapoia. - Cu plăcere, zise el şi privirea îi rămase aţintită asupra ei când întrebă: Cu care nevastă ai venit în seara asta, Al? - Eşti foarte amuzant, Logan, spuse Al sorbind plictisit din paharul de whisky. Faţa lui roşie arăta că acela nu era primul. - Dumnezeule, omule, mă storc de bani. Toţi banii se duc pe pensii alimentare şi întreţinerea copiilor, care tot timpul au nevoie de aparate dentare, ds lecţii de dans şi de tot felul de chestii din astea. Compătimirea lui Logan era vizibil nesinceră. - Asta obţii dacă încerci să populezi estul Texas-ului. - Aşa e, eh, tu eşti cel care gândeşte bine. Iubeşte-le şi lasă-le... Ah, fir-ar să fie, iartă-mă, Dani. În clipa aceea, ea ar fi vrut să fi fost în cu totul altă parte. De ce venise, oare? Avea să fie mai rău decât îşi închipuise. - Nu-i nimic, Al, spuse ea zâmbind, ceea ce o făcu să aibă impresia că avea să-i crape faţa din cauza presiunii. - Eh, continuă Al, ideea ta de a nu te însura a fost foarte bună. Căsătoria e o pacoste. - Căsătoria sau divorţul? întrebă Logan. - În cazul meu, e totuna. Până şi Dani râse împreună cu Logan de expresia chinuită a lui Al. - Iubitule, mor de sete, zise o roşcovană care veni lângă Logan cuprinzându-i mijlocul şi aşezându-şi cealaltă mână pe pieptul lui. Dani se simţi imediat jignită. Femeia avea o masă de bucle roşcate care îi înconjurau chipul bosumflat, căzânduţ. În valuri pe umeri. Costumul alb şi strâmt din satin era nepotrivit pentru o asemenea petrecere, iar partea de sus abia îi cuprindea pieptul voluptuos. Sfârcurile îi erau trandafirii şi tari şi extrem de vizibile prin materialul subţire, fapt care părea să-i facă mare plăcere, după felul cum îi privea pe bărbaţi printre gene. Emana invitaţii sexuale cu tot atâta subtilitate ca  şuieratul unui marfar. Dani se întrebă cum de reuşeau ochii lui Al să rămână la locul lor în orbite. Logan o luă posesiv pe după umerii gol. - Lana, ea este Dani Quinn. Pe Al îl cunoşti. - Bună, zise ea bosumflată, după care îşi întoarse ochii mari spre însoţitorul ei. Iubitule, ard de nerăbdare să beau ceva. - Bine, zise Logan, după care spuse peste umăr: Vorbim mai târziu. Şi se îndreptară spre bar. - La naiba. Webster totdeauna a avut noroc la femei, mormăi Al. Dani privi în urma perechii care se pierdea în mulţime. Era atrasă de spatele lui Logan, care era masculinitatea întruchipată.  Cămaşa din bumbac croită în stil vestic se întindea peste umerii laţi. Torsul lui se îngusta spre mijloc, şi, în timp ce ea privea, Lana îşi strecură mina neastâmpărată în jos pe spatele lui şi şi-o vârî sub centură, în scobitura spatelui. Dani nu-i putea reproşa nimic fetei. Ea însăşi ardea de dorinţa de a atinge acea scobitură. Logan avea mersul, propriu texanilor, lăsat moştenire de generaţii întregi de cowboys. Era sexy fără să încerce măcar să fie astfel. Unduirea inconştientă a şoldurilor, mersul leneş şi ţanţoş, genunchii flexibili, lenea înşelătoare care ascundea o agresivitate latentă erau extrem de sexuale. Blugii, pe care oricine avea mersul acesâa îi purta foarte strimţi, cădeau perfect atât pe partea din faţă cât şi pe cea din spate a anatomiei lui, scoţându-l în evidenţă sexul. Blugii lui Logan veneau mai bine decât ai multora. Aveau pe ce să se potrivească. Se lipeau de fesele lui tari şi de pulpele lungi şi zvelte în aşa fel, încât ţi se tăia răsuflarea. - De aceea n-am putut să-nţeleg niciodată. Dani fu scoasă din transă de tonul perplex ai lui Al. - Ce să înţelegi? - Cum de ţi-a dat drumul? Îi venea să-şi muşte buzele până la sânge, în schimb zise veselă: - Pur şi simplu, n-a fost să fie. - Eh, spuse Al aruncându-şi privirile în jur, vrei să dansezi cu mine, Dani? Pentru că el avea douăzeci şi opt de ani şi părea cu douăzeci mai bătrân, pentru că era demn de milă şi pentru că ştia că singurul mod în care avea să supravieţuiască weekend-ului era bravând, ea spuse zâmbind voioasă: - Sigur. De ce nu? Directorul liceului din Hardwick, care fusese în funcţie în anul în care absolvise clasa lor, vorbea la microfon. - Aveţi norocul... Se opri brusc, căci se auzi un piuit puternic în microfon. Se apropie din nou încet, dezamăgindu-i pe toţi cei care sperau că nu mai avea nimic de spus. - Aveţi norocul ca, în seara aceasta, să-i aveţi alături de voi pe favoriţii clasei, Logan Webster şi Dani Quinn. În încheierea discursului meu îi voi ruga să vină şi să deschidă dansul următor. Clasa voastră a fost mândria liceului. Petrecere frumoasă şi să ştiţi că sunteţi oricând bineveniţi la liceul din Hardwick. Urmară câteva aplauze politicoase care răsunară printre clinchetele paharelor de cocktail şi discuţiile şoptite. Jumătate din cei aflaţi acolo se uitau la Logan, cealaltă jumătate, la Dani. Toată lumea aştepta. Se râsese de premiile acordate. Se băuse prea mult. Regimurile fuseseră lăsate deoparte în faţa mesei, cu delicatese. Se răspândiseră bârfe vechi. Altele noi se lansaseră. Se simţeau cu toţii foarte bine. Dar acela era cel dirttâi moment dramatic, ai serii. Toţi îşi aminteau cum Logan şi Dani nu dansau cu nimeni altcineva ia nicio petrecere.  Dani ar fi vrut să se evapore şi să nu fie nevoită să suporte ceie două minute cât avea să dureze melodia. Se uită în partea cealaltă a ringului de dans la Logan care încă îşi mai ţinea braţul pe după umerii celei cu care venise. Între degetele celeilalte mâini se afla o sticlă de bere cu gât lung. Ridicând palma, o duse la gură, luă o înghiţitură, după care, privind-o arzător pe Dani, îi dădu sticla Lanei, care stătea bosumfată. Ca un animal de pradă care se pregăteşte să-şi devoreze cina, traversă ringul de dans oprindu-se la câţiva centimetri în faţa ei. - Dansezi, Dani? - Cred că nu am de ales. - Exact. N-ai de ales. Toată lumea ne priveşte. N-ai putea s-o ştergi nici dacă ai vrea. Era o provocare obraznică, pe care nu o putea refuza. Îşi ridică bărbia  puţin şi hotărârea îi aduse scântei în ochii aurii. Logan observă transformarea şi un zâmbet satisfăcut îi ridică uşor colţul gurii. Desfăcu braţele şi ea păşi între ele. Toţi izbucniră în aplauze. - Aşa, Dani! Aşa, Logan! auzi ea vocea pătrunzătoare a lui Spud. Au fost supuşi fluierăturilor, şuierăturilor şi chiuiturilor când Logan o trase mai aproape strângând-o în braţe cu fermitate. O ţinea ca pe vremuri, cu ambele braţe strânse în jurul mijlocului ei. Ea nu putea decât să-şi aşeze mâiniie pe umerii lui. - Lana ne priveşte. - Cui îi pasă? - Ei îi va păsa. Mă ţii prea strâns. - Este un dans lent. Ea îi simţea răsuflarea în păr. Simţea totul. De parcă ar fi fost adormite ani de zile, simţurile ei se treziră acum cu o dorinţă intensă de a trăi tot ce pierduseră. Se simţea delicios de nesăbuită şi ştia că privirea îi era provocatoare când se uită la el - Tu ai vrut să fie un dans lent? - Da. - De. ce? - Ce întrebare, Dani. Nu se putu apropia şi mai mult fiindcă se atingeau deja peste tot. El, totuşi, se lipi de ea şi mai tare. - Ca să te pot ţine în braţe. Să văd dacă te-ai schimbat. - Îţi aminteşti? - Îmi amintesc. - Şi? - Sunt unele schimbări ici şi colo. - Unde şi unde? întrebă ea zâmbind cu subânţeles. - Aici şi aici, spuse el şi privirea îi alunecă de la un sân la altul. Modestia îi alungă zâmbetul. - Ah. Un chicotit gros răzbătu din pieptul lui. - Stânjenită? - Niciodată nu mi-ai vorbit astfel. - Ah, pe atunci eram un puşti cu palmele asudate. Acum, însă, sunt bărbat în toată firea şi pot să spun exact ceea ce-mi trece prin cap, spuse el strângând-o în joacă. Sunt impresionat de felul cum te-ai maturizat. - N-o s-o ajung niciodată pe Spud. El începu să râdă. - Bietul Jerry. O să trăiască toată viaţa ştiind că toţi băieţii din clasă au făcut pe dracu-n patru ca s-o atingă pe nevastă-sa. Şi tu ai vrut? - Ce anume? - S-o atingi. - Cred că am încercat o dată, dar ea mi-a dat una în cap, aşa încât am văzut, stele verzi o săptămână întreagă şi pe urmă n-am mai avut curajul să mai încerc. Mai veniseră și alte perechi pe ringul de dans, aşa că ei nu mai atrăgeau atât de mult atenţia. Îşi zâmbiră, dar zâmbetul lui Logan se stinse când o privi cu ochii săi fierbinţi.. - Arăţi bine, Dani. - Mulţumesc. - Nu mai spune asta, şopti el furios. Nu-ţi fac nişte complimente formale. Ştii foarte bine că eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Ba chiar mai frumoasă. Şi mai ştii, de asemenea, că această frumuseţe deosebită mă atrage extrem de mult. Ca pentru a-i arăta cât de mult, braţele lui o strânseră încă puţin. Pulpele li se uniră, abdomenele li se lipiră unul de altul, iar şoldurile li se atinseră. Sinii ei se striviră de pieptul lui tare. Muzica încetă. Ea încercă să se desprindă din îmbrăţişarea lui, dar el nu o lăsă. - Logan, muzica, spuse ea cu răsuflarea tăiată, evitându-i privirea de teamă să nu o pârjoieaşcă. - O să înceapă din nou. - Bine, dar fata cu care ai venit, îi reaminti ea cu un glas stins în timp ce acordurile unei. alte melodii lente umplură încăperea. - O să aştepte. - Eşti sigur? - Nu. Numai că puţin îmi pasă dacă n-o face. - Nu-i ceva foarte măgulitor din partea ta. El pufni batjocoritor. - Dacă Lana consideră că se distrează bine, poate fi închiriată pentru noapte. - În astfel de relaţii eşti cu femeile acum? - Bineînţeles. Drăguţe şi fără complicaţii. Ce am de pierdut? - Respectul de sine. El râse cu asprime, dar în ochii care o priveau pătrunzător nu era nici un pic de umor. - Mi-am pierdut demult respectul de sine, Dani. De când tu... - Te rog, Logan, nu. Felul în care ea îi rosti numele îi risipi furia. Acest lucru, împreună cu modul în care îşi lipi fruntea de pieptul lui, îl înmuiară complet. Furia lăsă locul dorinţei de a o ţine strâns, de a o avea numai pentru ei, de a o proteja şi iubi aşa cum voise dintotdeauna. O ţinea la fel de ferm, dar acum în îmbrăţişarea lui se simţea o anumită tandreţe. Privi în jos ia creştetul capului ei dorind să îi sărute acea parte a părului. Acesta era tot deschis la culoare şi lucios, lumina lunii şi miere la un loc. Trupul ei era delicat şi compact şi, totuşi, extrem de feminin. În timp ce se legănau încet în ritmul muzicii, auzea foşnetul hainelor ei care se frecau de ale lui. Tânjea să i ie scoată una după alta, pentru a-i vedea calitatea şi culoarea pielii, pentru a o compara cu a lui, Parfumul ei conţinea o dulceaţă ameţitoare şi era ia fel de vag ca mirosul florilor de citrice.. Ardea de dorinţa de a-i adulmeca urechea, de a-i atinge cu buzele diamantul din lobul urechii, de a-i simţi pe limbă puful ca de piersică. Voia să o guste. Peste tot. Ridică mâna şi le coborî pe ale ei din jurul gâtului său. Mâiniie li se împletiră strâns. Degetele lui Dani se relaxară şi se desfăcură, întinse între ale lui, şi îi pipăiră bătăturile din palmă. - Încă muncesc din greu pentru, a-mi câştiga existenţa, Dani. - La ferma aceea pe care o aveau ai tăi? - Nu chiar. Are ceva pământ, dar... Ei bine, o să vezi mâine. Acolo va avea loc picnicul. Acasă la mine. - Părinţii tăi locuiesc cu tine? El scutură din cap. - S-au mutat în oraş. Sunt bătrâni acum şi au o căsuţă mică. - Ştiu că ai reuşit în viaţă. Am citit despre tine în Texas Monthly. - O adevărată poveste despre un sărăntoc care a izbutit să facă avere, nu? - Nu m-am îndoit niciodată că vei reuşi. - Dar alţii s-au îndoit. De exemplu, părinţii tăi, adăugă ei cu amărăciune. Ea îşi feri privirea, ceea ce îl înfurie. - Spune-mi, Dani, ce-ar zice, oare, dacă ne-ar vedea dansând acum? Mâinile astea de fermier sunt tot prea murdare pentru a te atinge? - Asta a fost demult, Logan. - Nu chiar atât de demult ca să pot uita. Sunt destul de curat, destul de bun, destul de bogat ca să te pot atinge acum, Dani? - Pentru mine n-a contat niciodată! strigă ea şoptit. - Ah, ba da, zise el uşor aplecându-se peste ea. Când a fost vorba de prezentare a contat al naibii de mult! - Dă-mi drumul, spuse ea împingându-l şi forţându-l să o lase. Întorcându-se ameţită, se lovi de Al. - Ce-ai zice de un alt partener, Dani? o întrebă ei beat. - Nu acum, Al. Mă duc puţin la toaletă. Fugi de pe ringul de dans şi găsi toaleta tot acolo unde ţinea minte că se află. Ea şi celelalte fete se adunau acolo la fiecare petrecere pentru a-şi da una alteia perii, rujuri și pentru a mai bârfi. Acum căută un colţ liniştit nevrând să dea ochii cu nimeni până nu-şi revenea. Logan o ţinuse în braţe şi fusese o plăcere şi o durere, în acelaşi timp. La fel. Totuşi, nu chiar la fel. Nu mai erau nişte copii orbiţi de dragoste. Amândoi îşi pierduseră inocenţa odată cu zdrobirea inimilor. Ea nu mai era o fată care vedea poveşti de dragoste peste tot, crezând că sfârşitul povestirii avea să fie la fel de minunat ca ultimele pagini ale unul basm. Acum era o femeie în toată firea. Dorinţele ei se maturizaseră şi se rafinaseră. Unde altădată fusese, naivă în privinţa dorinţei faţă de Logan, unde altădată îndemnurile trupului ei constituiseră un mister, acum ştia exact ce voia. Pe el. Puternic şi adânc înăuntrul ei. Numai că situaţia ei era aceeaşi. Nu-l putea avea. Era şi mai imposibil acum decât atunci. Liniştindu-se, ieşi şi străbătu holul pustiu îndreptându-se spre sala de bal. Trecând pe lângă o uşă, o deschise sub imboldul momentului. Era o încăpere în care se depozitau tot felul de lucruri, la fel de intimă cum şi-o amintea. - Camera combinaţiilor. Răsucindu-se, rămase uimită când îi văzu pe Logan în spatele ei. Acesta înaintă hotărât şi o făcu să intre cu spatele în încăperea respectivă, după care închise uşa. - Ce-ai spus? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. - Aşa-i spuneam noi, băieţii. Camera combinaţiilor. Ne aduceam partenerele pe rând în camera asta în timpul petrecerilor. Mă întreb dacă familia Eik ştie cât de legendară a devenit magazia lor. Ea zâmbi uşor. Inima îi bătea cu putere, iar gâtlejul i se uscase, dar încercă să nu arate. - Noi, fetele, ştiam ce faceţi. - Zău? Bănuiam că ştiţi. Dar asta făcea ca jocul să fie şi mai atrăgător. Făcu încă un pas spre ea. Peretele din spate îi bloca orice retragere. Nu voia ca el să ştie cât de neputincioasă se simţea. - A fost o adevărată plăcere să te revăd, Logan, dar eu tocmai mă pregăteam să plec, aşa că... - Mai ţii minte ultima oară când am fost aici împreună? - Ce-o să spună Lana? - Ce-o să spună? făcu ei nerăbdător. - O să te caute. - Ba n-o să mă caute, l-am dat-o lui Al, zise el şi veni mai aproape. Uită de Lana, uită de tot în afară de uitima oară când am fost împreună în camera asta. Mai ţii minte? - Nu. Adică, da. Nu sunt sigură. Acum trebuie să plec, Logan. Noapte bună. El o apucă de braţ când încercă să treacă şi o lipi de perete. - Ţii minte. Şi eu la fel. Purtai o rochie roz. Era fără un umăr şi avea un volănaş aici. Mâna lui trasă o linie fierbinte care pornea de pe un umăr, trecea peste sâni şi se oprea sub celălalt braţ. Ea gemu încet. Fiecare celula erogenă din trupul ei declanşa semnale de alarmă. - Aveai perle mici în urechi şi un şirag aici. Degetul lui se plimbă peste baza gâtului încet şi rămase acolo pentru a mângâia. - Aveai părul strâns, dar câteva bucle îţi atingeau obrajii, aici. Îi trase uşor câteva şuviţe din coafură lăsându-le să-i mângâie obrajii. Amintirea era foarte vie, dar ea o nega, atât în faţa lui cât şi într-a ei. - Nu-mi amintesc. - Ba da, spuse el cu o voce la fel de apropiată ca trupul său, la fel de captivantă şi de tulburată. Ea se întoarse cu faţa la perete. Acest lucru, însă, nu îl făcu să renunţe. Veni destul de aproape pentru ca ea să-i simtă răsuflarea în  ceafă, pulpele lipite de dosul alor ei şi tăria apăsată pe şezutul ei. - Dansam atât de apropiaţi, frecându-ne unul de celălalt până când eram gata să ne topim. Am venit aici şi ne-am sărutat până la sânge. Eral delicioasă şi dulce şi nu mă mai săturam de gura ta. Când te-am implorat să mă atingi, mi-ai scos cămaşa din pantaloni şi mi-ai pus mâinile pe piept. - Încetează, Logan. - Aşa ai spus şi atunci. Când ţi-am atins sânii, ai spus nu. Dar nu voiai să încetez. Nu cu adevărat. Am continuat să te ating, să te mângâi, până când nici unui din noi nu mai putea. Mă doreai la fel de mult ca mine. - Nu face asta, îl rugă ea cu un glas răguşit. Capul îi-căzu în faţă, dar asta îi permise lui să-i atingă ceafa cu buzele. - De ce nu? Vreau să-ţi aminteşti. Să-ţi aminteşti cit de îndrăgostiţi eram. - Îmi amintesc. - Da? Atunci de ce nu le-ai spus părinţilor tăi ce simţeam unul pentru altui? Se întoarse să-l privească. - Le-am spus! - Este evident că n-au fost convinşi, mormăi el. Poţi să-ţi închipui ce-am simţit când i-ai ales pe ei în locul meu? - N-am avut de ales. - Aveai opts-prezece ani.. Legal erai independentă. Aveai de ales. - Nu aveam! strigă ea şi, timp de câteva clipe, cuvintele acelea au răsunat în jurul lor. - Ei, ai ales să te întorci acum, spuse el cu precizie, după care se apiecă spre ea până când ajunseră să se atingă complet, de la sâni până la genunchi. Ai plecat cu ei atunci, dar acum eşti cu mine. Strălucirea fierbinte din ochii lui albaştri o înfricoşa, dar încercă să braveze. - Lasă-mă să plec, Logan. Nu mai suntem copii ca să ne îmbrăţişăm într-o magazie. - Ai perfectă dreptate, nu mai suntem. Vreau mult mai mult decât câteva minute de îmbrăţişări de la tine. Ea încercă să se îndepărteze de el, dar trupul lui o ţintui şi mai mult de perete. - N-ar fi trebuit să te întorci, Dani. Doar dacă nu voiai să-mi iau datoria. Gâtiejul i se strânse de teamă şi de pasiune. - Ce datorie? Ce vrei de la mine? - Cred că glumeşti. Ştii foarte bine ce vreau, spuse el coborându-şi faţa până când buzele lor se aflau doar la câţiva centimetri distanţă. Îmi datorezi o noapte a nunţii. O clipă ea îl privi paralizată, incapabilă să se mişte, să gândească, să respire. Şocul o susţinu un moment, după care semnificaţia spuselor lui începu să-şi facă loc în mintea ei. - Doar nu vorbeşti serios, şopti ea. - Cât se poate de serios. - Nu în adevăratul sens al cuvântului. - Ba chiar în adevăratul sens al cuvântului, spuse el accentuând uşor. Ea îşi umezi buzele rugându-se ca el să se îndepărteze, dar el stătea în continuare atât de aproape, încât ea îi cunoştea perfect fiecare părticică rigidă a trupului. Fermoarul blugilor era imprimat în rochia ei de mătase. Din acel punct de contact, căldura se răspândea prin tot corpul. Sânii o dureau de dorinţa de a fi atinşi. Tânjea după mângâieri despre care spunea că nu-şi mai aminteşte. Asemenea dorinţe nu puteau fi admise. Cum să-l facă să vadă motivele când fiecare aspect al lui îi spunea că e cât se poate de serios? Era un bărbat care fusese respins sexual. Dezamăgirea şi frustrarea mocniseră în el timp de zece ani. - Logan, eram nişte copii, se rugă ea. - Eram tineri, aşa e. Dar nu copii. Copiii nu ştiu ce fac. Noi ştiam, Dani. Ştiam perfect ce facem. Ştiam ce vrem. Unul pe altul. Ea căută cu disperare o replică. Era o discuţie cunoscută, pe care o purtase cu sine timp de zece. ani, dar totdeauna pierduse. Cum se putea aştepta să câştige în faţa lui? - Să zicem că ne doream fizic, dar nu ne dădeam seama... - Dacă aş fi vrut numai asta, nu m-aş fi abţinut doi ani cât am fost împreună, spuse el zâmbind dureros şi autoironic. Ieşeam cu cea mai frumoasă fată din clasă, cea pentru care orice tip şi-ar fi dat un ochi pentru a o întâini măcar o dată. Dar erai și cea mai simpatică, una care nu supăra niciodată. - Aştepţi scuze? - Nu. - Mu mi-am dat seama ce sacrificiu imens făceai, spuse ea sarcastic. - Un mare sacrificiu, aşa e. Dar nu imens. Voiam să fiu cu tins neapărat. - Atunci de ce ai spus aşa ceva? Îşi stăpânise nervii ia maximum. - Pentru că vreau să înţelegi că nu m-am însurat cu tine numai ca să mă culc cu fine. Te iubeam, fir-ar să fie O apucă strâns de umeri. - Nu mă gândeam numai la noaptea nunţii când am fugit amândoi să căutăm un judecător de pace, ci la restul vieţii noastre împreună. Am suportat ceremonia aceea cu un respect naiv pentru ceea ce ne promiteam unui altuia. Pentru mine nu însemna doar să imit nişte cuvinte care să legalizeze actul de a mă culca   cu tine, ci cu totul altceva. Răsufla greu, iar degetele i se îngropară în braţul ei. - Ştii cât de umilitor a fost să ies de la Judecătorul de pace ca mire şi să fiu arestat? Pentru Dumnezeu, Dani, pune-te în locul meu. Încearcă să-ţi închipui ce aş simţi. Se luptase să rămână rigidă, dar acum, când îşi aminti luminile acelea albastre şi roşii care pâlpâiau, zgomotul, agitaţia, vina de pe chipurile părinţilor ei, mânia de pe urmă, se prăbuşi la pieptul lui. - Şi eu m-am simţit la fel. Dacă-ţi aminteşti totul atât de bine, atunci ţii minte şi clipa când te-au târât în maşina şerifului, eu tipând. Îl imploram să nu-ţi facă nici un rău. - N-am văzut decât că erai consolată de mama şi de tatăl tău, de parcă te-aş fi răpit sau ceva - genul ăsta. - Erau îngrijoraţi, pe bună dreptate. Fugind aş făcut un lucru absolut necugetat. - Deci, eşti de acord cu faptul că tatăl tău a pus să fiu arestat pentru că ţi-aş fi cerut mâna? - Nu, nu, spuse ea cu tristeţe: A fost un lucru îngrozitor din partea lui. Da, nu ştia cum să ne oprească altfel. - Ei bine, a găsit o modalitate foarte eficace. A dat rezultate. Îşi luă mâinile de pe braţele el. - Şi-a retras acuzaţiile, dar abia după ce mi-am petrecut câteva nopţi în puşcărie în tâmp ce ei te-au scos din Dailas şi au anulat căsătoria. Toată durerea acelor zile o copleşi în valuri fierbinţi. Plânsese, implorase, ameninţase cu fuga şi cu sinuciderea dacă nu o lăsau să-l vadă pe Logan, dar părinţii ei rămăseseră neînduplecaţi. Nu era de ea, îi spuseseră ei. Ar fi făcut-o îngrozitor de nefericită. Nu-i putea oferi standardul de viaţă pe care ei îi doreau pentru ea, cu care era obişnuită. Nu era genul lor. După ce îşi irosise întreaga energie, fusese ameţită luni de zile. - Am fost la Dallas şi, în cele din urmă, am reuşit să vorbesc cu tatăl tău, zise Logan. Dar, tu şi mama ta eraţi deja în Europa. Mi-a spus că regretai ce făcuseşi şi că nu voiai să mă mai vezi vreodată. - N-am spus niciodată aşa ceva, zise ea cu aceeaşi durere pe care o simţise atunci. Am fost silită să fac călătoria aceea. Am stat acolo şase luni. Când ne-am întors, mi-am dat seama că totul era inutil. El o strânse din nou și o scutură uşor.  - Nu era inutil: Ai cedat. Ar fi trebuit să lupţi mai mult. - Dar nu puteam. Erau părinţii mei. - Şi eu eram soţul tău. Cuvintele erau aspre și conţineau o finalitate care o făcu să se cutremure, fie de teamă, fie de speranţă, nu-şi putea da seama. - Am avut o mireasă, Dani, niciodată o soţie. Am de gând să iau ce mi se cuvine. Ea încercă să se elibereze din strânsoare şi fu uşor dezamăgită când el îi dădu drumul. - E imposibil. El râse încet şi îşi lăsă degetul arătător să alunece peste buza ei de jos.  - Departe de a fi imposibil. Suntem amândoi nişte adulţi sănătoşi, care consimt. Ea îi îndepărtă mâna. - Eu nu consimt. - O s-o faci, spuse el cu o siguranţă care o înfurie. N-aş fi venit niciodată la Dallas după tine, dar acum eşti pe teritoriul meu. Şi, oricine se aventurează pe teritoriul meu, pretind că-mi aparţine. - Sună a ameninţare. - Asta şi este. Sau o promisiune, depinde cum o iei. - Este o ameninţare fără valoare, Logan. Plec spre Dallas chiar în seara asta. Ei îi apucă medalionul şi o trase până când capul ei ajunse să fie înclinat într-un mod foarte straniu. Buzele îl erau apropiate de ale ei şi ea le simţi mişcându-se înainte să audă şoapteie. - Să-mi arăţi încă o dată ce laşă eşti? Nu cred, Dani. Parcă simţi sărutul care nu se materializă şi fu din nou dezamăgită. El îi dădu drumul. - Pe mâine. Făcu câţiva paşi cu spatele, aruncându-i un zâmbet insolent, după care ieşi închizând uşa în urma lui.  

PROLOG       — Stacey... Acest mod de a face dragoste... Totul... e atât de nou pentru mine! — Sunt fericită! Încetul cu încetul, Stacey pierdea contactul cu realitatea. Jett era tandru şi ezitant, şi atât de atrăgător, că nu mai reuşi să-i reziste. Poate că, în final, aceste clipe de dragoste nu vor însemna prea mult pentru Jett, dar atât timp cât ea era fericita, totul era perfect. Că voise sau nu, lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplase; Stacey îi dăruise inima ei. Cu gesturi tandre, dar sigure, Jett o ajută să îşi scoată puloverul, care rămase o clipă deasupra capului ei ca un nor. Palmele lui îi mângâiară pielea fină şi fierbinte, desenând cu degetele conturul umerilor şi linia sânilor ce fremătau în dantela sutienului. Cu gesturi ezitante, Stacey îi descheie nasturii de la cămaşă şi amândoi rămaseră pe jumătate goi. Când îi atinse cu degetele sânii, sfârcurile ei se întăriră şi se simţi invadată de un val de dorinţă, închise ochii şi gemu de plăcere. Apoi, cuprinsă de o îndrăzneală de care nu se credea în stare, Stacey se ridică deasupra lui şi îl sărută, încântată de posibilităţile pe care i le oferea această poziţie. Limba ei se strecură abilă printre dinţii lui, căutând, explorând, adâncindu-se în gura lui, până când respiraţiile lor se accelerară. Părul i se revărsă în jurul chipului, ca o perdea catifelată. Degetele lui Jett alunecau pe spatele ei, de parcă ar fi vrut să descifreze cine ştie ce mesaj înscris acolo. Apoi îi despărţi cu genunchii coapsele şi mâinile lui alunecară mai jos, spre talie. Stacey gemu de plăcere şi îi murmură gâfâit numele. Strecurându-se între pulpele ei, Jett o aşeză deasupra şoldurilor lui şi îi cuprinse gura mai lacom, mai nerăbdător Se grăbi să-şi desfacă blugii, fără a remarca măcar că Stacey îl ajuta să se dezbrace. Într-o clipă, pielea ei fierbinte se lipi de corpul lui excitat şi ea se simţi fulgerată de un val de foc devorant. Nu spuse nici unul nimic. Dar, descoperindu-şi cu bucurie secretele corpurilor, fiecare realiză că e jumătatea perfectă a celuilalt. Stacey îi simţi respiraţia arzătoare înainte ca buzele lui săi atingă sânii şi să-i mângâie cu vârful limbii. Trupul ei se arcui şi pulpele i se depărtară în aşteptarea bărbatului. Apoi respiraţia i se acceleră tot mai mult, simţindu-i greutatea şi trupul complet lipit de al ei Era tare şi plin de dorinţă. — Stacey, murmură el cu o voce întretăiată... Vreau să te am... Stacey... Timpul se opri o clipă în loc. Ochii lui Jett, de un albastru atât de clar, erau tulburaţi de dorinţă. Stacey îi cuprinse umerii cu mâini tremurătoare şi îşi ridică picioarele peste trupul lui... închise ochii aşteptând... Jett o cuprinse în braţe încet, provocator şi ea îi auzi ca prin vis geamătul. În timp ce o flacără pustiitoare o pătrunse pe neaşteptate. Îşi înnodă braţele în jurul gâtului lui pentru a se uni şi mai tare cu el. Îmbătată de plăcere, îşi apropie buzele de urechea lui şi-l mângâie cu vârful limbii. Trupul lui Jett se mişca regulat peste al ei, până când fiecare apăsare deveni lungă, lăsându-i ei timp să se bucure de prezenţa lui. Stacey îi mângâia cu degetele spatele, după un desen numai de ea ştiut. Cu fiecare clipă, dorinţa lor creştea, dar încercau să prelungească cât mai mult aceste momente. Apoi mâinile ei se încleştară pe umerii lui încordaţi. — Acum, Jett. Şi, muşcându-l de umăr, îşi înfipse unghiile în spatele lui. Apoi se încordă ca un arc şi trupul ei se înălţă spre al lui. Jett scăpă un hohot de râs scurt şi spart, apoi îşi ascunse chipul în părul ei negru, pentru că nu mai rezista în faţa privirii ei fericite. Dorinţa creştea tot mai mult, cuprinzându-i pe amândoi. Mişcările lui Jett deveniseră sacadate. Spuse ceva, dar Stacey nu auzi nici un cuvânt. Sângele îi bubuia pur şi simplu în tâmple. Îşi dădu seama că aceasta e clipa abandonului total că plăcerea care o cuprinsese e supremă. În aceeaşi clipă cu ea. Jett descoperi cea mai adâncă sursă de fericire pe care un bărbat putea să o descopere lângă o femeie.             CAPITOLUL 1       — Eşti pregătită pentru clipa adevărului, miss Kiroff? — Cred că e puţin cam mult spus... în orice caz, sunt pregătită pentru raportul pe care va trebui să vi-l prezint, domnule Stewart. — Bănuiesc că acum e rândul meu să-ţi spun câteva cuvinte de încurajare. Dar, până la urmă, Jack Stewart renunţă şi îi întinse un dosar tocmai în momentul în care limuzina se oprea lângă trotuar.                   — Inutil, domnule Stewart, răspunse Stacey, aruncând la întâmplare dosarul în diplomat, fără să-i dea nici o atenţie. Avea tot timpul să-l studieze după această întrevedere, — Mi-am format deja o părere generală despre Forajele Stewart. Iar în timpul pe care îl voi petrece aici, la Direcţie, vreau doar să pun la punct câteva mici detalii. — Bun. Sper că fratele meu nu-ţi va întrerupe lucrul înainte de a-l termina. Oricât de tensionate ar fi relaţiile dintre noi, preferă să nu mă retrag din societate. Jack Stewart privea cum plouă prin geamul fumuriu al maşinii, supărat parcă pe această ploaie care îi dădea peste cap planurile pe care şi le făcuse. Se aştepta la o primire fastuoasă, căci, la urma urmei, era încă posesorul unei treimi din această societate familială şi, în această calitate, ar fi avut dreptul la o primire pe măsura rangului pe care îl avea. Dar lui Stacey nu-i trebuise prea mult timp ca să bănuiască faptul că ceilalţi membri ai familiei nu aveau nici un motiv ca să se bucure de venirea lui. Cu trei săptămâni înainte, Jack Stewart intrase în biroul ei din Philadelphia. Voia să se retragă din compania Forajele Stewart Avea nevoie de bani pentru propriile lui afaceri şi voia să-şi ia partea care i se cuvenea din societate. Dar ce suma ar fi putut pretinde? De fapt cât valora compania? Astfel, o angajase pe Stacey pentru a face în locul lui această evaluare financiară. Jack Stewart era foarte mândru de puterea şi de bogăţia lui. Era un bărbat înalt, brunet şi elegant, plăcut la vedere, chiar dacă în ochii lui lucea mereu o lumină sălbatică. Costumele sale ascundeau cu destul de multă abilitate tendinţa de a se îngraşă. În timpul întâlnirilor de lucru, fusese foarte curtenitor cu Stacey, nu fără a-şi ascunde totuşi rezervele faţă de capacitatea ei de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse. Numai aparent ignorase faptul că era tânără şi atât de frumoasă ca o ţarină rusă. Căci Stacey înţelesese că lui Jack îi făcea o deosebită plăcere când toţi bărbaţii întorceau capul s-o privească, atunci când intra la braţul lui într-un restaurant. Dar atât şi nimic mai mult. Relaţiile lor erau strict profesionale, spre fericirea lui Stacey care, de obicei, la un moment dat, trebuia să amintească tuturor clienţilor ei că frumuseţea şi inteligenţa erau două calităţi care nu aveau nimic în comun una cu cealaltă. Prin faptul că Jack nu făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie la frumuseţea ei, îi recunoscuse astfel capacitatea de a îndeplini misiunea importantă care îi fusese încredinţată. Stacey îşi ridică privirea spre clădirea care se înălţa lângă ei. Era o construcţie destul de recentă, cu două etaje, care semăna mai degrabă cu o locuinţă decât cu un sediu comercial. Ferestrele aveau jaluzele şi, de o parte şi de alta a intrării, erau două fântâni arteziene miniaturale. O placă foarte discretă, de culoare închisă, indica faptul că respectiva clădire era sediul Forajelor Stewart. Călătoria din Philadelphia urma deci să se încheie aici. Şoferul, un angajat al companiei care venise să-i întâmpine la aeroport, îşi ridică gulerul impermeabilului si coborî să le deschidă portiera. Strada nu era foarte aglomerată. Poate că, la urma urmei, pentru cei care trăiau în acest orăşel din Virginia Occidentală erau destule avantaje, care îi făceau să nu tânjească după viaţa marilor oraşe. Stacey îşi strecură în grabă sub pălărie câteva şuviţe rebele. Era îmbrăcată într-un taior negru, culoare care îi accentua frumuseţea obrazului şi culoarea deschisă a tenului. Contrastând discret cu nuanţele întunecate ale hainelor, ochii căpătau parcă luciri gri, ca de cristal. Primul nasture al bluzei de mătase era descheiat şi lăsa să se zărească o perlă perfect şlefuită, agăţată de un lănţişor de aur. Era imaginea însăşi a simplităţii. Stacey nu-şi putea permite nici o abatere de la bunul simţ. Erau prea multe interese aruncate în joc. Dar gata cu reflecţiile! îşi spuse în gând. Jack Stewart coborâse din maşina şi, aplecându-se spre ea, îi întinse mâna, ajutând-o să iasă. Aruncă întâi o privire afară, spunându-şi că ultimul lucru pe care s-ar fi gândit să-l ia ar fi fost o umbrelă. Apoi coborî din maşină şi se opri o clipă lângă el, pe trotuar. Jack o luă de braţ, fără să acorde prea multă atenţie gestului şi îi spuse cu voce puternică, încercând să acopere răpăitul sacadat al ploii: — Ar fi trebuit să te pregătesc pentru întâlnirea cu fratele meu. Îmi pare rău. Ploaia de primăvară cădea fără încetare, deasă, aşa încât în scurt timp, amândoi fură udaţi până la piele, în timp ce se îndreptau în grabă spre uşa de la intrare, Jack continuă; — Fratele meu este un excelent om de afaceri. După ce a murit tatăl nostru, el a preluat conducerea companiei şi nu poate nimeni să-i reproşeze nimic. Dare la fel de adevărat că, în trecut, a avut o viaţă foarte... agitată şi, chiar imprudentă... Dar, ce a fost a fost! Azi vom avea de-a face cu un om de afaceri respectabil cu capul pe umeri şi care e foarte priceput în meseria lui. Se va purta cu dumneata aşa cum o cere rangul pe care îl are acum... Sunt sigur. În mintea lui Stacey se aprinse un beculeţ de alarmă. — Fratele meu nu mai e cel care a fost, se grăbi Jack să o liniştească. Oricare ar fi zvonurile pe care ai putea să le auzi cu privire la acest subiect, sunt - cu siguranţă - false. S-a maturizat şi e perfect conştient de responsabilităţile pe care le are în prezent. Dar Stacey avusese destul de mult de-a face cu bărbaţii pentru a se lăsa astfel înşelată. Dacă fratele lui Jack Stewart fusese în tinereţe un cuceritor ar fi putut să bage mâna în foc că nu se schimbase prea mult. Avertizată, Stacey se gândi că era mai bine să rămână în gardă. Ajunseseră la uşă şi Jack apăsa fără nici un rezultat pe clanţă. Încuietoarea nu ceda de parcă ar fi fost înţepenită. — Oh, nu! exclamă Jack exasperat, încercând ultima dată să deschidă uşa. Întotdeauna e închis la ora asta! Ce obicei tâmpit! Stacey încercă să se adăpostească de ploaie sub cupola de la intrare, dar în zadar. Ploaia nu ţinea cont de acoperişuri sau impermeabile. — Atunci? Încruntat, Jack privi de jur împrejur — Dumnezeule! Pe toţi... începu el iritat. Se întrerupse şi se întoarse spre ea. — Pe aici, miss Kiroff. Mai este o intrare prin spate, pentru angajaţi. Mai poţi suporta ploaia asta imposibilă câteva minute? În stare să facă orice numai pentru a scăpa de ploaie, Stacey traversă peluza umedă, încercând să ţină pasul cu Jack. Tocurile subţiri se afundau în iarba moale, dar ea nu îşi abandonă drumul Ce debut dezastruos! — Cunoscându-l pe Jett, mă întreb dacă n-a făcut-o intenţionat! bodogăni Jack, grăbindu-se să urce treptele. Împinse uşa şi-i făcu loc lui Stacey să treacă. — Ce ploaie! oftă ea, scuturându-şi părul şi scoţându-şi haina udă. În spatele ei, Jack îşi privea dezamăgit ţinuta. Costumul i se lăsase la umeri şi cravata îşi pierduse aerul impecabil. Dar îşi recăpătă imediat sângele rece şi, în timp ce o lua cu paşi mari şi apăsaţi înaintea lui Stacey, strigă cu voce ameninţătoare: — Ar face bine să fie acolo, sus! Doar ştiau exact ora la care sosim. Ţinând cu aceeaşi mână haina şi diplomatul. Stacey începu să urce scările. Şi ea, care îşi spusese că va fi afacerea vieţii sale! Dacă ar putea măcar să se strecoare un minut la toaletă... Avea atât de multă nevoie de o oglindă! Ajunseră la etaj într-o sală imensă în care se aliniau unul după altul, mai multe birouri, toate goale la această oră. Doar la capătul unui culoar, o secretară ridică spre ei o privire mirată. — Blestemata aia de uşă de la intrare e încuiată! strigă Jack îndreptându-se direct către ea. Cine e la poartă astăzi? Secretara se ridică în picioare şi îi surâse cu calm. Era o femeie blondă, care părea să aibă vreo patruzeci de ani şi, mai ales, părea să fie obişnuită cu bărbaţii foarte nervoşi. — Bună ziua, domnule Stewart! Îmi pare rău pentru acest incident Voi trimite pe cineva la uşă şi... — Pentru ce? E inutil acum. Las-o baltă! Jett nu e aici? — Ba da, domnule. E în biroul lui. — Foarte bine. Trebuie să-i vorbesc, aruncă Jack, fără să-şi încetinească deloc ritmul de mers, Miss Kiroff, nu te îndepărta. Te voi chema imediat. În câteva clipe, dispăru în spatele unei uşi de stejar. Stacey îl urmări din priviri şi oftă. Într-adevăr, bărbatul acesta avea nişte idei cam ciudate în ceea ce priveşte politeţea. Secretara scosese din sertarul biroului mai multe chei şi se pregătea să coboare să descuie uşa. Trecând pe lângă Stacey, îi zâmbi cu simpatie. — O zi cam ploioasă, nu-i aşa? — Într-adevăr, confirmă Stacey privindu-şi cu tristeţe fusta udă, stropită la spate de noroi. Unde aş putea să mă aranjez puţin? — La parter... Dar poate ar trebui să mai aşteptaţi puţin. Dacă nu veţi fi aici când Jack va ieşi să vă caute, va face o adevărată criză de nervi. Spunându-i aceste cuvinte, dispăru. Rămăsese singură în cameră. Cu un nou oftat îşi lăsă diplomatul pe scaunul cel mai apropiat şi îşi aranjă haina pe spate. Bluza de mătase gri era aproape udă şi se mula pe linia îndrăzneaţă a sânilor. Ce ciudat! De obicei, tenul ei strălucitor şi lucirile ochilor gri, buzele cărnoase atrăgeau atenţia tuturor bărbaţilor în momentele decisive ale unei afaceri. Iar astăzi, când îşi imaginase că va fi victorioasă, arăta ca o pisică pe jumătate plouată. Era destul de răcoare şi Stacey începu să tremure, îşi trecu degetele prin păr şi privi în jurul ei. I se părea că nici măcar nu e demnă de eleganţa şi frumuseţea acestor birouri. Societatea Stewart prospera. Timp de cinci ani de zile, Stacey lucrase într-o bancă, înainte de a-şi deschide propriul birou, cu câteva luni în urmă. Ştia să recunoască acum companiile care încercau să-şi ascundă reuşita sub discreţia unor birouri mobilate cu gust. De abia aştepta să facă evaluarea Forajelor Stewart, căci întreprinderile familiale o atrăgeau cel mai mult. Familia Stewart care, până acum, trecuse peste toate greutăţile, putea să aibă probleme dacă Jack îşi retrăgea partea lui de bani. Pe hârtie, terenurile şi rezervele de gaz erau estimate la şapte milioane de dolari. Dar era o evaluare în mare. Preţul petrolului nu scăzuse. Şi, în funcţie de acest preţ, sumele pe care societatea le vărsa proprietarilor terenurilor pe care forau, variau şi ele. Uneori, cel mai bine era ca forajele să fie oprite, pentru a aştepta condiţii mai bune. Dar puţurile reprezentau o investiţie serioasă şi capitalul astfel imobilizat era destul de important Jack, în ceea ce-l privea, pretindea că întreaga companie valorează cam douăzeci şi unu de milioane de dolari şi, în acest caz, se aştepta să primească şapte milioane. În ciuda nemulţumirii fratelui său, era pregătit să dovedească faptul că are dreptate. De aceea o şi angajase pe Stacey Kiroff. Stacey ştia că nu va fi o afacere simpla, dar era pregătită să facă totul pentru a o duce la bun sfârşit. Era poate singura ocazie pe care o avea ca să dovedească de ce era în stare şi ca să dea o şansă afacerii pe care o pornise pe cont propriu. Trebuia să-şi învingă trecutul. Era cel mai bun stimulent în lupta cu ea însăşi. Scoase un şerveţel din diplomat şi îşi curăţă petele de noroi de pe pantofi. Haina era pierdută pentru totdeauna, doar dacă mai exista un croitor capabil să facă minuni. Ciorapii i se udaseră şi, din această cauză, se lăsaseră şi făceau pliuri în jurul gleznei subţiri. Se aplecă să-i ridice plimbându-şi degetele de-a lungul piciorului până deasupra genunchilor. După o călătorie atât de lungă, simţea nevoia să-şi odihnească trupul încordat. Îşi ridică mâinile deasupra capului şi se întinse ca o pisică leneşă după un somn bun. Numai că, făcând această mişcare, fusta - croită într-o manieră clasică, cu un şliţ destul de îndrăzneţ - se ridicase provocator, dezgolindu-i coapsele frumoase. În acel moment, auzi în spatele ei pe cineva mormăind şi se întoarse. Uşa biroului era deschisă şi, din interiorul lui, un grup de bărbaţi o analizau din cap până în picioare, uimiţi, dar plini de admiraţie. Stacey inspiră profund că să-şi ascundă umilinţa şi îşi lua cu gesturi sigure şi calme diplomatul. Cu capul sus înaintă spre birou. Jack Stewart îşi recăpătase controlul sau - poate - el fusese mai puţin sensibil la spectacolul care i se oferise. Făcu rapid prezentările. — Miss Kiroff, ţi-1 prezint pe Ken Ingersoll, contabil-şef, domnul Viselli, consilier bancar, vărul meu Tom Stewart, avocat şi domnul Price, geolog. — Bună ziua! spuse Stacey tuturor cu o înclinare scurtă a capului. — În sfârşit, fratele meu, Jett. Stacey surâdea şi strângea dezinvoltă - rând pe rând - mâinile bărbaţilor care îi fuseseră prezentaţi... până când ajunse în dreptul lui Jett Stewart. Se ridicase ultimul, cu mişcările suple ale unei feline care stă la pândă. Stacey nu fusese pregătită pentru această întâlnire. Mai înalt de un metru şi optzeci de centimetri, bine făcut, elegant, Jett Stewart avea înfăţişarea cea mai virilă şi cea mai insolentă pe care Stacey o văzuse vreodată: ochii albaştri şi părul brunet decolorat puţin de soare, buzele senzuale deschise într-un surâs larg. Păstră mâna lui Stacey într-a sa mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, o privi în ochi, apoi o analiză din cap până în picioare, surâzând. În acea clipă, Stacey îşi dădu seama că bărbatul din faţa ei era copia - destul de infidelă-a clientului ei Jack Stewart. Sau Jack era copia acestui bărbat. Asemănarea era evidentă. Dar, la o privire atentă, era ceva care strica armonia acestui chip cu sprâncene întunecate - chiar mai întunecate decât ale fratelui său - cu o gură senzuală şi fruntea înaltă. Da, s-ar fi putut spune că cineva îi spărsese nasul. Chipul lui căpăta astfel un aer sălbatic, care îl deosebea complet de fratele său. În plus, avea o mustaţă deasă şi părul îi era dezordonat. Era mai subţire ca Jack, dar, bănui Stacey, era mai puternic şi mult mai hotărât decât fratele lui. Stacey se simţi irezistibil atrasă de acest chip şi - de ce să nu recunoască? - de acest corp. Jett Stewart purta pantaloni de catifea raiată care se mulau pe coapsele sale puternice. Cămaşa în carouri, în nuanţe pastelate putea să pară provocatoare pentru oricine ar fi considerat că nu acestea sunt tonurile cele mai potrivite pentru un bărbat. Cravata - cu nodul desfăcut - era de un bleu clar. accentuând strălucirea neobişnuită a ochilor lui. În faţa acestei priviri arzătoare, Stacey nu se tulbură. Poate pentru că era prea obişnuită cu acest gen de situaţie. Dar, spre uimirea ei îşi simţi corpul vibrând. răspunzând parcă mesajului care îi fusese transmis prin aceasta atingere - mesaj de natură sexuală, fără nici o îndoială. Sânii i se înfiorară sub bluză încă umedă. Reacţia aceasta spontană nu-i scăpă lui Jett Stewart. Continuând să o privească, buzele lui se deschiseră cu senzualitate, dezgolind un şirag de dinţi albi şi strălucitori. Stacey respiră adânc, încercând în zadar să se împiedice să roşească. Risca să îşi piardă sângele rece Mâna lui Jett era caldă şi insistentă şi Stacey se gândi că, dacă el va continua să o analizeze astfel, privirile lui arzătoare vor răscoli şi cele mai adânci secrete ale feminităţii sale. — Miss Kiroff... Vocea lui era joasă, aproape intimă. Stacey îşi înclină capul cu o mişcare scurtă. — Bună ziua. domnule! Continuă să îi ţină mâna într-a sa şi să o privească cu intensitate, de parcă ar fi fost singuri în acel birou. — Semnaţi AS. Kiroff, nu-i aşa? — Într-adevăr, răspunse ea cu un surâs. — De la ce vine A. S. ? Stacey ezită un moment, de parcă ar fi părăsit-o tot curajul. Una era ca Jett Stewart să-i reţină mâna mai mult decât s-ar fi cuvenit, în faţa unui grup de bărbaţi uimiţi, şi cu totul altceva să discute cu el tocmai în acel moment despre nişte lucruri cu totul personale. Văzând-o că ezită, Jett deveni şi mai curios. — Anastasia Sophia, răspunse ea după o lungă tăcere. Jett surâse, apoi ochii lui se umbriră brusc. — Anastasia Sophia, repetă el, savurând parcă aroma acestor silabe cu sonoritate rusească. Apoi, după ce o mai privi o dată, adăugă: — Foarte frumos... Dar privirea lui spunea că acest calificativ nu se referă numai la numele ei. — Bun! strigă Jack. Acum, că toată lumea se cunoaşte, putem trece la lucru, nu? Ce ziceţi? Jett o invită pe Stacey să ia loc pe scaunul cel mai apropiat de al lui. Stacey se aşeză şi îşi scoase din poşetă ochelarii. Nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de ei, dar simţea nevoia să se ascundă o clipă după lentilele fumurii. Din locul acela, avea o privire de ansamblu asupra întregii săli. Jett nu îi alesese scaunul la întâmplare. Impresia pe care o lăsa era că în tot şi în toate, locul ei era lângă Jett şi nu lângă Jack. Aşezat în capătul biroului, el deschise dosarul gros pe care îl avea în faţă. Era atât de în largul lui, încât te aşteptai în orice moment să-şi ridice picioarele şi sa le aşeze pe birou. — Dă-i drumul, Jack! aruncă el. Preia comanda şedinţei! Jack rămăsese în picioare. Cu mâinile la spate, începu: — Foarte bine, ştii cum stau lucrurile. Am hotărât să mă retrag din afaceri. Ai fost de acord. Deci ceea ce mai rămâne de făcut e să stabilim o cifră. — Ţi-am făcut deja o ofertă, replică Jett calm. În momentul de faţă, sunt dispus să-ţi plătesc trei milioane jumătate bani gheaţă, restul în ziua în care tu te vei retrage legal din companie şi compania se va dizolva. Jack se înfierbântă. — Nici nu se pune problema să se dizolve compania! Lucrurile vor merge foarte bine şi fără mine. Pur şi simplu, e timpul să mă retrag. Din moment ce au trecut cinci ani de la moartea tatălui nostru, am dreptul să o fac, fără a-i încălca ultimele dorinţe. — Oricum, n-am respectat întotdeauna literă cu literă acest testament, îl întrerupse Jett. Jack îi făcu semn să tacă. — N-am nimic împotrivă să-i asigurăm o rentă permanentă surorii noastre, cu toate că, după vrerea mea, tata avea dreptul să o dezmoştenească. Nici unul dintre noi nu a fost de acord să se căsătorească cu acest ratat. Aşa că, renta o vei stabili tu, iar eu voi fi de acord. — E mai bine aşa, pentru că până acum nu ai pierdut nici un prilej să obiectezi. — Bineînţeles! Tu şi mama aveţi majoritatea! Ei bine, vi se oferă ocazia să aveţi societatea şi să faceţi ce vreţi cu ea! Jett schiţă un surâs batjocoritor. — Ne vei lipsi, Jack! Ceilalţi zâmbiră şi ei, iar Jack se îmbujora. — Nu am pretenţia să primesc decât ceea ce mi se cuvine, bodogăni el. Nu vreau să vă aduc în pragul falimentului. — Într-adevăr? Atunci de ce ai avut nevoie de părerea atât de costisitoare a unui expert? Sunt sigur că miss Kiroff îşi merită banii pe care îi câştigă... — Aş fi făcut eu însumi această evaluare, dacă aş fi avut timpul necesar! strigă furios Jack, strângându-şi pumnii. Sper că ştii că miss Kiroff se bucură de o reputaţie foarte bună. Nu am adus-o cu mine ca să fure ceva de la cineva. Aşa că poartă-te cu ea aşa cum se cuvine, Jett! Jett surâse cu inocenţă. — Bineînţeles, Jack. Stacey îl privea pe ascuns. Dădea impresia de putere şi era la fel de inteligent ca şi fratele său. Era sigură că făcuse şi el studii superioare, dar tot nu reuşea să-şi explice cum de un bărbat cu asemenea calităţi se îngropase într-un astfel de orăşel pentru a conduce o întreprindere familială. Ceea ce nu însemna că avea de gând să cedeze o centimă în plus fratelui său. Hotărât lucru, nu putea fi înşelat. În cursul întrevederii, în ciuda aerului nepăsător pe care îl avea, se gândea... Ceva îl preocupa şi se părea că trebuie să găsească rapid o soluţie. — Deci, vei pune un birou la dispoziţia domnişoarei Kiroff? îl întrebă Jack aspru. — Bineînţeles, răspunse Jett, privind de jur împrejur. Dacă doreşte, se poate instala chiar aici. — Şi vei avea grijă să nu i se ascundă nimic? Jett ridică din umeri. — I se va oferi tot sprijinul de care va avea nevoie. Nu te nelinişti! — Ba da, sunt chiar foarte neliniştit! protestă Jack, fulgerându-l din priviri pe fratele său. Sunt interese mari la mijloc şi nu am timp să rămân aici ca să supraveghez desfăşurarea lucrurilor. Mâine trebuie să mă întorc în Philadelphia. — Miss Kiroff e pe mâini bune! îl asigură Jett cu o voce prefăcută. Bun, aprobă Jack fără convingere, măsurând cu paşi mari lungimea încăperii. Miss Kiroff va rămâne la Holiday Inn pe cheltuiala mea. Patru săptămâni aţi spus, miss Kiroff nu? — Da aşa cred, se grăbi Stacey să răspundă. Poate chiar mai puţin. — Vom avea grijă să nu omită nimic, promise Jeff fratelui său. Noi dorim să petreacă aici cât mai mult timp. Stacey îi aruncă o privire scurtă. Jett nu se uita la ea. Prea politicos pentru a fi şi cinstit! hotărî ea în gând. — Foarte bine, aprobă Jack, prea preocupat pentru a mai fi atent la subînţelesuri. Apoi se întoarse brusc spre ceilalţi membri ai grupului: — În cursul următoarelor patru săptămâni, miss Kiroff va ţine legătura cu dumneavoastră. Sper că pot conta pe o cooperare serioasă. Tom, ne vom vedea după ce negocierile vor lua sfârșit. Stabilim atunci ultimele detalii, de acord? Avocatul aprobă cu un gest şi Jack începu să discute cu contabilul său. În acel moment, Stacey îşi dădu seama că Jett o privea cu atenţie, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât un singur semn de slăbiciune din partea ei pentru a o ataca. Cu un gest automat, îşi scoase ochelarii şi începu să se joace cu ei. Jett se apropie şi îi atinse cu degetele braţul. Tresărind, scăpă ochelarii, care se loviră de parchet cu un zgomot uşor. Jett se scuză şi se aplecă grăbit să-i ridice. Ridicându-se, rămase cu ochelarii în mână, de parcă nu ar fi ştiut cui să-i înapoieze. — Eşti din Philadelphia, miss Kiroff? întrebă el cu un aer degajat. — Acolo am biroul, dar până de curând am lucrat la New York, într-o bancă din Manhattan. — Cu alte cuvinte, eşti omul marilor oraşe. — Ceea ce nu mă împiedică să înţeleg ce se petrece aici. Jett se aşeză în fotoliul lui şi lăsă ochelarii pe birou, deoparte, ca pentru a nu-i distrage atenţia de la stăpâna lor. Nu era chiar atât de distrat pe cât voia să lase impresia. — Sunt sigur că eşti destul de calificată pentru a face ceea ce ţi se cere. Eu mă întrebam ce părere poate să-ţi facă un astfel de orăşel de provincie. Va trebui să renunţi la viaţa nocturnă cu care erai obişnuită. — Dar sunt sigură că şi în aceste condiţii tot nu voi avea timp să mă plictisesc, îi răspunse susţinându-i privirea. — Sper, îi răspunse el politicos. Şi, dacă îţi pot fi de vreun ajutor... Mulţumesc pentru ofertă. N-o voi uita, îi răspunse Stacey la fel de politicoasă. Brusc, vocea lui Jack se auzi mai clară şi mai puternică, ca a unui profesor supărat că în fundul clasei câţiva elevi şuşotesc. — Deci, suntem de acord, da? Gata? Trecem la lucru? Domnilor, mulţumesc pentru colaborare. Reuniunea se apropia de sfârşit. Toţi se întoarseră spre Jett, aşteptând să dea semnalul de plecare. El era patronul, deci el trebuia să hotărască, Jett se ridică, strânse ochelarii lui Stacey, ocoli biroul şi se îndreptă spre ieşire. — Mulţumesc că aţi venit. Ken, să stabilim o oră pentru cealaltă întrevedere despre care am vorbit. Să nu uiţi! Contabilul începu să râdă. — Pentru golf? Bineînţeles. Miercuri după-amiază, la două? — Perfect! Eu cumpăr berea. Întrevederea se sfârşi într-o notă amicală. Bărbaţii ieşiră pe rând din birou. Stacey îi urmă, încă destul de contrariată că Jett nu-i mai înapoiase ochelarii. Ce avea de gând? Când ieşi din birou, cealaltă sală era plină. Secretarele şi ceilalţi funcţionari îşi reluaseră lucrul. Era acea atmosferă entuziastă specifică întreprinderilor familiale de dimensiuni medii. Stacey privea încântată în jur, fără să observe că, în apropierea ei, cei doi fraţi şi geologul discutau destul de aprins. Planurile lor îi atraseră la un moment dat atenţia. — Biroul de lângă mine e liber, spunea geologul Sunt în el doar câteva cutii cu dosare care trebuie arhivate. Geologul avea aproape treizeci de ani şi încerca să-şi ascundă începutul de chelie cu câteva şuviţe subţiri de pe părţi. Privirea îi alunecă de-a lungul corpului lui Stacey şi, după câteva momente, adăugă entuziasmat: — Daţi-mi treizeci de secunde şi o veţi vedea instalată în birou. — Orville, tu ai alte lucruri de făcut! Protestă Jett râzând. — Aş prefera ca miss Kiroff să fie instalată la acest etaj, interveni Jack. Totul se petrece aici. Nu vreau să fie îngropată la parter, printre dosare vechi. — Ei, ei! N-aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva! se apără Jett. Şi, cu un gest cât se poate de firesc, vârî ochelarii lui Stacey în buzunarul cămăşii. În timp ce Jett înainta spre ea, se auzi vocea tăioasă a lui Jack: — Jett, i-am promis domnişoarei Kiroff că în timpul pe care şi-l va petrece aici, va fi tratată cu respect! De aceea vă sfătuiesc şi pe tine, şi pe Orville să nu încercaţi să vă apropiaţi de ea! — Eu?! strigă geologul Dar eu sunt bărbat însurat! — Din câte îmi aduc eu aminte, chestia asta nu înseamnă prea mare lucru pentru tine... Şi altădată... . insinua Jack examinând cu o privire de gheaţă hainele stângaci croite ale geologului. Ai grijă cum te porţi, Orville, altfel vei avea de-a face cu mine! Şi eu nu sunt ca fratele meu! Bănuiesc că mai ai încă toate fotografiile acelea pe pereţii biroului, nu? — Anul trecut de Crăciun a avut loc festivitatea de sacrificare, explică Jett râzând, în timp ce geologul clătină din cap. Dar o bună parte a colecţiei a rămas intactă, nu-i aşa, Orville? — O colecţie? se miră Stacey, amestecându-se în conversaţia lor Destul de jenat, Jack mormăi: — Orville are un număr imens de reviste... mai deosebite... — După părerea mea, e o colecţie fără pereche, completă Jett. Orville e expert în fotografii erotice, miss Kiroff. Stacey simţi că i se strânge stomacul. — Oricum le-ai spune, nu sunt decât nişte porcării, spuse Jack, vizibil dezgustat. Hai, miss Kiroff, e timpul să te instalezi. Şoferul îţi va duce bagajul la motel şi îţi va reţine o cameră, Jett, ai grijă ca miss Kiroff să aibă în permanenţă la dispoziţie o maşină. — Bineînţeles, Jack. Voi avea eu grija de ea atât timp cât rămâne printre noi. Acest ton dezinvolt nu prea îi plăcea lui Jack. — Bine, miss Kiroff, îl întrerupse el. Mai vrei să ne întrebi ceva, pe mine sau pe fratele meu, înainte de a începe lucrul? — Nu, mulţumesc, răspunse Stacey, evitând să întâlnească privirea lui Jett. Sunt anumite dosare pe care trebuie să le revăd. Şi am nevoie de o secretară, în eventualitatea în care dau peste probleme care necesită lămuriri suplimentare. Ne întâlnim toţi trei mâine dimineaţă. Surprins de tonul hotărât cu care fusese făcută această convocare, Jack începu să clipească mai des. — Foarte bine. Jett nu răspunse imediat. Stacey nu-şi dădea seama dacă această convocare îl amuza sau nu. Nu părea genul de bărbat care ascultă un ordin, mai ales dacă vine din partea unei femei frumoase. În adâncul privirii sale, se aprinsese o scânteie, dar Stacey nu ştia exact dacă e un semn de respect sau de mânie. — Perfect! declară el într-un sfârşit, surâzând. Mâine voi avea grijă să fiu într-o formă perfectă:Cuvintele acestea ascundeau, fără nici o îndoială, un subînţeles şi, fără să ştie exact de ce, Stacey se gândi la întâlnirea de a doua zi ca la un rendez-vous cu final erotic.  

TORNADA de SANDRA BROWN   CAPITOLUL 1   Myron,mă asculţi?Carl Herbold se uită furios la camaradul lui de puşcărie, clătină nerăbdător din cap şi bombăni: Idiotule,idiotule.Insensibil la insultă, Myron Hutts continuă să zâmbească absent. -Nu mai rânji,Myron,ai înţeles? Chestia la care mă refer este serioasă.Ţi-a intrat ceva în grămada aia de rumeguş pe care o porţi pe umeri? Ai auzit vreun cuvânt din ce-am spus până acum?Myron clefăi bucata de ciocolată muşcată din batonul pe care îl ţinea în mână. -Evident,Carl,te-am auzit.Doar mi-ai zis să ciulesc urechile. -Bine.Carl se mai relaxa puţin,deşi nu era convins că mintea lui Myron va reuşi să înregistreze măcar o parte din tot ce-i spusese.Myron nu era ceea ce se numeşte un cerebral.Poseda în schimb o forţă fizică deosebită şi era dornic să le facă altora pe plac; înapoierea lui mintală reprezenta însă un rise pentru planurile lui Carl,bine puse la punct.Un complice limitat precum Myron putea constitui un dezavantaj.Pe de altă parte însă,Carl avea nevoie de Myron Hutts. Îi trebuia un om fară scrupule,care să nu gândească,ci să facă ceea ce i se cerea, exact atunci când i se spunea,fară întrebări şi rezerve.Din acest punct de vedere Myron putea fi considerat alegerea perfectă.El prezenta un mare avantaj: îi lipsea conştiinţa.Conştiinţa este un „dialog intern”.Ce afirmaţie interesantă,nu? Carl o culesese dintr-un articol care apăruse într-o revistă,o memorase,apoi o scosese la lumină folosind-o în faţa comisiei care aproba eliberările condiţionate,când apăruse în faţa ei pentru a i se analiza comportamentul.Atunci se dezlănţuise într-o peroraţie care durase cinci minute,despre nenumăratele dialoguri interioare,privitoare la delictele lui trecute şi la dezastrul în care transformase nu numai viaţa proprie,ci şi vieţile altora.Aceste dialoguri îi relevaseră greşelile făcute şi-1 îndrumaseră spre tărâmul luminos al autodescoperirii şi responsabilităţii.Se dovedise plin de căinţă,dornic să-şi ceară scuze pentru tot ce făcuse.Membrii comisiei nu fuseseră impresionaţi de cuvintele lui bombastice.Consideraseră discursul lui un şir întreg de prostii,motiv pentru care îi respinseseră cererea de eliberare condiţionată. Dacă accepta conştiinţa ca un dialog intern,atunci,în mintea celui care avea conştiinţă trebuiau să existe idei abstracte şi concepte,pe care Myron,fiind prea prost,nu le putea înţelege.De fapt,pe Carl nu-1 interesa dacă Myron avea conştiinţă sau nu.Important era ca acesta să acţioneze sub impulsul momentului. Lucru pe care îl şi făcea.De aceea îl alesese Carl.Dacă evenimentele căpătau o turnură urâtă,Myron nu se va revolta împotriva lui din cauza scrupulelor. Apropo de lucrurile urâte,Myron era extrem de urât.Pielea îi era aproape complet depigmentată.În schimb,buzele mari erau nenatural de roşii.În contrast cu ele,irisurile îi erau decolorate.Pe deasupra,genele şi sprâncenele palide şi răzleţe îi făceau ochii să pară şi mai goi.Părul rar,aproape alb,dar aspru,îi strălucea pe cap ca nişte sârme încâlcite. În clipa aceea,când nugaua pe jumătate mestecată,din mijlocul batonului de ciocolată,i se prelingea pe marginile buzelor cărnoase,Myron era mai neatrăgător ca oricând.Când îşi scoase limba pentru a şterge saliva scursă din gură,Carl se uită în altă direcţie.Mulţi s-ar fi putut întreba de ce era prieten cu Myron,diferenţele dintre ei fiind izbitoare.Carl era înalt,brunet,arătos.Când avea chef,lucra cu halterele,iar la flotări nu renunţa niciodată,facându-le cu conştiinciozitate în celula lui,pentru a se păstra în formă.Zâmbetul lui era ucigător,şi amintea de cel a lui Warren Beatty.Cel puţin,aşa i se spusese.Din punctul lui de vedere,arăta mai bine decât Beatty,pe care îl considerase întotdeauna un fel de copil nedezvoltat.În schimb,Beatty avea o soţie foarte frumoasă.Da,doamna Beatty era,cu adevărat,o bucăţică pe cinste. În ce priveşte inteligenţa,Carl îi era net superior lui Myron Hutts.Cantitatea de materie cenuşie care îi lipsea lui Myron se regăsea la Carl.El era un excepţional creator de planuri.Ideile strălucite păreau că-i vin în minte uşor,de la sine.De asemenea,avea talentul de a prelua de la alţii câte o idee aruncată întâmplător,pe care o prelucra până când aceasta se transforma într-un plan magnific. Dacă ar fi lucrat în armată,ar fi ajuns general.Dar chiar şi militarii cu grad superior aveau nevoie de soldaţi care să le pună în aplicare strategiile.De aici,necesitatea prezenţei lui Myron.Carl şi-ar fi putut alege orice alt om din anturaj.Majoritatea camarazilor se temeau de Myron,chiar şi criminalii înrăiţi. To i se ţineau la distan ă de el.Pe de altă parte,calităţile de lider ale lui Carl îiț ț   făceau pe oameni să se simtă atraşi de el ca de un magnet.Dată fiind „vechimea” în închisoare,el avea multă influenţă asupra deţinuţilor.Ca atare,şi-ar fi putut alege orice alt partener,mai inteligent şi mai rău,pentru că Myron,în ciuda înclinării lui spre violenţă,avea un suflet bun.Carl nu avea nevoie de un om mai inteligent care i-ar fi putut provoca neplăceri,şi nici unul obraznic,cu care să ajungă la divergenţe de opinii.Lipsa de armonie ducea la enervare,iar enervarea la dezastru,în cazul de faţă,la recapturarea lui.Pentru planul de evadare pe care îl concepuse,nu dorea decât o pereche de ochi şi de urechi,de cineva care să poată apăsa pe trăgaci în caz de nevoie,fară să-i fie teamă.Ori Myron Hutts corespundea acestei necesităţi.Nu-i trebuia nici un fel de alte însuşiri.Carl avea suficiente talente,pentru amândoi. În afară de asta,avea să se aleagă cu destule obrăznicii din partea lui Cecil.Cecil gândea prea mult.Analiza şi reanaliza orice prostie.Punând în balanţă toate avantajele şi dezavantajele,rata ocaziile favorabile.Cecil nu sesiza esenţialul.Dar Carl nu voia să se gândească acum la fratele lui mai mare.O va face mai târziu,când va rămâne singur.Sprijinindu-se cu spatele de gardul din plasă al terenului de sport,îşi lăsă privirile să hoinărească în jur.Vigilenţa era a doua lui calitate.Cei douăzeci de ani de puşcărie îl învăţaseră să fie permanent în alertă, pentru a sesiza primul semn de ostilitate din partea oricărui duşman,declarat sau nedeclarat.Avea foarte multă influenţă şi se bucura de un cerc mare de prieteni,deşi nu era agreat chiar de toată lumea.Pe partea opusă a terenului,un grup de negri îşi omorau timpul ridicând greutăţi.Ei îşi încordau muşchii braţelor bine unse cu ulei,aruncându-i lui Carl priviri pline de ură care se datora doar faptului că acesta nu făcea parte din banda lor.Afară,bandele duceau lupte stradale şi organizau vendete.Mai mare râsul.Până când nu ajungeai aici,între zidurile închisorii,habar n-aveai de existenţa lor.Înăuntru societatea era cea mai demarcată,cea mai segregată din lume.Carl avusese diferende de opinii cu deţinuţii negri,care se soldaseră cu insulte reciproce,bătăi şi,implicit,cu măsuri disciplinare din partea gardienilor.Astăzi,ca şi în viitorul apropiat,el nu avea de gând să declanşeze nici o dispută.Mai exact,va fi un deţinut exemplar până în ziua în care va putea pleca împreună cu Myron la muncă,cu echipa care se ocupa de amenajarea unui drum.Această activitate făcea parte dintr-un program proaspăt introdus,de reformare a închisorii; „pensionarii” trebuiau să se obişnuiască cu ideea că se pot reintegra în societate.În ce-1 privea,Carl nu dădea doi bani pe implicaţiile acestui program.Îl interesau doar consecinţele directe pe care acesta le avea asupra lui.Când îi va veni rândul să muncească afară,dincolo de zidurile închisorii,se va grăbi să ajungă primul în autobuz. Deocamdată,încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă,nefăcând nici un gest care să atragă atenţia „presărilor” asupra lui.Nu încălca regulamentul,nu se bătea,nici măcar nu se purta urât.Dacă auzea vreo insultă bombănită pe sub mustaţă,o ignora.Dacă nu-i convenea ceva,se prefăcea că nu vede.În urmă cu câteva seri înainte fusese nevoit să stea cu mâinile în sân şi să-l privească pe Myron cum îl satisface sexual pe un alt tip.Respectivul deţinut,un ticălos alb condamnat pe viaţă pentru că îşi ucisese soţia cu doi ani în urmă,îl plătise pe Myron pentru a-1 satisface; Myron,acceptând banii,fusese nevoit să-1 „servească” cu un sex oral. Se întâmpla frecvent ca deţinuţii mai agresivi să profite de incapacitatea mintală a lui Myron.De obicei,Carl intervenea.De data aceea,aflându-se prea aproape de momentul evadării,considerase că nu merită să rişte o confruntare. Oricum,Myron nu fusese prea deranjat de cererea celuilalt deţinut.În schimbul serviciului făcut,primise un şoricel viu,pe care ulterior îl spintecase cu unghia lungă de la degetul mic. -Myron,ţine minte ce-ţi spun,îi zise Carl,conştient că pauza era pe sfârşite şi că pe parcursul zilei nu vor avea prea multe ocazii să rămână singuri.Când ne vine rândul să muncim la drum,să nu te arăţi prea entuziasmat. -Bine,spuse Myron,după care îşi concentra întreaga atenţie la degetul mare al mâinii,a cărui unghie înconjurată de pieliţe groase,pe jumătate desprinse, sângera. -Poate că ar fi chiar bine să lăsăm impresia că suntem nemulţumiţi că am fost selectaţi în echipă.Crezi că ai să reuşeşti? Să pari supărat,adică. -Sigur,Carl.Myron îşi rodea pieliţele rupte cu pofta cu care mâncase batonul de ciocolată PayDay. -Ştii,dacă vor crede că suntem nerăbdători să plecăm,atunci... Carl nu observă pumnul care se îndreptă spre ei.Lovitura îl doborî de pe locul de la peluză pe care îl ocupase până atunci.În secunda aceea privi fălcile înguste ale lui Myron şi rânjetul schiţat de buzele lui mânjite de ciocolată; în clipa următoare se trezise zăcând într-o rână în praf,cu urechile ţiuind,ochii înceţoşaţi şi stomacul transformat,parcă,într-un bolovan.Brusc,uită complet de hotărârea pe care o luase,de a nu provoca şi de a nu întreţine nici un conflict.Instinctul de supravieţuire ieşi la iveală.Rostogolindu-se pe spate,îl lovi pe agresor între picioare,cu vârful pantofului.Halterofilul de culoare,care se baza în mod evident numai pe muşchii săi,nu anticipase contraatacul.Urlând,acesta căzu în genunchi şi îşi duse mâinile la testicule.Ceilalţi negri trecură la represalii,tăbărând asupra lui Carl cu pumnii.Gardienii veniră în fugă,agitându-şi bastoanele.Restul deţinuţilor se împărţi în două tabere,unii încercând să oprească bătaia,alţii s-o susţină,în funcţie de simpatii.Cu toate acestea,lupta fu rapid reprimată.Când se restabili ordinea şi se evaluară pagubele,se constată că acestea erau minime.Doar doi deţinuţi fură trimişi la infirmerie din cauza rănilor.Unul dintre ei era Carl Herbold.   cartea o descarcati de aici....

JOCURILE IUBIRII SANDRA BROWN Partea I   CAPITOLUL 1   Gus Halley,cel mai mare dintre fraţii manageri „binecunoscuţi în show bussines se mândrea întotdeauna cu faptul că nasul lui lung e în stare să simtă din timp neplăcerile.Această presimţire ciudată îi apăruse de dimineaţă.Şi,păşind grăbit spre locuinţa Annei Peck,adulmeca cu nările încercând să cuprindă mirosul primejdiei,Eliza Thayer,secretara actriţei,îl întâmpină în camera spaţioasă care reprezenta o parte a excelentului apartament în care locuia domnişoara Peck,la ultimul etaj al unei clădiri bogate ale cărei ferestre dădeau spre Hyde Park. Într-o clipă,Eliza,văzând expresia feţei domnului Halley,îşi dădu seama de starea de spirit a acestuia.Trăsături greoaie,bărbie dublă,ochi cu pleoapele umflate şi nasul acela de coşmar care şoca pe oricine cu excepţia proprietarului lui.Întradevăr,se gândi d-ra Thayer,bătrânul Halley nu e nici pe departe un bărbat frumos.La cei nici 40 ani ai lui are prea multe kilograme,se sufocă şi seamănă cu un delfin uriaş mai ales pe stradă,când înoată prin mulţime.Şi totuşi Gus îi place.Prietenii îl iubesc pe Gus.Mărinimia şi farmecul plac mai mult decât înfăţişarea exterioară.Soţia lui,o blondă minusculă şi frumoasă,pur şi simplu îşi divinizează soţul.Tot New York-ul ştie că inima lui Hui Gus îi aparţine Annei,care este clienta lui numărul unu.Liz,soţia lui Gus,înţelege şi ea acest lucru,aşa că nu este geloasă.Domnişoara Peck îi este şi ei foarte simpatică. Eliza Thayer,o femeie înaltă,slabă şi energică,de vârstă mijlocie,cu tâmplele deja cărunte,îşi aţinti asupra lui Gus privirea tristă.Ştia că pe acesta îl îngrijorează acelaşi lucru ca şi pe ea.De fapt toţi angajaţii firmei se simţeau foarte neliniştiţi.După părerea tuturor,aceasta era pe cale să-şi distrugă viaţa. Fără amabilităţi deosebite,Gus trecu la subiect.Cu accentul lui caracteristic de evreu,care părea a fi cuprins în sine toate amărăciunile poporului său,Gus spuse: —O! Ce catastrofa! Fetiţa şi-a ieşit din minţi! —Înnebunim cu toţii dacă nu ne păstrăm calmul spuse Eliza cu vocea întretăiată,care îi trăda proasta dispoziţie.Deşi d-ra Thayer lăsa impresia unei persoane capricioase,în realitate era o fiinţă blândă şi practică.Încerca să o ferească pe Anna de emoţiile şi problemele care apar mereu în viaţa unui star de cinema Ea răspundea la telefoanele insistente,încuia uşile,nelăsându-i să intre pe fotografi,reporteri,pe vânătorii de bani sau pe simplii cerşetori. Succesul grandios al Annei Peck apăruse de puţin timp.Cucerise inimile spectatorilor americani prin ultimul ei film „O fată săracă, mică,bogată”.De la Hollywood veneau mereu oferte foarte avantajoase. Anna ajunse în primul rând celebră ca actriţă,nu ca fotomodel care se dezbracă,deşi fata era într-adevăr de o frumuseţe deosebită.Se bucura şi de admiraţia intelectualilor şi de cea a publicului mai simplu.Chiar şi Gus,care nu era prea darnic cu complimentele,declarase,după acest film,că Anna este capabilă să devină o a doua Ingrid Bergman. —O! exclamă îngrijorat Gus i î i întinse spre Eliza mâinile grăsulii.Pe degetulș  mic de la mâna stângă străluci un briliant.Dacă avem în vedere că Gus era îmbrăcat cu pantaloni de pânză și cu o cămașă albastră,fără cravată,era clar căș ș această piatră pre ioasă nu se potrivea deloc cu îmbrăcămintea. Era o ziț        înăbuşitoare de iulie.Vara cea mai călduroasă de după anul 1947.New Yorkul se sufoca.Dar în apartament aerul era răcoros pentru că  funcţiona instalaţia de aer condiţionat.Storurile acopereau priveliştea micii grădini de pe terasă.Aceasta era plină de flori.Şezlongul cu perne roşii putea seduce chiar şi un om ca Gus care prefera să lucreze 18 ore din 24. —Unde-i? o întrebă el pe d-ra Thayer. —A făcut un duş şi vine imediat să vorbească cu dumneavoastră. Gus umbla încoace şi încolo prin camera pe care storurile veneţiene o protejeau de arşiţa soarelui.Căzut pe gânduri,se uită împrejur şi pentru a suta oară de când primise scrisoarea Annei,se gândi că aceasta este o tragedie,o crimă,deoarece fata se pregătea să pună cruce carierei ei strălucitoare,care abia începuse.Se gândea că ea printr-o simplă trăsătură de condei,işi semna condamnarea la moarte ca actriţă,semnându-i i lui condamnarea ca manager.Cu o zi în urmă îiș     oferise un contract,care ar fi scos din min i pe oricare fată de 22 ani.Cândț pregătise hârtiile regretase că nu se semnase acceptul mai devreme,ca s-o lege în acest fel pe această prostu ă.Dar voiseră să afle mai întâi opiniile despre”O fatăț săracă,mică bogată”.Chiar că e o fată săracă,mică bogată!Se gândi el cu ciudă.Cu acest film nu prea a făcut avere,însă refuză să câ tige sume omense înș viitor. i de ce?Ș Muşcând capătul havanei,Gus umbla nerăbdător prin cameră.”Seamănă întradevăr cu un delfin sau cu o focă.,se gândi d-ra Thayer intrând în cameră.Păcat de el.Şi de mine.Mi-am terminat cariera după cel mai norocos an din viaţa mea.Nu era uşor să fii secretara personală a unui star de cinema.Dar rolul ei îi plăcea.Şi în plus o iubea pe Anna.Era o fată atât de fermecătoare! Simplă,blândă,nu seamănă deloc cu o celebritate.Era modestă şi timidă ca Garbo.Poate că toate se întâmplaseră tocmai din pricina acestui lucru. Anna putea să devină o a doua Greta Garbo.În viaţa personală încerca să evite luminile strălucitoare,recepţiile şi banchetele.Nici măcar nu voise să închirieze acest apartament scump.Gus o obligase.Anna se pierdea prin această casă care semăna cu un palat.Era fericită în micul ei apartament cu două camere din New Jersey.Dar Gus o convinsese să se mute aici după ce spectatorii şi criticii întâmpinaseră filmul cu entuziasm.Gus avea de gând să facă din Anna Peck un adevărat star.Ea nu trebuia decât să-şi lase destinul pe mâna lui. Nenorocirea e,se gândea Eliza Thayer,că Anna este extraordinar de îndărătnică şi nu o poate controla nimeni.Acum Gus venise să o facă să-şi schimbe hotărârea.Dar îşi pierde timpul degeaba. —O! Exclamă pentru a treia oară Gus,trântindu-se pe o canapea joasă,tapiţată cu mătase.Luând o fotografie de pe masa de sticlă de lângă canapea,se apucă să o studieze cu atenţie Respira din ce în ce mai greu. —Tu! spuse el spre fotografie.Tu eşti vinovat de toate.Dacă te-aş putea ucide mental,ai fi un cadavru zăcând la picioarele mele! Mă auzi,cadavrule?.. —Asta e prea de tot,domnule Halley,protestă d-ra Thayer. Gus îi aruncă o privire distrugătoare. —Cum,nu eşti de acord cu mine? Dacă ar fi fost mort, Anna şi-ar putea continua zborul spre glorie —Îmi pare foarte rău,domnule Halley,dar s-a întâmplat că domnişoara precis s-a îndrăgostit —O! S-a îndrăgostit! Şi de cine mă rog? De acest manechin,de acest tip frumuşel şi prostuţ! —Mie mi se pare că domnul North este foarte atrăgător,spuse Eliza Thayer.Şi ea îl divinizează.Pur şi simplu,e înnebunită după el.În fiecare zi îi scrie în fiecare zi! De multe ori mi-a spus că preferă să fie o simplă soţie,nu celebra Anna Peck care are toată lumea la picioarele ei. Ochii mici ai lui Gus se ascunseră îndărătul pleoapelor grele.Trânti fotografia lui Alvin North pe masa de sticlă,făcând-o pe d-ra Thayer să tresară. —Îţi spun că e îngrozitor.E o greşeală monstruoasă! North este un tânăr obişnuit,cu chipul frumos.Există mii de tineri frumoşi în lume.Îşi distruge viaţa,ne distruge şi nouă destinele,numai ca să plece la Londra şi să se mărite cu un...Păi va avea curând atâţia bărbaţi în preajmă,încât ar putea alege pe oricare şi oricine ar putea fi mai bun decât North.Sunt sigur de asta.Ei,cine e North!...D-ra Thayer îşi strânse buzele supărată. —Pur şi simplu,e bărbatul care îi place Annei Peck E suficient. —Nu cred în asta! continua Gus să se scandalizeze.Mi-a povestit totul despre Alvin şi nu cred că e singura iubire din viata ei.E pur şi simplu omul cu care e logodită de la 20 ani şi,întrucât Anna e o fată cinstită,crede că e obligată să se ţină de cuvânt. —E bine când oamenii se ţin de cuvânt,spuse Eliza cu răceală Şi eu am fost logodită o dată.O,cu un milion de an în urmă,în tinereţe.Numai că fermecătorul meu logodnic nu s-a ţinut de cuvânt i de atunci nu mi-a mai plăcut nimeni.Nuș          vreau să se întâmple la fel i cu logodnicul domnişoarei Peck,deşi asta nuș înseamnă nimic pentru mine.Aproape ameninţător Gus pufăi din ţigară, Slobozind fumul spre domnişoara Thayer. —Deci,pe Anna o doare în cot că mă poate îmbolnăvi de nervi şi că se va dovedi o idioată renunţând la bani şi carieră de dragul unei căsătorii ce o va transforma într-un nimeni. La Londra va deveni una dintre milioanele de soţii,care nu dăruiesc nimic lumii şi nu primesc nimic în schimb. —O! Dumnezeule! Domnule Halley,v-aţi enervat prea tare astăzi,spuse d-ra Thayer,clătinând din cap.Gus întinse mâinile a rugă.Dar domnişoarei Thayer i se părea doar un delfin care cerşeşte un peşte. —N-o poţi face să se răzgândească? Fă-o pe Anne să asculte vocea raţiunii! Cheamă-i părinţii,avocatul,managerul,cheamă-1 pe oricare om de care ar asculta!Din prag se făcu auzită o voce feminină cu un timbru extraordinar de plăcut,care într-adevăr era capabil să farmece săli de cinema supraaglomerate. —Gus,dragul meu,e prea cald astăzi ca să te frămânţi atâta.Te rog,calmează-te şi nu trimite după nimeni.Hotărârea mea e definitivă. —Dar de ce? Gus sări în picioare,ştergându-şi obrajii şi gâtul cu o batistă uriaşă.De ce faci asta? Anna,draga mea,nu eşti normală! Scrisoarea ta m-a cutremurat.Era să-mi tai beregata! Anna Peck zâmbi şi veni mai aproape.Domnişoara Thayer o privea pe fată cu un ataşament de câine. Gus Halley o urmărea pe Anna,conştientizând tot mai mult tragismul situaţiei.În faţa lui stătea o mare actriţă pe care o aştepta întreaga lume Era disperat la modul ce mai sincer O din pricina hotărârii luate de Anna şi cu siguranţă ar fi renunţat la toată partea lui din beneficiu numai ca să o vadă pe culmile gloriei.Se gândea că Anna avusese parte de un avânt nu de ridicare.Poate că astfel putea fi explicat ghinionul Gloria venise la Anna prea devreme.Fata nu avusese timp să se desfete cu ea,să înţeleagă ce pierde . — Gus,te rog stai jos şi relaxează-te,îi spuse cu blândeţe Anna.El se lăsă să cadă pe canapea.Respectuoasă,Eliza ieşi,iar camerista Annei,o austriacă devotată,îi aduse lui Gus cafe-glace-ul preferat. El sorbi o înghiţitură din paharul înalt,apoi îşi deschise larg ochii,studiind-o cu atenţie pe Anna îşi zise în gând că fata arăta ca o zeiţă şi înfloreşte pe zi ce trece.Arăta nemaipomenit de bine în halatul alb,flauşat,strâns pe talia subţire cu un cordon lat.Părul lung,roşcat,îi era strâns într-un coc pe ceafa.Câţiva zulufi moi,încă uzi,îi cădeau pe frunte Tenul ei extraordinar de alb,curat şi proaspăt,se armoniza splendid cu părul.Pe ovalul feţei avea întipărită o expresie de concentrare copilărească.Ochii cenuşii erau plini de farmec de sub umbra genelor lungi.De pe faţa Annei lipsea senzualitatea şi numai buzele frumoase îi trădau natura pasională.Însă,după părerea lui Gus Halley,şi cu el erau de acord mulţi prieteni şi critici - frumuseţea Annei trebuia să înflorească şi mai mult,pe măsura evoluţiei talentului ei de actriţă.Câteva poveşti de iubire uşoare,o porţie rezonabilă de suferinţă şi iubire vor accelera acest proces.Expresia din ochii Annei era aproape nevinovată.Gus avusese dreptate spunându-i Elizei că d-ra Peck era o fată cinstită născută într-o familie de oameni simpli şi buni. Filmul care o făcuse celebră pretinsese tocmai această frumuseţe puţin severă,angelică.Era încă lipsită de sentimentele veritabile pe care trebuia să le posede o actriţa adevărată.Fireşte,promisiunea furtunii de emoţii existase în film.Acest lucru devenise evident în ultima scenă cu amantul. Ducându-şi mâinile la cap,Gus gemu: —O,draga mea! De ce? De ce faci pasul acesta? Anna se lăsă pe spătarul fotoliului.Cu degetele ei lungi şi subţiri ţinea ţigările şi bricheta,dar nu desfăcea pachetul.Lucrând ca manager al ei timp de un an,Gus înţelegea ce înseamnă această expresie şi se temea de ea.Când Gus voia ca ea să facă ceva util după părerea lui,dar ei nu-i plăcea acest lucru,faţa Annei părea că se ascunde îndărătul unor obloane.O,era într-adevăr îndărătnică şi extraordinar de reţinută pentru vârsta ei însă,de fapt,cine este el,ca să-i ştie gândurile? Niciodată nu se destăinuia complet şi poate î i dezvăluia întreg sufletul doar pe platoul deș filmare în lumea iluziilor cinematografice. —Anna,ştii că nu-ţi sunt numai manager,ci şi prieten adevărat,începu Gus cu o voce de mare actor tragic.Te rog,draga mea,micuţa mea Anna,vorbeşte cu mine şi explică-mi de ce ai luat această hotărâre teribilă? Toată lumea... —E la picioarele tale,îl întrerupse Anna şi zâmbi.Ştiu, tiu tot ce vrei să-miș spui.Îmi pare rău că te-am dezamăgit şi i-am înşelat pe cei care au avut încredere în mine —Da,dar te înşeli în primul rând pe tine,protestă Gus,agitându-şi ţigara. Gândeşte-te la opiniile criticii Uită-te la toate acestea,spuse el arătând cu mâna grăsulie prin camera plină de flori,cutii de bomboane de ciocolată şi la cutia cu scrisori primite de la admiratori,pe care Eliza o adusese din biroul Annei —Am încercat să mă explic în scrisoare,Gus,oftă Anna. —În scrisoare nu era nici o explicaţie Pur şi simplu m-ai pus în faţa faptului împlinit,luând hotărârea idioată de a părăsi cinematograful i de a pleca înș Anglia ca să te mări i.ț —Oare e o hotărâre chiar atât de idioată'? —Nebunească.Cine e acest domn North?Ce îţi poate el oferi? —Foarte pu in, dacă în viaţă numai banii şi situaţia au importanţă .ț —Înţelege că tocmai acestea au importanţă.Acum nimeni nu mai crede în aiureala de modă veche că poţi să te simţi ca în rai şi într-un grajd,dacă iubitul îţi e alături. N-o să fii sătulă doar cu sandwich-uri cu brânză şi cu săruturi. Splendizii ochi cenuşii ai Annei licăriră de râs —Cred că Alvin va putea să-mi ofere mai mult decât un sandwich cu brânză.Sunt sigură că va adăuga nişte unt,icre şi chiar,uneori,şi câte un pahar de şampanie.Alvin este managerul unei companii uriaşe din Londra. —Dar tu? Dar viaţa ta? Te aşteaptă gloria,banii,succesul.Iar Alvin North va face din tine o gospodină,care îşi va petrece timpul liber cu un pahar la club,care va juca tenis,golf şi poate chiar bridge. —Va trebui să-mi educ copiii,adăugă Anna cu blândeţe. —Excelent! Naşte copii,îngraşă-te şi transformă-te într-o baborniţă! —Ai rămas în urma vremurilor,Gus Mameie din ziua de astăzi au grijă de silueta lor.Chiar şi Marlene Dietrich este bunică. —Însă a devenit bunică doar după ce şi-a făcut un nume De ce nu amâni căsătoria până când vei deveni adevărata Anna Peck? Un film norocos te-a ridicat pe culmile gloriei dar nu ai cum să rămai mult timp acolo.Trebuie să continui..sau...te transformi într-un simplu meteorit,care străluceşte pe cer şi apoi se loveşte de pământ,spărgându-se ca să nu-1 mai vadă nimeni.    — Gus,nu cred că vreau să devin o stea de cinema şi să rămân pe cer. —Atunci ce rost a mai avut să începi? De ce trebuia să te chinuieşti atât de mult doi ani ca să ajungi sus,pentru ca dintr-o dată să renunţi la toate? întrebă Gus cu încăpăţânare.Anna îşi muşcă buzele.Apoi îşi scoase încet o ţigară din pachet şi scapără cu bricheta. —Aşa a ieşit.N-am prevăzut că o să am acest succes.Nici în visele mele cele mai nebuneşti,nu-mi puteam imagina că voi ajunge la glorie într-un timp atât de scurt.Pur şi simplu nu vrei să mă înţelegi,Gus.Îi aparţin lui Alvin şi vreau să mă căsătoresc cu el. —N-ai remarcat că e un egoist?...Un egoist extraordinar! Să ştie că eşti o stea şi să încerce să te arunce într-o mare plină de peştişori neînsemnaţi,numai pentru ca să fii gospodină la Londra,să te culci cu el şi să-i faci copii? Nu ţi se pare că e o formă extremă de egoism?Anna se ridică. —Mergi prea departe,Gus.În plus Alvin îmi ştie părerea.Nu-mi cere nici un sacrificiu pe care ar trebui să-l fac fără plăcere. Gus sări în picioare,ştergându-şi de transpiraţie faţa şi grumazul.Se enervase vizibil. Şi îl durea acum în cot de cuvintele pe care urma să le rostească. —De ce te deranjează cuvântul „pat”.Oare Anna Peck e atât de puritană,încât nu se poate imagina în braţele unui soţ sau ale unui amant? întotdeauna te-ai ferit de cuvântul „sex”,deşi în film ai jucat splendid şi orice spectator din sală a plecat plin de pasiune.Spectatorii vedeau cum ceda,şi acest lucru îi excita.Eşti plină de senzualitate.Şi să nu încerci să negi.Anna se facu palidă la faţă. —Cearta noastră e absurdă.Nu am avut niciodată aceeaşi părere despre sex,Gus.Nu sunt nici proastă nici pedantă. Dar nu vreau să devin o pisică sexy sau o tipă frumoasă de pe coperta unei reviste. Sexul nu e specialitatea mea.Oricât ar părea de ciudat,am hotărât să plec în Anglia şi să mă căsătoresc.Iar în căsătorie sexul nu poate fi evitat,nu-i aşa? Asta înseamnă că am nevoie de un so .Gus o privi cu tristeţe.Faţa lui grasă se strâmbă de parcă ar fiț  fost gata să plângă. —O,draga mea! Nu trebuie să ne urâm reciproc Te divinizez.Am plâns de bucurie când am aflat de succesul tău.N-am avut până acum nimic mai important în viaţă Poţi deveni cea mai intelectuală actriţă dm lume Ştiu că în viaţa ta,în afără de Alvin,nu a mai existat nimeni.Şi totuşi,sper că îţi vei găsi un amant şi vei afla ce este plăcerea Şi nu te vei mai transforma într-o simplă gospodină şi mamă în orice caz,pentru aceasta nu a venit timpul.O,draga mea,e prea devreme!Ochii Annei,de obicei calmi,iar astăzi îndărătnici,se mai îmbunară puţin.Fata se apropie de Gus şi ,punându- i mâinile pe umeri,îl sărută uşor pe unș obraz. —Scuză-mă,Gus.Ştiu că te-am dezamăgit.Dar voi trăi aşa cum vreau.I-am promis solemn lui Alvin acum doi ani şi port inelul lui..A muncit mult ca să-mi asigure o casă Acum trebuie să merg la el. —Dar după ce te vei căsători,de ce nu te-ai întoarce să mai faci un film? —Pentru că aşa se distrug familiile.Ştiu că lumea cinematografului e plină de divorţuri şi de despărţiri.Iar eu vreau să am o căsătorie fericită şi îi voi oferi lui Alvin totul.Gus începu să geamă. —Şi acest tânăr e în stare să accepte un asemenea sacrificiu? —Presupun că Alvin nu consideră că mă sacrific.E în stare să-mi ofere foarte mult.De aceea e o jignire să-mi spui că mă sacrific căsătorindu-mă cu el.E posibil ca la Londra să nu-şi dea seama ce mare zgomot s-a făcut aici,la New York.I-am trimis câteva articole.Alvin a pomenit de ele în scrisori,numind ştirile interesante.Dar are nevoie de mine.Vrea să renunţ la filmări şi să mă căsătoresc cu el. —E nebun.Şi tu.Amândoi sunteţi nişte nebuni! au fost singurele cuvinte pe care le-a mai putut rosti Gus. Anna se întoarse şi se duse la fereastră.Dând perdeaua la o parte,se uită mult timp la grădiniţa de pe terasă,la cerul torid de deasupra New York-ului.În curând,se gândi ea,deasupra capului voi avea cerul noros al Londrei şi un soare mult mai blând.Casa ei va fi vila albă din Londra.Alvin i-o descria adesea şi chiar îi trimisese o fotografie.Viaţa zgomotoasă de la New York va fi înlocuită de viaţa mai calmă a doamnei North.Nu va ajunge niciodată la Hollywood. Niciodată nu va mai auzi bâzâitul camerelor,nu va mai vedea lumina strălucitoare a proiectoarelor şi regizorii nu o vor mai lăuda niciodată. Se va plictisi fără toate agestea?Nu,îşi zise Anna.E ciudat,dar poate părăsi fără regrete toate aceste lucruri. A avut succes ca actriţă,dar nu ca femeie.Gus are dreptate.E prea reţinută,prea modestă.Dar sub masca aceasta de calmitate,exista un foc gata să răbufnească Sărutările şi îmbrăţişările lui Alvin făcuseră ca acest foc să prindă via ă.Annaț în elegea că vroia acest lucru. A-i fi soţie i se părea culmea fericirii. Lui Gus nu-iascunsese,decât un singur lucru,că n-ar fi trebuit să-şi înceapă deloc cariera.Trăgând cu nervozitate din ţigară,se uita pe fereastra dincolo de care era grădina,iar gândurile întorceau deja în trecut . descarcati cartea de aici....

Ricoșeu de Sandra Brown       PROLOG       Misiunea de recuperare a fost contramandată la orele 06:56 P.M.Sumbrul anunţ a fost făcut de şeful poliţiei,Clarence Taylor,în timpul unei conferinţe de presă transmise de televiziunea locală.Expresia lui posomorâtă era în ton cu tunsoarea cazonă şi atitudinea milităroasă.   Departamentul Poliţiei,împreună cu toate celelalte agenţii implicate,a alocat căutării nenumărate ore,în speranţa unei posibile salvări-sau,cel puţin,a unei recuperări.Totuşi,întrucât eforturile exhaustive ale agenţiilor de aplicare a legii,Pazei de Coastă şi organizaţiilor civile de voluntari n-au adus nicio probă încurajatoare timp de câteva zile,am ajuns la trista concluzie că ar fi inutil să se mai continue căutarea organizată.Bărbatul care bea de unul singur la bar,privind ecranul cu purici al televizorului instalat în colţ,îşi turnă pe gât resturile de whisky din pahar şi-i făcu semn barmanului să-i mai pună unul.   Barmanul se opri cu sticla destupată deasupra paharului.   -Eşti sigur? Le-ai cam tras,amice.   -Tu toarnă acolo.   -Are cine să te ducă acasă cu maşina?Singurul răspuns fu o privire ameninţătoare.Ridicând din umeri,barmanul îi turnă. -Pentru înmormântarea ta,nu a mea.Ba nu.Nici a mea.   Aflat în afara căilor bătute,într-un cartier cu chirii ieftine din Savannah,localul lui Smitty nu atrăgea nici turiştii,nici localnicii respectabili.Nu era genul de adăpătoare unde lumea să caute distracţii şi voie bună.Nu participa la celebrul tur al tuturor cârciumilor din oraş,în ziua de St.Patrick.Nu se serveau băuturi pastelate,cu nume drăgălaşe.Lichidele care se puteau bea erau comandate seci. Puteai primi sau nu o felie dintr-una din lămâile pe care barmanul le cojea absent,privind buletinele de ştiri de la televizor,dinaintea câte unei reluări cu Seinfeld.Pe ecranul televizorului,şefiil Taylor comenta eforturile neobosite ale celor de la biroul şerifului,unitatea canină,patrula de infanterie marină şi echipele de scufundare,turuind întruna,la nesfârşit.   -Dă mai încet,vrei?La cererea clientului,barmanul întinse mâna spre telecomandă şi reduse sonorul.   -Îşi face şi el dansul ritual,că n-are încotro dacă te uiţi dincolo de toate gogoşi le pe care le îndrugă,cadavru-i de-acuma mâncare pentru peşti.Clientul îşi rezemă ambele coate pe ber,cu umerii aduşi,privind lichidul chihlimbariu ce se legăna In pahar,după cum îl împingea de la stânga la dreapta şi-napoi,între palme,pe suprafaţa de lemn lustruit.   -La zece zile după ce-a căzut în râu? Barmanul clătină din cap,pesimist.   -Nimeni n-are cum să supravieţuiască atâta.Totuşi,e trist al naibii.Mai ales pentru familie.Vreau să zic! s-ajungi să nu mai ştii nimic de soarta cuiva drag? Întinse mâna să mai ia o lămâie.N-aş sporta gândul că o fiinţă iubită,vie sau moartă,zace cine ştie pe unde,pe fundul râului sau al oceanului.   Făcu un gest cu bărbia spre singura fereastră a barului.Era lată,dar nu mai înaltă de cincizeci de centimetri şi situată în partea de sus a peretelui,mult mai aproape de tavan decât de podea,oferind o vedere limitată a priveliştii de afară,pentru cine avea chef să se uite.Nu lăsa să intre decât o fâşie de lumină slabă pentru a risipi întunericul apăsător din bar,şi le oferea doar o vagă promisiune de speranţă deznădăjduiţilor dinăuntru.   În ultimele patruzeci şi opt de ore,câmpiile din Georgia şi Carolina de Sud fuseseră scăldate de o ploaie torenţială şi constantă.Şiroaie de apă căzând drept în jos,din norii opaci.În unele momente,ploaia devenea atât de densă,încât nici nu se mai vedea până pe malul opus al râului.Terenurile mai joase se transformaseră în lacuri.Unele drumuri fuseseră închise din cauza inundaţiilor. Rigolele forfoteau de pâraie la fel de repezi ca nişte torente de munte înspumate. Barmanul îşi şterse sucul de lămâie de pe degete,apoi lustrui lama cuţitului cu un prosop.   -Pe ploaia asta,nici nu pot să spui că le găsesc vreo vină c-au oprit căutarea.Deacuma,nu cred să mai găsească vreodată cadavrul.Da' asta-nseamnă,aş zice,c-o să rămână un mister pentru totdeauna,nu? Ce-o fi fost-crimă sau sinucidere? îşi aruncă prosopul deoparte şi se rezemă de tejghea.Ce crezi că s-o fi întâmplat?   Clientul îl privi cu nişte ochi absenţi şi spuse răguşit: -Păi ştiu bine ce s-a întâmplat.   CAPITOLUL 1   Cu şase săptămâni înainte   Procesul lui Robert Savich,care era judecat pentru crimă,ajunsese în ziua a patra.Detectivul de la omucideri,Duncan Hatcher,se întreba ce naiba se întâmpla.Imediat ce instanţa se întrunise din nou,după pauza de masă,avocatul apărării,Stan Adams,îi ceruse judecătorului o întrevedere particulară.Judecătorul Laird,la fel de surprins de această cerere ca şi Mike Nelson,avocatul acuzării,o acordase totuşi,şi cei trei se retrăseseră în cabinetul lui.Juraţii se duseseră şi ei în camera juriului,lăsându-i pe oamenii din sală singuri,să se întrebe ce însemna acea consfătuire neaşteptată.Lipsiseră o jumătate de oră.Cu fiecare minut ce trecea,neliniştea lui Duncan creştea tot mai mult.Voise ca procesul să decurgă fluent,fără niciun incident care să poată rezulta într-un apel simplu sau,Doamne fereşte,o respingere a verdictului.De aceea îl irita atât de tare acea şezătoare desfăşurată în spatele uşilor închise.Până la urmă,nerăbdarea îl facu să iasă pe culoar,unde începu să se plimbe,având grijă să nu se îndepărteze prea mult de sala de judecată.Din locul unde se afla,la etajul trei,începu să privească distrat două remorchere care ghidau un vapor comercial prin canal,spre ocean. Apoi,nemaiputând suporta tensiunea,reveni la locul lui din sala de judecată.   - Duncan,pentru numele lui Dumnezeu,stai la un loc! Te foieşti ca un plod de doi ani! îl admonstă colega lui,detectiv DeeDee Bowen,care rezolva un careu de cuvinte încrucişate,ca să-i treacă mai uşor timpul.   -Despre ce-or fi putând ăia să stea de vorbă atât de mult acolo?   -Negociază felul cum vor pleda? Omor din imprudenţă,eventual?   -Fii serioasă,replică el.Savich n-ar recunoaşte nici măcar o staţionare în loc nepermis,necum un accident.   -Zi-mi şi mie un cuvânt de şapte litere pentru capitulare,îi ceru DeeDee.   -Abdicare.Îl privi nemulţumită.   -Cum le găseşti aşa de repede?   -Sunt un geniu.DeeDee încercă termenul.   -Ba de data asta,nu prea.”Abdicare” nu se potriveşte.Şi-n plus,are opt litere.   -Atunci,nu ştiu.Acuzatul,Robert Savich,şedea la masa apărării,arătând mult prea liniştit pentru un om judecat pentru crimă,şi mult prea încrezător în sine ca să alunge neliniştile lui Duncan.Parcă simţindu-i privirea în ceafa,Savich întoarse capul spre el şi-i zâmbi.Degetele sale continuau să bată alene pe braţele scaunului,ca pentru a ţine tactul unei melodii săltăreţe pe care numai el putea s-o audă.Stătea picior peste picior,relaxat.Arăta ca un adevărat portret al stăpânirii de sine.Pentru oricine care nu-1 cunoştea,Robert Savich arăta ca un respectabil om de afaceri,cu un fler al modei destul de rebel.La înfăţişarea din ziua aceea venise îmbrăcat într-un costum de un gri conservator,dar cu o croială suplă, distinctiv europeană.Cămaşa-i era de un albastru-pal,iar cravata,de culoarea lavandei.Nelipsita lui coadă-de-cal era lucioasă,iar în lobul urechii îi sclipea un diamant care avea câteva carate.Hainele elegante şi nepăsarea erau elemente ale poleieln lui lustruite care nu indica prin nimic prezenţa unui criminal lipsit de conştiinţă.Fusese arestat şi adus în faţa juraţilor sub numeroase acuzaţii,printre care se includeau câteva omoruri,o in-cendiere şi diverse infracţiuni mai mărunte,majoritatea asociate cu traficul de droguri.Dar,pe parcursul îndelungatei şi ilustrei lui cariere,nu fusese dat în urmărire penală şi judecat decât de două ori.Prima oară,acuzaţia se referise la un delict legat de droguri.Fusese achitat, întrucât statul nu reuşise să-şi susţină cu probe concludente cazul care,oricum, era firav.   A doua oară fusese judecat pentru asasinarea unui anume Andre Bonnet.Savich îi aruncase casa în aer împreună cu agenţii de la ATF,Duncan investigase omuciderea.Din păcate,majoritatea probelor erau circumstanţiale,dar fuseseră considerate suficient de relevante pentru a-i obţine condamnarea.Procuratura districtuală însă însărcinase un procuror debutant care nu avea nici experienţa, nici cunoştinţele necesare pentru a-i convinge pe toţi juraţii de vinovăţia lui Savich.Procesul rezultase într-o decizie divizată a juriului.   Dar lucrurile nu se opriseră aici.Nu peste mult timp,se descoperise că tânărul acuzator ascunsese de avocatul apărării,Stan Adams,dovezi care l-ar fi disculpat pe Savich.Scandalul astfel stârnit intimidase procuratura,care nu reluase acuzaţiile la timp.Cazul rămăsese în suspensie-şi,probabil,aşa avea să stea până la topirea calotelor polare.Duncan se resimţise de pe urma acelei înfrângeri.În ciuda gafelor comise de tânărul procuror,o luase ca pe un eşec personal şi se hotărâse să pună capăt o dată pentru totdeauna prosperei cariere criminale a lui Savich.De data aceasta,se baza pe o convingere.Savich era acuzat de asasinarea lui Freddy Morris,unul dintre numeroşii lui angajaţi,un dealer de droguri pe care ofiţerii sub acoperire din brigada de narcotice îl prinseseră preparând şi distribuind metamfetamină.Probele împotriva lui Freddy Morris fuseseră clare,condamnarea era virtualmente garantată şi,întrucât era un infractor recidivist,îl aşteptau ani lungi de temniţă grea.   DEA şi ofiţerii de la narcotice din departamentul poliţiei se întruniseră şi-i propuseseră lui Freddy Morris un aranjament: reducerea acuzaţiilor şi scurtarea semnificativă a termenului de închisoare,în schimbul şefului său,Savich, adevărata pradă pe care o vânau cu toţii.În faţa sentinţei care-1 aştepta,Freddy acceptase oferta.Dar,înainte ca operaţiunea planificată cu atâta grijă să poată fi executată,a fost executat Freddy.L-au găsit zăcând cu faţa în jos,într-o mlaştină,găurit în ceafa de un glonţ.Duncan era convins că de data aceasta Savich n-avea să mai scape de condamnare.Procurorul însă se arătase mai puţin optimist.   -Sper să ai dreptate,Dunk,spusese Mike Nelson,în seara dinainte,pe când îl instruia pe Duncan pentru apropiata apariţie la bara martorilor.De mărturia ta depind multe.Trăgându-se de buza de jos,adăugase gânditor: Mă tem că Adams o să ne atace în problema cauzelor probabile.   -Am avut cauze probabile ca să-1 interoghez pe Savich,insistă DeeDee.Prima reacţie a lui Freddy faţă de ofertă a fost aceea de a spune că,dacă măcar se băşea în direcţia noastră,Savich i-ar fi tăiat limba.Aşa că,dacă mă uit la cadavrul lui Freddy,nu-i văd doar creierii făcu i chisăliţă,îi văd şi limba tăiată.Conformț expertizei medico-legale,i-au tăiat-o când încă mai trăia.Nu crezi că asta mi-a dat cauze probabile suficiente ca să mă iau imediat după Savich?   Sângele era încă proaspăt,iar cadavrul lui Freddy nici nu se răcise,când Duncan şi DeeDee fuseseră chemaţi la faţa locului.Ofiţerii de la DEA şi agenţii specializaţi în narcotice de la SPD erau angajaţi într-o luptă privind stabilirea vinovatului pentru deconspirarea lui Freddy.   -Era vorba că puneţi trei oameni să-i monitorizeze fiecare mişcare! răcnise unul dintre ofiţerii DEA la omologul său din poliţie.   -Voi aveaţi patru! zbierase la el poliţistul.Unde erau -dormeau?   -Credeau că era acasă,în siguranţă!   -Nu zău? E,şi ai noştri au crezut la fel.   -Iisuse! exclamase frustrat agentul federal.Cum a reuşit să treacă de noi?   Indiferent cine o făcuse de oaie,Freddy nu le mai era de niciun folos,iar cearta era doar o pierdere de timp.Lăsând-o pe DeeDee să arbitreze schimbul de învinuiri şi înjurături dintre cele două tabere,Duncan se luase după Savich. -Nu plănuiam să-1 arestez,îi explicase el lui Mike Nelson.L-am vizitat la birou doar ca să-i pun câteva întrebări-martor mi-e Dumnezeu!   -Te-ai certat cu el,Dunk.S-ar putea să avem necazuri din cauza asta.Adams n-o va lăsa să treacă de juriu.Va face aluzie la brutalităţile poliţiei-dacă nu cumva te va acuza chiar de-a dreptul!Arestare falsă.La naiba,nici nu ştiu ce-o să mai scoată acum din pălărie.Încheiase prin a repeta că nimic nu era sigur,iar in timpul unui proces putea să se întâmple orice.Duncan nu înţelegea de ce era atât de îngrijorat acuzatorul.Pentru el,cazul părea clar şi uşor de înţeles.De la locul asasinării lui Freddy Morris,se dusese direct la biroul lui Savich.Dăduse buzna neanunţat şi-1 găsise pe Savich în compania unei femei identificate ulterior,după fotografiile de la dosar,drept Luciile Jones,care stătea în genunchi şi-i făcea o felaţie.În aceeaşi dimineaţă,mărturia lui Duncan despre aceste detalii făcuse ca în tribunal să se lase tăcerea.Orice freamăt şi alte foieli încetaseră.Aprodul,care moţăia,se îndreptase la loc,dintr-odată perfect treaz.Duncan aruncase o privire spre boxa juraţilor.Una dintre femeile mai vârstnice prezente acolo îşi ascundea faţa,jenată.Alta,cam de aceeaşi vârstă,părea să nu ştie prea clar ce anume însemna cuvântul.Unul dintre cei patru juraţi de sex masculin îl privea pe Savich cu o undă de admiraţie.Savich îşi examina unghiile,de parcă s-ar fi gândit ca după-amiază să-şi facă manichiura.Duncan atestase că,în momentul când intrase în biroul lui Savich,acesta îşi dusese mâna la armă.   -Avea un pistol pe birou şi s-a repezit să-1 înhaţe.Mi-am dat seama că,dacă apuca să-1 ia în mână,eram mort.Adams se ridică în picioare:   -Obiecţie,Onorată Instanţă! Concluzie.   -Se acceptă.Mike Nelson îşi modifică întrebarea şi,în cele din urmă,stabili împreună cu juraţii că Duncan îl atacase pe Savich fiind în legitimă apărare. Urmase o luptă intensă,dar până la urmă DeeDee reuşise să-1 imobilizeze pe Savich.   -Şi,odată ce l-aţi imobilizat pe domnul Savich,spuse procurorul,i-aţi confiscat arma ca probă,domnule detectiv Hatcher?Aici,lucrurile deveneau alunecoase.   -Nu.Până l-am potolit pe Savich,arma dispăruse -şi femeia la fel.   De-atunci,niciuna dintre ele nu mai fusese văzută vreodată.   Duncan îl arestase pe Savich pentru ultraj.În timp ce era reţinut sub această acuzaţie,Duncan,DeeDee şi alţi ofiţeri construiseră un caz împotriva lui,pentru asasinarea lui Freddy Morris.Nu aveau arma pe care o văzuse Duncan şi erau siguri că pe aceea o folosise Savich ca să-1 ucidă pe Freddy Morris,cu mai puţin de o oră în urmă.Nu aveau mărturia femeii.Nu aveau nici măcar urme de paşi sau de pneuri,la locul faptei,pentru că fluxul le ştersese înainte de descoperirea cadavrului.Ceea ce aveau era mărturia mai multor agenţi care auziseră afirmaţia fricoasă a lui Freddy că Savich i-ar tăia limba şi l-ar omorî dacă încheia vreun târg cu autorităţile sau măcar vorbea cu ele.Şi,deoarece nu se ştia unde dispăruse Luciile Jones,Savich nu putea inventa un alibi credibil.Procuratura districtului obţinuse condamnări şi pe baza unor dovezi mai puţin concludente,aşa că dosarul ajunsese în instanţă.Nelson se aştepta ca Duncan să fie spulberat de avocatul lui Savich în timpul contrainterogatoriului din acea după-amiază.La prânz,încercase să-1 pregătească pentru atac.   -Te va acuza de hărţuire şi le va spune juraţilor că de ani de zile îi purtai pică personal clientului său.   -Pe bune că da! replică Duncan.Nenorocitul e un ucigaş.Datoria mea pentru care am depus jurământ e să-i prind pe d-alde ăştia.Nelson oftă.   -Ai numai grijă să nu sune prea personal,da?   -O să-ncerc.   -Chiar dacă este.   -Am zis c-o să-ncerc,Mike.Dar,ai dreptate,a devenit o chestie personală.   -Adams va încerca să susţină că Savich avea permis de port-armă,aşa că o armă în sine nu-1 incriminează cu nimic.Şi,pe urmă,va mai susţine că arma nici măcar n-a existat.S-ar putea chiar să se întrebe dacă era într-adevăr acolo o femeie.Şi va nega,va nega,va nega,clădind un munte de îndoieli în minţile juraţilor.S-ar putea chiar să depună o moţiune de respingere completă a mărturiei tale,întrucât nu există nicio coroborare.Duncan ştia cu cine avea de-a face.Se mai confruntase cu Stan Adams.Dar ardea de nerăbdare să meargă până la capăt. Acum privea spre uşa de la cabinetul judecătorului,aşteptând să se deschidă-ceea ce se şi întâmplă,chiar în acel moment.   -În picioare! intona aprodul.Duncan se ridică brusc.Cercetă expresiile celor trei bărbaţi care reveneau în sala de judecată şi-şi reluau locurile.Apoi se aplecă spre DeeDee,întrebând-o:   -Ce părere ai?   -Nu ştiu ce să zic,dar nu-mi place...   Partenera lui avea un talent nefiresc şi aproape sigur de a ghici oamenii şi situaţiile şi tocmai îi confirmase presimţirea de rău augur pe care o avea. Încă un semn rău-Mike Nelson îşi ţinea chipul ferit,evitând să se uite în direcţia lor.Stan Adams se aşeză lângă clientul lui,bătându-1 pe mâneca sacoului scump. Duncan simţi un junghi de teamă nelămurită în stomac.Judecătorul trecu pe podium şi-i facu semn aprodului să cheme înapoi juriul.Apoi se aşeză în jilţ,aranjându-şi cu grijă roba.Împinse cu un centimetru mai la dreapta tava pe care se aflau carafa cu apă şi paharul,şi-şi potrivi microfonul,care nu avea nevoie de nicio potrivire.După ce juraţii intrară şi toată lumea se aşeză,judecătorul spuse:   -Doamnelor şi domnilor,vă rugăm să ne scuzaţi pentru întârziere,dar a trebuit să rezolvăm neîntârziat o chestiune de maximă importanţă.   Cato Laird era un judecător popular în ochii publicului şi ai presei,pe care o curta ca un adevărat peţitor.Deşi se apropia de cincizeci de ani,avea fizicul unui bărbat de treizeci şi trăsăturile faciale ale unui star de cinema.De fapt,cu câţiva ani în urmă,jucase rolul episodic al unui judecător,într-un film care se turnase în Savannah.În largul lui în faţa camerelor de luat vederi,se putea conta pe el când era nevoie de o priză de sunet,ori de câte ori exista un caz penal sau de jurisprudenţă.Şi acum vorbea pe acelaşi bine cunoscut ton cristalin,atât de des auzit:   -Domnul Adams mi-a pus în vedere că,în timpul audierii,doamna jurat numărul zece a omis să ne informeze că fiul ei este înscris la următorul curs pentru a deveni ofiţer,la Departamentul Poliţiei Metropolitane Savannah-Chatham. Duncan aruncă o privire spre boxa juriului şi observă scaunul rămas liber de pe rândul al doilea.   -O,Doamne,murmură DeeDee printre dinţi.   -Doamna jurat şi-a recunoscut omisiunea,continuă judecătorul Laird.Nu a dorit să inducă intenţionat în eroare instanţa,ci pur şi simplu nu ştia că această omisiune poate afecta deznodământul procesului.   -Ce?DeeDee îl înghionti pe Duncan,avertizându-1 să vorbească mai încet.   Judecătorul se uită în direcţia lor,dar continuă fără să se întrerupă:   -Când este numit un juriu,avocaţii ambelor părţi au posibilitatea să-i elimine pe aceia pe care îi consideră că ar putea să influenţeze în mod subiectiv verdictul. Domnul Adams este de părere că un jurat care are un membru de familie ce va deveni curând ofiţer de poliţie poate avea prejudecăţi fundamentale împotriva oricărui acuzat dintr-un proces penal,dar mai ales unul acuzat de o omucidere atât de bestială ca asta.Făcu o pauză,apoi continuă:   -În acest sens,sunt de acord cu domnul avocat şi,prin urmare,mă văd nevoit să declar un viciu de procedură.Bătu cu ciocanul în masă: Domnilor juraţi,sunteţi liberi.Domnule Adams,clientul dumneavoastră poate să plece.Şedinţa se suspendă.Duncan sări de pe scaun.   -Cred că glumiţi!Judecătorul îl căută cu privirea şi,pe un ton care ar fi putut să taie un diamant,spuse:   -Vă asigur că nu glumesc,domnule detectiv Hatcher.Ieşind pe culoarul dintre bănci,Duncan porni înainte,până unde-i permitea balustrada.Arătă cu degetul spre Savich,exclamând:   -Onorată Instanţă,doar nu-1 puteţi lăsa să iasă de-aici.Mike Nelson apăru lângă umărul lui,vorbindu-i printre dinţi:   -Duncan,calmează-te.   -Puteţi redeschide cazul,domnule Nelson,spuse judecătorul,în timp ce se ridica, pregătindu-se să plece.Dar vă sfătuiesc ca,înainte de asta,să vă pregătiţi nişte probe mai solide.Aruncă o privire spre Duncan,adăugând: Sau o depoziţie mai credibilă.Duncan văzu roşu înaintea ochilor.   -Credeţi că mint?   -Duncan.DeeDee venise şi ea în spatele lui şi-1 prinsese de braţ,încercând să-1 tragă pe culoar spre ieşire,dar Duncan îşi smuci braţul din mâna ei.   -Pistolul era real.Efectiv,mai fumega încă.Şi femeia era reală.A sărit în picioare când am intrat şi...Judecătorul bătu iar cu ciocanul în masă,reducându-1 la tăcere.   -Puteţi depune mărturie la procesul următor.Dacă va mai exista vreunul.   Dintr-odată,Savich apăru în faţa lui,zâmbitor,ocupându-i tot câmpul vizual. -Iar ai făcut-o de oaie,Hatcher.Mike Nelson îl apucă iar pe Duncan de braţ, pentru a-1 împiedica să sară peste balustradă.   -Am să ţi-arăt eu ţie,nenorocitule! Ţi-o tatuez pe piele! Pe fund ţi-o ard,cu fierul roşu.Am să te-nfund!Cu o ameninţare clară în glas,Savich replică:   -Ne mai vedem noi.Curând,curând.Şi-i suflă o bezea prin aer.Adams se grăbi să-1 conducă pe lângă Duncan,care se întoarse spre judecător.   -Cum îl puteţi lăsa să plece?   -Nu eu,domnule detectiv Hatcher.Legea.   -Dumneavoastră sunteţi legea.Sau,mai bine zis,ar fi trebuit să fiţi.   -Duncan,taci odată!şuieră DeeDee.O s-o căutăm mai departe pe Luciile Jones,cu şi mai multă înverşunare.Poate c-o să apară şi arma,până la urmă.Tot o să punem noi mâna pe Savich,mai devreme sau mai târziu.   -L-am fi putut avea mai devreme,răspunse el,tară să facă niciun efort de a vorbi mai încet.Azi-chiar azi l-am fi putut avea în mână! Uite-acum am fi putut să-1 avem fir-ar al dracului,dacă aveam noroc c-un judecător care să ţină mai mult cu poliţia decât cu criminalii.   -Of,la naiba! gemu DeeDee.   -Domnule detectiv Hatcher,se încruntă judecătorul Laird spre el,aplecându-se peste masa de pe podium; adresându-i-se ca dintr-un tufiş aprins,îi spuse: Sunt dispus să vă fac o favoare şi să trec cu vederea această afirmaţie,pentru că vă înţeleg nivelul de frustrare.   -Înţelegeţi un rahat,asta înţelegeţi! Iar dacă aţi fi vrut să-mi faceţi o favoare,   Onorată Instanţă,aţi fi înlocuit acel jurat,în loc să închideţi procesul pentru un viciu de procedură.Dacă voiaţi să-mi faceţi o favoare,ne-aţi fi acordat şanse cinstite să-1 scoatem definitiv din acţiune pe acest ucigaş.Toţi muşchii de pe faţa chipeşă a judecătorului se încordară,dar glasul îi rămase extraordinar de calm. -Vă sfătuiesc să ieşiţi din acest tribunal chiar acum,înainte de a spune un lucru pentru care voi fi nevoit să vă sancţionez.Duncan arătă cu degetul spre uşa pe unde ieşiseră Savich şi avocatul lui.   -Savich vă dă şi dumneavoastră cu tifla,la fel cum mi-a dat mie.Îi place să omoare oameni,iar dumneavoastră tocmai i-aţi dat un permis de liberă trecere ca să meargă mai departe şi să omoare şi alţii.   -Am aplicat legea.   -Ba aţi aplicat...   -Duncan,te rog,încercă iar DeeDee să-1 tempereze.   -...un rahat,aia aţi aplicat! V-aţi uşurat pe oamenii care v-au ales,fiindeă au crezut în promisiunea dumneavoastră de a fi neiertător cu criminalii ca Savich La fel pe detectivul Brown aici de faţă,şi pe procuratură,şi pe toţi ceilalţi care au încercat vreodată să-1 înfunde pe nemernicul ăsta.Asta aţi făcut,Onorată Instanţă.   -”Predă-te”.   -Ce?   -Cuvânt de şapte litere pentru capitulare.DeeDee îl privi cu gura căscată pe Duncan,în timp ce acesta se aşeza pe locul din dreapta al maşinii ei,încheindu-şi centura de siguranţă.   -Ai stat patruzeci şi opt de ore în închisoare şi ăsta-i primul lucru pe care-1 ai de spus?   -Am avut la dispoziţie mult timp în care să mă gândesc.   -Şi „predă-te” e format din două cuvinte,geniule!   -Totuşi,pun pariu că merge.   -N-o să ştim niciodată.Am aruncat careul.   -N-ai putut să-1 termini? o tachina el,ştiind că o irita,fiindeă în mod normal putea să termine orice rebus cu mult timp înaintea ei.Pur şi simplu,avea talent; ea nu avea.   -Nu,l-am aruncat fiindeă nu voiam să mai păstrez nimic care să-mi amintească de scena trasă de păr pe care ai făcut-o la tribunal,răspunse DeeDee,în timp ce ieşea din parcarea centrului de detenţie,pornind spre oraş.Vorbeşte gura fără tine.Duncan rămase posomorât,fară să mai spună nimic.   -Ascultă,Duncan,înţeleg de ce vrei să pui mâna pe Savich.Cu toţii vrem acelaşi lucru.E întruchiparea răului.Dar să agresezi verbal un judecător în propriul lui complet de judecată? Asta-i o nebunie.Ţi-ai făcut rău şi ţie,şi departamentului,îi reproşa ea,aruncându-i o privire scurtă.Deşi,sigur,n-am eu căderea să-ţi ţin predici,îmi eşti superior direct.   -Îţi mulţumesc că n-ai uitat.   -Ca prietenă îţi vorbesc.Numai pentru binele tău ţi-o spun.Zelul tău e admirabil, dar trebuie să-ţi ţii in frâu temperamentul.Duncan,care se simţea oricum,numai zelos nu,privea mohorât înainte,prin parbriz.Oraşul Savannah se cocea sub un soare arzător.Umiditatea din aer era foarte mare Toate arătau moleşite, veştejite,la fel de obosite ca el Instalaţia de aer condiţionat din maşina lui DeeDee lupta în zadar cu umezeala.Cămaşa udă i se lipise deja de spate.   Îşi şterse de pe frunte broboanele de sudoare.   -Azi-dimineaţă am făcut un duş,da' tot mai put a puşcărie.   -A fost chiar atât de îngrozitor?   -Nu prea,dar n-aş vrea să mă întorc acolo prea curând.   -Gerard e nemulţumit de tine,îl informă ea,referindu-se la locotenentul Bill   Gerard,superiorul lor direct   -Judecătorul Laird îl trimite pe Savich la plimbare iar Gerard e nemulţumit de mine?DeeDee se opri la un semafor şi întoarse capul spre el.   -Să nu te-nfurii de ce-am să-ţi spun acum...   -Credeam că predica s-a terminat   -Efectiv,nu i-ai dat de ales judecătorului.În cei doi ani de când DeeDee fusese repartizată la omucideri şi lucra în echipă cu el,Duncan nu depistase în firea ei nicio iotă de instinct matern.Acum,pentru prima oară,expresia ei părea să se apropie de aşa ceva   -Atunci,Onorata Instanţă şi cu mine avem ceva în comun.Şi eu mă simt obligat să-1 sancţionez pe el.   -Cred că a priceput mesajul.   Cât despre Gerard,el trebuie să urmeze linia companiei.Nu poate permite ca detectivii lui să-i muştruluiască pe judecătorii de la curtea superioară.   -OK,OK,îmi recunosc greşeala.Şi mi-am ispăşit pedeapsa.La următorul proces al lui Savich,promit să fiu un gentleman desăvârşit,umil ca un mieluşel,atâta vreme cât şi judecătorul Laird,la rândul lui,va fi mai îngăduitor cu noi.După chestia de alaltăieri,ne e dator.   -Aă,Duncan.   -Aă,ce?   -În după-amiaza asta a sunat şi Mike Nelson.Ezită un moment,apoi oftă. Procurorul districtual e de părere că nu avem destule probe împotriva lui Savich...   -Cred c-ar fi mai bine să nu aud,nu?   -A zis că procesul avea din start şanse slabe,că probabil,oricum,n-am fi obţinut o condamnare,şi că nu va încerca să redeschidă cazul.Decât dacă-i venim cu ceva beton armat,care să-1 plaseze pe Savich la locul crimei.   Duncan se temuse de acest lucru,dar faptul de a-1 auzi era şi mai neplăcut decât groaza că avea să-1 audă.Îşi rezemă capul de tetieră şi închise ochii.   -Nu ştiu de ce-mi pasă atâta de Savich şi de orice alt jeg ca el.În afară de mine,pe toţi îi doare-n cot de ei.Probabil că procurorul e mai supărat pe mine decât pe neanderthalianul care şi-a omorât nevasta aseară că-i fripsese prea tare cotletul de porc.Stătea în celula de lângă a mea.Dacă nu mi-a spus-o de douăzeci de ori,înseamnă că nu mi-a spus nici măcar o dată că boarfa aia proastă o căutase cu lumânarea.Oftând,întoarse capul spre geam,privind stejarii venerabili de pe marginea bulevardului.Muşchiul spaniol care atârna de ramurile lor arăta zdrenţuit în arşiţa apăsătoare.   -Adică,vreau să zic,de ce să ne mai deranjăm?întrebă el retoric.Dacă Savich rade câte un preparator de meta ca Freddy Morris din când în când,face un bine comunităţii,nu?   -Nu,fiindeă înainte ca trupul ăluia să se răcească,tot Savich îi taie panglica inaugurală înlocuitorului.   -Şi-atunci,repet:ce rost are? Tot zelul ăla de care ziceai-gata,mi s-a terminat! Mă doar-n fund.Acum şi pentru totdeauna.DeeDee îşi dădu ochii peste cap. -Ştii câţi ani am? o întrebă el.   -Treizeci şi şapte.   -Şi opt.Iar peste douăzeci de ani,o să am cincizeci şi opt.O prostată mărită şi un carici micşorat.Părul mai rar,şi mijlocul mai gros.   -Ce pesimism nesuferit.   -Pe bune că da!replică el furios,îndreptându-se de spate dintr-odată şi împungând cu arătătorul în bord,pe când număra pe degete.Fiindeă voi avea la activ încă douăzeci de ani de izbelişte.Vor mai fi şi alţi Savich care să omoare oameni.La ce va fi folosit totul?   DeeDee trase pe dreapta şi frână.Duncan îşi dădu seama abia acum că-1 adusese acasă,nu la parcarea centrului judiciar unde fusese lăsată maşina după ce pe el îl luaseră în custodie,scoţându-1 din tribunal.Rezemându-se de spătar,DeeDee se întoarse spre el.   -De acord,avem un dezavantaj.Mâine...   -Dezavantaj?Dezavantaj?Suntem morţi-la fel de morţi ca Freddy Morris,săracu'. Execuţia lui i-a speriat de moarte pe toţi catârii care s-ar fi gândit măcar pe departe să bată palma cu noi sau cu federalii.Savich 1-a folosit pe Freddy ca să trimită un mesaj,unul care s-a auzit cât se poate de clar.Vorbeşti,mori-şi mori urât.Aşa că nimeni n-o să mai vorbească,încheie el,pronunţând cât se putea de clar ultimele trei cuvinte.Îşi lovi palma cu pumnul.   -Nu-mi vine să cred că nemernicul ăsta spilcuit a scăpat iar basma curată.Cum naiba reuşeşte? Nimeni n-are un asemenea noroc supranatural.Nici atât de deştept nu e.Undeva,pe drumul lui cel semănat cu cadavre,trebuie să fi încheiat un pact cu satana.Cred că toţi demonii din infern lucrează pentru el.Dar îţi jur un lucru,DeeDee: fie şi dac-o fi ultimul lucru pe care-1 fac în viaţa mea...   Observându-i zâmbetul,se întrerupse.Ce e?   -Nu te uita acum,Duncan,dar iar eşti plin de zel.Duncan bombăni vreo două-trei cuvinte mai puţin cuviincioase,îşi descheie centura de siguranţă şi deschise portiera maşinii.   -Îţi mulţumesc pentru drum.   -Vin şi eu.Înainte de a coborî,DeeDee se aplecă spre bancheta din spate şi luă sacul de la curăţătoria chimică pe care-1 agăţase de cârligul de pe portieră.   -Ăla ce mai e?   -Costumul pe care am să-1 port diseară.Mă schimb aici,ca să nu mai fac un drum până acasă şi-napoi în oraş.   -Da' ce-i diseară?   -Festivitatea de premiere,îl privi ea consternată.Să nu-mi spui că ai uitat.   Duncan îşi trecu degetele prin părul şi aşa răvăşit.   -Mda,am uitat.Scuze,colega,da' diseară pur şi simplu nu-s în stare de aşa ceva.   Nu voia să se întâlnească în seara aceea cu niciun poliţist.Nu voia să-1 vadă pe Bill Gerard într-o ambianţă simandicoasă,când ştia că a doua zi dimineaţa,la prima oră urma să fie chemat în biroul lui pentru o săpuneala zdravănă,de modă veche-pe care o merita,fiindeă-şi pierduse autocontrolul la tribunal.Indignarea lui fusese justificată,dar alesese prost momentul şi locul în care să şi-o exprime. DeeDee avea dreptate-le prejudiciase cauza,în loc s-o ajute.Iar asta trebuia să-i fi dat lui Savich şi mai multă satisfacţie.DeeDee se aplecă să ia de pe trotuar ultimele două numere ale ziarului şi-1 plesni cu ele peste burtă.   -Ai să vii la dineu,spuse ea,şi porni în sus pe treptele de cărămidă care duceau la uşa din faţă a casei lui.După ce descuie şi intrară,Duncan se duse direct la termostatul de pe perete şi regla temperatura.   -Cum de n-ai avut sistemul de alarmă în funcţiune? îl întrebă DeeDee.   -Tot uit codul.   -Tu nu uiţi niciodată nimic.Eşti doar leneş,atâta tot.E o prostie să nu-i dai drumul,Duncan.Mai ales acum.   -De ce mai ales acm?   -Savich.Cuvintele lui de la despărţire: „O să ne mai vedem noi,curând”,sunau a ameninţare.   -Ce-aş mai vrea să se ia după mine! Mi-ar da un pretext.   -Ca să...?   -Ca să fac ce-o fi necesar.Îşi aruncă sacoul sport pe un scaun şi porni pe culoar spre bucătăria din fundul casei.Ştii unde-s camera de oaspeţi şi baia,spuse el,indicându-i scara.Simte-te ca acasă.DeeDee însă îl urmă îndeaproape.   -Ai să vii cu mine la dineul ăla,Duncan.   -Ba nu,am să beau o bere,fac un duş,mănânc un sandvici cu şuncă şi muştar destul de iute ca să-mi umple ochii de lacrimi,şi...   -Cânţi la pian?   -Eu nu cânt la pian.   -Pe bune! facu ea cu umor.   -Ceea ce voiam să spun e că s-ar putea să mai prind un meci la televizor,înainte să mă culc-cât mai devreme.Nici nu-ţi pot spune cât ard de nerăbdare să dorm în patul meu,după două nopţi în celulă.Dar ceea ce nu voi face va fi să mă îmbrac şi să vin la dineul ăla.DeeDee îşi propti mâinile în şolduri.   -Mi-ai promis.Duncan deschise frigiderul şi,fără să se uite măcar,vârî mâna înăuntru şi scoase o cutie de bere,căreia îi smulse căpăcelul şi se grăbi să-şi soarbă spuma de pe dosul mâinii.   -Aia a fost înainte să mă-nchidă.   -Voi primi şi eu o evidenţiere.   -Pe merit.Felicitări.Ai croit-o pe văduva care şi-a croit bărbatu-n cap cu ranga.Un instinct nemaipomenit,colega.Nici n-aş putea fi mai mândru de tine,o  ironiza el,toastând cu cutia de bere,înainte de a o duce la gură.   -Îţi scapă esenţialul.N-am niciun chef să mă duc neînsoţită la un dineu atât de simandicos.Tu vei fi cavalerul meu.Duncan râse,împroşcând cu bere.   -Da' ce-i acolo,vreo petrecere?Şi de când ţii tu morţiş să ai un „cavaler”? Ba chiar,acuma-i prima oară când te-aud folosind cuvântul ăsta.   -Dacă nu am un cavaler,au să-mi facă zile fripte ăilalţi.Worley şi gaşca vor zice că nu-mi pot găsi un partener nici dac-ar depinde viaţa mea de asta.Iar tu eşti colegul meu,Duncan,e de datoria ta să mă susţii,iar asta include şi ajutorul de a mă salva în faţa mitocanilor cu care sunt nevoită să lucrez.   -Sună-1 pe copoiul ăla de la camera de probe materiale-cum îl cheamă...? Ori de câte ori se uită la tine,se înroşeşte ca racul.Te-ar escorta fără probleme.   DeeDee se încruntă,dezgustată.   -Are o strângere de mână umedă.Nu pot să sufăr aşa ceva.Cu o mutră complet dezabuzată,continuă să insiste:Nu-ţi cer decât vreo câteva ore din timpul tău, Duncan.   -Regret.   -Nu vrei să fii văzut cu mine,asta e!   -Ce vorbeşti? Păi nu sunt văzut cu tine tot timpul?   -Da,dar niciodată în societate.S-ar putea ca unii dintre cei de-acolo să nu ştie că sunt colega ta.Doamne fereşte,să nu-şi închipuie careva că e ceva între noi! Nu cumva să ţi se strice reputaţia de armăsar,dacă eşti văzut în lume cu o femeie scundă,bondoacă şi creaţă.Duncan îşi trânti cutia de bere pe tăblia bufetului -cu zgomot.   -Începi să mă enervezi.Întâi şi-ntâi,n-am nicio reputaţie de armăsar.Şi-n al doilea rând,cine zice că eşti scundă?   -Worley m-a făcut handicapată vertical.   -Worley este un bou.Şi nici bondoacă nu eşti.Ai doar o constituţie...compactă. Musculoasă,fiindeă lucrezi la sală ca o maniacă.Şi ai părul creţ că dacă nu ţi-1 faci permanent o dată la două zile,n-ai stare.   -Mi-e mai uşor să mi-1 îngrijesc aşa,spuse ea,pe un ton defensiv.Şi nici nu-mi intră-n ochi.Cum te-ai prins că-i permanent?   -După miros,se simte de fiecare dată când e coafat proaspăt.Şi maică-mea şi-1 făcea permanent,acasă Zile-ntregi putea toată casa de te trăsnea.Tata se ruga de ea să se ducă la coafor,da' ea nu şi nu,că cică era prea scump.   -Salon,Duncan.Nu se mai zice „coafor” de nu ştiu când.   -Ştiu că nu se mai zice.Maică-mea nu ştia.    -Au aflat c-ai fost în puşcărie?   -Mda,răspunse el,cu oarecare regret.I-am sunat la telefon,ca să vorbesc cu ei, fiindeă dacă nu primesc nici o veste de la mine o zi-două,îi apucă pandaliile.   Sunt mândri de ceea ce-am făcut dar şi îngrijoraţi.Ştii şi tu cum e.   -Mă rog,nu prea ştiu,replică ea,pe acelaşi ton acru dintotdeauna când se referea, fie şi doar tangenţial,la părinţii ei.Ai tăi ştiu despre Savich?   Duncan ridică din umeri.   -Am atenuat cât am putut.   -Ce părere au avut de faptul că fiul lor era în închisoare?   -Au fost nevoiţi să mă scoată pe cauţiune odată,când eram la liceu.Consum de alcool,sub vârsta legală.De data asta,tata m-a lăudat pentru că am luptat pentru o cauză pe care o consideram dreaptă.Sigur,nu i-am spus că am folosit termeni scatologici ca să mă fac înţeles.DeeDee zâmbi.   -Ai noroc că sunt atât de înţelegători.   -Ştiu.La drept vorbind,Duncan ştia într-adevăr ce noroc avea.Relaţia lui DeeDee cu părinţii ei era încor-dată.Sperând să-i mute gândul de la acest subiect neplăcut o întrebă: Ţi-am spus că tata a trecut la tehnica de vârf? îşi pregăteşte predicile pe computer.Şi-a tras toată Biblia în format digital şi poate accesa orice scrip-tură,doar dintr-o comandă.Dar nu toţi se bucură.Un veteran dintre enoriaşii lui este convins că Internetul e Anticristul.DeeDee râse.   -S-ar putea să aibă dreptate.   -Tot ce se poate,murmură Duncan,luându-şi berea ca să mai soarbă o înghiţitură.   -Nu că m-ai fi întrebat,dar mi-ar plăcea şi mie o cola dietetică,te rog.   -Scuză-mă.Deschise iar frigiderul şi se aplecă să caute.Deodată,îşi smuci mâna înapoi,cu un strigăt: Aoleo!   -Ce?   -Aveai dreptate: trebuie să nu mai uit să-mi pornesc alarma.DeeDee îl împinse într-o parte şi se uită în frigider.Făcu o mutră scârbită,apoi se retrase,la fel ca el.   -Ce dracu-i asta?   -Dac-ar fi să ghicesc,aş zice că-i limba lui Freddy Morris.           continuarea o descarcati de aici...         ..      

Căsătoria de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Imogen se întinse cu voluptate sub plapuma uşoară de puf şi îşi îndepărtă de pe chip, cu un gest leneş, părul de un blond palid. Era o fericire să se poată trezi încet, agitaţia matinală pentru a merge la servici urmând să aparţină trecutului pentru următoarele trei săptămâni. Ochii de un violet închis se deschiseseră larg, fixând mobilierul delicat al dormitorului, în timp ce primele raze ale soarelui de toamnă timpurie treceau prin perdelele de un verde deschis. Se încruntă apoi, unindu-şi sprâncenele. Următoarele trei săptămâni de concediu anual ar trebui să-i ofere timpul necesar pentru a se decide dacă va accepta sau nu oferta de serviciu a lui Tolly, scuturând astfel, pentru totdeauna, de pe picioarele ei, praful agenţiei de publicitate „Martin and Sandown”. Dar nu se va mai gândi acum la asta, se hotărî ea cu incisivitatea obişnuită. În următoarele câteva zile se va relaxa, permiţând dezamăgirii provocate de felul în care fusese tratată de agenţie să se sedimenteze, pentru a putea vedea copacii de pădure. Ar fi fost o prostie să lase într-un moment de furie o slujbă la care se pricepea, pe care o putea face chiar cu o mână legată la spate. Se strecură afară din pat, îşi puse capotul, legând cordonul în jurul mijlocului ei subţire. Materialul uşor de mătase se mula perfect pe sânii ei rotunzi şi părea a se scurge în jurul picioarelor nesfârşit de lungi, în timp ce se îndrepta spre bucătărie, pentru a-şi face o cafea. Culegând ziarele de dimineaţă din cutia ce se afla pe holul apartamentului, le puse pe tavă şi se înapoie în pat. Se întâlnea cu Tolly la prânz. Dar până atunci nu avea altceva de făcut decât să se învârtească prin casă şi să se răsfeţe puţin. Zâmbea când se aşeză pe pat sprijinită de perne, cu ziarele pe genunchi şi tava cu ceaşca de cafea pe noptieră, iar zâmbetul i se adânci când ochii ei parcurseră titlurile de pe prima pagină, oprindu-se asupra fotografiei sale şi a lui Tolly ieşind din holul particular al acestuia din Londra. Fotoreporterul îi surprinsese într-un moment de aşa-zisă intimitate, ea privindu-l zâmbitoare în ochi, lumina facând-o să pară aproape stupid de îndrăgostită, braţul lui în jurul umerilor ei creând impresia de posesivitate. Tipul adăugase şi un text fotografiei. Îl parcurse rapid, ochii strălucitori oglindind ceva din râsul interior: Milionarul proprietar de magazine Anatol Khristoforo Devenko, şaizeci şi nouă de ani, în timpul uneia din rarele sale ieşiri, în Marea Britanie. Oare lunga durută a timpului petrecut aici are vreo legătură cu eleganta Imogen Paige, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi care l-a însoţit frecvent în ultimele săptămâni? Întrebată fiind, Miss Paige a răspuns: „Suntem doar prieteni foarte buni”. Fără îndoială că frumoasa Imogen este de părem că dimensiunile contului lui în bancă fac mai suportabilă diferenţa de vârstă dintre ei. Era mult prea absurd pentru a putea fi luată în serios. Nimeni din cunoştinţele ei nu ar putea să creadă eticheta de „vânătoare de averi”, iar Tolly îşi va da capul pe spate râzând din tot sufletul când va citi acest gunoi. Din câte îl cunoştea putea să spună că singurul lucru pe care-l lua întotdeuna în serios erau afacerile, lanţul de magazine universale ce se întindeau în toată lumea. Se spunea că puteai găsi orice doreşti în magazinele Devenko, cu condiţia să fie frumos, unicat şi costisitor. Lanţul de magazine Devenko oferea o nouă experienţă cumpărătorilor, cu mărfuri de calitate excepţională de pe întreg globul, restaurante de clasă, saloane de frumuseţe, toate sub acelaşi acoperiş. Stomacul i se contractă dintr-o data de nerăbdare şi teamă. Numele Devenko era vestit în lumea întreagă, iar Tolly o alesese pe ea, oferindu-i o slujbă în conducerea unor campanii de reclame şi promotion pentru întreg lanţul de magazine, plata şi condiţiile de muncă întrecându-i chiar şi cele mai ambiţioase vise. Va fi o responsabilitate enormă şi trebuia să se gândească foarte bine înainte de a şi-o asuma. Ca întotdeauna, eşti fascinant de fermecătoare. Ochii căprui ai lui Tolly o priveau amuzaţi, în timp ce rhslnerul se îndepărta de masa lor , gura fiindu-i doar la un pas de râs când o privi din partea opusă a mesei din restaurantul liniştit, de un lux discret. Costumul e nou, nu? E perfect, tu eşti perfectă! Te joci cu presa ticăloasă? Ai citit? Nu mai era nevoie să întrebe, zâmbetul lui neaşteptat mărturisind singur acest lucru. Demn de milă, nu-i aşa? îi zâmbi ea, privindu-i în timp ce sorbea din paharul de sherry, degustându-l. Era un tip foarte inteligent; Imogen făcuse un efort în această dimineaţă, ridicându-şi părul greu, ca de mătase, în vârful capului pentru a scoate în evidenţă lungimea elegantă a gâtului, clasica puritate a trăsăturilor. Costumul pe care îl purta era o piesă costisitoare de culoarea ametistului care făcea ca ochii ei să ia nuanţa panseluţelor zdrobite pe albul de frişcă al tenului. Poate, răspunse el comentariului. Dar şi flatant în ceea ce mă priveşte. Faptul că cineva ar putea alătura numele meu de cel al unei femei frumoase, extraordinar de inteligente, este destul pentru a face un bărbat de vârsta mea să se înfoaie de mândrie. Imogen clătină din cap, făcând o grimasă. La cei şaizeci şi nouă de ani ai săi, Tolly era încă un bărbat atrăgător cu părul său des, de un gri argintiu pieptănat cu grijă, cu ţinuta încă dreaptă şi, ca întotdeauna, costisitor îmbrăcat. Nu te subestima , îi spuse ea începând să mănânce felul întâi, o salată Waldorf. Articolul voia să spună că ai fi nevoit să mă cumperi. Sper că va trece mult timp înainte de a fi obligat să foloseşti banii ca o femeie să devină parte a vieţii tale. Deşi avea impresia că ajunsese să-l cunoască foarte bine în ultimele săptămâni, Imogen nu ştia aproape nimic despre viata lui particulară , decât că avea un fiu ce vizita în acel moment ramura europeană a lanţului de magazine, Alexsander, după cum i se spusese, de treizeci şi şase de ani şi care, într-o bună zi, avea să ia locul de preşedinte al tatălui său, şi care era logodit cu o verişoară... Asta era tot ce ştia şi tot ce dorea să ştie. Ea însăşi era o persoană discretă care îşi ţinea sentimentele bine ascunse. Amintirea certurilor dintre părinţii ei, vocile ridicate, uşile trântite, lungile perioade de tăcere, o făcuseră tăcută. Acum, părinţii divorţaseră, se recăsătoriseră, stabilindu-se în străinătate, mama ei în Grecia, iar tatăl în Noua Zeelandă, în timp ce Imogen îşi continuase viaţa, cariera, păstrându-şi sentimentele pentru sine. Şi nu pot decât să regret acest lucru, spuse Tolly fără a zâmbi de data aceasta. Pentru tine insinuările trebuie să fi fost foarte supărătoare, îşi coborî vocea. Nu pot decât să te admir pentru că nu ai luat totul în serios şi să-ţi mulţumesc pentru că nu ai spus adevărul. Adevărul. Anatol Devenko se afla la Londra pentru a negocia achiziţionarea unui magazin universal, care, din cauza zonei în care era situat, stârnise interesul celor ce vizau extinderea proprietăţilor. Dacă s-ar fi aflat că Tolly intenţiona să cumpere magaziunul pentru a realiza un „Devenko’s” londonez, competiţia ar fi devenit foarte dură. Doar el, fiul său şi consilierii financiari îi cunoşteau planurile.Imogen spuse: Obişnuiesc să mă ţin de cuvânt! strâmbând în acelaşi timp din nas, facându-l să zâmbească din nou. El o asigură: Nu va trebui să taci foarte mult timp. Până diseară voi şti dacă oferta mi-a fost acceptată. Luând în considerare felul în care a decurs ultima mea întâlnire cu managerii proprietarului, am toată încrederea că va fi acceptată. Iar asta va duce la o nouă întorsătură a relaţiilor noastre. Se rezemă de scaun în timp ce un chelner debarasa masa de rămăşiţele primului fel de mâncare, iar un altul le prezenta cel de-al doilea fel. Imogen gândi "Oferta de servici, desigur!", iar fiorul de emoţie şi panică o răscoli din nou. Da, ştiu, spuse ea fără rost. Contase pe faptul că va avea mai mult timp pentru a lua o hotărâre. Tolly văzu nehotărârea de pe chipul ei pentru că spuse repede. Nu te speria! Poti să-mi dai un răspuns mai târziu, încă zece minute nu vor face niciun rău nici unuia dintre noi. Între timp, mănâncă! Asta şi făcu, abia simţind gustul delicioasei mese, mintea ei întorcându-se la cele petrecute în ultimele săptămâni. Îl întâlnise pe Tolly la un cocteil promoţional organizat de "Martin and Sandown" pentru lansarea colecţiei "Jewels". În ultimele optsprezece luni muncise doar pentru colecţia de modă „Jewels” pentru tineri, iar când şeful ei, conducătorul întregii companii, ieşise la pensie pe neaşteptate, se aşteptase să-i ia locul. Şi asta deoarece, în ultimele douăsprezece luni, ea dusese tot greul companiei publicitare, din cauza sănătăţii lui şubrede, asumându-şi răspunderea pentru lansarea tuturor produselor de la colecţia "Jewels" la obiecte de toaletă. Fusese atât de sigură că va fi numită în locul lui, încât atunci când aflase că un nou venit fusese adus peste capul ei - bărbat, bineînţeles - parcă ar fi primit o lovitură ce o făcu să ameţească. Directorii firmei erau, cu siguranţă, şovini. Ştiuse de mult timp acest lucru, dar crezuse până la acel moment că sexul nu va fi un argument împotriva ei. Cât de mult greşise! Apăruse la petrecere calmă, fără a îngădui adevăratelor ei sentimente să iasă la iveală. Devenise foarte pricepută la asta, de la experienţele triste, aproape înspăi-mântătoare, pe care le trăise în copilărie şi care o învăţaseră să se bazeze doar pe sine, fără a arăta nimănui, niciodată, cât de rănită era în adâncul sufletului. Invitaţia de a lua masa cu Anatol Devenko la hotelul său, pentru a discuta o propunere de afaceri, sosise a doua zi, prin intermediul unei secretare. Şi-l amintise foarte bine de la petrecerea din seara precedentă şi fusese foarte intrigată. Se obişnuise cu bărbaţii care-i făceau avansuri şi putea să se descurce cu ei, dar ar fi preferat să n-o facă, dacă asemenea situaţii puteau fi evitate. Se mândrea cu faptul că era un om care descoperea rapid caracterul celor din jur şi nu crezuse nicio clipă că Devenko îi făcea avansuri. Într-adevăr, nu-i făcuse. Îi oferise o slujbă, mărturisindu-i sincer că "vâna" oameni foarte pricepuţi, că îi remarcase succesul cu compania la "Jewels" şi că dorea să se ocupe de reclamele pentru întreg lanţul "Devenko’s". În acel moment , reclama era făcută de diferite agenţii de publicitate din ţările unde aveau magazine, dar rezultatul era departe de a fi mulţumitor, campaniile nefiind coordonate. Avea nevoie de o agenţie proprie şi dorea ca ea să o conducă. Urma să conducă o echipă excelentă, să beneficieze de translatori. Va avea control deplin şi un salariu care o amuţi atunci când Devenko i-l spuse. Deci, de ce mai ezita? Urcase atât cât se putuse în ierarhia de la "Martin and Sandown". Nu se temea să-şi asume responsabilitatea şi ştia că era bună în meseria ei. Pe Tolly îl admira şi îl respecta foarte mult, deci nu ar fi fost problema să lucreze pentru el. În timpul ultimelor săptămâni ajunsese să-l cunoască foarte bine. Îi acceptase invitaţia la cină, îl însoţise în excursiile sale fără a lăsa pe nimeni să ghicească faptul că i se propusese o slujbă, deoarece Anatol Devenko spusese tuturor că se afla la Londra în calitate de turist. Nu conta deloc dacă numele lor erau alăturate şi deveneau astfel subiect de scandal. Trebuie că avea ceva de puritan în ea, gândi Imogen sorbindu-şi absentă vinul. În adâncul sufletului simţea că succesul trebuia câştigat. Tot ce-i aparţinea fusese dobândit prin muncă grea, părinţii ei fuseseră prea ocupaţi să ţipe şi să se plesnească unul pe altul pentru a-şi observa copilul liniştit, închis în sine, lăsândo astfel să-şi aleagă singură cariera. Iar oferta lui Tolly era cu mult deasupra celor mai îndrăzneţe visuri ale sale. Îi fusese înmânată pe o tavă, gândi ea şi nu prea avea încredere în succesul enorm şi imediat. Cred că aş putea să-ţi spun ceva care să-ţi distragă atenţia de la intimidanta perspectivă de a lucra pentru mine , o smulse Tolly din gânduri cu o grimasă, care o făcu să dorească să nege că el, personal, ar fi avut vreo legătură cu ezitarea ei. Aş avea nevoie de părerea ta, ca femeie sofisticată şi extrem de talentată, asupra unei case pe care intenţionez să o cumpăr. O casă? întrebă Imogen neatentă. După cum i se spusese, Tolly se născuse în State şi trăise acolo toată viaţa. Nu şi-l putea imagina mutându-se de acolo la vârsta de aproape şaptezeci de ani. - Aici? În Londra? Vrei să spui că ai de gând să locuieşti aici? Îşi înclină capul de un gri ca oţelul. Nu, lângă Windsor. Mi-ar plăcea să-mi stabilesc aici cartierul general cât timp se va lucra la noul meu magazin. Nu mai sunt atât de tânăr încât să mă bucur la gândul că va trebui să zbor peste Atlantic la intervale regulate şi nici atât de bătrân încât să-mi placă sa locuiesc într-un hotel pe o perioadă nelimitată de timp. De asemenea, sediul agenţiei noastre de publicitate se va afla aici, în Londra. Mi-ar plăcea să-ţi stau la dispoziţie cu sfaturi, dacă vei avea nevoie de ele.Ochii săi căprui sclipiră cu căldură, ca şi cum ea ar fi acceptat deja oferta. Îi umplu paharul gol de vin. Fiul meu va avea nevoie de un cămin atunci când se va căsători. Pe moment trăieşte cu geamantanele făcute şi, cum afacerile companiei îl aduc adesea în Europa, o casă lângă Londra ar fi ideală pentru el şi Catrina. Atunci probabil că fiul dumneavoastră şi logodnica lui ar trebui să fie cei care să vadă casa, nu eu, sugeră Imogen, gândind în acelaşi timp că fiul şi moştenitorul lui Tolly era foarte răsfăţat, dacă, la vârsta de treizeci şi şase de ani, nu avusese încă bunul simt să-şi facă un cămin al său. Fiind unicul copil al unui tată extrem de bogat, probabil că era obişnuit ca totul să-i fie pus la dispoziţie, fiind incapabil să o facă de unul singur. Dar habar nu am când se va întoarce Alex din Europa, îi spuse încet Tolly. Iar Catrina se află undeva prin Bahamas cu nişte prieteni, deci sarcina aceasta a căzut tot asupra mea. Şi, în afară de asta, cumpărarea unei case a fost ideea mea. Cei doi tineri nu ştiu nimic, încă, spuse el, terminâridu-şi vinul şi punând paharul pe masă. Dacă le ofer un cămin gata mobilat, s-ar putea să-i fac să se decidă să hotărască ziua. Nu pot decât să sper. Vrei cafea, draga mea? Ea încuviinţă şi spuse: Da, mulţumesc. Se pare că necunoscuta Catrina dădea înapoi. Asta înseamnă că data nuntii n-a fost încă stabilită? întrebă ea fără a fi cu adevărat interesată, căutând să spună ceva pentru a întârzia momentul când avea să accepte sau nu slujba. Din nefericire, nu. Catrina s-ar căsători cu el chiar şi mâine, dar Alex este dificil de prins, în cele din urmă se vor căsători, totuşi, sunt foarte îndrăgostiţi unul de altul. Am sperat să se întâmple aşa chiar din momentul când ea s-a născut. Alex avea doar doisprezece ani pe atunci, dar Stasia, mama Catrinei, care era verişoara mea, şi cu mine, ne-am pus capetele la contribuţie şi am plănuit această căsătorie. O astfel de căsătorie nu numai că va reuni familia, dar va consolida o afacere; Catrina va moşteni de la mama ei un număr considerabil de acţiuni la "Devenko’s". Imogen mai auzise despre asemenea căsătorii în familie, iar povestea familiei lui Tolly era bine cunoscută. Tatăl lui se născuse în Ucraina şi devenise ofiţer în Armata Imperială a ruşilor albi. Se refugiase în State în 1920 cu soţia sa, iar Tolly se născuse şase luni mai târziu. Tatăl său înfiinţase primul magazin universal cu capital împrumutat şi, pe parcurs, sosiseră şi mătuşa şi verişoara sa mai mică Anastasia, alungate de revoluţie. Apoi, doi ani mai târziu, Anastasia se măritase cu un american care finanţase "Devenko’s" şi astfel luase naştere o dinastie financiară. Era o mică minune că Tolly se căsătorise din dragoste, dar se amăgea singur dacă-şi imagina că cei doi erau îndrăgostiţi. O simplă socoteală o asigură pe Imogen că această Catrina avea douăzeci şi patru de ani şi dacă ar fi fost vorba de dragoste între ei doi, s-ar fi căsătorit de acum patru-cinci ani. Peste o jumătate de oră va sosi o maşină cu şofer, îi spuse Tolly şi ţi-aş fi maimult decât recunoscător dacă ai veni cu mine să vizităm proprietatea. Cum te-aş putea refuza dacă pui problema într-o asemenea manieră? zâmbiImogen, mereu impresionată de politeţea lui de modă veche, iar el puse o mână peste a ei, zâmbind cu căldură. Mulţumesc, draga mea. Ca întotdeauna, sunt un norocos să mă bucur de compania ta. Exact în acel moment, de undeva din spatele lor , o voce care ar fi putut îngheţa toată lava unui vulcan spuse: Este cumva o petrecere în doi, sau mă pot alătura şi eu? Alex! După un moment de surpriză, Tolly sări în picioare cu o agilitate care parcă-şi bătea joc de vârsta lui, şi-l îmbrăţişă pe tânărul mult mai înalt, ochii strălucindu-i de dragoste. Imogen îşi ţinea răsuflarea. Alexsander Devenko era un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, un bărbat care ştia ce dorea şi mai ales cum să obţină tot ce dorea. Succesul emana din întreaga lui persoană, de la ţinuta mândră a capului, până la vârfurile pantofilor. Când ai sosit în Anglia? întrebă Tolly. De ce n-ai anunţat? Imogen nu-l mai văzuse atât de fericit, parcă era un căţeluş, care nu se putea abţine să nu dea din coadă. Alex răspunse sec: A fost o hotărâre de moment. Am plecat de la Paris azi dimineaţă, cu avionul companiei. Vocea îi era sumbră, asemenea unei catifele groase şi, aparent fără niciun motiv, Imogen simţi fiori pe şira spinării în timp ce el continuă. Am sunat la hotelul tău imediat ce am ajuns la sol. Una dintre nenumăratele tale secretare mi-a spus că iei masa aici. Am venit direct aici, să te văd. Era un glas pe care l-ar fi putut asculta la nesfârşit, dar Tolly îl opri: E atât de bine să te văd, băiete! Şi desigur că vei lua cafeaua cu noi şi... , se întoarse îngrozit. Draga mea, oare ce părere ţi-ai făcut despre mine? Imogen, permite-mi să te prezint fiului meu, Alexsander. Alex, aceasta este prietena mea foarte bună, Imogen Paige. Putu vedea că era foarte stânjenit de scăparea sa şi îi zâmbi blând, plină de simpatie înainte de a-şi îndrepta atenţia spre bărbatul mai tânăr. Şi apoi zâmbetul îi muri pe buze când îi întâlni privirea cercetătoare, strecurată printre gene şi văzu linia severă a gurii. Miss Paige, spuse el fără a zâmbi, supunând-o unei priviri reci, iar Imogenîngheţă, nefiind obişnuită să fie întâmpinată cu o asemenea animozitate deschisă. Dar se pare că Tolly nu observase nimic, fiind ocupat să toarne cafeaua proaspătă în ceşti şi spuse: N-ai vrea să-ţi petreci după-amiaza cu noi? Imogen şi cu mine avem de gând să mergem să vedem o casă pe care intenţionez să o cumpăr. Aş aprecia dacă ţi-ai da şi tu cu părerea. Zâmbi larg, gândindu-se fără nicio îndoială la ziua când avea să o ofere cuplului. Imogen surprinse expresia îngheţată a chipului tânărului când spuse: N-aş rata acest lucru pentru nimic în lume! Ochii i se îngustaseră când tatăl lui încuviinţă fericit, apoi, în timp ce acesta se scuză, îndreptându-se spre toaletă, spuse aproape scuipând cuvintele: Nu e deloc în siguranţă atunci când e lăsat singur în lume. Imogen deveni brusc lividă. În câteva minute, părerea ei despre Alexsander Devenko se schimbase în totalitate. Blegul din închipuirile ei se transformase într-un bărbat teribil de sigur pe sine dar această impresie nu durase decât câteva secunde. Exact în acest moment se afla faţă în faţă cu un ticălos arogant, cu o inimă îngheţată, groaznic de plictisitor şi spuse rece: Tatăl tău este unul dintre cei mai capabili bărbaţi pe care îi cunosc, iar remarca ta este total nepotrivită. În plus, este dotat cu farmec şi maniere elegante, pe care tu nu le-ai înţelege nici dacă ar fi rostite pe silabe. Simţi cum o cuprinde furia, înroşindu-i pielea de fildeş, tulburându-i calmul rece. Dar dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege permise ca sentimentele să-i domine bunul simţ. N-avea niciun drept să stea acolo privind-o rece cu ochii de culoarea ambrei, ca şi cum tatăl lui ar fi fost senil. Iar el ripostă: Sunt singur că ar fi flatat de mărturisirea ta. Se instală comod în scaun, cu trăsăturile sale agresiv de frumoase, parcă sculptate în piatră. Costumul din trei piese, impecabil croit, scotea în evidenţă situaţia sa materială înfloritoare. Dar, spuse el, niciun prost nu e destul de prost ca un bărbat în vârstă, nu-i aşa? Totuşi, din întâmplare, ţin foarte mult la el şi nu pot sta deoparte să privesc cum o tânără în căutare de avere îl faoce să se comporte ca o maimuţă. Imogen îl privi atunci cu ochii larg deschişi, asemeni unor pete de cerneală, cu gura căscată. Pentru o clipă fu şocată. Pur şi simplu nu putea să creadă ceea ce auzise. Apoi, adrenalina începu să-i curgă prin vene, cu o viteză din ce în ce mai mare şi adunându-se, se ridică în picioare. Nu mai rămân aici să ascult prostiile pe care le debitezi! i-o trânti ea. Poate c-o să-i explici tu tatălui tău de ce prefer să-l aştept afară. "Lasă-l să se descurce singur!" gândi ea fierbând de furie. Dar el o prinse de mână, trăgând-o la loc pe scaun. Vei pleca când îţi voi permite eu! Şi atunci, doamnă, va fi pentru totdeauna. Obişnuiesc să citesc ziarele ori de câte ori sunt în străinătate. Imediat ce am citit articolaşul acela despre tine şi tata ca fiind "buni prieteni", am venit să pun capăt acestei prietenii. Deci, aşa cum am spus, când vei pleca, o vei face pentru totdeauna! Imogen inspiră adânc. Pulsul îi bătea sălbatec şi în orice minut putea uita că obişnuia să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă o scenă de care oamenii să poată vorbi încă mulţi ani de acum înainte! Dar Tolly o salvă de la o asemenea ruşine, întorcându-se repede la masă şi cu o anume dificultate reuşi să-şi compună o figură indiferentă. Dacă i-ar fi dezvăluit acuzaţiile dezgustătoare ale fiului său ar fi foarte rănit şi nu dorea asta. Aşa că, strânse din dinţi şi se abţinu când Alex se ridică şi se întoarse către tatăl său. Dă-mi, te rog, adresa casei. Vin şi eu puţin mai târziu. Nu plecaţi de acolo înainte de a sosi şi eu. Nu vreau să cumperi cine ştie ce vechitură cu preţ de casă nouă.Şi, deşi îi zâmbea tatălui său, atunci când o privi, ochii îi erau ca de gheaţă. Sunt sigur că ne vom revedea, miss Paige. Crede-mă, de-abia aştept.   continuarea o gasiti aici... 

Fanta C de Sandra Brown   Prima dată a fost fermecător.   Am făcut dragoste în grajd în miros de fîn, cai şi praf. Unirea noastră a fost fierbinte şi plină de dorinţă. La sfîrşit, trupurile noastre luceau de sudoare, istoviţi, stăteam îmbrăţişaţi. în părul meu se prinseseră fire de paie. El mi le scotea în joacă, în timp ce eu priveam, încîntată, cum strălucea soarele prin crăpăturile din pereţi, aruncînd raze de lumină şi umbră pe pieptul lui mare şi acoperit de păr.   Fusese destinat să se înţîmple, deşi momentul l-a ales el. Mă întorsesem călare pe unul din cei mai buni cai pur-sînge ai tatei, după cursa zil¬nică. Inima a început să-mi bată cu putere cînd l-am văzut pe îngrijitorul grajdului rezemat de colţul clădirii. Nu mai era nimeni în curte. L-am privit cu aerul de superioritate pe care mi-l dăduse educaţia aristocratică, iar el a pornit spre mine fără să se grăbească. Zîmbind cu aroganţă, mi-a cuprins mijlocul pentru a mă ajuta să cobor din şa. Vrînd săi zdruncin acea încredere în sine şi îngîmfarea care păreau de neclintit, intenţionat mi-am lăsat trupul să alunece provocator pe partea iui frontală, înainte ca ghetele mele să atingă pămîntul. l-am văzut privirea întunecîndui-se, dar triumfui meu a fost de scurtă durată.   Sfîdînd buna-cuviinţă, el a continuat să mă ţină strîns. Mi-arn ridicat privirea cu o dorinţă vădită., Era şi mai puternică datorită faptului că era angajatul tatălui meu şi, deci, cu mult sub poziţia mea socială. Orice fel de relaţie intimă între el şi mine" era strict interzisă. Delicios de tentant. Şi, în plus, el era irlandez, eu, englezoaică. El era sălbatic, răzvrătit şi cu un temperament tot atît de agitat ca Marea Irlandei. Eu fusesem crescută într-o atmosferă de rafinament. Cunoşteam franceza şi latina, în timp ce el abia cunoştea limba engleză şi era în mod frecvent auzit rostind unele vulgarităţi al căror înţeles nu îl puteam bănui. Dacă zvonurile erau adevărate, o sticlă de whisky nu mai apuca să vadă lumina zilei. Eu aveam voie uneori să beau un păhărel de lichior înainte de cină şi numai în zile deosebita. Mîiniie mele erau imaculate. Ale lui, nu. Dar acest lucru nu a avut importanţă cînd mi-a cuprins mijlocul trăgîndu-mă şi măi aproape. Şi-a aplecat capul apoi şi m-a sărutat ca şi cum ar fi avut tot dreptul. O buclă din părul lui lung şi dezordonat mi-a căzut peste sprînceană, cînd şi-a aplecat capul şi mai mult apăsîndu-şi gura pe a mea.   Deşi nu făcea altceva decît să răspundă dorinţei pe care, fără îndoială, că o zărise în privirea mea, îndrăzneala lui m-a înfuriat. Am încercat să mă desprind de vesta lui din piele, dar duceam o luptă care era de la bun început pierdută, nu numai datorită forţei lui superioare, ci datorită mie însămi şi pasiunii care îmi făcea sîngele să clocotească. Recunosc că n-am încercat prea mult să mă eliberez din îmbră¬ţişarea lui sau să scap de limba lui lac'omă cînd mi-a împins-o printre buze dezvirginîndu-mi gura. în clipa aceea am simţit că leşin. Fără suflare şi slăbită, l-am urmat, împleticindu-mă, în umbra grajdului. Doar asta voisem, nu? Nu ia asta ar fi trebuit să conducă toate acele priviri înfierbîntate pe care ie schimbam între noi de săptămîni întregi? Nu fusesem eu cea care, prin atingeri întîmplătoare şi gesturi provocatoare, îl poftisem să facă exact acest lucru? Acum aveau să mi se dezvăluie multe secrete. Nu muream de curiozitate să aflu ce şuşoteau servitoarele între ele?   Chiar dacă m-aş fi răzgîndit, nu m-ar mai fi lăsat el. M-a lipit de stinghiile uneia dintre boxe. Fînul era pînă la genunchi, dulce mirositor şi proaspăt. înăuntru era cald. Şi întuneric. Firişoare de praf dansau în aer ia fel de nebuneşte ca şi simţurile mele. Cu buzele încă lipite de ale mele, el îşi mişcă trupul în aşa fel ca eu să simt cît de mare îi era dorinţa. Acel trup puternic şi agil pe care îl urmărisem în siguranţă din dosul perdelelor dormitorului meu, era acum lipii o'e mine cu o familiaritate alarmantă. Pulpele îmi tremurau, dar se depărtară ascultătoare, cînd el îşi strecură genunchii între ele.   Mîinile lui se îndreptară direct spre eşarfa pe care o aveam în jurul gîtului. O desfăcu trăgînd uşor de ea şi apoi desfăşură toată acea mătase albă lăsînd-o să cadă în fîn. Nasturii-perlă ai bluzei mele nu au reprezentat un obstacol pentru mîinile lui cercetătoare. Alunecară din butoni¬erele brodate de mînă, fără să opună nici o rezistenţă.   Am gemut cînd i-am simţit pe sîni mîinije înăsprite de muncă. Lenjeria mea din batist l-a făcut să devină nerăbdător. Mi-a tras-o în jos şi sînii s-au eliberat ajungînd în palmele lui bătătorite. Copleşită de acele senzaţii ciudate, am închis ochii. Capul mi-a căzut pe stinghii şi m-am predat total cînd gura lui a început să îmi aco¬pere trupul tremurător cu sărutări fierbinţi. Nu-mi închipuisem niciodată că buzele, dinţii şi limba unui bărbat puteau să ofere o asemenea plăcere. Era păcat, nu? Nu descria Cartea ele rugăciuni aceste sentimente care mă străbăteau ca fiind plăceri trupeşti? Erau îngrozitor de păcătoase. Şi, totuşi, atît de fermecătoare. Sfîrcuriie mi se întăriră sub atingerea umedă şi rapidă a limbii iui. Arcuindu-mi spatele, i le-am împins şi mai mult în gură. Fără să vreau, i-am rostit numele. -- Şşş, şşş, iubita mea, mi-a şoptit el cu accentul melodios care îmi plăcea atît de mult. Trebuie să fim prudenţi. Mîinil lui nu ştiau ce era aceea bună- cuviinţă. Nu ascultau de nici o regulă. Alunecară pe sub fusta costumului meu de călărie din catifea rubinie, se strecurară printre straturile - Elizabeth! Eiizabeth Burke fu trezită brusc din fantezia ei de către glasul exasperat al surorii sale. Ochii ei, care fuseseră descrişi ca fiind de un aibastru- porţelan, se fixară asupra femeii care se afla în pragul magazinului ei. Pe chipul acesteia era o în.cruntăturâ pe cît de afectivă şi tolerantă pe atît de dezaprobatoare. Lilah, care era cu doi ani mai jupoarielor din dantelă pînă cînd ajunseră să îmi atingă pielea. Şoapte de iubire, presărate cu expresii irlandeze, îmi umplură urechile în timp ce mă mingtta cu o tandreţe opusă nerăbdării lui crescînde. Şi-a desfăcut pantalonii şi l-am văzut. Dimensiunea excitării lui m-a speriat. El a observat teama din privirile mele şi mi-a alungat-o cu vorbe de alinare. Bărbăţia lui era caldă, netedă şi tare cînd a intrat în mine, umplîndu-mă. Gemetele noastre se amestecau cu umbrele din grajd. Extraordinara plăcere oferită de trupurile noastre împreunate m-a făcut sămi ies din piele. .îmi treceam degetele prin părul lui şi el îmi săruta sînii cu pasiune. Cu fiecare zvîcnire pătrundea în mina şi mai adînc. Şi mai adînc. Pînă cînd... mică decît Eiizabeth, clătină din cap şi scoase un sunet de nemulţumire. Iar faci chestia asta, după cît văd. Ce anume? Nu mai face pe proasta cu mine, Eiizabeth, spuse ea, apostrofîndo cu degetui arătător. Visai. Şi erai la cel puţin un milion de mile distanţă. -         Ba nui adevărat. Mă gîndeam la comanda pe care o completam, spuse Eiizabeth, aranjînd cîteva hîrtii pe vitrină pentru a da credibilitate minciunii ei. Obrajii îi erau fierbinţi datorită stînjenelii provocate de faptul că fusese prinsă visînd cu ochii deschişi, dar şi îmbujoraţi datorită fierbinţelii acelei fantezii. Cum se şi temea, sora ei nu putea fi păcălită. -      Roşeşti. Dacă a fost atît de frumos, spunemi şi mie, zise Lilah, aşszîndu-se pe unul din scaunele îmbrăcate în catifea, pe care Eiizabeth le oferea clienţilor în timp ce aceştia priveau marfa din magazin. Scaunui avea un spătar din fier forjat aib dantelat. Lilah îşi sprijini mîinile pe el şi se uită în sus . la sora ei. Hai, spune, sînt numai urechi. Eşti nebună. Mu visam la nimic altceva decît la clinchetul casei de înregistrare. Ce părere ai despre sticluţele astea de parfum? Sînt din Germania. împinse catalogul peste tejgheaua din sticlă. Lilah îşi aruncă privirea superficială asupra paginilor lucioase. Foarte frumoase. Frumoase şi scumpe. Crezi că sar vinde? Depinde de cît de necredincios a fost clientul. Liiah avea o părere preconcepută despre căsătorie, cu care Elizabeth nu era de acord. Nu toţi bărbaţii care intră aici cumpără un cadou soţiilor pentru aşi uşura o conştiinţă vinovată. - Bineînţeles că nu. Unii din ei cumpără pentru amante, spuse Lilah. Uită-te puţin la ei. Făcu semn spre geamul prin care se vedea holul elegant al hotelului Cavanaugh. Acesta era înţesat de lume, în majoritate bărbaţi, care aştep¬tau fie să plece, fie să îşi rezerve camere. Mai erau şi cîteva excepţii în persoana unor oameni de afaceri îmbrăcaţi în binecunoscutele costume de diverse culori închise. Majoritatea purtau ser¬viete din piele şi impermeabile. Păreau să se" afle cu toţii într-o cursă contra cronometru şi aveau pe chipuri o expresie similară de nelinişte. Se grăbesc să se ducă acasă la micuţa ior soţie, după o săptămînă de desfrîu, spuse Lilah, dispreţuitoare. Era o feministă. După părerea surorii ei mai mari, Li!ah era puţin cam exagerată în lupta ei pentru egalitatea între sexe. Sînt convinsă că cel puţin jumătate din ei au călcat strîmb cît sau aflat departe de casă. Nu te simţi norocoasă că sentimentul lor de vinovăţie îţi face vînzare? Ce lucru urît poţi să spui. Numai pentru că tu ai ales să nu te măriţi nu înseamnă că nu există căsnicii fericite. - Poate una la un milion. * Eu cred că clienţii mei vin să cumpere cadouri pentru soţiile de care le e dor şi la care se întorc bucuroşi. Tu crezi şi în poveştile cu zîne. Coboară odată din nori. în glumă, Ulah se întinse şi o trase de o şuviţă de păr blond. Revino în lumea reaiă. Nu pari să descris lumea asta reală în culori prea atrăgătoare, spuse Elizabeth, dînd la o parte mîna lui Lilah şi ştergînd o pată de pe vitrină. Pentru că nu privesc prin nişte ochelari tran¬dafirii. Cei rău în puţin romantism? Nimic! Sînt sceptică faţă de dragoste, căsătorie şi toate chestiile astea, dar nam spus nimic rău despre sex. Elizabeth se înfiora. Nici eu. Şi vorbeşte mai încet, Sar puîsa să te audă cineva. Şi? Eşti singura persoană care nu vorbeşte despre sex în ziua de azi. Nu te simţi singură? o întrebă ea ignorînd privirea lui Elizabeth. Sex, sex, sex. Vezi? Nu ma lovit trăsnetul, nu m-a înghiţit o balenă şi nici nu mam transformat într-un stîlp de sare. Sînî tot aici. Ei bine, eu aş vrea să pleci, mormăi Elizabeth, căci ştia ce avea şă urmeze. Indiferent cum începeau discuţiile lor, se terminau întotdeauna cu una despre viaţa ei amoroasă... sau lipsa urieia. Deosebirile dintre personalităţile şi modurile lor de a gîndi se reflectau în înfăţişare. Semănau foarte mult una cu cealaltă. Amîndouă erau blonde, dar păru! lui Elizabeth era mai moale şi mai drept decît al surorii sale. Avea trăsături deli¬cate. Ale iui Lilah erau mai voluptuoase. Amîndouă aveau ochi albaştri, dar ai lui Elizabeth erau mai limpezi ca apa unui lac, în timp ce ai lui Lilah erau la fel de agitaţi ca Atlanticul. - Elizabeth s-ar fi simţit bine îmbrăcată în stil victoria n. Lilah agrea moda ele avangardă. Elizabeth era prudentă şi studioasă. Se gîndea. foarte mult Sa consecinţe înainte de a face un pas pe un teren necunoscut. Lilah fusese întotdeauna impetuoasă şi agresivă. De aceea vorbea atît de deschis despre viaţa personală a surorii ei. Atîta timp cît lucrezi pe un teren de joacă atît de fertil, de ce nu intri în acţiune? Eiszabeth pretinse că nu înţelege. N-ai consultaţii în după-amiaza asta? Lilah era fizioterapeut. Nu înainte de patru şi jumătate şi nu mai schimba subiectul.. Cînd unul din tipii ăia te fixează cu privirea, spuse ea arătînd spre geamurile magazinului, pune mîna pe el. Ce ai de pierdut? în primul rînd, respectul faţă de mine însămi, spuse Elizabeth, tăios. Eu nu sîni ca tine, Lilah. Pentru mine, sexul nu e un joc, aşa cum spui tu. E dragoste. Implică un angajament. Lilah dădu ochii peste cap ca pentru a spune „Iar vine predica". Dar tu nai fost niciodată îndrăgostită, aşa că n-ai de unde să ştii. Lilah încetă să mai glumească. Bine, gata, ştiu că lai iubit pe John. O adevărată poveste de dragoste. V-aţi subit din colegiu. Un pahar cu sifon, două paie. Legătura ciritre voi era atît de dulce, încît făcea greaţă. Dar a murit, Lizzie. Cînd îi spunea surorii ei pe numele de alintare, însemna că vorbeau serios. îi luă mîna lui Elizabeth într-a!e sale. A murit de doi ani. Nu eşti menită să te călugăreşti. De ce trăieşti ca o călugăriţă? Nu trăiesc deloc astfel. Am magazinul ăsta. Ştii foarte bine cît timp îmi ocupă. Nu e ca şi cum aş sta acasă piîngînd şi regretînd. Ies în fiecare zi ca să cîştig bani pentru copii şi pentru mine. Sînî implicată în activităţile lor. Dar activităţile iale? Cînd nu eşti la lucru şi copiii sau dus la culcare? Ce face văduva Burke pentru sine? Văduva Burke e prea obosită pentru a mai face altceva decît să se culce. Singură. Elizabeth scoase un oftat de îndelungă suferinţă arătînti că se săturase de acest subiect. Lilah nu îi acordă atenţie. Cît o să te mai mulţumeşti cu fanteziile? Nu există nici o fantezie. Lilah începu să rîdă. Ştiu eu mai bine. Eşti o romantică înrăită. De cînd eram mici, îmi înfăşuraî prosoape în jurul capului spunînd că sînt doamna ta de onoare, iar tu erai prinţesa care îl aştepta pe FătF:rumos. Şi cînd el a sosit, lai azvîrlit într-o groapă unde se afla un zmeu care scotea flăcări pe gură, spuse Elizabeth, rîzînd de acea amintire din copilărie, şi l-ai pus să lupte ca să-şi arate meritele. —         GD Da, dar cînd zmeul începea să fie prea periculos peniru prinţ alergam în apărarea lui. Astai deosebirea dintre noi. Eu întotdeauna am fost convinsă că Făt-Frumos îl va învinge pe zmeu fără nici o problemă. Aştepţi cumva un alt prinţ, Lizzie? îmi pare rău că eu trebuie săţi dau vestea, dar el nu există. Ştiu foarte bine ca nu există, spuse ea, melancolică. Aşa că mulţumeştete cu mai puţin. Ca, de exemplu, un tip care îşi pune pantalonii cîte un crac odată. Şi şi-i scoate la fel, adăugă Lilah zîmbind ştrengăreşte. Elizabeth căzu din nou în visul ei. îngrijitorul grajdului nu şi-i scosese deloc. Fusese prea nerăbdător. Acea nerăbdare era foarte tul¬burătoare. Inima îi bătu mai tare, ceea ce o făcu  să revină la realitate. Visele acelea erotice cu ochii deschişi trebuiau să înceteze. Era ridicol. Dădu vina peniru obsesia aceea legată de sex numai pe sora ei. Dacă Lilah nu ar fi vorbiţ atît de mult, poate că nu şi-ar fi amintit cît de total lipsea acesta din viaţa ei. -     Păi, nici bărbaţii obişnuiţi nu sînt uşor de găsit, spuse ea. Şi ri-am de gînd să-l abordez pe vreunul care trece pragul acestui magazin. -     Bine, atunci hai să ne gîndim la cineva mai apropiat de casă, spuse Lilah încruntîndu-se. Ce zici de vecinui tău? Eiizabeth începu să îşi facă de lucru cu o sticlă de Windex şi o cîrpă. Care vecin? Toti bărbaţi necăsătoriţi locuiesc în casa de Sîngă tine, Eiizabeth, întrebă Lilah cu asprime. Tipul cu păr alb şi umeri laţi. Eiizabeth frecă şi rnăi tare pata de pe sticlă. Domnul Randolph? Rîsul lui Lilah era de-a dreptul ştrengăresc. Domnul Randolph? o imită ea cu voce piţigăiată. Mu mai face pe nevinovata cu mine. Lai observat, nu? Eiizabeth puse sticla cu soluţie de curăţat şi cîrpa sub tejghea şi, supărată, îşi îndepărtă o şuviţă de păr răzvrătită. E singurul bărbat neînsurat din vecinătate. Şi atunci de ce nul inviţi la cină într-o seară? De ce nuţi vezi de treaba ta? Sau îmbracă ceva scandaîos data viitoare cînd tunzi iarba. Fă plajă fără sutien. Lilah, zău aşa! Şi, pe urmă, vara sa sfîrşit. E prea frig pentru plajă. Lilah spuse atunci făcînd cu ochiul: Asta va face să ţi se întărească sfîrcurile. Nu vreau să mai ascult. Dacă ţi se pare că1 ar fi prea mult, apelează la ceva tradiţional. Roagă-l să-ţi repare prăjitorul de pîine. Nu e stricat. Atunci strică!! zise Lilah, ridicîndu-se de pe scaun şi privindu-şi sora nervoasă. Cînd ştii că te vede, prefă-te puţin neajutorată şi deprimată. - Tu aşa ai face? Bineînţeles că aşa aş face, dar cum am stabilit deja, eu nu sînt tu. N-am fost niciodată domnişoara romantică din fanteziile tale. Elizabeth îşi impuse voinţa şi se stăpîni.   continuarea o gasiti aici...

TU EŞTI TATĂL COPILULUI MEU SANDRA BROWN Sînt însărcinată. Privirea lui Taylor MacKensie se opri brusc pe la jumătatea fluierului piciorului Riei Lavender, punînd capăt aprecierii lascive a membrelor ei splendide. îşi îndreptă privirea asupra chipului ei. Nu părea să-şi fi pierdut minţile, dar ori acest lucru se întîmplase totuşi, ori el nu auzise bine. Poftim? Sînt însărcinată, Tayior se lăsă încet pe spate în fotoliul său de piele şi făcu tot posibilul să strîngă destulă salivă să înghită. „Felicitări", nu părea un răspuns potrivit. Ea îi aruncase acele cuvinte ca pe nişte săgeţi. Afirmaţia era mai mult decît o descriere a condiţiei ei fizice. Reprezenta o provocare şi acea provocare se citea şi în ochii ei de un verde întunecat. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar aş fi putut să aştept anunţul pentrubotez, spuse el tăios. Eşti primul care află. Există vreun motiv? Chiar unul foarte bun. Insinuezi că aş avea vreo legătură cu sarcina ta? Nu, nu insinuez nimic. Copilul .e al tău. Ria lavender era extrem de calmă, dar Tayior se încinse din cap pînă-n picioare. Putea să-şi ia gîndul de la a înghiţi prea curînd, căci glandele lui salivare erau blocate şi se îndoia că aveau să mai funcţioneze vreodată. Spre surprinderea lui, începu să rîdă uşor. E o glumă cumva? Deloc, domnule MacKensie. Farsa n-a fost niciodată genul meu preferat de comedie. Nici al meu, numai că aşa pare, spuse el categoric. Fii convins că nimeni n-o să dea buzna în biroul ăsta să-ţi pună o puşcă în spate. Nu m-ar mira nimic după chestia asta. Ce ţi-a venit să apari aici plinăde graţie şi să-mi arunci bomba asta? N-am apărut plină de graţie, spuse Ria cu calm. M~arn înscris înaudienţă, am urmat toate căile necesare pentru a sta de vorbă cu un consilier al primăriei şi... Domnişoară Lavender, scuză-mă, dar cînd un cetăţean al acestui oraşvine în audienţă la mine, mă aştept să discutăm despre legile privind impozitele sau mijloacele de transport. Poate că ar fi trebuit să te sun la biroul companiei, dar m-am temut sănu crezi că aş vrea să discutăm afaceri. El îşi trecu degetele prin părul des de un castaniu închis. Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios. Cît se poate de serios. Nu-i o glumă proastă? Eu nu fac glume proaste, spuse ea cu un aer de superioritate. De unde naiba să ştiu asta? Nici nu te cunosc. Se priviră peste suprafaţa lustruită a biroului. Ria fu prilma care se uită în altă parte şi Tayfor zări o roşeaţă colorîndu-i obrajii. Era şi timpul, îşi spuse el, căci se simţise tulburat şi încins încă din clipa în care ea intrase. Era nevoie să o vadă roşind pentru a-şi da seama exact cît de mult o cunoştea, de fapt Mai ales că nu se mai întîlniseră decît o dată. Ah, scuzaţi-mă! Nu-i nevoie să vă scuzaţi. .Nu v-am înţepat cu scobitoarea? ~ Cîteva cusături şi o să fie ca nou, spuse el ridicînd din umeri indiferent şi sugîndu-şi degetul lovit. îmi pare rău, spuse Ria rîzînd. Nu face nimic. Vă rog să luaţi crevetele. Nici gînd. Dacă aţi pus ochii pe acel crevete, nici prin cap nu- mi trece să vi-l iau. Ria îi zîmbi acelui chip incredibil de frumos, care completa un trup superb. Înalt, subţire, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cămaşă albă şi cravată roşie. Cravată roşie? Doar era Ajunul Crăciunului. Cravata şi batista asortată de mătase, ale cărei trei colţuri se zăreau ieşind din buzunarul de la piept, erau concesii pe care el le făcea acelei sărbători. Unde alţi bărbaţi ar fi părut caraghioşi datorită unei asemenea frivolităţi, el o purta foarte bine fără să-I fie ameninţată masculinitatea. La acest lucru contribuia şi zîmbetul larg care îi dezvelea dinţii de un alb imaculat. Inocent, deschis şi cald. Din ce în ce mai cald, sau focul din propriul ei pîntec era aţîţat de acel zîmbet şi de acei ochi albaştri uluitori? Ria Lavender, spuse ea-mutînd farfuria în mîna stîngă pentru a i-o puteastrînge pe a lui. Taylor MacKensie. El încă nu avea farfurie, doar scobitoarea de cocktail cu care fusese gata să străpungă acelaşi crevete spre care ţintise ea. îi strînse mîna. - Acel Taylor MacKensie? întrebă ea şi mîna ei ar fi vrut să rămînă cuibărită în acea strînsoare caldă şi fermă o veşnicie. Există vreun acel Taylor MacKensie? Ochii lui făcură riduri !a colţuri cînd zîmbi. îi plăcea exteriorul. Şi exteriorul îl plăcea pe el. Ravagiile lui îl făceau să pară drăguţ. Deşi maxilarul acela pătrat numai drăguţ nu putea fi considerat. Sînteţi celebrul consilier de primărie MacKensie, candidat pentru funcţiade primar? El făcu o plecăciune rigidă. El şi nimeni altul. Încîntat, doamnă Lavender. Ria îşi lăsă capul într-o parte. Foarte inteligent. Ce anume? „Doamnă Lavender". E evident că vreţi să mă faceţi să vă spun dacăsînt căsătorită sau nu. El îşi coborî glasul foarte mult. Suspansul mă omoară. Este domnişoară şi niciodată n-a fost doamnă. Nemaipomenit, spuse el pocnind din degete. Totdeauna am avut unnoroc fenomenal. Încîntaţi de ce vedeau, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt pînă cînd cineva îl înghionti pe Taylor pe la spate. Mai vreţi creveţi? o întrebă el politicos. Am nfiîncat destui deja, dar mulţumesc. El îşi aruncă privirea peste masa încărcată cu delicatese. Atunci, curcan? Riei îi plăcea ce simţ al umorului avea. Deocamdată nu existase nimic în legătură cu el care să-i displacă. Şi îi plăcea curcanul. îi aruncă un zîmbet fermecător şi spuse: ~ Te rog. îşi luă şi el o farfurie şi începură să se servească, deşi acum mîncarea era ultimul lucru la care se gîndeau. Petrecerea organizată cu ocazia acelei sărbători de familia Graham devenise interesantă. Fiecare din ei venise din obligaţie şi îşi pusese în gînd să plece destul de repede. Taylor uită, însă, de scuza pe care intenţionase să le-o prezinte gazdelor, iar Ria era bucuroasă că nu mai trebuia să născocească una. Unde ne aşezăm? întrebă Taylor aruricîndu- şi privirea prin încăpereaaceea aglomerată, în căutarea a două locuri libere alăturate. Era cîte un scaun liber din loc în loc, dar el nu păru înclinat să sugereze nici unul din ele, ceea ce îi făcu plăcere Riei, care îl întrebă subit: Tu eşti tatăl copilului meu Cît de amabil ai de -gînd să fii? Pot să fiu extrem de nepoliticos şi, totuşi, să dorm noaptea, îi zise elaruncîndu-i un zîmbet diabolic. Atunci, urmează-mă. Făcîndu-: cu ochiul conspirativ barmanului, Taylor luă o sticlă de şampanie rece şi două pahare şi o urmă pe Ria care se îndreptă spre scară. Un covor persan era ţintuit de trepte cu nişte vergele din alamă, dar scara părea, totuşi, modernă datorită construcţiei în consolă. -Ai o „rochie de-a dreptul superbă, remarcă el în timp ce urcau. Ea îi aruncă o privire peste umăr. Ochii lui erau - aţintiţi asupra spatelui ei, dezgolit datorită decolteului foarte adîric al rochiei albastre plină de paiete. Şi în faţă era decoltată, coborînd adînc între sîni. Fusta era strimtă şi lungă pînă la genunchi. Mijlocul îi era strîns cu un cordon din acelaşi material cu rochia. Umerii căptuşiţi purtau un model din paiete argintii. O agrafă asortată îi finea o parte a părului lung şi drept. Mulţumesc. Cu plăcere. Scările duceau spre o galerie de unde se vedeau camerele de dedesubt. - O idee grozavă, spuse Taylor privind împreună cu ea în jos, la mulţimea gălăgioasă. Mă bucur că eşti de acord. Rămaseră o clipă lîngă balustradă, privindu- se. El părea mai pofticios după buza ei de jos decît după orice fărîmă de mîncare de pe farfurie. Ei i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie ciugulită. Pe aici, spuse ea răguşită puţin şi îl conduse într-o încăpere spaţioasă,luminată doar de focul unui cămin şi de pomul de Crăciun uriaş care se afla într-un coif. Camera en mobilată cu canapele şi fotolii albe, din piele, extrem de moi şi de confortabile. Covorul gros de culoare crem aproape că înghiţi tocurile înalte ale pantofilor din satin negru ai Riei. Aceasta traversă încăperea şi îşi puse farfuria pe măsuţa de cafea acoperită cu sticlă. întrerupătorul e în stînga ta, îi spuse ea lui Taylor, care rămaseînmărmurit în prag, uitîndu-se în jur apreciativ. Dar, dacă ai mîinile ocupate, aprind eu lumina. Te deranjează dacă o lăsăm aşa? Susţinîndu-i privirea, ea scutură din cap. De fapt, prefer aşa. Şi eu la fel. Veni lîngă ea, între canapea şi cămin, şi, printr-o înţelegere tacită, se aşezară pe jos. Ria îşi strînse picioarele sub ea, iar Taylor se rezemă cu spatele de canapea şi îşi ridică un genunchi. Desfăcu sticla de şampanie cu dexteritate, astfel încît dopul sări cu zgomot, dar lichidul nu se vărsă. Ria îşi înclină capul în semn de salut faţă de priceperea lui şi îşi ridică paharul. El i-l umplu. Cînd fu şi al iui plin, îl ridică spre al ei. Crăciun fericit, Ria. Crăciun fericit, Taylor. Privindu-se pe deasupra paharelor, băură şi se linseră pe buze. E mult mai bună decît punciul cu şampanie. Hm, spuse ea lăsînd lichidul acela efervescent să-i inunde gura înaintede a-i înghiţi răceala. Nimic nu e mai bun ca originalul. Taylor luă un aperitiv cu o măslină. De unde ai ştiut de camera asta? Eu am proiectat-o. Evident impresionat, el îşi înălţă uşor sprînce- nele. Decoratoare de interioare? Nu. Am sugerat doar cum să fie decorată. Eu ani fosî arhitecta. Tu ai fost arhitecta care a proiectat casa asta? .Ea încuviinţă. Mestecînd o roşie umplută cu salată de raci, Taylor îşi aruncă din nou privirea prin încăpere, văzînd-o cu alţi ochi acum. Începînd de la covorul de sub ei şi pîriă la tavanul înalt, li plăcea ceea ce vedea. Ria îşi dădu seama, de acest lucru după felul în care ochii lui zăboveau asupra fiecărui detaliu. Se aştepta ia un compliment, aşa încît, cînd îi auzi spunînd „Ninge", fu surprinsă. îşi dădu capul pe spate şi văzu că fulgi mari şi pufoşi se aşezau pe luminatoarele de deasupra capetelor lor. Ce minunat, un Crăciun alb, spuse ea visătoare. .. ~ Sînt tentat să-incep să cînt. Vrei? Ştii să cînţi? Reuşesc foarte bine sub duş. Atunci, mai bine, nu. Nu crezi că ştiu să cînt? Va trebui să mă însoţeşti sub duş ca să te convingi. Ria sorbi calmă din paharul de şampanie. Aluzia nu era jignitoare. Zîmbetul iui era prea dezarmant şi, totuşi, sexy, exact cum intenţionase Punîndu-şi paharul jos, ea îi privi printre gene. Eşti la fe! de periculos precum se spune, domnule MacKensie. Cine spune? întrebă el adulmecînd suspicios pasta de arişoa. Toată lumea care te acuză că eşti .uri Don Juan. Ah, ei, spuse el ridicînd din umeri indiferent, atît faţă de afirmaţia ei, cjtşi faţă de aperitivul pe care îi puse înapoi pe farfurie. Adversarii mei politici au răspîndit aceste zvonuri. Sau femeile nemulţumite. Cred că no sînt prea multe, spuse el zîrnbind cu tristeţe,. N-am vrut să spun că n-ai ii un politician şi un om de afaceri serios, zisesa cu sinceritate. Ştia din ziare că era proprietarul unei companii producătoare de articole electrice. In ciuda noroiului pe care îi aruncă adversarii tăi, cred că o să cîştigi alegerile. Vei vota pentru mine? Dacă-mi mai pui şampanie, spuse ea şi îi întinse paharul cu cochetărie. Ei i-1 umplu,'după care făcu acelaşi lucru şi cu  al său. Aş dori ca toate voturile să fie obţinute ia fel de uşor. De ce o să votezipentru mine? Pentru că gîndeşti modern. Poate puţin prea sincer şi agresiv. Bleeker m-a numit un „dur". Ea rîse cînd auzi părerea adversarului său. Descrierea se potriveşte, deşi sînt sigură că Bleeker n-a vrut să-ţi facăun compliment. Nu cred că ai lăsa pe cineva să-şi bată joc de tine. Ai dreptate. Am crescut într-o suburbie, un puşti ca toţi puştii, dar le veneam de hac ticăloşilor. îmi dai impresia unui om de acţiune. Unii se tem de schimbare, dar eudemult sînt de părere că oraşul ăsta are nevoie de ceva schimbări. - Sper doar că o să-i pot urni pe toţi nătărăii din consiliul primăriei. Dacă voi fi ales, mormăi el şi, peste cîteva secunde, adăugă pe acelaşi ton: La naiba. Ce este? Pînă la urmă am uitat să-mi pun curcan. Uite, ia de la mine, spuse ea întinzîndu-i farfuria, dar el ridică ambele mîini. Nu, zău, nu se poate. Era ea ameţită sau protestul lui era prea exagerat şi caraghios? Haide. Insist. în fond, eu ţi-am luat crevetele. Apucă o bucăţică de carnealbă şi i-o întinse. El se uită la ea de parcă ar fi fost ultima fărîmă de mîncare de pe pămînt şi el nu era demn să o mănînce. L-ai cîştigat într-o luptă dreaptă. Te rog, spuse ea apropiindu-şi mîna de gura lui. Bine, dacă insişti. Muşcă din bucata aceea gustoasă de piept de curcan. Riei nu îi trecuse niciodată prin cap că dinţii puteau fi sexy, dar simţi muşcătura chiar în stomac. Era o senzaţie extrem de tulburătoare. îi simţea răsuflarea caldă pe degete. Carnea era atît de fragedă, încît putea fi tăiată cu furculiţa, dar el mişcă din cap într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut s-o reteze. Ea simţi un gol în stomac atît de puternic, de parcă ar fi coborît brusc pe panta cea mai abruptă a unui carusel. Delicios, spuse el. Bun şi gustos. -Îhî. Ea îşi dădu seama că el îi privea gura. Ochii lui nu clipeau, exact ca aceia ai unei pisici sălbatice şi ea se simţi vulnerabilă sub acea privire albastră. Mîna îi tremură uşor cînd se întinse spre piciorul paharului de şampanie. El încetă să o mai privească abia cînd ea se mişcă, rupînd vraja. Pomul ăsta îmi place mai mult decît cei de jos, spuse el. Ria se bucură că el schimbase subiectul. îi uşura tensiunea din piept. Zgomotul de jos se auzea îndepărtat. Din cînd în cînd, cîte un hohot de rîs străpungea liniştea din jur, dar, în general, singurul sunet din încăpere era al lemnelor din cămin şi şoapta ispititoare a hainelor de seară ori de cîte ori se mişca unul dintre ei. O atmosferă gen scoate-ţi-pantofii-şi-relaxează-te se lăsase asupra lor. Ea nu se mai simţise niciodată atît de relaxată. Nici atît de emoţionată. Ca o precauţie, îşi ţinu pantofii în picioare. Se uită la pomul de Crăciun. Rămurelele lui verzi şi frumos mirositoare fuseseră decorate cu beculeţe care licăreau, globuri de sticlă, beteală şi batoane de zahăr candel. Şi mie îmi place mai mult, spuse ea. Prefer ceea ce e mai demodat. Nu contează decît dacă îi poţi simţi mirosul. Exact. Cel de jos, din living-room, e superb, dar atît de formal. .. De neatins. A fost aranjat de un decorator profesionist. Dar îţi dai seama că ai caseil-au gătit pe acesta. Ornamentele sînt aşezate inegal. Gazdele, soţii Graham, aveau cîţiva copii şi numeroşi nepoţi. Ria îşi putea imagina rîsetele, glumele pline de afecţiune, ţipetele de plăcere care aveau să răsune între pereţii aceia a doua zi dimineaţă, cînd urmau să se deschidă numeroasele pachete. Aplecîndu-se mai aproape de ea, Taylor şopti: Dacă te uiţi mai bine, vezi că unele sînt stricate. Ea încuviinţă visătoare. Dar sînt cele mai îndrăgite. Cu cît mai vechi, cu atît mai bune. Amintesc de zilele de Crăciun din anii trecuţi şi nu vor fi aruncate niciodată. El îi atinse obrazul cu degetele. Doamna arhitect e sentimentală. Ea se înfioră de plăcere. Trebuie să recunosc. Renunţînd la a pretinde că mănîncă, îşi abandonară farfuriile. O altfel de foame pusese stăpînire pe ei, Nu avea nici un sens să o nege. Taylor o privea fix. - Nu m-am mai bătut niciodată'în scobitori cu o persoană afrt de drăguţă ca tine. Eşti sigură că eşti reală? Riei îi stătea pe limbă să-i spună: „Atinge-mă să te convingi", dar nu o făcu. El părea gata să treacă la atac. Dacă zvonurile erau adevărate, Taylor MacKensie nu avea nevoie de încurajări. Fie că erau răspîndite de adversarii săi politici din răutate sau nu, trebuiau să aibă vreo bază reală. Ria era prea cu capul pe umeri ca să se lase fermecată de cîteva cuvinte şi de un zîmbet seducător. Dar se simţea prea bine pentru a-l respinge, aşa că hotărî să menţină totul într-o atmosferă amicală şi plăcută. Ah, sînt cit se poate de reală. Ceea ce n-ai ştiut a fost că stomacul meuscotea nişte sunete extrem de lipsite de delicateţe cînd am zărit crevetele acela trandafiriu, spuse ea. -. Taci, acum, zise el astupîndu-i gura cu degetul. Mă faci să-mi lase gura apă. Pauză! îşi spuse Ria. Destul cu flirtul. Nu mai era inofensiv. Taylor MacKansie o făcea pe ea să-i lase gura apă. Camera slab luminată, şemineul, atmosfera sărbătorii de Crăciun aveau un efect periculos asupra ei. Simţea cum îşi pierde controlul şi ştia că trebuie să şi-l recapete. Poate ar fi bine să coborîm. El se încruntă, dar păru să-şi dea seama că era o idee bună. Situaţia le scăpa din mînă prea repede. Şi eu cred că ar fi bine. Sînt o mulţime de alegători acolo. Se ridică şi îi întinse mîna, pe care ea o acceptă bucuroasă. Ar fi trebuit să mănînce mai mult, căci şampania îi urcase direct la cap. Şi se scursese şi în picioare, acestea fiind, dintr-odată, nesigure. Se clătină uşor cînd se ridică, dar el o cuprinse pe după mijloc, lipind-o de el pentru cîteva clipe. - E în regulă? o întrebă cu o voce joasă care ei îi aminti de sunetele scoase de un animal în perioada de împerechere. Da, e în regulă. El îi dădu drumul, dar ea îi simţi ezitarea. Coborîră luînd şi farfuriile. îmi place casa, spuse el. E ceva inedit. Modernă, fără să fie rece. Mi-a plăcut cum a ieşit, spuse Ria cu modestie. N-o asculta. Se întoarseră amîndoi cînd auziră glasul gazdei lor. îmbrăcată într-o rochie de tafta ecosez care foşnea la.fiecare pas, doamna Graham îi aruncă un zîrnbet Riel şi o îrnbrăţişă cu afecţiune. E mult prea modestă, Taylor. Mă bucur foarte .mult că ai cunoscut-o pecea mai ingenioasă şi mai originală arhitectă a oraşului nostru. Am organizai: această petrecere numai cu scopul- de a-! prezenta capodopera. - Cred că aveţi un gusî excelent, spuse Taylor zimbind in felul sau. fermecător. Âtît in ce priveşte casele, cat şi arhitecţii. Doamna Graham o luă pe Flia de braţ şi o îndepărtă de Taylor.,. - O prietenă de-a mea arde de nerăbdare să te cunoască. Moare de invidie din cauza casei şi ar vrea şi ea una. Are o proprietate superbă ~ pentru numele iui Dumnezeu, Taylor, nu fi atît de posornorît. O să vorbeşti cu Ria mai tîrziu. Acum, fii drăguţ şi plirnbă-te puţin. Cred că o parte din bărbaţi joacă biliard. Reveni iîngă Ria trei sferturi de oră mai tîrziu,. O văzu în mijlocul unui grup strîns în jurul pianului mare şi alb. Taylor străbătu mulţimea pentru a ajunge iîngă ea şi pentru a i se alătura în cîntatul unui colind vechi. Bună. Bună. Ai jucat biliard? Da. Şi am cîştigat. Dar nu rni-am luat banii. Totdeauna de Crăciun sînt filantrop. începu un alt colind pe care îi cîntară şi ei. La mijlocul celui de ai doilea vers, Ria spuse: - Ai avut dreptate. Nu.,, Poftim? Nu te aud, spuse el şi se apleca destui de mult pentru ca buzeleei să-i atingă puful de pe lobul urechii. Ai avut dreptate, repetă ea, iar cînd el o privi nedumerit, ea adăugă: Nuştii să cînti. El rise şi îi strînse cotul. El luă haina lungă din blană de vulpe argintia din rnîna cameristei şi i-o puse pe umeri, aruncîndu-şi paltonul pe braţ. Porniră apoi spre uşa ele la intrare, unde soţii Graham îşi luau la revedere de la oaspeţi. A fost minunat. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi invitat, le spuse Riacelor doi şi o sărută pe doamna Graham pe obraz. Aceasta o bătu uşor pe mînă. Petrecerea a fost minunată pentru că această casă e minunată, şi casamea e minunată pentru că tu eşti minunată. Iar dacă te gîndeşti cumva că o să te las să pleci singură pe vremea asta, te înşeli amarnic. Sînt obişnuită să conduc pe zăpadă! exclamă Ria. Dar nu pe gheaţa asta pe care în mod greşit o numim drum, spusedomnul Graham. Voi fi îneîntat să o conduc acasă, spuse Taylor cu curajul unui voluntardin Alamo care trecea linia marcată cu sabia pe nisip. Excelent, spuse doamna Graham zîmbind larg. Dragul meu, să ai grijăsă contribui ia fondul pentru campania lui Taylor, îi zise ea apoi soţului. - Bine, dar maşina mea? protestă Ria, care nu era obişnită să i se poarte de grijă ca unui copil. O să trimit pe cineva mîine să ţi-o aducă. Acum ar fi timpul să plecaţi pînă nu se lasă şi mai mult gerul. 'Noapte bună, dragilor, şi un Crăciun fericit. Soţii Graham le făcură cu rnîna veseli şi îşi îndreptară atenţia asupra altor oaspeţi care plecau. Nevrînd să provoace o scenă, Ria nu avu de ales şi se supuse imboldului dat de Taylor cotului ei. Nu te superi, nu? o întrebă el aplecîndu-şi capul în ninsoarea puternică. -Nu. Tu? Bineînţeles că nu. Te-au pus în faţa faptului împlinit. N-ai prea avut de ales. Ba sigur că aveam, doar ţi-am spus mai devreme că pot. fi extrem denepoliticos, zise el şi îi strînse cotul puţin mai tare. Şi, în plus, chiar dacă n-ar fi spus ei, tot m-aş fi oferit să te conduc. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să ştiu că mergi singură pe vremea asta. Sînt sigură că mă pot descurca. El îşi ridică privirea spre cer. Nu-i joacă. Şi nu uita, spuse el strîngîndu-i cotul, ştiu cîtă şampanie ai băut.Rîzînd, trecură pe lîngă un şir lung de maşini parcate pe alee pînă ajunseră la o Corvette nouă. Căutîndu-şi cheile în buzunar, el îi spuse: Ştii, eu tot nu sînt sigur că eşti reală. Eşti superbă, talentată,deşteaptă, nostimă. Ai propriile tale bijuterii şi... Astea? întrebă ea arătînd spre cerceii cu diamante. Sînt false. Dar asta nu e, spuse el trecîndu-şi degetele peste gulerul hainei de blană.Ca să-i ţină mai cald, ea şi-l ridicase pînă aproape de urechi. .Haina fusese singura extravaganţă pe care şi-q permisese cînd se angajase la cea mai prestigioasă firmă de arhitecţi din oraş. Preferase să se învăluie în cîţiva yarzi de vulpe argintie decît să se închidă în interiorul de piele al vreunei maşini de lux. Ai deja propria- ta haină de blană, pe deasupra tuturor celorlaltecalităţi. Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine, spuse el privind-o prin . ninsoare. Poate că ai dinţii cariaţi. Ea îl ciupi uşor de nas după care urcă în maşină. Drumul era mult mai periculos decît se aşteptase ea. Era bucuroasă că soţii Graham insistaseră să meargă cu cineva, deşi nu credea - că Taylor MacKensie era cea mai bună alegere. Se simţea ameţită. Urechile îi ţiuiau şi nu era ecoul clopotelor de la biserică. Nu era sigură nici că toate cele zece degete de la picioare mâi erau la locul lor. Poate pentru că mersese pe zăpadă în pantofi de seară. Dar cum îşi putea explica faptul că, în rest, îi era foarte cald? Era adevărat că radiatorul maşinii funcţiona, dar căldura pe care o simţea ea provenea de sub propria-i piele. îşi spuse că băuse prea muit, sau atracţia lui Taylor MacKensie o îmbătase. Oricum, îi era ruşine că se purtase atît de prosteşte. Ştergătoarele se mişcau la fel de hipnotic ca un metronom. Fulgii de zăpadă dansau veseli în lumina farurilor. Noaptea avea un aer ireal. Dar dacă toate acestea erau fantezii, cine avea nevoie de realitate? De ce să nu se bucure de acea atmosferă atîta timp cît dura? Muzică? Poftim? întrebă ea şi el arătă din cap spre radio. Da, te rog, spuse eaapoi şi îi făcu cu ochiul: Dacă promiţi că n-o să cînţi şi tu. Se parg că toată lumea cîntă colinde în seara asta, spuse el după cecăută cîteva posturi. Mie-mi place. Mă bucur să le aud o dată pe an.- Şi mie. Cum de îfi petreci Ajunul Crăciunului singură? o întrebă ei deodată. Aş fi crezut că o duzină de pretendenţi au aşteptat la uşa ta. implorîndu-te să-ţi petreci cu ei această seară. Ria îi mulţumi în gînd pentru compliment. Bărbatul cu care mă văd e plecat. Există un bărbat? Da, şi are o mamă foarte în vîrstă în Florida, îşi petrece sărbătorile cu ea. .. Taylor digeră informaţia fără să spună nimic. Părinţii? S-au hotărît să plece în Anglia la nişte prieteni. Nu prea voiau în aceastăperioadă, dar eu i-am îndemnat să o facă. în fond, Ajunul Crăciunului e o seară ca oricare alta. Chiar crezi asta? o întrebă el aruncîndu-i o privire. Ea îi susţinu privirea puţin timp. Nu, spuse ea încet, scuturînd din cap, dar nu voiam ca ai mei să-şirateze călătoria din cauza mea. Şi bărbatul? Nu voiam să mă simt vinovată că-şi neglijează mama. Pentru a nu mai discuta despre ea, îl întrebă: Dar tu? De ce eşti singur? N-ai familie? Pe tata, dar el are o altă familie acum. El şi Janey locuiesc la LosAngeles. îi spuse că tatăl lui se recăsătorise cu o femeie mult mai tînără după moartea mamei lui şi că aveau doi copii împreună. Am un frate şi o soră vitregi îndeajuns de mici pentru a-mi putea fi copii.Sînt totdeauna binevenit acasă la ei, dar cred că prezenţa mea acolo îi face pe toţi să se simtă prost, temîndu-se să nu spun sau să nu fac ceva ce nu trebuie. Prieteni? Se referea la prietene, în mod clar, şi se urî pentru faptul că voia să ştie. Am fost invitat la schi împreună cu un grup. Cît de mare? El zîmbi dîndu-i de înţeles că ştia ce urmăreşte. Din şapte persoane. Printre care şi cea cu care mă văd. Dar amrenunţat în ultima clipă. De ce? V-aţi certat? Nu. Alaltăieri mi-am sucit glezna la tenis şi m-am gîndit că ar fi stupid sămerg aşa la schi. Atunci ne-am certat. Şi a plecat fără tine? El ridică din umeri. E o -persoană foarte independentă. Ciudat cum Crăciunul poate fi ori haotic şi exuberant, ori pustiu şi trist. Depinde dacă e petrecut cu cineva sau de unui singur. Cred că da. Deşi ar putea fi îngrozitor dacă ar fi petrecut cu o persoanăpe care nu o iubeşti sau nici n-o' placi măcar. Cred că ar fi mai groaznic decît clacă îl petreci singur. Ria îl dăduse adresa cînd plecaseră de la familia Gra aşa că ei merse direct fără să ceară lăm Tîhăruî şl uşuraticul candidat pentru funcţia ae primar-îş! cunoştea oraşul foarte bine. Oprind în fata casei ei, ei răsuci cheia în usa si îşi încetară activitatea - Aş putea... lartă-mă. ~ Şi eu te rog să mă-scuzi. Doamnele întîi. Voiam să spun doar că-ţi mulţumesc pentru că m-ai adus acasă. . ....Taylor întoarse capul şi privi prin parbrizul care se acoperea repede cu zăpadă. Ria îl. văzu muşeîndu-şî obrazul prin interior. El o privi din nou aproape imediat. Aş putea fi convins să beau o cafea. Ea ezită doar cîteva clipe, după care încuviinţă". El coborî şi veni să-i deschidă portiera. Degeţele iui o fineau cu fermitate de braţe în timp ce înaintau pe aieea alunecoasă. Ria scoase cheia din poşeta argintie şi deschise uşa. Aerul caid din interior îi îmbrăţişa pe aniîridoi ca un prieten vechi şi drag. Ria apăsă pe întrerupător,, Lampa de pe masă nu se aprinse, exact aşa cum se aşteptase. în schimb, se aprinseră beculeţele din'pomul de Crăciun. Ah, am uitat că am conectat instalaţia electrică la priza activată deîntrerupătorul ăsta, Ar fi trebuit să. pui un electrician să facă asta, zise el. Frumos pom. Mulţumesc. ~ în genul demodat, Lăsînd-o iîngă uşă, - el 'se duse spre şemineu/ uncie cărbunii roşiatici mai pîipîiau sub lemnele arse. Dădu ecranul la o parte, împrăştie cenuşa cu un vătrai şi puse doi buşteni care se aprinseră imediat. în lumina focului, fulgii de zăpadă topiţi din părul- şi de pe umerii lui sclipeau ca nişte diamante. El se întoarse şi se uită la ea. Ochii lui, chipul umbrit şi pasul lui hotărît cînd veni spre ea o făcură să tremure. Mă duc să pun de cafea, spuse ea cu răsuflarea tăiată, dar el o prinse de mînă.'-Ria? . Poftim. Ai zăpadă în păr, şopti el şi ea scutură din cap. El privi mişcarea senzuală a părului ei liber. E superb. Negru ca noaptea. Atît de strălucitor şi de mătăsos. Atît de seducător.Seducător era felul în care el îşi trecea degetele prin părul ei şi M răsfira pe umerii hainei de blană, îşi spuse ea. Privirea lui îi-alunecă pe faţă, pe" gît, pînă în .adîncul decolteuiui. Ria se înfiora. O să se încălzească imediat, spuse ea. Iubito, e deja cald." . "Vocea lui îi amintea de zumzăitul scăzut .al motorului maşinii. Puterea ascunsă în el era ţinută sub control. O mişcare greşită şi putea să devieze. Venind mai aproape, el îi luă faţa în mîini şi îi mîngîie obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. îşi plecă appi capul şi îşi plimbă buzele peste ale ei. Primul lui sărut fu uşor şi cercetător. Următorul fu ferm şi cercetător. Ria icni şi îşi feri capul repede. îmi pare rău, spuse el. Nu aveam nici un drept să fac asta. Doar că... lanaiba, am vrut să te sărut. - Ea îşi ridică din nou faţa spre el. Avea impresia că nu mai are oase şi se simţea uşoară ca aerul. Ochii li rămăseseră deschişi doar pentru -că erau lacomi să-l privească. Nu te scuza. Doar e Ajunul Crăciunului. ,.în cazul ăsta . . Ai avut dreptate, Ria, îi spuse el -cu un glas răguşit, mîşcîndu-şi buzelepeste gura ei umedă. Nimic nu e mai bun ca originalul. O trase la. piept şi mîinile lui o mîngîiară prin haina de blană pe care o azvîrli apoi ca pe o capă de matador. Aceasta ateriză pe canapea, la cîţiva paşi de ei. Mîinile lui curioase şi nerăbdătoare începură să o pipăie. îi exploră valea adîncă a şirei spinării, şoldurile, pulpele - partea din spate, laterală şi din faţă a acestora. Ea scoase un sunet de uimire cînd el îşi lipi palma de partea inferioară a trupului ei. Taylor nu îşi mişcă mîna-şi îi privi chipul cu o întrebare mută în ochi. Ea gîfîia uşor printre buzele întredeschi şi umede. Pieoapele i se ridicară uşor cînd ea isi înălţă privirea spre el şi, îşi mişcă trupul înainte, umplîndu- i palma cu triunghiul feminităţii ei. Amîndoi gemură de durerea delicioasă a dorinţei. El o mîngîie, o apăsă, căutînd sursa căldurii ei. în timp ce se sărutau cu disperare, el îşi scoase haina. Ria avu impresia că vesta lui trebuia să fi avut cel puţin,o mie de nasturi, dar, în cele din urmă, aceştia se desfăcură şi mîinile ei îi mîngîiau pieptul prin cămaşa albă de mătase. Ei îi puse mîinile pe umeri şl îi trase rochia încet în jos. Vîrfurile degetelor îi alunecară pe gît şi pe claviculă. Ea îşi dădu capul pe spate şi el îi sărută gîtul. Gura lui era deschisă, fierbinte şi extrem de posesivă. Ria începu să-i descheie nasturii de la cămaşă după ce i-o scoase din pantaloni. Cînd îi descheie pe toţi, îşi strecură degetele prin părul de pe pieptul lui. Se delecta cu pielea lui care vibra. Înconjurînd-o cu mîinile, el îi trase fermoarul rochiei. Corsajul îi căzu pînă Ia mijloc. Nu purta nimic pe dedesubt. în mod instinctiv, ea dădu să se acopere, dar el îi îndepărtă mîinile cu blindaje. - Nu te rog, şopti el. Eşti superbă. Fermecat, urmări mişcarea dulce a sînilor ei cînd ea îşi scoase mînecile .strimte.' El o atinse extrem de uşor cînd îi luă sinii în mîini. Apoi îşi lăsă mîinile să alunece în jos pe braţe pînă Ia încheieturi. Atunci, îi ridică mîinile şi i le împreună pe după gîtul lui. O ţinea strîns, piele lipită de piele. Pentru moment, era de ajuns. Dar apoi, gemetele Iw de plăcere deveniră răguşite de dorinţă. El îi mîngîie sînii, frecîndu-i sfircurile cu pricepere. Ridică unul la gură şi îl înconjură cu buzele. Limba lui umedă şi aspră îl făcu să se întărească imediat. Murmură ceva despre supt, după care îşi puse cuvintele în aplicare. Dorinţa o învăluia pe Ria cu fiecare mişcare a gurii lui. Cînd e! îi desfăcu cordonul şi îi trase rochia peste şolduri, singurul ei protest'fu că nu a făcut-o mai repede. Rochia acoperită în întregime de paiete alunecă la picioarele ei şi ea trecu peste acei morman sclipitor purtînd doar un portjartier negru, o pereche de bikini, negri şi ciorapi de mătase în pantofii cu tocuri înalte. . ' Taylor înjură uşor. Probabil că Moş Crăciun crede că am fost foarte, foarte cuminte, spuseel cufundîndu-şi toate degetele în părul ei negru şi pîrjolindu-i gura cu un sărut lung şi apăsat. Ridicînd-o în. braţe, o duse pe canapea. Privind-o cum se întinde peste haina de biană, el se dezbrăcă de restul veşmintelor. Gol şi minunat ele viril, se întinse lîngă ea. -Nu-i nici un secret că te doresc, spuse el strecurîndu-şi rnîna pe sub bikinii ei. Tu mă doreşti, Ria? Trupul ei spunea da.Degetele lui se cufundară în bogăţia ei umedă, dar voia să audă cuvintele rostite de gura ei frumoasă şi sexy. Spune-mi. . Da, te doresc. . Atunci, el se strecură între pulpele ei şi ea îşi trecu braţul pe după gîtul lui, trăgîndu-l mai aproape. Buzele li se uniră exact în clipa în care sexul lui tare, neted şi plin pătrunse adînc în ea. Cum s-a putut întîmpia aşa ceva? întrebă Taylor încruntîndu-se.- Tată! tău n-a avut niciodată o discuţie cu tine ca între bărbaţi despre păsări şi albine? îl.întrebă Ria cu dulceaţă în glas şi cuta dintre sprâncenele iul se adînci şi mai rnull Dacă da, atunci ştii cum s-a putut întîmpia. continuarea o gasiti aici....

Cautari periculoase de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -Te pup.Melina Lloyd mimă un sărut în direcţia surorii ei gemene.Am comandat un vin alb italian.Rece,uşor şi nu prea aromat,după cum spunea chelnerul care a fost aici.Vorbeam de el şi uite-1 că vine.Gillian se aşeză pe un scaun în faţa ei. Chelnerul oferi paharul de Pinot Grigio,vărsând puţin vin pe mână în timp ce-şi răsucea capul ras de la una la alta. -O,Doamne sfinte! -Suntem identice,spuse Gillian,scutindu-1 să mai întrebe. -Am rămas fară grai.Asemănarea e de-a dreptul năucitoare.Melina îi zâmbi glacial. -Sora mea ar dori ceva de băut.Dacă se poate.Tonul vocii ei,la fel de rece ca vinul,atrase atenţia omului. -Desigur,zise el,pocnindu-şi călcâiele.Scuze,scuze.Doamnă? -Apă minerală.Cu multă gheaţă şi puţină lămâie,te rog. -Mă întorc prontomente cu băutura şi ca să vă spun specialităţile zilei. -De-abia aştept,murmură Melina,în vreme ce chelnerul se îndepărta. Gillian se aplecă în faţă şi şopti: -Prontomente e un cuvânt? -Dar năucitoare?Surorile izbucniră în râs. -Mă bucur că te văd veselă,remarcă Gillian.Când am ajuns aici,păreai suficient de âfnoasă ca să-ţi arăţi colţii.ț -Sunt puţin iritată,admise Melina.A trebuit să conduc un autor la aeroport în dimineaţa asta,ca să prindă cursa de cinci cincizeci şi opt.Cinci cincizeci şi opt! Autorii călătoresc la asemenea ore scandaloase doar pentru a ne înfuria pe noi,agenţii însoţitori. -Cine era individul ăsta atât de matinal? Cineva interesant? -I-am uitat numele.E la prima carte:Trataţi-vă copiii ca pe nişte animale de casă. Subintitulată: Cu rezultate uimitoare. -Puştii de doi ani fac sluj şi latră la comandă? -Nu ştiu.N-am citit-o.Dar cineva a făcut-o.Ocupă locul trei pe lista celor mai bune cărţi publicate de New York Times. -Glumeşti. -Jur că nu.Dacă are priză la public,o să se vândă.În ziua de azi,până şi eu pot scrie o carte.Numai că nu-mi trece prin minte nimic interesant.Căzu pe gânduri câteva clipe.Eventual să scriu despre faimoşii şi infamii pe care i-am cunoscut şi de-abia i-am suportat timp de o zi.Însă probabil că aş fi dată în judecată. Chelnerul se întoarse cu apa minerală pentru Gillian şi cu un coş din argint cu pâine.Îşi recită monologul sofisticat,ce cuprindea mai multe adjective decât feluri de mâncare.Se retrase îmbufnat după ce surorile comandară doar jumătăţi de avocado umplute cu salată de creveţi.Melina îi întinse coşul lui Gillian,care rupse o felie de pesmet garnisită cu miez de nucă. -Dar despre gemeni? Ai putea scrie despre asta. -Aşa,în general? Domeniul ar trebui limitat. -Cei care se îmbracă la fel şi ceilalţi? -Posibil. -Care se întrec pentru a capta atenţia părinţilor? -Şi mai bine.Ce zici de comunicarea printr-o nefirească telepatie? Melina sorbi puţin vin,privind-o pe Gillian peste marginea paharului. -Asta mă face să constat că sora mea geamănă pare teribil de interiorizată astăzi. Ce s-a întâmplat?Înainte de a răspunde,Gillian înghiţi repede pesmetul şi îşi scutură degetele de firimituri. -Am făcut-o. -Ai făcut-o? -Ştii tu.Involuntar îşi coborî glasul.Lucrul la care m-am gândit în ultimele câteva luni.Melina fu cât pe-aci să se înece cu excelentul vin italian.Ochii ei cenuşii,replică fidelă a ochilor lui Gillian,se îndreptară spre mijlocul surorii ei,mascat de tăblia mesei.Gillian râse. -Nu se vede.Mă rog,nu încă.Am venit aici direct de la clinică. -Adică azi? Chiar acum? Aş putea deveni mătuşă în timp ce vorbim? Gillian râse din nou. -Aşa cred.Dacă chestiile alea mici fac ce-ar trebui să facă,dacă se duc acolo unde trebuie,înotând în susul curentului. -Doamne,Gillian.Mai luă o gură de vin.Chiar ai făcut-o? Ai făcut-o.Te porţi aşa de...normal.Eşti atât de relaxată. -Ginecologul ar fi încântat să mă vadă aşa.Şi-a permis să-mi spună să mă relaxez.De parcă aş fi putut.În primul rând,pentru că suporturile alea metalice erau reci ca gheaţa şi nu prea te îndemnau la relaxare.Pe urmă,era vorba despre punctul culminant al mai multor luni de frământări lăuntrice.N-am luat uşor decizia asta.Inseminare artificială,folosind sperma unui donator.Gillian cântărea de luni de zile argumentele pro şi contra.Melina era convinsă că sora ei geamănă reflectase îndelung asupra acestui subiect,însă continua să aibă câteva nelămuriri. -Ai studiat chestiunea din toate punctele de vedere,Gillian? -Cred că da.Aşa sper.Deşi s-ar putea să existe aspecte la care nu m-am gândit. Aceste aspecte neluate în seamă o îngrijorau pe Melina,dar nu- i exprimăș temerile. -Uneori deveneam atât de nehotărâtă,incât eram tentată să resping ideea.Voiam să contest până şi faptul că-mi trecuse vreodată prin minte şi să uit de ea.Dar gândul ăsta pusese stăpânire pe mine şi n-am mai putut scăpa de el. -Ăsta-i un semn bun.Atunci când ceva ne acaparează in asemenea măsură,există de obicei un motiv serios. -Din punct de vedere fizic,n-a existat nici un impediment.Sunt perfect sănătoasă. Am citit tot ce-am găsit despre metodele alternative de concepere a unui copil. Şi cu cât citeam mai mult,cu atât mai contrariată deveneam. Sincer vorbind,am încercat chiar să mă conving că n-are rost. -Şi? -Şi n-am găsit nici un motiv să n-o fac.Zâmbi fericită.Aşa că am făcut-o. -Te-ai dus la Clinica Waters? Gillian încuviinţă. -Au multe succese şi o reputaţie solidă.Mi-a plăcut doctorul.A fost foarte amabil.Răbdător.Mi-a explicat totul amănunţit.Am luat o hotărâre bine documentată.Încântarea ce se citea pe chipul ei demonstra că Gillian era de-a dreptul fericită. -De ce nu mi-ai spus?Aş fi venit cu tine dacă mi-ai fi cerut.Te-aş fi ţinut de mână.Ţi-aş fi acordat tot sprijinul. -Ştiu asta,Melina.Tu şi cu Jem sunte i singurii oameni cu care am discutatț despre asta.Îmi pare rău că nu ţi-am comunicat hotărârea mea.Însă,Melina ..Ochii i se umeziră i o privi rugător.Te rog să înţelegi.Am trecut punctele deș   vedere i opiniile tale i ale lui Jem prin filtrul predispozi iilor voastre.ș ș ț -Eu... -Ascultă-mî,te rog.După ce s-a spus i s-a făcut totul,după ce au fost exprimateș            toate sugestiile.eu am fost cea înseminată.Dacă o să fie bine,eu o să port fătul şi o să nasc copilul.Aşa că eu trebuia să iau decizia.Singură.Am vrut să- i spun,ț după ce am luat hotărârea,dar n-am vrut ca ea să fie.... -Schimbată. -Nici măcar pusă la îndoială. -Dar eu o respect.Serios.Îşi întări spusele luând mâna lui Gillian şi strângându-io.Jem a fost acolo? -Nu. -Tot nu-mi vine să cred,zise Melina,aruncând iarăşi o privire spre pântecele ei. Cum au...? Cum e de fapt...? -Ieri,un test de urină indica o creştere a activităţii hormonale,ceea ce înseamnă că urma să am o ovulaţie în următoarele douăzeci şi patru până la treizeci şi şase de ore.Am sunat la clinică şi am stabilit o întâlnire.E ceva foarte special.Acolo folosesc un cateter intrauterin.Melina o asculta fermecată pe Gillian,care-i descria procedura. -Te-a durut? -Deloc. -De unde provenea sperma? -De unde crezi? Melina zâmbi. -Mă gândeam la locul geografic. -Clinica Waters are propria ei bancă de spermă,dar preferă să nu folosească  o mostră de pe plan local pentru un pacient din aceeaşi zonă. -Bine gândit. -A mea provine de la o foarte cunoscută bancă de spermă din California.Mostra a sosit azi-dimineaţă într-un recipient cu gheaţă.Apoi a fost dezgheţată şi spălată... -Poftim? -Ăsta-i termenul.Sperma e amestecată cu o proteină şi introdusă într-o centrifugă,astfel încât ceea ce se pune în cateter să fie...Râse.Spermă concentrată,cred că aşa poate fi numită,încheie ea. -Mă gândesc la o mie de bancuri pe tema asta,dar o să-mi ţin gura. -Mulţumesc. -Simţi ceva deosebit? -Nimic.De fapt,am şi moţăit dugă intervenţie.Trebuia să rămân culcată vreo jumătate de oră.Îmi amintesc că a venit infirmiera,mi-a spus să mă îmbrac şi să mă duc în biroul directorului.Acesta mi-a vorbit cu optimism despre succesele lor şi m-a sfătuit să nu mă descurajez dacă n-o să meargă de prima oară.Pe urmă am plecat şi-am venit direct aici.Mulţumită de explicaţiile primite de la Gillian, Melina se lăsă pe spătarul scaunului şi privi cu atenţie chipul surorii ei. -Mamă,mamă.E de-a dreptul năucitor.După ce făcură haz din nou amintindu-şi de uimirea chelnerului,ea spuse: -Mie mi se pare că cea mai delicată treabă a fost să faci pipi pe bucăţica aia de hârtie pentru test. -A fost nevoie de o anume îndemânare.Am ajuns destul de pricepută. -Şi,sincer...Melina se opri şi dădu din mâini,ca pentru a alunga fraza neterminată.Nu contează.N-ar trebui să spun nimic. Gillian înţelesese la ce se gândea sora ei. -Voiai să zici că tu preferi metoda clasică de fertilizare.Melina trase cu un pistol imaginar spre ea. -Mă cunoşti bine. -Tata spunea mereu că ne seamănă şi minţile. -Consideră-mă vulgară,zise Melina,ridicând exagerat din umeri dar eu prefer carnea şi sângele cateterelor şi suporturilor.Metalul rece nu are aceeaşi putere de seducţie ca un piept fierbinte de bărbat şi nişte picioare păroase care se freacă de mine sub a ternut.Ca să nu mai vorbesc despre instrumentul sexual.ș -Te rog!Nu pomeni despre instrumentul sexual. -Nu ţi-a lipsit răsuflarea sacadată?Acea minunată ascensiune?Senza ia aiaț ge”O,doamne ,via a e frumoasă?”Nici măcar pu in?ț          ț   -Nu e vorba despre sex.N-am făcut-o pentru senzaţii tari.Am făcut-o ca să am un copil.Melina suspină. -Te tachinez doar.Încruci ându-şi braţele pe masă,ea continuă pe un ton seriosș                : Adevărul fundamental e că vrei un copil. -Aşa e.Ăsta-i adevărul fundamental. -Asta-i bine,spuse Melina,zâmbindu-i afectuos surorii ei.După un moment de gândire,adăugă: Păcat că Jem trage cu gloanţe oarbe.Ai fi putut împuşca doi iepuri dintr-un foc.Sex şi un copil în acelaşi timp.Chelnerul le aduse comanda. Mâncarea era ornată cu panseluţe şi arăta prea bine pentru a fi consumată. Folosind furculiţa,Gillian se juca cu floarea aşezată deasupra salatei de creveţi. -Jem şi-a făcut vasectomia cu mult înainte de a mă cunoaşte. -Eu consider asta un mare noroc.Melina ridică paharul cu vin în semn de urare.E un tâmpit. -Melina,spuse Gillian reprobator. -Îmi pare rău.Dar nu-i părea,iar Gillian ştia că scuza nu era sinceră.Dar e un neisprăvit,Gillian.Nu te face fericită. -Nu-i adevărat.Sunt fericită. -Zău?Mie nu-mi pari îndrăgostită lulea.Doar dacă nu mi-a scăpat ceva.Aşa să fie? -Evident că ţi-a scăpat.Îl iubesc pe Jem.Melina înălţă o sprânceană cu scepticism. -Serios,insistă Gillian.Dar care relaţie e perfectă?Nu poţi avea totul deodată.Ar însemna să ceri prea mult cuiva dacă ai pretinde să-ţi împlinească toate nevoile şi dorinţele. -În cazul tău,un copil.Ţi-ai dorit unul de când erai tu însăţi o copilă.Tu te jucai cu păpuşile,în vreme ce eu preferam patinele cu rotile. -Tot mai vrei să participi la „Derbiul patinatorilor”? -Da,şi sunt iritată că a apărut modelul ăsta cu roţile pe un singur rând,cu care mergi mult mai greu.Gillian râse. -Uneori mama ne putea deosebi doar uitându-se la genunchii no tri.ș -Ai mei erau juli i.Râserp,amintindu- i însă treptat zâmbetul Melinei dispăru.ț ș -Dacă sterilitatea lui Jem e obstacolul în calea unei rela ii perfecte,cere-i săț renun e la vasectomie.ț -Am deschis o dată discu ia asta.Nici n-a vrut să audă.ț Atunci cum a reac ionat la decizia ta?ț -Surprinzător de bine. De fapt,de câte ori aveam îndoieli,el m-a încurajat să merg până la capăt. -Hmm.Melina era mirată de ce auzea.Ei bine,aşa cum i-am mai spus,e un tipț   teribil. -Să nu vorbim despre Jem.De câte ori vorbim despre el,ajungem să ne certăm şi nu vreau să-mi stric ziua.În ce-1 priveşte pe Jem,hai să admitem că nu ne înţelegem.În regulă? -Din partea mea,da.Mâncară o vreme în tăcere,apoi Melina zise: -Încă ceva.Gillian protestă,dar sora ei continuă: Dacă procedura are succes şi vei naşte,va fi un test dur pentru sentimentele lui Jem. -M-am gândit la asta. -Ai grijă,Gillian.Dacă apare un copil,s-ar putea ca realitatea să nu fie aşa de roză pe cât pare.Momentele pentru poze nu apar la fel de des ca scutecele murdare.E posibil ca Jem să nu fie la fel de înţelegător pe cât te-a lăsat să crezi.Şi,ca să fiu corectă,probabil că îşi închipuie că o să se descurce. Se opri şi luă o înghiţitură de vin,după care se hotărî să-şi exprime gândurile care-o tulburau.Ea şi cu Gillian fuseseră întotdeauna de o sinceritate brutală una faţa de cealaltă. -Mă tem că atitudinea lui se va schimba după na terea copilului.Oricărui bărbatș îi vine greu să accepte ceea ce,la urma urmei,înseamnă progenitura altuia,nu-i a a?În cel mai fericit caz,Jem va păstra anumite îndoieli.Pote i uneleș ș resentimente. -Anticipez o anume reticenţă,zise Gillian.Şi am ţinut cont de ea.Dar nu-mi puteam întemeia decizia pe posibilităţi şi speculaţii.Trebuia să încetez cu întrebări gen „şi dacă?”,altfel n-aş mai fi făcut-o niciodată.Dacă tot m-am hotărât,e preferabil s-o fac mai devreme decât mai târziu.Peste câteva luni, împlinim amândouă treizeci şi şase de ani. -Nu-mi aminti. -Eu am fost tot timpul conştientă că ceasul meu biologic bate.Nu-1 mai puteam ignora. -Înţeleg.Gillian puse jos furculiţa. -Serios,Melina? Chiar înţelegi?Fiecare din ele îşi dorise mereu aprobarea celeilalte.Melina preţuia părerea lui Gillian şi avea încredere în ea mai presus de orice; la fel proceda şi sora ei. -Da,răspunse încet Melina,înţeleg.Numai că nu-ţi împărtăşesc sentimentul.Eu n-am simţit niciodată nevoia presantă de-a avea un copil.Cu un zâmbet trist, adăugă: Mai bine aşa,nu? Viaţa mea,viitorul meu,totul e legat de afaceri. Se întinse peste masă şi o bătu uşor pe mână pe Gillian. -Poate că instinctul matern e singurul lucru care ne deosebeşte.Cred că tu ai luat amândouă porţiile,pe-a ta şi pe a mea.Dacă e ceva atât de puternic,ai fi greşit ignorându-1.Trebuia să-i dai curs; altfel n-ai fi fost niciodată fericită.Cred că decizia pe care ai luat-o a fost cea potrivită pentru tine. -O,Doamne,sper că da.Deşi ştia ce semnificaţie avea această experienţă pentru Gillian Melina fu surprinsă de emoţia din vocea surorii ei. -Îmi doresc foarte mult un copil,dar dacă...dacă acest copil nu mă vrea? -Poftim? -Dacă instinctul meu matern e fals şi eu nu sunt o mamă bună? -Nici o şansă. -Spui aşa fiindcă ştii că asta vreau să aud,Melina. -Spun întotdeauna ceea ce cred.O să fii o mamă ideală. -Vreau să fiu.Expresia lui Gillian,tonul vocii ei îi trădau hotărârea.De i nici unaș dintre ele nu se emo ionau din senin,Gillian părea gata să izbucnească înț      plâns,fapt ce putea fi atribuit cre terii activită ii hormonale sau reprezenta un altș ț semn al profunzimii sentimentului ei.Ea se stăpâni şi zise: -Dintre toate hotărârile pe care le-am luat în viaţă,asta e cea mai importantă. Dintre toate deciziile pe care s-ar putea să le iau în viitor,asta va rămâne cea mai importantă.Nu vreau să eşuez.Pur şi simplu nu accept. -Şi n-o să eşuezi,declară ferm Melina. -Vreau ca pruncul meu să fie la fel de fericit cu mine pe cât de fericită voi fi eu cu el.Sau cu ea. -O să se considere cel mai norocos copil din lume.Mi-aş dori să fiu la fel de sigură şi de alte lucruri pe cât sunt de ăsta.Vei avea un succes formidabil ca mamă,Gillian.Aşa că scoate-ţi din minte posibilitatea eşecului.Goneşte-o. Îngroap-o.N-o să se întâmple.Sprijinul ferm acordat de sora ei hotărârii pe careo luase o făcu pe Gillian să zâmbească uşurată.Clipi des,ca să-şi alunge lacrimile. -În regulă.Îndoielile mele sunt izgonite şi îngropate în mod oficial. -Ei bine,slavă Domnului că am scăpat de problema asta.Melina ridică din nou paharul. -Pentru tine şi pentru ştiinţa medicală modernă.Sper că mormolocii ăia microscopici îşi fac treaba!Ciocniră paharele.Gillian zise: -Rata succesului-chiar dacă toate sistemele func ionează,ca în cazul meu-e deț numai douăzeci i cinci de procente.S-ar putea sa fie nevoie de mai multeș    încercări. -Nu asta ne-a spus mama înainte de prima întâlnire cu băie ii.ț Râseră,amintindu- i de pudoarea mamei lor atunci când venea vorba despre sexș și de averismentele ei cu privire la poten ialele riscuri.ț -Îţi aduci aminte de lectura aia? Nu ştiam că există atâtea eufemisme pentru părţile corpului şi pentru relaţiile intime!exclamă Melina.Dar mesajul transmis limpede era că o singură dată este suficient ca să faci un copil. -O să vedem.Doctorul m-a asigurat că ăştia sunt buni înotători. -Chiar aşa le-a zis,înotători? -Jur.Chicotiră ca nişte adolescente la auzul unei glume porcoase.În cele din urmă,Melina îi făcu semn chelnerului să ia farfuriile şi comandă cafele. -Ce ştii despre donator? -E doar un număr,selectat de pe o listă de donatori echivalentă cu un catalog Spiegel.Dintre toţi candidaţii,el s-a potrivit cel mai bine pretenţiilor mele. -Culoarea părului.Culoarea ochilor.Forma corpului. -Astea,împreună cu înclinaţiile,pregătirea şi coeficientul de inteligenţă. -Deci ai cerut doar un număr dintr-un catalog? întrebă nedumerită Melina. -E o procedură ştiinţifică. -Biologie.Reproducerea umană redusă la cea mai clinică formă. -Exact. -Dar...Gillian zâmbi,înţelegând că fusese prinsă în cursă.Surorile nu puteau ascunde vreun gând una de alta pentru multă vreme. -Dar eu sunt o fiinţă umană,iar trupul meu nu e o eprubetă pentru teste.Nu pot fi atât de obiectivă pe cât ar trebui.Privind în gol,spuse calm:Cu ajutorul unei persoane fară nume,sper să creez o nouă fiinţă.Un copil.O personalitate.Un suflet.Fireşte că mă întreb cine e donatorul şi cum arată. -Cum s-ar putea altfel?Sigur că te întrebi.N-ai nici o informaţie? -Nimic.Probabil că e un student la medicină care a avut nevoie de nişte bani de buzunar. -Şi căruia îi place să se masturbeze.De fapt,tuturor le place asta,nu? Melina îi făcu cu ochiul bărbatului aşezat la masa alăturata.Omul îi zâmbi,flatat de acel semn.Observând manevra,Gillian o mustră discret: -Vezi cum te porţi. -Nu ştie ce-am spus.Şi din acest punct de vedere,erau diferite.Melina avea tendinţa de a spune ce gândeşte,pe când Gillian era mai rezervată.Melina spunea şi făcea lucruri la care se gândea şi Gillian,însă era prea inhibată să le pună în practică.Aveau aceleaşi porniri,dar Melina le dădea frâu liber:plonja cu capul înainte de pe cea mai înaltă trambulină.Gillian rămânea mai mult timp cu degetele picioarelor prinse de marginea ei înainte de a îndrăzni să sară.Melina admira circumspecţia surorii ei.Gillian pretindea că e invidioasă pe curajul Melinei.Lăsându-1 pe domnul de la masa alăturată să creadă ce voia,Melina o întrebă pe Gillian cât avea să dureze până când se va şti dacă inseminarea artificială avusese succes. -O să mă duc peste o săptămână pentru un test sanguin. -O săptămână întreagă!Ţi s-a impus vreo restricţie? -Nici una.Mă pot ocupa de activităţile mele cotidiene. -Lucrezi? -Am o întâlnire azi după-amiază. -Sexul? -Feminin. -Foarte amuzant.Înţelegi ce vreau să spun. -Înţeleg ce vrei să spui,dar nu,nu există restricţii.De fapt,doctorul mi-a spus că, dacă am un partener care e de acord să am un copil,ne-ar încuraja să facem dragoste cât mai curând E ceva benefic,din punct de vedere psihologic,pentru cuplurile sterile care au recurs la sperma unui donator după ce toate celelalte încercări au eşuat.Dacă cei doi au relaţii intime în ziua inseminăni,există întotdeauna posibilitatea ca... -Sperma partenerului să fie cea care fertilizează ovulul -Exact. Melina îşi apăsă tâmplele cu degetele arătătoare. -Doamne,asta duce... -Departe.Ştiu.Există o mulţime de aspecte ale chestiunii.Nenumăraţi factori de luat în considerare.Probleme etice şi religioase care trebuie studiate şi rezolvate favorabil.Dar nu regret că am făcut-o.Şi nici n-o să încep să mă îndoiesc de hotărârea mea acum,după ce am pus-o în practică.De fapt,dacă n-o să rămân gravidă acum,o să încerc în mod sigur încă o dată.Până de curând,gândurile mele despre maternitate erau confuze.Se situau într-un viitor îndepărtat. Acum,după ce am făcut pasul necesar pentru a rămâne însărcinată,s-au cristalizat.Vreau un copil,Melina,scutece murdare şi tot restul.Vreau asta foarte mult.Un fiu sau o fiică de care să am grijă.Cineva care să aibă nevoie de dragostea mea.Cineva care să mă iubească.Melina simţi un nod în gât. -Încerci să mă faci să plâng? Gillian îşi reţinu lacrimile.Mângâindu-şi abdomenul,zise: -O să fie o săptămână lungă.Melina îşi trase nasul,nemulţumită că devenise atât de sentimentală. -Ai nevoie de distracţie,afirmă ea.Ceva care să-ţi alunge gândurile şi să facă timpul să treacă mai repede. -Ca de exemplu? -Mă gândesc.Îşi lovi uşor buzele cu degetele,apoi faţa i se lumină.Avea o idee excelentă,dar urmată imediat de exasperare.La naiba!exclamă ea,lovind cu palma tăblia mesei.Nu-mi vine să cred că sunt pe cale să-ţi propun aşa ceva. -Ce anume? -Ei,ce dracu'!spuse ea,hotărându-se brusc.Se aplecă peste masă şi zise cu entuziasm:Du-te în locul meu în seara asta. -Ce? Unde? -Ghici pe cine însoţesc în seara asta. -Nu-mi pasă. -Ba da.Pe Christopher Hart. -Astronautul? -A-ha.Ti-au strălucit ochii când i-ai rostit numele. -Dacă mi-au strălucit,deşi mă îndoiesc,a fost pentru că sunt impresionată că sora mea a fost aleasă să însoţească o asemenea personalitate.Nu cumva s-a întors de curând dintr-o misiune în spaţiul cosmic? -Acum trei luni.A îndeplinit o misiune dificilă de salvare a unui important satelit militar.Esenţial pentru pacea mondială sau ceva de genul ăsta. -Ce face la Dallas? -Primeşte un premiu de la o asociaţie universitară.Îi dau nu ştiu ce mare diplomă,la un banchet oficial care va avea loc la Adolphus.Zâmbi maliţios.Vrei să-1 cunoşti? -Habar n-am de meseria ta!exclamă Gillian.Aşa cum tu nu ştii să vinzi proprietăţi comerciale. -Munca ta e dificilă.E vorba despre rate ale dobânzilor,planuri şi aşa mai departe.A mea e floare la ureche.Ce crezi că trebuie să ştii? -O mulţime de lucruri. -Nu prea.Îl iei pe om la începutul serii şi-1 părăseşti la sfârşitul ei. Desigur,simplifica mult descrierea activităţii ei.Îşi făcuse ucenicia timp de mai mulţi ani,înainte ca patronul ei să se pensioneze şi să-i vândă ei afacerea.Sub conducerea ei,firma îşi extinsese activitatea. În esenţă,în afară de cazul când o celebritate vizita Dallasul însoţită de propriul său anturaj,ea,ori unul dintre cei trei funcţionari ai ei,atent selecţionaţi şi antrenaţi,răspundea de acea persoană până când pleca în siguranţă spre următoarea destinaţie.Ea era şofer,confident,ghid la cumpărături-orice dorea clientul să fie.Uneori bombănea că îşi pierde timpul în mod ridicol,insă nemulţumirea ei era mai mult un moft pentru că munca îi plăcea.Afacerea prosperase fiindcă era pricepută.Nu-şi făcea griji dacă Gillian îi ţinea locul într-o seară.Ca i ea,Gillian,care avusese de-a face cu oameni străini,nu va rămâneș        mută în prezenţa lui Christopher Hart.Vânduse proprietă i unor oameni mult maiț importanţi decât acel cosmonaut.În plus asta ar fi ţinut-o departe de Jem Hennings pentru o seară,ceea ce în ochii Melinei reprezenta un câ tig.ș -Ştii unde e Adolphus,da? -Las-o baltă,Melina,zise Gillian,rostind apăsat fiecare cuvânt -El locuieşte la hotelul Mansion.Îl iei de acolo şi-1 duci în centru pe la... -Nu mă asculţi. -Nu ascult scuze neîntemeiate.Nu mi-ai oferit nici un motiv serios pentru care să nu te duci. -Cum vine asta? Nu mai suntem copii.Adulţii nu se joacă aşa. -Ne-am putea descurca printr-o substituire. -Sigur că am putea,dar nici nu intră în discuţie. -De ce? -Fiindcă e o nebunie. -Colonelul Hart nu mă cunoaşte de-o viaţă.Care-i problema? Gillian continua să-i ignore argumentele. -Am şi eu treburile mele!Sunt pe cale să conving o agenţie de publicitate să semneze un contract de servicii în valoare de trei milioane.Mă întâlnesc cu ei azi după-amiază,pentru a pune la punct termenii afacerii cu vânzătorul.Pe deasupra, Jem vine la mine diseară.Aşa că îţi mulţumesc pentru idee,dar răspunsul e nu. -Christopher Hart e tare,tare,tare,o tachină ea cu voce cântată. -O să-mi vorbeşti despre el mai târziu. -Ultima şansă.Să te duci,să te duci... -Nu,Melina. -Te-ai dus.Încruntată şi bombănind că Gillian era o morocănoasă,Melina ceru nota şi insistă să plătească ea.După ce ieşiră din restaurantul elegant,doi angajaţi de la parcare le aduseră maşinile.Unul din tineri le privea atât de concentrat,încât aproape că lovi celălalt automobil cu spatele.În timp ce-şi luau rămas-bun, Melina făcu o ultimă încercare. -O să regreţi că ai ratat ocazia asta. -Oricum,îţi mulţumesc. -Gillian omul e un erou naţional!Ai putea petrece seara cu el.Ar putea fi cel mai frumos cadou pe care ţi-1 fac după ce ţi 1-am prezentat pe iluzionistul ăla. -Îţi mulţumesc pentru gândul bun. -A,m-am prins.Mai eşti şi-acum bosumflată. -Bosumflată? -Fiindcă n-am reuşit să-ţi aranjez o întilnire cu Kevin Costner luna trecută. Gillian,ţi-am spus de o mie de ori că are un program foarte încărcat.Nu exista nici o şansă.Râzând,Gillian se aplecă şi o sărută pe obraz. -Nu sunt bosumflată.Te iubesc,surioară. -Şi eu. -Distrează-te cu astronautul.Melina făcu cu ochiul,lungind cuvintele: -Fii sigură că o să-ncerc. -Vreau amănunte,îi replică Gillian,suindu-se în maşină.Cât mai concrete. -Promit.Te sun imediat ce ajung acasă. Un vânt puternic bătea peste podişul deşertic,ridicând nisipul care eroda suprafaţa muntelui,înainte de a se risipi printre tufişuri.Pe culme,acolo unde aerul era mai rarefiat şi mai rece,acelaşi vânt scotea sunete de castaniete lovindu-se de frunzele îngălbenite ale plopilor. Aşezarea situată în mijlocul pâlcului de plopi se armoniza atât de bine cu împrejurimile,încât era aproape invizibilă pentru automobiliştii de pe autostrada care şerpuia prin podişul deşertic.Terasa umbrită de la al treilea nivel al clădirii centrale servea de templu în aer liber pentru cel aflat acolo.Stătea cu genunchii pe o pernă îmbrăcată în catifea maro,brodată cu migală.Firele aurii i argintiiș străluceau în lumina soarelui ce se filtra printre copaci.Perna era un dar ce-i fusese oferit de un admirator.Se spunea că fusese adusă din Rusia de nişte emigranţi la începutul secolului.O amintire de familie,care se aflase în posesia celui ce i-o dăruise,şi de aceea constituia un sacrificiu,un formidabil omagiu adus celui căruia îi fusese dată.Omul stătea cu capul înclinat.Părul blond şi des părea aproape alb şi era mătăsos.Ţinea ochii închişi.Buzele i se mişcau în tăcere,formulând cuvinte de rugă.Palmele îi erau împreunate sub bărbie.Părea chintesenţa evlaviei.Atins de harul divin.Binecuvântat de Dumnezeu.Sprijinit de Dumnezeu.Dar nu era aşa.Un bărbat într-un costum închis la culoare,cu o croială severă,apăru pe uşa largă de sticlă ce separa terasa de încăperea mare din interior.Fără să scoată un sunet,el se apropie de omul care se ruga,lăsă o coală de hârtie lângă silueta îngenuncheată şi se retrase la fel de tăcut pe cât venise. Omul ce se ruga îşi întrerupse monologul adresat Cerului,ridică biletul şi văzu pe el ştampila cu data şi ora.Era din ziua acea.Cu mai puţin de un ceas în urmă. În timp ce citea mesajul dactilografiat,un zâmbet vag îi lumină trăsăturile frumoase.Degetele lungi şi subţiri apăsară biletul la piept de parcă valoarea lui ar fi fost inestimabilă.Închise din nou ochii şi,extaziat,îşi ridică faţa spre soare. El nu invocă numele Domnului,ci şopti,plin de respect,alt nume: Gillian Lloyd.   continuarea o gasiti aici....

               FUGA DE CELEBRITATE de Sandra Brown   Il intilni in hol cind se ducea la cină. Era ultimul gen de surpriză la care sar fi aşteptat. Impactul pe care ii avu asupra ei fu uluitor. Citeva lucruri se intimplară in acelaşi timp. Se lipi de perete. Işi trase iute răsuflarea şi inima i se opri in piept. Bună. Te-am speriat? o intrebă el zimbind. Avea dinţi albi şi drepţi, iar zimbetul lui larg ii lumină faţa puternic bronzată şi bătută de vint. Cind buzele i se ridicară uşor la colţuri, o sprinceană i se lăsă in jos, in timp ce cealaltă i se arcui, de parcă ar fi vrut să atingă şuviţa ondulată de păr negru care ii căzuse pe frunte. Era un zimbet interesant. Uluitor. Sexy. Inima ei bătea anormal de tare.' - N-nu, ingăimă ea. Nu ţi-a spus mătuşa Ruby că va avea un nou chiriaş? - Ba da, dar... Se opri brusc. Nu putea să spună: „Ba da, dar mi-am inchipuit un bătrinel cu pipă şi jachetă tricotată, nu un bărbat ai cărui umeri sint, practic, cit holul". Se aşteptase ca noul chiriaş să aibă un chip binevoitor cu un zimbet plăcut. Nu unul care să o facă să se gindească la iubitorii de aventură. Continuind să zimbească, el lăsă jos cutia cu discuri şi benzi pe care o ţinea sub braţ şi ii intinse mina. - Trent Gamblin. Rana se uită la mina lui citeva clipe stinje- nitoare inainte de a i-o intinde pe a ei, fără să i-o stringă, şi murmură: Eu sint domnişoara Ramsey. Cind indrăzni să-şi ridice privirea spre el, văzu că zimbetul i se accentuase şi mai mult şi bănui că o făcea datorită timidităţii ei exagerate. - Ai nevoie de ajutor, domnule Gamblin? il intrebă ea cu rigiditate, retrăgindu-şi mina. Cred că pot să mă descurc foarte bine singur, domnişoară Ramsey. Chipul lui era serios acum, dar veselia ii mai licărea incă in privire: Ochii ii erau de culoarea lichiorului de cafea, intunecaţi, calzi şi umezi. Uşor enervată de faptul că el părea să o găsească atit de amuzantă, ea se desprinse de perete şi se indreptă. Atunci, te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă duc la cină. Ruby se supără dacă intirzii la masă. Cred că şi eu ar trebui să mă grăbesc. Stinga sau dreapta? - Poftim? Care e camera mea? Cea din stinga sau cea din dreapta? Din stinga. Cea din dreapta e a dumitale? -Da. Sper din toată inima să nu le incurc, domnişoară Ramsey. Mi-ar părea rău să dau buzna din greşeală intr-o noapte in camera dumitale. Privirea lui plină de neastimpăr o măsură din cap pină-n picioare. Cine ştie ce s-ar putea intimpla. Ridea de ea! Ne vedem jos, spuse ea cu răceală. Trecu pe lingă el, silindu-l să se lipească de perete pentru a-i'face loc, numai că nu se lipi destul de mult şi cind ea păşi pe lingă el, hainele ei il atinseră. O făcuse intenţionat, bineinţeles. ii simţea zimbetul arogant. Dacă ar fi ştiut el, işi spuse ea coborind scara. Domnişoara Ramsey il putea ului, il putea face să inmărmurească, ii putea şterge de pe faţă acel zimbet nesuferit... Se opri cu vreo trei trepte inainte să ajungă jos. De ce se gindea la asemenea lucruri? De luni de zile nu ii mai păsa cum arată. Totul făcea parte din trecut. De ce acum, după ce il cunoscuse pe noul chiriaş al doamnei Ruby Bailey, se gindea la acea Rana care fusese cu şase luni in urmă? Se detesta din acest motiv. Rupsese orice legătură cu fosta ei viaţă. Nu era pregătită să o ia de la capăt, nici măcar temporar, doar pentru a-l invăţa minte pe nesuferitul Trent Gamblin. Faptul de a redeveni acea Rana cunoscută de intreaga lume i-ar fi adus inapoi toate indoielile şi durerea pe care le presupunea numele. Renunţase la statutul ei de celebritate. Deocamdată nu il voia inapoi. ii plăcea prea mult anonimatul vieţii pe care o ducea in prezent, ii plăcea să fie domnişoara Ramsey, o chiriaşă oarecare a unei pensiuni tipice din Galveston. Ruby Bailey era, insă, o proprietăreasă cit se poate de neobişnuită. Cind intră in sufragerie, Rana o văzu aprinzind luminările pe care le aşezase in mijlocul mesei. in onoarea noului venit, făcuse eforturi deosebite in ceea ce priveşte aranjamentul din centru. - Fir-ar să fie! exclamă ea stingind băţul de chibrit. Era să-mi ard lacul de unghii, adăugă ea examinindu-şi manichiura. Nu i se ştiuse niciodată virsta cu exactitate, dar Rana calculase că trebuia să aibă mai mult de şaptezeci de ani, dacă era să se ia după ceea ce Ruby lăsa să-i scape din cind in cind. Nu era deloc cum şi-o inchipuise Rana cind răspunsese anunţului din ziarul din Houston care pomenea de un apartament de inchiriat in Galveston. Datorită indrumărilor pe care Ruby i ie dăduse prin telefon, Rana găsise casa cu uşurinţă. Abia işi putuse reţine emoţia cind ajunsese la adresa respectivă. Casa aceea in stil victorian, construită in zilele bune ale oraşului Galveston, indurase şi uragane şi ravagiile timpului la fel de bine. Se afla situată pe o stradă umbrită de copaci, printre alte citeva case restaurate de curind. Pentru Rana, care, in ultimii zece ani, trăise in zgirie-norii din Manhattan, era ca şi cum ar fi păşit intr-un alt secol. Era extrem de incintată. Spera numai ca ea şi Ruby Bailey să se inţeleagă foarte bine. Părul proprietăresei era alb, dar nu strins in Clasicul coc de bunică, aşa cum şi-ar fi inchipuit Rana. Ruby avea părul scurt şi ondulat, cu o tun- soare surprinzător de modernă. Nu era plinuţă, ca mai toate proprietăresele, o altă nepotrivire faţă de imaginea pe care şi-o făcuse Rana, ci foarte subţire. Vestimentaţia ei, departe de a fi. conservatoare, consta iritr-o pereche de blugi şi un pulover de culoarea muşcatelor roşii care ornau veranda. Ţi-ar prinde bine o masă bună. Afirmaţia aceea fusese cel dintii lucru pe care i-l spusese Ruby după ce o inspectase cu ochii ei ageri şi căprui, care l-ar fi făcut şi pe un hamal din port să stea in poziţie de drepţi. Pofteşte inăuntru. 0 să-ncepem cu prăjituri şi ceai de plante. iţi place ceaiul' de plante? Eu sint moartă după el. E bun pentru orice incepind de la dureri de dinţi şi pină la constipaţie. Bineinţeles că dacă o să măninci ceea ce am de gind să-ţi gătesc eu, n-o să fii niciodată consti- pată. Atita tot. Ruby considera apartamentul de la etaj inchiriat. Rana ajunsese să inveţe că ceaşca de ceai de plante a lui Ruby conţinea uneori şi destul de mult Jack Daniel's, mai ales seara după cină. Rana işi ierta prietena pentru acea ciudăţenie, la fel cum o iertă şi pentru privirea incruntată pe care aceasta i-o aruncă acum. Speram că o să te aranjezi şi tu puţin in seara asta. Părul tău are o culoare roşcată atit de superbă. Te-ai gindit vreodată să ţi-l dai pe spate? „Rana, scumpo, ai nişte pomeţi superbi! Arată-i, iubito. iţi văd tot părul ăsta bogat şi splendid curgindu-ţi pe spate in cascadă. Scutură din cap, scumpo. Aşa! Oh, Doamne, eşti grozavă! Toate saloanele de frumuseţe din ţară vor prezenta in curind Stilul Rana. Zimbi amintindu-şi cuvintele celebrului coafor la care o trimisese Morey. Nu, Ruby, imi place mai mult aşa. Ruby insistase să i se spună pe nume, deoarece apelativul „doamna Bailey" o făcea să se simtă bătrină. Masa arată minunat in seara asta. Mulţumesc, spuse Ruby nerăbdătoare, zărind o pată pe mineca Ranei. Să ştii că ai timp să te schimbi, draga mea. Contează cu ce sint imbrăcată? Ruby oftă resemnată. Cred că nu. Ţi-ai pune tot unul din lucrurile acelea oribile cu care eu nu m-aş imbrăca nici moartă şi sint cu vreo treizeci de ani mai in virstă ca dumneata. Domnişoară Ramsey, sint sigură că ai putea să fii mult mai atrăgătoare dacă ai incerca măcar. Regula adresării cu numele mic nu se aplica la cum arăt. o privire pantofilor fără toc, formă şi părului bogat care cădea greu de o parte şi de alta a feţe' ei slăbite, care părea şi mai trasă datorită ur.'or ochelari rotunzi, exagerat de mari. Expresia dezaprobatoare a lui Ruby spunea foarte clar „Asta se vede de la o poştă". Dar spuse, in schimb: A venit Trent. Ştiu. L-am intilnit in hol. Ochii lui Ruby sclipiră. Nu-i aşa că e cel mai adorabil băiat pe care l-ai văzut vreodată? Nu mă aşteptam să fie atit de... tinăr. Atit de tinăr, de frumos, de viril şi de periculos, adăugă Rana in sinea ei. Dacă o recunoştea? Parcă ai spus că noul chiriaş ţi-e văr. Nepot, draga mea, nepot. Totdeauna a fost preferatul meu. Soră- mea la răsfăţat ingrozitor. Bineinţeles că eu o certam mereu pentru asta, dar nu putea să facă altfel. Cine ar fi putut? Face ce vrea din orice femeie. Cind m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să stea undeva citeva săptămini, m-am prefăcut supărată, dar, in realitate, am fost incintată. O să fie atit de bine săl avem aici. Stă doar citeva săptămini? Da, după aceea se intoarce acasă la el in Houston.   descarcati cartea de aici.... 

Eden Pass de SANDRA BROWN   Capitolul unu.   Niciodată nu i-au plăcut pisicile. Avea o problemă acum - femeia întinsă lîngă ei torcea ca o pisică. O satisfacţie profundă îi vibra în tot corpul, de la gît pînă la pîntec. Ochii înguşti, puţin oblici se mişcau fluid. Femeia se furişa, stătea la pîndă. Jocul iniţial al dragostei a fost un program bine regizat, s-a întins, s-a frecat de el ca o pisică în călduri, iar în momentul culminant a ţipat şi i-a înfipt unghiile în umeri. După părerea lui, pisicile sînt şirete şi alunecoase, nedemne de încredere. Cînd i-a întors spatele,uneia, nu a făcut-o niciodată cu inima uşoară. Cum am fost? Vocea ei era fierbinte ca aerul nopţii de dincolo de jaluzele. M-ai auzit plîngîndu-mă? Keiy Tackett nu suporta evaluările după actul sexual. Dacă a fost bun, discuţia era inutilă. Dar n-a fost bun, cu cît vorbeau mai puţin cu atît era mai bine. Femeia a înţeles greşit răspunsul lui, l-a luat drept un compliment şi mulţumită s-a rostogolit din pat. Goală, a traversat camera spre măsuţa de toaletă aflată într-o dezordine de nedescris şi şi-a aprins o ţigară cu o brichetă încrustată cu diamante. -Vrei? Nu, mulţumesc. Băutură? Dacă ai la îndemînă. Ceva rapid. Plictisit, bărbatul privea acum fix candelabrul de cristal din mijlocul camerei. Armătura metalică era prea mare pentru dormitor, chiar dacă lumina becurilor din spatele ţurţurilor de sticlă abia licărea. Covorul de un roz şocant era vulgar şi strident, iar barul nichelat era ornat cu tot felul de sticle din cristal. Femeia îi turnă un pahar de bourbon. Nu trebuie să te grăbeşti, îi spuse ea zîmbind. Soţul meu este plecat din oraş, iar fiica mea îşi petrece noaptea acasă la o prietenă. Fată sau băiat? Fată. Pentru Dumnezeu, nu are decît şaisprezece ani. Ar fi fost nepoliticos din partea lui să îi spună că ea şi-a cîştigat reputaţia de femeie uşoară cu mult înainte de vîrsta de şaisprezece ani. Tăcu, mai mult din indiferenţă. Vreau să spun, că avem timp pînă mîine dimineaţă. Femeia îi întinse lui Keiy paharul de băutură, se aşeză lîngă el şi începu să se frece de coapsele lui.  El se ridică de pe perna de mătase şi luă o înghiţitură din pahar. Trebuie să ajung acasă. Am ajuns în oraş de... îşi privi ceasul... de trei ore şi jumătate şi, iată, deja am reuşit să pătez onoarea familiei tale. Dar ai spus că nu eşti aşteptat. Nu, dar am promis să ajung cît pot de repede. Femeia îşi răsuci o buclă din părul lui negru în jurul degetului arătător. Dar nu ţi-ai imaginat că dai de mine la Palmierul, imediat ce ajungi în oraş, nu-i aşa? El îşi goli paharul şi i-l întinse. Mă întreb de ce i se spune Palmierul, Nu este nici un palmier pe o rază de trei sute de mile. Mergi des acolo? Destul. Keiy o privi răutăcios. De cîte ori bătrînul este plecat din oraş? De cîte ori plictiseala din casa asta enormă devine de nesuportat! Dumnezeu ştie că asta se întîmplă practic în fiecare zi. De obicei găsesc la Palmierul o companie interesantă. El îi privi sînii abundenţi. Mda, cred şi eu. Pun pariu că reuşeşti să storci de vlagă fiecare tip care îţi iese în cale. Mă cunoşti atît de bine! Rîzînd răguşit, femeia se aplecă şi îl sărută cu buzele-i umede. El se feri. Nu te cunosc deloc. Nu este adevărat, Keiy Tackett. Se rezemă de perne şi îl privi vexată. Am fost la şcoală împreună. Am fost la şcoală împreună cu o mulţime de copii. Asta înseamnă că iam cunoscut pe toţi? Dar m-ai sărutat. Mincinoaso. Lăsă politeţea la o parte şi adăugă: Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidenţă, deci nu m-am întîlnit niciodată cu tine.. Ochii ei de felină se închiseră pe jumătate cu răutate, dar expresia dispăru imediat. Pe cît de repede şi-a scos ghearele din teacă, tot atît de repede le-a retras. Este adevărat. Nu ne-am întîlnit niciodată, se pisici ea. Dar, într-o vineri noaptea, după victoria împotriva echipei Gladewater, tu şi restul echipei de fotbal ieşeaţi de pe teren. Prietenele mele şi eu - şi aproape toată lumea din Eden Pa’ss - ne-am aliniat pe drumul spre vestiare să vă ovaţionăm. Tu, sublinie ea împungîndu-l cu un deget, erai cel mai frumos dintre toţi. Erai cel mai dulce, tricoul tău era cel mai murdar şi bineînţeles toate fetele se gîndeau că tu eşti cel mai frumos. Şi eu gîndeam la fel. Se opri aşteptînd un comentariu, dar Keiy o privea indiferent. îşi amintea zeci de nopţi de vineri ca aceea pe care i-a descris-o ea. Emoţiile dinaintea jocului şi extazul victoriei. Luminile strălucitoare ale stadionului. Cadenţa marşului cîntat ce fanfară. Aroma de floricele de porumb. Gaşca de suporteri. Mulţimea ovaţionînd. Şi Jody i a ovaţionat mai tare decît toţi. Pentru el. Asta se întîmpla cu mult, mult timp în urmă. Cînd ai trecut pe lîngă mine, continuă femeia, m-ai prins de talie, m-ai ridicat în braţe şi m-ai sărutat direct pe gură. M-ai sărutat apăsat. Ca un sălbatic. Şi cum sugerezi să fac asta? şopti el. Scumpiţo? Eşti sus? Keiy auzi paşi pe treptele de marmură şi apoi pe covorul din hol. Am terminat devreme şi m-am hotărît să vin acasă, să nu mai aştept pînă mîine dimineaţă. Agitată, femeia îl împinse pe Keiy spre uşile de la balcon. Cu cizmele şi cămaşa în mînă, el deschise şi se strecură afară. Abia după ce ieşi pe balcon realiză că se afla la etajul al doilea. Privi peste balustrada cu înflorituri metalice şi îşi dădu seama că nu-i era uşor să ajungă jos. înjură în şoaptă şi cumpăni cu rapiditate situaţia în care se afla. Ce dracu'? A trecut el prin situaţii şi mai grele. Taifune, gloanţe, cutremure, provocate de Dumnezeu sau mutilări făcute de om. Un soţ venit acasă pe neaşteptate nu era o experienţă nouă. O să iasă pur şi simplu din cameră şi se va descurca. Intră înapoi în dormitor. Sertarul noptierei era deschis. Iubita lui se afla în pat cu cearceafurile de satin trase pînă la bărbie. într-o mînă ţinea un pistol îndreptat spre el. Ce naiba faci? Urletul ei strident îl împietri. în secunda următoare tunetul pistolului îl asurzi. Cîteva momente mai tîrziu îşi dădu seama că este rănit. Privi spre rana deschisă, apoi o privi pe femeie, nevenindu-i să creadă. Pe hol bărbatul alerga, - Iubiţico! Femeia urlă din nou de se încreţi pielea pe el. Şi din nou aţinti arma spre el. Galvanizat, Keiy se întoarse exact în momentul în care ea trase din nou. Se gîndi că nu l-a nimerit, dar nu avea timp să verifice. Aruncă cizmele şi cămaşa peste balustradă, se balansă, apoi sări în întuneric. Căzu pe piciorul drept. Durerea îi sfîşie glezna. Clipi des, luă o gură de aer, se rugă în gînd să nu vomite şi cu ultimul dram de putere luă cămaşa şi cizmele şi începu să fugă. Lara tresări cînd auzi bătaia în uşă. Era absorbită de un film cu Bette Davis. Blocă sonorul televizorului şi ascultă. Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare şi mai agitat. Aruncă de pe, ea pătura şi părăsi canapeaua confortabilă, îndreptîndu-se spre hol şi aprinzînd luminile pe măsură ce înainta. Cînd ajunse la uşa din spate, prin storuri, întrezări o siluetă de bărbat. Cu multă grijă desfăcu lamelele şi îl privi. Prin lumina slabă de pe terasă, văzu faţa bărbatului, albă ca varul. Era nebărbierit, transpiraţia îi arunca pe frunte două şuviţe de păr negru. Nişte ochi negri, pătrunzători, priveau prin stor. Doctore? Bărbatul ridică pumnul şi bătu din nou în uşă. Hei, doctore, deschide. îţi murdăresc treptele. îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi Lara văzu sînge. Uitînd de orice precauţie, ea deblocă sistemul de alarmă şi descuie uşa. Imediat ce uşa se deschise el intră împiedicîndu-se. A durat cam mult, bolborosi bărbatul. Dar te iert dacă mai ai sticla aceea de Jack Daniels. Fără alte cuvinte, el se îndreptă direct spre barr. N-ai să găseşti nici un Jack Daniels acolo. Abia cînd îi auzi vocea, bărbatul se întoarse. O privi uluit cîteva secunde. Lara îl privi la rîndul ei. Avea un aer animalic atrăgător şi respingător, deşi era obişnuită cu mirosul sîngelui. Instinctiv ar fi vrut să se retragă din calea lui, dar nu de frică. Era pur şi simplu impulsul feminin de autoapărare. Totuşi îl înfruntă şi îl supuse unui studiu dezaprobator. Tu cine dracueşti? Unde este doctorul? Din partea stîngă a corpului, pe sub cămaşa neîncheiată, sîngera abundent. Mai bine stai jos. Eşti rănit. Eu nu am timp de prostii, doamnă. Unde este doctorul? Probabil că doarme în patul său, în cabana de pescuit de pe marginea lacului. A ieşit la pensie acum cîteva luni şi s-a mutat acolo. Bărbatul o privi intens. într-un tîrziu, spuse cu dezgust: Grozav. Exact asta mai lipsea. Murmură cîteva înjurături şi îşi trecu degetele prin păr. Făcu cîţiva paşi spre uşă, dar se prăbuşi pe masa de tratamente. Cu un gest reflex, Lara întinse mîna spre el. El o îndepărtă, dar rămase sprijinit de masă. Respira greu şi era^ epuizat de durere. îmi dai un pahar de whisky? Ce-ai păţit? Ce te interesează? Nu numai că m-am mutat în casa doctorului Patton, dar am preluat şi cabinetul medical. Ochii lui ca două safire o priviră tăios. Eşti doctor? Ea îi făcu semn că da şi cu mîna îi arătă sala de consultaţii. Să fiu al naibii! Continua să o studieze. Probabil că eşti ultima modă în spital cu hainele astea. Aşa se îmbracă doctoriţele în ultima vreme? Lara era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni strimţi şi scurţi pînă la genunchi. Deşi era în picioarele goale, îi vorbi cu autoritate. în general nu port halatul după miezul nopţii. Este după orele de program, dar sînt licenţiată în medicină, aşa că nu te mai uita cum sînt îmbrăcată şi lasă-mă să-ţi examinez rana. Ce s-a întîmplat? Un mic accident. în timp ce îi scotea cămaşa, Lara observă că nu avea cureaua încheiată şi nici nasturii de la pantaloni. îi îndepărtă mîna plină de sînge de pe rana de deasupra taliei. Provocată de armă! Nuuu. După cum ţi-am spus, am avut un mic accident. Evident o minţea, părea obişnuit să mintă fără prea multe remuşcări. Ce fel de „accident"? Am călcat pe greblă. Curăţ-o, pune un bandaj şi mîine am să mă simt perfect. Lara se îndreptă şi foarte serioasă îi privi chipul ironic. Să terminăm cu prostiile. Ştiu foarte bine cum arată o rană produsă de glonţ. Nu pot să am grijă de tine aici. Trebuie să mergi la spital. îi întoarse spatele şi ridicînd receptorul, începu să formeze numărul. Am să te dezinfectez pînă vine ambulanţa. Te rog să stai întins. îi anunţ şi vin să văd cum pot opri sîngerarea. Da, alo, spuse ea în receptor, sînt doctoriţa Mallory din Eden Pa’ss. Am o ur... El întinse mîna din spatele ei şi întrerupse convorbirea. Alarmată, Lara privi peste umăr. Să fiu al naibii dacă mă duc la spital. Nici o salvare. Nu am nimic. Nimic, înţelegi? Opreşte sîngerarea şi pune un bandaj. Uşor ca bună ziua. Ai nişte whisky? o întrebă pentru a treia oară. Încăpăţînată, Lara începu să formeze din nou numărul de telefon. înainte de a termina, el îi smulse receptorul şi, furios, smulse cablul din aparat. Lara se întoarse să îl înfrunte, dar pentru prima dată de cînd îi deschisese uşa, i se făcu frică. Chiar şi în acest orăşel din estul Texasului, abuzul de droguri era o problemă. La scurt timp după ce s-a mutat în Clinică a instalat sistemul de alarmă pentru a preveni furturile de medicamente pe bază de narcotice. Probabil că bărbatul i-a intuit gîndurile. Aruncă receptorul pe măsuţă şi îi zîmbi încordat. Uite ce-i, doctore, dacă aş fi venit să-ţi fac vreun rău, l-aş fi făcut şi aş fi plecat imediat. Nu vreau să implic alţi oameni în toată povestea asta. Fără spital, da? Ai grijă de mine aici, cum poţi, şi plec imediat. în timp ce vorbea, buzele îi deveniră albe de durere. Inspiră adînc printre dinţii încleştaţi. Simţi că leşini? Nu, dacă mă stăpînesc. Te doare rău. Mda. Doare ca dracu'. Mă laşi să sîngerez pînă mor şi între timp ne mai certăm puţin? Ea îi studie faţa hotărîtă, apoi trase concluzia că ori făcea cum dorea el, ori îl vedea plecînd. Prima variantă era de preferat, altfel risca sănătatea şi posibil viaţa pacientului. îi ordonă să se întindă şi să îşi lase mai jos pantalonii. Am auzit chestia asta de sute de ori, spuse, dar execută ordinul. Nu mă surprinde. Neimpresionată de lăudă- - roşenia lui, Lara se duse spre chiuvetă şi se spălă cu săpun dezinfectant. Dacă îl cunoşti pe doctorul Patton destul de bine, şi ştii unde ţinea sticla de Jack Daniels, probabil că locuieşti aici. Născut şi crescut. Atunci cum de nu ai ştiut că s-a pensionat? Am fost plecat o vreme. Ai fost pacientul lui? Toată viaţa. Cu el am trecut de pojar, amigdalită, mi-a vindecat două coaste rupte, o claviculă şi o mînă ruptă, şi tăietura de la o cutie de conservă ruginită. Mai am încă cicatricea pe coapsă. Te trata acasă? La naiba, nu! exclamă el de parcă ar fi fost în afară de orice discuţie. Nu numai o dată am venit eu la uşa aceasta la miezul nopţii avînd nevoie de doctor pentru un motiv sau altul. El nu era aşa de zgîrcit cu whisky-ul medicinal. Ce pregăteşti acolo? Un sedativ. Lara întinse calm pistonul seringii şi aruncă în aer un jet de medicament. Apoi, se aşeză lîngă el şi îi tamponă braţul cu un ghemotoc de vată îmbibată în alcool. înainte ca ea să-şi dea seama, el îi luă seringa şi apăsînd pistonul împrăştie lichidul pe duşumea. Mă crezi prost? Domnule... Dacă vrei să mă anesteziezi, adu-mi un pahar de whisky. în mine nu bagi nimic - nu mă adormi tu, să chemi după aceea salvarea. Cu greutate se ridică şi în momentul acela un şuvoi de sînge se prelinse din rană. Gemu de durere. Lara luă la repezeală o pereche de mănuşi chirurgicale şi începu să tamponeze rana cu tifon, pentru a vedea cît de serioasă este. Ţi-e teamă că te contaminezi cu SIDA? întrebă el privind spre mănuşi. Măsură de precauţie profesională. Nu-ţi face griji, toată viaţa mea am fost foarte atent. Nu şi în noaptea asta. Ai trişat la poker? Ai flirtat cu o femeie măritată? Sau îţi curăţai pistolul şi ai tras din întîmplare? Ţi-am spus doar, a fost un... Da. Grebla. Dacă ea te-ar fi înţepat, nu ţi-ar fi sfîşiat ţesuturile. Lara lucra repede şi eficient. Uite ce-i, trebuie să sutez marginile rănii, Va fi dureros. Trebuie să te anesteziez. Las-o baltă.,încercă să se ridice de pe masă, cu intenţia de a pleca. Lara îi puse mîinile pe umeri şi îl împinse. Mănuşile îi erau pline de sînge. Lidocaină, anestezic local, îi explică ea. Luă un flacon din dulapul de medicamente şi îi arătă eticheta. Te-ai convins? El acceptă încordat şi o privi pregătind o altă seringă. Lara îl injectă la marginea rănii. Cînd ţesuturile amorţiră, îl mai dezinfectă o dată, curăţă interiorul, apoi fixă un tub de drenaj. Asta ce naiba mai este? Bărbatul era palid şi transpira abundent, dar privea suspicios fiecare mişcare a ei. Se numeşte tub de drenaj. Drenează infecţiile. Ţi-l scot peste cîteva zile. închise rana, sută din nou apoi puse peste ea un bandaj steril. După ce lăsă mănuşile pline de sînge într-o cutie metalică, Lara se întoarse la chiuvetă şi se spălă din nou. Apoi îi ceru să se ridice şi îl bandajă în jurul taliei şi peste piept. Făcu un pas înapoi şi îşi privi critic opera. Ai avut noroc că nu a fost un ţintaş bun. Cîţiva centimetri la dreapta şi glontele ar fi penetrat mai multe organe vitale. Sau cîţiva centimetri mai jos şi eu nu aş mai fi fost în stare să penetrez nimic toată viaţa. Lara îl privi critic. Ce noroc pe capul tău. A rămas profesională, detaşată, deşi de fiecare dată cînd îl încercuia cu braţele obrazul ei se lipea de pieptul lui. Era un bărbat bine făcut. Lucrase în multe săli de urgenţă la multe spitale din oraşe mari; tratase mulţi bărbaţi dubioşi - dar nici unul nu era atît de vorbăreţ, amuzant şi atît de bine făcut. Crede-mă, doctore. Am norocul diavolului. Oho, te cred. Pari să fii un om care trăieşte pe muchie de cuţit, ajutat de intuiţie. Cînd ai făcut ultima dată o injecţie anti- tetanos? Anul trecut. Lara îl privi sceptic. El ridică mîna dreaptă în semn de jurămînt. Pe Dumnezeul meu! Se ridică încet de pe masă, se sprijini de ea încheindu-şi nasturii pantalonilor. Cît îţi datorez? Cincizeci de dolari pentru consultaţie după orele de program, cincizeci pentru sutură şi bandaj, doisprezece pentru fiecare injecţie, inclusiv cea risipită, şi patruzeci pentru medicaţie. Medicaţie? Lara scoase două flacoane de plastic dintr-un dulap încuiat şi i le întinse. Un antibiotic şi un calmant. Imediat ce lidocaina îşi pierde efectul, o să te doară foarte rău. El scoase portmoneul cu bani. Vasăzică, cincizeci plus cincizeci, plus douăzeci şi patru, plus patruzeci, face... O sută şaizeci şi patru. El ridică o sprînceană, amuzat de promptitudinea calculului. Corect. O sută şaizeci şi patru. Scoase bancnotele şi le puse pe masă. Păstrează restul. Lara rămase surprinsă să vadă că are atîţia bani. Chiar după ce i-a plătit, în portmoneu rămăseseră destui bani. Mulţumesc, ia două capsule de antibiotic în seara asta şi apoi patru pe zi pînă le termini. El citi etichetele, deschise flaconul cu calmante şi înghiţi repede una. Ar merge mai repede cu o gură de whisky. Vocea i se ridică cu o notă de speranţă. Lara dădu din cap. Ia una la patru ore. Două dacă este absolut necesar. Şi ia-le cu apă, sublinie foarte serios, îndoindu-se că el o va asculta. Mîine după-amiază în jur de patru treizeci, vino să-ţi schimb bandajul. Şi alţi cincizeci de dolari. Nu, am inclus în plată. -- Rămîn îndatorat. Nu fi. Imediat ce pleci, îl sun pe şeriful Baxter. Încrucişîndu-şi mîiniîe peste, piepti el o privi cu indulgenţă. Şi să-l scoţi din pat la ora asta? dădu din cap cu remuşcare. De cînd mă ştiu, îl cunosc pe Elmo Baxter. Era prieten cu tata. Erau tineri în perioada cînd înfloreau afacerile cu petrol. Spuneau deseori că au făcut un război împreună. El şi tata probabil că au făcut şi lucruri pe care acum Elmo preferă să le uite. Oricum, dă-i drumul, sună-l. Dar dacă ajunge aici va fi foarte bucuros să mă vadă. O să mă bată pe umăr şi o să spună „Nu te-am văzut demult", apoi o să mă întrebe ce naiba am mai făcut în ultima vreme. Se opri aşteptînd reacţia Larei. Privirea ei îngheţată nu-l dezarmă.' Elmo este obosit şi puţin plătit. Să îl scoli la ora asta pentru un accident de nimic, îl dai peste cap şi, deja din firea lui, el este un arţăgos. Dacă vei avea vreodată o urgenţă adevărată -• poate nişte drogaţi nebuni căutînd ceva care să oprească drăcuşorii verzi din ei - şeriful se va gîndi de două ori înainte să-ţi sară în ajutor. Şi apoi, adăugă el coborînd vocea, oamenii nu te vor privi cu ochi buni pentru că nu-ţi pot încredinţa secretele. Oamenii dintrun orăşel ca Eden Pa’ss pun foarte mult preţ pe informaţiile intime. Mă îndoiesc foarte mult că ştiu exact ce înseamnă informaţie intimă, îl contrazise Lara sec. Şi, contrar celor spuse de tine, de cînd sînt eu aici, am învăţat exact cît de departe sînt strugurii. Secretele au viaţă foarte scurtă în oraşul ăsta. Dar mesajul tău în legătură cu şeriful Baxter a fost foarte limpede. Ceea ce mi-ai spus este că el aplică o lege arhaică şi chiar dacă eu raportez rana provocată de o armă de foc, aici se va termina totul. Mi se pare corect, spuse el deschis. Prin locurile astea, dacă şeriful ar cerceta fiecare împuşcătură, ar muri de epuizare într-o lună. Dîndu-şi seama că probabil are dreptate, Lara oftă. Ai fost împuşcat în timp ce făceai ceva ilegal, o crimă? Poate cîteva păcate, spuse el zîmbind insolent. Dar nu cred că erau ilegale. în cele din urmă, Lara renunţă la atitudinea profesională şi începu să rîdă. Bărbatul acesta nu părea un criminal, deşi categoric era un mare păcătos. Se îndoia că ar putea fi periculos, poate doar cu femeile susceptibile. Ia te uită! Doamna doctor nu este chiar ţepoasă. Ştie să şi zîmbească. Ba chiar foarte frumos. Îngustîndu-şi ochii, el o întrebă blînd: Ce altceva frumos mai ştii să faci? De obicei aşa începi? întotdeauna am fost convins că între băieţi şi fete vorbele nu sînt necesare. Chiar? Economie de timp şi de energie. Mai bine îţi consumi energia pe alte lucruri. Nu îndrăznesc să întreb „Cum ar fi?" Îndrăzneşte, întreabă. Nu mă ruşinez prea uşor. Tu? De multă vreme un bărbat nu mai flirtase cu ea. Deşi, de mai multă vreme, ea nu flirtase cu un bărbat, se simţea bine. Dar numai pentru cîteva secunde. Apoi îşi aminti de ce nu-şi poate permite să flirteze, oricît de nevinovate ar fi vorbele. Zîmbetul i se topi încet de pe buze. Se îndreptă de spate şi reluă atitudinea profesională. Să nu uiţi cămaşa, spuse brusc. Poţi s-o arunci. Făcu un pas de lîngă masă, se sprijini din nou de ea, cu faţa deformată de durere. Fir-ar să fie! Ce este? Afurisita de gleznă. Am răsucit-o cînd am.... ce durere! Ea îngenunche repede şi cu gesturi delicate începu să îi rotească gamba. De ce nu mi-ai arătat-o mai devreme? Glezna era umflată şi vînătă. Pentru că sîngeram ca un mistreţ rănit. Le-am luat în ordinea priorităţii. O să fie bine. Se aplecă şi îi împinse mîinile de pe picior, apoi îşi trase pantalonul. Ar trebui să faci o radiografie. Este posibil să fie ruptă. Nu este. Nu eşti calificat pentru opinii medicale. Nu, dar am avut destule oase rupte la viaţa mea, să le cunosc, iar ăsta nu este... Eu nu pot să-mi asum responsabilităţi dacă... Hai, relaxează-te! Nu te fac responsabilă pentru nimic. Fără cămaşă şi desculţ, el începu să sară spre uşă. - Nu vrei să-ţi speli mîinile? îşi privi mîinile pătate de sînge. Au fost ele şi mai murdare. Pentru felul în care l-a tratat, Lara se simţea superficială. Dar era adult şi răspundea de faptele lui. Ea a făcut doar ce i-a permis el. Nu uita să-ţi iei antibioticele, îi reaminti şi i se strecură pe, sub mîna dreaptă pentru a-l sprijini. La cîţiva metri în faţa casei era parcată o camionetă. Aproape că i-a distrus stratul de petunii. Ai de unde să iei cîrje? Găsesc dacă am nevoie. Ai să ai nevoie. Nu-ţi lăsa greutatea corpului pe glezna asta, timp de mai multe zile. Cînd ajungi acasă pune o compresă cu gheaţă şi schimb-o des. Şi nu uita să vii la... Patru treizeci, mîine. Nu uit pentru nimic în lume. Ea îl privi. Privirile lor se încrucişară. Lara simţea cum emană căldură prin toţi porii. Era bine făcut şi ea era sigură că acest trup plin de energie se va vindeca repede. Era un specimen, pe care ea încercase, dar nu reuşise, să îl privească doar cu ochi de profesionistă. Bărbatul îi vorbi răguşit: -- Fir-ar să fie, nu arăţi deloc ca un doctor. Mîna lui alunecă de pe umăr spre coapsă. Nici nu simţi ca un doctor. Cum ar trebui să simtă doctorii? Nici într-un caz aşa, spuse el blînd. Abrupt şi impertinent, el o sărută. Tresărind surprinsă, Lara se îndepărtă de el. îi bătea inima şi roşise. O mie de variante, despre cum îl putea certa acum, îi trecură prin minte, dar consideră că mai bine era să pretindă că nu s-a întîmplat nimic. Dacă vorbea, ar fi însemnat că îi dă importanţă, ceea ce trebuia să evite. îşi luă o poză distantă şi dispreţuitoare. Vrei să te duc eu acasă? El începu să rîdă cu gura pînă la urechi de parcă ar fi văzut prin ea. Nu, mulţumesc, spuse mîndru. Camioneta are transmisie automată. Mă descurc cu piciorul stîng. Dacă aud că s-au petrecut incidente în noaptea aceasta, va trebui să-i raportez şerifului Baxter. Rîzînd, deşi suferea dureri cumplite, el urcă în maşină. Nu-ţi face probleme. Nu obstrucţionezi justiţia. Cu vîrful degetului făcu o cruce imaginară pe piept. Pe cuvîntul meu şi să-mi sară ochii. Porni motorul. La revedere, doctore, -          Fii atent, domnule... Tackett, strigă el prin fereastra deschisă. Poţi să îmi spui Keiy. Toate fibrele din trupul Larei îngheţară. Inima care acum cîteva momente bătea nebuneşte, încetă să bată. I se scurse sîngele şi ameţi. Probabil că era foarte palidă, dar afară era prea întuneric ca el să observe. O claxonă de două ori şi o salută cu vîrful degetelor, apoi se pierdu în întuneric. Lara se prăbuşi pe treptele de piatră, pătate de picături de sînge. îşi acoperi faţa cu palmele reci, umede şi tremurînde. Noaptea era caldă şi parfumată, dar ea tremura. I se uscase gura. Keiy Tackett. Fratele mai mic al lui Clark. în sfîrşit a venit acasă. Era ziua pe care o aşteptase de multă vreme. El era o persoană esenţială în planul îndrăzneţ pe care îl punea ea la cale de mai bine de un an. Şi, acum, el era aici. într-un fel, nu ştia nici ea cum, trebuia să îl convingă să o ajute. Dar cum? Doctor Lara Mallory era ultimul om din lume pe care Keiy Tackett ar fi dorit să îl cunoască.   descarcati cartea de aici....

Texas Lucky de Sandra Brown    1   Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. în loc de răspuns,Lucky scoase doar un mîrîit. întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela", cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar". O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. în momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p-aei. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Sandra Brown Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolph.ins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. în seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum,.Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua,-cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse" sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. Eu nu caut scandal. Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele iui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeuiui vecin. îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat iiber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să- şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechillbrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîiniie în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. în cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. -Ce... Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. în unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîiniie în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: La dracu !  descarcati cartea de aici...

  Să nu trimiți flori de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Era, probabil, cel mai nostim poponeţ pe care-l văzuse vreodată.Prin uşa cu plasă putea vedea, fără restricţii, un fund rotund, dar graţios, de femeie.Fusta pantalon era peticită şi strâmtă.Franjurile din doc, albite şi şifonate de atâta spălat, atârnau jilave pe coapsele zvelte.Femeia stătea în patru labe, încercând să descopere priza ce se afla lângă podea.În timp ce ea se apleca să cerceteze firele încurcate, bărbatul zâmbea ca un motan care pândeşte şoarecele.Era zâmbetul unui spectator satisfăcut.Îi era puţin ruşine de el.Dar nu suficient ca să nu se uite în continuare.Cabana era în întuneric.Lanterna ei abia lumina.Singura lumină adevărată provenea de la cumplitele fulgere alb-albastre.Cei doi puşti, care-i urmăreau eforturile, începuseră să devină nerăbdători. -Mi-e foame.Ai spus că mâncăm de îndată ce ajungem. -Ştii cum să aprinzi lumina, mami? Pariez că nu.Bărbatul care stătea la uşă vedea cum ea îşi lăsase capul între umeri a neputinţă.Dar asta a durat doar o clipă.Femeia, şi-a ridicat capul cu hotărâre, inspirând adânc. -E doar priza, David.Când am să găsesc comutatorul stricat, o să avem lumină.Probabil că s-a întrerupt din cauza furtunii.Şi, Adam, o să mâncăm după ce repar lumina şi scoatem bagajele din maşină. -Ai spus că o să fie grozav la cabană.Pute - se văicări David.Ar fi trebuit să instalăm cortul. -Da, cortul, spuse fratele mai mic. -Dacă nu crezi că am să repar lumina, ce te face să speri că putem instala cortul? Vocea femeii trăda pierderea răbdării, dar bărbatul care se afla la uşă nu o putea acuza pentru asta.Iar cei doi copii erau atât de uzi, încât nu putea să-i acuze nici pe ei.Erau doar nişte copii epuizaţi după ore de călătorie.Sosirea lor la cabana de lângă lac era de rău augur.Bărbatul văzuse farurile maşinii lor când au sosit.Câteva minute mai târziu, s-a hotărât să înfrunte una dintre cele mai cumplite furtuni din ultimul timp şi s-a îndreptat spre cabana ce se afla la numai o sută de metri de cabana lui, printr-o pădure deasă, ce garanta siguranţa celor ce locuiau în aceste cabane.Era o imprudenţă să iasă pe o asemenea furtună, dar devenise preocupat să afle cine sunt vecinii lui.La el, lumina se întrerupsese cu aproape zece minute înaintea sosirii lor şi Dumnezeu ştia când va reveni. Acum, el asculta cum se văicăresc băieţii şi vocea aproape disperată a tinerei femei.Era bucuros că venise.Ea avea nevoie de ajutor şi era singură.Oricum nu părea să se afle nici un soţ sau tată prin apropiere. -Ar fi trebuit să ne oprim la Burger Town.David şi cu mine am vrut să mâncăm acolo, nu-i aşa, David? -Ştiam eu că o să fie o excursie ratată.Voiam să folosim cortul şi să mergem deadevăratelea la iarbă verde, nu să stăm în cabana asta nesuferită. Femeia se ridicase şi stătea pe călcâie, cu mâinile în şolduri. -Dacă eşti aşa de grozav, te poţi duce afară, în ploaie, să vânezi ori să pescuieşti ceva pentru masă.Băieţii au tăcut. -Am terminat cu voi, aţi auzit? Această cabană ne-a fost împrumutată cu mult drag.Cum n-avem cort şi nu ştim nici cum să montăm unul, am crezut că era cel mai bine să venim aici.Nu pot opri eu furtuna şi încerc să fac tot ce pot să repar lumina.Şi mai terminaţi cu miorlăitul!zise ea, arborând un ton sever şi o privire cruntă, după care reveni la poziţia cu fundul în sus, inspectând, inutil, instalaţia.Îmbufnaţi, fraţii s-au uitat unul la altul, dând din cap.Erau convinşi că excursia lor era sortită dezastrului. -Crezi că poate repara lumina? l-a întrebat cel mic pe fratele său, şoptind destul de tare. -Nu, tu crezi? -Nu.Acum era momentul ca bărbatul să-şi anunţe prezenţa.Nu se zgâise în viaţa lui printr-un geamlâc şi îi era puţin ruşine că a stat să privească atâta timp, fără ca să îi anunţe că se afla acolo.Îi plăcea ce vedea.Cei dinăuntru nu erau în pericol iminent.Necazul lor îl făcuse să-i îndrăgească.Se trezi zâmbind la comentariile celor doi copii şi la neputinţa părintească a femeii.Urmărirea dilemei lor acţiona ca un remediu pentru propria lui dilemă.Observându-i, i-a ieşit din minte problema lui.Deşi asta e natura umană. Şi faptul că o dorea puternic, de fiecare dată când îi vedea coapsele goale şi fundul, tot natură umană era.Nici asta nu era corect.Era de-a dreptul desfrâu să tânjeşti după mama celor doi copii.Dar poate fi omul făcut responsabil pentru gândurile sale? -Mami, vreau să merg la baie, zise Adam. -Unu sau doi? -Unu, rău de tot. -Deoarece n-am localizat încă unde e baia, du-te afară. -Da plouă. -Ştiu, Adam, spuse ea la capătul răbdării.Stai pe prispă sub acoperiş şi dă-i drumu. -Bine, mormăi copilul îndreptându-se spre uşă.Mamă... -Mmm? zise ea atentă la întrerupător. -E un bărbat afară.Tânăra femeie s-a răsucit rostogolindu-se, gâfâind alarmată. Un bărbat?Sperând să nu o sperie, el a aprins repede lanterna puternică, focalizând, în lumina paralizantă, pieptul ei impresionant, strâns într-o cămaşă legată cu nod în talie, o şuviţă de păr blond, ieşită din coada de cal şi ochii albaştri, larg deschişi.Alicia Russell a luat o gură de aer cu inima bubuind.Un fulger strălucitor proiectă silueta bărbatului aşa cum stătea în afara uşii cu plasă.Oare o încuiase după ei? Ce mai conta? El părea uriaş şi fioros, pe fundalul cerului întunecat.Şi era acolo!Bărbatul deschise uşa care-i scăpă din mână din cauza vântului puternic şi se izbi de peretele exterior.Ea şi copiii s-au făcut mici de frică.El a intrat repede în cameră şi a îngenuncheat în faţa ei.Lumina lanternei o orbea.Nu reuşea să vadă decât o matahală vagă ce se apleca asupra ei. Deschise gura să le strige băieţilor să fugă. -Sunteţi bine? Stinse lanterna şi, pentru un moment, totul era negru.N-am vrut să vă sperii, lăsaţi-mă să vă ajut. Alicia s-a dat înapoi de spaimă şi mâna întinsă spre ea s-a retras. -Da, a bâiguit ea.Speriaţi,nimic mai mult.S-a ridicat în picioare fără ajutorul lui. Singura ei preocupare erau copiii, care se uitau curios la intrus. -David, du-te şi ajută-l pe Adam...fă ce face şi el, pe prispă.Nu voia ca fiii ei să fie de faţă în cazul în care ar fi fost violată sau omorâtă.Doamne, unde era telefonul? De ce nu se aprinde lumina? Inima ei bătea cu putere pulsându-i în timpane. -Salut, ciripi David.Alicia îşi reproşa că-şi învăţase copiii să fie curtenitori şi prietenoşi. -Mă cheamă David.El e Adam.Eu sunt mai mare. -Bună, răspunse bărbatul.Alicia credea că el zâmbe te, dar era prea întuneric ș să-şi dea seama.Lanterna ei se stinsese, iar lanterna lui era deja stinsă.Mă cheamă Pierce. -David...începu Alicia, dar fiul ei cel mare o întrerupse. -Vrem să stăm aici o săptămână, dar mami nu se pricepe să repare lumina.Nu prea ştie să facă lucruri din astea.Străinul se uită la ea, apoi la băieţi. -Unele mămici ştiu.Oricum, nu poate aprinde lumina.Curentul s-a întrerupt din cauza furtunii. -David, rosti Alicia printre dinţi. -De ce nu-l iei pe fratele tău afară, sugeră străinul, în timp ce eu o să văd cu ce pot să o ajut pe mama voastră? -Bine, hai, Adam.Uşa se trânti cu putere în urma lor şi bărbatul se întoarse spre Alicia. -Aţi călcat cu stângul.Drumeţii nu sunt prea bucuroşi de seara asta. Dacă era vreun violator sau criminal, atunci era unul politicos.Dar aşa se spunea şi despre strangulatorul din Boston şi despre Jack Spintecătorul. -Sunt sigură că atunci când se va aprinde lumina şi vor mânca ceva, copiii se vor simţi mai bine.Aşa era în ordine.Sigură pe ea, sub control, calmă. -Unde vă sunt lanternele? Să fac puţină lumină ca să le găsiţi.Asta era prea mult. -Lanternele? Uzând de gestul universal făcut de femei pentru a arbora un aer de indiferenţă şi a părea mai puţin tâmpite de cum se simţeau la un moment dat, îşi duse mâna la cap să-şi aranjeze părul.Apoi îşi aranjă îmbrăcămintea. -Nu ştiu, cabana este împrumutată şi n-am avut ocazia să caut. -Lumânări?Ea dădu din cap.   -N-aţi luat lucruri de strictă necesitate cu voi? -Nu, spuse ea supărată şi iritată de scepticismul lui.O făcea să se simtă foarte prost.Asta era prima ei încercare de a face o excursie temerară cu băieţii.Cât de bine ar fi trebuit să se pregătească? Când o să se aprindă lumina, o să fie foarte bine. -Ce-ar fi să aşteptaţi sfârşitul furtunii la mine? Va trebui să mergem prin pădure, dar nu este departe. -Nu, s-a grăbit ea să răspundă.O făcea să se simtă mai incompetentă decât era.Această iritare îi distrăsese atenţia, de la posibilul pericol pe care acest om îl reprezenta.Invitaţia la cabană îi stârni din nou panică. -Da chiar vă rog.Pot găti ceva pentru băieţi pe aragaz. -Nu, nu, domnule... -Pierce. -Mulţumim, domnule Pierce, dar... -Nu, Pierce este numele de botez.Pierce Reynolds. -Domnule Reynolds, ne descurcăm singuri.Nu vreau să plecăm de aici. -De ce?Ea îi auzea pe copii jucându-se pe verandă, inând palmele întinse laț şuvoiul de apă ce curgea de sus. -Soţul meu vine în seara asta, ceva mai târziu.Trebuie să fim aici când soseşte, altfel se sperie. -A, da.Duse mâna la ceafă, indecis.Nu vă pot părăsi aici în aceste condiţii.Hai să-i lăsăm un bilet să ştie unde sunteţi, ce ziceţi? -Mamă, ne e foame, spuse David.Copiii se săturaseră de jocul cu ploaia şi năvăliră înăuntru: Când mâncăm? -Ne e foame, se auzi vocea lui Adam ca un ecou. -Zău că ar fi cel mai bine să veniţi la mine. -Dar...Înainte ca Alicia să aibă vreo şansă de a obiecta, bărbatul s-a întors spre băieţi. -Ce ziceţi de nişte mâncare condimentată? Dacă veniţi cu mine la cabana mea, o încălzesc imediat. -Mamă, ce bine! Ar fi nemaipomenit, spuse David entuziast. -Ca lumea, zise Adam. -Dar va trebui să mergem prin pădure până acolo, i-a prevenit bărbatul.Nu e drum ca să veniţi cu maşina. -Nici o problemă, nu-i aşa, Adam? Se îndreptau deja spre uşa cu plasă. -Băieţi! strigă Alicia după ei, dar copiii o şterseseră deja afară. Haideţi, doamnă...? -Russell. -Doamnă Russell, nu vă pot lăsa singuri aici.Promit, nu sunt o persoană de care să vă fie frică.Chiar în momentul acela, un fulger a străpuns cerul în două.Alicia realiza că probabilitatea ca lumina să revină era nulă.Fusese o proastă că nu pregătise nimic pentru astfel de situaţii, dar acum era prea târziu să mai facă ceva.Cel puţin băieţii vor putea mânca.Când ploaia se va mai domoli, ar putea să vină înapoi şi să aştepte să se facă dimineaţă. -Bine, zise ea, cu un suspin reţinut, rugându-se pentru faptul că a putut avea încredere în acest bărbat.Singurul lucru pe care l-a luat cu ea a fost geanta.Ar fi fost o nebunie să scoată bagajele din maşină pe o asemenea ploaie torenţială. Pe verandă, Pierce Reynolds l-a luat pe Adam în braţe şi i-a spus lui David s-o ia de mână pe mama sa. -Deci, ţineţi-vă aproape, toată lumea.Doamnă Russell.Un timp Alicia s-a uitat la mâna puternică întinsă spre ea.Apoi l-a luat de mână şi el a apucat-o bine. Picăturile de ploaie cădeau peste ei de parcă ar fi fost ace ascuţite.Vântul le răvăşea părul şi hainele, împiedicându-le mersul.De fiecare dată când fulgera, Adam îşi îngropa faţa în gâtul domnului Reynolds.David încerca să fie bărbat, dar se ţinea strâns de Alicia, până în momentul când văzură, printre copaci, cealaltă cabană. -Aproape am ajuns, strigă domnul Reynolds încercând să se facă auzit prin vuietul furtunii.Au ajuns la adăpostul verandei acoperite în momentul în care un tunet a bubuit în apropiere. -Să ne lăsăm pantofii afară spuse Pierce, lăsându-l jos pe Adam.Când toţi erau în picioarele goale el îi conduse înăuntru, unde luminau două lămpi cu petrol, iar cărbunii mocneau în cămin. -Mi-e frig.Vouă nu? Pierce traversă camera şi îngenunche în faţa căminului, aranjând lemnele cu un vătrai.Privind peste umăr, îi văzu pe cei trei oaspeţi ghemuindu-se nesiguri lângă prag.Tremurau. -David, dă-mi, te rog, lemnele acelea de-acolo.Băiatul luă un lemn din cutia aflată lângă uşă şi se grăbi să i-l aducă bărbatului ce se dovedea a fi un erou în carne şi oase. -Mulţumesc.Pierce ciufuli părul ud al băiatului.Vezi că în baie găseşti prosoape pentru toţi trei. -Da, domnule, spuse David şi alergă spre uşa care nu putea duce decât la baie.Cabana avea o singură cameră mare ce servea drept cameră de zi, dormitor, sufragerie şi bucătărie.În faţa căminului se aflau scaune confortabile şi o canapea.Un pat dublu era băgat sub tavanul extrem de înclinat,  de unde pornea o scară îngustă, ce ducea în pod.Era prea intim ca să fie rustic şi era foarte curat.David ieşi din baie cu prosoapele împăturite.După ce i-a pus unul lui Pierce pe spate, le-a împărţit pe celelalte mamei şi fratelui lui.Alicia avea senzaţia că visează.Ce căuta ea aici, în cabana acestui străin, singură cu el, în această veritabilă aventură? Ar fi fost mai rău dacă el era bătrân şi ursuz, sau bun, dar groaznic de urât şi ignorant.Numai că salvatorul lor era frumos, delicat şi viril, ceea ce Alicia nu ştia înainte de a intra în cabană şi de a-l vedea în lumină.Părul lui era cenuşiu cu şuviţe argintii.Era tuns special ca să pară neglijent şi puţin mai lung decât era la modă.Când îşi întoarse capul spre ea, Alicia îi văzu ochii verzi strălucind ca smaraldul sub sprâncenele groase.Când a mai pus un lemn peste cărbuni agitând focul, muşchii lui puternici jucau sub cămaşa udă din bumbac, deşi nu era prea vânjos. Era iritată.Nu la gândul că ar putea să le facă vreun rău.Un om care duce în braţe un copil, în plină furtună, rostind cuvinte de îmbărbătare, nu putea fi un criminal.Violator, nici atât...Era clar că nu avea nevoie să forţeze vreo femeie. -Ce bine îmi pare că am făcut focul mai din timp în seara asta.Mai devreme era frig, dar acum...Pierce se opri la jumătatea propoziţiei.Pentru că dacă ea a fost surprinsă să descopere cât era el de atractiv, explozia din pieptul lui nu se compara cu a ei, când s-a întors şi a văzut-o.Părul ud era ca o mătase pe obraji, pe gât şi pe umeri.Cămaşa stătea lipită de sânii ei plini, iar sfârcurile erau proeminente din cauza frigului.A trecut un timp până să-şi poată lua ochii de la ea.Tălpile goale făceau ca picioarele să arate mai lungi şi mai frumoase.Avea pielea de găină, pe care el dorea cu ardoare s-o încălzească şi s-o mângâie cu mâinile lui.Şi-a luat ochii de la ea, blestemându-se pentru acest atac brusc de dorinţă violentă.Nu mai simţise o asemenea dorinţă arzătoare pentru o femeie de când...Niciodată nu simţise o asemenea dorinţă pentru o femeie.Îl înnebunea.Ea era soţie şi mamă şi nu făcuse nimic să-l ademenească.De fapt, părea nervoasă şi, dacă faţa lui exprima ceva din ceea ce se petrecea în el, nu o putea condamna. -Cred că ar trebui să vă scoateţi hainele astea ude.Ce-ar fi să-i duceţi pe băieţi la spălat, iar eu o să caut ceva de îmbrăcat. -Bine.Alicia i-a dus pe băieţi în baie unde spera să se încălzească şi ea.Observase privirea lui pe sfârcurile ei.Câteva minute mai târziu el bătu la uşă, deşi era deschisă ca să pătrundă lumina.Adam şi David îşi dăduseră jos chiloţii, iar Alicia îi ştergea cu prosoapele. -Mâncarea e în cuptor şi am găsit astea în sertar.Ţinea în mână două tricouri cu inscripţia UCLA pe ele. Grozav, spuse David, înşfăcând unul şi trăgându-l pe cap.   Îi atârna până la genunchi. -David, spune-i mulţumesc domnului Reynolds pentru că ţi-a împrumutat tricoul.S-a ridicat încet, conştientă de bluza udă şi de mini.Când au plecat din Los Angeles, după-amiază, era anormal de cald.Pentru călătoria cu maşina la pădure, cu David şi cu Adam, bluza şi fusta veche păreau să fie exact ce trebuie. -Mulţumesc, domnule Reynolds, spuse David în timp ce-l ajuta pe Adam să-şi pună bluza care-i venea până la glezne. -Să creşti mare, dar nu sunt ale mele.Cabana aceasta aparţine companiei mele.Fiecare o foloseşte şi lasă lucrurile când pleacă.Dar sunt sigur că n-o să sufere nimeni dacă vreţi să le ţineţi. -A, se poate? Băieţii au fugit afară arătând ca doi prieteni ai lui Casper Fantoma.Erau fericiţi acum, că le era cald, erau uscaţi şi urmau să mănânce. -Trebuie să mă uit să găsesc ceva şi pentru dumneavoastră.O privise tot timpul.Părul începuse să i se usuce şi se încreţea ademenitor de-a lungul obrazului.Şi, Doamne, ce gură avea.Fiinţa lui fremăta. Alicia se muta de pe un picior pe altui. -Mă usuc într-un minut, nu vă deranjaţi.Deşi insistentă, privirea lui coborî de pe faţa ei. -Poate ar fi mai bine să le dăm ceva de mâncare, spuse grăbită, trecând pe lângă el.Băieţii stăteau deja la masa pusă pentru patru persoane.Era un coş cu sără eleț şi o tavă cu bucăţi de brânză şi mere în mijloc.O oală cu mâncare aburea pe aragazul de voiaj.Ea aduse farfuriile la masă, după care Pierce le puse mâncare cu polonicul.Apoi, el îi ţinu scaunul, înainte de a se aşeza şi ea la masă.Stomacul ei făcea scandal şi el râse. -Pariez că nu numai băieţilor le e foame. -Bineînţeles, zâmbi ea.Nu am apucat să mănânc astăzi. -Totdeauna spune aşa, zise David.Nu mănâncă nici dimineaţa, nici la prânz, îi e frică să nu se îngraşe. -Da, completă Adam cu gura plină.Face exerciţii în fiecare dimineaţă cu tipa de la televizor.Stă pe jos, se întinde, geme, se schimonoseşte.Copilul făcu o grimasă care-i provocă lui Pierce râsul, iar Aliciei sentimentul că vrea să-l omoare. -Termină-ţi mâncarea ca să putem să ne întoarcem la noi, zise ea, într-o manieră tipic maternă. -Nu putem să stăm aici? miorlăi David.Alicia îl privi, ochii ei exprimând o ameninţare părintească tacită. Nu, David.Nu-l putem deranja pe domnul Reynolds. -Nu te deranjăm, nu-i aşa? întrebă Adam candid.Pierce o privi pe Alicia peste masă. -Nu mă deranjaţi.Oricum, mă gândeam să dau o fugă până la cabană şi să-i las soţului dumneavoastră un bilet.Ar putea să vină aici când soseşte. -Soţul? Faţa copilăroasă a lui David se strâmbă.Inima Aliciei se opri şi, pentru moment, închise ochii.Când inventase povestea, o făcuse în speranţa că asta ar proteja-o pe ea şi pe copii.Băieţii nu erau de faţă în acel moment.Nu s-a gândit că minciuna se va întoarce împotriva ei. -Mama voastră mi-a spus că tatăl vostru vine şi el mai târziu. -N-avem tată, îl informă David.A murit.Adam înghiţi mâncarea: -Ca şi peştişorul nostru.Numai că mormântul tatei este la cimitir, nu în curte. Alicia simţi ochii verzi aţintiţi asupra ei, înainte chiar de a-i întâlni privirea întrebătoare.Era totuşi calmă. -A murit demult, vorbi David.Eu îl ţin minte, dar Adam nu. -Ba da! protestă Adam.Avea părul negru şi ochii căprui ca şi noi. -Ai văzut doar poze cu el şi crezi că ţi-l aduci aminte. -Da îl ţin minte.Mamă, spune-i lui David să nu mai zică aşa. El o privi pe tot parcursul acestei discuţii. -Sunt sigur că ţi-l aminteşti, Adam, zise Pierce încet. -Era mare, ca tine, dar tu parcă eşti mai mare, continuă David.Noi credeam că Carter o să fie noul nostru tată, dar el s-a însurat cu Sloan, nu cu mama. Privirile ameninţătoare ale Aliciei nu acţionară în nici un fel pentru a opri cascada de cuvinte din gura copiilor ei. -David, sunt sigură că domnul Reynolds... -Ce-am mai plâns când Carter ne-a spus că n-o să mai fie tăticul nostru! i-a explicat Adam.Dar mama a spus că nu-i nimic, pentru că Sloan e prietena noastră şi putem să-l vedem pe Carter când vrem, şi dacă nu s-a însurat cu mama, asta nu înseamnă că nu ne mai iubeşte.Pot să mai cer o porţie, te rog? -Putem să mergem să ne jucăm acasă la Carter.E grozav.Adam e un porc.Tot timpul mai vrea o porţie. -Ba nu. -Ba da.Alicia reuşi să evite ochii întrebători ai lui Pierce când acesta se ridică să umple din nou farfuria lui Adam.Probabil că el o considera de-a dreptul proastă pentru că inventase un soţ. -Tu ai tată? întrebă David în timp ce Pierce se aşeza la loc. Nu, a murit demult.Dar mama mea trăieşte încă.   -La fel ca la noi.Pierce zâmbi. -Cam aşa ceva. -Nevastă ai? -Adam, îl admonestă Alicia, gata să se înfigă în gâtul copiilor pentru a-i face să tacă.Ajunge.Lăsaţi gălăgia şi terminaţi de mâncat. -Nu, nu am.Ochii lui Pierce râdeau în timp ce îşi ştergea gura cu un şerveţel. Au terminat masa într-o linişte binecuvântată pentru Alicia, în final, vorbi Pierce: -Dacă aţi terminat de mâncat, e timpul să mergeţi la culcare.Se ridică şi începu să strângă masa.Alicia intră în panică. -David, Adam, duceţi-vă în baie şi spălaţi-vă pe mâini.Chiar vrei să ne spălăm pe mâini sau ne trimiţi de aici pentru că vrei să nu auzim ce vorbiţi? -Daţi-i drumu, spuse ea arătându-le uşa cu degetul. -Bine, bine, mormăi fiul precoce, luându-şi fratele mai mic de mână.

Ademenirea de Sandra Brown PARTEA I Dezamăgirea unei inocente Lamont Morgan avea una dintre proprietăţi în apropierea Atlanticului, şi se întindea pe o suprafaţă de zece hectare. Clădirea principală se afla în mijlocul unui parc îngrijit de trei generaţii de ascendenţi. Arbori seculari de toate generaţiile, cu tulpini ce abia puteau fi îmbrăţişate de trei oameni cu braţele înlănţuite, dădeau locului un farmec anume, dar mai ales senzaţia dăinuirii printre matusalemi, contopirea cu sufletul acestor centenari şi supravieţuirea celor ce au trăit pe aici în falnica lor înfăţişare. În jurul clădirii însă, se păstraseră numai arbori ornamentali, cu creşterea dirijată spre forme rotunde şi ovale cu crengi bogate, luminate feeric noaptea de lumina irizantă a reflectoarelor îngropate în sol. Printre ei erau jardiniere cu flori, chioşcuri fanteziste în care să te ascunzi de arşiţa soarelui, bazine cu apă şi jocuri arteziene, alei placate cu marmură şi statui în stil antic, stil care ignora veștmintele, frumuseţea lumii constând doar în graţia trupului omenesc, aşa cum 1-a făcut Dumnezeu. Domnul Lamont Morgan se trăgea dintr-o familie industriaşi, el însuşi industriaş şi îşi putea permite construcţii monumentale aşa cum era clădirea în care locuia. Douăzeci de angajaţi munceau zilnic aici pentru menţinerea strălucirii şi fastului. Desigur, nu mai e nevoie să amintim că proprietatea era apărată ca o redută, fiind înzestrată cu cele mai sofisticate sisteme electronice de supraveghere. În acest colţişor de rai venise pe lume, cu 17 ani în urmă, unica fiică a industriaşului, altă moştenitoare nemaiavând cu cine să facă, mama micuţei Norma murind când ea împlinise doi ani, într-un accident de automobil. Din acel moment tragic, domnul Morgan îşi consumă întreaga rezervă de afecţiune cu ceea ce mai rămăsese din soţia pe care o iubise nespus de mult. Norma moştenise, ca o copie înfăţişarea mamei sale, care se accentua pe măsură ce copila creştea. Domnul Morgan, adept al teoriei transmigraţiei, a trecerii sufletului dintr-un corp în altul, era convins că spiritul frumoasei sale soţii nu se putuse refugia decât în carnea propriei fetiţe. Astfel frumoasa doamnă Morgan cucerea din nou câmpul trecător al vieţii şi inima întristatului ei fost soţ. Este suficient să cunoaştem această legătură sentimentală dintre fiică şi tată pentru a ne imagina preocuparea domnului Morgan pentru creşterea, educaţia şi paza acestei duble comori şi chiar triple: de fiică, copie a soţiei şi moştenitoare. Era dusă la şcoală cu maşina, însoţită întotdeauna de un body-guard care o supraveghea în recreaţiile dintre ore şi dusă apoi întreagă la castel. Îl numeau aşa fiindcă primii Morgani veniţi din Anglia pe teritoriul Statelor Unite, după ce se îmbogăţiră, nu-şi putuseră alege un alt stil arhitectonic decât cel văzut la ei în patrie. Şi pentru ca noua lor construcţie edilitară să fie autentică, cumpăraseră un castel, îl demontaseră piatră cu piatră şi îl remontaseră întocmai la Crescent City, pe o colină la poalele căreia curgea un râu. Sigur, de-a lungul anilor şi a trei generaţii de Morgani, castelul suferise modificări, modernizări interioare şi exterioare, dar în tradiţia locală rămăsese tot: „La castel”. Domnul Morgan studiase ingineria şi ştiinţele economice dar în conştiinţa lui rămăsese un credincios, un tradiţionalist. Citise Vechiul şi Noul Testament şi considera că înţelepciunea normelor de trai, transcrise aici de învăţaţii începuturilor lumii civilizate, au atins perfecţiunea şi că numai aceste învăţături pot asigura o dezvoltare armonioasă a societăţii, o curăţenie sufletească şi o etică sănătoasă. Alte curente filosofice asupra scopului vieţii şi a modului de a trăi nu sunt decât deviaţii de la morala adevărată, produse ale unor minţi înspăimântate de sfârşitul ireversibil, incapabili să înţeleagă rolul de purgatoriu al existenţei vii, pentru a trece apoi Dincolo, după mai multe reîncarnări, unde există viaţă veşnică. Doar omul nu-i decât o părticică de energie biologică şi legile fizicii ne spun că energia, de orice natură, nu se pierde niciodată. Se transformă în altă formă, se transferă în altceva, dar nu dispare. În acest spirit fusese crescută şi micuţa Norma şi nu-i de mirare că pornirile instinctuale, proprii adolescenţei, a trebuit să şi le înăbuşe în preceptele tradiţionale la care tatăl ei ţine ca la ceva sfânt. Când ieşea însă dintre zidurile castelului şi se amesteca cu fetele din curtea liceului, Norma avea din plin prilejul să audă şi să cunoască şi alte moduri de a aborda viaţa, îndeosebi cele legate de dorinţe biologice. În parte le aflase de la Suzane Asante, camerista ei, o tânără de 24 de ani care-i stătea în preajmă zi şi noapte cu trupul şi sufletul, dar mai ales cu informaţii venite de dincolo de zidurile castelului Morgan, informaţii curate, de la sursă, nu din filmele vizionate pe furiş, informaţii recepţionate de Suzane cu propriile ei simţiri. Personalul castelului se moştenea, copiii erau zestrea biologică a generaţiei următoare de Morgani. Primeau o educație pe cheltuiala stăpânului şi serveau apoi scopurilor lui. Era acolo un fel de mare familie organizată pe principii sclavagiste şi salarii capitaliste. Suzane Asante era fiica mecanicului auto de la castel, ea făcuse, cu ajutorul domnului Morgan, studii liceale şi când le-a terminat a fost dată în anticamera Normei să o servească, să o ajute, să-i ţină companie. Dar Suzane era o fată liberă de credinţele educaţionale ale domnului Morgan. Ea avea viaţa ei personală organizată după cerinţe fireşti şi avea şi vârsta permisivă să ia decizii asupra comportamentului ce nu trebuie să fie niciodată împotriva impulsurilor lor benefice. Suzane ştia tot ceea ce Norma doar intuia. Ea gustase cu vârf şi îndesat din „păcatul” originar, găsindu-l ca cel mai de preţ dar făcut de Creator omului, el asigurând în intenţia divinităţii perpetuarea speciei pe când fata mecanicului auto îl considera plăcerea supremă, scopul trăirii, antidotul anxietăţii provocate de provizoratul speciei umane. Într-o judecată total opusă moralei domnului Morgan, Suzane constituia lângă Norma un cap de pod al unei lumi necunoscute de adolescentă decât din auzite pe culoarele liceului, unde, din pudoare, nu i se destăinuia chiar totul, ci se dădea doar a înţelege că e „mişto”! Aşa că, în completare, Norma primea de la Suzane amănunte de la „fața locului”. Dezvăluirile o înfiorau plăcut şi o aruncau pentru moment într-un viitor cer şi-1 dorea cât mai apropiat. La 17 ani, deja era complet cotropită de vise neortodoxe, pe care şi le derula în minte, mai ales seara când sta întinsă în pat, când chema lângă ea fie pe Kevin Costner, fie pe Ingo Schnolli de pe canalul MTV, sau pe Silvester Stallone, şi făcea dragoste cu ei.O dragoste chinuitoare, zbuciumată, perna fiind confundată cu idolii. Ardea ca o vâlvătaie ce cuprindea încetul cu încetul tot edificiul aşezat pe un butoi de pulbere. Dimineaţa se trezea cu o durere de cap îngrozitoare. Trupul îşi cerea hrana secretă, hrana ruşinoasă, hrana prohibită, hrana de după nuntă în concepţia domnului Morgan. Norma, neprihănită, trebuia însă să rămână imaculată. Aşa au fost toate femeile din familia Morgan, încă din secolul XVII, virtuoase, convenţionaliste, şi au avut vieţi fericite, demne, pline de bucurii matrimoniale. Norma trebuia ferită de tentaţiile periculoase şi tatăl ei avea grijă de asta. Norma nu fusese lăsată niciodată singură. Poate neavând dreptul la opţiuni personale atunci când era pusă în faţa unei probleme îi crease Normei un handicap. Îşi dădea seama că este dirijată ca o jucărie cu telecomandă, deși eul ei intrase sub impulsurile propriilor dorinţe. Aceată limitare a libertăţii îi crea o stare de tensiune care se accentua vizibil pe măsură ce timpul o desăvârşea şi o împingea spre graniţa altei vârste. Domnişoara Norma începu să aibă un comportament de leu ţinut în cuşcă flămând. Starea ei de agitaţie, migrenele acuzate în timpul meselor pe care le servea adesea împreună cu domnul Morgan, momente de cădere într-o stare de imobilitate suspectă, de părăsire a normalităţii, îl făcuseră pe grijuliul tată să se adreseze de urgenţă unei notabilităţi, în persoana doctorului Richard Colley. Acesta îi fixă o oră de consultaţie într-o după amiază, pentru a nu stingheri programul şcolar al Normei, care se afla în ultima lună de cursuri înaintea ultimului examen. Marele psihanalist o primi singură în fastuosul său cabinet, domnul Morgan fiind lăsat în anticameră. — Domnişoara Norma are probleme cu şcoala? — Nu,domnule Colley. Sunt prima din clasa. — Temele vă solicită mult timp? — Nu, domnule Colley. Reţin totul încă din clasă. — Dezbrăcaţi-vă, domnişoară. — De tot? — Nu! Rămâneţi în dessou. Nu vă jenaţi! Sunt medic şi trebuie să cunosc bine pacientul. Doctorul Richard Colley îi urmăreşte mişcările. Sunt calme, precise, echilibrate. Corpul este bine dezvoltat, sânii ajunşi la o maturitate precoce, şoldurile şi coapsele pot produce viaţă şi stârni idei erotice. Chiar şi lui, intrat în etapa andropauzei, îi sosesc dinspre ea impulsuri erotice ce-i străbat respingător alonjeul acela pe care uitase că l-ar avea. — Poftiţi pe canapea! Lungiţi-vă! O ascultă cu stetoscopul, îi pipăi zona ficatului, zona apendicelui. — Deschideţi gura! O priveşte în gât. Carnea roză a cavităţii bucale nu-i spune nimic maladiv. — Sunteţi virgină, domnişoară? — Desigur, domnule Colley! Cum altfel? — Destule fete încep viaţa sexuală la 13 ani! — Nu au body-guard ca mine, domnule Colley! — Şi dacă n-aţi avea, aţi face-o? — Încă nu ştiu, domnule Colley. — Îm...da! Îmbrăcaţi-vă şi ieşiţi în anticameră. Vreau să discut cu tatăl dumneavoastră. Doamnul Lamont Morgan intră vizibil afectat şi interesat de observaţiile doctorului. — Luaţi loc, domnule Morgan! — Mulţumesc doctore! Vă ascult cu interes — Puteţi fuma dacă doriţi! O cafea? — Nu, mulţumesc! — Atunci să trecem la examinarea cazului. Fiica dumneavoastră trece prin perioada proceselor specifice vârstei. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Există, incontestabil, o relaţie intensă între sfera genitală şi viaţa afectivă la această vârstă,la femeie. Aforismul antic Tota mulier in utero, întreaga femeie este în uter, exprimă tocmai acest proces de intercondiţionare între afectiv şi genital. Este total eronată părerea unor specialişti care văd în femeie doar fiziologicul, menstruaţia, sarcina, lactaţia, afecţiunile ce le însoţesc. În S.U.A., două cercetătoare, Diana Scully şi Pauline Bart au studiat în perioada 1943-1973 douăzeci şi şapte de tratate ginecologice şi dovedesc că psihosexualitatea este ignorată în aceste cărţi. Ba mai mult, se fac erori grosolane, scriindu-se că femeile ar fi mai toate frigide şi le sfătuiesc să simuleze orgasmul pentru a linişti bărbaţii că şi-au făcut datoria. Nu fac nici o menţiune că femeia este multiorgasmică şi susţin că dorinţa sexuală este foarte mică la femei. Total greşit, domnule Morgan. La fiica dumneavoastră, care manifestă irascibilitate, instabilitate, labilitate afectivă, anxietate, este vorba de un proces firesc la această vârstă ingrată, obligată de etica socială la renunţarea satisfacerii nevoilor fiziologice. Şi atunci când un afect erotic este obstrucţionat de un sentiment etic, are loc un conflict inhibiţional. De aceea, nerealizarea unui instinct, de pildă cel sexual va duce la tulburări uneorale, endocrine şi vegetative, şi la modificări în echilibrul proceselor fiziologice. Frustrarea sentimentului erotic are o importanţă deosebită în afectarea şi desfăşurarea unor funcţii endocrine, vasculare, respiratorii, secretorii, motorii. Nevoia sexuală inhibată se însoţeşte de tristeţe, de nelinişte motorie, de anxietate, de reprezentări şi imagini erotice intense, de atracţie faţă de filme, muzică, literatură erotică. Este interesant de ştiut pentru dumneavoastră că dorinţa erotică este o stare subconştientă de excitaţie sexuală, determinantă a unor stări afective de care mi-aţi vorbit la începutul consultaţiei. O nesatisfacere îndelungată a dorinţei sexuale, domnule Morgan, va dezlănţui stări disforice, violenţă, tahicardie, dureri precordiale. Ori prezenţa strictă a unui body-guard în preajma fiicei dumneavoastră... — Domnule Colley, fiica mea are un prieten cu care se întâlneşte, discută, în fine, se plimbă adică ceva pentru vârsta lor, ceva platonic şi se pare că-1 şi iubeşte. — Domnule Morgan, dacă este vorba de o iubire-pasiune, acest sentiment puternic nedomolit cu...ştim noi ce, poate genera tulburări psihopatologice intense, cu urmări condirabile şi de nedorit. Acentuez, fiindcă iubirea-pasiune a provocat cel mai mare număr de sinucideri, de nevroze, de depresiuni psihice sau crime pasionale. În cazul fiicei dumneavoastră, dacă are o pasiune faţă de colegul ei, ea nu este însoţită de o bucurie, ci de o suferinţă. De altfel, se poate spune că îndrăgostiţii sunt întotdeauna nişte bolnavi şi această boală nu se vindecă decât în pat! Este o boală a tinereţii. Apropo, ca să fiu mai convingător, la ce vârstă v-aţi masturbat prima oară, domnule Morgan, că nici un tânăr nu scapă de această tentaţie de eliberare? — Ştiu eu, domnule Colley? Să fi avut cincisprezece ani! — Vedeţi? Şi fiica dumneavoastră are aproape optsprezece ani! E dreptul ei să fie îndrăgostită! Dragostea este ca o criză financiară care trebuie depăşită! Fiindcă îndrăgostitului nevindecat îi sunt tulburate toate funcţiile fiziologice. Cum se comportă la masă Norma? — Nu mănâncă mai nimic! Spune că nu are poftă! Dacă o silesc, sparge farfuriile! Râde şi apoi plânge. — Domnule Morgan, starea ei delicată se va accentua cu cât supravegherea dumneavoastră va fi mai severă. Îi va spori anxietatea pe fundalul unei temeri că-şi va pierde prietenul dacă îl va amâna la infinit. Pentru că şi el, la rândul său, este stăpânit de aceeaşi pasiune obsesivă. Va începe să se îndoiască de vreo şansă a satisfacerii dorinţei sexuale şi va căuta altă fată, fără body-guard, mai nesupravegheată, mai înţelegătoare. Între o iubire-pasiune şi una platonică nu există consens! Şi atunci fiica dumneavoastră va veni la mine cu o boală în plus: nevroză de abandon! Sau şi mai dramatic, va încerca o sinucidere, încercări adesea reuşite. V-ar conveni? Iubirea părintească este sănătoasă doar atunci când înţelege nevoile vitale ale copilului. — Încerc să vă înţeleg, deşi în familia noastră a predominat o educaţie puritană.   descarcati de aici...