Sandra Brown carti

Un necaz nu vine niciodată singur de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Din locul ei aproape de fereastră Samantha Taylor îşi întoarse privirea spre după-amiaza mohorâtă.Cerul era de un cenuşiu ameninţător şi rece.Era începutul lui octombrie, dar se simţea aerul îngheţat al iernii.Nu departe, în centru, se vedeau clădirile înghesuite înfruntând parcă vântul, pentru care oraşul Chicago era atât de renumit.Pe stradă, într-o linişte profundă, o rafală de vânt făcu să stârnească un vârtej de praf.Sunetul strident al clopoţelului anunţă ultima oră de curs.În acelaşi timp uşa biroului se deschise. -Aici erai, se auzi o voce dezgustător de voioasă.Aceeaşi Francesca Lombardi, semnată, ştampilată, şi livrată. Samantha îşi întoarse capul.Se uita la foaia care tocmai îi fusese aruncată pe birou de parcă văzuse o muscă în supă. -Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.Şi simulă un zâmbet jalnic.Ce-ai zice de o plimbare la ora asta? Lou Rawlius se întoarse surprinsă.Înaltă i durdulie, cu părul cărunt, Lou era unș adevărat dar ceresc pentru consilierii i profesorii de la Lincoln Juniorș High.Mânecile bluzei erau ca de obicei şifonate şi suflecate la întâmplare până la cot.O pereche de ochelari roz atârnau pe pieptul ei mare.În doi ani de când Samantha se alăturase conducerii nu-i văzuse încă ochelarii puşi acolo unde le e locul, pe vârful nasului.Lou tratase pe toată lumea cu căldură sufletească, dar ea nu era proasta nimănui...era doar sinceră. În acel moment sprâncenele-i aspre se adunară deasupra nasului. -E vreo problemă? întrebă Lou cu sinceritatea dintotdeauna.Ultima oară a venit Frankie Lombardi şi a fost o tăcere ca de mormânt.Au intrat câţiva copii în birou ca şi cum urau această lume împreună cu cei ce o alcătuiau şi au plecat aşa cum au venit.Sunt tentată să-mi acopăr urechile de teama că voi auzi vase spărgânduse şi ţipete zdruncinând fereastra.Dar tu, îi spuse Lou făcându-i cu ochiul, tu ai mângâierea lui Mida. Asta e părerea ei, gândi Samantha plictisită.Lou avea dreptate când spunea că nu întotdeauna copiii aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu cei din conducere.Unii par speriaţi.Alţii sunt lipsiţi de interes.Alţii lasă impresia că sunt pregătiţi de luptă.Samantha avea mai multe roluri.Era mentor, sfătuitor, confident şi, uneori, partizan al disciplinei. -Îmi este teamă că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Frankie Lombardi, a spus ea pe un ton ursuz.Nimic din ceea ce fac nu-mi reuşeşte.Nu ăsta era adevărul, a adăugat ea încet.Încercase cu blândeţe.Fermitate.Gentileţe şi sinceritate.Domnul Wells, directorul, credea că fata ar putea discuta mult mai bine cu o femeie.El spera ca Samantha să reuşească să se apropie de ea într-un fel sau altul să-i afle necazul.Dar nimic nu se schimbase. Ea nu avusese nici o explicaţie pentru purtarea lui Frankie.Chiar dacă Frankie nu se purtase exemplar în şcoala generală, nu crease atâtea probleme ca acum.Samantha dorea să afle care este cauza, dar Frankie nu o ajuta deloc. Lou îşi dădu capul într-o parte. -Ce-a mai făcut de data asta? Un alt răspuns obraznic? O privi. -Doamna Phillips a spus că dacă se mai întâmplă o dă afară din clasă.   Samantha îşi trecu degetele prin părul blond ca aurul, ondulat, moale şi strălucitor de pe umeri.Deja o mutase dintr-o clasă în alta.Nu voia să fie nevoită să o mai facă iar. -Să vezi şi să nu crezi! a admis ea.Săptămâna asta nu am avut nici o plângere din partea profesorilor ei.Neaşteptat bufni în râs când Lou îşi împreună mâinile şi îşi închise ochii deschizându-i apoi larg în semn de mulţumire.Dar, a adăugat ea, se pare că Frankie a început să-şi extindă preocupările. Lou îşi arcui sprâncenele într-un mod întrebător.Samantha îi făcu un semn elocvent. -A furat bani din casa de înregistrare a unui magazin.Lou fluieră. -Şi cum a reuşit să scape? Samantha îşi scutură capul. -Nu a reuşit.A fost declarată vinovată şi urmează să se întâlnească cu un ofiţer de eliberare condiţionată.Vrea ca prima întâlnire cu Frankie să aibă loc la şcoală. Situaţia nu era deloc obişnuită, dar Lou îşi trosni degetele. -Deci de aceea a sunat, murmura ea.Nick...nu, Vicent.Nu - ştiu - cum - Larusso, adăugă tânăra femeie.Samantha se schimonosi.De obicei nu era predispusă să judece pe cineva, dar domnul Vicent Larusso îi displăcea.Convorbirea de ieri la telefon fusese scurtă şi deloc plăcută.Nu fusese nepoliticos, dar era repezit şi direct.Nu era bărbatul care să vorbească deschis.În momentul în care ea ridicase receptorul avusese viziunea unui balaur scoţând flăcări. Lou începu să vorbească şi asta o făcu să nu se mai gândească la el. -Vorbeşti de lup, o avertiză ea, şi iat-o că vine.Cu o smucitură bruscă a capului arătă spre coridorul din faţa biroului.Privirea Samanthei urmări ultima uşă deschisă.Sigur, era Frankie Lombardi, cu expresia ei deschisă şi beligerantă.Comportarea ei era rigidă ca un marş supus.Lou zâmbi răutăcios. -Mai bine ţi-ai ascuţi sabia.S-ar putea să ai nevoie de ea.Se dădu înapoi când Frankie intră şi, apoi,în linişte ieşi. Erau singure.Frankie se opri în pragul uşii, ochii ei negri luminând în momentul în care întâlni privirea Samanthei.Samantha îşi îndreptă umerii şi îi observă expresia pierdută şi abătută a feţei.Parcă se măsurau din cap până-n picioare -greutatea, înălţimea, măsurile.Frankie fu prima.Un baschet uzat lovi podeaua inegală.Începu să vorbească fără să se uite spre Samantha. -Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, murmură ea. -Da, confirmă cu plăcere.Îi făcu semn să se aşeze pe unul din cele două scaune din faţa ei.Frankie aşteptă până când Samantha se aşeză la birou şi apoi se aruncă pe scaunul de lângă fereastră.Caietul căzu pe podea, făcând un zgomot nostim.Buzele Samanthei tremurau.Frankie tocmai confirmase ceea ce ştia deja - această întâlnire urma să fie la fel de dificilă ca şi celelalte - şi trecuseră patru luni.Samantha oricum ştia rezultatul.Lincoln Junior High era situat într-un loc unde totul se schimbase rapid; la fel ca toţi ceilalţi vecini ai Chicago-ului, , era un oraş în interiorul oraşului.Brutăria din colţ devenise acum un restaurant-bar prosper.Un hotel dărăpănat fu înlocuit cu o casă mare, boierească din cărămizi.Era o legătură între nou şi vechi, generaţia nouă menţinându-şi pretenţiile.Şi această legătură urma să fie purtată de copiii lor. Complicând acest lucru, problema era că elevii claselor a şaptea şi a opta ajunseseră la pubertate.Erau puternic influenţaţi de inocenţa copilăriei, nefiind încă adulţi.Se schimbau atât fizic cât şi psihic; unii dintre ei suportau foarte bine aceste schimbări. Exista proverbul <ouă clocite la Lincoln>, dar asta nu o împiedica să le spună că în ciuda vocii blânde şi a zâmbetului permanent de pe buzele ei, nu ezita să dea tot ceea ce avea mai bun.încă nu avea puterea să o aşeze pe Frankie Lombardi alături de ceilalţi.Respiră adânc.Nu, gândi ea.Nu voia să renunţe la Frankie...şi nu ar fi lăsat-o nici pe ea să renunţe. Deschise dosarul maro adus de Lou întrebându-se încă o dată cum putea oare să se apropie de fată.Numele FRANCESCA LOMBARDI îi apăru în faţă scris cu litere negre i îndrăzneţe.încerca să zâmbească.Nu-şi putea imagina pe nimeniș           strigând-o Francesca.Îi plăcea mai mult Frankie.Pentru aliura băieţească, cu părul negru şi ciufulit şi cu pistrui de-a lungul nasului şi obrajilor.Frankie era cel mai potrivit nume.Samantha o privi şi îşi încrucişa mâinile pe birou.Se hotărî să netezească drumul uşor, încercând să mai înveselească atmosfera. -Frankie, gândi ea cu voce tare, ai venit atât de des pe aici încât încep să cred că ar trebui ca numele tău să fie pus alături de al meu pe plăcuţa de pe uşă. Frankie nu văzu nimic nostim în asta.îşi schimonosi chipul.Pentru început nu zise nimic.Samantha era frustrată.Bine, spuse ea încet.Dacă vrei să jucăm după regulile tale, atunci să începem. -Ştiţi, nu-i aşa?Vocea lui Frankie o făcu să tresară.Ochii ei negri o străpungeau pătrunzând într-un mod neînduplecat.Parcă o acuza.Samantha se hotărî să ignore acest lucru. -Despre furt? Da, ştiu.Este unul din motivele pentru care te-am chemat. Privirile li se întâlniră.Samantha continuă sa o privească prelungind tăcerea.Purtarea lui Frankie nu era ostilă, dar i se putea vedea pe chip răceala - aproape defensivă. -Nu văd ce legătură aveţi dumneavoastră! murmură într-un final fata. Se uita în altă parte.Îşi fixa privirea chiar într-un punct din spatele umărului Samanthei.Samantha se încruntă. -Crezi că nu-i treaba mea,că-mi bag nasul unde nu trebuie? Poate nu-ţi dai seama, Frankie, dar tot ceea ce se întâmplă în afara şcolii afectează foarte tare ceea ce se întâmplă în interiorul şcolii, şi asta contează. în momentul în care termină de vorbit Samantha îşi muşcă limba.Frankie nu ar fi răspuns provocării.Dar exista posibilitatea să se interiorizeze şi mai mult. Samantha dorea să dărâme zidul dintre ele, nu să-l construiască. Se plimba prin încăpere lăsându-se apoi peste colţul opus lui Frankie.Consideră că trebuie să înlăture celelalte zeci de remarci înainte de a pune capăt acestei discuţii. -Ştiu, tu crezi că te-am chemat aici pentru a-ţi da o lecţie, să-ti spun cât de dezamăgită sunt că ai putut face un asemenea lucru, făcu o mică pauză.Ei bine, aş putea să-ţi spun ceea ce tu aştepţi să auzi.Aş putea să te lovesc peste mâini şi să fac şi alte lucruri neplăcute, dar cred că ar fi mai bine să aşteptăm până la întâlnirea cu ofiţerul.Urmă o pauză.Trebuie să apară în orice moment. Pentru o clipă Frankie păru mirată. -Vine aici?Samantha îşi şterse picăturile de sudoare de pe frunte. -Da.Vrea să ne întâlnim toţi trei aici.Te-am chemat şi te-am rugat să vii mai devreme pentru a afla ce te frământă în ultima vreme.Dar, ca de obicei, încercarea de a afla era în zadar.Frankie rămase în continuare pe scaunul ei. -Nu mă frământă numic, spuse ea supărată. -Nu? Buzele-i începură să-i tremure într-un mod imperceptibil.Cu o răbdare forţată luă dosarul şi i-l puse m faţa.AICI scrie cu totul altceva, Frankie.Prezenţa de anul aceasta la şcoală lasă de dorit.Frankie îşi ridică brusc capul. -Am avut de fiecare dată scutire de acasă accentua ea cu tărie. Samantha nu-şi putu stăpâni scepticismul.Frankie nu era primul copil care falsifica scutirile şi probabil nu era nici ultimul.Secretara încercase să ia legătura cu mama ei, dar fără succes pentru că nu exista nici un telefon. -Se poate, spuse ea cu hotărâre, dar asta nu este singura plângere împotriva ta.A trebuit să-ţi schimbăm ora de gimnastică după ce am aflat că ai fost acuzată de furt. -Nimeni nu va dovedi că am furat ceva! Nu, gândi cu tristeţe Samantha.Dar din nefericire avea propriile-i suspiciuni. -Mai ai şi altele, îi reaminti ea.Profesorii tăi se plâng că nu eşti atentă la ore.Discuţiile tale... -Dacă vă referiţi la cearta mea cu Melissa Stone -ridică cu furie tonul - ea a început.Zicea că e mai bună decât mine şi m-am săturat să tot aud asta. Melissa Stone, aprobă încet Samantha, era un copil insuportabil şi îngâmfat.Dar păstra un moment de victorie pentru vehemenţa lui Frankie.Acum ar fi putut să se agate de orice.Sinceritatea lui Frankie avea izul unei sfidări indignante, dar acest lucru nu o deranja.S-ar fi putut descurca cu antagonism.Dar.această reacţie era mai bună decât nici una. -Ştiu că nu e uşor să întorci şi celălalt obraz, spuse Samantha cu blândeţe, şi nu spun că ar trebui.Dar ar fi mult mai bine decât să te cerţi.Făcu o pauza.Iţi creezi o reputaţie de copil problemă, Frankie.Asta vrei? Nu a răspuns.In timp ce Frankie continua sa o privească pătrunzător, Samantha aşteptă cu nerăbdare un răspuns.Era conştienta de ceea ce reprezenta ea pentru fată - o femeie exagerat de confidentă care o domina.Dar nu voia să devină o figură autoritară ce investiga i acuza.Dorea ca Frankie să o respecte nu să seș  teamă de ea. -Ştii, remarcă, aceste mici discuţii trebuie să înceteze.Voi termina cu toată vorbăria.Cu siguranţă vei fi bucuroasă să nu-mi mai auzi vocea. Frankie nu reacţiona.Oricum reacţia pe care o dorea - bună, rea, de indiferenţă - era cu totul absentă.Ochii negri continuau să o privească.Nici măcar nu clipea. Triumful ei se dovedise a fi de scurtă durată.Samantha se linişti şi se aşeză la birou.Urmă o întrebare pusă pe un ton plin de curiozitate. -Îţi sunt antipatică, Frankie?Pentru o secundă fata păru la fel de tăcută ca şi până atunci, dar apoi dădu din umeri. -Îţi este frică de mine?Frankie îşi ridică bărbia spre cer.Se apără cu hotărâre. -Nu mă tem de nimeni!Şi cu asta-basta, gândi Samantha cu un umor ostil.Micuţa fată începu să vorbească serios, îşi muşcă buzele ca să nu râdă. -Spune-mi ceva, Frankie.Locuieşti cu mama ta? Afirmă plecându-şi capul.Samantha suspectase acest lucru de când observase că în dosar nu era menţionat numele tatălui.Se juca cu timpul sperând că Frankie va da cât de puţin bariera dintre ele la o parte.Dar ea se menţinea rigidă.Samantha îi crease o zvâcnire în adâncul inimii.Pe de o parte, ea nu putu să observe decât pantalonii peticiţi în genunchi - care erau mai scurţi decât trebuia.Bluza ei de trening albastră era zdenţuroasă i decolorată peste tot.Pe de altă parte ea realiză căș      întrebările îi displăceau lui Frankie şi încercă să fie mai atenta la tot ce spunea. -Ai fraţi, surori? Afară, o puternică rafală de vânt acu geamurile să răsune.în micul birou totul îşi pierdu farmecul.Samantha încă nu era pregătită să renunţe, încercă să continue. -Sunt curioasă, adăugă ea.Ai fraţi, surori? Frankie dădu din cap în semn că nu. -Doar noi două, eu i mama.Vorbise în silă.Samantha încetă pentru moment să oș      mai privească.Trimisese o scrisoare mamei ei de mai bine de o săptămână.Dar nu primise nici un răspuns, ceea ce o făcu să creadă că nu o interesează câtuşi de puţin soarta fiicei.Dar exista ceva în expresia feţei, ceva ce o puse pe gânduri... -Ce-a zis mama ta când a auzit că ai început să furi? Pentru puţin timp Frankie fu şocată, apoi, brusc, îşi privi genunchii.Samantha îi putu vedea o urmă trecătoare de ruşine.începu să tragă de pantaloni.într-un târziu îşi ridică ochii.Samantha observă poziţia rigidă a umerilor ei subţiri. Neîncrederea i se putu citi pe chip. -Frankie, spuse ea încet.Sunt îngrijorată din cauza ta.Vreau să te ajut şi să aflu de ce ai decăzut atât de mult în ultimul timp.Eşti o fată inteligentă.Eşti prea deşteaptă pentru asemenea lucruri.Ea ezită controlându-şi cu atenţie sentimentele. -Ştiu că unii copii intră în bucluc din mai multe motive.Pentru a se distra, sau poate pentru a le face părinţilor în ciudă.Sau poate, doar din lipsă de preocupare.Urmă o pauză în care respiră.Nu te pot ajuta până nu aflu ce te frământă, care e problema ta. Îşi ţinu respiraţia aşteptând cu nerăbdare un răspuns.Frankie o privea straniu.Samanthei îi era frică să spere că în sfârşit a reuşit să ajungă la ea, la sufletul ei.Dar nu reuşise.Privirea ei o îngheţă.Sări în picioare şi se învârti în jurul scaunului.Degetele-i subţiri apucară spătarul scaunului cu o furie cumplită încât încheieturile i se albiră. -Credeţi că nu sunt bună de nimic, domnişoară Taylor.Aveţi impresia că nu ştiu asta? Furia ei era legată de un resentiment nebun.Spuneţi că vreţi să mă ajutaţi.Ei bine, eu ştiu mai bine.Şi stiu şi de ce.Pentru că asta e meseria dumneavoastră, domnişoară Taylor, atâta tot! Dacă aş ieşi acum pe uşă nu v-aţi mai gândi la mine decât dacă aţi fi nevoită iar să vă deranjaţi pentru mine. Samantha îi înfruntă furia cu mare calm.în sinea ei se mira cum de reuşea să se stăpânească, întotdeauna se mândrise cu calmul ei, dar Frankie depăşea orice limită. -Dacă aş fi crezut că nu eşti bună de nimic, Frankie, n-aş mai fi fost aici ca să vorbesc de una singură în zadar.Crede-mă, mai am şi alte lucruri de făcut.Vorbea încet, dar cuvintele creau un impact dureros. Respiră adânc i numără până la douăzeci, pentru că zece nu era îndeajuns.ș -Mai mult de atât n-ai putea greşi, dar se pare că asta va trebui să descoperi singură.Făcu un semn spre scaun.Acum, te rog să stai jos! Se aşeză.Era prea năucită ca să opună reziztenţă.Pentru o fracţiune de secundă uimirea i se oglindi pe chip Samantha nu avea nici un motiv să se bucure.Ştia că va trebui să ri te aproape totul pentru a reu i să ajungă la Frankie.Tâmpleleș ș începură să o doară.Şi le masă şi apoi se întoarse spre fată. -Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, vorbi ea încet.Vreau să te ajut, dar tu nu faci decât să îngreunezi situaţia amândurora. Frankie privi în jos, spre genunchi.Picioarele ei erau băgate sub scaun pregătite parcă de fugă.Samantha habar n-avea la ce se gândea ea, profilul fiindu-i umbrit.Samantha realiza faptul că Frankie ar fi putut nărui totul dacă ar fi plecat. Era un drum lung până jos...dar urcuşul era i mai lung.ș Fără să-şi dea seama Samantha începu să se mişte.Se opri lângă ea şi-şi puse mâna pe umărul ei.Frankie se încorda, dar Samantha n-o băgă în seamă. Îi vorbi încet, aproape implorând-o. -Sunt dispusă să îmi înlătur îndoiala, Frankie.Vreau să am încredere în tine.Poţi să faci i tu acelaşi lucru pentru mine?ș Pe neaşteptate atmosfera se linişti.După mult timp Frankie o privi cu ezitare.Gâtlejul Samanthei se încorda ciudat.în momentul acela fu cuprinsă de o mulţime de sentimente.îi observă mândria, un noian de sentimente - durere iș confuzie în acelaşi timp.Acceptarea deprimată care urmă o străpunse ca un cuţit. Ochii fetei erau trişti. -Eu...îşi drese glasul şi Samantha realiză cât de greu îi era.Cu vocea aproape stinsă continuă.Voi încerca.Samantha se simţi uşurată. -Asta e tot ce doream.Într-adevăr era mai mult decât sperase.Câştigase bătălia, nu războiul.Telefonul începu să sune.Ridică receptorul şi răspunse.Era Lou. -Domnul Larusso este aici. Nici nu clipi.Domnul Larusso, gândi ea cu înverşunare, ar fi putut să mai întârzie puţin.Inca nu terminase cu Frankie. Cât timp vorbi cu Lou nu-şi luă ochii de la Frankie. -Spune-i, te rog, că-l voi primi în câteva minute.Dar timpul atât de mult dorit păru neînsemnat.Se hotărî să mai facă ceva săpături pentru a afla câte ceva despre viaţa ei de acasă.Dar, încă o dată, Frankie strâmbă din nas.Răspunsul ei - când se hotărî să mai spună ceva - fu monosilabic i răutăcios.Simţea cu,ș siguranţă că Samantha încerca să afle mult mai multe.Samantha ştia că n-ar mai fi ajuns nicăieri dacă îi mai punea câteva întrebări. Suspinând de supărare o sună pe Lou şi o rugă să-l invite pe domnul Larusso înăuntru.Poate că el ar fi reuşit acolo unde ea dăduse greş, recunoscu cu asprime. încă mai ţinea receptorul în mână când uşa se deschise.Se întoarse întâlnindu-l pentru prima oară pe ofiţerul de eliberare condiţionată. -Samantha Taylor? Mă numesc Vince Larusso.înainta să dea mâna cu ea. Strângerea de mână fu scurtă; degetele abia se atinseseră, acest lucru neliniştindo.I se păru înalt şi puternic.Biroul părea atât de mic.Ea era prea înaltă pentru o femeie, aproape un metru şi şaptezeci şi şase.Dar pentru a-i vedea ochii trebuia să-şi ridice puţin capul.Dacă pentru ea părea înalt, atunci pentru Frankie cum era?Biata Frankie, era cea mai mică fată dintre toate clasele a «pta...Nu-i trebui mult să constate că gulerul negru al hainei nu era căptuşit.Şi nici nu semăna cu balaurul pe care ea şi-l închipuise.Culoarea părului era închisa, mai închisă ca a lui Frankie.îi dădu în iur de treizeci de ani Ochii erau de un căprui deschis, aproape aur.Trasaturile îi erau bine conturate; maxilarele erau proeminente.Buzele erau prea subţiri şi rigide pentru a o putea atrage, dar nu putea să nege că într-un fel arăta destul de bine. Nu se aşeză pe scaunul oferit de ea.îşi aruncă blazer-ul pe-o mână şi se năpusti asupra mesei de lucru aşezată sub fereastră.Privirea i se opri asupra lui Frankie. -A-ha! Deci tu eşti fetiţa cu degetele lipicioase.Spune-mi, Francesca.Câte astfel de isprăvi ai făcut înainte de a fi prinsă? Vocea lui era mătăsoasă i plăcută încât cuvintele avură efect imediat.Samanthaș         nu ştia cum reuşise să se abţină şi să nu vorbească. Ea rămase acolo unde era, la un pas de scaun.Vince Larusso îşi duse mâna la piept şi cu calm aşteptă răspunsul lui Frankie, ridicându-şi o sprânceană. Samanthei îi fu teamă să se uite la ea, dar privirea îi fu atrasă ca de un magnet.Vag auzi picioarele lui Frankie mişcându-se.îşi înfruntă inamicul cu o bravadă amuzantă luând în considerare şi diferenţa de înălţime dintre ei. Frankie se apropie de el şi începu să-şi mişte două degete în jurul nasului lui. -Doar două lucruri am de spus.în primul rând nu sunt o fetiţă.Iar în al doilea rând numele meu este Frankie, nu Francesca.Ai înţeles? Samantha era şocată.îi privi.Frankie avea o privire aspră, iar Vince Larusso era pur şi simplu amuţit.Un singur gând avea Samantha.Era bucuroasă că prima rundă se terminase.Dar runda a doua abia începea.

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  

 Ultimul joc de Sandra Brown   1. — Asta e?  —Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoşă mică din pânză pe scaunul din spate al maşinii, apoi urcă în faţă, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici. Nu-şi dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas. Se aşeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiţionat, astfel încât să bată direct în el şi apoi, dându-şi seama că nu se deplasau, se uită la şofer. — Centura de siguranţă. — Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeţ, spuse: Nu aş vrea să încalc legea. Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simţul umorului, atunci cu siguranţă că-l ţinea închis cu cheia. Nici măcar nu schiţă un zâmbet la remarca lui Griff. — Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială. — Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc. Turner îi atrase atenţia lui Griff asupra unei maşini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abţibild agăţat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul maşinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidenţă acel sedan, cu excepţia bărbatului care stătea la volan. Griff înjură cu o voce scăzută. — El ce caută aici? — S-a dat peste tot la ştiri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de şampanie. — De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine? — Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-aţi lăsat. — Slabe şanse. Subiectul conversaţiei lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Aşa îşi dorise, ca Griff să-l poată vedea. Şi Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Faţa lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător şi prea grăbit pentru a mai îndepărta şi cioturile. Pomeţii îi erau ascuţiţi precum o lamă de cuţit şi îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea şi textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanţă gălbuie, după cum îşi amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixaţi asupra lui Griff, cu o duşmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile. Griff ridică din umeri cu o indiferenţă mai mare decât cea pe care o simţea cu adevărat. — Până la urmă, îşi iroseşte propriu-i timp. Dând impresia că vorbeşte cu vocea destinului, Turner spuse: — Este evident că el nu crede asta. Când se apropiară de cealaltă maşină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu şi i-l arătă. — Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Eşti nebun? — Nu mă sperie el pe mine. — Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de raţiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârţi pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculţi? Încearcă să nu-ţi intersectezi drumul cu al lui. — Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat? — Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util şi pentru protecţia mea, nu numai a ta. În ciuda faptului că aerul condiţionat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema. — Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată graniţele acestui oraş, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau oraşul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20. Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eşapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puţin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaţ. — Ţi-e bine să ieşi de acolo? se interesă avocatul. — N-ai nici cea mai mică idee. După câteva momente, Turner spuse: — Chiar vorbeam serios în ceea ce-l priveşte pe Rodarte. Vântul cu particule de nisip îi răzuia faţa lui Griff şi îi turtea părul pe cap. — Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite şi care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranţă că nu voi flutura steagul roşu în faţa lui Rodarte. Şi a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă şi mi-am plătit datoria faţă de societate. Acum vorbeşti cu un alt om, reabilitat. — Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic. Griff fixase maşina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeaşi viteză ca şi ei, ţinându-se în urma lor cu trei maşini. Dacă Wyatt Turner îşi dădea seama că Rodarte se ţinea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le ştie. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.   Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deşi această denumire era cu siguranţă exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viaţă. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristeţe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios şi aparatul de aer condiţionat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed şi mirosea precum mâncarea chinezească stricată. — Nu e mare lucru, spuse Turner. — Să mori tu. — Dar cel puţin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plăteşte de la o lună la alta. Poţi să-l consideri doar o haltă până când îţi vei găsi altceva mai bun. — Cel puţin la Big Spring era curăţenie. — Vrei să te întorci? Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simţul umorului. Griff îşi aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapiţeria era şi pătată cu Dumnezeu ştie ce. Îşi aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra oraşului. Şi, în plus locuinţa era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu ştia la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea. — Când mi-ai vândut locuinţa, nu ai reuşit să păstrezi din lucrurile mele? — Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap şi îşi scutură cheile agitat, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la maşină, deşi drumul le luase aproape cinci ore şi nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării. Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-şi depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea şi avea cu ce. — Escalade-ul şi Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ţinut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă şi taxele pentru consultaţii. — Taxele pentru tine. Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanţe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el şi în timpul încarcerării nu renunţase la exerciţiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare. Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exerciţiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în maşină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci şi ceva de ani câţi avea, deja îi crescuse o burtă moale şi fesele îi atârnau. — Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca şi tine. Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet: — La fel cum eram şi eu plătit. Eram plătit. Turner dădu înapoi, părând uşor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse şi puse un alt set de chei pe măsuţa de cafea. — Maşina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uşi, de un roşu şters. Nu valorează nimic, aşa că atunci când Susan şi-a cumpărat Range Roverul, am ţinut-o pentru urgenţe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul şi i-am verificat cauciucurile. Foloseşte-o cât timp ai nevoie. — Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ţi-i plătesc? Turner se simţi din nou jignit. — De ce cauţi să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut. — Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare. — Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă şi răsplată. — Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-şi căuta un pix în buzunar. — Eu am plecat. Turner se îndreptă către uşă, dar Griff îi tăie calea. — Bine, bine, eşti un mare prinţ între avocaţi, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant: — Ce altceva ai mai făcut pentru mine? — Ţi-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o uşă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanşii şi tricourile cu guler sunt încă la modă. Ţi-am cumpărat şi câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă? — În geantă. — Apă, lapte şi ouă o să găseşti în frigider. Acolo, am pus şi pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci. — Cred că gândul tău are mari şanse să fie adevărat. — Uite ce e, Griff, ştiu că nu este un palat, dar… — Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai şi tu, nu este decât o mică oprire. Am şi telefon? — În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îţi vei lua propriul telefon. — Mulţumesc. Ce număr am? Turner i-l spuse. — Nu vrei să-l notezi? — Ştiam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai ţin minte zece cifre. — Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofiţerul responsabil de eliberarea condiţionată. Trebuie să ştie cum te poate contacta. — Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă. Turner îi întinse un plic de la bancă. — Uite, ai aici câţiva bani, până când o să poţi să-ţi iei un card de credit. Acolo vei găsi şi carnetul de conducere. Adresa este greşită, bineînţeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare şi până atunci probabil că te vei muta altundeva. — Mulţumesc. Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile maşinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum şi pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor. — Ei bine, atunci cred că eşti pregătit. Avocatul îl bătu uşor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci şi nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul uşii se opri şi se uită din nou către el. — Griff… oamenii încă sunt supăraţi pe tine. Pentru mulţi dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacţie ostilă faţă de tine, încearcă să nu te necăjeşti prea rău. Întoarce şi celălalt obraz, da? Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o ţină. Turner ezită, părând îngrijorat. — Să fii eliberat… este o schimbare dificilă. — Este mai bine decât să fiu închis. — Acele cursuri pe care le organizează cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi… — Programul de pregătire pentru eliberare. — Exact. Ţi-au fost de folos? — Oh, da. Am învăţat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu. Cu mâhnire în glas, Turner întrebă: — Ai idee ce vei face de acum încolo? — Îmi voi lua o slujbă. — Cu siguranţă. Dar mă refeream la aşteptările pe care le ai. — Cunoşti vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Faţa lui Turner deveni atât de fleşcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!   Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă. — Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Ştia după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aştepta să fie chiar atât de scumpă. Pe cutia interfonului erau trecute instrucţiunile pentru a intra în contact cu reşedinţa. Tastă cifrele pe tastatură şi aşteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce. — Da? — Sunt Griff Burkett şi îl caut pe domnul Speakman. Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise şi el pătrunse cu maşina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufişuri şi flori. Dincolo de ele, o pajişte umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde. Vila însăşi era la fel de impresionantă ca şi peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca şi zidul înconjurător al proprietăţii. Urmă aleea sinuoasă şi parcă direct în faţa intrării, după care coborî din Honda împrumutată şi se apropie de uşă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creşteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reuşiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbuşoane. Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni şi cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect. Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, minţise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puţin. Era dispreţuit de toţi iubitorii de fotbal din ţară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunţau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajaţii săi. Cu toate acestea, avea o mică speranţă. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitaţie să se prezinte în acel loc, la acea dată şi la acea oră. Pe invitaţia oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deşi Griff nu ţinea minte de unde ar fi putut să-l cunoască şi, mai ales, de ce. După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-şi putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie aşa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar îşi dorea o bucată de carne din Griff Burkett. Uşa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în faţă de un curent de aer rece, un vag miros de portocale şi văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte nişte haine sumare şi să ţină în mână o suliţă. Griff se aşteptase să-i deschidă uşa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorţ alb şi să-i vorbească cu o voce calmă şi politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care şi-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, şi cu pantaloni negri. Avea o faţă lătăreaţă şi trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayaşe. Pielea era fină şi nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala. — Domnul Speakman? Omul dădu din cap şi zâmbi. Mai bine zis, îşi dezveli dinţii. Nu puteai să numeşti acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feţei sale nu se mişcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte şi-i făcu semn lui Griff să intre. Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insuliţe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase aţintită pe oglinda enormă care era agăţată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spaţiul era imens şi dădea impresia unei catedrale. Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aştepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice şi alte ustensile? Când ajunseră la o pereche de uşi duble, valetul – pe care-l numea aşa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uşi pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereţi se aflau rafturi de cărţi de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajişte şi grădinile cu flori. — Chiar mă întrebam. Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neaşteptate şi fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea şedea într-un scaun cu rotile. — Ce vă întrebaţi? — Cât de impunător, din punct de vedere fizic, eşti în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Eşti la fel de înalt pe cât mă aşteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanţă, din tribună stadionului sau la televizor. — Televizorul îngraşă cu cinci kilograme. Bărbatul râse. — Asta ca să nu vorbim şi de umerii ataşaţi la tricoul de fotbal. Îi întinse mâna dreaptă. — Foster Speakman. Îţi mulţumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată şi strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip şi se îndepărtă. Vino şi ia loc! Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă şi lampă. Când se aşeză, simţi dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-şi ţină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant. Aruncând o altă privire în jurul camerei şi mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparţinea unui handicapat. Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff îşi imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler şi pantaloni kaki prinşi la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortaţi şi şosete închise la culoare. Cracii pantalonului păreau să fie nişte baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple. — Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut. Surprins în timp ce se holba împrejur şi făcea speculaţii, Griff redeveni atent la gazda sa. — O coca-cola? Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese uşa lui Griff. — Manuelo, două coca-cola, por favor. Manuelo era la fel de pătrăţos şi solid ca un sac de ciment, dar se mişca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff aţintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar şi începu să le toarne băutura. — Este din El Salvador. — Aha. — Chiar a venit pe jos până în Statele Unite. — Aha. — Are grijă de mine. Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deşi ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecţie de cranii sub pat. — Ai venit cu maşina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman. — Avocatul meu m-a luat cu maşina de dimineaţă. — A fost un drum cam lung. — Nu m-a deranjat deloc. Speakman zâmbi. — Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Aşteptă până când îşi luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care îşi luă şi el unul dintre paharele de cristal şi îl ridică: — Să bem pentru eliberarea ta! — Cu mare plăcere beau pentru asta. Manuelo ieşi prin uşa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghiţitură de cola, simţindu-se stingher sub privirea curioasă şi scrutătoare a lui Speakman. Ce însemna asta? Invitase un fost deţinut la un pahar de discuţii? Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea şi aşeză băutura pe masa de lângă el. — M-aţi chemat aici să vedeţi de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeţi cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare? — M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă. Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis. — Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman. — Niciuna care să mă intereseze. — Echipa Cowboys nu… — Nu. Şi nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal. Speakman dădu din cap ca şi cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viaţa lui Griff Burkett se aranjase. — Şi atunci, dacă nu poţi să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai? — Am plănuit să-mi ispăşesc pedeapsă şi să ies din închisoare. — Nimic mai mult de atât? Griff se lăsă pe spătar şi ridică din nou din umeri, ca şi cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola şi mai luă o înghiţitură. — Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur. — Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth. Griff îşi stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente. — Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ţi spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Şi la fel fac şi o mulţime de alţi oameni. Mă bucur să-ţi spun asta. Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preţ, după care se întoarse către Speakman. — Sunt absolut convins că-ţi pare bine de asta. În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat. — Te-am invitat aici ca să îţi ofer o slujbă. Griff îşi simţi inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, îşi aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deţinând şi operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susţinut de el, chiar şi un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâştiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani. Dar se strădui să-şi tempereze optimismul. Din câte informaţii avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să cureţe tancurile septice ale avioanelor sale. — Ascult. — Slujba pe care vreau să ţi-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înţeles, proprietăţile tale au fost lichidate pentru a-ţi putea plăti amenda pe care Curtea ţi-a impus-o. Simţind că nu putea să mintă, Griff spuse: — Da, în marea lor majoritate. — Acele bunuri au fost folosite şi pentru a acoperi nişte împrumuturi substanţiale. Este adevărat ce spun? — Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că ştii multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă. — Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îţi vor cădea tocmai bine. Surprins de suma vehiculată, Griff simţi cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învăţase pe pielea lui, şi nu tocmai uşor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea uşor de obţinut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că aşa şi era. — O sută de mii pe an? — Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind şi amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înţelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare. Griff se uită la el, numărând în gând până la zece. — O sută de mii. De dolari americani. — În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneţi da la ceea ce vreau să vă propun. Griff îşi luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior şi-şi puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câştige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părţile suma de bani şi cât de mare nevoie avea de ei. — Vă gândiţi să mă folosiţi că reclamă pentru liniile aeriene? Afişe pe stradă, spoturi la televizor şi chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat. Speakman zâmbi şi dădu din cap în semn de negare. — Înţeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucaţi în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulţime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susţinerea pe care aţi putea să o acordaţi unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă. Deşi ştia că afirmaţia este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru. — Şi atunci ce aveţi în minte? Pe cine trebuie să ucid? — Nu este vorba de ceva atât de grav. — Dar nu mă pricep deloc la avioane. — Nu are nicio legătură cu linia aeriană. — Aveţi nevoie de un nou grădinar? — Nu. — Atunci nu mai am întrebări. Totuşi ce trebuie să fac pentru a-mi câştiga sută de mii de dolari? — Trebuie să o lăsaţi pe soţia mea gravidă.   [1] Naţional Football League – Liga naţională de fotbal american (n. Trad).    

Capitolul 1     - Acesta-i ultimul avertisment, Barnes, spuse Megan Lambert pe un ton care-l făcu pe subalternul ei să se foiască neliniştit pe scaun. E puţin spus că s-a supărat clientul. Mi-a zis că nici măcar n-ai adus vorba de emisiunea de­dicată muzicii country. Ar fi cumpărat o tonă de reclame pentru spaţiul ăla de o oră şi jumătate. Tânărul era foarte agitat şi evita să se uite în ochii ei pătrunzători. Îşi drese glasul, emoţionat: - Pur şi simplu, nu m-am gândit că... Se auzi un zgomot neaşteptat de puternic când palma lui Megan izbi blatul biroului din lemn de esenţă tare. - Exact asta ziceam şi eu. Nu ai gândit deloc. E a treia oară în tot atâtea săptămâni când mă iau de tine. De fiecare dată când procedezi într-un mod atât de neprofesionist, postul de televiziune pierde mii de dolari. Megan se ridică de pe scaun şi se duse în faţa biroului, sprijinindu-şi coapsele ferme de marginea lui şi încrucişându-şi gleznele fine. - Ba mai mult, când o dai în bară, eu ies cea mai şifo­nată din toată afacerea. Trebuie să-i spun directorului de post că nu ne încadrăm în buget, iar el are să mă facă albie de porci. Ai prins ideea, Barnes? - Păi, da. - Şi-atunci care e problema? i-o reteză ea. Tonul ei strident nu semăna cu acela al unui părinte îngrijorat ori al unui profesor înţelegător, ci aducea mai degrabă cu tonul unui ofiţer de instrucţie căruia nu-i pasă care era problema, dar o voia rezolvată. Barnes ridică spre ea o privire plină de speranţă. - Păi, am avut ceva necazuri cu o fată. Ea... - Scuteşte-mă de aceste detalii, Barnes, i-o tăie rapid Megan. Nu mă interesează iubitele tale şi nici viaţa ta personală, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra celei profesionale. Îl aţinti cu privirea, iar el şi-o feri. - O să analizez raportul de vânzări la sfârşitul săptămânii. Sper să constat o îmbunătăţire semnificativă. Iţi sugerez să-l inviţi la prânz pe domnul Thomton de la magazinele Countrytime Records and Music şi, până una-alta, să pui la punct un pachet publicitar care ne va costa ceva bani, dar care să-i satisfacă orgoliul. - În regulă, murmură el. Megan ocoli din nou biroul şi se aşeză pe scaun. Se apucă să aranjeze un teanc de hârtii şi ti spuse lui Barnes: - Acum te rog să mă scuzi, dar mai am şi alte lucruri de făcut. Pricepând aluzia, Barnes ieşi din birou, ca un con' damnat la moarte care tocmai fusese graţiat. În loc să se simtă mulţumită de scena pe care o jucase atât de convingător, Megan oftă obosită şi se cufundă în scaunul de piele cu spătar înalt. Ridică mâna cu ma­nichiură perfectă şi-şi îndepărtă de pe frunte o şuviţă rebelă de culoarea scorţişoarei. Nu-i plăcea deloc să facă pe dura în asemenea situaţii, dar ştia că aşa trebuia să procedeze. Se ridică în picioare, se duse la fereastra largă şi desfăcu o idee jaluzelele. Panorama oraşului Atlanta era minunată, dar ea nu era atentă. La fel ca în cazul celorlalţi agenţi de vânzări din subordinea ei, îi păsa de Barnes, de cât de mulţumit era Ia serviciu şi de buna lui dispoziţie în general. Dar îi spusese adevărul. În calitate de director local de vânzări la WONE TV, trebuia să întocmească săp­tămânal rapoarte de vânzări pentru directorul de post. Dacă o înţelegere cădea, televiziunea pierdea mii de do­lari. Doug Atherton va pune presiune asupra ei, ceea ce era şi normal, iar ea trebuia să-i ia tare pe angajaţii din subordinea ei. Era un cerc vicios, în care fiecare dă' dea vina pe altcineva. îi plăcea de Barnes. Puştiul era distrus că îl părăsise o tipă de la ştiri pentru cameramanul din echipa de filmare, în loc să-i complice şi mai mult viaţa, Megan îşi dorea să-l consoleze şi să-l convingă să i se confeseze. Dar nu putea să-şi permită aşa ceva, mai ales pentru că era o femeie care ocupa postul unui bărbat, şi toată lumea se cam aştepta ca ea să judece cu inima, nu cu capul. Când venea vorba de afaceri, lăsa sentimentele deoparte şi dădea dovadă de profesionalism. Nu permi­tea ca deciziile ei de afaceri să fie influenţate de aluzii ofensatoare. Răsucindu-se pe tocurile înalte ale sandalelor din pie­le de şarpe, se uită prin biroul decorat cu foarte mult bun-gust. Nu-l obţinuse dând dovadă de amabilitate şi generozitate. Era foarte greu să concediezi un agent care nu se dovedea la înălţime, dar mai făcuse asta şi înainte şi avea să o mai facă, dacă era nevoie. Postul nu mai avusese niciodată asemenea vânzări-record ca acelea înregistrate de când preluase ea postul de director local de vânzări, în urmă cu doi ani. Spera ca Barnes să-şi revină. Nu numai că voia să menţină aceeaşi cotă ridicată a vânzărilor, dar îi era foar­te greu să dea înapoi, odată ce lua o decizie. Îi spusese lui Barnes că-l concediază, dacă performanţa lui nu se îmbunătăţeşte, şi intenţiona să se ţină de cuvânt. Mulţi ar spune că e încăpăţânată. Ea ar fi adăugat că e îngrozitor de încăpăţânată. Beculeţul telefonului de interior se aprinse şi se auzi un semnal sonor încet. Ea se întoarse la birou. - Da, Ariene ? spuse după ce apăsă butonul care-i permi­tea să comunice cu secretara ei. - Domnul Bennett vrea să vă vadă. Sunteţi disponibilă? Trupul i se încorda imediat, şi râmase neclintită. Parcă îi stătuse inima în loc, apoi începuse să bată de două ori mai repede, iar sângele i se urcase în cap. Uită să respire câteva secunde, apoi trase o gură de aer până când simţi că o ia cu ameţeală. Stătu nemişcată lângă birou pentru o clipă ce părea să nu se mai termine. Apoi se cufundă în scaun. - Domnul Bennett? Din cauza nodului care i se pusese în gât, îi pronunţă numele cu o voce răguşită. - Domnul Joshua Bennett de la Agenţia Bennett. Simţi o notă de mirare în vocea modulată a lui Ariene. Datorită Agenţiei Bennett postul lor de televiziune avea atâţia clienţi care plăteau spaţiu publicitar. Era cea mai mare şi mai prestigioasă agenţie din Atlanta, cu clienţi în toată zona de sud-est a Americii. Megan ştia exact care era suma de bani pe care o vărsa agenţia în conturile WONE, dar, de când lucra aici, nu avusese niciodată de-a face cu Joshua Bennett în persoană. El ştia care îi erau motivele şi, după ce tot încercase să o vadă, nu mai insistase deloc. Agenţii lui lucraseră mereu cu cineva din subordinea ei. De ce voia să o vadă acum? Reflexul ei a fost să găsească o scuză, dar nu făcu asta. Ar fi fost un gest de laşitate şi nu voia ca Joshua Bennett s-o creadă lipsită de curaj. - Domnişoară Lambert? întrebă încetişor Ariene. Aceste cuvinte ar fi trebuit să-i semnaleze lui Megan că neliniştea ei era mult prea evidentă. Când i se mai adre­sase Ariene altfel decât pe numele mic? - Da, e-n regulă. Pot să mă văd cu domnul Bennett câteva minute. închise telefonul şi încercă să-şi adune gândurile, dar îi roiau toate în minte ca nişte licurici, răspândindu-se într-o mie de direcţii. Se gândi să se ridice, apoi se răzgândi şi se aşeză din nou, căci i se înmuiaseră picioarele. Nu mai avea timp să se pregătească pentru confruntarea cu cel pe care voia să se răzbune, înainte ca acesta să intre agale pe uşă, cu siguranţa arogantă pe care şi-o amintea atât de bine. Domnul Bennett închise uşa în urma lui. Megan căzu imediat victimă ochilor lui de culoarea topazului cu zeci de nuanţe. El o privi preţ de o clipă interminabilă înainte să-i zică domol: - Bună, Megan. - Bună ziua, domnule Bennett. În loc să fie descurajat de primirea ei glacială, el păru amuzat. Apoi Megan îşi aminti că pe el îl amuza aproape orice. Ca întotdeauna, condescendenţa lui arogantă o enervă, iar mânia pe care o simţea de fiecare dată începu s-o cuprindă din nou. Se bucura că era aşa. Măcar nu mai era în starea aceea catatonică în ghearele căreia căzuse în clipa când îi auzise numele. Îl studie cu toată obiectivitatea de care era în stare. Din punct de vedere fizic, nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară - la înmormântarea soţului ei. Totuşi, cele câteva fire argintii apărute în părul lui negru îl făceau mai atrăgător ca oricând. Avea un farmec sălbatic, nu tocmai înspăimântător, dar totuşi periculos. O făcea deopotrivă curioasă şi prudentă, de parcă şi-ar fi pus în joc virtutea rămânând singură cu el. Ce bine ştia Megan cum îşi folosea el farmecul! Tot ce putea face era să nu se strâmbe de scârbă. Trupul lui înalt era încă în formă, musculos şi pu­ternic. Se părea că încă merge la sală în fiecare zi, în timp ce ritmul pe care îl impunea angajaţilor lui nu le permitea şi acestora să aibă grijă de ei cum se cuvine. Megan detesta fiecare muşchi bine lucrat care se zărea pe sub costumul gri petrol la comandă de culoare şi sub cămaşa albastru pal. Rămase în prag, cu acelaşi calm şi încredere în sine cu care făcea faţă oricărei situaţii. Megan n-avea altă soluţie decât să se poarte la fel de civilizat ca şi el. - Nu vrei să iei loc, domnule Bennett? - Mulţumesc, zise el cu o politeţe studiată, care o făcu să-i fiarbă sângele în vene. Măcar o dată ar fi dorit ca el să-şi dea arama pe faţă şi să râdă dispreţuitor de întreaga lume, în loc să se joace de-a şoarecele şi pisica mereu cu umilii ei locuitori. Ştia că asta simţea el cu adevărat. Universul şi toţi cei care îl populau erau jucăriile lui, cu care se distra după pofta inimii, ca un zeu păgân. Ochii lui de chihlimbar o cercetau cu insolenţă după ce se aşeză în faţa ei. Îi studia alene părul arămiu care îi încadra chipul. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, înainte ca ochii lui să coboare spre gura ei, unde rămase stânjenitor de mult timp. Îi fu aproape recunoscătoare când îşi mută privirea mai jos, până când o simţi aţintită pe sânii de sub bluza de mătase galbenă, cu pliseuri ver­ticale elegante şi cu nasturi mici din perle. Spre groaza ei, îşi simţi sfârcurile întărindu-se, de parcă ar fi ascultat de un ordin rostit cu blândeţe. De ce nu-şi lăsase pe ea haina de la taiorul gri-deschis? - Arăţi bine, Megan. - Mulţumesc. - Dar tu ai arătat bine întotdeauna, rosti el repede, de parcă n-ar fi auzit-o. Ea se hotărî să răsfoiască de îndată dosarele pe care i le adusese Ariene mai devreme. - Am un program încărcat astăzi, domnule Bennett. Ce... - Amuzant, o întrerupse el, ridicându-şi o sprânceană într-un fel care le zăpăcea pe femei. O cicatrice îi brăz­da sprânceana deasă şi frumos arcuită, dându-i un aer şi mai îndrăzneţ şi viril. Secretara mi-a spus că n-ai nimic programat azi. De aceea mi-a acordat această întrevedere fără programare. Pe Megan o durea maxilarul de la forţa cu care strângea din dinţi. Stăpânindu-şi impulsul de a urla la el că programul ei nu era câtuşi de puţin treaba lui, îl întrebă printre dinţi: - E vreo problemă cu felul în care ne ocupăm de contractul vreunui client al tău? - Nu, deloc, zise el pe un ton calm, deschizându-şi nasturii de la haină şi aşezându-şi glezna unui picior peste genunchiul celuilalt. Poziţia lui relaxată o jigni şi mai mult. Dacă ei îi bubuia inima în piept şi îi transpiraseră mâinile, putea şi el măcar să pară un pic neliniştit. O obseda gândul că el nu ştia cât o tulbura. Dar probabil că ştia. Cunoştea efectul devastator pe care îl avea asupra femeilor şi se folosea de el fără nici o milă. Îşi amintea fără îndoială de noaptea în care îi cedase... - Ştii de Seascape? întrebarea lui o trezi brutal la realitate. - Seascape? Da, noul hotel de pe Hilton Head. Voia să-l laude pentru remarcabila campanie publicita­ră pe care agenţia lui o făcuse pentru noul complex hoteli­er de lux de pe insula turistică din largul coastei Carolinei de Sud. Peste tot, pe panouri urbane şi în reviste, apăreau acum reclamele extravagante concepute pentru comple­xul ce urma să se deschidă în curând. Totuşi, se abţinu să-i facă vreun compliment. Niciodată nu îl crezuse pe Josh Bennett în stare de altceva decât să distrugă. - Agenţia ta a cumpărat în acest scop un pachet publicitar complex de televiziune, adăugă ea. - Despre asta vreau să vorbim. Parcă îi dăduse cineva un pumn în stomac. Spaţiul vândut pentru Seascape era enorm. Avea de gând să re­nunţe la o parte ? La tot ? I-ar fi stat în fire să facă o ticăloşie de genul ăsta. Fusese acuzat că e în toate felurile, numai previzibil nu. Megan avea încredere în capacitatea ei. Primise postul de director local de vânzări în urmă cu doi ani, pentru că înregistrase vânzări-record. Lucra, în funcţia asta, sub o presiune de nedescris, atât din cauza clienţilor arţăgoşi, cât şi a conducerii imposibil de mulţumit. Dacă se încadra într-un plan sau chiar îl depăşea, i se dădea unul şi mai mare. Până acum, făcuse faţă cu succes tuturor provocărilor. Ţinea sub control majoritatea problemelor. Dar exis­tau unele aspecte cu care nu putea jongla. Economia, de pildă. Sau deciziile pe care le luau alţii. Dacă jucătorii din NFL[1] intrau în grevă şi nu mai erau meciuri, ea pierdea mii de dolari de la clienţii care plăteau spaţiul publicitar din timpul partidelor de fotbal. Nu deţinea controlul nici asupra jocurilor murdare care se făceau uneori. Dacă Joshua Bennett le zbura un contract de sub nas, ea nu prea putea face nimic în această privinţă. Decât dacă el nu-i cerea altceva în schimb. Se înfiora numai gândindu-se la asta. Cu tot calmul şi detaşarea de care era în stare, îi spuse: - Ei bine? El rânji sardonic - acel rânjet pieziş, satanic, care probabil ştia că le excită pe femeile mai puţin rafinate decât Megan. - Domnişoara Hampson se ocupă de contractul cu WONE. - E foarte bună, îi luă Megan imediat apărarea anga­jatei sale. - Da, aşa e. Este o tânără fermecătoare. Megan se gândi la formele pline şi la personalitatea debordantă ale lui Jo Hampson, închipuindu-şi foarte bine cât de „fermecătoare” trebuia să i se pară lui Joshua Bennett. - Dar e prea tânără şi nu inspiră încrederea de care are nevoie Terry Bishop în acest moment. - Te referi la dezvoltatorul complexului Seascape. Me­gan îşi aminti că Jo Hampson îi pomenise o dată numele arhitectului şi constructorului acelui hotel. - Da. E un geniu la planşetă, cu ideile şi viziunea sa, dar ca om de afaceri are nevoie mereu de îndrumare. A creat un adevărat paradis pe Hilton Head şi i s-au acor­dat fonduri nelimitate ca să-l promoveze. Banii nu sunt o problemă, dar a trebuit să-i arăt pas cu pas cum să lanseze pe piaţă conceptul de complex hotelier perfect. - Dacă te ocupi personal de contractul lui, domnule Bennett, sunt sigură că nu se pot ivi probleme serioase. Joshua Bennett strânse iritat din buze înainte să-i arun­ce un alt zâmbet forţat. - Mulţumesc, dar domnul Bishop mai are nevoie şi de părerea altcuiva. Să se consulte, dacă vrei. Se aplecă în faţă, preocupat acum doar de afaceri. Vreau să te ocupi personal de contractul pentru Seascape. Privirile li se întâlniră deasupra computerului de pe biroul ei, şi, pe moment, nu mai era vorba despre Seas­cape. În schimb, lui Megan îi veni în minte noaptea în care o ţintuise de peretele din lemn al unui foişor din grădină şi îi zisese: „Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert”. - Nu pot, zise ea acum, cu aceeaşi nesiguranţă cu care îi răspunsese şi atunci. Îşi umezi buzele şi îşi întoar­se faţa din calea privirii lui seducătoare. Nu pot. Acest contract îi aduce un comision serios domnişoarei Hamp­son. Se descurcă bine. Nu pot să-i iau contractul fără un motiv întemeiat. EI se rezemă de spătarul scaunului. - Nici nu-ţi cer asta. Vreau doar să o supraveghezi mai îndeaproape. Vreau ca Jo să îţi ceară sfatul înainte de a lua orice decizie sau de a întreprinde ceva. Vreau să te întâlneşti cu Terry Bishop şi să-l asiguri că reclamele realizate până acum sunt excepţionale. - Dacă n-are încredere în părerea ta, de ce-ar avea în a mea? - Pentru că i-am spus ce al naibii de bună eşti, zise el pe un ton tăios, dându-şi în sfârşit frâu liber nerăbdării, pe care ea ştia că şi-o înăbuşise până acum. Cuvintele lui o luară prin surprindere, aşa că Megan se ridică imediat în picioare, ducându-se la fereastră pentru a doua oară în acea dimineaţă. Soarele se ascunsese după un nor şi oraşul arăta deodată mohorât. Câte semne, se gândi ea. Ziua asta începuse prost, cu discuţia ei cu Barnes. Iar acum Josh Bennett îi tulbura liniştea. Totuşi, nu putea să nu se simtă oarecum mândră că el îi considera părerile aşa de valoroase. - Şi de ce i-ai spune că sunt atât de bună? întrebă ea. - Pentru că-i adevărat. Are încredere în judecata ta. Ca şi mine. Cel puţin, în afaceri. Îl simţi cum se ridică şi o cuprinse panica atunci când îi auzi paşii venind spre ea din spate. Sunt mândru de ce-ai realizat. - Ei bine, nu trebuie să fii, zise ea cu arţag, întorcându-se spre el. Se sperie când îl văzu atât de aproape de ea. Trebuia să-şi dea capul pe spate ca să se uite la el. Uitase ce înalt era. I se păruse întotdeauna că o domină. Soţul ei, James, era scund şi se potrivea mult mai bine cu silueta ei minionă. Oricum, o îngrozea statura impunătoare a lui Josh. - Nu vreau să aud nici o laudă aruncată de sus pentru micuţa văduvă care se zbate într-o lume lipsită de inimă, spuse ea. Mai ales de la tine. - Nu te tratez de sus, fir-ar a naibii. Oamenii mei îmi spun că, dacă ar lucra tot timpul cu un agent de vânzări la fel de competent ca tine, n-ar avea nici o problemă. - Mulţumesc, zise ea pe un ton aspru, îngăduindu-i să-i laude subalternii. - De ce n-ai vrut să mă vezi după înmormântare? întrebarea neaşteptată îi străpunse inima ca un glonţ, redeschizând o rană care nu se vindecase complet în cel trei ani care trecuseră. Nu mi-ai răspuns nici la telefon, nici la scrisori. De ce? o întrebă el. Ea se dădu deoparte şi se uită cu furie la el, cu o ură nedisimulată. - N-am vrut, de-aia. Durerea prefăcută pe care ai ară­tat-o la înmormântarea lui James mi s-a părut ridicolă şl nu aveam nevoie de ipocrizia ta. Muşchii maxilarului lui Josh se încordară. Irişii îi lu­ceau ca piatra de chihlimbar. - Când James a leşinat la el în birou, i-am făcut res­piraţie gură la gură. Dar nu a mers, aşa că l-am dus la spital, fără să mai aştept ambulanţa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i salvez viaţa. Era prietenul meu drag, cel mai bun angajat al meu. Cum poţi să afirmi că nu-l jeleam sincer? - Pentru că ai făcut tot ce-ai putut ca să-l omori. - Ştii bine că nu e adevărat, Megan. - Nu, nu ştiu. Îi cereai să lucreze mult peste program, de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. Avea 35 de ani! strigă ea. Bărbaţii de vârsta asta nu cad seceraţi de infarct, dacă nu lucrează sub o presiune infernală. Credeam că vinovăţia te va face să-ţi fie prea ruşine să vii la înmormântare, ca să nu mai vorbesc de platitudinile mincinoase înşirate după aceea. - Vinovăţie? Sprânceana cu cicatricea îi zvâcni. Vino­văţie pentru ce? Despre ce naiba vorbim aici, Megan? Chiar rostită blând, întrebarea era tăioasă. Nu eu l-am obligat pe James să fumeze cinci pachete de ţigări pe zi, nu eu am insistat să meargă cu clienţii la cină de cinci ori pe săptămână şi să bea câte trei pahare de Martini cu fiecare dintre ei. Nu a fost vina mea că nu făcea mişcare. De ce-ar trebui să mă simt vinovat? O, Doamne, cât regreta că deschisese subiectul! Nu putea - nu voia - să se uite la el. Oare ştia că inima îi bubuia să-i spargă pieptul, că agitaţia ei se datora numai în parte furiei care o apucase când vorbeau de James? Stătea aşa de aproape de ea! Avea un miros aşa de proas­păt şi de masculin! De fiecare dată când deschidea el gura, Megan îi trăgea în piept respiraţia, ca o discipolă în tainele hedonismului. - De nimic, zise ea. N-ai de ce să te simţi vinovat. Tot ce vreau e să mă laşi în pace. El se aplecă spre ea ca o felină care îşi urmăreşte prada. - De ce-ar trebui să mă simt vinovat, Megan? Nu vor­bim aici de munca pe care a făcut-o James pentru mine, şi o ştim amândoi. Vorbim de noaptea de dinainte să te măriţi cu el. - Nu! - Ba da, zise el, apucând-o de antebraţ înainte ca ea să se poată îndepărta. Iată de ce mă urăşti atât de tare: cele câteva minute pe care ţi le-am furat în pavilionul de vară. După ce te-ai căsătorit cu James, ai fugit de mine ca de ciumă. Dacă ar fi fost după tine, nu ne-am mai fi văzut niciodată. Ai fost furioasă pe mine încă din acea noapte, Megan. - Da, şuieră ea. Cum să nu te evit, după ce ne-ai făcut, mie şi lui James, un lucru atât de oribil? El se aplecă spre ea, până ajunse cu gura la câţiva cen­timetri de a ei. Răsuflarea lui fierbinte era ca un abur par­fumat ce-i ardea buzele. - Nu te-ai mâniat pe mine fiindcă te-am sărutat. Te-ai înfuriat pentru că ţi-a plăcut. Furia oarbă o ţintuia pe loc. Însă doar se uită fix la el, fără să scoată o vorbă, timp de câteva secunde ce-i părură nesfârşite. Brusc, o izbi din plin înţelesul vorbelor lui, îşi smuci braţul din strânsoare şi se dădu la o parte. - Ieşi din biroul meu, domnule Bennett! Ieşi din via­ţa mea! Pieptul îi tresaltă şi, parcă pentru a o jigni şi mai mult, el părea fascinat de sânii ei, care se ridicau şi coborau pe sub materialul fin al bluzei. Când, în cele din urmă, îşi ridică privirea spre chipul ei, el spuse: - Plec. Deocamdată. Dar fii cinstită faţă de tine însăţi, Megan, şi recunoaşte că am dreptate. Porţi în tine ura asta nebunească de ani de zile. Mai bine ai avea grijă. Dacă se îndreaptă spre tine însăţi, te poate distruge. Se duse spre uşă cu paşi lenţi, fără nici o grabă. Cu o mână pe clanţă, îşi întoarse capul. Ea stătea nemişcată, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi spatele rigid şi drept ca un stâlp. - Ne mai auzim, zise Josh şi ieşi pe uşă, închizând-o încet în urma lui. După câteva minute, când Megan îşi destinse muşchii încordaţi, de-abia reuşi să-şi ţină echilibrul şi să nu se pră­buşească. Merse clătinându-se până la birou, se sprijini cu o mână de el, iar cu cealaltă bâjbâi pe tastele telefonului de interior. - Ariene, te rog să nu-mi faci legătura cu nimeni. Mă... doare capul. Am să mă întind o clipă. - Nu te simţi bine? întrebă Ariene, brusc îngrijorată. - Ba da, se grăbi Megan să o liniştească. Nu voia să ştie nimeni cât de mult o tulburase vizita lui Josh. Am să iau o aspirină. O să fiu bine. - Asta-i prima dată când te-ai întâlnit cu domnul Bennett, nu? - Nu, zise ea încet, după ce se gândise să spună o min­ciună. Soţul meu lucra la firma lui. - N-am ştiut. E grozav, nu? întrebă Ariene însufleţită. Megan strânse din buze cu amărăciune. - Da, e grozav. Îşi simţea genunchii ca de cauciuc când păşi spre ca­napeaua lungă, care ocupa mare parte din peretele opus biroului. Lăsându-şi sandalele să-i cadă din picioare, se întinse pe canapeaua de culoarea ovăzului şi închise ochii, încercând să-şi scoată din minte chipul lui Josh şi tot ce-i spusese el. Gândurile îi erau învălmăşite şi neclare, dar până la urmă se concentrară asupra nopţii pe care dorea s-o şteargă din viaţa ei - noaptea dinaintea căsătoriei ei cu James Lambert. Mama şl tatăl ei vitreg închiriaseră o sală mare la clu­bul country pentru petrecerea de nuntă a fiicei lor cu James, un tânăr agent pe care îl întâlnise pe vremea când vindea spaţiu publicitar pentru un post de radio local. Lucra la Agenţia Bennett, iar viitorul părea asigurat pen­tru tânărul cuplu, care îşi întâmpina vesel oaspeţii între două dansuri sau în drum spre fântâna cu şampanie. Megan n-avea să uite niciodată rochia pe care o pur­tase atunci. N-o mai îmbrăcase apoi, iar acum atârna pe un umeraş într-unui dintre dulapurile mamei ei. Nu mai dorise s-o vadă din noaptea aceea, deşi era frumoasă. Ver­dele ca marea se reflecta în ochii ei de aceeaşi culoare. Materialul fin se mula ispititor pe formele armonioase ale trupului ei minion, căzând într-un decolteu adânc. Pieptenii împodobiţi cu pietre preţioase îi ţineau părul strâns ridicat, într-un coc lejer, iar pe degetul mijlociu de la mâna stângă purta inelul de logodnă. - James, linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! îl dojenise ea râzând pentru că se tot învârtea prin cameră înainte să înceapă petrecerea, verificând întruna câte ceva, sâcâind personalul angajat şi stând mereu în drumul cuiva. O luase în braţe însufleţit. - Cum să mă liniştesc? Mâine o s-o iau de nevastă pe cea mai frumoasă fată din lume. Ea surâsese încântată, dar zâmbetul îi dispăruse de pe faţă când el adăugase: Şi, în afară de asta, n-am mai fumat de trei zile. - O, James, te descurci minunat, îi spusese ea ca să-l încurajeze. Şi mi-ai promis că te laşi. - Ştiu, ştiu, zisese el, sărutând-o repede. Mă las, dar, dacă dau peste vreun fumător pe aici în seara asta, o să stau lângă el, să-i inhalez fumul. Îi tolerase starea de surescitare din acea noapte. James băuse prea multe pahare de şampanie, dar nu-l certase, ştiind că bea ca să compenseze lipsa ţigărilor. Îi plăcea chipul lui zâmbitor, exuberanţa, pofta neabătută de viaţă, energia debordantă, ambiţia. Crezuse că laudele la adresa proprietarului Agenţiei Bennett erau exagerate, dar când Joshua Bennett intrase în sala plină de flori, Megan trebuise să admită că ceea ce-i spusese James nu era deloc neîntemeiat. Cu sigu­ranţă că bărbatul făcea o impresie uluitoare. Înalt, zvelt şi elegant în smochingul său, emana prin toţi porii încredere şi farmec. Simţise primele furnicături după ce James făcuse pre­zentările, iar ochii de chihlimbar ai lui Josh Bennett o supuseseră unui examen amănunţit. Dar acele furnicături doar prevesteau fiorii care îi zguduiseră toţi nervii când el îi luase mâna şi i-o strânsese cu blândeţe. Îi fusese imposibil să-şi retragă mâna din strânsoarea lui electrizantă. - Încântată de cunoştinţă, domnule Bennett. James mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, reuşise ea cumva să îngaime, în ciuda nodului care i se pusese în gât. - Nu atât de mult pe cât mi-a vorbit mie despre dumnea­voastră, îi şopti el pe un ton confidenţial. Numele meu e Josh. Dacă vocile ar fi colorate, a lui ar fi avut culoarea whisky-ului, ca şi ochii. Vocea lui era răguşită, plăcută şi pro­fundă, precum cel mai fin burbon. Legănată de aceste inflexiuni şi atrasă în vârtejul ochilor lui, îl uitase cu desăvârşire pe James, care întâm­pina zgomotos un grup de membri ai frăţiei din care făcuse parte în universitate. - Hai, Josh, nu vrei să dansezi tu cu iubita mea cât timp le arăt eu acestor degeneraţi unde e ţinută băutura adevărată? îşi întrebase James şeful. Cuprinsă de panică, Megan se uitase la James cum se retrage nepăsător. Ştia încă de atunci că nu trebuia să rămână singură cu Josh Bennett. Intuiţia îi spunea că o pasc necazuri. Atunci nu o băgase în seamă. Dacă şi-ar fi ascultat instinctele, nu ar fi trebuit să plătească aşa de scump mai târziu. - Dansăm? o poftise el. O sprânceană i se ridicase întrebătoare, şi atunci îi ob­servase pentru prima dată cicatricea. Înainte să apuce să îngaime ceva, o şi luase în braţe şi Megan nu mai putuse scoate o vorbă. O învârtea pe ringul de dans cu o graţie de felină, potrivindu-şi perfect paşii cu ritmul muzicii. Megan nu izbutise niciodată să-şi amintească pe ce melodie dansaseră. Gândurile îi fuseseră concentrate la mâna care o apăsa blând, nu pe talie, unde materialul ro­chiei i-ar fi oferit oarecare protecţie, ci pe pielea goală a spatelui. Şi în loc să-i ţină palma cu nepăsare, îşi împletise degetele cu ale ei. Degetul lui mare îi mângâia încet partea laterală a arătătorului. Nu o ţinea necuviincios de aproape, dar, de fiecare dată când se atingea de el, corpul ei reacţiona fără ruşine. Spera din tot sufletul ca el să nu-i observe sfârcurile întărite sub rochie sau felul plăcut în care îşi cuibărise coapsa între ale lui, sau respiraţia întretăiată. Pentru că nu îndrăznea să îl privească în ochi, fixa cu privirea nasturii de onix ai cămăşii lui albe şi scrobite. Când se termină melodia şi Josh o duse înapoi la lo­godnicul ei, era să se prăbuşească în braţele lui James. Nici dacă ar fi salvat-o din ghearele celui mai crunt viol, nu s-ar fi simţit atât de uşurată să-l revadă. Dar fusese siluită într-un mod mult mai subtil decât se întâmpla într-un viol. Inima îi fusese pângărită. Dorise atât de mult să se simtă bine în seara logodnei, dar Joshua Bennett stricase totul. Era încordată şi ner­voasă. De fiecare dată când se uita prin sală, îi întâlnea privirea care o săgeta. Neputând să nege forţa hipnotică a ochilor lui, îi întorcea şi ea privirea, în timp ce prin minte îi treceau imagini de un erotism cutremurător. Când o mai invitase o dată la dans, James o convinsese să accepte. Ochii logodnicului ei erau neobişnuit de stră­lucitori, iar Megan ştia că dăduse mai multe raite pe Ia bar cu prietenii lui din frăţie. Îi aruncase o privire dezamăgită când îl văzuse cu ţigara în gură. Iar el dăduse din umeri, promiţându-i: - După nuntă, mă las, îţi jur. Acu' du-te să dansezi cu şeful meu. Poate îmi măreşte salariul. Orchestra cânta o melodie săltăreaţă la care nu era necesar ca partenerii de dans să se atingă. Prinsă de ritmul antrenant al muzicii, îi zâmbise relaxată lui Josh, care dansa la fel de bine pe genul acesta de melodie ca şi pe cea lentă. Doar când li se ciocniseră întâmplător şoldurile lui Megan i se înmuiaseră picioarele, iar inima îi stătuse în loc. Pentru o fracţiune de secundă, rămăsese ca o stană de piatră. - Te simţi bine? o întrebase Josh, punându-şi îngrijorat mâna pe umărul ei gol. Ea clătinase din cap fără să spună nimic, în vreme ce orchestra ataca un blues. Fără să-i ceară permisiunea, el o trase în braţele sale. - Asta e mai pe gustul meu, şopti el, lipindu-şi buzele de părul ei. Îmi place să simt corpul unei femei lipit de-al meu... când dansez. Chiar atunci, la prima aluzie sexuală, ar fi trebuit să se smulgă din braţele lui, să se scuze politicos şi să nu mai aibă de-a face cu el tot restul serii. Dar nu o făcuse. În schimb, se supusese imperceptibilei încurajări pe care i-o dădea mâna lui, aşezată pe spatele ei, şi se apropiase de el. Ce bine era să dansezi lipită de trupul unui bărbat, mai ales dacă era ferm, bine făcut, viril şi cald. Se lăsaseră în voia muzicii. Megan închisese ochii de plăcere. Inimile le băteau în acelaşi ritm. Coapsele lui pu­ternice le atingeau pe ale ei. Şoldurile lui... O, Doamne! - Te rog... să mă scuzi, spusese ea cu glas răguşit. Braţele lui Josh se desfăcuseră în semn de mirare şi ea se smulsese de lângă el. Având pe faţă ceea ce ştia că era parodia grotească a unui surâs, Megan îşi croise drum prin sala slab luminată, evitându-şi mama, logodnicul şi pe oricine altcineva care îi putea citi expresia vinovată de pe chip. Avea nevoie de aer. Bea foarte rar, iar acum băuse prea multe cupe de şampanie, care i se urcaseră la cap şi o zăpă­ciseră puţin. Aerul răcoros al nopţii avea să-i limpezească mintea şi să-i alunge din cap fanteziile acelea ridicole cu bărbatul cu părul negru, ochi aurii şi un trup superb, care O stârnise ca nici un altul. Se bucura de răcoarea nopţii în timp ce înconjura piscina luminată discret şi îşi căuta liniştea în foişorul alb de lemn. Se aşezase pe o bancă dinăuntrul construcţiei în formă de octogon. Luându-şi capul în mâinile tremurătoare, încerca în zadar să-şi revină. Măcar de-ar fi încetat să-i bubuie ini­ma în piept. Simţea fiecare zvâcnire în tâmple, în lobii urechilor, în sfârcuri şi în zona dintre coapse, pe care şi-o simţea grea, umflată şi fierbinte. Dar inima ei nu-şi încetinise bătăile aprige. În schimb, i se oprise în loc când se auzise zgomot de paşi pe aleea cu pietriş. Nu avea nici o îndoială a cui era silueta care se profila ameninţătoare în lumina lunii, la intrarea în foişor. Trecuse pe sub arcadă şi se îndrepta încet spre ea prin întuneric. Mânată de frica resimţită în faţa acelui bărbat şi a reac­ţiilor ei în ceea ce-l privea, sărise de pe bancă şi încercase să se strecoare pe lângă el, dar el o prinsese şi o lipise de trupul lui înalt şi puternic. - De ce te măriţi cu James Lambert? - Îl iubesc, strigase ea disperată. - Chiar aşa? - Sigur că da. Da. - Nu pari prea sigură. „Eram. Acum o oră chiar eram.” - Îl iubesc. Mâine mă mărit cu el. Acum, te rog să mă laşi să plec. El făcuse exact contrariul. O strânsese mai tare şi o împinsese înapoi, până o proptise de peretele sculptat al pavilionului de vară. Lumina lunii se filtra pe chipul lui prin dantelăria din lemn. - Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert. - Nu pot, zisese ea cu glas răguşit. Nici atunci nu ştia dacă îi spusese că nu-l poate săruta sau, odată ce o făcea, n-ar mai fi fost în stare să-i spună că îl iubeşte pe James. Oricum, nu mai avusese timp să se gândească la asta, căci gura lui i-a acoperit-o pe a ei cu o precizie cutremurătoare. Acum, după mai bine de patru ani, stând întinsă pe canapeaua din biroul ei şi rememorând acea noapte, încă îşi amintea perfect cât de uşor reuşise el să pună stăpânire pe gura ei. Buzele lui care le atingeau pe ale ei, mai puţin experimentate, erau pătimaşe şi tandre. Cu câtă blândeţe trecuse limba lui de obstacolul pus de buze şi dinţi! Cu câtă minunată răbdare îi explorase gura, executând un dans de împerechere cu propria ei limbă! Îi luase bărbia în palme şi îi dăduse capul pe spate ca s-o sărute mai adânc, fapt care o făcuse să nu mai aibă nici un fel de scrupule sau de conştiinţă. Limba lui nu lăsase nici o porţiune din gura ei neatinsă, pătrunzând până unde nu o tăcuse nimeni înainte. Cu o mână o mângâia. Cu degetul mare de-o parte şi cu restul de cealaltă, o apucase de sâni şi îi ridicase uşor. Apoi îşi îndreptase atenţia asupra unui sfârc. Când   Începuse să-l dezmierde, Megan îşi lăsase din nou ca­pul pe spate şi scosese un suspin de extaz, care răsunase în noapte. Când buzele îi coborâseră lacome pe gât, priceputul lui deget mare îi găsise sfârcul şi îl înconjurase cu mişcări - O, Doamne! Ce dulce eşti! Ce dulce... Ştiam că aşa eşti. Dă-mi iar gura. Gândindu-se acum la asta, Megan îşi strânse pumnii, fundu-i silă de ea însăşi când îşi aminti cât de supusă îşi oferise gura plăcerilor lui carnale. Şi nu o sărutase numai pe gură. Trupul lui se mişca lipit de al ei într-un sărut chinuitor. Pieptul lui tare îi apăsa sânii. Coapsele lui se atingeau de ale ei, întârziau acolo, i le despărţeau, iar i le atingeau blând şi insistau. Degetele mâinii i se răsfiraseră către talie şi se mişcau în jos ca să-i cuprindă şoldurile. Ţinând-o aşa, îşi frecase penisul excitat de ea, continuând să-şi mişte provocator limba în gura ei. Demonul din sufletul ei o îndemna să-i răspundă ridicându-şi şoldurile. - Megan, Megan, îi şoptise el, nu-l poţi iubi pe James când mă săruţi aşa. Vorbele lui fuseseră ca un duş rece pentru trupul ei în flăcări. Îi îndepărtase mâna care îi mângâia sânii şi fusese ruşinată de jalea care o cuprinsese pentru acea pierdere, în acelaşi timp, îl izbise în piept cu podul celeilalte palme până când el se dăduse înapoi, clătinându-se. - Ticălos ce eşti... când te gândeşti că eu... cum i-ai putut face aşa ceva prietenului tău? Cum am putut... Mă dezguşti. Fugise într-un nor de sifon verde ca marea, cu dosul palmei îşi ştersese gura de sărutările lui, dispărând apoi în întuneric. Megan se ridică acum în capul oaselor, simţind pentru acel bărbat aceeaşi ură ca şi în noaptea de demult. Nu ştia ce e decenţa, ruşinea sau responsabilitatea morală. Egoist cum era, voia să aibă tot ce-şi dorea. Nu că ar fi dorit-o   pe ea, decât poate pentru o aventura de weekend. Dar dovedise că putea s-o cucerească, să o facă pe logodnica lui James Lambert să se topească sub sărutările şi mângâierile lui de expert. - Cu ce te-a ajutat, domnule Bennett? întrebă ea cu voce tare în biroul gol. Te-am dispreţuit atunci. Te dis­preţuiesc şi acum, şi încă din mai multe motive. Auzi din nou bipul telefonului de interior. Se ridică anevoie de pe canapea, simţindu-se brusc sfârşită şi letar­gică, fără să înţeleagă totuşi de ce, şi traversă încăperea să răspundă. - Îmi pare rău că te deranjez, dar a sunat domnul Atherton, o informă Ariene. Vrea să te vadă imediat după ce iei prânzul. A spus că e foarte important. - O să mă duc, răspunse Megan abătută. Uitându-se la ceas, văzu că avea mai mult de o oră să se pregătească pentru întâlnirea cu directorul postului de televiziune. Era aproape încredinţată că treaba importantă pentru care voia să o vadă era legată de Joshua Bennett.     [1] National Football League - Liga Naţională de Fotbal (n.tr.)    

Unu     Christine Fender stătea la o fereastră a Colegiului St. Mark şi privea la activitatea de afară. De câteva zile, pe trotuarul larg de pe cealaltă parte a colegiului, tâmplarii meştereau traverse de lemn pentru şine, aliniindu-le cu grijă şi străduindu-se să le aşeze la acelaşi nivel, ca să facă o bază solidă pentru camerele de luat vederi. Se turna un film. O mână de oameni lucra îndârjit în lumina blândă a dimineţii de 1 iulie, curăţând trotuarul şi apoi aşternând carpete groase de cauciuc, desenate ca să semene cu pietrele de pavaj. În timp ce Christine Fender se uita, apărură camioane cu remorcă din care fură scoase şi numărate nişte mese lungi, fiecare din ele fiind cărată pe cele şase trepte de piatră dintre rampă şi platou. După mese, apăru o învălmăşeală de necrezut de bolţi şi coloane, până când risipa brută de pietre şi ciment fu transformată într-o piaţă adevărată. Evident că era un film cu buget ridicat. Numeroase autocare pentru figuranţi fură împinse şi sute de oameni, îmbrăcaţi în costume din secolul al nouăsprezecelea, se urcară în ele. Cu o uşoară premoniţie, Christine Fender îşi dădu seama că era un film realizat de Hollywood. - Bună dimineaţa! Eşti foarte matinală! Christine Fender tresări, smulsă din gândurile ei de Lena Morley. Lena era luminoasă şi veselă ca de obicei. Credeam că astea nu te interesează, continuă ea, arătând spre stradă. - Nici nu mă interesează deloc, răspunse Christine Fender. Apăruse un ţarc pentru cai şi din el ieşi o pereche de cai negri, strălucitori. Cineva lipea plastic alb peste două linii duble, albastre. Altcineva aşeza acel simbol american, o cutie de scrisori de un roşu strălucitor. - I-am adus lui Anny să citească câteva tăieturi din „Daily News”. Poţi să te uiţi şi tu prin ele, dacă vrei. Christine Fender luă tăieturile. Cu coada ochiului prinse o imagine fugară de păr blond, platinat. Se întoarse repede spre fereastră. - Ar putea fi...? Năluca dispăruse. Christine reveni la tăieturile din ziar şi-şi frământă mintea. Nu-şi dădu seama că vorbea cu voce tare şi nu observă figura mirată a lui Lena. - „Cărările dragostei” romanul cel mai bine vândut al lui Deborah Trowbridge, este transpus în film, la Oxford, de Jeffrey Rettcliff, tânărul şi  extraordinarul regizor al succesului de casă „Revolta inimii”. Joacă Roger Brand şi Miriam Bronson. Se prevede un nou triumf pentru Jeffrey Rettcliff. Un mic bar fusese aşezat în spatele ultimului aparat de filmat. Lumea începea să se înghesuie în timp ce se servea cafeaua. - N-am auzit de nici unul din ei, spuse sec Christine, reuşind să-şi ascundă ruşinea. - N-ai auzit de ei! Christine, tu nu ştii nimic despre cinema? - Nu pot să spun că mă duc prea des la film, spuse ea neatentă, fără să răspundă la întrebare. Lena nu observă. Se lansă imediat în descrierea lui Jeffrey Rettcliff, despre care, era adevărat, Christine nu ştia nimic. - Uite-l, el e! strigă ea, arătând cu mâna. Cel înalt cu părul şaten, care vorbeşte cu actriţa cu rochie verde. Christine îngheţă de spaimă. O văzuse pe femeia îmbrăcată în verde, cu părul blond platinat, strâns în coc. Era imposibil! Doar... - Are mult succes, deşi abia e trecut de treizeci de ani. Închipuieşte-ţi, se zice că are ceva temperament. Nu cred că eu aş... Din nou, fantoma trecutului dispăru. Nervoasă, Christine privi cu atenţie mulţimea, uitându-se după alte figuri cunoscute. Nu descoperi nici una şi fu mulţumită. Dar nu se putea linişti, nu putea să privească toate acestea fără emoţie. Ceva în interiorul ei începu să prindă viaţă... Avu o cumplită senzaţie de rătăcire. Când, în sfârşit, Christine îşi îndreptă din nou atenţia spre Lena, observă că aceasta o privea neliniştită şi fruntea pistruiată i se încreţise încruntată. - Cine-i actriţa care vorbea cu Jeffrey Rettcliff? întrebă repede Christine, încercând să-şi ascundă tulburarea. - Miriam Bronson, desigur. A jucat în multe filme. De fapt a fost şi în „Revolta inimii”. O recunoşti? - Nu, răspunse Christine, dar am auzit de ea. Lena zâmbi ca şi cum ar fi făcut o descoperire importantă şi îndreptându-se spre biroul său, se apucă de treabă. Pe măsură ce trecea dimineaţa, se auzea din ce în ce mai mult zgomot dinspre studioul de filmare. La intervale neregulate, sunetul slab al discuţiilor era întrerupt, mai întâi de o linişte anormală şi apoi de' un adevărat vacarm. Scenografii îşi strigau instrucţiunile. Un difuzor hârâit cânta tare o muzică veselă. Se auzea un fluierat. O voce urla într-un megafon. Apoi, un cal şi o trăsură se auziră apropiindu-se, ca să se oprească drept în faţa ferestrei ei. Lenei îi fu imposibil să lucreze pentru că era prea captivată de filmări. Veni să se aşeze pe pervazul lat, de stejar, şi se uită la celelalte ferestre. - Ce-i asta? izbucni vocea doctorului Smith. Nu lucrezi, Lena? - Au început repetiţiile pentru film, d-le Smith. E aşa de interesant! - Mai interesant, cred, decât să baţi scrisorile la maşină, nu? Lena nu se putu gândi la o replică potrivită şi se aşeză să privească mai bine. - Prostioare de doi bani! spuse dr. Smith şi apoi se duse şi el la fereastră ca să poată vedea mai bine. După un timp, observă că ritmul monoton al maşinii de scris se întrerupea des. Pe urmă, când auzi un geamăt exasperat urmat de zgomotul scrisorii ruptă în bucăţele mici, Smith se uită cu o curiozitate exagerată la Lena. Lena ridică din umeri cu înţeles, dar nu spuse nimic. Puţin timp după asta, dr. Smith le părăsi, punându-şi , în minte s-o supravegheze pe Christine Poate suferea de ceva. Christine încercă din greu s-o convingă pe Lena că nu voia să iasă pentru prânz. O asigură că se simţea bine, atât doar că soarele de amiază era prea puternic. Cu toate astea, Lena nu renunţă şi astfel, ştiind foarte bine că plimbarea le va duce nu mai departe de mulţimea de turişti din jurul barierelor albe, Christine se lăsa condusă afară. încă o dată, strigătele familiare din piaţă reîncepură şi o caleaşcă trasă de doi cai se opri în capul scărilor din piaţă. - Chris! Chris! strigă o voce. Christine se întoarse exact la timp ca să vadă pe cineva alergând prin faţa camerelor către ea. - Asta pentru că le-am spus! Tăiaţi! strigă Jeffrey Rettcliff, în timp ce cameramanul dădea disperat din mâini. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Christinei când omul acela îşi aruncă braţele în jurul ei, o ridică de la pământ şi o sărută pe buze. Lena, rămasă pe moment fără grai, nu prea-şi dădea seama de ce se întâmpla, venindu-şi în fire doar când îşi dădu seama că toţi trei erau dincolo de barierele platoului de filmare. - Eddy! Ce naiba ai de gând să faci? Jeffrey Rettcliff se uită fix la Eddy care o ţinea încă în braţe pe Christine. Christine se desprinse şi rămase alături, în picioare.  - Jeff! gâfâi Eddy emoţionat. Nici n-o să-ţi vină să crezi. Nici eu nu pot să cred. Ea e Christine Fender. Jeffrey Rettcliff îşi îndreptă atenţia către Christine. Intenţionat, o privi din cap până-n picioare. Era într-adevăr uimit de cât de tânără părea. Părul negru, care-i cădea în valuri pe umeri, îi încadra faţa ovală. Ii compară tenul cu cel al prietenei ei şi se întrebă dacă nu fusese cumva bolnavă. Dar ceea ce o făcea deosebită, erau ochii ei. Erau verzi, acea nuanţă minunată şi rară de verde. Lena, între timp, reuşise cel puţin să-şi dezlege limba şi apucă să şoptească: - Christine! Ii cunoşti pe oamenii ăştia? Christine nu putea să răspundă. Stătuse emoţionată sub privirea surâzătoare a lui Jeff, iar când ochii li se întâlniră, ea privise în adâncimea rece şi cenuşie a ochilor lui, în timp ce el îi fixase pe ai ei. Nu-şi prea dădea seama de ce duceau această luptă. Ceea ce ştia era că din moment ce el o examinează fără motiv, era foarte normal ca şi ea să-l analizeze pe el. - Asta e, Jeff am rezolvat toate problemele, strigă Eddy fericit, fără să realizeze prea bine ce spune. - Ce vrei să spui? şuieră Christine revenindu-şi în fire. În adâncul inimii, ştia prea bine ce voia el să spună. - Te-am căutat săptămâni întregi. Avem nevoie de cineva care să compună muzica pentru filmul ăsta. Am vrea să faci tu asta. - Stai puţin, Eddy, începu Jeff. - Nu, îl întrerupse Christine observând cu satisfacţie surpriza de pe faţa lui Jeff, nici nu poate fi vorba, Eddy. Nu mă întorc la Hollywood. La această remarcă, Lenei i se tăie respiraţia. Acum era sigură că visează. - Dar, Chris... se rugă Eddy. - Îmi pare rău, Eddy. Răspunsul este nu. Uite, trebuie să ne întoarcem la treabă acum. N-am de gând să mă cert în faţa lumii. Răsucindu-se pe călcâie, Chris se îndreptă spre barieră. - Chris, unde lucrezi? Stai puţin, Chris. Trebuie să ne vedem! Eddy se duse după ea, temându-se c-o să dispară şi că n-o s-o mai vadă niciodată. - Lucrăm la colegiul St. Mark, răspunse Lena în locul ei, chiar acolo! Apoi se îndepărtă, mândră, urmând-o pe Christine prin mulţime. - Oh, Christine, oftă Lena când ajunseră în siguranţă în cameră. Totu-i aşa de ameţitor! - Of, Doamne, gemu Christine. Ce porcărie! Ce porcărie uriaşă! - Nu pot să cred. Tu, compozitoare! spuse Lena emoţionată. - Nu mai sunt, spuse hotărât Christine, nu, dacă am să reuşesc. - Jeff, ce-ţi veni? întrebă Eddy într-o pauză, după-amiază târziu. Deodată dai înapoi şi faci greutăţi. Jeff nu era nici el sigur. - Pur şi simplu nu mi-a plăcut cum arăta. - Ce nu ţi-a plăcut la ea? Te iei după înfăţişare? - În primul rând e prea tânără. E un copil.. - E ridicol. Compune de ani de zile. Scrie muzică foarte bună. Jeff îl privi pe Eddy şi i se treziră bănuielile. Îşi aduse aminte de felul în care Eddy o întâmpinase pe Christine, oare nu fusese un pic exuberant? Şi înainte de asta, când Eddy sugerase pentru prima dată ca Christine să compună muzica, convingerea acestuia îl hotărâse şi pe Jeff Se gândi şi se întrebă dacă nu cumva făcuse o mare greşeală. Acum nu mai era sigur că Christine era compozitorul care-i trebuia pentru film. Oare eforturile lor de a o găsi pe Christine fuseseră împinse prea departe doar pentru că Eddy simţise mai mult decât era cazul? - Nu vreau să-i dai filmul ăsta înainte de a compune ceva, un fel de text. - Bineînţeles că poate s-o facă. Ţi-aduci aminte de „Şapte paşi”, Mike? - Eddy, nimeni n-a mai auzit un sunet de la ea de patru ani. Vreau o garanţie oarecare că n-o să dea totul peste cap. - N-o să facă aşa ceva! Eddy plecă ca o furtună, supărat pe Jeff şi foarte tulburat. Lena plecă devreme de la lucru. În acea zi. Era prea entuziasmată ca să poată sta mai mult. Chiar când Christine se gândea că putea să câştige câteva minute ca să-şi termine treaba, fu întreruptă. Dr. Smith intră. - Acum, Christine, începu el drăgălaş, am auzit că eşti celebră. Christine oftă greu. Incognito-ul de care se bucurase timp de patru ani luase sfârşit. - Cred că Lena a exagerat micul incident de la prânz. - Lena a spus ceva despre asta, zise el, dar au mai fost şi alţii. Faptul că ai trecut de barierele acelea n-a scăpat neobservat. Christine se gândi cu amărăciune la pauza pentru ceai, în camera comună, în acea după-amiază. Observase mai multă lume care o privea. Crezuse că imaginaţia ei bogată o transformase într-o maniacă. Acum îşi dădu seama că nu greşise şi că, într-adevăr, oamenii aceia o urmăriseră cu atenţie. - Pot să sper doar că noutatea o să se risipească repede, replică ea cu vehemenţă. Dr. Smith îşi ridică mirat privirea, dar înainte de-a putea spune ceva, Christine adăugă: N-am de gând să mă las ademenită înapoi la Hollywood, dr. Smith. L-am părăsit cam dezamăgită acum câţiva ani. - Am să fiu foarte sincer cu tine, zise el, aşezându-se în fotoliul de piele şi răsucindu-şi cu degetele, absent, mustaţa căruntă. Descoperirea asta a identităţii tale, dacă pot să spun aşa, explică multe pentru mine. Eşti o funcţionară bună, nu-i nici o îndoială. Dar inima ta nu este şi n-a fost niciodată pentru această meserie. Cred că e cazul multor oameni şi nu m-aş fi gândit la asta, dar ţie ţi se potriveşte perfect. - Ţin foarte mult la munca mea, dr. Smith, îl întrerupse Christine, apărându-se. - Poate, Christine. Dar cum rămâne cu partea ascunsă din tine? Într-o zi o să iasă la suprafaţă şi o să vrea să se exprime. Acum ai ocazia să te întorci la ocupaţia pe care o doreşte cu adevărat sufletul tău. Ce-ai să spui mai târziu despre, tine dacă nu o accepţi? Dându-şi seama că şi această încercare ocolită de a o convinge s-ar fi putut s-o apese prea mult, se grăbi să se corecteze: Acum, gata. Timpul de lucru s-a terminat deja, aşa că nu te mai reţin. N-am să mai deschid subiectul. Te las pe tine să meditezi la el. În drum spre casă, Christine se opri la o distanţă sigură şi privi echipa de filmare care încă lucra. Ziua era întotdeauna lungă în lumea filmului. În timp ce privea, se gândi la cuvintele doctorului Smith. El crezuse că era o cale liberă şi uşoară pentru ea ca să revină la Hollywood, dacă ar fi acceptat. Şi Eddy îi sugerase acelaşi lucru. Christine nu era atât de sigură. Se uita la Jeffrey Rettcliff şi-şi aminti de felul cum o privise dimineaţa. Într-adevăr, Eddy era regizor muzical şi probabil că era deseori lăsat să aleagă singur compozitorul, dar Jeffrey Rettcliff avea şi el ceva de spus, şi n-o privise cu prea mare încredere. Christine bănui că de acea dată n-avea să mai fie atât de uşor. Şi chiar dacă ar fi primit-o cu braţele deschise, cum s-ar fi putut ea hotărî să se întoarcă la Hollywood? Ridică din umeri şi plecă mai departe. A doua zi dimineaţă, Christine era nervoasă şi deprimată. Dormise prost, îi veniseră în minte întâmplările din trecut. Când ajunse înapoi la colegiu, zgomotul necontenit al platoului i le readucea în minte în mod neplăcut. N- avea importanţă cât de ferm refuzase, ştia că Eddy va încerca s-o convingă. Spera ca Eddy s-o caute şi să încerce să o convingă. Echipa de filmare avea şi ea probleme. Repetiţiile pentru următoarea secvenţă fuseseră amânate până la ora nouă pentru, că una dintre trăsuri se stricase în mers, blocând restul figuranţilor în afara oraşului. Ca şi cum asta n-ar fi fost destul, Jeff era foarte nervos. Nu numai pentru că se simţea forţat, din cauza lui Eddy, s-o angajeze pe Christine să compună muzica, dar, în plus, actriţa care trebuia să joace rolul amantei lui Roger Brand căzuse şi-şi rupsese mâna. Trebuia să găsească un înlocuitor pentru acest rol important în mai puţin de patru săptămâni, ca să fie în stare să filmeze după cum programaseră, la întoarcerea în Hollywood. Ii veni ideea despre cineva care s-ar potrivi perfect. Dar oare o să accepte?Fie şi numai pentru el? Eddy ajunse mai târziu şi în timp ce Christine cobora scările ca să-l întâlnească în holul colegiului, nerăbdarea o făcu să grăbească paşii. - Eddy! Hello! - Christine! Uite, vreau să ieşim împreună diseară. Am reţinut o masă pentru cină. Christine zâmbi larg. Eddy nu-i spunea Christine decât atunci când era supărat pe ea. - Mi-ar face plăcere. Te-am aşteptat. Şi vreau să te rog să mă ierţi pentru ieri. Am fost foarte nepoliticoasă. - Cred că a fost un şoc pentru tine, Chris. Dar ce-aş fi putut face altceva? Dacă ai fi dispărut în mulţime nu te-aş mai fi găsit niciodată. - Dar eu te-aş fi găsit. Platoul de filmare e greu de ascuns. Eddy zâmbi strâmb. - Ar cam trebui să mă îmbrac, Eddy! - Da, sigur. Vin să te iau la şapte. Mergem afară din oraş, într-un loc special, Green Trees.   Lena era neobişnuit de tăcută în acea zi. În consecinţă, filmarea o preocupă foarte puţin. Christine ghicise ce era cu ea, dar nu spuse nimic înainte de pauza de ceai, când rămaseră singure în birou. - Lena, ce s-a întâmplat? - Îmi pare rău de Kevin, izbucni ea, roşind încurcată. Am citit ieri noapte despre tine în revistele mele de cinema. Nu ştiu de ce am făcut-o. Acum îmi pare foarte, foarte rău. Mă simt ca şi cum aş fi spionat pe cineva. - Ei, nu-i chiar aşa. Cei care devin celebri trebuie să se aştepte la puţină publicitate. Asta vine odată cu munca. - Dar eu te cunosc. De obicei nu cunosc oamenii despre care citesc. Niciodată nu-i văd de aproape. Ridică nervoasă privirile spre Christine, care părea calmă şi destinsă, şi se simţi imediat mai bine. Nu s-ar fi simţit la fel de uşurată dacă i-ar fi putut citi Christinei gândurile. Mintea i se întorsese în trecut. Abia când se logodise cu Kevin Randall presa începuse să se intereseze cu adevărat de ea. Kevin era cel care făcea să bată inimile. Un actor care avusese succes în lumea concurenţei cinematografice. Aşa că Christine fu fotografiată şi i se luară interviuri împreună cu Kevin şi într-adevăr, această atenţie îi făcuse plăcere. Şase luni mai târziu, Kevin murise într-un accident de maşină şi Christine se trezi din nou împinsă de lumina reflectoarelor. Dar de data asta nu mai vroia atenţie. Era logodnica în doliu a unui actor tânăr şi valoros care murise tragic prea timpuriu. Da, probabil că Lena citise toate astea şi de aceea spusese că-i pare rău de Kevin. Dar probabil că Lena citise şi toate acele articole care fuseseră scrise mai târziu şi pe care Christine nu le citise niciodată, acel fel de articole pentru care ei însăşi i-ar fi fost ruşine să le citească despre un prieten. Christinei i se făcuse deodată frică să revină în lumea filmului. Reporterii au memoria lungă. Green Trees era o legendă. Şi ca să o descrii ca pe o căsuţă din secolul al şaptesprezecelea transformată într-un restaurant n-ar fi fost prea corect. Christine surâse în sinea sa când se gândi la figura Lenei când îi spuse unde trebuia s-o ducă Eddy. Ultimele rămăşiţe ale vinei sale dispăruseră şi ea privise încântată. - Oh, Christine! Green Trees? E... E cel mai ... Ce minunat! Lena se opri o clipă înainte să continue. - Probabil că Eddy e îndrăgostit de tine. E locul cel mai romantic din lume! - Eddy, spuse Christine dojenitor, nu e îndrăgostit de mine. Are o soţie şi sunt amândoi îndrăgostiţi nebuneşte unul de altul. Aşa că poţi să uiţi gândul ăsta. Eddy şi cu mine suntem doar prieteni. Îndată ce Christine spuse asta, roşise la expresia atât de mult folosită. Green Trees se afla pe malul unui râu şi, deşi cei doisprezece brazi care se aflau în jurul restaurantului justificau numele, cascada era cea care făcea din el un loc de poveste. Eddy şi Christine îşi duseră paharele de sherry peste un  podeţ ornamental, la grădina căsuţei, care se afla pe celălalt mal. - Eddy, e perfect, spuse Christine Ar fi parcă păcat să stricăm totul vorbind despre afaceri. - Atunci, hai să nu vorbim. O să vorbim despre altceva. Vorbiră despre oameni şi întâmplări. Eddy purta cea mai mare parte a discuţiei, în timp ce Christine asculta. Toţi cei despre care vorbeau erau oameni de film şi întâmplările se petrecuseră la Hollywood, dar Christine abia-şi dădu seama de acest lucru, atât de mult o interesau, iar Eddy o distra cu anecdote amuzante. Mai târziu, gândindu-se la seara aceea, Christine îşi dădu seama cât de abil fusese Eddy, făcând-o să vadă că erau multe lucruri pe care le pierduse la Hollywood. - Nu vrei să intri să bei o cafea? îl întrebă Christine când ajunseră înapoi acasă. Nu fusese rostit nici un cuvânt despre film. Ea voia să spună că refuză şi să termine cu asta cât mai repede. Răspunsul lui Eddy fu aproape şocant. - Chris, să-ţi spun ceva. Vreau să-mi promiţi că n-o să mai pomeneşti despre asta după ce termin. Nu vreau să discut, cred doar că trebuie să ştii. Christine aprobă din cap nervoasă, neputând să vorbească. - Stella şi cu mine am avut probleme o vreme. M-a părăsit, chiar înainte de începerea filmărilor. Fără să se uite la Christine, ieşi din maşină şi o ocoli ca să-i deschidă portiera. De câte ori, se gândi Christine, nu fusese gata să spună „Ce mai spune Melly?” în acea seară. De fiecare dată Eddy îi spunea ceva care-i distrăgea atenţia şi ea nu întrebase niciodată. Era încă uluită când intră în bucătărie. Eddy fu cel care, transformat în cel care era întotdeauna, puse cafeaua în filtru şi pregăti ceştile. Totuşi, nu era chiar cel dintotdeauna. Ea remarcase semnele tristeţii lui şi se întrebă cum îi scăpaseră până atunci. Vocea îi era prea puternică, râdea prea des, şi uneori zâmbetul nu-i cuprindea şi ochii. Voia să ştie de ce se întâmplase aşa ceva, cum de se putuse întâmpla, dar promisese să nu întrebe. - Deci, ce zici, Chris? Filmul a fost făcut pentru tine, povestea e perfectă. Christine oftă. Cum se putea gândi la asta după ce-i' spusese Eddy? Nu uşurinţa cu care oamenii se căsătoreau şi divorţau, iubeau şi apoi urau,  fusese unul din lucrurile de care fugise ea? Gândurile i se întoarseră la acea întâlnire amară cu... oh, ce rost mai avea să-şi mai aducă aminte de trecut? - Nu, Eddy Nu mă pot întoarce. - Măcar citeşte scenariul, Christine. O să-ţi dea o idee despre poveste. E genul tău de film, repetă el. - Nu. Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. - Felul tău de viaţă de acum nu e bun pentru tine, Chris. Cum de te poate face fericită? Ai nevoie de muzica ta şi eşti un compozitor bun. Nu-i păcat să te pierzi? - Poate, spusa Christine domol. Eddy ridică din umeri. - Mă duc să pun o casetă. Vocea îi era de un calm aparent. Christine umplea ceştile şi le puse pe o tavă, împreună cu nişte biscuiţi. Duse tava în sufragerie fără să bănuiască ce avea să urmeze. În timp ce se aşeza, câteva acorduri ale unei melodii cunoscute plutiră in încăpere. Sări în picioare. - Eddy! Nu! Se năpusti spre casetofon, dar Eddy îi bară drumul. Muzica era acum mai tare, mai insistentă. Încercă să se elibereze, dar Eddy o ţinu strâns, fără speranţă să scape. - Ai să asculţi până accepţi. - Ce să accept? - Să citeşti măcar scenariul. - Nu! Urăsc tot ce-am compus vreodată. Mă chinuieşti. - Dar tu ce faci? Tu nu te chinuieşti singură? Ai de gând să laşi amintirile să-ţi distrugă pentru totdeauna fericirea? - Da, replică Christine aspru. Nu-nţelegea ce simte? Tot ce însemnase asta pentru ea? Da, da, da! - Atunci, n-ai nevoie de mine. O împinse atât de tare încât ea se împletici, izbucni în lacrimi şi căzu pe canapea. El smulse caseta şi o aruncă pe jos. Fără nici un alt cuvânt, ieşi din cameră şi apoi din casă. - Doamne! Arăţi cam prost în dimineaţa asta, exclamă Lena când Christine ajunse în întârziere. Ai exagerat puţin noaptea trecută! Eu sunt sigură c-aş fi făcut-o dacă mă duceau la Peacock Cattage!   Christine nu răspunse. Surâse slab lui Lena şi se trânti într-un fotoliu. - Lucrurile nu merg bine peste drum, îndrăzni Lena, presupunând că Christine observase liniştea neobişnuită. O maşină a dat prea repede colţul pe la opt şi jumătate în dimineaţa asta, şi a dat jos una din camere. - A fost cineva rănit? întrebă Christine şi culoarea îi dispăruse din  obraji. - Nu a venit nici o ambulanţă, sau aşa ceva. Crezi că au camere de rezervă, nu-i aşa? întrebă Lena,. adresându-se ca unuia în cunoştinţă de cauză. - Cred că şoferii ar trebui să aibă mai mult bun simţ, replică Christine, înainte de a cădea într-o tăcere prelungită. Cred, zise ea în sfârşit, că ar trebui să ies pentru o jumătate de oră. Ceasul colegiului bătea ora zece când Christine păşea în lumina strălucitoare a soarelui. Unul sau doi figuranţi se plimbau fără chef în jurul platoului de filmare. Mai mulţi stăteau în grupuri şi discutau, bând ness din pahare de hârtie. Eddy nu se vedea nicăieri. Pe Christine o părăsi curajul. Voia cu disperare să-l vadă ca să-şi poată cere scuze pentru purtarea ei. Starea lui proastă, îşi dăduse seama ea, fusese rezultatul rupturii lui cu Stella. Apoi, Christine îl observă pe Jeffrey. Stătea singur, departe de ceilalţi, pe un şir de trepte de piatră. Privea în gol, iar figura îi era tulburată. Christine se uită pentru prima dată cu atenţie la el. Îi fu deodată milă de el, simţind că tulburarea sa avea cauze mai adânci decât o pierdere temporară. Înfăţişarea lui omenoasă îl făcea mai apropiat, aşa că ea se hotărî să vadă dacă ştia ceva de Eddy Trecu bariera fără să fie apostrofată. Când se apropie de Jeff, el o văzu şi-i făcu semn din mână. Zâmbetul lui larg împrăştie orice îndoială că n-ar fi fost binevenită. - Bună dimineaţa, miss Fender. Cu ce vă pot fi de folos? Se ridică, şi arătând spre treptele de piatră, spuse: N-aţi vrea să staţi cu mine? - Mulţumesc. Christine luă loc, iar Jeff se aşeză din nou. Se simţi stânjenită căci stăteau atât de aproape încât se atingeau. Pentru o secundă ezită, apoi se îndepărtă de el. Când îl privi, văzu că ochii îi sclipeau, amuzaţi. - De fapt am venit să-l văd pe Eddy, dar se pare că nu-i aici. - Nu. Aproape sigur nu este... Părea aşa de distrus dimineaţă, încât l-am trimis înapoi acasă. - Oh, răspunse Christine, intuind reproşul. - Te-ai purtat cam urât cu el, Christine L-ai lovit când era căzut, cum e acum. E foarte supărat cu Stella. Se purtase urât cu el! Şi el îi făcuse una bună. „Şapte Paşi” era o amintire amară a tot ceea ce detesta în viaţa ei. - Am venit să-mi cer scuze. Dacă mi-ai spune la ce hotel stă, aş putea să mă duc să-l văd. - Acum? întrebă surprins Jeff Era foarte supărat, dar problema cea mai importantă era oboseala. Mai degrabă o laşi pe mai târziu. Vocea îi devenise mai blândă, iar când Christine îl privi, observă îngrijorarea din ochii săi. - Când crezi că-i mai bine? - A spus că se-ntoarce pe la prânz, deşi Dumnezeu ştie de ce. Aştept veşti despre camera de luat vederi; dacă nu găsesc una cu care s-o înlocuiesc până după-amiază, atunci probabil că o să trebuiască să trimit echipa acasă pentru restul zilei. - Poate mă pot vedea cu el la prânz. Pot să cumpăr nişte sandwich-uri şi să facem un picnic. - Mi se pare o idee grozavă. Poate te poţi înveseli puţin. Jeff o privi în ochi un pic prea mult. O studia. Christine îşi aduse aminte de prima lor întâlnire, când el o examinase fără ruşine. De data asta era fără nici o urmă de animozitate, era doar admiraţie. Christine roşi. - Mulţumesc, domnule Rettcliff. Trebuie să plec. - Pentru puţin, Christine. Cu cât te împaci mai repede cu Eddy, cu atât mai repede vă puteţi apuca de lucru la muzică. Christine se uită fix la el, dar acum nu mai era nici un pic de amuzament. Era cu totul serios. - Nu cumva presupui prea mult? spuse ea tăios. - În ce sens? Nu-i văzuse niciodată ochii verzi strălucindu-i de furie. Era fascinat. - N-am fost încă de acord să compunem muzica. El o privi ca şi cum n-o mai văzuse până atunci. - Ce vrei să spui, n-ai fost încă de acord? Pentru numele lui Dumnezeu, femeie! Dacă nu compui muzica, atunci Eddy o să trebuiască să caute pe altcineva dispus, şi asta ia timp. Nu putem ţine filmările în loc din cauza compozitorului! - Muzica, pentru destul de multe filme, e compusă după ce filmul este terminat, spuse Christine. - Ştiu asta, replică el nervos. Şi eu am lucrat la nişte filme la care s-a procedat aşa. Dar nu vreau să se întâmple la fel cu acest film. Răceala îi dispărea din ochi şi pe măsură ce vorbea de ocupaţia lui, se aprindea. Vreau ca în primul rând compozitorul să participe la filmări. Vreau să poată discuta sentimentele personajelor în fiecare seară, care să domine şi care să rămână în fond. Imaginează-ţi scenele pe care le-am filmat aici. Mel şi Julie Thomson în luna de miere, într-o excursie în Europa. Trăsura lor opreşte în această piaţă. Totul e înfloritor, plin de activitate, de zgomot, de tentaţii. Şi perechea îndrăgostită, aflată în luna de miere, participă la toate astea. Amândoi vor să se identifice cu freamătul care-i înconjoară şi în acelaşi timp să se îndepărteze de el, pentru că sunt americani şi pentru că dragostea lor, este atât de solitară. Mânia Christinei se topi şi fu încet-încet înlocuită de un entuziasm arzător. Revăzu în minte imaginea platoului de filmare aşa cum îl văzuse de la fereastra colegiului St. Mark şi adăugă descrierea pasionată a lui Jeff, a sentimentelor lui. - Poţi să-ţi imaginezi cum ai compune muzica pentru aşa ceva? o întrebă el, privind-o în ochi. - Da, şopti ea, fără să mai poată rezista. - Poţi să-ţi pui tot sufletul în ea? - Da, spuse ea din nou. - Şi, zise el, vocea devenindu-i calmă, impune-i de văzut scenariul, dar nu eşti sigură cum ar trebui ei să se simtă. Poţi să-ţi închipui cum ar fi să te deranjezi să-mi ceri sfatul mie sau chiar lui Eddy, ori de câte ori te simţi nesigură? Poţi să-ţi închipui că muzica pe care-ai compune-o s-ar potrivi bine pentru film? Ar putea fi atât de bună? - Nu, răspunse ea, revenind cu picioarele pe pământ. Nu cred că aş putea să fac cum. trebuie. - Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, femeie, repetă el, de ce nu te apuci de lucru? - Nu sunt hotărâtă, spuse Christine, deconcentrată. Ai venit aici abia alaltăieri şi Eddy m-a anunţat că vrea să compun muzica. Nu ştiusem absolut nimic despre cererea lui. Şi am spus foarte clar tot timpul că nu am s-o fac. Erai acolo când am refuzat în prima zi şi am refuzat iar destul de hotărât ieri seară. Cu siguranţă că eu nu numesc asta ezitare. Aş spune că am fost foarte hotărâtă. Cu toate astea, Eddy insistă. Şi chiar şi tu insişti, ceea ce mi se pare extraordinar, căci am avut impresia că cel puţin tu nu eşti prea entuziasmat să-ţi fiu compozitor. Şi de ce m-aş lăsa convinsă să mă întorc la Hollywood de dragul unui film care o să fie repede făcut şi, probabil, tot atât de repede uitat? Mi se pare că vrei să mă întorci să înfrunt toate lucrurile de care am fugit acum patru ani. Asta-i corect? - Depinde de lucrurile de care ai fugit, răspunse Jeff, copleşit de izbucnirea ei. Uneori e mai bine să înfrunţi fantomele trecutului. Christine îşi ridică privirile spre el, dar nu văzu decât compasiune în ochii lui, Ei bine, gândi, interesul lui pentru ea era pur egoist, pentru că avea nevoie repede de un compozitor. Uitându-se la el, simţi o căldură care o înspăimântă, pentru că ştia că avea puterea s-o ducă în cetatea unde se fabricau visele. Se ridică în picioare şi-i întinse mâna. El i-o luă, câtuşi de puţin uimit de ea. - Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ar trebui să plec. Am să mă gândesc la ce-ai spus. În timp ce ea se îndepărta, el nu putu să renunţe să mai spună ceva. - Cristine! Alaltăieri ai spus nu. Ieri ai spus nu. Dar nu mi-ai zis ce-o să-i spui lui Eddy azi! Ea se întoarse spre el. - Azi? Nu ştiu ce-am să spun. De fapt încă ezit! Şi, chiar înainte de a pleca definitiv, pe faţă îi apăra cel mai strălucitor zâmbet pe care îl văzuse vreodată. - Ai stat un secol, exclamă Lena, cu ochii strălucindu-i de curiozitate. - Eddy nu era acolo, aşa că am schimbat câteva cuvinte cu Jeffrey Rettcliff. l-am lăsat prin el un mesaj lui Eddy. Lena, care putuse urmări conversaţia de la fereastra biroului, nu era satisfăcută. Fusese mai mult decât atât. Christine, dându-şi seama de asta, rămase tăcută câteva minute, în care se gândi cât de mult putea să-i spună: - Îmi prezenta câteva detalii despre film. - Părea foarte nervos. Nu era supărat? întrebă Lena autoritară. - Nu, era entuziasmat de filmul pe care-l regizează, e foarte actual. Christine tăcu, iar Lena nu mai insistă.

Traieste clipa de Sandra Brown Unu   Drumul i se păruse lung şi chinuitor. Străbătu aleea marelui parc, la capătul căreia se ivi clădirea impunătoare, construită în stil victorian. Jenny Brynn opri maşina în dreptul faţadei albe. Amintirile nemiloase ale unui trecut mult prea îndepărtat se treziră din nou revăzînd această casă imensă, ce făcuse parte din viaţa ei. Rămase nemişcată cîteva clipe, incapabilă să deschidă portiera maşinii. Ridică din nou privirea spre clădire. Totul era neschimbat. Pînă şi ferestrele camerelor erau deschise, la fel ca întotdeauna. Perdelele de dantelă dansau graţios în bătaia vîntului. Obloanele din lemn lăcuit străluceau sub razele aurii ale soarelui de vară, iar înaintea porticului de la intrare, se desfăşura acelaşi covor lung, verde. Jenny coborî şi se apropie de uşă emoţionată. Recunoscu ciocanul din bronz şi tresări auzind zgomotul surd al metalului ce izbea batantul de lemnul uşii. Înţelese atunci că acest sunet fusese prezent mereu în visele sale, deşi îl credea de mult timp uitat. Era îmbrăcată cu un costum de mătase viu colorată, al cărui pantalon larg îi dădea o alură elegantă; totuşi, se simţea stingheră. Trase adînc aer în piept, vrînd parcă să prindă curaj. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. O clipă se gîndi că ar fi mai bine să plece. Va spune că nu a găsit pe nimeni şi că a plecat fără să mai insiste. Tînăra femeie ridică din umeri şi bătu pentru a doua oară în uşa masivă. Lovitura Răsună din nou, însă, de această dată, auzi păşi pe coridor îndreptîndu-se spre uşa de la intrare. Tresări. Îi deschise o femeie înaltă, guvernanta dintotdeauna a familiei Graham-Johnson. Jenny recunoscu în sinea ei că, deşi trecuse mult timp, femeia nu se schimbase deloc. — Domnişoară Jenny, a trecut atît de mult timp de cînd..., murmură surprinsă guvernanta, rugînd-o să intre. Sînt atît de fericită că vă revăd! Jenny tremura şi încerca cu greu să-şi găsească cuvintele. Surîsul lui Melanie, care închisese uşa în urma ei, o mai relaxă puţin. — Bună ziua, răspunse ea într-un sfîrşit, cu voce scăzută. Am trecut să te văd... — Desigur, reluă Melanie, înainte ca ea să fi avut timp să termine. Ray vă aşteaptă în biroul bunicului său. Ar fi trebuit să spun propriul birou, dar după atîţia ani..., spuse guvernanta cu un aer trist. Jenny o urmă pe Melanie pe scara care, la fel ca altădată, avea acelaşi miros ciudat de ceară şi lămîie. În timp ce urca treptele din lemn alb, se strădui din răsputeri să-şi stăpînească lacrimile. Cel mai mic obiect, cel mai ascuns ungher al acestei case, îi răscolea dureros amintirile. În momentul în care au ajuns pe palier, guvernanta rosti: — Domnişoară Jenny, dacă nu vă supăraţi, nu v-aş mai conduce mai departe... Cunoaşteţi drumul... În momentul în care aţi sunat, tocmai puneam pîinea în cuptor... — Încă mai coci singură pîinea? întrebă Jenny, care nu uitase nici o clipă mirosul de pîine caldă ce umplea, cîndva, vechea bucătărie, în fiecare după-amiază. — Sigur! întotdeauna mi-a făcut plăcere să frămînt aluatul... Iar Ray a adorat pîinea făcută de mine, aşa că... Melahie îi zîmbi tandru şi, dacă Jenny nu s-ar fi stăpînit, ar fi strîns-o în braţe pentru a o săruta. — Am uitat să vă spun, continuă guvernanta, după moartea domnului Graham, Joan a plecat, iar Ray a trebuit să angajeze o nouă secretară. Veţi vedea, este adorabilă! Zîmbetul lui Jenny îngheţă dintr-o dată, în timp ce mergea pe culoarul ceruit ce ducea la biroul stăpînului casei. Secretara era într-adevăr o tînără drăguţă, cu ochii albaştri, aşezată la un birou ce părea prea mare pentru ea.   — Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiţi Jenny Brynn, rosti ea pe un ton vesel. Mă numesc Donna Stevenson şi sînt noua secretară a lui Ray. Sînt foarte bucuroasă să vă cunosc personal. Am auzit atîtea despre dumneavoastră! De altfel, e curios că într-un oraş atît de mic ca Rairoard City nu ne-am întîlnit niciodată... Şi-apoi, sînteţi o celebritate de cînd aţi expus la galeria Drek. Îmi place foarte mult arta dumneavoastră; este ceva între vitraliu şi pictură pe pînză! Vă simţiţi mai mult pictor sau maestru sticlar? Jenny fu impresionată de debitul verbal ăl secretarei. Bîlbîi cîteva cuvinte în semn de răspuns, dar Donna reîncepu să vorbească: — În orice caz, sper că ne vom mai revedea. Aţi venit să-l vedeţi pe Ray, nu? În timp ce Jenny se întreba nedumerită dacă nu cumva Ray îi făcea secretarei confidenţe, aceasta se răsucise pe călcîie şi deschisese uşa biroului, anunţînd dezinvolt; — Domnule Johnson, a sosit Jenny... Privind uşa care se închidea în urma ei, Jenny avu senzaţia că i se va face rău. Se simţi cuprinsă de teamă, dar înaintă spre fereastra lîngă care se afla biroul. — Jenny! rosti Ray surprins. Timbrul cald al vocii masculine o aruncă pe Jenny din nou în trecut. Îl privi pe Ray fără să scoată o vorbă. Ochii lui cenuşii erau la fel de frumoşi. Părul său auriu îi încadra faţa ale cărei trăsături pierduseră doar amprenta copilăriei. Jenny regăsi în spatele zîmbetului său acel farmec nedefinit al adolescentului de odinioară, astăzi un bărbat atrăgător, cu umeri laţi, puternici. Vîntul şi soarele înăspriseră pielea aventurierului Ray, al cărui ten bronzat era pus în valoare de un pulover bleumarin. Jenny recunoscu în sinea ei că era mai atrăgător şi mai frumos ca niciodată. Îşi aminti clipa în. care o părăsise. Trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde tulburarea; inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi spuse cu aer detaşat: — Ray, bănuiesc că ai un motiv clar pentru care ai dorit să mă vezi. Despre ce este vorba? Ray primi vorbele ei cu un surîs ce părea să spună: «Nu te-ai schimbat deloc, Jenny.» — Doreşti puţină cafea? întrebă Ray cu voce tare. — Nu, mulţumesc, răspunse Jenny. Era aşezată picior peste picior, pe marginea unui superb fotoliu din piele, cu mîinile pe genunchi, părînd nerăbdătoare să afle motivul pentru care îi telefonase Ray. — Beau, într-adevăr, multă cafea, mărturisi Ray, în timp ce-şt turna o ceaşcă de cafea, vrînd parcă să spargă tăcerea ce se lăsase între ei doi. — A bea cafea nu este un viciu chiar atît de groaznic, replică Jenny, cu o uşoară maliţiozitate în glas. Oricum, ai altele mult măi grave, bătrîne Johnson! Pentru amîndoi, secundele deveniseră insuportabile. Ray îşi încruntă sprîncenele, amintindu-şi că, din clipa în care o părăsise, Jenny nu-i mai spusese niciodată pe nume, aşa cum făcuse în clipele lor de dragoste. — De ce-mi spui aşa? murmură el. Ştii că îmi place mult să te aud rostindu-mi numele... Da... Probabil că îţi par idiot... — Ray, las-o baltă! Despre ce este vorba? . — Nu te-ai schimbat deloc, Jenny. Eşti la fel de încăpăţînată... Dar nu te-am întrebat ce mai face fratele tău? — Michael face foarte bine, mulţumesc, răspunse Jenny pe un ton ce trăda mîndria unei surori mâi mari. Este violonist şi, din toamnă, urmează cursurile şcolii Juillard, Dar nu-ţi cunoşteam acest interes pentru Michael... — Mă interesează pentru că e fratele tău şi... cred că nu ţi-a fost deloc uşor să porţi o asemenea responsabilitate pe umeri… — Johnson, află că umerii mei sunt puternici, asta pentru cazul în care n-o ştiai... Au fost şi banii de la asigurare, care m-au ajutat. — Ţi-ai vîndut casa? — Oricum era prea mare... — Totuşi însemna mult pentru, tine... Am fost fericiţi acolo... amîndoi... — Viaţa e făcută din astfel de hotărîri, pe care, uneori, e bine să le iei... Jenny pronunţă aceste ultime cuvinte cu o tristeţe nedisimulată. O amintire o tulbură deodată: imaginea lui Ray strîngînd-o tandru în braţe şi ea simţindu-se protejată la pieptul lui. Fiind fericită. Tînăra femeie îşi alungă repede acest ultim gînd, făcînd eforturi pentru a-l asculta pe Ray. — Nu mai primisem nici o veste de la părinţii tăi, pînă în momentul tragicului accident de pe autostradă. Jenny nu dorea să evoce trecutul. Nu mai era o fetiţă şi se schimbase mult de la moartea părinţilor săi, ucişi de un şofer beat, cînd se întorceau acasă. — Şi tu, Ray, trebuie să fi trecut prin momente dificile, spuse Jenny încet. — Da, a fost foarte greu. Îţi mulţumesc că ai venit la înmormîntarea bunicului meu. Eram prea tulburat Ca să-ţi vorbesc, la cimitir, dar prezenţa ta m-a mişcat mult. Ray aproape că leşinase aflînd că bunicul său, Graham, avusese lin atac. Era ca şi cum, crezîndu-şi bunicul nemuritor, el ar fi rămas un băieţel. Bătrînul Graham îl părăsise la 'peste optzeci de ani, dar nici astăzi Ray nu se putea obişnui cu ideea. Se trezise brusc singur, înfruntînd viaţa, cu toate capcanele şi necazurile ei. — Melanie a rămas cu tine? întrebă Jenny. — Da. Pretinde că am nevoie de ea şi cred că are dreptate, răspunse Ray cu un aer filozofic. — Tu n-ai nevoie de nimeni! exclamă violent tînăra femeie, ca şi cum tensiunea acumulată de cînd intrase în birou s-ar fi descărcat într-o clipă. — Crezi cu adevărat ceea ce spui? întrebă Ray, rănit de violenţa lui Jenny. Ea preferă să nu răspundă şi îşi fixă privirea pe rafturile de cărţi ce tapisau pereţii încăperii. — Cred că nu este adevărat, Jenny. Şi tu eşti prima care ar trebui să o ştii, adăugă el. Tonul lui Ray devenise brusc mai serios şi mai trist. Jenny nu ştia ce atitudine să adopte. Îşi regretă cuvintele, spuse special pentru a-l răni pe Ray. Totuşi, nu dorea să transpară nici o compasiune pentru omul pe care TI iubise atît de mult. «Trecutul este mort, îşi repeta pentru sine, fiu are nici un rost să fac să renască sentimentele de altădată.» Chiar în clipa în care gîndea asta, îşi dădu seama cît de mult era atrasă de bărbatul, care, de după biroul său, o observa în tăcere. În cameră, o rază de soare pătrunse prin perdelele albe. — Pentru că vorbim despre a avea sau nu nevoie de alţii, voiam de mult timp să te întreb cum ai suportat teribilele ambuscade în care ai căzut în timpul sejurului tău în Egipt? — Cum ai aflat de asta? întrebă Ray. Din cîte ştiu, ziarele n-au vorbit... — Nu, dar în timpul călătoriilor tale, eu şi bunicul tău ne vedeam des. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna aveam ştiri, despre tine... «Deci, îşi spuse el, ea a continuat să primească noutăţi. Nu a putut să uite.» — Cred, spuse Ray, că nu am fost niciodată atît de aproape de moarte ca în acea zi de mai, la Cairo. Cînd cei doi marinari au venit să mă scoată de acolo, am înţeles cu greu ce mi se întîmplase. Trebuie să recunosc că, din ziua aceea, privesc viaţă cu alţi ochi. — Ray, putem să ne întoarcem la motivul pentru care m-ai chemat? întrebă sec Jenny, privindu-şi ceasul. — Bineînţeles, dar trebuie mai întîi să-mi promiţi că nu vei rîde... — Nu sunt într-o dispoziţie prea veselă, replică Jenny coborîndu-şi privirea. — Uite, aş vrea să-ţi comand un portret pictat pe sticlă. De aceea te-am chemat. — Bine, un portret pe sticlă. Ai cui? întrebă imediat Jenny. — Aici se complică lucrurile, adăugă Ray. Aş vrea să faci portretul lui...îţi aminteşti de Beauregard? Jenny îl fixă o clipă cu privirea, apoi izbucni într-un rîs zgomotos. — Vrei ca eu să fac un... portret al acelei păsări oribile, fără pene? — Mi-ai promis că nu vei rîde — Da, răspunse Jenny între două sughiţuri, dar nu ştiam ce ai de gînd să-mi propui. — Ştii, bunicul era înnebunit după această pasăre, reluă Ray, încercînd să fie serios. Ar fi o idee frumoasă... Cu siguranţă, Ray nu credea nici el prea mult în această stratagemă, dar se prinsese în joc, continuînd să vorbească despre ataşamentul bătrînului Graham pentru pasăre, descriind chiar cum ar vedea el portretul. Gluma îi plăcea cu atît mai mult cu cît provocase rîsul lui Jenny. Bineînţeles, după şapte ani, nu putea să spere că, la fel ca în basmele cu zîne sau în tragediile greceşti, femeia pe care o iubise atît va fi mereu acolo, aşteptîndu-l să se întoarcă. Dar plănuise de mult această întîlnire, nu pontează pentru ce motiv, şi acum încerca să reînceapă totul cu ea, să plece de la zero, pentru a regăsi dragostea nebună de la douăzeci de ani. Jenny redeveni brusc serioasă. — Mă tem că trebuie să refuz această comandă atît de specială, Ray! Eu nu fac portrete de păsări! Jenny îşi luă poşeta din piele roşie pe care o lăsase lîngă fotoliu, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — La revedere, Johnson! spuse ea. Aşezat în spatele biroului, Ray o privi cum se îndreaptă spre uşă. Într-o fracţiune de secundă, înţelese că, dacă nu face un gest, dacă nu pronunţă un cuvînt, tînăra femeie va trece pragul, ieşind din viaţa lui pentru totdeauna.

Paravanul de fum de Sandra Brown PROLOG       Slavă Domnului, el continua să doarmă. Trezindu–se cu Jay Burgess în pat, Britt era destul de jenată şi fără a fi nevoită să se uite în ochii lui. Cel puţin până avu răgazul să–şi vină în fire. Se trase cu mare grijă spre marginea patului şi se strecură de sub cearşaf, încercând să nu–l dezvelească şi pe el în această mişcare. Se aşeză pe marginea saltelei şi se uită la el peste umăr. Curentul de la aparatul de aer condiţionat era atât de rece, încât pielea de pe braţ i se făcuse de găină. Deşi Jay era gol, acoperit doar până la brâu, aerul rece nu–l trezise. Se ridică încet în picioare. Încăperea se clătina cu ea. Ca să nu cadă, întinse mâinile instinctiv după sprijin. Se lovi puternic de perete cu o izbitură asemănătoare celei de talger, după cum răsuna în casa liniştită. Fără a–i mai păsa că–l trezeşte, întrebându–se cum ajunsese să se îmbete atât de tare noaptea trecută, ramase proptită de perete, trăgând aer în piept, concentrându–se asupra unui singur punct până îşi regăsi echilibrul. În mod miraculos, mişcările ei stângace nu–l treziră pe Jay. Căutându–şi din priviri lenjeria intima, se întinse spre capătul patului şi–o găsi acolo, apoi porni pe vârfuri prin încăpere, adunând celelalte obiecte de îmbrăcăminte, strângându–le la piept cu jenă, ceea ce în condiţiile date nu putea să pară decât ridicol. Drumul ruşinii. Sintagma aceasta de colegiu suna ca un apropo. Se referea la o tânără care a ieşit pe furiş din camera iubitului, după ce şi–a petrecut noaptea cu el. Depăşise vârsta colegiului, iar atât ea cât şi Jay erau necăsătoriţi, liberi să facă dragoste, dacă voiau. Dacă voiau. Cuvintele o loviră precum pocnetul unei curele de transmisie care se desprinsese brusc. Deodată, şocului de a se fi trezit în patul lui Jay i–a luat locul îngrijorarea că nu ştia cum ajunsese acolo. Nu–şi amintea să fi luat conştient hotărârea de a se culca cu el. Nu–şi amintea să fi cumpănit elementele pro şi contra privitoare la acest gest sau momentul în care se hotărâse s–o facă. Nu–şi amintea să fi fost curtată, până când, practic, să cadă pradă senzualităţii. Nu–şi amintea nici măcar să fi ridicat mental din umeri şi să–şi fi spus: ce naiba, doar suntem adulţi! Nu–şi amintea nimic. Privind în jur, observă încăperea şi mobila din dormitor. Era o cameră plăcută, decorată cu gust şi adaptată nevoilor unui bărbat singur. Dar nimic din ce se afla aici nu–i era cunoscut. Nimic. De parcă se afla aici pentru prima oara. Desigur, era casa lui Jay; fotografiile lui erau risipite peste tot, în mare parte instantanee de vacantă, cu diverşi prieteni de ambe sexe. Dar nu mai fusese în această încăpere, nici în casă. Nu era sigură nici de adresă, deşi îşi amintea vag că venise aici de la…de undeva. Da, de la Wheelhouse. Se întâlnise acolo cu Jay, ca să bea ceva. El băuse câteva pahare cât o aşteptase, dar asta nu era ceva neobişnuit. Lui Jay îi plăcea să bea şi rezista la băutură. Ea comandase un pahar cu vin alb. Discutaseră la un pahar de băutură, informându–se reciproc despre ce se mai întâmplase în viaţa fiecăruia. Apoi, el îi spusese… Amintindu–şi ce–i spusese el, simţi frisoane, dar nu din cauza frigului. Îşi duse mâna la gură să–şi înăbuşe un geamăt şi se întoarse spre locul unde dormea el. Şopti un „Oh, Jay” plin de amărăciune, repetând primele două cuvinte pe care le rostise când, cu o seară în urmă, el îi dăduse acea veste cumplită. Am putea continua discuţia acasă la mine? o întrebase el. M–am mutat de când nu ne–am mai văzut. A murit o matuşă bătrână şi mi–a lăsat toate bunurile ei lumeşti. O mulţime de porţelanuri, cristaluri, mobilă veche, chestii din astea. Le–am vândut pe toate unui negustor şi am cumpărat o casă în oraş cu profitul obţinut. Nu este departe de aici. El era guraliv, purtându–se de parcă n–ar fi vorbit despre altceva mai îngrijorător decât apropierea sezonului uraganelor, dar veştile lui căzuseră ca o bombă. Teribil. Imposibil de crezut. Fusese descumpănită. Oare compasiunea o îndemnase la tandreţe? Asta explica partida de sex care urmase? Dumnezeule, de ce nu–şi amintea nimic? Căutând un răspuns, în timp ce se uita după haine, intră în living. Rochia şi puloverul ei erau aruncate pe un scaun, sandalele pe podea. Pe masa din faţa canapelei văzu o sticlă de scotch deschisă şi două pahare. În sticlă se mai afla doar un deget de băutură. Pernele canapelei erau mototolite şi turtite, ca şi cum cineva s–ar fi tăvălit pe ele. Se pare ca ea şi Jay făcuseră asta. Se întoarse repede în dormitor, găsind baia la un capăt al încăperii. Reuşi să închidă uşa fără să facă zgomot, precauţie care a devenit imediat lipsită de sens când, un moment mai târziu, a început să vomite cu zgomot. Stomacul i–a fost cuprins de spasme dureroase, când a reuşit să elimine parcă litri întregi de scotch. Şi pentru că ei nu–i plăcea această băutură, ştia cu siguranţă că nu se va mai atinge de ea vreodată. Găsi pastă de dinţi în dulăpiorul cu oglindă aflat deasupra chiuvetei şi–şi folosi arătătorul ca să elimine pelicula de pe dinţi şi gustul rău din gură. Asta îi fu de folos, dar tot nu se simţea prea bine şi hotărî să facă duş. Când va da ochii cu Jay, va avea mai multă încredere în sine şi nu se va mai ruşina de excesele din noaptea trecută, dacă era curată. Baia era o încăpere pardosită cu gresie, având un duş mare, rotund, montat în tavan. Stând direct sub ploaia simulată, se săpuni şi se clăti de câteva ori. Se spălă cu grijă, insistând între picioare. Îşi şamponă apoi parul. Odată ce ieşi de sub duş, nu mai şovăi. Desigur, zgomotul trebuie să–l fi trezit. Se îmbrăcă, folosi peria lui ca să–şi netezească părul ud, apoi îşi luă curaj după ce trase adânc aer în piept şi deschise uşa de la baie. Jay încă mai dormea. Cum venea asta? Era un băutor convins, dar se pare că noaptea trecută fusese un exces chiar şi pentru el. Cât scotch fusese în sticla când începuseră să bea? Băuseră ei doi toată sticla? Probabil aşa fusese. Altfel, de ce nu–şi amintea cum îşi scosese hainele, cum făcuse sex cu Jay Burgess? Cu ani în urmă, avuseseră o aventură scurtă, care se consumase însă rapid, încheindu–se cu mult înainte de a fi evoluat într–o relaţie bazata pe încredere. Niciunul n–a rămas cu inima frântă. Nu avuseseră parte nici de vreo scenă, nici de o despărţire oficială. Pur şi simplu nu s–au mai întâlnit, dar au rămas amici. Dar Jay, fermecătorul şi incontrolabilul Jay, nu încetase în încercarea de a o readuce în patul său, ori de câte ori drumurile li se încrucişau. „Tăvăleala şi faptul că am rămas prieteni nu se exclud”, îi spunea el cu cel mai atrăgător zâmbet. Nu era tocmai aşa din ce ştia ea, dar asta–i spunea el de fiecare dată când încerca s–o mai atragă o dată în patul său, de dragul vremurilor trecute. Probabil, noaptea trecută reuşise s–o convingă. Nu s–ar fi aşteptat ca el să se trezească la prima oră a dimineţii, să–şi desfete privirile cu imaginea cuceririi sale, s–o trezească sărutând–o şi invitând–o să ia micul dejun în pat. Parcă–l auzea spunându–i: Dacă tot eşti aici, relaxează–te şi bucură–te de un tratament Burgess complet. Sau, de ce nu venise alături de ea sub duş? Aşa ar fi făcut Jay. Ar fi intrat alături de ea şi i–ar fi spus ceva de genul: nu te–ai săpunit acolo pe spate. O, dar nici acolo în faţă. Însă duşul făcut de ea nu–l trezise. Nici măcar când trăsese în repetate rânduri apa la toaletă. Cum putea să doarmă chiar aşa de profund? Nici măcar nu… Se mişcase. Simţi în stomac o mişcare asemănătoare unui val uriaş. Gustul amar al scotchului îi invadă gura şi se temu că–i va fi rău din nou. Înghiţi cu putere. — Jay? spuse încercându–l. Apoi, mai tare: Jay? Nimic. Nici măcar un sforăit. Nici cea mai mică schimbare a poziţiei în care se aflase. Ea părea c–a prins rădăcini în podea, inima bătându–i puternic. Forţându–se să se mişte, se îndreptă spre pat cu mâna întinsă, îl apucă de umăr şi–l scutură: — Jay?         Raley deschise uşa ruginită cu plasă, ale cărei balamale scârţâiră. — Ei, eşti aici? — Nu sunt de obicei? O bucată de vopsea roşie, decolorată, cazu când cadrul de lemn se trânti la loc în urma lui Raley, care intră în acea încăpere. Mirosea a carne prăjită de porc şi a pătură de armată roasă de şoareci, aflată pe patul de campanie din colţ. Îi trebui un moment ca ochii să i se adapteze întunericului şi să–l zărească pe bătrân. Stătea la o masă cu trei picioare, aplecat asupra unei ceşti de cafea, ca un câine care păzeşte un os câştigat cu greu, privind în ecranul cu purici al unui televizor alb–negru. Imagini fantomatice pâlpâiau înauntru şi în afară. Nu se auzea nimic, cu excepţia unui fâşâit static. — Buna dimineaţa. Bătrânul fornăi un „bine ai venit” printre firele de păr nazal. —Serveşte–te. Îi făcu semn spre un ibric emailat de pe sobă. Nu–ţi recomand frişca. S–a acrit peste noapte. Raley păşi peste cei trei câini, care zăceau nemişcaţi pe podea şi se îndreptă spre frigiderul înghesuit între un dulap vechi de alimente şi o masă de scris, care acum nu avea alt scop decât să adune praful şi să reducă şi mai mult spaţiul din încăperea înghesuită. Mânerul frigiderului fusese rupt probabil cu zeci de ani în urmă, dar dacă apăsai cu degetul exact pe chederul moale, puteai să–l deschizi. — Ţi–am adus nişte somn. Raley puse pachetul învelit în ziar pe unul dintre rafturile de sârmă ruginită şi trânti repede uşa, ca să nu iasă duhorile de frişcă alterată, amestecate cu celelalte mirosuri râncede. — Mulţumesc. — Pentru puţin. Probabil cafeaua fusese fiartă de câteva ori şi ajunsese de consistenţa melasei. Neavând frică s–o dilueze, Raley se gândi că era mai bine să renunţe. Se uită la televizorul fără sonor. — Trebuie să–ţi reglezi antena. — Nu este de la antenă. Am închis volumul. — Cum vine asta? Bătrânul îi răspunse cu una din obişnuitele sale hârâieli, ceea ce însemna că nu putea fi obligat să răspundă. Pustnic din proprie voinţă, trăise într–un exil autoimpus încă „de la război”, cu toate că nu precizase niciodată despre care război era vorba. Avea de–a face cât mai puţin posibil cu alţi Homo sapiens. La scurt timp după ce Raley se mutase în vecinătate, cei doi se întâlniseră în pădure. Raley privea ochii rotunzi ai unui oposum mort, când bătrânul apăru din dosul unui tufiş şi–i spuse: — Nici să nu te gândeşti. — La ce? — Să–mi iei oposumul. Ar fi fost ultimul lucru la care s–ar fi gândit Raley; să atingă trupul animalului umflat, bâzâit de muşte, cu coada rozalie fără păr, degajând acel miros oribil. De aceea, îşi ridică mâinile în sus în semn că se predă şi se dădu la o parte, pentru ca bătrânul desculţ, în salopeta plină de pete, să–şi ia prada din ghearele metalice ale capcanei. — După cum tropăi pe aici, mă mir cum de nu te–ai prins în capcanele mele în locul oposumului, mormăi el. Raley nu–şi închipuise că trăia cineva pe o distanţă de câteva mile în jurul cabanei pe care şi–o cumpărase. Nu avea chef de niciun vecin, ca să nu mai vorbim de unul care să–i ţină evidenţa venirilor şi plecărilor. Când se ridică bătrânul, genunchii lui protestară prin pocnete surde şi trosnete, ceea ce–i aduse o grimasă pe chip şi–l făcu să profereze un lanţ de înjurături. Cu oposomul mort balansându–i–se într–o mână, bătrânul îl examină pe Raley de la şapca de baseball şi faţa bărboasă, până la tocurile cizmelor de motociclist. După ce termină inspecţia, bătrânul scuipă sucul de tutun pe jos, pentru a–şi exprima opinia faţă de ce văzuse. — Fiecare om are dreptul să se plimbe prin pădure, zise el. Numai să nu calci prin capcanele mele. — Mi–ar prinde bine, dacă aş şti pe unde se află. Bătrânul îi zâmbi cu gura sa mare, cu buzele crăpate, expunându–şi gingiile înnegrite de tutun, unde odinioară se aflaseră dinţii. — Ce spui? Încă chicotind se întoarse şi plecă. O să le găseşti şi singur, sunt sigur de asta. Raley îi auzi râsul mult timp după ce omul dispăru în frunzişul des. În lunile care au urmat, au mai dat unul peste altul de câteva ori, din întâmplare, prin pădure. Cel puţin pentru Raley erau întâlniri întâmplătoare. Se gândea că bătrânul se lăsa văzut ori de câte ori avea chef sau dispărea când nu voia nici măcar să mormăie ceva ca răspuns la salutul vecinului său. Într–o după–amiază toridă, se întâlniră chiar în uşa magazinului general din cea mai apropiată localitate. Raley intra, bătrânul ieşea. Se salutară. Mai apoi, când Raley ieşi cu câteva pungi de cumpărături, îl observă stând pe un scaun aflat pe veranda umbrită a magazinului, făcându–şi vânt cu pălăria de pai. Acţionând din impuls, Raley scoase o cutie rece de bere din pungă şi i–o aruncă bătrânului, care, dovedind reflexe excelente, o prinse cu o mână. Raley îşi aşeză cumpărăturile în camionetă şi urcă în cabină. Bătrânul îl privi cu suspiciune, văzând cum dă maşina în marşarier, apoi cum pleacă, dar Raley observă că nu desfăcuse berea. Dimineaţa următoare se auzi o bătaie puternică în uşa lui Raley. Era prima oară când se întâmpla asta, aşa că se apropie cu prudenţă de uşă. Îl văzu pe bătrân cu un vas ciobit de ceramică în care se afla carnea unui animal pe care Raley nu–l identifică. Se temea că era vreun stârv, pe care nici cei trei câini nu–l mâncaseră. — Asta este pentru berea de ieri. Nu–mi place să rămân dator nimănui. Raley luă vasul care–i fusese întins. — Mulţumesc. Vizitatorul se întoarse şi coborî treptele. Raley strigă după el. Cum te cheamă? — Cine vrea să ştie? — Raley Gannon. Bătrânul ezită, apoi mormăi: — Delno Pickens. Din acea dimineaţă, între ei s–a înfiripat o cvasi–prietenie, bazată pe singurătate şi pe reticenţa în a interacţiona cu ceilalţi. Valoarea totală a bunurilor lui Delno nu depăşea o sută de dolari. Aducea mereu acasă câte ceva adunat Dumnezeu ştie de pe unde, obiecte inutile, pe care nu avea la ce să le folosească. Cabana lui era sprijinită pe piloni, ca s–o ferească de eventualele inundaţii, când râul Combahee ieşea din matcă. Îngrămădise toate prostiile pe care le aduna sub structura casei, de parcă ar fi simţit nevoia unei fundaţii mai solide. Toată zona din jurul cabanei era plină de resturi, cărora, desigur, nu le găsea vreo întrebuinţare, din ce ştia Raley. Pentru Delno, era mai importantă colectarea obiectelor decât valoarea lor. Conducea o camionetă căreia Raley îi spunea Frankenstein, întrucât era confecţionată din piese pe care Delno le asamblase singur, legate cu sârmă şi cu bandă adezivă. Era un miracol pentru Raley cum reuşea să pună în funcţiune acest mecanism, dar, după cum spunea Delno „, Nu e frumoasă, dar mă duce oriunde vreau să merg”. Delno mânca orice. Orice. Orice putea doborî dintr–un copac, prinde cu o capcană sau pescui. Dar orice ar fi avut, odată ce se stabilise prietenia lor, bătrânul era dispus să împartă cu el. În mod surprinzător, era foarte cult şi familiarizat cu teme pe care, în ceea ce–l priveşte, nimeni n–ar fi crezut că le cunoaşte. Raley ajunse să suspecteze că accentul provincial şi vocabularul erau simulate. Ca şi murdăria în care trăia, erau o formă de protest împotriva vieţii pe care o dusese până atunci. Dar indiferent cum fusese această viaţă anterioara, Delno avea un secret. Nu vorbea niciodată despre oraşul copilăriei, despre părinţii săi, profesie, copii sau nevastă. În afară de câinii săi, nu vorbea cu nimeni, în afară de Raley. Relaţiile sale intime se limitau la un teanc de reviste cu nuduri, cu paginile îndelung frunzărite, pe care le ţinea pe podea, sub pat. Nici Raley nu împărtăşise nimic personal cu Delno. Cel puţin nu în primii doi ani de când se cunoscuseră. Apoi, într–o seară, pe la apus, Delno a apărut în cabana lui Raley aducând două borcane Mason pline cu un lichid închis la culoare, pe care îl pusese chiar el la fermentat. — Nu te–am văzut de vreo săptămână. Pe unde ai fost? — Pe aici. Raley nu avea chef de companie, dar oricum Delno se strecură înăuntru. — M–am gândit că ai avea nevoie de o gură de ceva. Întinzându–i lui Raley unul din acele imposibile borcane cu resturi, adăugă: Dacă mă uit la tine, presupunerea mea se adevereşte. Nu pari în apele tale. Te–am simţit de cum am început să urc treptele. — Nu eşti tocmai tu în măsură să judeci felul în care arată cineva şi nici cum stă cu igiena personală. — Pe cine ai sunat? — Poftim? — Gură mare aia de la casa magazinului. Aia cu părul ridicat, care poartă cercei lungi, care se clatină mereu. Mi–a spus c–ai fost acolo săptămâna trecută, cu mult mărunţiş şi l–ai băgat în telefonul de afara. A spus c–ai vorbit câteva minute, apoi ai închis telefonul arătând ca şi cum ai fi fost gata să omori pe cineva. Te–ai urcat în maşină şi–ai plecat fara ca măcar să–i plăteşti cumpărăturile. Deschise unul din borcane şi i–l întinse lui Raley, care mirosi conţinutul, apoi scutură din cap şi i–l înapoie. — Aşadar te întreb din nou, continuă Delno după ce trase o duşcă din borcan, pe cine ai sunat? Soarele apuse înainte ca Raley să termine ce avea de spus. Până atunci, Delno golise ambele borcane. Raley era epuizat emoţional, mental, fizic. Trecuse printr–un catarsis dureros, dar terapeutic. Îşi vindecase multe răni. Nemaiavând ce spune şi rămas fără suflare, Raley se uită la bătrânul care–l ascultase ore întregi, fără să facă vreun comentariu. Pe chipul lui brăzdat de vreme, se citea o tristeţe profundă. Pentru prima oară de când îl cunoştea, ochii îi erau goi şi lipsiţi de acea permanentă stare de veghe, iar Raley îşi dădu seama că scruta sufletul unui om care a trecut printr–o suferinţă greu de exprimat în cuvinte. I se păru că Delno Pickens a adunat toată murdăria şi nedreptatea din lume şi le–a concentrat în acea privire lipsită de speranţă. Apoi a oftat şi într–una din acele rare ocazii când a realizat un contact fizic cu el, a întins mâna şi l–a bătut pe Raley pe genunchi. — Du–te şi spală–te la subraţ înainte ca duhoarea să mă facă să vomit lichiorul ăla bun. Între timp, o să–ţi pregătesc micul dejun. N–au mai făcut vreodată referire la ce–i spusese Raley în noaptea aceea. Ca şi cum acea noapte lungă nici n–ar fi existat. Dar Raley n–a uitat niciodată privirea lui mohorâtă din dimineaţa aceea. Şi în această dimineaţă, când îşi ridică privirea din cana cu cafea şi–l privi pe Raley, chipul bătrânului purta aceeaşi expresie disperată. — Ce este? Inima lui Raley se opri brusc şi se gândi imediat: o nenorocire. Un 747 plin cu pasageri s–a lovit de un versant. Asasinarea preşedintelui. Un atac terorist de proporţiile celui din 9 / 11. — Sper că nu faci nicio prostie acum, zise Delno. — Ce s–a întâmplat? După ce mormăi predicţiile sale gen „nu o să iasă nimic bun din asta”, Delno făcu un gest din bărbie spre televizor. Raley se îndreptă spre aparatul vechi, răsuci butonul de sunet, apoi umblă la antenă, în speranţa că va obţine o imagine mai buna. Imaginea rămase la fel de proastă, ca şi sunetul, dar în câteva minute înţelese mai bine ce se petrecuse şi de ce se temuse Delno să–i spună: Jay Burgess era mort.

Labirintul sperantei de Sandra Brown Capitolul 1   Înspre râu, priveliştea era extraordinară. De unde se afla, exact în spatele statuii în mărime naturală a Sfîntului Francisc, aşezată într-o poziţie dominantă, pe coama dealului, Tiffany putea să vadă oraşul. Turistul din ea admira priveliştea de la picioarele statuii, dar meseria o preocupa mai mult. Se întoarse spre fotograful care era cu ea în această deplasare şi rămase nemişcată Cât timp acesta trase un ultim clişeu. - Ai terminat imaginile de aici, de sus, Ted? îl întrebă când acesta se ridică în picioare. Ted dădu afirmativ din cap. Era un tânăr de aproape treizeci de ani, potrivit de înalt, cu părul negru, cu o figură de o frumuseţe izbitoare, cu ochii albaştri şi gura bine conturată, de obicei deschisă într-un zâmbet. Acum se uita încruntat la aparatul de fotografiat din mână, potrivindu-i cu grijă lentilele. Tiffany surâdea în sinea ei, dar era mulţumită de osteneala pe care el şi-o dădea în ceea ce făcea. Fotografiile care o să-i însoţească articolele pentru revistă vor fi excelente, o ştia prea bine. Zburaseră spre Brazilia cu o săptămână înainte şi vizitaseră deja Porto Alegre, Teresina şi Brasilia. Găsise material din belşug despre progres şi dezvoltarea comercială şi economică. Asta o făcuse să scrie mult mai mult decât i se ceruse, dar avea de gând să aleagă ce-i trebuia în următoarele zile. Cu un gest neglijent, Ted îi cuprinse umerii şi arătă spre firişorul de apă care se vărsa în mare. - Vezi cum s-a colmatat râul de la dealul ăsta? spuse el vesel. Îmi pare bine că ne-am căţărat până aici, deşi abia mai pot respira. Nu cred c-aş fi putut găsi un loc mai bun ca să fotografiez asta şi poţi să te foloseşti de eforturile mele ca să explici de ce Rio de Janeiro a fost preferat ca port în dauna oraşului Sao Paulo. - De asta te-am adus aici, replică Tiffany tăios. Găsea enervant câteodată obiceiul lui Ted de a-i arăta ce era evident şi de a încerca s-o ajute în munca ei. Avea intenţii bune, dar suferea de un complex de superioritate în ceea ce-o privea. Îi spusese de multe ori cât îi admira munca şi totuşi arbora un aer de superioritate în anumite ocazii şi ea ştia că asta era din cauză că era femeie. De asemenea, felul ei obişnuit de a fi îl oprise pe Ted să o trateze altfel decât ca pe o simplă prietenă şi asociată, ceea ce-i convenea destul de bine lui Tiffany. Nu voia câtuşi de puţin să amestece romantismul cu munca şi snobismul său voit o ferea de orice complicaţii când erau într-o deplasare ca cea de acum. Ted se îndepărtă şi păru să se pregătească pentru o altă fotografie. Oftând nerăbdătoare, Tiffany se întoarse să privească minele bisericii din spatele statuii. Speriată, se trezi strânsă de nişte braţe puternice şi îşi dădu seama că se ciocnise de v-un alt turist venit să admire priveliştea. - Oh, îmi pare rău, se scuză ea repede, stânjenită de greşeala care o făcuse. - Nu-i nimic, răspunse străinul, desprinzându-se uşor. Eraţi grăbită să aruncaţi bănuţi în fântâna norocului? Tocmai am aruncat un dolar, deşi ştiu că oricum am să mă întorc aici. Tiffany se opri să se uite în ochii lui, intrigată de ceea ce spusese şi de uşorul accent american. Se trezi privind în nişte ochi căprui care străluceau amuzaţi sub nişte sprâncene blonde şi o claie de păr auriu. Figura lui nu era frumoasă în sensul strict, aşa cum era a lui Ted, dar în orice caz avea o frumuseţe aspră, şi ea observă o mică cicatrice care îi urâţea puţin obrazul. Interesant, gândi ea, şi deosebit. Acum că îi observase trăsăturile, figura lui îi părea oarecum familiară şi îşi aminti că îl zărise în restaurantul hotelului când se opriseră să ia prânzul, cu o oră mai devreme. Scutură din cap şi se smulse din visare. - Eu am un mod mai bun de a-mi folosi dolarii, îi spuse ea, zâmbind. Nu arunc niciodată monezi în fântâni şi nici nu cred vreuna din prostiile astea cu norocul. Munca îţi aduce foloase mai bune. Nu voia nicidecum să mărturisească că aruncase deja cincizeci de cenţi. Dorea să se întoarcă în orăşelul acela încântător din vest şi aruncase o monedă, gândindu-se că banii vor ajunge la copii. Aerul amuzat dispăru din ochii săi căprui, observă ea, iar el o privi mai puţin prietenos şi într-un fel, dezamăgit. Ridică din umerii largi bine conturaţi de o cămaşă uşoară şi albă, şi se îndepărtă. - Ce păcat că eşti aşa de rece şi de practică. Trebuie să ai strămoşi englezi, pari atât de prozaică! spuse el rar. Tiffany se înfurie la o remarcă atât de injustă la adresa ei şi străbunilor ei, dar înainte de a putea să-şi manifeste indignarea, Ted apăru în fugă, o luă de braţ şi o îmbrânci spre scările care duceau la poalele dealului. Spre supărarea sa, Tiffany văzu că blondul pierduse orice interes pentru ea şi dispăruse, ceea ce-i spori mânia. Îşi smulse mâna din cea a lui Ted şi se repezi imediat la el. - În sfârşit eşti gata! Mă întrebam dacă nu cumva aveai intenţia să-ţi petreci aici, sus, restul după-amiezii! Ted, care începuse să alerge la vale, se întoarse şi se uită la ea. - Fii calmă, Tiffany. Nu te enerva numai pentru că încerc să fac o treabă profesională. Nu e stilul tău. Eşti obosită? Uşorul aer protector din cuvintele lui nu avu darul să calmeze cu nimic sentimentele fetei. Ştia că Ted s-ar fi aşteptat ca ea, o biată femeie, să sufere din pricina căldurii umede a după-amiezii şi dădu din cap, zâmbind imediat dulce. - Bineînţeles că nu sunt obosită. Eram doar îngrijorată că n-o să ajungem la destinaţie în seara asta, dacă stăm prea mult acolo. Tu trebuie să prinzi trenul înapoi spre Brasilia şi eu vreau să conduc liniştită spre Rio de Janeiro. Ted se destinse şi zâmbi când termină de coborât panta abruptă a dealului. - Ai dreptate, Tiff. Am fost cam încet. Poţi să mă laşi la gară înainte de a pleca şi ne vom întâlni mai târziu, în timpul săptămânii, la hotel în Rio de Janeiro. OK? - Bineînţeles, murmură ea. Încă era devreme când Tiffany conducea încet prin bătrânul oraş Sao Paulo, admirând stilul arhitectural olandez şi casele din teracotă roşie. Găsi o parcare lângă podul vechi şi hotărî să mai privească o dată străduţele înguste înainte de a pomi în lunga călătorie care o aştepta. Ted fusese prea ocupat să mănânce şi să facă fotografiile care trebuiau pentru articole şi nu mai avusese timp să vadă şi împrejurimile. După ce rătăci prin oraş, poposi în magazinele de antichităţi care tocmai se deschideau după lunga pauză de prânz. Aplecându-se să cerceteze o grămadă de fiare de călcat vechi, din alamă, cu capac, Tiffany nu auzi paşii care se apropiau până când nu simţi o mână pe umăr şi sări înapoi speriată. - Ah, dumneavoastră eraţi, spuse ea surprinsă. Blondul pe care-l întâlnise pe vârful dealului o privea gânditor. - Aveţi de gând să cumpăraţi una din asta? întrebă el arătând spre fiarele de călcat de la picioarele ei. Unii dintre localnici încă le folosesc, mi se pare. - Da, ştiu, murmură Tiffany ridicându-se cu câte un fier în fiecare mână. Când eram copil am locuit aici şi „amah” folosea întotdeauna unul, umplându-l cu cărbuni încinşi. Eram fascinată, dar nu m-a lăsat niciodată să mă joc cu el. - Sigur. Prea periculos pentru un copil, dar acum poţi să faci ce-ţi place, admise el. Luă fierul ales de ea şi-l întorsese ca să-i studieze atent talpa. Ea cunoştea puterea mâinilor lui vânjoase închise la culoare şi a încheieturilor noduroase. Era o enigmă omul acesta şi fu surprinsă şi oarecum stânjenită să descopere că ar fi vrut să afle mai multe despre el. Aproape smulgând fierul înapoi, se hotărî deodată să-l cumpere, ceea ce nu fusese deloc în intenţia sa. În timp ce-şi scotea portofelul şi se tocmea cu proprietarul magazinului, îl auzi şuşotind în spatele ei când ajunseră la un preţ. - Îţi ia prea mult, îi şopti la ureche. Ar fi trebuit să te mai târguieşti şi ai mai fi redus din preţ. - Fierul e un chilipir pentru mine la preţul ăsta. N-am nevoie să pierd ore întregi ca să mă tocmesc. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro azi. - Asta foarte bun fier, zise negustorul când îl împacheta. Luaţi foarte ieftin de la mine, mult mai ieftin decât poţi să cumperi din Rio de Janeiro, adăugă el cu viclenie. Tiffany îi zâmbi şi luă pachetul. Fu surprinsă, dar nu cu totul neplăcut, să observe că străinul o însoţea pe strada care ducea la pod. - Eu sunt Robin Redford, se prezentă el, şi lucrez în Pirapora. Staţi mult timp în Brazilia? - Numai o săptămână, îi spuse Tiffany cu regret. Am venit aici să scriu o serie de reportaje pentru o revistă, despre Brazilia şi Rio de Janeiro. - Şi prietenul? întrebă el cu un accent uşor sarcastic. E şi el în vacanţă cu dumneavoastră? Lui Tiffany îi displăcu imediat tonul şi presupunerea că Ted ar fi fost prietenul ei. - E fotograful care pregăteşte ilustraţiile pentru reportaje, răspunse ea destul de liniştită, încercând să-şi menţină calmul. Fotografiază templele? insistă m americanul. - Nu, zise Tiffany scurt. S-a întors la Brasilia ca să facă un set de fotografii pentru o revistă de modă şi ne vom întâlni mai târziu la Rio de Janeiro. - Ah, amândoi lucraţi pentru o revistă din aceea colorată de modă, nu-i aşa? murmură Robin Redford şi acum nu mai încăpea îndoială asupra dispreţului din vocea sa. Foarte drăguţ. Aici e locul ideal pentru apusuri de soare şi plaje tropicale. Bănuiesc că o să folosească vederea de pe deal a oraşului drept fundal pentru vreun model grozav. Cum Ted avea mai multe treburi de rezolvat în călătoria sa în ţara cafelei, lui Tiffany i se păru posibil ca el să facă ceea ce se sugera, dar nu-i plăcu aluzia că munca sa era superficială. Ea însăşi era economistă şi articolele sale reprezentau studii serioase pentru un ziar de afaceri despre dezvoltare şi comerţ în această parte a lumii. Pe moment fu tentată să-i spună lui Redford adevărul, dar hotărî că din moment ce nu era probabil să-l mai întâlnească şi cum el părea că o dispreţuieşte, nu avea nici un rost. În loc de asta, ea ridică mâna într-un gest de adio. - La revedere, domnule Redford, zise, îndreptându-se spre maşina închiriată. Degetele care îi strânseră mâna erau calde şi puterea strânsorii lor era aşa cum îşi imaginase. - Mi-a părut bine, domnişoară... Se opri aşteptând ca ea să-şi dea numele. - Doyle, îi spuse ezitând. La revedere. - La revedere, d-ră Doyle. Drum bun spre Rio de Janeiro. Plecaţi acum? - Da. Tonul său era aspru. Voia să plece şi să rămână singură şi omul acesta enervant, dar atrăgător n-o slăbea deloc. Descuie maşina şi văzu că el nu plecase încă. - Fiţi atentă la furtuna care vine, o sfătui, el. Străzile pot fi înşelătoare pe timp de ploaie. - Mă descurc eu, d-le Redford. Tiffany era nerăbdătoare să plece. Nu sunt copil şi am condus de la Brasilia la Sao Paulo în dimineaţa asta. Sprâncenele drepte şi blonde i se ridicară o clipă, dar zâmbetul nu ajunse până la ochi. - N-am făcut decât să vă dau un sfat prietenesc, d-ră Doyle. Ştiu ce poate să însemne un potop tropical, zise el liniştit. - Drum bun! Plecase înainte ca Tiffany să aibă timp să se scuze pentru tonul aspru pe care îi vorbise, ştia că fusese iar nepoliticoasă şi el nu încercase decât să fie de folos, dar se săturase de sfaturi bune de la bărbaţi oricât de bine ar fi arătat şi oricât de cunoscători ar fi fost. Când se aşeză la volan şi pomi maşina, oftă. Toată viaţa întâmpinase opoziţie, întâi din partea bărbaţilor din familie şi apoi din partea colegilor care priveau o femeie economist cu suspiciune. Tatăl ei dorise ca unica sa fiică să rămână acasă în Utah şi să lucreze acolo. Fusese îngrozit când succesul său, întâi la şcoală şi apoi la Universitatea Haward, o silise să se mute în Massachusetts şi îi adusese un post de consultant specializat în comerţul ţărilor în curs de dezvoltare. Nu putea să-i înţeleagă ambiţiile, aşa cum nici colegii săi nu puteau şi, cum, într-un fel, nici Tiffany însăşi nu putea. Poate că încerca să dovedească ceva, şi când lăsa în urmă vechiul oraş şi începea să meargă printre câmpurile cultivate, era conştientă de o parte din problema ei. Toate neplăcerile veneau din cauza înălţimii sale, ca întotdeauna. La şcoală era cea mai mică fată din clasă şi pentru că era liniştită şi îi plăcea să înveţe, era mereu luată în bătaie de joc şi terorizată de băieţii şi fetele mai mari. Dorind să muncească în loc să se ducă la discoteci şi la dans, dădea prilej la zeflemele şi ironii de tot felul şi deveni un bloc de gheaţă când se făcu mai mare. Tiffany încercase să nu ia în seamă aceste mici răutăţi, dar fusese bucuroasă când terminase şcoala. Viaţa la colegii fusese amuzantă, chiar şi atunci când Tiffany se temea să nu fie respinsă de ceilalţi şi-şi făcuse numai prieteni ocazionali printre studenţi dar nu avusese nici o relaţie serioasă. O privire fugară în oglinda retrovizoare îi arătă imaginea dintotdeauna, cea pe care era obişnuită s-o vadă dar care încă-i displăcea. O fată mică cu părul negru şi ochii negri, care arăta mult mai tânără decât cei douăzeci şi patra de ani pe care îi avea de fapt. La optsprezece ani fusese considerată încă un copil şi, chiar şi acum, cei care o întâlneau pentru prima dată credeau că e încă la şcoală. Machiajul discret şi gustul cu care se îmbrăca nu îi folosiseră şi se întreba dacă nu cumva ar trebui să se ocupe mai mult de cosmetică pentru a arăta mai bine. Asemenea gânduri erau fără rost şi Tiffany găsi peisajul mult prea interesant ca să se mai ocupe de ea însăşi. Câmpurile erau pline de apă şi se vedeau numai câteva firişoare de iarbă de un verde strălucitor; zări la un moment dat un tractor care ara o bucată de pământ. Casele cu acoperiş înclinat se aliniau pe marginea drumului, întrerupte din când în când de petice de junglă. După o oră de mers, Tiffany se relaxase suficient ca să privească întâlnirea cu frumosul american cu un amuzament amar. Nu fusese la înălţime şi era surprinsă că el îi mai vorbise în magazinul de antichităţi şi că o mai şi condusese până la maşină. Se întreba fără rost ce fel de slujbă avea în Pirapora şi unde locuia exact. Îi dădea cam treizeci şi doi sau treizeci şi trei de ani şi îl vedea ca un om îndemânatic şi hotărât. Indiferenţa sa faţă de ea o rănise, deşi nu era surprinzătoare, pentru că îşi amintea încă ochii căprui surâzători, părul blond şi figura prelungă şi cu trăsăturile armonioase. Era una din puţinele ocazii când şi-ar fi dorit să fi fost frumoasă şi sofisticată, ca să-i poată atrage atenţia. Apoi zâmbi la imaginea ei în oglindă. Chiar reuşise cu statura şi înfăţişarea ei! Un bubuit îndepărtat şi câteva picături de ploaie spărgându-se de parbriz îi readuseră în minte avertismentul lui Redford despre furtună. Ea observă că deasupra cerul se întuneca, dar speră că ploaia se va termina curând şi că nu va fi prea puternică. Să citeşti despre furtunile tropicale e una, dar să le simţi pe propria-ţi piele, e cu totul altceva! După ce merse încă vreo două mile, Tiffany şi-ar fi dorit să-l fi ascultat pe american şi să-l fi întrebat cam la ce s-ar putea aştepta de la furtună. Ploaia cădea în asemenea cantităţi încât abia mai putea vedea să conducă. Ar fi fost tentată să tragă maşina pe marginea drumului şi să aştepte până când furtuna se va opri, dar se temea că maşina n-o să mai pornească niciodată. Depăşi un vehicul aflat în pană pe partea opusă a şoselei şi îngrijorarea ei. crescu când îşi dădu seama că mergea prin apă adâncă, că se formase deja un mic torent. Spaima ei fu justificată când maşina închiriată se cutremură uşor şi motorul se opri. Orice ar fi încercat pentru a-l pomi din nou ar fi fost în zadar, dându-şi seama că apa intrase înăuntru şi că va rămâne înţepenită acolo până când se va usca compartimentul motorului. Se aşteptase să ajungă la hotelul ei din Rio de Janeiro pe la ora şase seara. Această oprire urma să o întârzie, mai ales că zăbovise puţin prea mult la Sao Paulo înainte de a porni. Apa se întindea cât vedeai cu ochii de-a lungul autostrăzii şi nici măcar bucuria câtorva copii care se jucau în faţa unei case din apropiere, în băltoacele neaşteptate, nu reuşi s-o înveselească. Un autocar trecu în viteză pe lângă maşina ei, stârnind valuri în şanţul plin de apă săpat de ploile musonice şi în băltoacele curate din faţa caselor. Dorind să fi fost în acel autobuz şi nu blocată în maşina sa, Tiffany ridică din nou geamul întrebându-se ce va face dacă maşina nu va mai pomi când ploaia avea să înceteze. Un ciocănit în geam o făcu să tresară şi inima începu să-i bată cu putere. Era la cheremul localnicilor acolo şi nici măcar nu le cunoştea limba. Apoi, uluită dar uşurată, îşi dădu seama că omul de afară era Robin Redford. Se repezi la geam. El stătea cu mâinile în buzunarele unui hanorac şi părul blond, umed, îi era lipit în şuviţe pe frunte, dar avea un surâs binevoitor. - E una din cele mai puternice furtuni pe care le-am avut, în ultimele săptămâni, îi spuse el. Puţine maşini îşi vor putea continua drumul înainte să stea ploaia şi să mai scadă torentul. - Aţi rămas şi dumneavoastră în pană? întrebă Tiffany plină de speranţă. Robin Redford negă din cap. - Nu, conduc jeep-ul acela. Arătă spre automobilul oprit în spatele maşinii ei şi pe care Tiffany nu-l observase. - E mult prea înălţat ca să-l afecteze apa. N-aţi vrea să vă iau în maşină? - Cum, tot drumul până la Rio de Janeiro? întrebă ea mirată. El chicoti. - Nu. Doar până la plantaţia unde lucrez acum. Măcar vă puteţi usca îmbrăcămintea şi o să plecaţi spre Rio de Janeiro mâine dimineaţă. - Pe jos, cred, dacă-mi las maşina aici, replică ea şi apoi îşi regretă asprimea. Fusese drăguţ din partea lui că oprise şi ea ar fi vrut foarte mult să-i accepte propunerea, dar îi venea greu să-şi abandoneze maşina la mile întregi de orice oraş. Oftă. - Mai bine stau aici cu maşina asta nenorocită. Credeţi că mai ţine mult ploaia? - Furtunile tropicale nu ţin mult, de obicei, zise el. Cred că ploaia începe să se domolească. Veniţi cu mine la una din casele acelea, pentru un timp şi când şuvoiul o să mai scadă, am să încerc să vă pornesc maşina. OK? - Sunteţi foarte amabil, murmură ea, ezitând. - Atunci, să mergem. Ploaia aproape s-a oprit, dar am început să mă cam ud de când stau aici. Tiffany văzu că el stătea cu picioarele în apa care aproape îi acoperise pantofii şi se simţi puţin vinovată. Totuşi încă o ezita. - Nu putem să intrăm pur şi simplu în casele acelea, obiectă ea. Nu-i cunoaştem pe oameni şi s-ar putea să nu le placă străinii. Robin Redford dădu din nou din cap. - Brazilienii sunt foarte ospitalieri, aşa că fiţi fără grijă. Oricum, dacă tot a trebuit să faceţi o pană, aţi ales un loc bun. Casa de acolo e frecventată de turiştii care trec cu autocarul. Locatarii le vând fructe şi delicatese locale, şi apoi le arată casa, dacă vor. Ne vor face acelaşi serviciu şi nouă” pentru o sumă mica. Hai! Zăbovind numai ca să-şi ia geanta, Tiffany se sprijini de mâna pe care el i-o întinsese şi sări în apă care-i trecea cu mult peste sandalele din piele. Robin Redford o conduse repede la un adăpost improvizat din paie pe partea cealaltă a şoselei, care acoperea o grămadă de fructe şi pachete cu alune şi dulciuri. O potecă ducea de acolo spre o căsuţă curată cu uri singur etaj. Un cuplu stătea pe veranda micuţă şi bărbatul le făcea semne grăbite să vină sus. Soţia sa surâdea timid şi doi băieţi trăgeau cu ochiul din spatele ei. Robin străbătu cu paşi mari cărarea şi Tiffany îl urmă. Americanul schimbă câteva cuvinte în portugheză cu bărbatul, în timp ce nevasta sa dădu aprobator din cap şi dispăru înăuntru. Soţul ei se întoarse spre Tiffany şi se înclină. - Vă rog să poftiţi în casa mea, domnişoară, zise el. Ploaie foarte rău, dar repede trecut. Vă rog să intraţi să vă mai învioraţi. Arătă spre şiragurile de mărgele din plastic care acopereau uşa deschisă şi Tiffany zâmbi, răspunzând astfel la prietenia care arăta. - Scoate-ţi sandalele, îi şopti Robin la ureche şi apoi urcară scările. Oamenii aceştia nu poartă încălţăminte în casă. Se aplecă şi-şi scoase repede pantofii, în timp ce Tiffany îşi descălţa sandalele, care, oricum, erau prea ude ca să-i fie confortabile. Fură conduşi în încăperea principală a casei şi invitaţi să se aşeze pe nişte scaune drepte în jurul unei mese aflate în mijlocul camerei. Locul era curat, dar sărac mobilat. In afară de masă şi de patru scaune de lemn, singurele piese de mobilier erau un foarte vechi fotoliu, într-un colţ, şi o măsuţă mică pe care era un ghiveci cu flori. Bărbatul dispăruse pe coridorul care ducea la bucătărie, dar în câteva clipe se întoarse împreună cu nevasta sa, amândoi cu platouri încărcate de gustări. Ei şi lui Robin li se dădu câte un pahar cu suc de ananas şi o farfurie cu felii de ananas proaspăt tăiate, iar lângă acestea se aflau banane mici şi o farfurioară cu alune prăjite în nişte forme înguste, care le făceau să pară nişte biscuiţi rotunzi şi întinşi. Cei doi băieţi chicoteau şi şuşoteau privind curioşi la Tiffany, dar când ea le zâmbi, fugiră îndată la parter râzând ruşinaţi. - Încearcă una din astea, spuse Robin, întinzându-i farfuria cu alunele prăjite. Tiffany muşcă dintr-una şi văzu că erau sărate crocante, şi foarte gustoase. Băutura de ananas îi stingea setea şi feliile de banană erau dulci şi aromate. - N-râm mai fost niciodată într-o casă ca asta, murmură Tiffany. Ce păcat că Ted nu-i aici cu aparatul de fotografiat! - Nu prea merge pentru o prezentare de modă, murmură Robin încruntat. Privirea sa era batjocoritoare. - Nu asta am vrut să spun. Tiffany simţi că se înroşeşte pentru că fusese înţeleasă greşit. Face fotografii pentru tot felul de reviste şi interiorul acesta şi familia l-ar fascina. - Probabil, admise Robin. Dar ei nu pozează, sunt doar o familie care încearcă să-şi mărească venitul prin orice mijloc. Uite, mi se pare că ploaia a stat şi putem încerca să pornim maşina. Aici şuvoaiele dispar repede în canalele de pe lângă şosea. Tiffany se ridică în picioare. Trebuia să recunoască că-i plăcuse această întârziere şi că avusese ocazia să discute cu un bărbat atât de atrăgător. Avea în el ceva liniştitor şi totuşi ciudat şi se trezi uitându-se insistent la umerii săi largi sub jacheta albastră de bumbac, ţeapănă de umezeală. O făcuse să se simtă mică, aşa cum atât de mulţi bărbaţi o făcuseră, dar el o acceptase ca pe un adult şi n-o luase drept o adolescentă, nici n-o învinuise pentru situaţia sa, ba chiar o ajutase. Nu era obişnuită ca bărbaţii să o ajute dezinteresaţi şi când îşi puse din nou sandalele, îi părea rău că urmau să se despartă în câteva minute. Robin Redford avu o discuţie pe un ton coborât cu gazda lor şi câteva bancnote îşi schimbară proprietarul. Tiffany îi mulţumi sincer pentru adăpost şi el zâmbi încântat. Afară ploaia se oprise şi soarele ieşise dintre nori. Deja pământul începea să se usuce când spuneau la revedere gazdei şi se îndreptau spre maşină. Apa de pe şosea se scursese aproape în întregime şi puteau să meargă fără să se ude. Cei doi băieţi ieşiră în goană în urma lor şi se opriră la câţiva metri, râzând şi arătând spre Robin care ridicase capota şi se urcase în maşină, încercând fără succes să pornească motorul. Meşteri câteva minute 1a motor, în timp ce Tiffany zâmbea copiilor şi le dădea câteva dulciuri pe care le găsise în poşetă. - A fost o greşeală, zâmbi Robin spre ea, când văzu cum alţi copii apărură nu se ştie de unde şi începură să ceară şi ei dulciuri. În câteva secunde, pachetul era gol şi Tiffany încerca să le explice că nu mai avea. Renunţă şi veni spre maşină. - O să meargă acum? întrebă ea, cu speranţă, când el îşi şterse mâinile cu o cârpă luată din torpedoul jeep-ului. Robin dădu din cap. - Mi-e teamă că nu, d-ră Doyle. Maşinilor acestora mici totdeauna li se întâmplă ceva pe o furtună neaşteptată şi şoseaua asta devine impracticabilă când se formează torente. Nu o să se întâmple nimic în două ore până o să pornească, dar mai bine aţi lăsa-o aici până mâine dimineaţă. - Dar nu pot, strigă Tiffany îngrozită. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro până la şase. - Imposibil. Cel cu care vă întâlniţi nu poate să vă aştepte? adăugă el, ironizând-o puţin. - Oh, nu mă întâlnesc cu Ted câteva zile, răspunse Tiffany prea supărată pentru maşină ca să protesteze la insinuarea sa. Dar nu pot să stau aici singură până, mâine dimineaţă! - Nici nu-i nevoie. Aşteptaţi o secundă şi aranjez. Robin merse repede spre acoperişul de paie de unde omul care îi primise privea cu interes scena. O Conversaţie mai lungă, cu multe gesticulaţii şi mai mulţi bani trecând dintr-o mână în alta, produseră zâmbete satisfăcute de ambele părţi. Derutată, Tiffany îi urmărea cu privirea, dar se simţi mai puţin neliniştită când americanul se întoarse. Îi luă bagajul din maşină, îl puse în jeep, apoi îi deschise portiera din dreapta. - Urcă şi hai să mergem, ordonă el. Tiffany ezita. - Nu pot lăsa aşa maşina, obiectă ea. Şi nici nu pot să merg cu dumneavoastră. Nu ştiu cine sunteţi şi unde locuiţi, nu ştiu nimic despre dvs. El oftă răbdător şi-şi puse mâinile în şolduri. - Va trebui să aveţi încredere în mine, d-ră Doyle, nu-i aşa? Pot să vă asigur că intenţiile mele sunt dintre cele mai bune. Oricum, dacă vă temeţi de motivele care mă fac să vă iau cu maşina şi să vă ofer un pat peste noapte, pot să vă. las la un hotel în primul oraş. Încurcată, Tiffany se uită la el şi apoi la maşina închiriată. - Şi asta? arătă ea spre maşină. - Am aranjat cu prietenul nostru să ţi-o aducă mâine dimineaţă şi poţi pleca la Rio de Janeiro de acolo. N-o să ai de făcut decât un drum de jumătate de oră până la autostradă şi apoi până la insulă. Satisfăcută? - Nu-l deranjează să meargă aşa de departe? - Pentru el este o muncă suplimentară de pe urma căreia câştigă, râse Robin. E destul de bucuros. Şi acum, te rog, hotărăşte-te şi urcă. Trebuie să plec pentru că aştept un telefon important în seara asta. După ce se urcă în jeep şi le făcu semn din mâna copiilor, Tiffany se lăsă pe spate, relaxându-se. Nu ştia de ce se simţea în siguranţă cu omul acela, din moment ce-l cunoscuse cu doar câteva ore mai înainte. Imaginea mâinilor lui puternice şi bronzate pe volanul maşinii era liniştitoare, dar ea vroia să ştie mai multe despre el. Probabil că şi el simţea la fel pentru că primele sale cuvinte fură o întrebare. - D-ră Doyle, eu m-am prezentat, şi cu toate astea, nu am nici o idee despre numele dumneavoastră de botez şi nu mai pot continua să fiu atât de formalist. Zâmbetul lui alunga orice urmă de ofensă din cuvintele sale. Dându-şi seama exact ce voia el să spună, Tiffany surâse la rândul ei. - Mă cheamă Tiffany Doyle, îi spuse ea tristă. Şi dacă promiţi că n-o să râzi, am să-ţi spun de ce mi s-a dat un asemenea nume. Mama mea o adora pe Kathy Sanders şi de asemenea cântecul şi filmul Tiffany's day şi deci, când am venit pe lume, a fost inevitabil ca ea să-mi pună numele Tiffany. Oh, râzi, îi reproşă ea. Nu-i cinstit! - Nu chiar. Aşteaptă să-mi auzi celelalte nume. Şi eu am avut nişte pasionaţi de filme drept părinţi, dar eu am fost botezat Cary Humphrey Robin Redford. Îţi imaginezi aşa o colecţie? De atunci am urât filmele lui Cary Grant, şi Humphrey Bogart n-a fost deloc preferatul meu! Râzând încântată, Tiffany îl privi veselă. - Şi de aceea te-ai hotărât pentru Robin. Nu pot să te învinuiesc pentru asta. - Ce să fac? Vezi bine că până şi numele de familie pe care îl port este cel al lui Robert Redford! Văzându-i expresia feţei, Tiffany îl provocă. - Cred c-ai născocit totul, Robin Redford. Spune-mi adevărul. - Ei bine, poate, dar mă cheamă Robin şi celălalt nume e Cary, deşi am făcut o poveste bună din rest. Acum, spune-mi, ce ai de gând să faci în Rio de Janeiro? Această întrebare o readuse pe Tiffany la realitate. Ezită, simţind că acum putea să-i spună adevărul, dar ceva o reţinea. - Doar câteva articole, murmură ea. Ştii ce fac eu aici, lucrez pentru o revistă, dar tu ce faci în Pirapora pe o plantaţie? - Cultiv cacao, explică el destul de serios. Condiţiile sunt perfecte pentru cultură partea asta şi ţara avea nevoie de o nouă sursă de venituri după ce industria cauciucului a decăzut. Naţiunile Unite au finanţat un plan reuşit pentru creşterea arborilor de cacao aici. - Ştiam foarte puţin despre Brazilia înainte de a veni în această excursie, în afară de ce citisem în cărţi. - Mi se pare că ai spus că ai locuit aici Când erai mică. - Am locuit în Rio de Janeiro trei ani, dar nu aveam decât cinci ani când am venit şi opt când am plecat, murmură Tiffany. Părinţii m-au trimis la nişte prieteni pentru a putea rezolva nişte probleme acasă. N-a fost decât pentru puţin timp. Ar fi vrut să nu fi pomenit deloc despre anii pe care-i petrecuse în aceste locuri, dar acum chiar asta spusese. - într-un fel, te-au trimis la ţară, nu-i aşa? zise el. - Oarecum, se apără Tiffany. Sunt singura fată şi am patru fraţi, unul mai mare şi trei mai mici, şi mama avea mult de furcă cu ei. - Şi acum ai de gând să-ţi cauţi prietenii? O să stai la ei? întrebă Robin. - Nu, nu prea pot, pentru că nu mai ştiu dacă mai locuiesc aici. Mă îndoiesc, pentru că mătuşa Melanie, cum îi spuneam noi, era mai în vârstă decât mama, ea şi unchiul Jack ar trebui să aibă în jur de şaizeci de ani, cred. - Nu prea mai sunt în floarea vârstei, totuşi. - Nu, dar probabil au ieşit la pensie şi s-au întors în State. Neavând copii speraseră să mă ţină la ei, dar părinţii mei au refuzat. Cu toate astea, mi-ar face plăcere să-i revăd. - Ei, succes în căutările tale. Dacă ştii cu ce se ocupa unchiul Jack s-ar putea să-i dai de urmă. Robin Redford mai vorbi despre munca sa de pe plantaţie şi despre peisajul schimbător, dar Tiffany auzea numai pe jumătate pentru că gândul îi zburase la acea ultimă scrisoare pe care i-o trimisese Melanie cu cincisprezece ani în urmă şi care fusese motivul principal pentru care se hotărâse să vină în Brazilia.

La capatul lumii de Sandra Brown CAPITOLUL 1        Din clipa când Fiona aruncase o privire asupra gustării oferită de doamna Darling, mai prinsese ceva curaj. Înainte ca subreta să fi anunţat că „ceaiul este servit" avusese o senzaţie de disconfort, chiar de deprimare. Ce însemna acea ridicolă boneţică albă pe capul cameristei, sau şorţuleţul acela cu volănaşe suprapuse? se întrebase. Desigur, servitori mai aveau şi alţii în sat, dar nimeni n-ar fi avut ideea fistichie de a-i deghiza astfel. În orice caz, nu într-un sătuc ca Heatherfell, cu o economie destul de modestă. Doamna Darling se afla pe undeva, prin vârful piramidei sociale, dar totuşi...      Aşezată, cam crispat, pe un fotoliu cu perne moi, Fiona îşi ascultase cu religiozitate gazda, văduvă de multă vreme, vorbindu-i despre Graham, fiul său unic. Acelaşi Graham care, cu o seară înainte, o ceruse în căsătorie - iar Fiona acceptase, cu sinceră bucurie.      Atunci, totul îi părea scăldat într-o lumină strălucitoare, se simţea într-al şaptelea cer...      —   Va trebui să mergi mâine la mama, la  ceai, îi ceruse Gfaham. Eu o voi anunţa de, îndată despre logodna noastră.      —   Cu multă plăcere, încuviinţase Fiona, plină de entuziasm.      Nici măcar reacţia destul de frustă a mătuşei Jessie la marea noutate n-o făcuse să dezarmeze. Mătuşa Jessie era sora mamei sale. Atunci când Fenella şi Fiona Smith îşi pierduseră părinţii, la o vârstă fragedă, buna mătuşă Jessie nu ezitase să se împovăreze cu încă două orfane, pe lângă proprii ei copii.      În general, Fiona ţinea cont de observaţiile mătuşii ei. Dar când, de dimineaţă, Jessie spusese, cu o strâmbătură:      — Ferma Maubuisson, zici? Familia Darling? Dar cu el ce faci?      Fiona îi replicase, cu râsul ei argintiu:      —   William va veni cu mine, desigur.      —   Chiar crezi? Şi ce drepturi va avea? Să mănânce resturile?      —   Mătuşă Jessie! protestase ea.      —   Spun ceea ce gândesc. La Maubuisson nu există nici un loc pentru el.      —   Atunci zi de-a dreptul că nici pentru mine nu e loc.      — Nici nu-i nevoie s-o spun, azvârli bătrâna, pe un ton sec pe care Fiona nu i-1 mai auzise  vreodată. Aşa că fata era cam stânjenită, iar cuvintele mătuşii Jessie o urmăriseră. Atunci când subreta o anunţase, barometrul moralului ei era departe de a arăta timp frumos.      —   Luaţi loc, domnişoară, spusese stăpâna casei.      Vorbiseră despre câte şi de toate, despre timp, despre recoltă, despre magazinele şic de la Londra, unde doamna Darling obişnuia să-şi comande toaletele.      —   Poate, dar rochia de mireasă am de gând să mi-o comand aici, declarase Fiona, brusc. Doamna Darling înţepenise. Şi tocmai atunci intră subreta, să anunţe că ceaiul este gata. Fiona se ridicase, gândindu-se, fără voie, la „resturile" prezise de mătuşa ei.      Dar, în loc de asta, descoperi un festin demn de banchetele Romei imperiale. Îi scăpă un oftat de uşurare. Trebuie ca cineva să aibă o inimă de aur, pentru a servi un asemenea ceai!      —   Vai, doamnă, dar e de-a binelea somptuos!      Doamna Darling se mai dezgheţă puţin. Cu un gest împărătesc, adresat unei savarine umflate de frişca, răspunse:      —   Ce-i drept, trăim destul de bine, Graham şi cu mine. Cu o familie puţin numeroasă, se poate. Niciodată n-am regretat acest copil unic...      Aşezându-se, se apucă să taie prăjitura.      Inima Fionei se strânse. Oare mătuşa Jessie avusese dreptate? Oare William îşi va găsi un loc în această casă, unde se trăia prea bine ca să mai fie loc pentru un străin?      —   Nu eşti de părerea mea? adăugă doamna Darling, aşezându-i "Fionei o savarină în farfurie.      —   Eu... drept să vă spun, întotdeauna mi-am dorit o familie numerosă, declară ea, dintr-o suflare.      Doamna Darling îşi subţie buzele şi-aşa subţiri.      —   Ai încredere în experienţa mea: e mai bine să te opreşti la unul. Ştii, viaţa nu-i chiar roz. Când s-a născut fiul meu...Chestii muiereşti, acuma...Dar, la urma-urmei, orice era mai bine decât s-aducă iar vorba de William... Vai, însă, doamna Darling reveni foarte repede la subiectul arzător, aşa cum un câine nu-şi lasă osul decât, eventual, pentru foarte scurt timp.      —   Un singur copil e prea destul, repetă ea, cu o privire atât de elocventă, încât Fiona se văzu obligată să precizeze:      —   În afară de William, doamnă, fiul surorii mele.      —   Ah! facu mama lui Graham, pe un ton greu de definit.Iar Fiona trebui să povestească încă o dată istoria nepotului său...      Fenella, sora ei mai mare, plecase în Australia şi se măritase acolo. Soţul ei o părăsise înainte de naşterea copilului. Mai apoi, ea se stabilise în Statele Unite. Din când în când, mai primea câte-o scrisoare de la ea. Nu s-ar fi zis că-i păsa ei prea tare de fiul ei. După şase ani, muri într-un accident de maşină.      —   Micuţul stă cu noi de un an, adică, cu mine şi cu mătuşa Jessie, adăugă Fiona. E nostim că încă nu şi-a pierdut accentul american. N-are defel pronunţia guturală a scoţienilor.Se lăsă o tăcere grea.       — E... foarte generos din partea dumneavoastră, reluă discuţia doamna Darling, dar, zău, un orfelinat modern ar fi mult mai indicat. În zilele noastre, nu se mai pune problema pâinii uscate sau a uniformei sinistre...      —   Nici a resturilor, adăugă Fiona cu vocea joasă.      —   Văd că ne înţelegem, domnişoară! Ţi-o spun de-a dreptul, am fost total năucită de anunţarea acestei logodne subite! Fiul meu a insitat mult asupra calităţilor dumitale. Înţeleg c-ai făcut studii de infirmieră?      —   Da. Mi-am luat şi diploma. Am fost nevoită să părăsesc spitalul din Dunbank pentru a mă putea ocupa de William.      —   Această experienţă medicală se va dovedi, desigur, un atu pentru bătrâneţile mele, continuă doamna Darling. Şi apoi, cunoşti viaţa la ţară. După cum a subliniat şi Graham, vei fi o excelentă muncitoare agricolă. Până la urmă, am acceptat să consimt la această căsătorie... la urma-urmei, dacă vreau un nepot, nu se poate altfel. Vrei o tartă? adăugă ea, întinzându-i Fionei platoul.      —   Nu, mulţumesc, doamnă.      —   Ce apetit de păsărică!      —   Eu... îmi cer scuze, dar nu prea mi-e foame. Ăăă... tocmai vorbeam despre William, fiul surorii mele...Se lăsă din nou tăcerea.      —   Fiul surorii... hm, mă rog, asta o spui dumneata...      —   Pardon? Doamna Darling îşi înghiţise felia ei de tartă, dar o firimitură îi rămăsese agăţată de buza superioară. O bucăţică de căpşună.      —   Uite ce e, domnişoară. N-ai de ce să te şifonezi. Cum îi spuneam şi ieri fiului meu, îţi admir curajul... fie că acest copil este sau nu este fiul surorii dumitale...      —   Dar este!      — Lasă-mă să vorbesc. În schimb, nu admir deloc felul dumitale de a acţiona. Să iei acest copil cu dumneata, când ai putea atât de uşor să-1 încredinţezi unui orfelinat, e nebunie curată...În timpul acestui mic discurs, chipul Fionei se întunecase.      —   Dacă tot ceea ce se vorbeşte este adevărat, îţi compromiţi şansele de măritiş. Ştii cum sunt oamenii...      —   Nu, nu ştiam... cel puţin, până acum.      —   I-am explicat lui Graham gândirea mea.Oamenii din sat ar putea bănui o ... reglare de conturi.      —  O reglare de conturi? repetă Fiona, încremenită.      —   Hai, domnişoară, nu mă obliga să pun punctul pe i.      —   Doar nu... vreţi să spuneţi.?      —   Nu, îmi cunosc fiul. Dar, s-ar putea cleveti. La urma-urmei, aminteşte-ţi, acum şase ani aţi lipsit amândoi din Heatherfell... Graham a înţeles foarte bine punctul meu de vedere.      —   Şi, mai exact, care este punctul dumneavoastră de vedere?      —   Dacă te ia de nevastă, şi pare foarte dornic s-o facă, nici nu se pune problema să ia, pe deasupra, şi acest copil.      —   Şi credeţi că-1 voi abandona pe William?      —Dar n-am spus asta, domnişoară. E suficient să-i găseşti un orfelinat convenabil. Nu trebuie să faci o dramă din asta. Sunt deja destul de bună că te primesc în casa mea. La urma-urmei, n-aş fi chiar nemulţumită să am, într-o zi, un nepoţel al meu. Dar nu copilul altuia!      Ce viperă! Se ferise să spună „copilul alteia"...      —   Deocamdată, noi trei... şi, mai târziu, noi patru! adăugă ea, cu un aer suficient, privind masa supraîncărcată— semn al bunăstării egoiste. Nu-mi plac numerele mari.      —   Dar nu trebuie neapărat să trăim împreună!      —   Această casă îmi aparţine, replică sec doamna Darling. După moartea mea, ea îi va reveni lui Graham, dar, desigur, numai dacă...      —... dacă refuză să-1 ia pe William, nu-i aşa?      —   Să nu dramatizăm! Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că sunt o scorpie. Crede-mă, domnişoară, nu există multe femei care să-şi deschidă astfel inima unei viitoare nurori care... ăăă...      —   Inima? Care inimă? exclamă Fiona, ridicându-se brusc.      Câteva firimituri căzură pe covorul somptuos. Doamna Darling le privi cu un aer consternat.O, nu! îşi spuse Fiona. Chiar dacă William ar fi fost acceptat, aici n-ar fi fost un cămin pentru el. Prăjiturile, cremele, tartele şi dulceaţa de căpşuni... toate astea nu reuşeau să acopere uscăciunea sufletească de la Maubuisson.      —   Mă voi întâlni cu Graham şi vom discuta despre asta. Totuşi, nu-i dependent de dumneata.      —   Nu-ţi fă iluzii, domnişoară!      —   Nu văd de ce nu!      —   Vorbeşte cu el şi-ai să vezi!      —   Putem oricând pleca de la Heatherfell şi s-o luăm de la capăt altundeva.      —   Graham nu va părăsi niciodată Maubuisson. El ştie unde-i este interesul.      —   Voi vedea ce-mi va spune.      —   Fugi, domnişoară, eu nu te reţin!      Fiona era încă în hol când doamna Darling sună din clopoţel:      —   Jane! o auzi ea stropşindu-se la servitoare. Mătura- mecanică! Strânge toate firimiturile astea!      Tânăra porni în fugă spre ogorul unde ştia că-1 găseşte pe Graham.      —   Graham! Nu se poate! spuse ea, gâfâind. Poate-am înţeles eu greşit! Este... e vorba de William. Mama ta mi-a zis...      —   Da, răspunse băiatul mare, blond şi frumos, luând în mâinile lui bătătorite mâinile tremurânde ale fetei. Văd că te afectează, dar... ăăâ..., înţelegi, nu-i aşa, draga mea?      —   Nu, Graham, nu înţeleg chiar deloc.      —   E, totuşi, evident, Fiona. Cum spune mama...      —   Cum spui tu! Asumă-ţi responsabilităţile!      —   Bine, bine... voi fi cinstit, micuţa mea Fiona. Nici un bărbat n-are chef să se ocupe de copilul altuia.      —   Şi nici o femeie, i-o întoarse pe loc Fiona, n-are chef să se înghesuie în casa alteia!      —   Maubuisson îmi va aparţine, într-o zi!      —   Numai dacă-ţi vei asculta mămica!      —   Ascultă, Fiona, protestă el, cu vocea blândă.      —   Ştiu ce spun, Graham. Eşti slab. Nu mă pot baza pe tine. Eşti un amărât de materialist, incapabil să zboare cu propriile sale aripi.      —   Dar ce te-a apucat?      —   Poftim, ia-ţi verigheta! Oricum, n-aş fi purtat-o prea mult. Poţi să-i spui următoarei că-i ca şi nouă. Ai grijă doar s-o pui în temă cu pretenţiile mamei tale, astfel povestea riscă să se repete, încheie ea, cu un zâmbet amar.      —   Linişteşte-te, Fiona! o imploră Graham, încearcă să te pui în locul meu.      —   Ce vrei să spui?      —   Nu posed absolut nimic în afară de ce-mi alocă mama pentru muncile câmpului. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea găsi de lucru în altă parte.      —   Mărturiseşte că nici n-ai chef s-o faci! Sau nu?      Graham aruncă o privire elocventă asupra ogoarelor strălucind în soarele amiezii şi asupra-unei parcele lăturalnice, plină de flori sălbatice.      —   Întrebare inutilă, nu-i aşa? facu Fiona. Cunosc răspunsul!Îi părea rău pentru el. îşi iubea atât de mult pământul!      —   Fee, începu el.      —   Ne-am spus totul...,      —   Din cauza lui Wiliam?      —   Numai în parte. De fapt, n-am fi fost fericiţi împreună. Mama ta ar fi fost tot timpul între noi doi. Se trăieşte prea bine la tine, Graham. Dar cremele şi prăjiturile n-au înlocuit niciodată dragostea.      —   Fiona, ascultă-mă!      —   S-a ridicat vălul de pe ochi, Graham! Mă duc acasă.      —   Mai gândeşte-te, te implor!      —   M-am gândit. S-o încheiem aici.      —   Fiona...      —   La revedere, Graham.      Fata fugi în josul pantei, sări peste gard şi ieşi în drumul plin de praf. Trecând pe lângă proprietatea familiei Lindsay, le facu un semn de departe. La vremea secerişului, îi ajutase, aşa cum îi ajutase pe cei mai mulţi dintre fermierii din Heatherfell.      Urcă pe o altă colină şi coborî într-o vâlcea. Aici se afla reşedinţa Roots, micuţul cottage unde stătea, împreună cu mătuşa Jessie. Aceasta tocmai îşi uda grădina. Bill era căţărat pe gard.      Mătuşa Jessie ridică privirea şi, ghicind totul, se grăbi să-şi întâmpine nepoata.      Dar Bill cauza acestui zbucium, rămase nemişcat, cu faţa închisă şi posomorâtă, ca de obicei. Semăna leit cu mama sa, frumoasa Fenella, care avusese dintotdeauna expresia dispreţuitoare şi bosumflată. Şi mai semăna, desigur, cu un necunoscut, pe jumătate responsabil pentru venirea pe lume a acestui micuţ William Manning, căzut din cer la Heatherfell, cu un an în urmă.

Texas Sage de Sandra Brown uzele ei dulci şi ademenitoare le atinseră pe ale lui, apoi suspină şi şopti: - Un Crăciun fericit! - Şi eu îţi doresc un Crăciun fericit, Sage. Zîmbind, îşi încrucişă braţele pe după gîtul lui şi îşi lipi din nou buzele de gura lui, punînd mai multă pasiune în sărutul lor... sau încercînd să o facă. - Travis! - Ce? - Sărută-mă. - Asta fac. - Adică, sărută-mă cu adevărat, spuse ea şi murmură erotic: Să ştii că ai voie să mă săruţi pătimaş, chiar dacă e Crăciunul. - Sage, te rog. Tînărul privi nervos spre ferestre. În casă, petrecerea era în toi. S-ar putea să ne vadă cineva. Ea îşi desprinse braţele de pe gîtul lui şi pufni supărată: - Pentru Dumnezeu, Travis, eşti afurisit de corect. Nu ne vede nimeni. Şi chiar dacă ne-ar vedea, cui îi pasă că stăm aici şi ne îmbrăţişăm? - Mamei. Îţi place brăţara? Distrăgîndu-i-se pe moment atenţia, ea răspunse: - Fireşte că-mi place brăţara. Cărei femei nu i-ar plăcea? E minunată. Ridicîndu-şi braţul, scutură cercul din aur masiv de la încheietura mîinii. Mă bucur că m-ai lăsat să-mi deschid cadoul în seara asta şi nu în ziua de Crăciun. - M-am gîndit că aşa te poţi bucura de ea pe toată perioada sărbătorilor. - Foarte drăguţ din partea ta. Mulţumesc. - Totuşi, încă simt că eşti dezamăgită. Sage Tyler îl privi printre genele ei dese şi îi mărturisi în şoaptă: - M-am gîndit că-mi vei da inelul de logodnă de Crăciun. Şi, înainte ca el să poată spune ceva, ea se grăbi să adauge: Dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-mi oferi un inel. Cine ştie? S-ar putea să nici nu-mi doresc un tradiţional inel de logodnă. - Probabil nu voi respecta convenţiile şi-mi voi alege ceva cu totul original. Să zicem, o piatră colorată în loc de diamant. Travis privi în jos spre pantalonii ei albi de piele. Puloverul era destul de potrivit - din lînă albă de angora cu o mulţime de ţinte lucioase şi pietre scînteietoare presărate cu gust pe umeri şi în faţă. Totuşi pantalonii erau teribil de extravaganţi. Zîmbi strîmb. - Nimeni nu te-a acuzat vreodată că ai fi convenţională, Sage. - Slavă Domnului. Cu o mişcare a capului făcu să-i alunece pe umeri părul bogat, un blond închis. Am crezut că mama ta va leşina cînd m-a văzut coborînd în pantalonii ăştia şi alăturîndu-mă celorlalţi oaspeţi. - Păi, ea cred că asociază hainele de piele cu îngerii diavolului şi starurile rock. - Hm! Poate ar fi trebuii să mă îmbrac într-o rochiţă de tafta în culori pastel. El se încruntă, dezaprobîndu-i sarcasmul: - Mama e mama. Ea şi prietenele ei se aseamănă, mai mult sau mai puţin. Au aceleaşi gusturi. Se duc în aceleaşi locuri, se îmbracă aproape la fel. E obişnuită cu anumite lucruri. - Dacă urmează să-i devin noră, ar fi bine să se obişnuiască şi cu mine. Sper că nu se aşteaptă să port fuste lungi şi bluze respectabile, atunci cînd voi deveni soţia ta. În ziua în care ne vom căsători, nu-mi voi schimba decît numele de familie. Şi, fiindcă veni vorba, adăugă ea într-un moment de inspiraţie, Valentine's Day, ar fi o zi romantică să ne logodim oficial. Chiar mai frumoasă decît Crăciunul. Sage îl tîrîse afară pe Travis pe veranda lungă, albă, a casei familiei Belcher, pentru a respira puţin aer proaspăt. Clădirea din cărămidă roşie în stil georgian era decorată cu beculeţe strălucitoare de Crăciun. În sufrageria din spatele lor, un imens pom de Crăciun, împodobit de un decorator care prefera dantela, perlele şi fluturii, atrăgea atenţia de la una din ferestrele mari care dădeau spre verandă. Trei brebenei fuseseră transferaţi temporar pe pajiştea din faţa casei şi împodobiţi special pentru trecătorii care veneau din toate părţile ţinutului pentru a admira aranjamentele de Crăciun, pregătite în fiecare an cu mare grijă de aceşti bogaţi locuitori din Houston. Un şir lung de maşini, una în spatele celeilalte, se tîrau pe stradă, cu farurile estompate de ceaţă. Deşi temperatura nu era prea scăzută, Travis îşi ridică gulerul de la costumul negru şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. Atitudinea lui pioasă reuşea întotdeauna să o enerveze pe Sage, care credea că îl face să arate ca un puşti de bani gata bosumflat. Şi, de obicei, însemna că are ceva pe suflet de care îi era groază să discute. - Adevărul este, Sage, că mă întreb' dacă nu e prea devreme să ne anunţăm logodna. Afirmaţia lui o luă prin surprindere, însă imediat îi captă întreaga atenţie. - Ce vrei să spui? Travis îşi drese glasul. - Ei bine, după semestrul de primăvară, mai am încă un an de practică la interne. Şi, după aceea, trebuie să trec de toate cursurile de specializare în dermatologie, - Ştiu exact ce anume trebuie să faci, înainte de a putea să-ţi deschizi un cabinet. Totul va fi în regulă. Acum, că mi-am luat diploma, voi găsi o slujbă. - Nu mă gîndesc la bani. Părinţii mă vor sprijini pînă îmi aranjez propriul cabinet. - Atunci, de ce-ţi mai faci probleme? Bucură-te. E Crăciunul! Travis privi spre şirul de maşini care se tîrau prin faţa casei. - Sage, nu cred că înţelegi ce anume vreau să-ţi spun. Ei îi îngheţă zîmbetul pe buze. - Se pare că nu, dar trebuie să fie ceva îngrozitor. Arăţi de parcă ai de gînd să verşi tot ce-ai mîncat. Nu te mai chinui atît şi nu mă mai ţine sub tensiune. Dacă ai ceva de spus, spune-o. El se scărpină în cap, tuşi în pumn, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. - M-am gîndit foarte mult la asta în ultimul timp şi... - Şi? - Şi nu cred... nu că nu ai fi..., Sage, doar că nu sîntem... - Nu sîntem, ce? El se chinui să vorbească, deschizînd şi închizînd gura de mai multe ori, înainte să spună: - Potriviţi. Nu sîntem potriviţi unul cu celălalt. Acum, că-i spusese, umerii i se relaxară. Răsuflă adînc. Era evident că se eliberase de o înspăimîntătoare povară. împietrită, Sage se holba la el. Nu putea să-şi creadă urechilor. Era împreună cu Travis de mai mult de un an. Era de la sine înţeles că se vor căsători, după ce ea îşi va obţine diploma. Semestrul era pe sfîrşite, iar ea se aşteptase la un inel de logodnă şi la anunţarea oficială a iminentei lor căsătorii, în timpul acestei vacanţe de sărbători. Era ridicol să se gîndească că el dorea să scape de ea. De Sage Tyler! Probabil că înţelesese greşit. - Doar nu vrei să spui că rupi logodna? Travis îşi drese din nou glasul. - Cred că ar trebui să ne gîndim mai bine. - Nu mai bate cîmpii, Travis, spuse ea, sfidătoare. Dacă vrei să scapi de mine, măcar ai curajul şi spune-mi-o în faţă. - Nu vreau să scap de tine. Mai exact, mama crede... - Oh, „mama crede”,.. Mama crede că nu sînt destul de bună pentru băieţaşul ei. - Nu-mi atribui cuvinte pe care nu le-am spus. - Atunci, dă-i drumul, exprimă-te. - Mama crede, şi eu sînt de acord cu ea, că eşti, cum să zic, prea zgomotoasă pentru mine. - Zgomotoasă? - Ţipătoare. - Ţipătoare? - Plină de temperament. - Pentru că port pantaloni de piele? - Sage, fii rezonabilă, protestă el. - N-am chef. Sînt furioasă. - Nu ai nici un motiv. - Nici un motiv? - Dacă te gîndeşti bine, eu niciodată nu ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine. Nu-i aşa? întrebă el, nesigur. - Ba da, strigă ea. Discutam tot timpul despre asta. Familia mea... - Va fi încîntată dacă nu te vei mărita cu mine, o întrerupse el. Fraţii tăi mă consideră un dobitoc. Mama ta mă suportă doar pentru că e drăguţă cu toată lumea. Şeriful acela care e mereu prin preajmă îşi drege afectat glasul şi clatină din cap dezaprobator de fiecare dată, cînd dă cu ochii de mine. - Îţi imaginezi toate astea, afirmă ea cu tărie, deşi ştia că are dreptate. - Ei bine, fie că-mi imaginez sau nu, continuă el impacientat, cred că avem nevoie de puţin timp, departe unul de altul. Furia ei făcu loc durerii. - Credeam că mă iubeşti. - Te iubesc. - Atunci, ce rost are discuţia asta? Şi eu te iubesc. Travis arăta sincer dezamăgit. - Te iubesc, Sage. Eşti frumoasă şi sexy. Eşti cea mai imprevizibilă, cea mai fascinantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să-mi pierd minţile. - Eşti plină de viaţă. Îţi place să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să se supună voinţei tale. - Vorbeşti de parcă aş fi comandant de pluton. - Nu asta îmi e intenţia. Ai o poftă de viaţă care mă depăşeşte. Eşti spontană şi impetuoasă. Eu sînt metodic şi ordonat. Tu îi preferi pe liberali. Eu pe conservatori. Tu crezi din toată inima într-un Dumnezeu al tău. Eu mă îndoiesc de existenţa lui. Luînd totul în considerare, diferenţele dintre noi sînt mult prea mari. - Contrariile se atrag. - Încep să cred că nu. - Toate astea sînt nişte prostii, Travis. Încerci să-ţi linişteşti conştiinţa, nu-i aşa? îmi înşiri motivele tale. Dacă tot ai de gînd să-mi dai papucii, măcar fă-o cît mai demn şi nu mai fi aşa mieros. - Nu mă face să-mi fie şi mai greu decît îmi este deja, se plînse el. Lui îi era greu? Sage strînse pumnii, de „parcă se pregătea să-i tragă o mamă de bătaie. - Nu mă mai iubeşti. De fapt, despre asta e vorba, nu-i aşa? - Nu. Tot ce ţi-am spus pînă acum este adevărat. Te iubesc, Sage. Dar, fir-ar să fie, îmi cere atît de multă energie să ţin pasul cu tine. Rîse silit. Eşti ca un căţeluş care are chef de joacă. Ai o nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune. - N-am băgat de seamă să te fi plîns pînă acum de natura mea afectuoasă, spuse ea, rece. De fapt, ai cerut chiar mai mult de nenumărate ori. Travis avu buna-cuviinţă să arate ruşinat. - Merit pe deplin să-mi vorbeşti aşa. Sage, continuă el descurajat, adevărul e că mi-am pierdut vitalitatea. M-ai secat. Nu pot să ţin pasul cu tine şi să mă ocup şi de studiile mele, aşa cum ar trebui. Cred că ar fi bine să ne luăm o pauză şi să reanalizăm situaţia, înainte să ne repezim să ne căsătorim. O atinse pentru prima oară, punîndu-şi uşor mîinile pe umerii ei. - După ce vei avea timp să te gîndeşti, sînt convins că vei fi de acord cu mine. Eu nu sînt potrivit pentru tine, cum nici tu nu eşti potrivită pentru mine. Poate crezi că mă iubeşti, dar eu sînt de părere că doar te-ai autoconvins de asta. Ea îşi eliberă umerii. - Să nu începi să gîndeşti în locul meu, Travis, Nu poate fi decît un vis urît, un coşmar, îşi zise ea. În curînd, se va trezi, îl va suna pe Travis şi îi va povesti despre visul ei bizar şi îl va preveni să nu devină niciodată realitate. Deşi totul era prea real pentru a fi doar un vis. Podoabele sărbătorilor străluceau peste tot, în jurul ei. Simţea mirosul crengilor de brebenel şi din casă se auzeau colinde. O ustura înţepătura lacrimilor. Umilinţa avea un gust coclit. Întotdeauna ea fusese cea care întrerupsese legăturile cu admiratorii ei. Dacă o despărţire era inevitabilă, ea era cea care o declanşa. Travis, chiar dacă temperat şi ambiţios, fusese nebun după ea. Nu-i venea să creadă că-şi dorea să se despartă de ea. Păi, doar cu cîteva luni în urmă, se rugase de ea să se mute în apartamentul lui, ceea ce ea refuzase. După ce a rămas îmbufnat cîteva zile, a pretins că o iubeşte şi mai mult pentru caracterul ei puternic. Rar se certau îşi avea momentele lui enervante, cînd se încăpăţîna şi refuza să cedeze. Ca şi acum'. Totuşi, dacă era strîns cu uşa, de obicei ceda în faţa voinţei ei. - Sinceră să fiu, Travis, nu prea cred în amînări. Ori mă iubeşti şi vrei să te însori cu mine, ori nu. Îşi aruncă părul pe spate şi îl înfruntă provocatoare. Hotărăşte-te. Acum sau niciodată. El arăta îndurerat în timp ce-i studia expresia fermă şi bărbia ridicată agresiv. În cele din urmă, spuse: - Dacă o iei aşa, Sage, atunci cred că niciodată. Asta o făcu să-şi piardă răsuflarea, deşi reuşi să păstreze o ţinută mîndră. Un refuz atît de total era de neconceput. Nu putea să-i facă ei aşa ceva! Cînd va avea timp să se gîndească la ce a făcut, va regreta. Se va tîrî în genunchi în faţa ei, implorînd-o să împartă cu el viitorul luminos de dermatolog de succes. Pînă atunci, mai bine moare decît să-i arate cît de mult o jignise. Nu va vedea nici o singură lacrimă. Doamna Belcher era, fără îndoială, în spatele acestei hotărîri pripite. Mama lui îi făcea să o asculte doar aruncîndu-i o singură privire poruncitoare, dar lui Sage nu-i era frică de ea. Aroganţa ei n-o făcea pe Sage decît să-şi dorească să o provoace şi mai mult - cum ar fi pantalonii de piele la un dineu important. După ce lui Travis îi vor veni minţile la cap şi se va întoarce tîrîndu-se la picioarele ei, se va mărita cu el şi va face şase copii, fiecare, la o distanţă egală de zece luni. Între timp, nu avea de gînd să-l lase pe Travis să scape aşa uşor. Sfidătoare, i se adresă: - Îmi convine de minune. Voi ieşi din viaţa ta de îndată ce-mi voi împacheta lucrurile. - Acum? spuse el. Dar nu poţi pleca acum, Sage. Maşina ta a rămas în Austin. Unde să mergi? - Mă descurc eu. El scutură din cap cu tot mai puţină răbdare, de parcă avea de-a face cu un copil îndărătnic. - Nu poţi pleca acum. - Pe dracu', nu pot! se răsti ea, ştiind că Laurie Tyler s-ar cutremura dacă ar auzi cum vorbeşte fiica ei. - Uite, Sage, nu există nici un motiv să nu ne bucurăm împreună de aceste sărbători, aşa cum am plănuit. Ca prieteni. Aş vrea să rămînem prieteni. - Ia mai du-te dracului. - Dacă nu vii înăuntru, vei strica petrecerea mamei. Vom fi un număr impar la cină. - Mă doare în cot de cina mamei tale! strigă ea. Afurisiţii ăia de pui pe care îi serveşte în fiecare an sînt întotdeauna aţoşi şi tari. Nu merg înapoi nici dacă mor. Oricum, era o petrecere sufocantă, stupidă şi plictisitoare, Ar trebui să-ţi mulţumesc că mi-ai oferit un motiv bun ca să scap de ea. Neliniştit din cauza volumului vocii ei, Travis aruncă o privire peste umăr. Oaspeţii, înveşmîntaţi în haine elegante, se învîrteau în cerc prin sufrageria i opulentă, ciugulind din aperitivele servite de chelneri în vestoane albe închinînd în cinstea evenimentului şi a fiecăruia dintre ei cu pahare cu whisky şi sifon, şi cocktailuri de ouă ce răspîndeau un miros înţepător. - Sage, încearcă să înţelegi. Eu... eu nu aveam de gînd să discut despre asta cu tine decît după sărbători, dar tu, tu m-ai forţat într-un fel să-ţi spun totul în seara asta. Nu vreau să te simţi prost. - Eu, să mă simt prost? rîse ea, batjocoritor. Mă simt excelent. Acum pot să mă bucur de Crăciun, fără să-mi mai fac probleme dacă o mare doamnă din înalta societate va aproba felul în care mă îmbrac. De fapt, nu-mi pasă cîtuşi de puţin. - Nu te purta aşa, se rugă el. Sage ridică o sprînceană, privindu-l răutăcioasă. - Cum aşa? - Ca o mucoasă răsfăţată. - Mai întîi, mă faci la fel de agresivă ca un înaintaş la rugby, apoi, mă compari cu un căţeluş enervant, apoi, cu o debilă mintală care nu ştie ce vrea şi acum, am ajuns o mucoasă răsfăţată, Şi pretinzi că mă iubeşti? - Nu se poate discuta cu tine, cînd eşti în starea asta. Travis înjură în gînd şi se întoarse să plece de lîngă ea. Mama ne va observa lipsa, Ne vedem înăuntru, după ce termini cu istericalele, Simţindu-se, pe bună dreptate, indignat, Travis intră în casă. - Poţi să aştepţi mult şi bine, strigă ea după el. Uşa era decorată cu o ghirlandă, care, după părerea lui Sage, era atît de extravagantă, încît părea vulgară. La fel era şi pomul de Crăciun din sufragerie. Unde erau globurile multicolore, bomboanele de ciocolată şi beteala cu care se împodobea un pom de Crăciun, acasă la ea? Aruncă o căutătură cruntă pomului artificial şi strident împodobit, prin ferestrele luminate puternic. Luminiţele aşezate la intervale egale, de-a lungul crengilor perfecte, începură să se estompeze: Lacrimile ţinute în frîu pînă acum îi umplură ochii făcînd ca decoraţiile strălucitoare să pară cristaline. Pe măsură ce se potolea furia, începu să simtă şocul provocat de afirmaţiile lui Travis. Cineva pe care îl iubea, despre care crezuse că o iubeşte, o respinsese. Tot ce-i spusese putea fi parafrazat în trei cuvinte simple: „Nu te vreau”. Putea ea să fie dulce, drăgălaşă şi drăgăstoasă, adevărul era că el nu o dorea. Pofta ei de viaţă, aşa cum se exprimase el, îl plictisea. Îşi puse braţele în jurul uneia dintre cele şase coloane albe care sprijineau balconul de deasupra verandei. Îmbrăţişînd-o, îşi lipi obrazul de suprafaţa rece şi striată. Ce le va spune tuturor? Cum va mai putea să-şi ţină capul sus, cînd se vor afla toate astea? Ce va crede familia ei? Singurul lucru pe care îl aşteptau de la ea era să se căsătorească cu cineva care să o iubească la fel de mult, pe cît îl iubea şi ea. Ei, treaba asta nu-i reuşise. Ca şi multe altele. Cum putea Travis să-i facă aşa ceva? îl iubea. Erau perfect compatibili. El nu-şi dădea seama? Ei îi plăcea să tragă sforile; el mai degrabă prefera să fie manevrat. Lui îi plăcea să muncească; ea ştia bine ce înseamnă munca. Era atît de apatic, avea nevoie de cineva exuberant în viaţa lui - chiar el i-o spusese. Fireşte că suferea de o pierdere temporară a minţii, îşi zise ea. Şi se va întoarce la ea în cele din urmă. Bănuia că nici nu va trebui să aştepte prea mult. Ea îi va lipsi îngrozitor de mult. Fără ea, viaţa lui va fi la fel ca a părinţilor lui, incoloră şi insipidă. Iar cînd se va întoarce, ruşinat, la ea, cu coada între picioare şi mîndria cît un ou mare de gîscă vîrît în gît, nu se va grăbi să-l ierte. O făcuse să sufere. Îi stricase vacanţa de Crăciun. Acum, ar fi trebuit să sărbătorească faptul că-şi luase diploma, ceea ce nici unul dintre fraţii ei nu reuşise. S-ar putea să nu-l ierte niciodată. Îndepărtîndu-se de coloană, îşi şterse lacrimile, refuzînd să se lase doborîtă. Încă de copil, ori de cîte ori îi erau rănite sentimentele, mai bine înfrunta cu obrăznicie orice situaţie, decît să-şi arate adevăratele sentimente. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut ridicolă. Să fi vărsat lacrimi în faţa fraţilor ei ar fi însemnat să nu fi supravieţuit niciodată copilăriei. Nu pentru că ei i-ar fi făcut vreun rău; ea ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă plîngînd. Deci, nu-i rămînea altă şansă să reziste pînă cînd Travis îşi va da seama cît de prosteşte se purtase cu ea. Nici nu putea fi vorba să fugă acasă la familia ei, ca o femeie respinsă, cu lacrimi în ochi şi disperată. Mai întîi trebuia să găsească o cale de a pleca de aici. Mai bine pleacă pe jos acasă, decît să se întoarcă la petrecerea familiei Belcher. Şi nici nu le va cere ajutorul, deşi ştia că doamna Belcher ar fi bucuroasă să-i găsească un mijloc de transport. Trăgînd adînc aer în piept, pentru a-şi aduna curajul, se întoarse cu faţa spre colţul verandei. Făcu doar un pas înainte de a se opri brusc. Bărbatul se sprijinea leneş de peretele acoperit cu iederă, ascuns parţial de umbra aruncată de un brebenel pus într-un ghiveci. Totuşi, prin ferestre se strecura destulă lumină, ca Sage să-l vadă bine. Chiar prea bine. Era înalt şi deşirat, mai zvelt decît fratele ei, Lucky. Deşi cea mai mare parte a părului îi era ascuns sub o pălărie neagră, jilavă, de cowboy, Sage observă că părul de deasupra urechilor era blond închis, stropit cu fire palide, argintii. Viaţa în aer liber îi făcuse pielea arămie şi îi crestase riduri în colţul ochilor albaştri, pătrunzători, care o priveau cu un amuzament nedisimulat. Avea o bărbie puternică, pătrată, care sugera că nu e bine să-l superi, şi alura unui bărbat aspru şi musculos, ce părea să explice poziţia arogantă a capului şi privirea insolentă. Purta o cămaşă de un albastru decolorat, cu nasturi albi, rotunzi, Jeanşii aveau tivul rupt. Marginile decolorate şi în zdrenţe erau ridicate peste gleznele vîrîte în nişte cizme jerpelite ale căror vîrfuri erau umede şi pline de noroi. Singura concesie făcută serii răcoroase era o vestă neagră, matlasată. Era deschisă în faţă, lăsînd să i se vadă cămaşa pentru că degetele mari de la ambele mîini erau agăţate în buzunarele din spate ale pantalonilor, Un texan de aproape doi metri, cu umeri largi, picioare lungi şi talie subţire. Un texan care arăta ca unul din băieţii răi. Sage îl dispreţui imediat, mai ales Încercînd să-şi ascundă ruşinea, Sage îl întrebă furioasă: - Şi tu cine dracu' mai eşti? - Moş Crăciun. Mi-am trimis la spălat costumul roşu. Ei nu i se păru deloc amuzant răspunsul lui. - De cît timp stai aici? - De suficient de mult, replică el rînjind, ca pisicile Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. - Ai tras cu urechea. - N-am rezistat tentaţiei. Ar fi fost nepoliticos din partea mea să întrerup o scenă plină de tandreţe. Ea îşi îndreptă spinarea şi îi aruncă o privire intenţionat arogantă, măsurîndu-l din cap pînă în picioare. - Eşti unul dintre oaspeţi? El dădu, în sfîrşit, drumul hohotului de rîs. - Vorbeşti serios? - Atunci, ai apărut de acolo? întrebă ea, indicînd traficul de pe stradă. Ţi s-a stricat cumva maşina? în timp ce clătina din cap, o măsură şi el din priviri. - Tipu' e homist, sau ce-i cu el? Ea nu catadicsi să răspundă. Străinul plescăi din buze scoţînd o exclamaţie de regret. - Adevărul e că ar fi mare păcat să renunţi la pantalonaşii ăştia de piele, după cît de bine ţi se potrivesc. - Cum îndrăzneşti? - Şi dacă te-ai fi lipit de mine aşa cum te-ai lipit de el, ţi-aş fi dat cel mai pătimaş sărut din istorie, şi să-i la dracu' pe cei care ne-ar fi văzut. Nimeni, nici măcar cei-mai înflăcăraţi admiratori ai ei nu ar fi avut vreodată tupeul să-i vorbească aşa. Dacă nu i-ar fi împuşcat ea însăşi, ar fi făcut-o fraţii ei. Cu obrajii în flăcări şi ochii fulgerînd, îi spuse: - Chem poliţia. - Oare de ce ai face aşa ceva, Miss Sage? Faptul că-i folosise numele, o opri după ce făcu doi paşi spre uşă. Exact, spuse el citindu-i gîndurile. Ştiu cum te numeşti. - Nu ţi-a fost greu să-ţi dai seama, spuse ea cu mai multă nepăsare decît simţea de fapt. În timp ce cu neruşinare trăgeai cu urechea la o conversaţie, care nu te priveşte, l-ai auzit pe Travis spunîndu-mi pe nume. - Oh, am înţeles perfect tot ce s-a spus. Vorbeaţi în engleză. Băieţaşul mamei, pur şi simplu, ţi-a dat papucii. M-am gîndit să aştept politicos pînă cînd termină şi apoi să-ţi transmit mesajul. Ea îi aruncă o privire feroce, plină de furie înăbuşită şi neîncredere evidentă. - Ai venit aici ca să-mi transmiţi mie ceva? - Parcă începi să înţelegi. - De ce? - Am fost trimis să te caut. - Să mă cauţi? - Ca să te duc acasă. - La Milton Point? - Acolo e casa ta, nu? întrebă el, zîmbindu-i sardonic. M-a trimis fratele tău. - Care dintre ei? - Lucky. - De ce? - Pentru că pe cumnata ta, soţia lui Chase, au apucat-o durerile facerii în această după-amiază. Pînă la acest punct îi făcuse jocul. Nu credea nici un cuvînt, dar era curioasă să afle cît de creativă putea fi mintea unui vagabond. Spre surprinderea ei, descoperi că ştia destule despre familia ei. - Au apucat-o durerile facerii? - Cam a ora două, în această după-amiază. - Dar nu trebuia să nască decît după Anul Nou. - Copilul a avut alte planuri. Probabil că nu a vrut să piardă Crăciunul. Poate că la ora asta a născut deja, dar cînd am plecat eu, încă nu se întîmplase nimic. Sage rămase în continuare prudentă. - De ce te-ar trimite Lucky după mine? De ce nu mi-a dat un telefon? - A încercat. Una dintre colegele de cameră din Austin i-a spus că ai plecat deja spre Houston cu craiul tău. Arătă cu capul spre ferestrele în spatele cărora oaspeţii erau conduşi spre sala unde se servea cina. Ţinînd seama de asta, continuă el, Lucky a fost de părere că ar merge totul mai repede dacă Vin să te iau de aici. Se împinse de la perete şi aruncă o privire neîncrezătoare spre cerul acoperit de nori. Putem pleca? - Nu plec nicăieri cu tine! exclamă ea batjocoritor la presupunerea lui că ar fi fost în stare de aşa ceva. Conduc maşina de la optsprezece ani şi de atunci am făcut destule drumuri singură. Dacă e nevoie de mine acasă, familia mea ar fi luat legătura cu mine. - Mi-a spus că, probabil, vei fi o adevărată pacoste. Bombănind şi clătinînd din cap plictisit, vîrî mîna în buzunarul de la piept şi scoase afară o bucată de hîrtie. I-o întinse. Lucky a scris asta, să ţi-o dau în cazul în care începi să faci pe nebuna. Sage desfăcu hîrtia şi examină rîndurile care, era evident, fuseseră scrise în mare grabă. Abia reuşea să descifreze scrisul, însă nimeni nu era capabil să înţeleagă ce scria Lucky. Fratele ei o informa că purtătorul mesajului era noul angajat al Companiei de Foraj Tyler, Harlan Boyd, - Domnul Boyd? Acesta zîmbi în colţul gurii, - După toate prin care am trecut împreună, poţi să-mi spui Harlan. - N-am de gînd să-ţi spun nicicum, se răsti ea la el. Dar asta nu făcu decît să-i lărgească zîmbetul. Fratele ei îi cerea să-l însoţească pe acest om la Milton Point, fără discuţii. Ultimele două cuvinte erau subliniate... pentru că aşa era mai bine. - Ai fi putut să falsifici asta, spuse ea acuzator. - De ce aş face aşa ceva? întrebă el, zîmbind din nou sarcastic. - Pentru a mă răpi. - De ce? - Răscumpărare. - N-ar fi o mişcare prea inteligentă. Ai tăi sînt lefteri. Asta era adevărat. Compania de Foraj Tyler abia reuşea să supravieţuiască şi doar pentru că Marcie Johns îi împrumutase bani fratelui mai mare ai lui Sage, Chase, atunci cînd se căsătorise cu el. Din cauza preţului scăzut al petrolului, contractele de forare erau tot mai puţine şi tot mai rare. În prezent, familia Tyler făcea parte dintr-un fel de aristocraţie sărăcită. Şi în zilele astea era ca şi cum ar fi purtat o decoraţie de onoare. Totuşi, mîndria ei era rănită de faptul că acest netrebnic ştia despre dificultăţile financiare ale familiei ei. Îşi micşoră ochii căprui deschis. - Dacă firma are probleme financiare atît de mari, cum de ai fost angajat? - N-am fost angajat. Lucrez doar pe bază de contract. Şi din cînd în cînd mai fac cîte un ciubuc. Ca şi în seara asta. Lucky mi-a oferit cincizeci de dolari ca să vin să te duc acasă. - Cincizeci de dolari? exclamă ea. El îşi împinse spre spate pălăria de cowboy. - Pari surprinsă. Crezi că e prea mult sau prea puţin? - Nu cred decît că nu merg nicăieri cu tine. Voi pleca singură cu maşina spre Milton Point. - Ai uitat? Ţi-ai lăsat maşina în Austin şi ai venit aici cu Buze Fierbinţi. Cînd îi zîmbi ştrengăreşte i se încreţiră liniile din jurul ochilor. Presupun că ai putea să-l rogi să te ducă acasă. Deşi, probabil, mămica ar face o criză de isterie dacă scumpul ei băieţel nu ar fi acasă de Crăciun. Însă nu ai de gînd să-i ceri aşa ceva, nu-i aşa, Miss Sage? Ştia răspunsul şi fără să o mai fi întrebat şi îl urî pentru asta. În timp ce un grup de colindători trecea pe trotuar, cîntînd despre pace pe pămînt, Sage turba de furie, îşi evaluă opţiunile şi se gîndi dacă era înţelept să părăsească relativa siguranţă de pe veranda casei Belcher în compania unui bărbat care arăta de parcă comiterea unei crime era distracţia lui preferată. Pe de altă parte, familia ei era cel mai important lucru pentru ea. Dacă aveau nevoie de ea acasă... Biletul de la Lucky părea destul de autentic, dar, dacă un escroc era destul de isteţ pentru a o găsi în casa logodnicului ei. - La ce oră zici că a fost Sarah dusă la spital? Zîmbetul lui tandru, cuceritor, ar fi topit şi inima Reginei Gheţurilor. - Asta e o întrebare cheie, aşa-i? Ca să vezi dacă nu te păcălesc? Netulburată, îşi încrucişă braţele la piept, privindu-l fix şi aşteptînd răspunsul. -OK, hai să ne jucăm atunci, spuse el. Pe soţia lui Chase nu o cheamă Sarah, ci Marcie Johns, pe numele de fată, E agent de vînzări-cumpărări şi cîteodată Chase o alintă spunîndu-i cu afecţiune Gîsculiţă, poreclă pe care i-a dat-o cînd mergeau împreună la şcoală. Trecîndu-şi greutatea pe un picior şi relaxîndu-şi un genunchi, adoptă o postură care era în acelaşi timp arogantă şi bătăioasă. Deci, Miss Sage, vii de bună voie sau ai de gînd să mă faci să trudesc pentru cei cincizeci de dolari? Sage îşi muşcă buzele. Avea dreptate în mai multe privinţe, în special că era blocată în casa lui Travis Belcher. Nici nu-i trecea prin cap să-i ceară acestuia ajutorul, Chiar dacă Harlan Boyd era un gunoi al societăţii, iar fraţii ei îi cereau să se lase în seama lui - le va arăta ea cu prima ocazie - mîndria o împiedica să ceară ajutorul cuiva din casa aceea. - Nu prea îmi dai posibilitatea să aleg, domnule Boyd. - Nu ai din ce să alegi. Să mergem. - Trebuie să-mi fac bagajul. încercă să treacă pe lîngă el, dar bărbatul făcu un pas lateral blocîndu-i drumul. Înclinîndu-şi capul pe spate îi aruncă o privire ucigătoare. Trebui să-şi încline bine capul. Moştenise înălţimea familiei Tyler de la tatăl ei, ca şi cei doi fraţi ai săi. Erau puţini bărbaţi pe care să-i privească ridicînd ochii. O situaţie alarmantă. Ca şi ardoarea care radia din privirea lui. Ca şi vocea, plăcută dar vibrînd de asprime şi hotărîre masculină. - Dacă mi-ai fi dat şansa pe care i-ai dat-o imbecilului, te-aş fi sorbit cu lăcomie ca un motan pus în faţa unui borcan cu smîntînă dulce şi proaspătă. Ea înghiţi greu zicîndu-şi că e din cauza faptului că avea capul atît de înclinat pe spate. - Cumnata mea a primit odată un telefon de la un tip anormal care a început să-i debiteze porcării. Acum ştiu cît de dezgustată trebuie să se fi simţit. - Tu nu eşti dezgustată. Ţie ţi-e frică. - Frică? - Ţi-e frică că s-ar putea să-ţi placă dacă te sărut. Ea rîse batjocoritor. - Aş vrea să o văd şi pe asta. - Speram că vei spune aşa ceva. Faţa ei era încă încordată din cauza căldurii teribile care puse stăpînire pe ea cînd el îi cuprinse capul în mîini şi o trase spre gura lui pentru un sărut mistuitor. În mai puţin timp decît îi trebui creierului ei să înregistreze ce se întîmplă, limba lui era în gura ei, explorînd-o iscoditor. Cu ochii măriţi de uimire, putea să vadă peste umărul lui fereastra de la sala unde se servea cina. Chelnerii se mişcau în jurul mesei lungi, minunat aranjate, servind găini Rock Cornish şi cartofi dulci oaspeţilor familiei Belcher, în timp ce gura fostei-viitoarei nurori era devorată scandalos pe verandă de un bărbat cu un rînjet lasciv şi cizme ude. Dacă n-ar fi îngheţat din cauza şocului, ar fi izbucnit într-un rîs isteric. Peste cîteva secunde totuşi, reuşi să-şi revină în fire. Lovindu-l în piept cu toată puterea, îl împinse la o parte. Respiraţia nu-i reveni uşor. Sorbi lacomă oxigen şi înghiţi aer de mai multe ori, înainte să şuiere: - Dacă mai încerci o şmecherie ca asta, îţi vei dori să nu o fi făcut. - Sincer să fiu, mă îndoiesc de aşa ceva, Miss Sage. Ca şi tine, de altfel. Aruncă din nou spre cer o privire îngrijorată. Ar fi bine să plecăm cît mai repede, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Adu-ţi bagajul. Te aştept exact aici: Prea furioasă ca să mai replice ceva, Sage se năpusti înăuntru, - Asta-i pozna cea mai abjectă şi mai ticăloasă pe care mi-ai făcut-o vreodată, spuse Sage la telefon. Receptorul puţea a duhoare de ţigară şi era lipicios, numai Dumnezeu ştie de ce. - Sage, tu eşti? Devon şi-a băgat limba în urechea mea. Va trebui să vorbeşti mai tare. - Ştiu că mă auzi, Lucky, strigă ea. Şi mai ştiu că cumnata mea nu s-ar giugiuli cu tine pe coridorul spitalului. Apropo, s-a născut copilul? - Nu. Deşi nu mai poate dura mult. Ar fi bine să iasă odată, fiindcă Chase ne înnebuneşte pe toţi. În timp ce fratele ei o informa despre sarcina lui Marcie şi toanele lui Chase, viitorul tată, ceva negru şi  cu blană se strecură printre lăzile aflate doar la cîţiva metri de cabina telefonică. Sage se cutremură şi şi-ar fi ridicat picioarele de pe asfalt, doar că nu avea unde altundeva să meargă. Asta era cea mai îngrozitoare noapte din viaţa ei. Mai întîi, logodnicul,îi dăduse papucii, apoi se trezise „dusă acasă” de un individ dubios şi şmecher, ale cărui maniere erau înfiorătoare. Servitoarea familiei Belcher o însoţise pe scările din spate pînă în camera oaspeţilor, unde o ajută să-şi împacheteze lucrurile. După cum spusese, Harlan Boyd o aştepta atunci cînd coborî. O conduse spre o maşină care era surprinzător de curată şi aproape nouă. Totuşi, abia se resemnase să facă lunga călătorie în compania lui, că el o apucă pe un drum lateral, care era practic nemarcat şi nici iluminat. - Unde mergem? Nu va intra în panică, îşi spuse ea. Oamenii de acest gen puteau fi convinşi cîteodată să renunţe la acţiunile lor violente, dacă victima rămînea stăpînă pe sine. Îşi promise în gînd că nu va apuca mînerul uşii, nu o va deschide şi nu se va arunca în bezna nopţii, decît dacă va fi sigură că planul lui era să ceară o răscumpărare mare familiei ei în schimbul informaţiei privind locul unde se afla corpul ei maltratat cu brutalitate. Cu o voce mai raţională decît gîndurile ei, el îi replică: - E drumul care duce la pista de decolare. - Pista de decolare? - Unde mi-am lăsat avionul. - Avionul? - N-auzi bine sau ce? Nu mai repeta ce spun. - Adică vom zbura acasă? - Exact. Ce-ai crezut? Că vom merge cu maşina? - Da. - Cît de mult poate greşi cineva. Cam la fel ai păţit şi cu acel Casanova. Lăsă să treacă remarca lui fără alte comentarii şi se cufundă într-o tăcere ostilă tot restul drumului. Era o serioasă înrăutăţire a situaţiei faţă de prima parte a serii, cînd stătuse cot la cot cu crema societăţii din Houston. Acum se afla într-un hangar răcoros şi umed prin care bătea vîntul, mişunînd de rozătoare, aşteptînd un bărbat care săruta de parcă din asta trăia, şi care o tachina şi o insulta de fiecare dată cînd i se ivea prilejul. Îşi vărsă nemulţumirea pe fratele ei pe care reuşise să-l găsească la spitalul din Milton Point. - Lucky, cum de ai putut să trimiţi după mine pe acest... acest individ? - Sînteţi gata de plecare? - Da, sîntem gata de plecare, dar sînt supărată pe tine. De ce ai trimis după mine un tip ca ăsta? - Ce nu-ţi convine la Harlan? - Ce nu-mi convine la Harlan? Se repeta din nou. E o convorbire interurbană, spuse ea, încercînd să-şi maseze tîmplele pentru a scăpa de durerea de cap şi mi-ar cere prea mult timp ca să-ţi înşir toate defectele lui. De ce l-ai trimis? De ce nu ai telefonat la familia Belcher să-mi spui să vin acasă? - Pentru că am ştiut că ai plecat cu maşina lui Travis şi ai lăsat-o pe a ta în Apstin. Mi-a spus colega ta de cameră. Tu mi-ai povestit că părinţii lui Travis nu erau prea încîntaţi de faptul că urma să veniţi aici chiar în dimineaţa zilei de Crăciun, aşa că am ştiut că n-ar dori ca el să plece cu două zile mai devreme şi să piardă seara de Crăciun, pe drum. Aşa că... - OK, OK, dar ai fi putut să mă previi că-mi vei trimite o escortă. - Îmi pare rău, Sage, dar nu am avut cînd. Chase îşi smulge părul din cap şi scrîşneşte din dinţi. E foarte îngrijorat pentru că Marcie are treizeci şi şase de ani şi e primul ei copil. - Dar e bine, nu-i aşa? întrebă Sage, alarmîndu-se imediat pentru starea sănătăţii femeii pe care o admira. - În principiu, da. Dar nu-i e uşor. Mama nu reuşeşte decît să-l facă pe Chase să se poarte cît de cît civilizat, nu să-l şi calmeze. Ştii ce înseamnă copilul ăsta pentru ei. Lauren se smiorcăie pentru că-i iese un dinte. - Oh! Primul? - Exact. Şi închipuieşte-ţi, e aşa un drăcuşor împieliţat, că şi muşcă cu el. Oricum, Devon e ocupată cu copilul nostru, aşa că toţi sîntem agitaţi şi nervoşi. Sage îşi putea imagina scena de la spital. Nimeni nu-i putea ţine deoparte pe cei din familia Tyler, dacă unul de-ai lor avea necazuri. Îşi aminti de noaptea cînd Devon o născuse pe Lauren. Haos total. Fireşte, au existat nişte circumstanţe atenuante, în noaptea aceea unul din clienţii lui Marcie încercase să o violeze. Sage ajunsese acasă după ce Marcie fusese salvată şi trimisă la spital, dar înţelesese spaima ei. Crize de acest gen uneau şi mai mult familia. I se puse un nod în gît. Indiferent cît de infernali puteau fi fraţii ei, abia aştepta să ajungă lîngă ei. - Aş fi putut să închiriez o maşină, spuse Sage, îmbufnată. - N-am vrut să o faci. Frontul de aer rece încă nu a ajuns în Houston, dar a trecut pe aici la prînz şi acum e frig. Şi umed. N-am vrut să conduci maşina pe o vreme aşa de rea şi ştiam că te vei împotrivi. Aşa că am hotărît să nu-ţi dăm nici o şansă să faci cum îţi trece prin cap, şi l-am trimis pe Harlan. - Aş fi mai în siguranţă pe o şosea umedă decît cu Harlan. - Ce-ai spus? N-am auzit. A trecut pe lîngă mine un cărucior pe roţi. - N-are importanţă, Nu avea nici un sens să-l vorbească de rău pe Harlan în faţa fratelui ei care, era evident, avea încredere în el. N-ar face decît să îngrijoreze pe toată lumea. Deşi, odată ajunsă acasă, intenţiona să le facă o prezentare detaliată a purtării sale neruşinate. Ne vedem cînd ajung acolo. Salută-i pe toţi din partea mea. Şi, în special, pe Marcie. - În regulă. Pe curînd, mucoaso. Închise telefonul şi rămase dusă pe gînduri. Încerca să-şi şteargă murdăria de pe mîini, cînd Harlan apăru lîngă ea. - A născut deja? - Nu încă. Lucky spune că în curînd. - Avionul e gata de plecare. - Există pe aici un loc unde aş putea să mă spăl pe mîini mai întîi? - Vino cu mine. Ai grijă şi de celelalte necesităţi, înainte de decolare. Va fi un zbor non-stop. Ei nu i se păru deloc amuzant şi i-o şi arătă trecînd pe lîngă el fără să-l bage în seamă, cînd îi deschise uşa de la toaletă. Cînd aprinse lumina, se opri brusc, spatele ei lovindu-se de pieptul lui. - Dumnezeule mare! Era o încăpere dezgustătoare, în care nu se făcuse Curăţenie de ani de zile. - Are tot ce-ţi doreşti, spuse Harlan, rîzînd amuzat de reacţia ei. Sage, învingîndu-şi repulsia, intră în cameră şi îi trînti uşa în nas. Făcu doar ce era absolut necesar, fiind atentă să nu atingă nimic. După ce-şi spălă mîinile în chiuveta ruginită, le scutură pentru a şi le usca. Ieşind din clădirea strîmbă de tablă, îl găsi pe Harlan aşteptînd-o pe pista de asfalt. - Unde sînt valizele mele? - La bord, stimată domnişoară. Sînteţi amabilă să-mi prezentaţi biletul de călătorie? Ea îl săgetă cu privirea. - Ce-ar fi să plecăm odată! - Don Juan ţi-a trimis simţul umorului drept în iad, nu-i aşa? Apucînd-o de cot, o conduse spre avionul cu un singur motor. Cu cît se apropia mai mult de aparat cu atît îi creştea spaima. Era o epavă, o relicvă din vremuri de demult. Carcasa fusese peticită şi revopsită de atîtea ori că acum arăta ca o cuvertură. Elicea se învîrtea, dar motorul hîrîia, gemea şi horcăia de moarte. Îşi trase braţul din mîna lui şi se întoarse spre el, sfidătoare. - Ai construit singur hîrbu' ăsta? - Nu e al meu. L-am împrumutat doar. - Sper că nu te aştepţi să mă urc în el? - Dacă nu ţi-au crescut cumva aripi. - Ştii ce, las-o baltă. Am auzit nişte rable de maşini de cusut care ţăcăneau mai plăcut decît motorul ăsta. Fraţii mei ştiu cu ce aparat zburăm' - Au încredere în judecata nea. - Atunci mi-am pierdut-o eu. - Eşti în perfectă siguranţă. Apucînd-o din nou de braţ, o trase după el pe pista plină de denivelări. Cînd au ajuns la locul pasagerului din micul avion, îi luă în palme şezutul, sprijinind-o să păşească pe aripă. Sus cu,tine. Ea se căţără în cabina minusculă. După ce se aşeză şi el pe scaunul pilotului, întinse braţul peste pieptul ei pentru a se asigura că uşa de lîngă ea,era bine închisă. Mîna îi alunecă pe sîni. Putea fi o întîmplare, dar nu voia să rişte să privească pentru a descoperi adevărul. Se zgîia nemişcată prin parbriz, pretinzînd că nu-i e frică. - Ţi-ai fixat centura de siguranţă? - Îhî. - Stai bine? - Da. - S-ar putea să vrei să-ţi dai jos jacheta, spuse el arătînd cu capul spre partea de sus a costumului ei din piele albă.  Şi-l făcuse cadou de Crăciun. Aştepta să-l poarte încă din august. Pînă acum, Harlan Boyd era singurul căruia îi plăcuse. Şi asta nu era prea apreciativ la adresa gustului ei. - Vrei să te grăbeşti şi să decolezi odată, ca să nu mai tremur de groază de ce s-ar putea întîmpla? întrebă ea supărată. În următoarele cîteva minute, Harlan fu ocupat cu permisiunea de decolare de la „turnul de control”, o cameră la etajul al doilea din clădirea cea mare. Duse avionul la capătul pistei, aşteptă să i se dea drum liber, apoi porni înainte. Sage era tentată să pedaleze din picioare pentru a-i ajuta să se înalţe. Cu mult înainte ca ei să i se pară că aveau suficientă viteză la sol, micul avion ţîşni în sus. Harlan urcă atît de abrupt încît o făcu să se încline pe locul ei ca în scaunul de la dentist. Apucîndu-se de marginile pernei de sub ea, riscă să privească pe fereastră. - Nu se mai vede pămîntul! - Bineînţeles că nu. Sîntem în nori. - Ce căutăm noi în nori? - Ce-ar fi să te calmezi? Un an şi ceva am zburat cu elicoptere la platformele din Golf. Asta-i floare la ureche. - Care între timp ţi-a alunecat pe ochi. Nu văd nimic. De unde ştii că nu vei intra în ceva? - Ştiu, OK? După ce vom trece de acest plafon jos, vom zbura direct spre Milton Point. - Eşti sigur că ştii unde să-l găseşti? - Nimeresc de fiecare dată. Am o sculă de nădejde. - Grozav, spuse ea scurt. Dacă ţii la slujba ta, mai bine termină. - Ce? - Cu aluziile sexuale. - De ce? Mă vei pîrî lui Chase şi lui Lucky? - Ei nu te vor considera atît de isteţ pe cît te consideri tu. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi îşi întinse picioarele lungi atît cît îi permitea cabina strîmtă. - Pun pariu că nu le vei spune absolut nimic din ce s-a întîmplat în seara asta. - De ce nu? - Pentru că eu cunosc o poveste şi mai grozavă. Cea despre tine şi Buze Fierbinţi. În ochi i se reflectară lacrimile de la aparatura de bord. Nu cred că le vei spune adevărul, nu-i aşa? - Indiferent ce s-a întîmplat între mine şi Travis, mă priveşte doar pe mine, spuse ea indignată. Ce voi face şi ce voi spune familiei mele, e doar problema mea. Nu e cazul să-ţi bagi nasul, domnule Boyd. El rîse pe înfundate. - Na, na. Nu le vei spune adevărul. Nu le vei spune că te-a lăsat cu buzele umflate. E în regulă, Miss Sage. Îi făcu cu ochiul. Va fi micul nostru secret. Ea murmură ceva total nepotrivit pentru o tînără bine crescută şi îşi întoarse capul pentru a privi pe geam. Sub avion se vedea doar o pătură de nori gri, ireală. Privitul în jos o făcea nervoasă, aşa că îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii. - Cît va dura? - O oră. Sau aproape. Depinde de turbulenţă. Sage îşi săltă capul. - Turbulenţă? - Glumeam doar, să văd dacă ai adormit într-adevăr. Nu vrei nişte cafea? întinse mîna printre genunchi spre podea şi luă de jos un termos lucios. l-l întinse. Un sandviş? Dădu drumul manetei pentru a desface un pachet maroniu şi a privi înăuntru. Venind vorba de mîncare, stomacul îi chiorăi grosolan, amintindu-i că îi scăpase cina cu găini Rock Cornish a familiei Belcher. - Tu fii atent la avion. Despachetez eu sandvişurile.   El îi întinse punga. Ea îşi puse termosul între coapse. - Salam, brînză şi muştar, spuse ea cercetînd conţinutul primului sandviş. Îl despachetă şi pe al doilea, ridicînd bucata de pîine de deasupra. De două ori salam, brînză şi muştar. Îi întinse unul şi muşcă din celălalt. În timp ce mesteca zdravăn, spuse: - Mama e de obicei mai inventivă cînd face sandvişuri. - Laurie? mormăi el cu gura plină. Nu ea le-a pregătit. - De unde le-ai luat? - De la firma lui Moe. - Cine e Moe? Harlan înghiţi şi mai băgă în gură o muşcătură zdravănă. - Moe. Am luai maşina lui ca să ajung pînă la casa familiei Belcher. Cred că nu l-ai întîlnit. Exact. Cînd el a coborît, erai la toaletă. Moe e proprietarul pistei de unde am plecat. L-am rugat să pregătească ceva cît mai repede. Sage scuipă mîncarea în palmă. - Glumeşti, nu? - Nu. Ei poftim, dacă nu mai vrei, dă-mi-l mie. Ea i-l aruncă ca pe o minge. Ateriză în poala lui, exact deasupra fermoarului decolorat al jeanşilor. Nu-ţi place cum găteşte Moe? - Nu! Ştiai prea bine că nu voi mînca nimic din locul ăla plin de şobolani. Furia ei îl amuza. - Ai mînca dacă ţi-ar fi foarte foame. Toarnă-mi nişte cafea în capacul termosului. - Toarnă-ţi singur. - În regulă. Dar va trebui să las maneta din mînă. Şi va trebui să-l trag de acolo. Termosul era încă între coapsele ei. Harlan îi zîmbi inocent, ridicînd o sprînceană ca un semn de întrebare elocvent. Sage îi turnă cafeaua. La zece minute după ce Sage ajunse la spital, Marcie născu. Sage abia dacă avu timp să îmbrăţişeze pe toată lumea, că Chase se năpusti prin uşile duble. - E băiat! Era tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului, părul îi stătea vîlvoi şi arăta ca un nătîng în halatul albastru, însă radia un zîmbet de o mie de waţi. Suferise cumplit după moartea primei lui soţii, Tanya. Copilul lui murise în pîntecele mamei în acel accident de maşină, în care fusese implicată şi, Marcie Johns. Anul trecut, spre surprinderea tuturor, se căsătorise cu Marcie. Amănuntele privind legătura dintre ei şi hotărîrea bruscă de a se căsători au rămas un mister pentru Sage. Au trecut mai multe luni de la nunta lor, pînă cînd ea se convinse că se iubeau şi că această căsătorie va fi de durată. După cît putea să-şi dea seama, părea să funcţioneze excepţional de bine. Chase nu arătase niciodată atît de extenuat dar şi fericit. - Copilul e perfect, spuse el mîndru. Patru kilograme şi treizeci de grame. Marcie se simte bine. Dar e foarte obosită. - Peste patru kilograme? „Hmmm. Destul de mare pentru primul născut, spuse Lucky lovindu-l cu cotul în coaste pe fratele său. - James Lawrence, ai grijă cum te porţi, îl dojeni mama lui. - Înainte să începeţi toţi să socotiţi, recunosc că Marcie a rămas însărcinată chiar în noaptea nunţii. - N-ai pierdut vremea, scumpul meu frate. - Fii sigur că nu, spuse Chase, făcîndu-i cu ochiul lui Lucky. Apropo, fiul meu îţi va purta numele. Ne-am hotărît să-l botezăm James Chase. - La naiba, spuse Lucky, înghiţind greu. Nu ştiu ce să spun. - Ar fi o schimbare. Chase îl bătu pe umăr pe fratele său şi amîndoi arătau jenant de emoţionaţi. Şi pentru a nu se face de rîs, Chase privi repede în altă direcţie şi o observă pe Sage. Salut, răzgîiată mică, mă bucur că ai ajuns la timp. Chase era cu zece ani mai vîrstnic decît Sage. Între el şi Lucky nu erau nici doi ani distanţă. Fraţii ei gălăgioşi au fost un permanent izvor de suferinţă pentru ea, dar îi adorase întotdeauna. Voia să creadă că afecţiunea era reciprocă. Găsi multă căldură în îmbrăţişarea lui Chase. - Da, am ajuns. Cu chiu, cu vai, adăugă ea, străfulgerîndu-l cu o privire urîtă pe Harlan. - Felicitări, Chase, spuse acesta, făcînd un pas înainte şi întinzîndu-i mîna. - Mulţumesc. După ce şi-au strîns mîinile, Chase spuse: Vă rog să mă scuzaţi acum. Vreau să mă întorc la Marcie. - Nu vrei să stai acasă la noi în seara asta? îi propuse Laurie. - Nu, mulţumesc. Rămîn aici cît de tîrziu voi putea, apoi mă duc la mine acasă. Începu să meargă cu spatele spre uşile duble. Deşi fusese atît de dornic să le aducă vestea despre naşterea fiului său, Sage îşi dădea seama că prefera să fie lîngă soţia lui. Simţi un junghi de invidie gîndindu-se la fericirea lor. Nimeni, altcineva nu mai era atît de important în viaţa lor pe cît erau ei doi, unul pentru celălalt. Sage se îndoia că va ajunge şi ea atît de esenţială pentru o altă persoană, centrul universului cuiva, un izvor de lumină şi dragoste. Respingerea lui Travis nu i făcuse decît să-i crească îndoielile. Peste cîteva minute, o soră îl aduse pe James Chase Tyler la fereastra salonului cu nou-născuţi şi îi spuse Lucky. Mai ales că Lauren are nevoie de patul ei. Fetiţa lui de şapte luni dormea în braţele mamei ei, dar zarva şi entuziasmul din jur reuşiseră să o trezească parţial. Începu să se agite. - Şi eu am nevoie de patul meu, spuse Devon, zîmbind slab. O ţin în braţe de ore întregi. - Dă-mi-o mie, spuse Sage, întinzînd mîinile după nepoata ei pe care n-o vedea suficient de des. Ceea ce era poate mai bine. Devon spuse că dacă ar fi fost după Sage, Lauren ar fi ajuns un copil teribil de răsfăţat. Fă o pauză, îi spuse ea cumnatei ei. O ţin eu în braţe pînă ajungem acasă - dacă n-ai nimic împotrivă să merg cu maşina ta. Refuza să mai Facă un singur pas în compania lui Harlan Boyd, în special datorită camionetei care îi aşteptase lîngă mica pistă de aterizare din Milton Point, pentru că nu era cu nimic mai grozavă decît avionul cu care veniseră din Houston. Nu pentru că era snoabă în privinţa tipului sau modelului de vehicule în care călătorea. Fraţii ei conduceau maşinile de teren ale companiei care arătau de parcă trecuseră prin război. Travis o tachinase din cauza faptului că maşina ei hîrîia. Era aceeaşi maşină pe care şi-o luase în primul an de studenţie. Totuşi, se aştepta ca o maşină să aibă cîteva lucruri esenţiale, cum ar fi geamul de la locul pasagerului şi cheile de contact. Harlan pornise maşina atingînd două fire. Îl credea în stare să o fi furat. Geamul din stînga fusese înlocuit cu o bucată de carton, prin care intra cu uşurinţă frigul şi vîntul răcoros. Harlan nu părea jignit de lipsa ei de entuziasm. - Ne vedem mai tîrziu, spuse el, îndreptîndu-se spre ascensor. Sage se enervă cînd observă că, traversînd holul, mai multe surori îl priviră pline de interes. Îi studiară mersul legănat, umerii largi. Sage recunoscu în sinea ei că părul lui era o combinaţie atrăgătoare de castaniu, blond şi fire argintii, că ochii îi erau extraordinar de frumoşi, că blugii obişnuiţi, marca Levi's, îi scoteau în evidenţă extrem de bine partea posterioară, dar se dispreţui pentru gîndurile ei. - O conduc eu pe Laurie acasă, se oferi Pat. - Există loc şi în maşina noastră, Pat, spuse Lucky. Nu e nevoie să faci un drum atît de lung. - Nici o problemă. Au părăsit toţi spitalul. Cînd Lucky ieşi din parcare, Sage privi prin oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Harlan urcînd în camioneta lui. - Sper să-şi amintească să-mi ducă valizele acasă, remarcă ea. După ce aterizaseră, i le aruncase în spatele camionetei şi le acoperise cu o prelată, încă ploua. Din fericire, prelata era la locul ei. - Cine? Harlan? Te poţi baza pe el. - Se pare că tu o faci. Lucky o privi întrebător. - Mi s-a părut mie, sau am auzit, într-adevăr, o notă de dispreţ în vocea ta? I se oferea o şansă nesperată de a-şi exprima opinia despre noul angajat şi nimic nu o mai putea opri. - Fie că ai o părere foarte bună despre el, fie că nu-ţi pasă deloc de surioara ta. - Am o părere foarte bună despre Harlan. Şi de tine îmi pasă la fel de mult ca întotdeauna, spuse el vrînd să o enerveze. În oglindă, Sage văzu cum ochii lui - despre care crezuse că sînt cei mai albaştri din lume pînă cînd îi văzuse pe-ai lui Harlan - sclipesc amuzaţi. Însă de data asta, farmecul lui Lucky nu-şi mai făcu efectul asupra ei. Se săturase de tachinări pentru toată viaţa. - Cine e acest individ, Lucky? vru ea să ştie. Apare, aşa, de nicăieri, eu n-am auzit niciodată de el, îi oferi o slujbă şi îi încredinţezi viaţa singurei tale surori. Ce s-a întîmplat cu tine? - Mai întîi, începu Lucky, înfrîngîndu-şi faimosul temperament vulcanic, nu a apărut aşa, de nicăieri. Chase l-a cunoscut la Houston, anul trecut. - Aha, de ce nu ai spus aşa? întrebă ea sarcastic, îi aruncă prin oglindă o privire furioasă. Houston e plin de escroci şi asasini. Nu citeşti ziarele? Faptul că l-a cunoscut la Houston nu-l face imediat demn de încredere. - Chase are totuşi încredere în el. - Bazîndu-se pe ce? - Pe instinctul visceral, - Atunci încep să mă îndoiesc şi de judecata lui Chase. Şi Harlan ăsta a apărut aşa într-o bună zi, fără să-l fi chemat nimeni? - În urmă cu şase săptămîni. Pentru că fusese atît de ocupată cu studiile ei, nu venise acasă de Ziua Recunoştinţei. Altfel, l-ar fi întîlnit atunci, iar, în ultimele săptămîni, nu avusese timp pentru nimic altceva decît pentru scrierea tezei de diplomă. Telefoanele date acasă au fost scurte şi rare. În timpul acestor conversaţii nimeni nu amintise de noul angajat, cu numele, sau altfel. - Presupun că a vrut să stoarcă nişte bani de la Chase, spuse ea. - N-a cerut bani. Căuta de lucru. Îi expirase contractul. - Ca să vezi! Arată ca un vagabond. Un hoinar viclean şi şmecher care, probabil, va fugi cu banii companiei. - Compania nu are bani, spuse Lucky, posomorît. Devon, care preferase-să nu-şi bage nasul în cearta lor, puse mîna pe umărul lui Lucky într-o încercare de a-l linişti. - Ei speră ca unele dintre ideile lui Harlan să salveze compania, Sage. Sage se uită cu gura căscată cînd la unul, cînd la celălalt. - Poftim? Vă bateţi joc de mine? El? Ideile lui? Mi-a scăpat ceva?. A căzut cumva din cer? L-a clocit vreo cloşcă de aur? - Termină, Sage, spuse Lucky, morocănos. Am înţeles unde baţi. Se pare că Harlan nu ţi-a făcut o impresie prea bună. - E puţin spus. - Oare ce-a putut să facă atît de groaznic, a Intrat cu cizmele pline de noroi în holul de marmură al familiei Belcher? - Mult mai rău. A... A tras cu urechea la o conversaţie despre care fraţii ei nu trebuiau să afle că a avut loc. I-a spus lucruri pe care nu dorea să le repete fraţilor ei, pentru că s-ar fi lăsat cu vărsare de sînge. O sărutase cu o voluptate care-i tăiase respiraţia. Prefera să pretindă că nici sărutul, nici reacţia ei neaşteptată nu au existat niciodată. - Ei bine? o îmboldi Lucky să vorbească. Ce-a făcut? Înghiţindu-şi toate cuvintele care-i stăteau pe limbă, Sage le înlocui cu altele. - E vulgar şi respingător. - Harlan? întrebă Devon, părînd surprinsă. De obicei, e foarte politicos. Sperînd că măcar Devon îi va împărtăşi 'impresiile în privinţa lui Harlan, Sage se simţea acum abandonată. Răspunse tăios: - Nu-mi place. - Atunci evită-l, spuse Lucky. Nu ai nici o legătură cu afacerile companiei, aşa că, nu-ţi pasă cine lucrează pentru noi. În curînd te vei căsători şi oricum, vei pleca de aici. Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face viitorul doctor de coşuri? Insulta adresată lui Travis trecu nebăgată în seamă. Atenţia lui Sage era îndreptată spre ultima afirmaţie a lui Lucky, că nu are nici o legătură cu afacerile familiei. Remarca lui nonşalantă dar dureros de corectă o ustura mai mult decît ar fi putut bănui cineva. Bineînţeles că nu avea nimic de-a face cu Compania de Foraj Tyler. Era doar fetiţa familiei. O întîmplare. Probabil o greşeală a naturii. O pacoste. Nu apăruse ea la opt ani după cel de-al doilea băiat al familiei, atît de puternic, sănătos şi talentat? Băieţii formau o echipă, o pereche. Ori de cîte ori cineva din oraş aducea vorba despre băieţii Tyler, nu exista nici un dubiu la cine se referea. Ea era sora cea mică a băieţilor Tyler. Fraţii ei nu au fost prea încîntaţi de faptul că vor avea o mică surioară. De cînd se ţinea minte pe lumea asta, o tachinaseră fără milă. Oh, ştia că o iubesc. Ar fi protejat-o de orice rău posibil şi i-ar fi dat indiferent ce le-ar fi cerut. Dar erau foarte apropiaţi unul de celălalt, foarte buni prieteni, confidenţi, şi fraţi, în acelaşi timp. Ea nu făcuse niciodată parte din acea specială legătură masculină şi întotdeauna fusese în secret geloasă pe ei şi le purtase pică. Nu-i trecuse nici acum. Înăbuşindu-şi durerea adînc înrădăcinată, îi răspunse, iritată, lui Lucky: - Travis e bine. - Vine de Crăciun, aşa cum aţi plănuit? - Uf, mă îndoiesc. E... e prea ocupat cu cursurile, îi va fi foarte greu să facă o călătorie aşa de lungă. Iar acum, odată cu venirea lui Jamie, Crăciunul va fi aşa de haotic... Cu riscul de a se pune mai degrabă într-o lumină proastă decît să spună o minciună gogonată, lăsă fraza neterminată... Adevărul neplăcut era că Travis nu va veni de Crăciun, şi cu asta basta. Ei nu trebuie să afle nimic în plus. După ce ea şi Travis se vor împăca, s-ar putea să le povestească despre „greşeala” lui de Crăciun, dar, probabil, că nu o va face. Va trece mult timp pînă cînd refuzul lui va putea fi calificat ca unul din acele episoade din viaţă la care te gîndeşti şi ţi se pare amuzant. - Ce mare păcat că nu va fi aici, spuse Lucky cu sinceritate prefăcută. Devon îi dădu un ghiont zdravăn cu cotul. În orice alt moment, Sage l-ar fi luat la rost pe Lucky pentru că îşi bătea joc de Travis, dar, din nou, comentariul lui trecu practic neobservat. Simţea o uşoară mustrare de conştiinţă şi se consola cu gîndul că, de fapt, nu spusese nici o minciună. Lucky nu o întrebase direct: „Mai eşti încă logodită cu Travis?”, sau „A rupt logodna puţin mai devreme în seara asta?”, raţionă Sage. Evitase doar să aducă vorba despre asta, atîta tot. Atunci de ce o urmărea rîsul şiret al lui Harlan? De ce auzea ecoul” cuvintelor sale: „Nu cred că le vei spune adevărul”. Toată viaţa ei reuşise să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă faţă dezamăgirilor, păcălindu-i pe cei din jur. Era neliniştitor că un străin, o haimana precum Harlan, văzuse direct prin ea. Laurie Tyler nu era niciodată mai fericită decît atunci cînd se învîrtea prin bucătăria ei, înconjurată de familie. Era casnică de cînd se căsătorise cu Bud Tyler, la vîrsta de optsprezece ani. Nu-şi dorise să facă o carieră în afara căminului. Niciodată nu-i trecuse prin minte să regrete modul ei de viaţă, pentru că fusese mereu fericită din cauza alegerii făcute. Participa la activităţile organizaţiilor sociale din oraş şi se descurca la fel de bine dacă i se cerea să conducă sau să organizeze ceva, sau dacă se ocupa doar de problemele gospodăreşti. Se simţea bine în ambele situaţii. Însă în bucătărie, alături de copiii ei, zgomotoşi şi nedisciplinaţi, era şi mai mult în elementul ei. În seara asta, era în special fericită pentru că fusese binecuvîntată cu un nou nepot... iar Sage venise acasă. Sage fusese concepută cu mult timp după ce ea şi Bud crezuseră că familia lor era completă. Fetiţa fusese o surpriză, un cadou deosebit într-un înveliş superb. Frumuseţea ei blondă împodobise familia, iar personalitatea ei adăugase sare şi piper existenţei lor. Laurie nu avea iluzii în privinţa fiicei, după cum nu avea nici în privinţa băieţilor. Sage avea multe calităţi, dar avea şi slăbiciuni. Era de o încăpăţînare feroce, tenace şi poseda aceeaşi trăsătură de caracter ca şi Chase, era foarte severă cu ea însăşi. Ca şi Lucky, moştenise temperamentul Tyler. Nu era sfioasă şi modestă, calităţi care reprezentau pentru unii idealul, Nu şi pentru Laurie, care era fericită că fiica ei era mai degrabă pătimaşă decît ascultătoare. Prefera vioiciunea unui caracter puternic, Iar Sage îl avea din plin. Laurie îşi iubea fiica într-un mod special, deşi, cîteodată, Sage făcea dificilă această iubire. Nu accepta şi nu-şi exprima uşor iubirea. De parcă se temea să nu fie respinsă, o parte a ei rămînea mereu ascunsă. În privinţa asta, semăna din nou foarte mult cu Chase şi deloc cu Lucky, care deseori se lăsa dominat de emoţii puternice. - Ai vrea să mănînci ceva, draga mea? îşi întrebă Laurie fiica, nerezistînd impulsului de a o mîngîia drăgăstos pe păr. - Da, te rog, mamă, dacă nu te deranjez prea mult. Pentru o clipă îşi lipi obrazul de dosul palmei mamei ei. Apoi, parcă jenată de acest gest copilăresc, se retrase. - Hmm, prăjituri de Crăciun. - Da, replică Laurie, rîzînd în timp ce privea dezordinea din bucătărie. Pe Marcie au apucat-o durerile tocmai cînd mă pregăteam să le pun glazura. După cum vezi, am lăsat totul baltă şi am plecat în grabă. Le terminăm mîine. - Mi-ar plăcea să te ajut, spuse Sage, îmbrăţişînd-o rapid, înainte de a se aşeza la masă. - Îmi pare atît de rău că ţi-am întrerupt vacanţa cu Travis. Laurie puse o bucată de unt într-o tigaie şi începu să pregătească un sandviş cu brînză. - Nu-ţi face probleme. - Dar mă bucur că vei fi acasă mîine. - Şi eu. - Crăciunul nu ar mai fi acelaşi, dacă tu nu ai fi aici, vîrîndu-ţi nasul în toate cadourile. - Nu mi l-am vîrît niciodată! - Pe' dracu', nu. Lucky intră agale în bucătărie şi se aruncă pe un scaun. Îţi aminteşti de Crăciunul cînd eu şi Chase ţi-am desfăcut cadourile şi am pus înăuntru greieri morţi? Atunci ţi-ai dorit să nu-ţi fi băgat nasul în ele. - Păgînule. Sage aruncă cu un biscuit după el. Rînjind, Lucky îl prinse şi îl mîncă. - Şi eu îmi amintesc, spuse Pat. Era rezemat de dulapul din bucătărie, luînd pe ascuns din aluatul crud de prăjituri şi bînd cafea. Bud a trebuit să vă altoiască pe amîndoi chiar în seara de Crăciun. Şi nu i-a plăcut deloc că a fost obligat să o facă. Laurie, tu ai încercat să-l faci să se răzgîndească. - Deşi numai Dumnezeu ştie că aveau nevoie de pedeapsa pentru scamatoria lor. Unde e Devon, Lucky? - Mi-a spus să vă spun tuturor noapte bună. Era extenuată. - După cîte pozne mi-aţi făcut, tu şi Chase, mă mir că n-am ajuns o psihopată, remarcă Sage. - Eu cred că eşti. Ea aruncă după el cu un alt biscuit. De data asta, el îl aruncă înapoi. Ea aruncă încă unul. Şi pe ăsta i-l aruncă înapoi. În curînd, biscuiţii zburau prin bucătărie. - Copii! Sînteţi mai răi ca nişte mucoşi de trei ani. Încă rîdeau cînd Harlan intră prin uşa din spate ducînd valizele lui Sage. Ori de cîte ori îl vedea, indiferent cît de puţin sau mult timp trecuse de cînd îl văzuse ultima dată, Laurie era mereu puţin surprinsă de cît de atrăgător era tînărul Harlan Boyd. Judecînd obiectiv, credea că fiii ei sînt cei mai frumoşi bărbaţi din împrejurimi. Această opinie se datora numărului mare de domnişoare pe care le curtaseră înainte de a se îndrăgosti de actualele lor soţii. Iar la vîrsta lui, Pat era şi el un bărbat încă bine. Multe, femei din oraş- şi din împrejurimi erau foarte geloase datorită devotamentului lui pentru Laurie. Totuşi, Harlan era frumos ca un star de cinema. Cîţiva idoli îi puteau invidia trăsăturile perfecte ale feţei şi forma provocatoare a gurii. Iar ochii... O singură privire aruncată acelor ochi putea să facă pînă şi pe o bătrînă, ca ea, să-şi piardă răsuflarea. - Mulţumesc, Harlan, îi spuse ea. Pune jos valizele. Le vom duce sus mai tîrziu. Nu vrei să mănînci ceva? - Nu, mulţumesc. Îşi scoase pălăria udă şi îşi trecu degetele prin părul des, încîlcit. Doar nişte cafea, vă rog. Laurie îi turnă o ceaşcă. Cînd se întoarse pentru a i-o întinde, o surprinse pe Sage privindu-l cu o scîrbă aşa de mare, de parcă ar fi fost unul din greierii morţi puşi de fraţii ei în locul cadourilor de Crăciun. Ce-i drept, Harlan era cam necioplit cîteodată, dar era dezamăgită că Sage nu se arăta mai înţelegătoare faţă de el. Apoi îl văzu pe Harlan zîmbindu-i lui Sage şi făcîndu-i cu ochiul. Nu era de mirare că Sage era aşa de trufaşă. Greşise persoana dacă încerca să flirteze cu Sage. Dacă încăpăţînata ei fiică nu putea să ducă de nas un bărbat, aşa cum făcea cu Travis, nici nu o  interesa.  

Texas Chase de Sandra Brown Prolog     - Chase, te rog, hai să plecăm de aici. N-ar fi cazul s-o deranjăm. Vorbele şoptite trebuiră să pătrundă durerea şi narcoticele ca să ajungă până la ea. Totuşi reuşiră. Marcie Johns îşi deschise ochii umflaţi. Camera de spital era întunecată, dar lumina slabă a zilei care se strecură prin jaluzelele trase părea dureros de strălucitoare. Îi trebui un moment ca ochii să i se obişnuiască. Chase Tyler stătea lângă patul ei. Împreună cu el era fratele lui mai tânăr, Lucky, pe care ea îl recunoscu, deşi nu se întâlniseră niciodată. Chase se uita în jos spre ea cu intensitate, fără rezerve. Lucky părea neîncrezător. Deşi ea nu-şi dădea seama ce oră este, bănuia că este dimineaţa de după fatalul accident de maşină. Mai devreme, eficientul personal al spitalului o mutase de la terapie intensivă într-o rezervă obişnuită a Spitalului Metodist St. Luke. Fusese examinată de o echipă de medici, fiecare specializat în alt domeniu, şi fusese informată că rănile ei erau serioase, dar nu critice. Suferise o contuzie, un braţ şi clavicula îi erau fracturate şi suportase şocul. Era mulţumită că era în viaţă şi uşurată că prognoza privind însănătoşirea totală era pozitivă. Dar nimeni nu o menţionase pe Tanya. Din momentul în care îşi recăpătase cunoştinţa în sala de terapie intensivă, pusese mereu întrebări despre Tanya. În cele din urmă, îi spuseseră: Tanya Tyler murise în impactul din timpul coliziunii. Un student de la Politehnica din Texas, venit acasă în vacanţa de vară, a trecut peste un stop şi a lovit lateral maşina. Marcie avusese centura de siguranţă. Dar, şi aşa, fusese lovită de partea laterală, iar şocul o proiectase în sus şi înainte. Se lovise cu capul de parbriz, Avea faţa vânătă şi jupuită. Ambii ochi îi fuseseră foarte rău loviţi. Nasul şi buzele îi erau lovite şi umflate. Avea umărul în gips în aşa fel ca braţul fracturat, să stea ridicat. Impactul care o rănise pe ea atât de rău o omorâse pe loc pe soţia lui Chase. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Chase a suferit o schimbare fizică la fel de drastică în aspect ca şi rănile lui Marcie. Trăsăturile lui frumoase erau acum răvăşite de durere. Era zburlit, nebărbierit, cu ochii tulburi. Dacă nu l-ar fi cunoscut aproape de o viaţă, dacă faţa lui nu i-ar fi fost dragă dintotdeauna, Marcie ar fi fost în stare să nu-l recunoască.           Fusese angajată ca agent imobiliar al familiei Tyler, dar lucrase doar cu Tanya. Timp de câteva săptămânii, vizitaseră mai multe proprietăţi, dar entuziasmul lui Marcie faţă de o anume casă fusese contagios. Tanya se îndrăgostise de ea şi era dornică să vadă dacă părerea lui Chase va fi ca şi a ei. Chase Tyler şi Marcie Johns fuseseră colegi de şcoală timp de treisprezece ani, dar nu se mai văzuseră de ani de zile, până ieri, când ea şi Tanya veniseră pe neaşteptate la el la birou la Compania de Foraj Tyler. - „Gâsculiţa”! El se ridicase în picioare, dăduse ocol biroului ca să o salute cu o strângere de mână, apoi cu o îmbrăţişare mai puternică. - Bună, Chase, spusese ea, râzând la vechea poreclă. Îmi pare bine că te văd. - De, ce n-ai venit la nici una din întâlnirile clasei noastre? Arăţi fantastic, îi spuse el cu un zâmbet plin de încredere. - Nu-mi vine să cred că o strigi cu numele ăsta îngrozitor! Exclamase Tanya. - Nu te-ai simţit jignită, nu-i aşa? Întrebase Chase. - Desigur că nu. Dacă l-am putut suporta că adolescentă conştientă de sine şi sensibilă, îl pot suporta ca adult matur. Cât priveşte adunările clasei, am locuit la Houston mai mulţi ani, dar nu mi-a fost niciodată la îndemâna să particip la vreuna din acestea. El o privi aprobator de sus până jos. - Arăţi într-adevăr grozav, Marcie. Anii ţi-au fost mai mult decât favorabili. Au fost generoşi. Am auzit că afacerile îţi merg şi ele foarte bine. - Mulţumesc, într-adevăr, m-am bucurat să fiu independentă în afaceri. Conjunctura economică a făcut ca treaba să mai stagneze în ultimul an sau doi, dar mă menţin pe linia de plutire. - Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru, răspunse Chase cu bunăvoinţă. - A, dar am înţeles că aveţi de sărbătorit ceva foarte special. - I-am spus despre sarcină, îl informă Tanya. Şi ea m-a convins că, deşi bugetul nostru e cam limitat, ne putem permite o casă şi că acum e un moment excelent pentru cumpărat. Piaţa e a cumpărătorului acum, îi spusese ea, repetându-i ce-i spusese Marcie mai devreme. - Trebuie să întind mâna după carnetul meu de cecuri? Întrebase el tachinând-o. - Încă nu. Marcie şi cu mine vrem să vii să vezi casa pe care mi-a arătat-o ieri. Eu cred că e perfectă. Vrei să vii? - Cum, chiar acum? - Te rog. - Îmi pare rău, draga mea, dar nu pot, spusese Chase. Chipul animat al Tanyei se posomorâse. - Dacă ar fi fost altă dată, oricând, veneam, dar aştept un reprezentant de la compania de asigurări. Trebuia să fie aici imediat după masa de prânz, dar a sunat să-mi spună că o să mai întârzie. Trebuie să fiu aici când vine. Marcie îşi amintea că Tanya îi spusese: - Am citit în ziarul de dimineaţă că s-a clarificat acuzaţia aceea împotriva fratelui tău în legătură cu incendierea intenţionată. - Mai este şi vreo altă problemă, Chase? - Nu, spuse el, încurajator, strângând o mina a Tanyei între ale sale. Trebuie doar să trecem în revistă inventarul tuturor echipamentelor pe care le-am pierdut şi să discutăm pretenţiile noastre. Ea oftă deziluzionată. - Bine, poate mâine. - Sau poate azi, mai târziu, sugerase el. De ce nu v-aţi duce voi să mai vedeţi o dată casa şi, dacă încă vă place aşa mult, sunaţi-mă. Poate vin şi eu să vă întâlnesc acolo, după ce pleacă el. Bineînţeles, dacă tu, Marcie, eşti liberă. - Mi-am rezervat toată după-amiaza pentru Tanya şi pentru tine. Tanya, zâmbind din nou, îşi aruncase braţele în jurul lui Chase şi îl sărutase sănătos pe gură. - Te iubesc. Şi o să-ţi placă mult casa. Ţinând-o cu braţele de talie, el o strânsese tare. - Probabil că da, dar nu atât de tare cât te iubesc pe tine. Sună-mă mai târziu. Urmându-le la uşa de la intrare, le făcu semn cu mâna la plecare. Aceasta a fost ultima oară când Tanya şi Chase se văzuseră unul cu celălalt, se atinseseră, se sărutaseră. Marcie şi Tanya plecaseră fără el şi petrecuseră încă o oră plimbându-se prin casa goală. - Lui Chase o să-i placă, spusese Tanya în timp ce intrau într-o altă cameră spaţioasă. Emoţia ei fusese la fel de vie ca a unui copil care are un secret. Zâmbetul ei fusese atât de dulce. Ochii îi străluciseră de exuberanţa vieţii în general. Iar acum era moartă. Văzându-l pe soţul ei îndurerat, muşchii pieptului lui Marcie se contractară dureros în jurul inimii. - Chase, îmi pare rău, şopti ea. Atât de rău! Ea dorea să întindă mâna să-l atingă şi chiar încercase s-o facă, dar îşi dădu seama că braţul şi clavicula în gips îi erau de neclintit. Oare venise să o certe pentru că fusese o conducătoare auto neatentă? Oare arunca asupra ei vină accidentului? Era ea oare vinovată? - Noi... noi nici măcar nu l-am văzut. Vocea ei era subţire şi slabă şi nefamiliară chiar pentru propriile ei urechi. A fost doar... un zgomot şi... Chase se lăsă în scaunul de lângă patul ei. Abia de mai semăna cu bărbatul care fusese cu o zi înainte, înalt, cu o prezenţă impresionantă, părea acum încovoiat. Se părea că nişte linii fuseseră cioplite pe faţa lui peste noapte. Ochii lui cenuşii, intens, erau roşii. Nu numai că arătau goi, dar în spatele lor nu mai exista viaţă. Nu reflectau nici o lumină, de parcă el însuşi ar fi fost mort. - Vreau să ştiu despre Tanya. Vocea lui se sparse când îi rosti numele. Îşi drese aspru glasul. În ce stare de spirit era? Ce spunea? Care au fost ultimele ei cuvinte? Lucky mîrîi. - Chase, nu te chinui singur. Chase, nervos, împinse mâna pe care Lucky i-o pusese pe umăr. - Spune-mi, Marcie, ce făcea, ce spunea, când... când nenorocitul ăla a omorât-o? Lucky îşi lăsase fruntea pe o mână şi îşi masă tâmplele cu degetul mare şi cel mijlociu. Era vizibil la fel de necăjit că şi fratele lui. Familia Tyler era unită, întotdeauna se sprijineau, se apărau şi se protejau unul pe celălalt. Marcie înţelegea preocuparea lor faţă de Chase. Totodată, împărtăşea nevoia lui Chase de a şti cât mai mult despre ultimele momente ale vieţii tinerei lui soţii. - Tanya râdea, şopti Marcie. Medicamentele contra durerii îi încetineau vorba şi o făceau nesigură. Mintea ei avea dificultăţi în a găsi şi a rosti cuvintele corect, îşi simţea limba groasă şi prea mare pentru gura ei, Se lupta să scoată cuvintele, dar încerca foarte mult să se facă înţeleasă, pentru că ştia că Chase se va agăţa de fiecare vorbă pe care ea va reuşi să o pronunţe cu atenţie. - Vorbeam despre casă. Ea... ea era atât de emoţionată de... de casă. - Am să cumpăr casa aia. Chase se uită în sus spre Lucky, cu ochi sălbatici, ce priveau în gol. - Cumpără casa asta pentru mine, zise el. Ea şi-a dorit casa, aşa că o să o aibă. - Chase... - Cumpără casa aia afurisită! Urlă el. Vrei să faci atâta lucru pentru mine, te rog, fără să-mi aduci argumente? - Bine. Ieşirea lui sălbatică zgâria sistemul nervos traumatizat al lui Marcie. Ea se strânse în faţa acestui nou asalt împotriva trupului ei rănit. Totuşi, ea îl iertase deja. În felul lui, el fusese tot atât de traumatizat ca şi ea de acest accident. Pentru oricine care îi văzuse împreună pe Chase şi pe Tanya, era vizibil imediat că ei împărtăşeau o dragoste specială. Tanya îl adoră, iar el o îndrăgea pe Tanya care era însărcinată cu primul lor copil. Accidentul îi jefuise de două fiinţe iubite. - Exact când treceam... prin intersecţie, ea m-a întrebat ce culoare cred eu... O durere ascuţită îi trecu prin braţ, făcând-o să se strâmbe. Dorea foarte tare să închidă ochii, să se predea medicamentelor anestezice care i se, picurau în vene şi să-şi piardă cunoştinţa şi îngrijorarea care o însoţeau. Totuşi, mai mult decât asta, voia să-l ajute pe Chase să-şi uşureze durerea. Dacă discuţia despre Tanya îi putea uşura suferinţa, atunci acesta era lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putea face. Ea va continua să vorbească, atâta timp cât se va putea lupta cu propria ei stare neplăcută şi cu atracţia inconştienţei. - Ea m-a întrebat... În ce culoare ar putea vopsi dormitorul... copilului. Chase îşi acoperi faţa cu mâinile. - Iisuse. Lacrimile i se prelingeau printre degete şi îi alunecau pe mâini. Această dovadă tangibilă a durerii lui îi provocă lui Marcie o agonie mai mare decât brutalul impact al maşinii. - Chase, şopti ea răguşit, tu dai vina pe mine? Ţinându-şi mâinile la ochi, el dădu din cap. - Nu, Marcie, nu Dau vina pe Dumnezeu. El a ucis-o. El mi-a ucis copilul. De ce? De ce? Am iubit-o atât de mult. Am iubit-o... Izbucni în suspine. Lucky se mişcă spre el şi puse din nou o mina consolatoare pe umerii fratelui său care se cutremurau. Marcie observă lacrimi şi în ochii bărbatului mai, tânăr. El părea că se luptă cu propriile lui probleme care îi sfâşiau inima. Recent, Lucky intrase, în colimator fiind acuzat că a dat foc intenţionat unui garaj la Foraj Tyler. Acuzaţiile fuseseră retrase şi adevăraţii vinovaţi erau acum închişi, dar se pare că încercarea lăsase urme asupra lui. Ea căută să mai spună ceva, dar cuvintele de încurajare îi lipseau şi erau abstracte. Mintea ei ameţită nu le putea prinde. Nu avea importanţă, de fapt. Orice ar fi spus, ar fi sunat banal. Doamne, cum pot să-l ajut? Ea era o persoană supraeficientă, pentru care neajutorarea era o anatemă, incapacitatea ei de a-l ajuta o umplea de disperare. Se uita la creştetul capului lui aplecat, dorind să-l atingă, vrând să-l ţină şi să absoarbă în ea agonia lui. Exact înainte de a aluneca în inconştienţa binecuvântată, ea jură că, într-un fel, într-o bună zi, pe o cale oarecare, îi va reda din nou viaţa lui Chase Tyler.       1     - Avem un grup de tauri răi în seara asta, doamnelor şi domnilor, dar avem şi câţiva cowboy duri şi gata să-i călărească. Vocea nazală a prezentatorului reverberă în cavernoasa arenă a Coloseumului Wilt Rager din Fort Worth, Texas. - Opt secunde. Atâta trebuie să rămână un cowboy pe spatele taurului. Nu pare prea mult, dar sunt cele mai lungi secunde din câte vă puteţi închipui. Nu există nici un cowboy aici care să nu fie de acord cu asta. Da, domnilor. În lumea întrecerilor de rodeo, acesta este momentul cel mai dificil, cel mai periculos, cel mai emoţionant. De aceea, îl lăsăm tocmai la urmă. Marcie se uită la cei doi oaspeţi ai ei, bucuroasă că ei se distrau. Faptul că-i adusese la rodeo fusese o idee bună. Ce mijloc mai bun era de a-i introduce în Texasul pur şi nediluat? Era un fel de botez al focului. Prezentatorul spuse: - Primul nostru călăreţ pe taur provine din Park City, Utah, iar când nu călăreşte pe taurii lui Larry Shaker, îi place să schieze pe zăpadă. Doamnelor şi domnilor, el e un tânăr care caută cu adevărat emoţiile tari; va ieşi din boxa a treia pe Ciclonul Charlie! Călăreşte-l, Larry! Perechea din Massachussetts urmărea cu respiraţia tăiată taurul care ieşi în goană din boxă cu acel cowboy cocoţat precar pe spatele lui cocoşat. După câteva secunde, cowboy-ul schior din Utah se târa în ţarina ca să evite copitele taurului. De îndată ce reuşi să se ridice în picioare, alergă spre gard, îl sări şi lăsă pe seama celor doi clovni de rodeo să-l distragă pe taur, până alergă, prin poarta deschisă, afară din arenă. - N-am mai văzut aşa ceva, spuse uluită femeia. - Tinerii aceştia se antrenează ca să facă aşa ceva? Voi să ştie soţul ei. Marcie devenise abia de curând interesată de călăritul taurilor şi cunoştinţele ei erau încă sumare. - Da, aşa e. E nevoie de multă îndemânare, dar şi de multă şansă. - Ca de pildă? - De pildă, ce taur trage la sorţi un cowboy într-o anumită seară. - Unii sunt mai năbădăioşi decât alţii? Marcie zâmbi. - Toţi sunt crescuţi ca animale pentru rodeo, dar fiecare suferă schimbări în starea de spirit şi are anumite trăsături ale personalităţii. Atenţia le fusese atrasă spre altă boxă, unde taurul îşi pierduse deja răbdarea şi lovea atât de tare cu copitele, încât cowboy-ul avea dificultăţi să-i încalece. Femeia din Massachussetts urmărea îşi făcea vânt cu evantaiul, nervoasă. Soţul ei şedea ca vrăjit. - Doamnelor şi domnilor, se pare că următorul nostru cowboy o să aibă o treabă grea în seara asta, spuse prezentatorul. Vrea cineva să-i ia locul? După o pauză, chicoti: Ei, nu vă înghesuiţi să vă oferiţi toţi deodată. Dar acest cowboy nu se teme de un taur dur. De fapt, cu cât e mai greu călăritul, cu atât se pare că-i place mai mult. A participat la rodeo ani de zile, până s-a retras. A reluat treabă acum un an şi jumătate, fără să fie câtuşi de puţin intimidat de faptul că e cu zece ani mai în vârstă decât majoritatea cowboy-lor care călăresc pe tauri. Vine din estul Texasului. E cineva aici de prin Millon Point? Dacă da, atunci ţineţi-i pumnii tânărului din oraşul vostru, Chase Tyler, când iese din boxa numărul şapte pe El Dorado! - O, Doamne! Fără să-şi dea seama ce face, Marcie se ridică în picioare. Prezentatorul îşi ridicase vocea la un volum care îţi spărgea timpanele, când poarta se deschise şi taurul gri bălţat ieşi scuturându-şi spatele dintr-o parte în alta şi totodată aruncându-şi capul în stânga şi în dreapta. Marcie văzu pălăria de cowboy zburând de pe capul lui Chase şi aterizând pe pământ, sub copitele pulverizatoare ale taurului. El îşi ţinea braţul stâng liber în sus, aşa cum cerea regulamentul sportului. Acesta flutura incontrolabil, în timp ce taurul ţopăia. Tot trupul lui înalt îi săltă în sus, apoi căzu dur, înapoi, pe spinarea taurului. Îşi ţinea ambii genunchi ridicaţi şi spatele în unghi drept faţă de ambele părţi ale taurului, clătinându-se înapoi şi înainte, în sus şi în jos pe osul spinării. Mulţimea urla sălbatic, încurajându-l pe Chase să reziste. El a reuşit să-şi menţină poziţia circa cinci secunde, deşi lui Marcie i se păruseră cinci ani. Înainte de a suna cornul, animalul îşi lăsă capul atât de tare în jos, încât aproape atinse pământul, apoi îl ridică brusc în sus. Mişcarea fusese atât de puternică, încât Chase fu aruncat jos. El evită copitele, rostogolindu-se într-o parte. Un clovn, cu pantaloni foarte largi, ţinuţi cu bretele, interveni şi îl atinse pe taur pe bot, cu o crosă de baseball. Taurul fornăi, bătu din picior, iar clovnul se retrase, întorcându-se să se strâmbe la animal, dându-i cu tifla. Părea că totul e o glumă şi mulţimea râdea. Seriozitatea funcţiei clovnului deveni totuşi vizibilă în momentul când tactică a eşuat. Taurul se răsuci, lăsând să-i curgă picături uriaşe de bale înspumate din ambele părţi ale gurii; nările îi fremătau. Chase, cu spatele la taur, îşi ridică pălăria din ţărînă şi o scutură. Cineva strigă să-i atragă atenţia, dar nu la timp. Taurul se repezi la el, cu capul lăsat în jos, cu o greutate de peste o tonă. Chase se dădu într-o parte destul de repede pentru a evita, să fie străpuns de o pereche de coarne care arătau înspăimântător, dar o parte a capului taurului îl lovi în umăr şi fu trântit jos. Toată lumea din public rămase cu respiraţia tăiată, când perechea de copite din faţă ale taurului se lăsară direct pe pieptul lui Chase. Marcie ţipă, apoi îşi acoperi gura cu mâinile. Se uita îngrozită la Chase întins pe jos în ţărîna maroniu-roşcată, fiind în mod clar fără cunoştinţă.   Din nou apărură clovnii, precum şi doi călăreţi. Ei galopară spre taur. Fiecare dintre ei stătea ridicat în scări, aplecat mult peste şa, învârtind un lasou. Unul reuşi să prindă nodul de coarnele taurului şi să strângă bine funia, Calul, bine antrenat, galopă intrând pe poartă şi trăgând în urma lui taurul încăpăţânat, în timp ce un clovn curajos îl lovea în spate cu o mătură. Al doilea clovn îngenunchease în ţărînă, lîngă cowboy-ul rănit. Marcie se strecură peste mai multe perechi de gambe şi picioare, în graba ei de a ajunge la cel mai apropiat culoar de trecere. Brutal, ea îi împingea pe toţi cei care îi stăteau în cale, în timp ce alerga în jos. Când ajunse la nivelul inferior, îl apucă de braţ pe primul bărbat pe care-l văzu. - Hei, ce vrei... - Pe unde se ajunge... la locul pe unde ies ăştia? - Ei, cucoană, eşti beată? Lasă-mi braţul. - Grajdurile! Locul de unde ies cei care dau spectacolul. Unde se duc taurii când au terminat. - Pe acolo. Arătă cu mâna, apoi mormăi: Muiere nebună. Îşi croi drum prin mulţimea mişcătoare care cumpăra suveniruri. Prin sistemul de anunţuri pentru public, auzi prezentatorul spunând: - O să vă comunicăm starea lui Chase Tyler de îndată ce vom afla ceva, oameni buni. Fără să ţină seama de cuvintele „Numai pentru persoanele autorizate”, de pe uşa mare metalică, de dimensiuni industriale, ea intră brusc prin ea. Mirosul de paie şi gunoi de grajd era puternic-şi trecu pe lângă un şir de ţarcuri de vite. Respirând din greu pe gură, aproape se înăbuşi din cauza prafului, dar, văzând lumina rotitoare a unei ambulanţe în partea opusă a grajdului, alergă şi mai repede pe lângă ţarcuri. Ajungând în culoarul central, îşi făcu drum cu coatele printre privitorii curioşi, până ajunse în spaţiul liber şi îl văzu pe Chase zăcând inconştient pe o targă. Doi infirmieri se ocupau de el. Unul îi introducea un ac în vena din încheietura-cotului. Faţa lui Chase era nemişcată şi albă. - Nu! Ea se lăsă în genunchi lângă targă şi întinse mâna spre mâna lui inertă. - Chase! - Chase! - Înapoi, doamnă! Comandă unul dintre infirmieri. - Dar... - O să fie bine, dacă o să vă daţi deoparte din calea noastră. Fu apucată de braţe pe la – spate şi ridicată în picioare. Întorcându-se, văzu faţa grotescă a unuia dintre clovni, cel pe care-l văzuse aplecându-se deasupra lui Chase. - Cine eşti? Întrebă el. - O-prietenă. Ce-i cu el? Au spus ce are? El o privi cu suspiciune; era vizibil că nu se simţea în elementul ei. - Are, probabil, câteva coaste rupte, asta-i tot. I-a ieşit aerul din plămâni. - O să se facă bine? El scuipă tutun mestecat pe podeaua de ciment presărată cu paie. - Probabil, dar cred că n-o să se simtă prea bine o zi-două. Marcie era doar parţial uşurată, auzind diagnosticul clovnului. Nu era o părere profesională. De unde ştia el că Chase nu suferise leziuni interne? - N-ar fi trebuit să călărească în seara asta, spunea clovnul, în timp ce targa era ridicată în spatele ambulanţei, i-am zis că nu trebuia să se urce pe taur în situaţia lui. Bănuiesc că oricum n-avea importanţă. Taurul ăsta, El Dorado, e un fiu de căţea afurisit. Săptămâna trecută, la... - Ce situaţie? Întrebă ea, când el se uită la ea uimit, cu ochii aceia fardaţi cu alb. Ai spus „în situaţia lui”. În ce situaţie era Chase? - Era matol. - Vrei să spui că era beat? - Da, doamnă. Am avut o petrecere cam sălbatică aseară. - Chase nu-şi revenise de tot. Marcie nu aşteptă să audă mai mult. Se urcă în spatele ambulanţei exact când infirmierul era gata să închidă uşile. Reacţiona surprins şi cu un aer de autoritate. - Îmi pare rău, doamnă. Nu puteţi... - Ba pot. Acum trebuie să discutăm, în timp ce îl duceţi pe omul ăsta la spital. - Hei, ce se întâmpla? Strigă spre spate cel de al doilea infirmier. El era deja în scaunul şoferului, cu motorul pornit. Ajutorul lui văzu hotărârea lui Marcie şi se gândi că o controversă nu va face decât să se piardă un timp valoros. - Nimic, strigă el către coechipierul său. Pornim. Trânti uşile şi ambulanţa ieşi din grajdul coloseumului. - Îmi pare bine că aţi ajuns în siguranţă din nou, la hotel. Marcie, ţinând la ureche, cu umărul, receptorul telefonului, public, îşi masă tâmplele, în timp ce îşi cerea scuze domnului din Massachusetts. Pierduse probabil o vânzare, dar când îl văzuse pe Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă, oaspeţii ei îi pieriseră din minte. Într-adevăr, nici măcar nu-şi amintise de ei, până în urmă cu câteva minute, în timp ce măsura cu pasul coridorul spitalului. - Domnul Tyler e un prieten vechi de-al meu, explică ea. N-am ştiut că apare acest rodeo, până nu i s-a anunţat numele. Întrucât familia lui nu e aici, am avut sentimentul că trebuie să-l însoţesc la spital. Sper că înţelegeţi.   Mici nu-i păsa dacă înţelegeau sau nu. Dacă i-ar fi avut ca oaspeţi în seara asta pe preşedinte şi pe prima doamnă a ţării, ar fi făcut exact acelaşi lucru. După ce închise telefonul, se întoarse la camera surorilor şi întrebă pentru a nu ştiu câta oară dacă mai era vreo veste despre starea lui Chase. Sora se încruntă, iritată. - De îndată ce doctorul... A, iată-l, e aici acum. Uitându-se dincolo de umărul lui Marcie, ea zise: - Doamna aceasta aşteaptă informaţii despre domnul Taylor. - Tyler, corectă Marcie, întorcându-se să-l cunoască pe tânărul intern. Sunt Marcie Johns. - Phil Montoya, îşi dădură mina. Sunteţi o rudă? - Doar o prietenă bună. Domnul Tyler n-are familie la Fort Worth. Toţi locuiesc în Milton Point. - Hmm. Bine, în cele din urmă, şi-a revenit. A fost pocnit în cap destul de bine dar, din fericire, nu a suferit nimic grav. - Am văzut taurul aterizând pe pieptul lui. - Da, are câteva coaste rupte. - Asta poate fi periculos, nu-i aşa? - Doar dacă o coastă ruptă lezează un organ intern. Faţa lui Marcie deveni atât de palidă, încât chiar şi pistruii, pe care îi camufla atentă cu cosmetice, apărură contrastând puternic. Doctorul o linişti în grabă. - Din fericire, nici asta nu s-a întâmplat. Nu e nici o hemoragie internă. L-am legat strâns cu leucoplast. Se va simţi bine peste câteva zile, dar nu va fi prea vioi. Îi recomand, desigur, ca un timp să nu mai călărească pe tauri. - I-aţi spus asta? - Sigur că da. M-a înjurat. - Îmi pare rău. El ridică din umeri şi spuse afabil: - Sunt obişnuit cu aşa ceva. Aici e un spital local. Aici vin bolnavi psihic, dezaxaţi şi victime ale vânzătorilor de droguri. Suntem obişnuiţi cu violenţa verbală. - Pot să-l văd? - Doar câteva minute. N-are voie să vorbească. - N-am să vorbesc mult. - Tocmai i s-a administrat un calmant puternic, aşa că, probabil, va adormi curând, oricum. - Atunci, dacă nu vă deranjează, spuse Marcie cu blânde?e, aş vrea să stau peste noapte în camera lui. - O să fie bine îngrijit, spuse sora, înţepată, din spatele ei. Marcie rămase fermă pe poziţie. - Am permisiunea dumitale, doctore Montoya? El se trase de lobul urechii. Marcie îi aruncă o privire directă, care spunea clar că nu se va clinti de pe poziţie. Cumpărători, vânzători şi agenţi de închiriere trebuiseră să se confrunte cu această privire fixă, albastră. De nouă ori din zece, ei cedau în faţa ei. Mai devreme, în seara aceea, şi infirmierul Găsise că e greu să se certe cu ea. - Cred că n-o să-i facă nici un rău, spuse, în cele din urmă, internul. - Mulţumesc. - Menţineţi conversaţia la minimum. - Vă promit. În ce cameră e? Chase fusese plasat într-un salon cu două paturi, dar al doilea era gol. Marcie intră în cameră în vârful picioarelor, până ajunse lângă patul lui. Pentru prima oară după doi ani, Marcie îl privea pe Chase în faţă. Ultima oară când se uitase la el, poziţia lor fusese inversă. Ea zăcea în semiconştienţă pe un pat de spital, iar el stătuse alături, plângând din cauza morţii accidentale a soţiei sale. În timp ce rănile lui Marcie se vindecaseră şi era destul de bine ca să părăsească spitalul, Tanya Tyler fusese înmormântată. La câteva luni după aceea, Chase plecase din Milton Point. Într-o direcţie necunoscută. În oraş se zvonea că însoţea circuitul de rodeo, spre marea nemulţumire a familiei sale. Nu demult, Marcie se întâlnise întâmplător la magazin cu Devon, logodnica lui Lucky. După ce Marcie s-a prezentat, Devon îi confirmase zvonurile care circulau în legătură cu Chase. Loialitatea faţă de familie o împiedicase să discute cu cineva din afară problemele lui personale, dar Marcie citise printre rânduri în cele spuse. Erau aluzii cu privire la starea lui emoţională delicată şi la o problemă curentă cu băutura. - Laurie e înnebunită de îngrijorare pentru el, spusese Devon, referindu-se la mama lui Chase. Sage, sora lui Chase... - Da, o ştiu. - E plecată la universitate, aşa încât acasă, cu Laurie, am rămas doar eu şi cu Lucky. Ea are sentimentul că Chase fuge de durerea să în legătură cu Tanya, în loc să-i facă faţă şi să încerce să se lupte cu ea. Chase lăsase şi afacerea de familie în mâinile fratelui lui mai tânăr care, dacă zvonurile erau credibile, avea dificultăţi ca să o menţină solvabilă. Afacerile cu petrolul nu mergeau prea bine în continuare. Întrucât Compania de Foraj Tyler depindea de o economie sănătoasă a petrolului, compania bătuse pasul pe loc, fiind aproape de faliment, de câ?iva ani deja. Marcie îi pusese lui De von întrebarea care nu-i ieşea niciodată din minte: - Mă învinovăţeşte pe mine pentru accident? Devon îi apăsase braţul, încurajator: - Niciodată. Nu-ţi luă asupra ta o asemenea vinovăţie! Chase se ceartă cu soarta, nu cu tine. Dar acum, când Marcie se uita la faţa lui, care arăta frământata chiar şi în repaos, se întreba totuşi dacă nu cumva el o consideră responsabilă de moartea iubitei lui, Tanya. - Chase, şopti ea îndurerată. El nu se mişcă, iar respiraţia lui era adâncă şi egală, arătând că medicamentul ce i se administrase intravenos acţiona. Satisfăcându-şi dorinţa pe care o simţise când zăcuse în dureri pe propriul ei pat de spital, Marcie îşi trecu bucuroasă degetele prin părul lui negru, îndepărtând şuviţele rebele care îi căzuseră peste fruntea umedă. Deşi arăta îmbătrânit, el tot era bărbatul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată. La fel gândise din prima zi de grădiniţă. Îşi amintea clar când domnişoara Kincannon îi chemase să se prezinte restului clasei şi cât de mândru se ridicase şi îşi spusese numele. Marcie fusese uluită. În toţi anii de atunci încolo, nu se schimbase nimic. Băieţelul neastâmpărat, cu părul negru, cu ochii-gri deschis, care avusese calităţi deosebite de conducător şi succese atletice, devenise un adevărat bărbat. Pe faţa lui se vedea forţa iar bărbia pătrată vădea o mândrie încăpă?ânată, aproape beligerantă, lucru inerent, pe cât se pare, bărbaţilor din familia Tyler. Ei erau cunoscuţi pentru temperamentul lor iute şi pentru dorinţa de a-şi apăra punctul de vedere. Acum, maxilarul inferior al lui Chase avea o vânătaie de un roşu închis. Marcie se cutremură, gândindu-se cât de aproape fusese să i se sfărâme ţeasta. Stând în picioare, Chase Tyler îi depăşea pe majoritatea bărbaţilor cu câ?iva centimetri, chiar şi pe cei consideraţi înalţi după standarde normale. Avea umerii laţi. Marcie se minuna acum de lărgimea lor. Erau goi, la fel ca şi pieptul lui. Partea de sus fusese lăsată nerasă, iar ea-rămase uimită de abundenţa de păr negru, uşor ondulat, care îl acoperea. Leucoplastul lat care îi strângea coastele fisurate se oprea exact sub sfârcuri. Marcie se surprinse uitându-se fix la ele, vrăjită că le vedea destinse. Gândindu-se că poate îi era frig, ea întinse mâna şi îi trase-învelitoarea până sub bărbie. - Aoleu, a murit? Ţipătul o sperie pe Marcie atât de rău, că scăpă învelitoarea şi se răsuci brusc. O femeie tânără stătea chiar pe pragul uşii. Îşi ţinea mâna, îngreunată de bijuterii false şi cu unghii artificiale neobişnuit de lungi, peste sinii care se luptau să se elibereze dintr-o bluză strâmta, cu decolteu mare. Pe umeri avea o haină ieftină din imitaţie de blană. Haina era mai lungă decât fusta, care îi, venea doar până la mijlocul pulpei. Chase gemu în somn şi îşi mişcă picioarele sub învelitoare. - Linişte! Şopti Marcie. Ai să-l trezeşti. Cine eşti? Ce doreşti? - N-a murit? Întrebă fata. Într-un mod pe care Marcie îl considera incredibil de prostesc, femeia clipi de câteva ori din ochii ei mari, rotunzi. Asta nu era o treabă uşoară, având în vedere că genele ei erau încărcate cu un rimel la fel de negru şi gros ca şi bitumul de pe străzi. - Nu, nu e mort. Dar e rău lovit. Ea o analiză pe fată, din vârful părului ei argintiu, tapat, până în vârful ghetelor argintii împodobite cu pietre. - Eşti o prietenă a lui Chase? - Într-un fel. Îşi scoase blana sintetică. Trebuia să ne întâlnim la barul unde se duc toţi, după rodeo. M-am supărat că nu venea, dar apoi Pete - ştii, clovnul - a zis că Chase a fost călcat în picioare de un taur. Aşa că m-am gândit că ar trebui să vin să văd ce-i cu el, dacă e în regulă, înţelegi. - Înţeleg. - Au spus ce are? - Are câteva coaste rupte, dar o să se facă bine. - A, asta-i bine. Privirea ei trecu de la silueta culcată pe pat, la Marcie. Tu cine eşti? - Eu sunt... sunt nevasta lui. Marcie nu era sigură ce o împinsese să spună o asemenea minciună îndrăzneaţă. Probabil pentru că trebuia să o sperie pe femeie făcând-o să plece repede. Ea era sigură că, în zilele lui mai sănătoase şi treze, Chase n-ar fi avut nimic de-a face cu o târâtură ca aceasta. Situaţia lui matrimonială nu-i frângea inima fetei, cu siguranţă. O provoca doar. Ea îşi puse un pumn în şold. - Fiul ăsta de căţea. Ştii ce, nu mi-a zis niciodată că-i însurat, e-n regulă? Voiam să mă distrez, asta-i tot. Nimic serios. Cu toate că-i cam aiurit, e bărbat bine, ştii doar! Când l-am întâlnit prima oară, am crezut că-i un drogat, vreau să zic că nu vorbea şi nu făcea nimic. P-ormă m-am gândit: „Ei, ce naiba? Nu e un butoi de veselie, dar măcar e frumos”. Zic zău lui Dumnezeu, ne-am culcat doar de trei ori şi întotdeauna sex obişnuit. Nimic special, ştii? Vreau să zic, nu tu poziţii, sau mai ştiu eu ce altceva. Fie vorba-ntre noi, adăugă ea, scăzând vocea, n-a fost prea grozav. A fost beat de fiece dată. După cum bine ştii, are un echipament impresionant, dar... Marcie avea gura uscată. Îşi adună rezervele de calm pe care nu ştia că le avea. - Cred că ar fi mai bine să pleci acum, Chase are nevoie de odihnă. - Sigur, înţeleg, spuse ea amabil, punându-şi din nou blana. - Te rog, spune-le prietenilor lui că o să se facă bine, deşi s-ar putea ca activitatea lui la rodeo să se fi sfârşit. Cel puţin pentru un timp. - Asta îmi aminteşte, spuse fata, că Pete a zis să i comunic că pleacă mâine cu rulota la Calgary. De acolo este el, ştii? Mi se pare că-i pe undeva în Canada, dar întotdeauna am crezut că numele ăsta are vreo legătură cu Biblia. Ea ridică din umeri, aproape scoţându-şi sânii din decolteul bogat al bluzei. Oricum, Pete vrea să ştie ce să facă cu lucrurile lui Chase. Marcie dădu din cap, încercând să înţeleagă sporovăiala fără sens a femeii. - Presupun că aţi putea să i le expediaţi acasă. - Bine. Care-i adresa? Am să i-o dau lui Pete: - Nu sunt... Marcie se opri, înainte de a se prinde în cursa propriei sale minciuni. - Dacă mă gândesc mai bine, te rog să-i spui lui Pete să lase totul la oficialităţile de la coloseum. Am să iau eu mâine lucrurile lui Chase. - Bine, am să-i zic. Atunci, la bună vedere. Uite, cheile lui Chase. Camioneta, lui e parcată la coloseum. Îi aruncă cheile lui Marcie. - Mulţumesc. Marcie se aruncă să le prindă, înainte că lanţul, cu chei să ajungă în poala vulnerabilă a lui Chase. – Îmi pare cu adevărat rău, ştii, că m-am culcat cu soţul tău. Nu mi-a zis niciodată că-i însurat. Bărbaţii! Toţi sunt nişte bastarzi, ştii asta! Lui Marcie nu-i venea să creadă că femeia existase în realitate şi rămase uitându-se la uşă câteva momente, după ce aceasta se închisese în urma ei. Oare Chase ajunsese să se întâlnească cu asemenea femei ca să-şi înlăture singurătatea şi disperarea provocate de moartea Tanyei? Se pedepsea el oare pentru moartea ei coborându-se cât putea mai jos? Marcie se duse la dulapul îngust şi puse lanţul de chei pe raft, lingă mănuşile de antilopă pe care le purtase când fusese aruncat de pe taur. Şi pălăria lui mototolită era tot acolo. Observă o pereche de ghete vechi de cowboy, pe podeaua dulapului. Hainele lui fuseseră atârnate pe puţinele umeraşe existente. Cămaşa albastră era murdară de pământ. Numărul lui de concurs mai era prins pe ea. Jeanşii decoloraţi erau plini de praf. La fel era şi fularul pe care-l avusese legat la gât. Ea atinse apărători le de piele şi îşi aminti cum fâlfâiau pe lângă picioarele lui, în timp ce el era aruncat în sus şi în jos, pe spinarea groasă a taurului. Amintirea aceasta o făcu să se cutremure. Închise uşa dulapului având în faţa ochilor imaginea lui Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă. Întorcându-se la pat, văzu mâna lui mişcându-se neliniştită peste bandajul strâns din jurul toracelui. Temându-se să nu-şi facă vreun rău, ea îi prinse mâna şi i-o trase în-jos, într-o parte, aşezându-i-o lîngă şold şi ţinând-o acolo. El deschise încet ochii. Vizibil dezorientat, clipi de câteva ori, încercând să se limpezească şi să-şi amintească unde se afla. Apoi, păru să o recunoască. Pentru a-l linişti, ea îşi strânse tare degetele în jurul degetelor lui. El încercă să vorbească, dar un singur cuvânt ieşi, nefiind nimic altceva decât un cârâit slab. Totuşi, ea recunoscu în acesta porecla ce i-o dădea el pe vremuri. Înainte de a intra din nou în uitare, el spusese: – Gâsculiţa? A doua zi dimineaţă, când Marcie intră în camera de spital, el îi făcea scandal unei infirmiere. Renunţă la invective cât timp o măsură pe Marcie, apoi îşi reluă protestele. - Îmbrăca? Domnule Tyler, nu poţi să pleci! - Zău? Ia să vezi. Era momentul să intervină. Marcie zise: - Poate că, după ce va bea o ceaşcă de cafea, domnul Tyler va avea mai mult chef să se bărbierească. Infirmiera înţelese sugestia subtilă că trebuie să plece. Cu un fâsâit de poliester-alb şi în scârţiitul tocurilor de cauciuc, ea dispăru. Marcie rămase singură cu Chase. Faţa lui era la fel de întunecată ca un nor înainte de furtună. Dar nu din cauza bărbii crescute sau a vânătăii de pe maxilar. - Am crezut că te-am visat, zise el. - Nu. După cum vezi, sunt aici în realitate în carne şi oase. - Dar ce naiba caută aici carnea şi oasele tale? Ea îi turnă o ceaşcă de cafea dintr-un termos şi o duse cu tava portabilă spre el, ghicind corect că o bea amară. Absent, el luă ceaşca şi sorbi din ea. - Ei? - Ei bine, printr-o coincidenţă, spuse Marcie, am fost aseară la rodeo când ai dansat cu taurul acela. - Ce făceai la Fort Worth, în primul rând? - Aveam nişte clienţi. O pereche se muta aici din nord-est. Vor locui în Fort Worth, dar caută o proprietate la lac, lingă Milion Point, ca loc de retragere la sfârşit de săptămână. Am venit ieri aici ca să-i îmbunez. Aseară i-am tratat cu o cină mexicană, apoi, ca să-i distrez, i-am dus la rodeo. Am fost expuşi la ceva mai multe emoţii decât m-am aşteptat. - O emoţie pe minut, mormăi el strâmbându-se, când încercă să găsească o poziţie mai confortabilă, sprijinit de pernele adunate în spatele lui. - Mai ai dureri? - Nu, mă simt minunat. Linia albă din jurul buzelor lui spunea altceva, dar ea nu ripostă. - Asta explică ce căutai la rodeo. Dar ce făceai aici? La spital? - Te cunosc de multă vreme, Chase. Nu era nimeni aici ca să aibă grijă de tine. Familia ta nu m-ar fi iertat niciodată dacă n-aş fi venit cu tine la spital. Şi nici eu nu mi-aş fi iertat-o niciodată. El puse jos ceaşca de cafea goală. - Tu erai aseară aia care mă strângea de mină? Ea dădu din cap. Chase se uită în altă parte. Credeam... credeam... Oftă adânc, ceea ce îl făcu să se strâmbe din nou. O nebunie. - Ai crezut că era Tanya? La rostirea numelui ei, ochii lui se aţintiră din nou spre ai lui Marcie. Ea era uşurată. Nu mai trebuia să se teamă să rostească tare, pentru prima oară, numele soţiei lui decedate. Acum îi ieşise din gură, La fel ca atunci când te arunci de la trambulina mare în apă, primă oară e cel mai greu. După aceea, devine mai uşor. Dar, văzând durerea din ochii lui, de parcă ar fi fost înţepat cu un ac mortal, Marcie se întrebă dacă Chase va trece vreodată peste moartea tragică a Tanyei. - Mai vrei puţină cafea? - Nu. Ce aş vrea, anunţă el, e un pahar de băutură. Deşi nu era o chestiune de râs, Marcie o trată ca pe o glumă. - La ora opt dimineaţa? - Am început-o şi mai devreme, mormăi el. Vrei să mă duci cu maşina undeva să-mi iau o sticlă? - Bineînţeles că nu! - Atunci, o să trebuiască să chem pe altcineva. Depăşind cu mult pragul durerii, întinse mâna spre telefonul de pe noptieră. - Dacă vrei să-l chemi pe Pete, clovnul, n-o să ai nici un rezultat. Pleacă azi la Calgary. Chase îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la ea. - De unde ştii? - O prietenă de-a ta mi-a spus. A venit aici aseară să se intereseze de ce n-ai apărut la întâlnirea de după rodeo. Avea păr lung. Sâni mari. Nu i-am aflat numele. - E-n regulă. Nici eu nu-l ştiu, recunoscu el. Marcie nu spuse nimic. El îi studie un moment faţa Calmă. - Cum, nu-mi ţii nici o predică? - Din partea mea, nu. El mirii. - Aş dori să vorbeşti cu familia mea despre predici. Lor le place să ţină predici. Toţi vor să mă salveze pe mine de mine însumi. Eu vreau al naibii doar să fiu lăsat în pace. - Ei te iubesc. - E viaţa mea! Exclamă el cu furie. Când o să termine vreunul din ei să-mi spună cum s-o trăiesc? Mai cu seamă Lucky. Râse zgomotos, în bătaie de joc. Până la apariţia lui Devon, avea cel mai ocupat prohab din estul Texasului. Împungea orice mişca şi probabil câteva care nu mişcau. Acum e al naibii de principial, îmi face greaţă. - Dar bănuiesc că... prohabul lui e la fel de ocupat ca înainte. Vorbele astea îl făcură să-şi readucă privirea la ea. De câte ori o văd pe Devon, e zâmbitoare. Atitudinea ei serioasă nu era în concordanţă cu tema obscenă. În această lumină, lui îi fu greu să rămână furios. Deşi încruntarea rămase la locul ei, un zâmbet trecător îi ridică un colţ al buzelor. - Eşti cumsecade, Gîsculiţo. Cu adevărat o bună camaradă. Ea îşi dădu ochii peste cap. - Asta-i ambiţia secretă a oricărei femei. - Am înţeles în felul ăsta să-ţi fac un compliment. - Atunci, mulţumesc. - Cât timp mai suntem în relaţii bune, de ce nu-ţi foloseşti supercreierul tău ca să faci un lucru inteligent, lăsându-mă acolo unde m-ai găsit? - Ce fel de prietenă aş fi, dacă te-aş părăsi la nevoie? - Tocmai pentru că am fost întotdeauna prieteni, îţi cer să pleci. Dacă rămâi prea mult pe aici, s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat îngrozitor. Ceva de care mi-ar părea rău. - Ca, de pildă? Întrebă ea cu un râs uşor. - Sunt în stare să fac să devenim duşmani. Expresia ei deveni serioasă. - Niciodată, Chase. El mormăi indiferent. - Spui că Pete se îndreaptă spre casă? - Aşa-i. - Are toate lucrurile mele în rulota lui. - Am avut eu grijă de ele. Luă o cremă de ouă de pe tava de lângă pat şi îi scoase capacul de staniol. - A lăsat totul în coloseum, în drum, când a ieşit din oraş azi-dimineaţă devreme; am luat eu totul de acolo. Fără să-şi dea seama ce face, el deschise gura când ea îl hrăni cu o linguriţă de cremă. - Te-ai obosit atâta pentru mine? - N-a fost nici o oboseală. - Ai sunat la familia mea? - Nu. Am vrut să te întreb pe tine, mai întâi. - Nu-i suna. - Eşti sigur că asta doreşti? - Absolut. - Vor dori să ştie, Chase. - Vor afla destul de curând. Atunci, au să facă o problemă din asta. Oricum, aşa ar şi trebui. Puteai să fii ucis. - Şi asta ar fi fost o mare tragedie, nu-i aşa? Întrebă el sarcastic. Ea se opri cu linguriţa în cremă.. – Da. Ar fi fost. El părea gata să argumenteze chestiunea, dar întoarse capul şi, cu plictiseală, împinse tava de la pat. - Uite, Marcie, apreciez... - Ce s-a întâmplat cu Gâsculiţă? Primiseră încoronate regine de „Bun venit acasă!” şi de ziua Sfântului Valentin; în acest timp, ea primise premii pentru realizări deosebite la învăţătură. Părinţii ei îi spuseseră că acestea erau mult mai importante decât câştigarea unor concursuri de popularitate, dar Marcie era destul de deşteaptă să înţeleagă realitatea. Ea ar fi schimbat toate certificatele de merit pe o singură coroniţă cu piatră de Rhin şi un sărut de încoronare de la preşedintele clasei, Chase Tyler. Puţini îşi dădeau seama că eleva cea mai bună din clasa lor aspira la cu totul altceva decât la recunoaşterea meritelor ei şcolare. Într-adevăr, cine s-ar fi gândit măcar la aşa ceva? Gâsculiţa era Gâsculiţa şi nimeni nu se gândise altfel la ea, decât apreciind-o cât era de deşteaptă. Totuşi, Chase făcea acum acest lucru. Analizându-i aspectul, zise: - Numele de Gâsculiţa nu i se mai potriveşte unei doamne prezentabile, ca tine. - Mulţumesc. - Cu plăcere. Acum, după cum spuneam... - Mă alungi. Chase îşi trecu mâna prin părul răvăşit. - Nu că n-aş aprecia tot ce ai făcut, Marcie, dimpotrivă. - Doar că vrei să fii lăsat singur. - Ai dreptate, aşa-i. - Ca să te scalzi în nefericirea ta. - Iar ai dreptate. Acum, dacă nu eşti pregătită să stai acolo în timp mă dau jos din acest pat, cu nimic altceva pe mine în afară de bandajul din jurul coastelor, îţi sugerez să ne luăm rămas bun şi să pleci. - Nu vorbeşti serios când spui că vrei să pleci din spital! - Ba da. - Dar nici nu te-a văzut doctorul, în dimineaţa asta. - N-am nevoie de el, ca să-mi spună că am câteva coaste rupte. N-am nimic ce nu se poate vindeca într-o zi sau două de stat în pat. Aş prefera să-mi petrec acest timp în altă parte, undeva unde whisky-ul nu e atât de rar. Se ridică în fund. Durerea îi tăie răsuflarea. Îi dădură lacrimile. Făcu o faţă îngrozitoare, scrâşnind din dinţi, până când trecu ce era mai rău. - Cum ai să ajungi în acea „altă parte”? Întrebă ea. Nu poţi conduce în situaţia ta. - O să mă descurc. - Şi probabil că o să te ucizi, cu ocazia asta. - Poate ar trebui să iau o lecţie de conducere prudentă de la tine. El n-ar fi putut face sau spune altceva care s-o fi durut mai mult. Aproape că se îndoi ferindu-se de asaltul vorbelor lui aspre. Sângele i se scurse din cap atât de repede, încât simţi că leşină. În secunda în care vorbele îi ieşiră din gură, capul lui Chase îi căzu în faţă, până când bărbia învineţită i se sprijini de piept. Mormăi un şir de ocări. În afară de acestea, tăcerea din cameră era destul de palpabilă că să o tăi cu cuţitul. În cele din urmă, îşi înălţă capul. - Îmi pare rău, Marcie. Ea îşi strângea şi desfăcea mâinile, nervoasă, în timp ce se uită în spaţiu fără să vadă. - Mă întrebam dacă mă învinovăţeşti pe mine de accident. - Nu, jur că nu. - Poate că nu în mod conştient. Dar în sinea ta... - Deloc. A fost o vorbă negândită, stupidă. Ţi-am spus că o să devenim duşmani. Eu nu pot... Ridică o mână, în semn de neajutorare. Uneori, devin atât de furios din cauza asta, încât devin rău şi fac o victimă din oricine se întîmplă să fie în jurul meu în acel moment. De aceea, nu sunt o tovărăşie prea bună. Tocmai de asta vreau să fiu lăsat în pace. Durerea lui emoţională era atât de vizibilă în goliciunea ei, încât îi era uşor să-l ierte că se repezise la ea. Era ca un animal rănit, hăituit, care nu lăsa pe nimeni să se apropie suficient ca să-l ajute. Căci, în cei doi ani de la moartea Tanyei, el îşi tot lingea rănile. Dar ele nu se vindecaseră încă. Lăsat singur, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Rănile se vor coace şi se vor adânci. Chase nu mai era capabil să se ajute singur. - Insişti să părăseşti acest spital? - Da, zise el. Chiar de-ar fi să mă târăsc. - Atunci, lasă-mă să te conduc până acasă, la Milton Point. - Uită de aşa ceva. - Fii raţional, Chase. Unde o să te duci? Doar dacă locuiai cu clovnul acela, dar el a plecat în Canada. Unde ai să te duci? - Care ar putea sau nu să te îngrijească aşa cum trebuie. Ea se apropie şi îşi puse mâna pe umărul lui gol. Chase, lasă-mă să te conduc la Milton Point. Cu fălcile strânse, el zise: - Nu vreau să mă duc acasă. Ceea ce el nu ştia era că Marcie putea fi la fel de încăpăţânată ca şi el. Personalitatea ei avea o trăsătură de inflexibilitate pe care puţini o sesizau vreodată, pentru că o exercită atunci când nu avea o alternativă. - Atunci, am să-l sun pe Lucky şi am să discut cu el ce trebuie să fac cu tine. - Pe naiba o să-l suni, urlă el. Se dădu jos din pat, clătinându-se din cauza slăbiciunii, când atinse podeaua cu picioarele. Nu-mi amesteca familia în treaba asta. Am să mă descurc bine şi singur. - Da, sigur. Abia te poţi ţine pe picioare. Scrâşnind din dinţi de durere, el zise: - Te rog, pleacă şi lasă-mă singur. Marcie se ridică, dreaptă. - N-am venit să aduc în discuţie un subiect atât de delicat, Chase, dar nu-mi dai posibilitatea de a alege. Este problema banilor. Lucrul acesta îl luă prin surprindere. Un moment, el o privi alb, apoi, încruntându-se, mormăi: - Bani? Ce bani? - Banii necesari ca să fii primit în acest spital şi să fii tratat. M-am gândit că n-ai vrea să fii primit ca un pacient fără bani, de-pomană, aşa încât am plătit totul. - Ce-ai făcut? - N-ai avut nici o asigurare de sănătate în portofel. N-am găsit acolo nici o sumă semnificativă de bani, aşa că am achitat nota de plată. El îşi muşcă buza de jos, agitaţia fiind vizibilă. - Taxa de participare a fost de câteva sute de dolari, dar, dacă nu aş fi depus-o, n-aş fi putut călări la rodeo; nu am prea avut bani lichizi. - Atunci, ai avut noroc că m-am aflat pe aproape. - O să-ţi recapeţi banii. - Asta aşa e, o să-i recapăt, De îndată ce ajungem la Milton Point, poţi să-i scoţi din contul tău din bancă sau să-i împrumuţi de la fratele tău. - Marcie, zise el, gata să se certe. - N-am să te las în plata Domnului, Chase, Din unele surse care te cunosc bine, ai băut cam prea mult. Cum să se vindece trupul tău, dacă nu te îngrijeşti mai bine? - Nici nu-mi pasă dacă se vindecă sau nu. - Mie îmi pasă. - De ce? - Pentru că vreau înapoi cei cinci sute şaptezeci şi trei de dolari şi şaizeci şi doi de cenţi ai mei. După ce spuse asta, se îndreptă spre uşă şi o deschise. - Am să trimit o infirmieră să te ajute să te îmbraci. Ea îşi lăsă ochii în jos spre un anumit loc, amintindu-i că era într-adevăr gol, în afara bandajului alb din jurul toracelui. - Ce-i cu camioneta mea? Marcie era cu ochii pe şosea. Grindina cădea o dată cu ploaia. - Am avut grijă de asta. - O s-o remorcăm sau cum facem? El refuzase să stea culcat pe canapeaua din spate a maşinii, aşa cum sugerase ea. Dar de când părăsiseră spitalul el ţinuse capul lăsat pe rezemătoare. Maşina ei era încăpătoare şi elegantă pentru că ducea clienţii cu ea în diverse locuri. La radioul stereo cânta o muzică blândă. Încălzirea era controlată de un termostat. Chase era înconjurat cu tot confortul posibil. Stătuse mereu cu ochii închişi, deşi nu dormea. Trecuse doar o jumătate de oră din drumul de două ore şi jumătate cu maşina. Aglomeraţia orelor de dimineaţă se terminase, dar vremea, care se strica tot mai mult, făcea conducerea dificilă. Precipitaţiile crescuseră, formând un amestec periculos de ploaie şi gheaţă care adesea perturba nordul Texasului, în ianuarie şi februarie. Expoziţia de animale şi rodeo-ul de la Fort Worth păreau întotdeauna să te anunţe. Marcie era cu ochii lipiţi de pavaj, exact în faţa ornamentului de pe capotă şi ţinea strâns, cu disperare, volanul, în timp ce păstra o viteză minimă, navigând prin labirintul de şosele care încercuiau oraşul Dallas. Din nefericire, ele intersectau drumul dintre punctul lor de plecare şi destinaţie. - Am angajat pe cineva să ducă maşina ta la Milton Point în cursul săptămânii, răspunse ea la Întrebarea lui Chase. Când o să poţi să conduci, ea va fi deja acolo. - Tu ai angajat pe cineva să conducă maşina mea? Îhî, replică ea, concentrându-se la camionul care vâjâi pe lângă ea cu o viteză care o făcu să scrâşnească din dinţi. - Tot competentă eşti, nu-i aşa? - Felul în care o spui, mă face să cred că nu intenţionai să-mi faci un compliment. - A, îţi admir competenţa. Doar că majoritatea bărbaţilor sunt intimidaţi de femeile independente, foarte realizate. Îşi răsuci capul pe pernă, aşa ca să o poată privi. - De asta nu te-ai măritat niciodată? N-ai putut să-ţi găseşti egalul în departamentul inteligenţă?

Texas Lucky de Sandra Brown 1     Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. În loc de răspuns, Lucky scoase doar un mîrîit. Întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela”, cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar”. O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. În momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. - De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. - A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. - Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p’aci. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. - Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. - Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. Înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolphins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. În seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum, Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. Încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. Încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua, cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse” sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. - Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. - Eu nu caut scandal. - Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. - Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. - Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele lui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeului vecin. Îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. - Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. - A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat liber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. - Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să-şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechilibrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. - Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîinile în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. - Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. - Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. - Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. În cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. - Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. - Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. Ce... - Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. În unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîinile în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: - La dracu !  

22 Indigo Place de Sandra Brown Motocicleta ţîşni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strîns cheia. - Sînteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul. - Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac? El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate. - Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii. Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer. Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată.   Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze: - Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că... - Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană. Pentru cîteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvînt. - De... de unde mă cunoaşteţi? Rîsul lui, gros şi gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuşi, de speriat, o făcu să simtă fiori prin şira spinării. El ajunsese la uşă şi acum se afla la acelaşi nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre. - Ei, nu fi modestă, domnişoară Laura. Toată lumea o cunoaşte pe cea mai frumoasă fetiţă bogată din Gregory, Georgia. Ea observă cîteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu. Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă şi uşor ironică. Apoi s-a simţit jignită de aluzia făcută la bogăţia familiei sale. Menţionarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust şi demonstra că el nu avea nici un fel de maniere şi foarte puţină, dacă avea vreun pic, consideraţie faţă de convenţii. Şi, în sfîrşit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcînd-o să meargă cu spatele, pînă cînd oasele i se lipiră de uşa din lemn de la intrare.   Bărbatul stătea atît de aproape încît Laura îi putea simţi căldura trupului şi mirosi colonia. Puţini oameni aveau tupeul să îi aţină calea, cu atît mai puţin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc  impertinenţa acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviinţe. Cine se credea, oare? - Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsînd să se înţeleagă că dorea ca lucrurile să rămînă aşa. Dacă vă interesează să vedeţi, casa, vă rog să o aşteptaţi pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătînd spre canapeaua din răchită. Obişnuieşte să îşi respecte întîlnirile, aşa că sînt sigură că nu va mai întîrzia mult. Acum vă rog să mă scuzaţi, zise ea şi îi întoarse spatele brusc pentru a descuia uşa. Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decît speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenţie criminală şi-ar fi pus-o în aplicare pînă atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanţă între ei. Potrivi cheia în broască mulţumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bîjbîie prea mult din cauza întunericului. Descuie şi deschise uşa. De cum intră, căută repede întrerupătorul şi aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos spaţiate şi agăţate de lanţuri lungi de alamă care atîrnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Cînd se întoarse să închidă uşa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase pînă în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu. - James Paden, şopti ea răguşit. El zîmbi. Dar cînd o făcu, zîmbetul îi ridică puţin colţurile gurii triste şi senzuale, făcîndu-l să pară cît se poate de îngîmfat. Îşi agăţă degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul uşii şi spuse: - Deci mă mai ţii minte. Dacă îl mai ţinea minte? Bineînţeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămîneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva. Şi, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din cîţi cunoştea care plecase din oraş. - Ce cauţi aici? - Pofteşte-mă înăuntru şi o să-ţi spun. Sau tot n-am voie să intru în sacrele încăperi din 22 Indigo Place?   O deranja aluzia la faptul că era o snoabă şi că nu toată lumea era binevenită în casa ei. Totuşi acest lucru era foarte adevărat. Randolph şi Missy Nolan ar fi făcut o criză dacă unica lor fiică ar fi invitat indivizi ca James Paden la vreuna din numeroasele lor petreceri. - Sigur că poţi intra, spuse ea înţepat. El se desprinse de tocul uşii şi trecu pe lîngă ea. - Mulţam. Sarcasmul lui o făcu să strîngă din dinţi, dar închise uşa şi stătu deoparte în vreme ce el inspectă cu mare atenţie holul de la intrare. Între timp, şi Laura îl inspecta pe el. James Paden. Sălbatic, răzvrătit, cu o proastă reputaţie. Fusese pacostea şcolii din Gregory pînă la absolvire, care a avut loc cu cîţiva ani înaintea Laurei. Şi departamentul local de poliţie îl cunoştea foarte bine. Ah, nu fusese un tîlhar. Exact. Doar un incorigibil. El împreună cu o şleahtă de băieţi, care îl urmau cu motocicletele ca nişte cavaleri credincioşi pe un rege exilat, îşi întemeiaseră cartierul general în sala de biliard. Cînd nu erau acolo, se aflau în căutare de pradă. Provocau numai necazuri şi toată lumea îi ocolea pe cît posibil. Se ştia că beau foarte mult, înjurau cu glas tare, conduceau cu viteză şi trăiau o viată foarte dezordonată, aceasta era versiunea orăşelului în legătură cu îngerii iadului.   Liderul lor, James Paden, crescuse fără să ştie de nici un fel de disciplină, fără ambiţie şi fără pic de respect faţă de cineva sau ceva. Tinerii erau sfătuiţi să se ţină departe de el pentru a nu risca să dea de buclucuri, iar fetele erau sfătuite la fel, numai că riscurile asocierii cu el ar fi avut consecinţe mult mai grave. Buna reputaţie şi însoţirea cu James Paden erau două lucruri care nu se puteau împăca. Ca o ironie, avea o personalitate care atrăgea extraordinar de mult. Atît bărbaţii cît şi femeile erau atraşi de el la fel cum i-ar fi atras orice viciu. Era interesant şi amuzant. Păcătos. Dar negativ atrăgător. Era de ajuns o anumită privire, o sugestivă arcuire a sprîncenelor, un semn din deget şi victimele, oameni lipsiţi de stăpînire şi cu foarte puţină voinţă, dădeau fuga spre el. Avea cu siguranţă şi o înfăţişare plăcută care se potrivea cu personalitatea sa amăgitoare. Cu mult înainte ca aceştia să devină acceptaţi şi mai puţin la modă, el purtase blugi strimţi şi uzaţi, tricouri, geacă de piele cu gulerul ridicat şi cizme.   Părul castaniu închis şi-l purtase totdeauna lung şi puţin îi păsa să şi-l aranjeze. Privea lumea cu nişte ochi verzi, visători, din belşug adumbriţi de gene întunecate. Gura îi era foarte senzuală, buza de jos fiind mai plină decît cea de sus. Gura îi putea fi chiar bosumflată atunci cînd un zîmbet ironic nu îi ridica un colţ... ca acum cînd se întoarse şi o văzu pe Laura privindu-l cu atîta atenţie. Ea îi aruncă un zîmbet şters şi îl întrebă: - Nu vrei să o aştepţi pe doamna Hightower în salon? El răspunse la fel de formal: - După dumneata, domnişoară Laura. Cît de mult ar fi vrut Laura să îi şteargă acel rînjet ironic de pe chip cu palma care aproape că o durea de dorinţa de a lua contact cu obrazul lui. În schimb se întoarse şi îl conduse în salon. Pe parcurs aprinse toate luminile. El fluieră încet şi prelung cînd intră în încăpere. Stînd în centru îşi strecură mîinile cu palmele în afară în buzunarele de la spate ale blugilor si se răsuci încet pe călcîie cu trei sute şaizeci de grade. Laura nu putu să nu observe schimbarea calităţii hainelor lui, dacă nu chiar şi a stilului. Cizmele, de exemplu, erau scumpe.   Erau zgîriate şi prăfuite, dar ea ştia să îşi dea seama de calitate cînd o vedea. Ceea ce nu voia să observe, dar nu putea fi ignorat, era cît de puţin se schimbase fizic de cînd nu îl mai văzuse, de mai mult de zece ani. Se împlinise, ajunsese la o maturitate deplină, dar nu se îngrăşase, ci era zvelt şi voinic. Mijlocul îi era subţire, burta plată, şoldurile înguste, umerii laţi şi pieptul larg. Se mişca tot sinuos şi încet, asemeni unei păsări de pradă. Părea să nu se grăbească niciodată. - Minunată încăpere. - Mulţumesc. - Totdeauna mi-am dorit să văd interiorul acestei case, zise el şi fără nici o invitaţie se prăbuşi pe una din canapele. Dar n-am fost niciodată invitat. - Bănuiesc că nu a existat niciodată ocazia, spuse Laura aşezîndu-se pe marginea unui scaun tapiţat, ca şi cum ar fi fost gata să plece în grabă. - Hm, nu e interesant? îmi amintesc de cîteva ocazii cînd aş fi putut fi invitat.   Ea îi aruncă o privire ucigătoare. Avea de gînd să îngreuneze lucrurile, nu? Voia chiar să o facă să îi spună verde în faţă că indivizi ca el nu ar fi fost bineveniţi la nici una din petrecerile oferite de familia ei? Nu putea fi atît de nepoliticoasă, indiferent cît de mult era provocată. Bunele maniere îi fuseseră prea puternic insuflate. - Erai mai mare. Aveam cu totul alte cercuri de prieteni. Găsi tactul ei amuzant şi izbucni în rîs. - Cu siguranţă, domnişoară Laura, spuse el atunci şi, înclinîndu-şi capul, o privi printre gene. Bănuiesc că eşti tot domnişoara Laura Nolan. - Da. - Cum aşa? - Nu înţeleg. - Cum de eşti tot domnişoară? - Prefer să trăiesc singură.   Emanînd dezaprobare din toţi porii faţă de întrebarea lui nepoliticoasă, ea îi aruncă o privire albastră şi rece şi îşi dădu părul pe spate. El se rezemă de pernele de pe canapea, îşi întinse braţele de-a lungul spătarului şi îşi ridică un picior peste celălalt. - El, domnişoară Laura, părerea mea a fost totdeauna că diferenţa dintre „o femeie singură” şi o „fată bătrînă” este numărul amanţilor pe care i-a avut. Cîţi ai avut? Laura se făcu roşie de furie. Deveni şi mai rigidă şi îl privi cu ceea ce spera să fie cel mai deschis dispreţ, deoarece asta simţea. - Destui. - Cineva cunoscut? - Viaţa mea nu te priveşte. - Ia să vedem, spuse el şi îşi ridică privirea în tavan dînd impresia că se gîndeşte la ceva. Dacă ţin minte bine, băieţii din orăşelul ăsta se împart în două categorii. Cei care se întorc de la colegii pentru a conduce firmele taţilor şi cei care pleacă şi nu se mai întorc niciodată, pentru a se apuca de treburi mai  serioase şi mai bune. Iar printre cei care s-au întors, nu cred să fie vreun burlac. După cum am auzit, sînt cu toţii căsătoriţi şi au o droaie de copii, adăugă el privind-o aţîţător. Asta mă face să mă cam întreb de unde îţi alegi amanţii.   Laura ţîşni în picioare cu intenţia clară de a-l pune la punct şi de a-i cere să părăsească imediat casa. Dar îi văzu privirea plină de satisfacţie şi renunţă. Nu voia să îi dea de înţeles că reuşise să o învingă. Buzele ei erau atît de strînse, încît abia se mişcară cînd întrebă: - Doreşti să bei ceva între timp? Făcu cîţiva paşi spre vechiul dulap cu băuturi, unde erau aliniate pahare de cristal şi sticlărie extrem de scumpă. - Nu, mulţumesc. Refuzul lui nu îi dădu de ales decît să se aşeze din nou, simţindu-se din ce în ce mai ridicolă. Stătea rigidă  încercînd să evite să îl privească în vreme ce el o studia. Tăcerea era apăsătoare. - Ţi-ai fixat o întîlnire cu doamna Hightower? El scoase un sunet neclar pe care ea îl luă drept afirmaţie. - Vrei cu adevărat să cumperi casa asta? - E de vînzare, nu? - Da, e de vînzare. Numai că... adică...   Se fîstîci cînd privirea lui deveni dură şi rece ca gheaţa. îşi umezi buzele nervoasă. - Nu-mi pot închipui ce a putut să o reţină pe doamna Hightower. De obicei e foarte punctuală. - Nu te-ai schimbat deloc, Laura. Faptul că îi spusese pe nume îi dădu fiori. Vocea lui nu mai era ironică, ci blîndă şi răguşită, aşa cum îşi amintea că suna cînd se întîlneau pe stradă şi el îi vorbea. Ea îi răspunsese totdeauna politicos, plecîndu-şi capul cu modestie şi grăbindu-se în drumul ei, ca nu cumva cineva care i-ar fi auzit să ia atitudinea ei prietenoasă drept invitaţie. Dintr-un anume motiv, schimbul de saluturi cu James Paden o lăsase totdeauna fără suflare şi derutată. Se simţea compromisă numai dacă el îi rostea numele, de parcă ar fi atins-o. Poate pentru că ochii lui transmiteau mai mult decît un simplu salut. Dar, oricare ar fi fost motivul, ea fusese mereu afectată. La fel se simţea şi acum. Stînjenită. Amuţită. Şi vinovată fără motiv. - Am mai îmbătrînit. - Arăţi bine. - Mulţumesc, spuse ea împletindu-şi degetele în poală.   Avea palmele atît de umede, încît îi lăsară o pată pe fustă. - Da, arăţi într-adevăr încă foarte bine. Ochii lui o măsurau cu priceperea unui bărbat obişnuit să dezbrace femeile în gînd. Ridicîndu-şi din nou ochii spre faţa ei, o privi de sub o pereche de sprîncene groase. - Încerc să-mi menţin silueta. Se simţea prost să fie cîntărită cu atîta interes sexual evident, dar nu se putea hotărî să îi facă obsevaţie pentru acest lucru. Era mai bine să pretindă că nu văzuse nimic. - Părul îţi este încă strălucitor şi moale. Mai ţii minte cînd ţi-am spus că are culoarea unui cerb? Minţind, ea scutură din cap. - Ţi-a căzut cartea de chimie în hol şi eu m-am aplecat să o ridic. Părul îţi căzuse pe obraz. Atunci ţi-am spus că are culoarea unui cerb. Fusese cartea de algebră şi se aflau în cofetăria şcolii, nu în hol, dar ea nu spuse nimic. - Are aceeaşi culoare caldă. Şi şuviţele alea blonde din jurul chipului. Sau ţi le-ai făcut acum? - Nu, sînt naturale.   El zîmbi auzind răspunsul ei tăios. Laura găsi graţia de a-i zîmbi la rîndul ei, sfioasă. O privi multă vreme. - Cum am mai spus deja, eşti cea mai drăguţă fată din oraş. - Cea mai drăguţă fată bogată. El ridică din umeri. -La naiba, toată lumea avea drept criteriu familia Paden. Laura îşi privi mîinile, simţindu-se stînjenită pentru ei. James crescuse în sărăcie, în adevăratul sens al cuvîntului. Locuise într-o baracă din tot soiul de materiale pe care tatăl lui, un alcoolic, le adunase de prin gunoaie.   Din exterior, căsuţa arăta ca o cuvertură peticită, un caraghioslîc. Laura se întrebase mereu cum de reuşea James să fie curat trăind într-o asemenea colibă. - Mi-a părut rău pentru tatăl tău, spuse ea încet. Bătrînul Hector Paden murise cu cîtiva ani în urmă. Moartea lui trecuse pur şi simplu neobservată şi cu siguranţă nejelită. James rîse batjocoritor. - În cazul ăsta ai fost singura. - Ce mai face mama ta? El se ridică deodată încordat. - Bine, îmi închipui.   Laura era uimită de aparenta lui indiferenţă. În vreme ce James creştea, Leona Paden fusese nevoită să îşi ia nenumărate slujbe pentru a-şi putea întreţine băiatul şi soţul. Dar, datorită faptului că absenta foarte mult din cauza bolii, şi-a cîştigat renumele de persoană pe care nu se putea pune bază. La puţin timp după moartea soţului ei, însă, plecase din baraca de lîngă calea ferată mutîndu-se într-o căsuţă curată într-o zonă respectabilă. Laura o vedea acum rareori. Trăia izolată. Circula zvonul că James era cel care o întreţinea, de aceea Laura a fost şocată acum cînd l-a văzut ridicînd indiferent din umeri în privinţa mamei sale. El porni să se plimbe prin încăpere luînd cîte un obiect şi examinîndu-l cu atenţie înainte de a-l pune la loc si a lua altul. - De ce vinzi casa? Laurei nu-i plăcea să se simtă ca şi cum ar fi fost în faţa unui procuror care o interoga, aşa că se ridică la rîndul ei şi se duse la fereastră în speranţa că va vedea maşina doamnei Hightower apărînd pe alee. - Tata a murit în februarie anul trecut, aşa că trăiesc aici singură. E ridicol ca o persoană să trăiască singură într-o casă atît de mare.   El o privi cu atenţie. Ea era atentă să nu i se citească nimic pe chip. - Înainte de moartea lui, numai tu şi el aţi locuit aici? - Da. Mama a murit acum cîţiva ani, spuse ea ferindu-şi privirea. Sigur, mai erau şi Bo şi Gladys, adăugă ea referindu-se la perechea care lucraseră ca servitori pentru familia ei de cînd ţinea minte. - Şi nu mai locuiesc? - Nu, i-am lăsat să plece. - De ce? - Nu mai aveam nevoie de ei. - N-ai nevoie de o menajeră care să te ajute să ai grijă de o asemenea casă? Şi Bo nu făcea toate treburile grele? - Îmi place să fac totul singură. - Hmm. Acea observaţie fără cuvinte îi dădu de înţeles foarte clar că nu o credea. Îndoiala lui era cît se poate de enervantă. - Uite ce e, domnule Paden... - Ei, haide, Laura. Ştiu că nu ne-am văzut de multă vreme, dar îmi mai poţi spune James, tare şi răspicat. - Bine, James. Se pare că nu te-ai înţeles prea bine cu doamna Hightower. Ce-ar fi să-ţi fixezi o altă întîlnire cu ea pentru mîine? - Vreau să văd casa în seara asta. - Îmi pare rău. Ea nu-i aici şi nici nu se pare că ar avea de gînd să apară. - Am aşteptat foarte mult acolo în întuneric pînă cînd ai apărut. De fapt, n-am nevoie de nici un agent imobiliar, din moment ce tu eşti aici. Îmi poţi arăta tu casa. - Nu cred că se cuvine.   O sprînceană i se ridică pînă cînd formă un arc întrebător deasupra ochiului lui. - Dar ce, domnişoară Laura, te gîndeai la ceva necuvenit? - Bineînţeles că nu, se răsti ea. Vreau să spun numai că această casă se află pe lista doamnei Hightower. M-a întrebat astăzi dacă îi poate arăta casa unui client în cursul serii, eu am fost de acord şi am promis să nu-mi fac simţită prezenţa. Singurul motiv pentru care am venit a fost că mi-am închipuit că aţi plecat deja. Sînt convinsă că nu i-ar plăcea să mă amestec, - Nu-mi pasă dacă-i place sau nu. Eu sînt clientul. Acesta are totdeauna dreptate şi mie mi-ar face mare plăcere amestecul tău. Cine mi-ar putea arăta casa mai bine decît cineva care a locuit în ea chiar din ziua cînd s-a născut? Vorbele lui o sfredeliră ca nişte cioburi de sticlă. Chiar aşa, cine? Cine cunoştea şi iubea fiecare colţişor şi crăpătură din podeaua de lemn a casei care fusese construită de străbunicul ei? Cine lustruia argintăria de familie, cu mult înainte să fie nevoie, numai de dragul de a o atinge? Cine ceruia mobila străveche pînă cînd strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre? Cine cunoştea cîte o poveste în legătură cu aproape fiecare obiect din casă? A cui inimă era zdrobită acum fiindcă era nevoită să vîndă? Laura Nolan. Deoarece, din cîte îşi amintea, casa şi povestea ei o fermecaseră întotdeauna. Bunica ei îi spusese povestiri pe care Laura, copil fiind, ceruse să i se repete mereu, povestiri de care nu se săturase niciodată. Acum se silea să nu plîngă de cîte ori îşi amintea că, în curînd, forţată de împrejurări, va trebui să se despartă de casă. - E adevărat că ştiu mai multe în legătură cu casa decît doamna Hightower, dar continui să cred că n-ar fi bine să mă amestec. - Sau nu-ţi convine clientul?   Ea îl privi repede. - Nu ştiu ce vrei să spui, spuse ea şovăitor, iar el se apropie foarte mult, încît ea trebui să îşi dea capul puţin pe spate pentru a-i privi în ochi. - Crezi că nu sînt destul de bun pentru a-ţi cumpăra casa? Laura rămase uluită de faptul că lovise direct la ţintă. - Nu cred deloc aşa ceva. - Ba da. Însă, indiferent ce părere ai despre mine, să ştii că banii mei sînt verzi şi îmi pot permite să cumpăr casa. Simţindu-se prinsă în capcană, ea se îndepărtă de el. - Am aflat de succesul tău cu acele... acele... - Magazine de piese auto. - M-am bucurat foarte mult pentru tine. El rîse uşor, batjocoritor. - Da, sînt convins că toată lumea din oraş a toastat pentru succesul meu. Cînd am plecat de aici acum zece ani erau cu toţii convinşi că voi ajunge la închisoare. - Păi, ce te-ai fi aşteptat să creadă toată lumea? Felul în care tu... Las-o baltă. - Nu, hai spune acum, zise el apărîndu-i din nou în faţă. Spune-mi. Felul în care eu ce? - Felul în care chefuiai în maşinile alea pe care le tot reparai. - Doar lucram într-un garaj. Îmi cîştigam existenţa reparînd maşini. - Dar aveai o plăcere deosebită să-i sperii pe ceilalţi şoferi trecînd în viteză pe lîngă ei în automobilele tale sport sau cu motocicletele tale. Aşa ţi-ai cîştigat antipatia. Exact ca în seara asta! spuse ea arătînd spre alee prin ferestrele mari şi înalte. De ce stăteai ascuns în verdeaţă aşteptînd să mă sperii de moarte?   El rînji. - Nu te aşteptam pe tine, ci pe doamna Hightower. - Ei bine, să ştii că şi pe ea ai fi speriat-o. Ieşind din beznă cu porcăria aceea oribilă şi zgomotoasă. Ar fi leşinat. Ar trebui să-ţi fie ruşine. El se aplecă rîzînd uşor. - Tot te mai înfurii ca naiba, nu-i aşa, Laura? Ea îşi recăpătă atunci calmul. - Sînt extrem de calmă. El rîse din nou. - Îmi amintesc cum te-ai înfuriat pe Joe Don Perkins pentru că ţi-a vărsat paharul de Coca-Cola în drogherie. Mersesem cîţiva să cumpărăm... ăăă... nu mai contează ce voiam să cumpărăm, dar nu pot să uit cum a ieşit Joe Don cu coada între picioare după ce-ai tăbărît pe el cu toată forţa. L-ai făcut bădăran mare şi din topor. Se aplecă deasupra ei acum, lipind-o de pervazul ferestrei. Întinse mîna şi trase în joacă de o şuviţă de păr blond care îi cădea pe lîngă obraz, zăbovind puţin cu palma. - Îmi amintesc că-mi spuneam cît de tulburătoare erai cînd te enervai, spuse el încet. Încă mai eşti tulburătoare, adăugă el mîngîindu-i obrazul. - Nu, spuse ea tăios întorcînd capul. Zîmbetul senzual de pe buzele lui se transformă într-o linie de amărăciune. Îşi retrase mîna. - Nu vrei să te ating? De ce? Mîinile mele nu sînt destul de curate? întrebă el întinzînd amîndouă mîinile şi desfăcîndu-şi degetele la cîţiva centimetri de faţa ei. Uite, Laura. Nu mai lucrez într-un garaj ca să repar maşinile bogătaşilor. Vezi? Nu mai am nici un pic de ulei sub unghii. - N-am vrut să... - Pe naiba. Dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva. Acum sînt destul de curat ca să intru pe uşa casei din 22 Indigo Place şi sînt destul de curat ca să te ating. Răsuflarea lui fierbinte îi atinse buzele. Îşi ridică spre el ochii albaştri temători. El mai făcu un pas spre ea.   Deodată se treziră scăldaţi în lumina farurilor unei maşini care intră pe aleea în formă de semicerc din faţa casei. Laura vru să se lase în jos şi să pună cît mai multă distanţă între James Paden şi ea. Dar nu putu să facă nici o mişcare pînă cînd el nu se dădu la o parte şi acest lucru i se păru că durează foarte mult. Şi tot timpul cît i-a trebuit pentru a se îndrepta complet şi pentru a se îndepărta, el şi-a ţinut privirile aţintite asupra chipului ei. Fîstîcită, ea îşi netezi părul, şi îşi trecu mîinile umede peste fustă înainte de a se duce la uşă să îi deschidă doamnei Hightower. - Bună, draga mea, spuse agentul imobiliar, o femeie plinuţă, veselă şi prietenoasă, făcîndu-şi o  intrare zgomotoasă. Am încercat să sun... Ah, bună seara! Trebuie să fiţi domnul Paden, spuse ea îndreptîndu-se spre el ca un tanc Sherman, cu mîna întinsă, strîngîndu-i-o o cu putere pe a lui. Îmi cer scuze din nou că am întîrziat. N-a fost un noroc imens că aţi găsit-o pe Laura acasă? Ar fi trebuit să fiu aici să vă fac cunoştinţă, dar mi-aţi spus la telefon că o cunoaşteţi deja, nu-i aşa? - Da, spuse el cu o voce groasă şi tunătoare. Ne cunoaştem de mulţi ani. Laura evita să îl privească. - Şi aţi văzut casa? - V-am aşteptat, spuse el. - Ei bine, atunci n-o să vă fac să mai aşteptaţi. Este atît de frumoasă. Laura, tu ştii atît de multe lucruri despre ea. Vrei să ne însoţeşti, te rog? - Cu mare plăcere, zise ea ignorînd expresia lui James care parcă spunea „ţi-am zis eu".   În următoarea jumătate de oră se plimbară prin minunatele încăperi ale casei din 22 Indigo Place. Deşi aparţinuse familiei Laurei timp de cîteva generaţii, fusese întreţinută cu extrem de multă grijă şi dragoste. Existau cîteva părţi care necesitau îmbunătăţiri, dar, în general, casa era în perfectă stare. Avea în total paisprezece camere, holul de la intrare şi cel central de la etaj. Fiecare încăpere era superb mobilată în concordanţă cu renaşterea arhitecturii greceşti. Laura încercă să pară detaşată în timp ce povestea, dar, ca întotdeauna cînd vorbea despre Indigo Place, se înfierbîntă repede datorită subiectului. Cei doi o ascultau atent. James era fermecător şi politicos cu agentul imobiliar, care radia de încîntare. Laura scrîşnea din dinţi ori de cîte ori doamna Hightower zîmbea afectat cînd el spunea cîte ceva spiritual. Încheiară circuitul în holul de la intrare. Doamna Hightower îi zîmbi lui James. - Nu-i aşa că-i minunată, domnule Paden? Am exagerat cumva la telefon? - Nu, doamnă Hightower, n-aţi exagerat, dar cunoşteam foarte bine această adresă. Totdeauna am admirat casa de afară. Laura acceptă înţepătura, dar ignoră privirea plină de înţeles care i se aruncă. - Mă voi gîndi foarte bine în noaptea asta. - Foarte bine. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi ceva întrebări, spuse femeia, după care se întoarse spre Laura. Îţi mulţumesc că ne-ai dat voie să vedem casa în seara asta. De cum voi afla ceva de la domnul Paden, voi lua legătură cu tine. - Vă mulţumesc, doamnă Hightower. - Noapte bună, Laura. Ea se uită la mîna care i se întinse. Era, într-adevăr curată. Şi bronzată. Şi puternică. O mînă de bărbat frumos conturată pe care ea o crezu în stare să aibă o forţă extraordinară şi să ofere plăceri nemaipomenite unei femei. - Noapte bună, James, spuse ea strîngînd scurt atrăgătoarea mînă. Bun venit înapoi în Gregory. El îi zîmbi într-un fel care spunea că ştia că era la fel de binevenit în Gregory ca un sconcs la o expoziţie florală.   Plecă împreună cu doamna Hightower şi Laura închise uşa în urma lor. Chiar şi prin uşa grea o putea auzi scoţînd laude la adresa casei. Îl trata pe acel posibil cumpărător cu mănuşi. O proprietate care valora atît de mult ca aceea din 22 Indigo Place nu putea fi accesibilă decît cîtorva persoane. Deocamdată, nimeni nu privise în mod serios casa. James Paden era cel dintîi adevărat candidat la proprietate, iar doamna Hightower nu avea de gînd să rateze acea vînzare. Laura nu se mişcă de lîngă uşă decît cînd auzi motocicleta ieşind de pe alee în urma maşinii doamnei Hightower. Trecînd prin încăperi şi stingînd luminile se mustră că nu o întrebase cine era clientul ei cînd femeia o sunase mai devreme în după-amiaza aceea. Nu îi spusese decît că era un milionar din Atlanta în căutarea unei case în care să se poată retrage liniştit.  

  Capitolul 1     Nu atât gândacul cât ruperea unghiei o făcuse să ţipe. Gândacul era mic. Ruptura era însă de groază. Pe unghia ei îngrijită arăta la fel de adâncă şi colţuroasă ca şi Marele Canyon. Alex aruncă după gândac cu tăbliţa care prezenta meniul sărăcăcios oferit de serviciul de cameră al motelului. Pe dosul tăbliţei era un anunţ al meciului de vineri seara şi unul al celor patru călăreţi, o formaţie de muzică country şi western care cânta la Salonul Pintenul de argint, de la şapte seara până la miezul nopţii. Aruncătura ei îşi greşi ţinta cu o milă, iar gândacul se furişă repede sub bufetul de placaj. „Pun eu mâna pe tine mai târziu”. Găsi o pilă de unghii pe fundul trusei cosmetice pe care tocmai o despacheta şi a cărei închizătoare de metal îi desfigurase unghia; gândacul ieşise în aceeaşi clipă pentru a-l examina pe noul locatar al camerei 125. Aceasta se afla la parterul motelului Westemer, la trei uşi de maşina automată de îngheţată şi alte articole alimentare. Odată unghia reparată, Alex se mai privi o dată critic în oglinda toaletei. Era important să le ia ălora piuitul din prima clipă. Vor cădea pe jos când vor afla cine este, dar ea voia ca impactul să fie şi mai mare. Voia să-i lase stupefiaţi, fără grai, blocaţi. Fără îndoială vor face comparaţii. Asta nu le-o putea interzice. Nu voia însă cu nici un preţ să fie cântărită cu unitatea lor îngustă, de măsură mintală. Atât cât depindea de ea, nu trebuiau să-i găsească nici un cusur fiicei Celinei Gaither. Alesese cu grijă ceea ce urma să poarte. Totul, hainele, bijuteriile, accesoriile, erau de un gust desăvârşit. Efectul general era acela de reţinere - nu gravitate, eleganţă - dar nu ultimul răcnet, un aer de profesionalism care însă nu trebuia să-i estompeze feminitatea. Scopul ei era ca mai întâi să-i impresioneze, apoi să-i uimească cu ceea ce o adusese la Purceii. Până nu demult, oraşul de treizeci de mii de locuitori fusese doar un punct îndepărtat pe harta Texasului, locuit de tot atâţia iepuroi şi broscoi încornoraţi. De curând se vorbise de afaceri înfloritoare în oraş, dar de mică amploare. Când va termina ea ceea ce avea de făcut aici, Alex era sigură că numele oraşului va apărea cu litere de o şchioapă în toate ziarele, de la El Paso la Texarkana. Considerând că nimic nu mai putea îmbunătăţi înfăţişarea ei în afară de un miracol dumnezeiesc sau de o operaţie estetică foarte costisitoare, îşi aruncă poşeta pe umăr, luă geanta diplomat din piele de tipar şi, controlind dacă are la ea cheia, închise uşa camerei 125 în urma ei. În drumul spre oraş, trebuia să se strecoare printre două zone cu şcoli. Ora de maximă aglomeraţie în Purceii începe odată cu ieşirea elevilor de la şcoală. Părinţii îşi duceau copiii la dentist, la lecţii de pian sau la complexe comerciale. Unii poate se duceau acasă, dar traficul lent şi intersecţiile aglomerate arătau că nimeni nu stătea acasă în ziua aceea. Personal, n-o deranjau desele opriri şi porniri. Întârzierile o ajutau să-şi facă o idee cam ce fel de oraş era acesta. Panglici negre cu auriu fluturau pe copertina de deasupra intrării liceului din Purceii. Caricatura unei pantere negre îşi arăta colţii la maşinile care treceau pe şosea, iar dedesubtul ei cineva scrisese cu litere provizorii Pounce Permian. Pe terenul din interiorul stadionului, echipa de fotbal se antrena perfecţionându-şi tactica. Fanfara, cu instrumentele ei sclipind în soare, repeta concertul din pauza meciului de vineri seara, pe un teren separat. Toate aceste activităţi aveau un aer cât se poate de paşnic. Pentru moment, Alex regretă misiunea ei şi impactul pe care aceasta îl va avea asupra oraşului. Îşi îndepărtă repede sentimentele ei de vinovăţie, totuşi, când îi reveni în minte scopul pentru care venise. Refuzul bunicii de a o mai vedea şi acuzaţiile grave pe care i le adusese erau prea bine implantate în mintea ei, în caz c-ar fi arătat măcar şi pentru o clipă ce anume o adusese în acest loc. Cu greu şi-ar fi putut permite orice sentimente de regret. Centrul oraşului era aproape pustiu. Multe din clădirile destinate birourilor din perimetrul central erau închise şi cu lacătul pus. Semnele de falimenterau prea multe pentru a mai fi numărate. Pe ferestrele vitrinelor care cândva fuseseră pline de mărfuri atrăgătoare, se aflau tot felul de inscripţii. Pe uşa unei spălătorii acum goale se mai afla încă tăbliţa scrisă de mână. Cineva ştersese l-ul din călcat, aşa că acum se putea citi: „Câcat 3 cămăşi, 1 dolar”. Era un rezumat crud al climatului economic din Purceii. Parcă în fata tribunalului teritorial şi băgă nişte fise în aparatul de taxat parcarea. Tribunalul era construit din granit roşu, adus de la carierele din zona de deal cu trenul, cu vreo nouăzeci de ani în urmă. Sculptorii italieni ciopliseră gorgone şi grifoni pe toată suprafaţa disponibilă, ca şi cum cantitatea de basoreliefuri ar fi justificat preţul cerut pentru manoperă. Rezultatul era ostentativ, dar atracţia edificiului rămânea desăvârşita lui lipsă de gust. Pe vârful lui, steagul naţional şi cel al statului Texas fluturau în bătaia uşoară a vântului nordic. După ce lucrase în şi prin preajma capitoliului din Austin în cursul ultimului an, pe Alex n-o mai intimidau clădirile oficiale. Urcă treptele tribunalului cu paşi siguri şi împinse uşile grele. În interior, pereţii aveau zugrăveala cojită, lăsând o impresie generală de proastă întreţinere. Mozaicul pardoselii avea crăpături fine care se întretăiau ca liniile din palma unui bătrân. Plaforiui era înalt. Coridoarele, străbătute de curenţii de aer, miroseau a detergent de fabricaţie industrială, registre mucegăite şi o supradoză de parfum care emana de la secretara procurorului distructual. Secretara ridică privirea întrebător în momentul în care Alex intră în biroul de primire. — Bună. Te-ai rătăcit, scumpo? Dar ce păr frumos ai. Mi-ar plăcea să-l port şi eu ridicat pe ceafă ca tine. Trebuie că ai urechile foarte mici. Ale mele, dacă le-ai vedea, sunt ca nişte toarte de cană lipite de fiecare parte a capului. Ii dai cu Henna de are tenta asta de roşu? — Aici e biroul procurorului districtual Chastain? — Da, iubito. Ce treabă ai cu el? E cam ocupat azi. — Sunt din partea procurorului districtual din Travis. Domnul Harper trebuia să vă dea un telefon din partea mea... Cocoloşul de gumă de mestecat din gura secretarei scăpă pentru o clipă de chinurile masticaţiei. — Dumneata?! Credeam că-i un bărbat. — După cum vezi... Alex îşi desfăcu braţele pe lângă corp. Secretara părea vexată. — Domnul Harper ar fi trebuit să ne atenţioneze că asistentul lui e o doamnă, nu un domn, da', mă rog, spuse ea fluturând o mână moale, ştii cum sunt bărbaţii. Ei bine, scumpo, ai sosit exact la ora fixată. Numele meu e Imogene. O cafea? Ai o rochie formidabilă, ultimul răcnet. Acum se poartă mini, nu? Cu riscul de a fi nepoliticoasă, Alex întrebă: — Au sosit părţile? Chiar în clipa aceea, un râs masculin erupse de dincolo de uşa închisă. — Ai auzit răspunsul, scumpo, nu? spuse secretara. Probabil că cineva a spus un banc deochiat, ca să mai destindă atmosfera. Tocmai îşi spărgeau capul să priceapă care-i rostul acestei întruniri misterioase. Ce se întâmplă? Domnul Harper nu i-a spus lui Pat de ce te-a trimis la Purceii, deşi sunt prieteni de pe băncile facultăţii. E în legătură cu obţinerea autorizaţiei pentru jocuri de către ME? — ME? — Minton Entreprises, spuse ea, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Alex nu ştie. — Cred că nu-i cazul să-i fac să mai aştepte, spuse Alex, plină de tact, trecând peste întrebarea secretarei. — Sigur, drăguţă, uite că mi-am dat drumul la gură. Ziceai că vrei o cafea, scumpo? — Nu, mulţumesc. Alex o urmă pe Imogene spre uşă. Ritmul inimii i se acceleră. — Scuzaţi-mă. Secretara băgă capul pe uşă întrerupând conversaţia celor dinăuntru. Asistentul procurorului districtual Harper a sosit. Ţineţi-vă bine. Se întoarse spre Alex. Pleoapa lucioasă datorită fardului de un albastru-marin şi geana falsă căzută peste unul din ochii ei clipiră într-o ochiadă încurajatoare „ca între noi, fetele”. — Intră, scumpo. Alex, făcându-şi curaj pentru această întâlnire care era cea mai importantă din viata ei, intră în cameră. Era clar după atmosfera relaxată din birou, că toţi se aşteptau să vadă un bărbat. În clipa în care trecu pragul şi Imogene închise uşa capitonată, omul aşezat la birou sări în picioare. Stinse o ţigară de foi într-o scrumieră de sticlă groasă şi întinse mâna să-şi ia haina, pe care o pusese pe spătarul scaunului. — Pat Chastain, spuse el, întinzând mâna. Secretara a exagerat puţin. În minus. Bunul meu prieten, Greg Harper, a avut întotdeauna gust la femei. Nu sunt deloc surprins că are colaboratoare atât de drăguţe. Remarca lui o irită puţin, dar i-o trecu cu vederea. Se mulţumi să încline din cap ca semn că-i acceptă complimentul. Mâna pe care o strânse era atât de încărcată de bijuterii de aur, încât ar fi putut ancora cu ea un yacht măricel. — Vă mulţumesc pentru facilitatea acestei întrevederi, domnule Chastain. — Nici o problemă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos dumneavoastră şi lui Greg. Şi te rog să-mi spui Pat. Apucând-o de braţ, o întoarse spre ceilalţi bărbaţi care se ridicaseră în picioare, politicoşi. Acesta este domnul Angus Minton şi fiul său, junior. — Bună ziua. Această confruntare, această primă întâlnire cu cei implicaţi avea un efect puternic, ciudat asupra ei, declanşând un război între curiozitate şi antipatie. Simţea nevoia să-i analizeze, să-i denunţe. În loc de asta însă, se comportă politicos, întinzându-le mâna. Primul care i-o strânse avea o mână plină de căldură. Strânsoarea era cam puternică, dar la fel de deschisă şi sinceră ca şi fata lui zâmbitoare. — Încântat. Bine aţi venit în oraşul Purceii. Faţa lui Angus Minton era bronzată şi ridată, devastată de soarele arzător al verii, de vânturi îngheţate de nord şi ani de muncă în aer liber. În orbitele cu marginile pline de riduri radiale, clipeau doi ochi inteligenţi şi prietenoşi. Avea o voce puternică. Alex se gândi că râsul său trebuie să fie la fel de provocator ca şi pieptul lui larg şi burta de băutor de bere, care era singura indicaţie a vreunui viciu. Altminteri, părea puternic şi într-o formă fizică bună. Chiar şi un om mai tânăr şi mai voinic ar fi evitat un conflict cu el, datorită prestanţei lui. Dar cu toată forţa lui, părea la fel de candid ca un băiat de altar. Strângerea de mână a fiului său fu mai moale, dar nu mai puţin binevoitoare şi prietenoasă. Cuprinse mâna lui Alex în mâna lui caldă şi, cu o voce care inspira încredere, spuse: — Minton junior. Încântat de cunoştinţă. — Numai puţin, spuse ea. Minton junior nu arăta cei 43 de ani pe care îi avea, mai ales când zâmbea. Dinţii lui regulaţi străluceau albi, în timp ce într-un obraz se formă o gropiţă ştrengărească, sugerând că, dacă avea ocazia, nu se dădea în lături de la nimic. Ochii lui albaştri, ceva mai închişi ca ai tatălui său, dar la fel de machiavelici, îi susţinură privirea suficient de mult, pentru a sugera că ei doi erau singurii care contau în camera aceea. Alex îşi retrase mâna înainte ca tânărul să-i fi dat drumul. — Iar acela e Reede, Reede Lambert. Alex se întoarse în direcţia indicată de Pat şi-l localiza pe cel de al patrulea om, pe care nu-l observase până atunci. Nepăsându-i de etichetă, stătea încă tolănit într-un fotoliu, în colţul camerei. Cizmele uzate de cowboy erauîncrucişate în dreptul gleznei, cu vârfurile îndreptate spre tavan, mişcându-se într-o parte şi în alta. Mâinile puse una peste alta stăteau moi pe închizătoarea centurii tipice de texan. Şi le descătuşa doar atât cât să ducă două degete la borul pălăriei lui de cowboy. — Domnişoară... — Domnule Lambert, spuse ea, cu răceală. — Poftiţi, aşezaţi-vă, o invită Chastain, arătându-i un scaun. Imogene v-a servit cu o cafea? — Da, dar i-am spus că nu doresc. Aş dori să trecem la subiectul întâlnirii noastre, dacă se poate. — Desigur. Junior, trage scaunul acela mai aproape. Angus, Chastain făcu un semn cu capul spre Minton să se aşeze. Când toţi se aşezară, procurorul districtual se întoarse la scaunul lui din spatele biroului. Acum, spuse el, domnişoara... fir-ar al naibii, în timpul acestor prezentări am uitat de numele dumneavoastră. Alex se simţi ca pe o scenă. Patru perechi de ochi erau aţintiţi asupra ei, aşteptând curioşi să-i audă numele. Ea făcu o pauză pentru a mări efectul, ştiind că rostirea lui va provoca o reacţie puternică. Voia să urmărească şi să clasifice reacţiile lor individuale. Ar fi dorit să-l poată vedea mai bine pe Reede Lambert care stătea oarecum în spatele ei, iar pălăria lui de cowboy îi ascundea faţa aproape complet. Trase aer în piept, apoi spuse: — Sunt Alexandra Gaither, fiica Celinei. Anunţul fu urmat de o tăcere uimită. Pat Chastain, aiurit, întrebă în cele din urmă; — Cine-i Celina Gaither? — Măi, fir-ar să fie, spuse Angus Minton lăsându-se pe spate în scaunul său, ca o jucărie dezumflată. — Fiica Celinei! Doamne, nu-mi vine să cred, şopti tânărul. E incredibil! — Imi spune şi mie careva despre ce-i vorba? Întreba Pat încă nedumerit. Nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei doi Minton se uitau cu ochii mari la Alex, căutând asemănări cu mama ei, pe care o cunoscuseră atât de bine. Cu colţul ochilor, Alex observă că cizmele lui Lambert nu se mai bâţâiau. Işi trăsese înapoi genunchii şi acum stătea drept. — Ce naiba ai făcut în toţi anii ăştia? întrebă Angus. — Câţi ani au trecut? vru să afle tânărul. — Douăzeci şi cinci, răspunse ea, precis. Aveam doar două luni când bunica Graham s-a mutat de aici. — Ce mai face bunica? — Acum e la un cămin din Waco, cu un cancer în stadiu final, domnule Minton. Alex nu găsea nici un merit în a le cruţa sensibilitatea. E în comă. — Îmi pare rău. — Mulţumesc. — Unde aţi locuit în tot timpul ăsta? Alex numi un oraş în centrul Texasului. — Am locuit acolo toată viaţa, sau cel puţin atât cât să-mi amintesc. Am terminat liceul acolo, am urmat apoi Universitatea din Texas şi în final dreptul. Am trecut examenul de diplomă acum un an. — Dreptul. Ca să vezi. Te-ai descurcat bine. Alexandra, foarte bine. Nu-i aşa, fiule? Tânărul Minton îşi arboră zâmbetul lui pe deplin cuceritor. — N-aş zice nu. N-arăţi nici un pic ceea ce erai când te-am văzut ultima oară, îi spuse el, provocator. Imi amintesc doar că aveai scutecele ude şi nici un fir de păr pe cap. Având în vedere motivele acestei întruniri prestabilite, încercarea lui de a flirta o făcu să se simtă stânjenită. Fu bucuroasă când Pat Chastain interveni din nou. — Regret că trebuie să tulbur o astfel de reîntâlnire, dar eu sunt încă complet nelămurit. Angus îl puse la curent. — Celina a fost colegă cu fiul meu şi cu Reede. Au fost chiar prieteni buni. Rar se întâmpla să nu-i vezi împreună când erau în liceu. Copii zănatici. Apoi ochii săi albaştri se întunecară, în timp ce clătina din cap cu regret. — Celina a murit. Tragic. Tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. Oricum, e prima oară că aflăm ceva despre Alexandra, de când s-a mutat bunica ei luînd-o cu ea. Zâmbind, se bătu cu palmele pe pulpe. Zău dacă nu-i grozav că te-ai întors la Purceii! — Vă mulţumesc, dar... Alex îşi deschise mapa şi scoase un dosar. N-am venit aici ca să rămân, domnule Minton. Sunt aici în calitate oficială. Îi întinse procurorului districtual dosarul, pe deasupra biroului. Acesta îl privi nedumerit. — În calitate oficială? Când m-a sunat Greg şi m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor colaboratorului său, n-a suflat o vorbă despre redeschiderea vreunui caz. — Veţi găsi totul în dosar. Vă propun să-i citiţi atent conţinutul pentru a vă familiariza bine cu detaliile. Greg Harper cere întreaga dumneavoastră cooperare şi a altor reprezentanţi ai legii, domnule Chastain. M-a asigurat că-i veţi satisface cererea şi mă veţi sprijini pe tot parcursul anchetei. Alex îşi închise geanta diplomat cu un zgomot sec, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — Anchetă? Procurorul districtual se ridică în picioare. Cei doi Minton făcură la fel. — Sunteţi de la Comisia pentru întreceri hipice? întrebă Angus. Ni s-a spus că vom fi cercetaţi atent înainte de a primi autorizaţia pentru agenţia de pariuri, dar am crezut că faza asta e depăşită. — Şi eu am crezut că n-au mai rămas de făcut decât formele... spuse tânărul. — Din câte ştiu, aşa este, spuse Alex. Ancheta mea n-are nimic de-a face cu Comisia pentru întreceri hipice sau cu autorizaţia pentru agenţia de pariuri. După o clipă, văzând că ea s-a oprit, Chastain întrebă: — Atunci despre ce e vorba, domnişoară Gaither? Alex îşi luă un aer impozant şi spuse: — Redeschid dosarul unei crime comise cu 25 de ani în urmă. Greg Harper v-a rugat să-l ajutaţi, domnule Chastain, de vreme ce crima a fost comisă în ţinutul Purceii. Se uită în ochii lui Angus, apoi în ochii tânărului şi, în cele din urmă, dur, la pălăria lui Lambert. — Înainte de a termina, voi şti care din dumneavoastră mi-a ucis mama.    

Mostenitoarea de Sandra Brown Unu       Andrea îşi prinse centura şi-şi dădu seama că mâinile îi tremurau. Pentru o clipă, ar fi vrut să-şi abandoneze proiectul şi să fugă din acest avion, care o purta spre necunoscut. Tresări la acest gând, cu bucuria că a găsit soluţia salvatoare pentru toate frământările ei. În acel moment, însă, auzi zgomotul motoarelor şi simţi cum avionul se îndreaptă lent spre pista de decolare. Deci, era prea târziu să se răzgândească. Trase perdeaua şi aruncă o privire prin hublou. O ploaie puternică uda geamul. Distingea cu greu luminile aeroportului, dincolo de pista măturată de vânt. Condiţiile meteorologice erau proaste: totuşi, nu perspectiva zborului o tulburase pe tânăra, ci ideea de a se şti brusc răspunzătoare de propria ei persoană. Nu mai putea conta pe ajutorul nimănui: era singură. Toţi, în anturajul său, avuseseră grijă s-o prevină: plecarea ei nu era doar puţin nebunească, ci şi primejdioasă. De-a lungul ultimelor săptămâni, se exercitaseră asupra sa presiuni din cele mai diverse: sfaturi prieteneşti, apoi ameninţări mai mult sau mai puţin deghizate. În zadar: fără să ştie de ce, Andrea se agăţase de proiectul său. Acum începea aventura. Nervozitatea i se risipi deodată şi se simţi foarte însufleţită. Pentru prima oară în douăzeci de ani era liberă! Zgomotul motoarelor puternice sparse liniştea şi, într-un vacarm asurzitor, aparatul îşi acceleră goana. Decolarea se făcu uşor şi punctele luminoase ce delimitau pista dispărură curând în întuneric. — Pot să fumez? Lui Andrea îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă că întrebarea îi era adresată. — Da, desigur, răspunse ea repede. Adâncită în gânduri, nu acordase nici cea mai mică atenţie vecinului său. Dar, pentru că urmau să călătorească împreună trei zile şi trei nopţi, îl cercetă discret. Locurile nu erau foarte apropiate, dar el abia reuşea să-şi întindă picioarele, de înalt ce era. Avea tenul oacheş ca de ţigan şi părul îi era foarte scurt tuns. Fruntea era masivă, nasul acvilin, maxilarul agresiv. Cu ţigara aprinsă, el încercă să ia o poziţie mai confortabilă şi deschise o carte; un fel de manual, fără îndoială: pe pagina din dreapta, era un grafic complicat. Purta un costum bine croit, o cravată de culoare închisă, dar Andrea avu impresia că ar fi fost mai în largul lui în short şi cămară. — Vă puteţi desface centura, domnişoară Gartner, spuse în trecere stewardesa. Cina va fi servită în câteva minute. Andrea îi înapoie zâmbetul prietenesc, îşi descheie centura şi remarcă surprinsă că îi era foame. Lăsând la o parte oul fiert şi felia de pâine prăjită, pe care se forţase să le înghită la micul dejun, nu pusese nimic în gură toată ziua. Îşi reaminti atmosfera ostilă care-i întunecase plecarea şi-şi muşcă buzele. Nu-i urase nimeni succes! Chiar Roger, din punctul ei de vedere cel mai drăguţ din familie, o făcuse bine să înţeleagă, spunându-i adio, că nu va mai putea conta pe afecţiunea lui. — Xerex sau Martini, doamnă? Smulsă din gândurile sale, văzu lângă ea un stewart cu un platou de aperitive. Sorbindu-şi Xerex-ul cu înghiţituri mici, Andrea decise să abandoneze astfel de gânduri triste. Era inutil. Dar, dintr-un trecut îndepărtat, se iviră amintiri pe jumătate uitate, revăzu vila de pe malul Mediteranei şi pe Michael Gartner, în capul mesei, ridicând paharul şi spunând. «Fără regrete!» Doisprezece ani după moartea tatălui, amintirea devizei lui favorite readuse curajul în sufletul tinerei. Puţin mai târziu, întorcându-se de la toaletă, Andrea era pe punctul de a se aşeza, când avionul devie violent. Vru să se agaţe de cel mai apropiat fotoliu, dar alunecă şi căzu drept în braţele tăcutului ei vecin. Roşie de jenă, încercă disperată să se redreseze, dar se simţi ţinută ferm de talie. — V-aţi lovit? întrebă bărbatul cu un calm surprinzător. — Nu... Sunt dezolată... Nu mă aşteptam... bâlbâi ea. — Totul e în regulă, domnişoară Gartner? se îngrijoră stewardesa venită repede la faţa locului. — Da, e în regulă, mulţumesc. — Din fericire, aţi căzut peste doctorul Stransom, observă veselă tânăra. Era un gol de aer, nimic altceva. Nu vă îngrijoraţi. Aţi face mai bine să vă puneţi din nou centura, în caz că vor fi şi altele. Se îndepărtă şi Andrea îşi strânse cu grijă centura înainte să se întoarcă spre vecinul său. — Nu v-am lovit, sper? spuse ea pe un ton de scuză. — Nu sunteţi deloc grea, ripostă doctorul Stransom, vizibil amuzat. Luaţi o ţigară, vă va calma. Golurile acestea de aer totdeauna dezorientează, prima oară. — Nu, mulţumesc, nu aş putea să fumez acum. De unde ştiţi că merg pentru prima dată cu avionul? — Aţi aşteptat decolarea de parcă v-aţi fi aflat în faţa plutonului de execuţie. Ea se îmbujoră. — Nu trebuie să vă faceţi griji, adăugă el. Toţi am fost începători. — Zburaţi des? — Destul, făcu el laconic. Ridică fără grabă cartea care îi căzuse din mâini din cauza ei şi începu s-o răsfoiască pentru a regăsi pagina la care ajunsese. Călătoria continuă fără alt incident. În faţa politeţii reci a vecinului ei, Andrea se hotărî să nu fie ea cea care va face primul pas spre o conversaţie. Trebuia, însă, să recunoască faptul că nu o încânta deloc perspectiva unei călătorii atât de lungi alături de o persoană atât de antipatică. Cum nu reuşea să-şi găsească nici o ocupaţie, după câtva timp, Andrea privi prin hublou şi constată că cerul devenise perfect limpede. Foarte departe, sub aripile avionului, luna lumina piscurile impunătoare ale Alpilor. Ici-colo, în deschizăturile întunecate ale văilor, luminile oraşelor izolate străluceau ca nişte perle de aur pe această imensitate de gheaţă şi zăpadă. Fascinată de grandoarea peisajului, tânăra îşi uită prima hotărâre şi, cu o voce alterată de emoţie, se adresă doctorului Stransom. — Priviţi! N-am văzut niciodată ceva aşa de frumos! Abia încheie că se şi simţi stupidă. Trebuie să îi fi părut tare naivă şi lipsită de experienţă bărbatului de lângă ea, care părea că face abstracţie de peisaj. După ce o privi câteva clipe, doctorul se aplecă fără interes să privească spre hublou. — Da, este impresionant, spuse cu o voce lipsită de entuziasm. — Vă cer scuze. Nu intenţionam să vă deranjez iarăşi, spuse Andrea pe un ton rece. După o privire pătrunzătoare, el păru gata să riposteze, dar se răzgândi şi reveni la cartea sa. Tânăra închise ochii, lăsând impresia că doarme. Ar fi fost ridicol să se lase enervată de un necunoscut. Fără îndoială, surescitarea o făcea mai susceptibilă. Se abandonă gândurilor ei. Cu o zi înainte, la această oră, se frământa în pat. Era acasă... De fapt, nu se simţea niciodată acasă la mătuşa ei. Din ziua sosirii sale, la zece ani, copil derutat cu totul, nu fusese decât o străină, o rudă săracă. Era născută pe Coasta de Azur şi amintirile ei cele mai îndepărtate erau ale cerului albastru, ale soarelui uriaş, ale parfumului florilor, ce coborau din vârful dealului până la vila foarte albă. Avusese o copilărie lipsită de griji, iar Imogene şi Michael Gartner, îndrăgostiţi pătimaş unul de celălalt, fuseseră pentru ea mai mult o soră şi un frate mai în vârstă decât nişte părinţi. Dar ei îşi găsiseră moartea într-un accident de maşină şi, înainte să aibă timp să-şi revină din teribilul şoc, Andrea fusese nevoită să plece în America, fiind lăsată în grija doamnei Eleonore Turner. Şi totul se schimbase. Coama sălbatică şi blondă ca mierea fusese disciplinată în codiţe strânse; o uniformă severă înlocuise shortul şi espadrilele. Andrea fusese expediată la pensionul unde se găseau deja verişoarele sale, Judith şi Margaret. După o libertate totală, disciplina strictă reprezentase pentru ea un adevărat purgatoriu. Vacanţele erau şi mai rele. Verişoarele ei o maltratau fără milă, doamna Turner o mustra fără încetare. Cel mai crud şoc fusese să afle că, după opinia familiei Turner, tatăl ei adorat fusese un om de nimic. Andrea îi luase apărarea cu pasiune; după care doamna Turner îi interzisese să-i mai pronunţe numele. — Sper numai să pot ucide în tine defectele pe care ar fi putut să ţi le transmită, declara ea cu severitate. Şi acum, du-te în camera ta şi încearcă să nu te mai laşi cuprinsă de manifestările acestea deplasate. Andrea înţelese curând: era inutil să lupte împotriva voinţei de neclintit a mătuşii sale. Când părăsi, în sfârşit, şcoala, supunerea îi devenise o obişnuinţă. Învăţă, deci, să conducă şi să bată la maşină, pentru a deveni secretara mătuşii Eleonore. Dar sub aparenta sa docilitate ascundea o dorinţă arzătoare de a scăpa într-o zi de sub autoritatea mătuşii. Ocazia i se prezentă, în sfârşit, sub forma unei scrisori de la notariat. Lui Andrea îi veni greu să creadă că are atâta noroc. Naşul său, Josh Field, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de şapte ani, îi lăsase prin testament o sumă mare de bani şi o proprietate aflată la celălalt capăt al lumii. Când Andrea îşi anunţă rudele că are intenţia să plece acolo, familia Turner luă în glumă declaraţia ei. Când înţeleseră că vorbea serios, fură consternaţi. Mătuşa Eleonore sfârşi prin a-i da un ultimatum. — Dacă te încăpăţânezi în acest proiect extravagant, te avertizez, Andrea: nu conta pe mine. Dacă pleci, aici nu te mai întorci! Cu impetuozitatea care fusese unul din «regretabilele defecte» ale tatălui său, Andrea răspunse: — Foarte bine, mătuşă Eleonore. Sunt dezolată că nu mă înţelegi, dar, orice s-ar întâmpla, eu plec în Malaezia. Acum se întreba dacă nu cumva greşise răzvrătindu-se împotriva mătuşii sale. Biletul dus-întors pentru Singapore îi afectase deja bine capitalul; nu va putea trăi prea mult timp cu ce-i rămânea. Ar putea să-şi vândă domeniul, dar poate n-avea cine ştie ce valoare. Şi atunci va trebui să se întoarcă în America şi să-şi găsească de lucru. Dar, într-o privinţă, era sigură: niciodată nu va apela la familia Turner. «E un rămăşag, îşi spuse ea confuz, şi, fără îndoială, am să pierd. Dar Michael spunea totdeauna că norocul le zâmbeşte îndrăzneţilor, în orice caz, e o aventură.» După o clipă de gândire, îşi spuse: «Când voi fi bătrână, voi avea cel puţin amintiri plăcute. Mă întreb de ce naşul Josh mi-a lăsat casa. Mă întreb...» Când se trezi, lumina palidă a dimineţii, se filtra printre perdele. Îşi reveni cu vioiciune şi le trase. Înaintea avionului, cerul nu era decât o scânteiere aurită, dungată de sidef şi de galben-lămâi. Cu şase mii de metri mai jos, Mediterana sclipea ca o mătase cenuşie. Sub răsăritul care-i arginta aripile, avionul zbura spre auroră. Imediat după micul dejun, avionul pierdu din înălţime pentru a ateriza la Beirut. Traversând pistele sub un soare de foc care, în ciuda orei matinale, vărsa peste peisajul fără umbră o căldură de cuptor, pasagerii îşi amintiră cu greu că, douăsprezece ore mai devreme, dârdâiseră în umezeala îngheţată a unei seri de iarnă englezească. Zburară pe rând pe deasupra Golfului Persic, a imensului continent indian şi ajunseră în sfârşit la Rangoon, unde domul aurit al Templului lui Dogan strălucea în ultimele raze de soare. După lungile ore de zbor, călătorii istoviţi, copleşiţi de căldură, aveau nevoie să facă o baie şi să se schimbe. Majoritatea purtau încă haine de iarnă şi transpirau din abundenţă. Hotelul unde trebuiau să-şi petreacă noaptea era mare şi confortabil, cu pavaje de marmură şi ventilatoare enorme agăţate de plafon. Andrea semnă în registru şi ajunse în camera ei însoţită de un hamal indian. Ferestre înalte dădeau spre o curte interioară. Patul era înconjurat de o plasă albă de muşte şi, sub una din ferestre, se găsea o canapea confortabilă. Hamalul dădu drumul la ventilator, acceptă bacşişul cu un salut mut şi se retrase. O oră mai târziu, îmbăiată, coafată, într-o cămaşă curată şi o fustă de stambă, Andrea coborî. La bar, membrii echipajului gustau băuturi răcoritoare. Tânăra se opri un moment în pragul salonului. La o masă, aproape de uşă, doctorul Stransom servea o bere la gheaţă, în compania profesorului Linton, un antropolog cu părul alb, cu care Andrea conversase puţin la Calcutta. Acesta îi zâmbi şi-i împinse un scaun. — A, domnişoară Gartner, vreţi să ne ţineţi companie? Ea îi mulţumi şi aruncă o privire doctorului. Se ridicase în picioare când intrase ea, dar faţa îi era fără expresie. Toată ziua nu-i adresase nici o vorbă. — Ce vreţi să beţi? Vă recomand o citronadă rece, urmă profesorul făcând semn unui chelner... Mâine la ora asta, reluă, vom fi ajunşi. Nu îmi plac deloc, trebuie s-o spun, călătoriile aeriene. Fără îndoială că sunt demodat. — Ce vă aduce în Malaezia, profesore? întrebă Andrea. — Studiez populaţiile indigene. Originea lor e destul de obscură. Doctorul Stransom îmi vorbea de expediţiile pe care le-a făcut în interiorul ţinutului. Foarte interesant... Spuneţi că lucraţi la Perak, doctore? În statul Perak, la nord, nu-i aşa? — Perak? ia te uită, exact acolo mă duc eu! exclamă tânăra. — Adevărat? făcu doctorul sec. — Vreţi să rămâneţi mai mult acolo? întrebă profesorul. — Nu ştiu. Totul depinde de primirea care mi se va face, răspunse ea. Doctorul rămase impasibil. Sesizase măcar aluzia? — O să vă placă acolo, domnişoară Gartner. Malaezii sunt încântători. Clima te pune câteodată la încercare, dar peisajele sunt superbe, declară profesorul Linton. Şi acum, ce-ar fi să trecem în sala de mese? În sala vastă, cu plafonul susţinut de coloane, se instalară la o masă într-un colţ. — Am nevoie de o noapte de odihnă, remarcă Linton. La vârsta mea, e dificil să dormi în avion. Dar presupun că aveţi chef să vizitaţi puţin oraşul înainte de a vă culca, nu-i aşa domnişoară Gartner? — Da, mi-ar place să văd Pagoda. — După părerea mea, aţi avea nevoie de cineva să vină cu dumneavoastră, spuse el punându-şi ochelarii ca să examineze meniul. — O, voi lua un trisha, un velo-taxi. Este un şir întreg în faţa hotelului. — Profesorul Linton cunoaşte Orientul mai bine ca dumneavoastră, domnişoară Gartner. Nu-i prudent pentru o americancă să iasă singură seara. Nu vorbiţi limba ţării, nu? — Nu sunt o elevă de liceu, făcu ea pe un ton tăios. Începea să o enerveze atitudinea arogantă a doctorului. E adevărat, întâmplările din avion nu o puseseră într-o lumină prea favorabilă, dar aceasta nu-i dădea nici un drept să o trateze ca pe o puştoaică. Trebuia neapărat să pună capăt acestei situaţii de nesuportat. — Dragă domnişoară, nu asta voia să spună doctorul, interveni profesorul. Din partea mea, aş fi încântat să vă însoţesc. N-am mai vizitat Shwe Dagon de ani de zile. Atâta gentileţe o însenină pe Andrea. — Vă cer scuze, spuse ea cu sinceritate. De fapt, cred că mă voi culca devreme. Aş putea oricând să văd Pagoda, când mă voi întoarce. După cină, merseră să ia cafeaua în salon şi, în momentul în care profesorul se retrase, tânăra plecă şi ea. Luă liftul până la etajul întâi, coborî din nou scările, traversă rapid holul şi strigă un trisha. Vehiculul, foarte uşor, tras de un băiat ale cărui picioare goale acţionau pedalele, era confortabil. Andrea se destinse şi se bucură de îndrăzneala acestei ieşiri. Sigur, doctorul Stransom nu avea nici o autoritate asupra ei dar faptul că i-ar dezaproba excursia o făcea şi mai picantă. A doua zi, îi va povesti de escapadă şi va face în trecere o remarcă asupra temerilor lui perfect nejustificate. După un drum care-i păru foarte scurt, trisha-boy o lăsă la intrarea în templu. Văzu o femeie descălţându-se şi făcu la fel, încredinţându-şi pantofii unei vânzătoare de flori de la care cumpără o creangă de iasomie. Începu să urce cu greu scara monumentală, ale cărei trepte erau călduţe şi plăcute picioarelor ei goale. De fiecare parte, în vitrine, erau etalate flori, gonguri, bibelouri şi umbrele miniaturale pentru a-i fi oferite lui Budha. Vânzătorii o priviră fără să manifeste nici interes, nici ostilitate. La capătul scărilor, ajunse pe o terasă vastă, dominată de domurile aurite. Sute de feştile, scăldându-se în recipiente micuţe, umplute cu ulei, iluminau locul. Aerul era greu de parfumul iasomiilor, al lotuşilor şi al florilor de ghimbir. Chiar lângă Andrea, o femeie tânără îngenunchease în faţa unei statui masive de aur şi, de-a lungul întregii terase, se înălţau alte statui: unele aveau trăsături de monştri fabuloşi, altele feţe umane. Andrea pătrunse în sanctuar şi explora galeriile cufundate în penumbră. Printre siluetele prosternate ale pelerinilor se pre-umblau încet călugări budhişti cu ţeasta rasă, cu anterii portocalii sau galben-şofran. Când tânăra ieşi, era ora nouă şi jumătate, îşi recuperă pantofii şi hotărî să se întoarcă pe jos la hotel. Noaptea era magnifică; miliarde de stele străluceau pe cerul de catifea neagră şi Andrea începu să înţeleagă farmecul atât de lăudat al tropicelor. Străzile păreau animate ca în plină zi. Lumea, chircită pe trotuare, sporovăia şi fuma. Copiii se fugăreau de pe o uliţă pe alta. Undeva, un gramofon cânta zgomotos. Pasionată de toată această activitate nocturnă. Andrea acorda puţină atenţie drumului pe care-l urma. La venire, trisha făcuse aproape zece minute, cotind de două ori la stânga. Ca să se întoarcă pe jos, ea trebuia deci să facă aproape o jumătate de oră; coti prima dată spre dreapta: strada era mai puţin animată decât celelalte. Coti a doua oară, tot la dreapta, şi se trezi pe o străduţă strâmtă, mai tăcută şi mai întunecată. Se rătăcise. Merse, totuşi, mai departe; în câteva minute, ar putea regăsi şi o stradă mare şi ar putea să se intereseze de drumul său. Zece minute mai târziu, începu să nu se mai simtă în largul ei; se găsea într-un labirint de uliţe şi de fundături. Casele aveau un aspect mizer şi oamenii în pragul uşilor, tăceau la trecerea sa şi o urmăreau din priviri cu o atenţie neliniştitoare O bătrână se îndreptă spre ea. După o ezitare scurtă, Andrea întrebă. — Hotelul Strand? Strand-ul? Ochii negri o priviră fix. Bătrâna îşi continuă drumul. Andrea întinse mâna şi-i atinse uşor braţul. — Vă rog, nu plecaţi! Trebuie să ştiţi Hotelul Strand. Acela unde sunt americani... Femeia scutură din cap cu o expresie dispreţuitoare. Deja curioşii se adunau şi tânăra se înspăimântă trezindu-se dintr-o dată în mijlocul unui cerc de oameni din ce în ce mai numeroşi, îşi stăpâni cu greu groaza nebună. — Caut Hotelul Strand, spuse cu o voce încordată. Cineva trebuie neapărat să ştie unde se află. Strand... Nu văzu decât zâmbete batjocoritoare. Un băiat cu faţa ciupită de vărsat trăgea cu coada ochiului la poşeta ei. Andrea îşi adună forţele şi încercă să-şi facă loc. Dar nimeni nu se depărta şi ea nu îndrăznea să folosească forţa. Cu dinţii strânşi, regretă amar orgoliul stupid care o împinse în această aventură. Să strige după ajutor nu i-ar fi folosit la nimic. Poate dacă le-ar da banii pe care-i avea la ea... La fel de brusc cum apăruse, mulţimea se risipi, dar atât de repede, că nu-i veni să-şi creadă ochilor Chiar şi bătrâna se îndepărtă cu vioiciune, mormăind. Fără să înţeleagă ce se întâmplase, Andrea îşi căută în buzunar o batistă, ca să-şi şteargă faţa şi mâinile ude de sudoare. — Ei bine, domnişoară Gartner, încercaţi să înnodaţi relaţii amicale cu băştinaşii sau, mai degrabă, prietenii noştri vă inoportunau? Fata îşi simţi inima sărindu-i din piept şi, brusc, înţelese. Înainte de a-l vedea pe bărbatul care se afla la câţiva metri de ea, ştiu că acea voce rece şi batjocoritoare era a doctorului Stransom. Acesta se apropie încet, cu mâinile în buzunare şi cu un zâmbet dezaprobator pe buze. — Ce faceţi aici? spuse Andrea cu o voce tremurătoare. — Vom vorbi despre asta mai târziu. Veniţi! ordonă prinzând-o de cot pentru a o trage după el. Cartierul nu e sigur şi oamenii nu sunt obişnuiţi cu vizitatorii, mai ales la această oră târzie. Ea avu chef să se desprindă, dar un asemenea gest ar fi făcut-o şi mai ridicolă. Se lăsă aşadar condusă şi, în câteva minute, erau pe o arteră principală. Doctorul o sui într-un trisha. — Trebuie să fiţi mândru de dumneavoastră, spuse fata cu amărăciune. — Nici măcar un pic. Aş fi preferat să-mi petrec seara citind, dar eram sigur că vă veţi rătăci. Ea se înroşi; din fericire, era întuneric sub capota acelui trisha. Cum îndrăznise să o urmărească? O pândise pas cu pas şi ea nici măcar nu-l observase. Atitudinea lui devenea insuportabilă. Îşi arogase nişte drepturi care, de fapt, nu îi reveneau. În sufletul ei, însă, îi era recunoscătoare pentru intervenţia lui salvatoare. Dar nu ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume. — Cum de aţi fost acolo? îl întrebă. El aprinse o ţigară şi flacăra îi descoperi figura amuzată. — V-am văzut strecurându-vă din hotel. — Şi m-aţi urmărit? E un obicei de-al dumneavoastră? — Urmăresc numai oamenii care caută încurcăturile cu lumânarea. — De data aceasta, depăşiţi limitele! ţipă ea furioasă. M-am rătăcit, n-am ştiut să mă fac înţeleasă de oamenii aceia. Asta nu înseamnă că m-ar fi furat ori că m-ar fi asasinat! — Nu, dar aţi simţit cea mai grozavă teamă din viaţa dumneavoastră... — Cine vă spune că mi-a fost frică? El îi prinse încheietura mâinii. — Pulsul dumneavoastră prea rapid. — Foarte bine, mărturisesc: mi-a fost o teamă cumplită. Sunteţi satisfăcut? — Deloc. Vă avertizasem asupra pericolelor la care vă expuneţi. Nu ştiţi să acceptaţi un sfat? Sau e pentru că eu eram sfătuitorul? — Nu simt nici o simpatie pentru dumneavoastră. — De ce? Ea nu răspunse şi se lăsă un moment de tăcere. De fapt, nici ea nu ştia exact de ce. Pur şi simplu, omul acesta îi crea o senzaţie ciudată, neobişnuită. Era ceva în el care îi ţinea mereu treze simţurile. În faţa lui trebuia să fie mereu pregătită de atac. Se încruntă, neştiind ce să-i răspundă. — Pentru că nu v-am acordat suficientă atenţie în timpul călătoriei? spuse el într-un sfârşit. Pentru că nu am arătat un interes deosebit găsindu-mă alături de singura femeie tânără şi seducătoare din avion? Era totodată foarte aproape şi foarte departe de adevăr şi Andrea nu găsi nimic ce să-i răspundă. — N-are importanţă, spuse ea ostenită. Se simţea dintr-o dată pradă unei oboseli de moarte. Dorea mai mult decât orice să fie singură, să doarmă, să încheie acest duel al vorbelor. În faţa hotelului, doctorul plăti trisha-boy-ului şi intrară în hol. — Ar trebui să vă dezinfectaţi picioarele, înainte de a vă culca. Presupun că nu ţineţi să ajungeţi în Malaezia cu o boală de piele, nu? Ea îi răspunse cu un semn al capului. — Iertaţi-mă, doctore Stransom. M-am înfuriat. Vă mulţumesc că aţi venit în ajutorul meu şi, pe viitor, nu vă voi mai plictisi. Spusese aceste cuvinte muşcându-şi buzele, dar, înainte de orice, învăţase să fie politicoasă. — Aţi face bine. Joc rar rolul îngerului păzitor. Data viitoare, veţi ieşi singură din încurcătură. Noapte bună. Nu avu timp să-i răspundă; după ce o salutase, el se îndreptă cu paşi mari spre bar. A doua zi dimineaţă, începură ultima etapă a călătoriei lor, cu o escală de o oră la Bankok, capitala Siam-ului. La începutul după-amiezii, erau la Singapore. Tot zborul, Andrea nu deschise gura. Cu toate acestea, fără să vrea, fu decepţionată când doctorul Stransom, la aterizare, nu-i spuse la revedere. În sala de primire, o aştepta Robert Adams, notarul naşului ei, un scoţian vesel şi cărunt, în costum de pânză albă şi panama. Se aşteptase vizibil s-o găsească mai vârstnică, diferită de cum era, şi nu înceta să-i arunce priviri uimite. — Avionul spre Perak pleacă mâine la ora unsprezece, domnişoară Gartner, spuse el în timp ce serveau ceaiul. Servitorul naşului dumneavoastră va veni să vă caute la aeroport. Se numeşte Chen şi vorbeşte foarte bine americana, deci nu veţi avea nici o greutate să vă înţelegeţi. Eu însumi voi veni cam în trei săptămâni, ceea ce vă va lăsa timp să luaţi o hotărâre în legătură cu proprietatea. Vorbiră un timp de domeniu şi Andrea întrebă neglijent: — Cunoaşteţi un oarecare doctor Stransom la Perak, domnule Adams? — Da, desigur. Era un prieten intim de-al domnului Field, pe care l-a trecut în testament. Trebuie să vă fi vorbit despre el în scrisorile sale. Ea scutură din cap. Domnul Adams îşi mânuia pipa de parcă avea de spus ceva stânjenitor. — Trebuie să ştiţi, domnişoară Gartner că naşul dumneavoastră trăia mai mult sau mai puţin izolat. Îşi făcuse chiar câţiva duşmani. Din câte ştiu eu, singurul american pe care-l frecventa era doctorul Stransom. Dacă întâmpinaţi vreo greutate, vă sfătuiesc să apelaţi la el. Andrea îşi înăbuşi un hohot de râs. Ce-ar zice domnul Adams dacă ar şti că îl întâlnise deja pe doctor şi că acesta se spălase pe mâini de ceea ce putea să i se întâmple ei? — Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnişoară Gartner? — Întrebarea vă va părea, poate, bizară, domnule Adams, dar... trebuie să ştiu de ce naşul meu mi-a lăsat mie această proprietate. La urma urmei, nu-l mai văzusem de ani de zile. Eram aproape nişte străini. — Da, din multe puncte de vedere, testamentul acesta e deosebit, recunoscu el după o tăcere. Dar Josh Field era un om ciudat. Procedura normală ar fi constat în vânzarea domeniului şi trimiterea banilor la dumneavoastră. Dar el a ţinut categoric ca dumneavoastră să moşteniţi proprietatea în starea în care se găsea. — Voia deci ca eu să vin până aici? — Spera, fără îndoială, acest lucru. — Atunci am făcut bine! şopti ea, înainte de a relua cu voce tare: Vedeţi dumneavoastră, ideea mi-a venit primindu-vă scrisoarea. Pentru un moment, am crezut că aleg o cale greşită. Sunt uşurată că nu-i deloc aşa. — Pot să vă pun o întrebare personală, domnişoară Gartner?... Eraţi fericită la mătuşa dumneavoastră? Cu sprâncenele încruntate, Andrea se juca cu vârful degetelor pe spătarul fotoliului. În sfârşit, îl privi pe notar în faţă. — Nu, spuse ea. Unchiul şi mătuşa mea s-au ocupat de mine şi le sunt recunoscătoare pentru asta. Dar n-am fost niciodată fericită la ei. — Hm. Naşul dumneavoastră se temea de aşa ceva. — Cum asta? Nu-i cunoştea. Domnul Adams îşi scutură pipa şi o îndesă din nou cu tutun. După care îşi scotoci toate buzunarele în căutarea chibriturilor. Când, în fine, pipa trăgea satisfăcător, se aşeză mai confortabil în canapea. — Poate nu ar trebui să v-o spun, făcu el rar, dar asta v-ar putea ajuta. Când au murit părinţii dumneavoastră, Josh Field călătorea în Japonia. Imediat ce a aflat trista veste, s-a dus în America, la mătuşa dumneavoastră. Voia să vă adopte. Ea a refuzat să se despartă de dumneavoastră, dar a acceptat oferta lui de a vă asigura costul educaţiei şi întreţinerii. — Cum?! exclamă Andrea, aplecându-se spre el. Dar... dar n-am ştiut niciodată nimic! — Nu, cred şi eu, spuse el ironic. Astfel că, vedeţi, era între dumneavoastră şi unchi o legătură mai puternică decât credeaţi. — Şi eu mă simţeam obligată faţă de mătuşa mea..., spuse ea după un timp. Dar de ce a refuzat să-l lase să mă adopte? Nu m-a iubit niciodată! — Natura omenească îşi are ascunzişurile ei. Sper că nu v-am tulburat, draga mea copilă. Aveam mult respect şi afecţiune pentru Josh Field şi, după mine, trebuia să ştiţi adevărul. — Sunt foarte fericită că mi l-aţi spus, domnule Adams. Numai dacă l-aş fi ştiut mai devreme! Această descoperire clarifică multe. După plecarea notarului, Andrea reflectă la ceea ce i se spusese. Puţin câte puţin, crezu că întrevede mobilurile mătuşii sale. Josh Field fusese cel mai bun prieten al tatălui ei şi, fără îndoială, semănau. Doamna Turner trebuie să fi avut impresia că se răzbună astfel pe cumnatul său. Dar acceptase totuşi banii oferiţi de naşul lui Andrea. Toate acestea erau atât de monstruoase că tinerei i se făcu greaţă. «Niciodată nu mă voi întoarce acolo! Îşi spuse. Niciodată!» Rămase mai bine de o oră cufundată în reflecţiile ei. Un servitor chinez veni să o întrebe dacă dorea un aperitiv înainte de cină. Ea refuză zâmbind şi urcă în camera sa ca să-şi desfacă bagajele. După ce termină, se duse la recepţie şi expedie o telegramă familiei Turner pentru a-i informa că a ajuns cu bine la Singapore. Se îndrepta spre sala de mese, când o voce spuse lângă ea: — Scuzaţi-mă, dar cred c-am înţeles că mergeţi la Perak? Era un bărbat blond şi subţire, în pantalon de dril alb şi în cămaşă de culoare deschisă. — Nu vă supăraţi că vă abordez astfel. Vedeţi dumneavoastră, la Perak nu suntem decât în jur de treizeci de americani şi, când auzim vorbindu-se de un nou venit, natural că ciulim urechile, reluă el cu un zâmbet dezarmant, ce-i descoperea dinţii albi. Mă numesc Bradley, Mike Bradley şi iau şi eu avionul de mâine dimineaţă, domnişoară...? Ea se prezentă. — Sper că nu sunteţi supărată,domnişoară Gartner? — De ce să fiu? — Fetele tinere şi drăguţe sunt sfătuite totdeauna să nu intre în discuţii cu necunoscuţi spuse el cu un aer amuzat. Ascultaţi, ce-ar fi să luăm un pahar împreună? Vă voi vorbi de Perak. Numai dacă familia dumneavoastră nu vă însoţeşte! adăugă, cu o privire rapidă către mâna ei stângă. — Nu, sunt singură. — O, cu atât mai bine. Mergem la bar? E mai răcoare acolo. Andrea îl observă în timp ce el făcea comanda. Putea să aibă cam douăzeci şi şapte de ani şi alura lui părea a fi a unui Don Juan. «Cu totul opus doctorului Stransom», îşi spuse. — De câtă vreme sunteţi în Malaezia, domnule Bradley? întrebă ea când fură serviţi. — De şase luni..., din nefericire pentru mine! Deschise o tabacheră de aur şi i-o întinse şi ei. — După părerea familiei mele, nu luam viaţa destul de în serios. M-au expediat aici, ca să mă facă să trăiesc dur un an sau doi. Putea fi şi mai rău, presupun. Şi pe dumneavoastră, ce vă aduce aici? — O... o călătorie de afaceri, spuse Andrea pe un ton evaziv. Mike Bradley îi inspira simpatie, dar domnul Adams îi vorbise de duşmanii pe care şi-i făcuse naşul său; ar fi fost imprudent să aibă încredere în acest băiat, înainte de a-l cunoaşte mai bine. — Dacă locuiţi la bungalow-hotel, să faceţi bine să purtaţi o mască de gaze. E sezonul durianului. — Sezonul cui? — Al durianului. Un fruct tropical delicios, dar care miroase a ou stricat. Tot oraşul e parfumat şi piaţa de fructe e chiar în faţa bungalow-ului. — Ce noroc că nu locuiesc acolo! făcu ea râzând de curiozitatea lui. Perak-ul e mare? Mike se răsturnă în fotoliul său şi-şi încrucişă picioarele. Tânăra îi remarcă pantofii lucraţi manual. Tabachera, bricheta, ceasul erau din aur. Evident, avea tot atâţia bani cât şi farmec. — E un târguşor, spuse el. Are o piscină, unul sau două cinematografe, un singur magazin în stil american. E, mai degrabă, mort. Toata lumea se cunoaşte şi nimeni n-are altceva de făcut decât să mănânce, să doarmă şi să bârfească. Şi, acum că misterul nostru local a dispărut, cronica scandalurilor nu mai are mare lucru de forfecat. — Ce mister? Un bărbat? Cine e? — Un bătrân care trăia singur într-o casă imensă la marginea oraşului, explică el zâmbind. Refuza orice contact cu noi. Un personaj curios,te asigur. Circula într-un Rolls antic, înaintea căruia flutura drapelul american. Un nebun bătrân. Dar fasoanele lui ne furnizau subiecte de conversaţie. — Nu se numea Field, din întâmplare? — Ba da. Aţi auzit vorbindu-se de el? — Era naşul meu, spuse ea calmă. — Doamne! strigă Mike, stânjenit în chip vizibil. Vă cer scuze. Natural, nu am spus-o cu răutate. Dumnezeule mare, iată cine-o să relanseze cancanurile. Aveţi de gând să trăiţi în mausoleul acela? Nu, n-o luaţi în nume de rău. Din câte se spune, e aproape un palat în interior. Un pic din castelul Frumoasei din pădurea adormită, înconjurat de o junglă de nepătruns. Andrea recunoscu că avea să stea o vreme în casa naşului său. — Veţi fi principalul subiect de conversaţie timp de săptămâni întregi la Perak, remarcă el. Toată lumea va dori să vă vadă. Mă întreb ce reacţie va avea doctorul Stransom. — Doctorul Stransom? Am făcut cunoştinţă cu el în timpul călătoriei. — Adevărat? A, aşa-i; a fost în America la nu ştiu ce conferinţă, chiar după moartea bătrânului... a naşului dumneavoastră. Ce părere aveţi despre el? — Îl cunosc puţin. De ce să aibă o reacţie anumită la venirea mea? — E singurul american cu care naşul dumneavoastră era în termeni buni. Şi nu iubeşte prea mult femeile. Nu ştie cine sunteţi, presupun? — Nu, nu cred. — Ah, domnişoară Gartner, cu dumneavoastră, Perak-ul va regăsi puţină însufleţire! Avem multă nevoie. O văzu îngrijorată şi adăugă: — Nu vă sinchisiţi. Bârfele vor înceta de la sine, când vor vedea că sunteţi o femeie ca toate celelalte şi, pe deasupra, şi fermecătoare. Vorbea cu un zâmbet încântător şi nu puteai să te înşeli în privinţa admiraţiei care-i strălucea în ochii negri. Andrea simţi că roşeşte uşor. — Veţi accepta să cinaţi cu mine? reluă el. Nu vă puteţi petrece singură prima dumneavoastră seară la Singapore. Şi mi-ar plăcea să vorbim despre această situaţie interesantă. Spuneţi da, vă rog. Andrea încercă să-şi imagineze reacţia Tumer-ilor dacă ar vedea-o într-un bar, în compania unui necunoscut, care tocmai o invitase la cină. Doctorul Stransom ar avea, de asemenea un aer dezaprobator. — Păreţi să ezitaţi, spuse Mike cu o voce glumeaţă. Vreţi să-l aduc pe directorul hotelului? El v-ar putea asigura că sunt un cetăţean respectabil. Tânăra începu să râdă. Veselia, nepăsarea lui îi plăceau. —Mulţumesc, domnule Bradley. Aş fi încântată să cinez cu dumneavoastră, răspunse cu o eleganţă perfectă.    

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.    

Martora de Sandra Brown PROLOG Copilul sugea la sânul mamei. — Pare un copilaş fericit, remarcă sora. Îţi dai seama imediat dacă un copil e mulţumit sau nu. După mine, acesta e. Kendall izbuti să schiţeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversaţie. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea şi copilul ei supravieţuiseră accidentului. În camera de consultaţii a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienţi de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi şi aţele, era o chiuvetă din oţel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptuşită în mijlocul încăperii strâmte, ţinându-şi băieţelul în braţe. — Cât are? o întrebă sora. — Trei luni. — Numai atât? Pare mai mare! — E foarte sănătos. — Cum ai zis că-l cheamă? — Kevin. Sora le zâmbi şi apoi clătină din cap a mirare. — E un adevărat miracol că aţi scăpat cu viaţă din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ţi-a fost frică? Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simţit frica. Maşina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din faţă strigase ceva, iar şoferul răsucise de volan şi apăsase pe frână, dar fusese prea târziu. Când roţile alunecaseră pe pavajul ud, maşina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieşind de pe şosea şi rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică şi de gravitaţie. Kendall îşi aminti zgomotele care însoţiseră goana maşinii pe panta acoperită de vegetaţie. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua şi geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani şi cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflaţi înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuţise pe toţi. Deşi îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit. Inerţia forţase roţile din spate să se ridice de la pământ şi atunci când maşina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte. Pe bancheta din spate, ţinută de centură, Kendall supravieţuise. Şi, deşi maşina se aflase într-o poziţie precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ţinându-l pe Kevin în braţe. — E un ţinut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reuşit să urci panta aia? Nu fusese deloc uşor. Ştiuse că urcuşul până la şosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze şi pe Kevin îngreunase şi mai mult lucrurile. Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi şi rădăcini de copaci printre care erau răspândiţi bolovani ascuţiţi. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal şi, în câteva minute, o udase până la piele. Muşchii braţelor, picioarelor şi spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanţă. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată şi învineţită. De câteva ori îşi spusese că era inutil şi ar fi vrut tare mult să renunţe, să se oprească şi să doarmă până când elementele naturii le luau vieţile. Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentaţie, aşa că îşi continuase urcuşul. Ţinându-se de ramuri şi de bolovani şi proptindu-şi picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la şosea unde începuse să caute ajutor. Era în pragul delirului când văzuse nişte faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de uşurare şi epuizarea o copleşise. În loc să fugă spre maşină, se prăbuşise în genunchi pe banda de pe mijlocul şoselei, aşteptând ca maşina să ajungă la ea. Salvatoarea ei era o femeie vorbăreaţă care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă şi anunţase autorităţile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece. Ea şi Kevin fuseseră transportaţi cu ambulanţa la cel mai apropiat spital, unde li se acordase toată atenţia. Kevin era nevătămat. Sugea în clipa în care maşina îşi începuse coborârea vertiginoasă. Din instinct, Kendall îl strânsese la piept, protejându-l cu trupul ei. Numeroasele ei tăieturi şi zgârieturi erau dureroase, dar superficiale. Cioburile îi fuseseră scoase din braţe, un proces extrem de neplăcut şi îndelungat, dar nesemnificativ în comparaţie cu ce ar fi putut să se întâmple. Rănile îi fuseseră dezinfectate, dar ea refuzase să se dea un calmant, deoarece alăpta. Şi, în plus, acum că fuseseră salvaţi şi trataţi medical, trebuia să se gândească la o modalitate de a pleca de acolo. Dacă ar fi luat sedative, nu ar mai fi fost lucidă şi trebuia să aibă capul limpede, dacă voia să pună la cale o altă dispariţie. — Acum poate să intre ajutorul de şerif? — Şerif? repetă Kendall, căci întrebarea asistentei o smulsese din reverie. — Aşteaptă să stea de vorbă cu tine încă de când ai fost adusă aici. — Ah, bineînţeles. Să intre. După ce se hrănise, Kevin dormea acum liniştit. Kendall îşi încheie cămaşa pe care i-o dăduseră cei de la spital după ce îşi scosese hainele ude şi însângerate şi făcuse un duş fierbinte. Sora făcu un semn şi omul legii îşi făcu apariţia dând la o parte perdeaua, salutând din cap. — Cum vă simţiţi? Sunteţi bine? o întrebă el scoţându-şi politicos pălăria şi privind-o cu îngrijorare. — Cred că suntem bine, spuse ea după ce îşi drese glasul, încercând să adopte un ton convingător. Suntem foarte bine. — După părerea mea, aţi avut mare noroc că aţi scăpat. — Aşa e. — A fost uşor de văzut cum s-a-ntâmplat, din cauza acelui trunchi de copac căzut. A fost doborât de trăsnet. Pe-aici plouă de câteva zile. Avem impresia că n-o să se mai oprească niciodată. Inundă toată regiunea. Nu mă miră că Bingham Creek v-a acoperit maşina. Râul se aflase la vreo zece iarzi în faţa maşinii distruse. După ce ieşise din ea, Kendall se ghemuise în noroi şi se uitase la râu cu fascinaţie şi spaimă. Apa cu mâl depăşise cu mult cota minimă, purtând tot felul de lucruri şi înconjurând copacii care, în mod normal, se aflau pe maluri. Se cutremură gândindu-se care ar fi putut să le fie soarta dacă maşina ar mai fi alunecat vreo câţiva iarzi după ciocnire. Văzuse cu groază cum maşina căzuse pradă apelor învolburate. Timp de câteva secunde, rămăsese vizibilă, legănându-se spre mijlocul râului, după care se scufundase. În afară de urmele lăsate pe trunchiul copacului şi de dârele adânci şi paralele lăsate de roţi, accidentul nu modificase cu nimic peisajul. — A fost un miracol că aţi ieşit la timp şi că nu v-aţi înecat când s-a scufundat maşina, spuse ajutorul de şerif. — N-am ieşit cu toţii, îl corectă Kendall cu o voce încărcată de emoţie. Mai era o pasageră pe scaunul din faţă. S-a dus la fund odată cu maşina. Când auzi acel lucru, şeriful se încruntă. — Cum? O pasageră? Ca şi cum ar fi privit de undeva din afară, Kendall îşi văzu faţa boţindu-se când începu să plângă, o reacţie întârziată la acel traumatism. — Îmi pare rău. Sora îi dădu o cutie cu şervete de hârtie şi o bătu pe umăr. — E în regulă, scumpo. După actul de curaj de care ai dat dovadă, dă-i drumul şi plângi cât vrei. — N-am ştiut că a mai fost cineva în maşină în afară de dumneavoastră, de copil şi de şofer, spuse şeriful încet, însemn de respect faţă de emoţia ei. Kendall îşi suflă nasul. — Se afla pe scaunul de lângă şofer şi era deja moartă când maşina s-a scufundat. Probabil că a murit instantaneu, în momentul impactului. După ce se convinsese că băieţelul era nevătămat şi observând cât de repede creştea nivelul apei, Kendall se apropiase de maşină cu teamă, aproape sigură de ceea ce avea să descopere. Partea aceea suferise cel mai mult de pe urma ciocnirii. Uşa era adâncită şi geamul fusese spart. Aruncând numai o privire, Kendall îşi dăduse seama că femeia era moartă. Trăsăturile ei plăcute nu mai erau de recunoscut datorită faptului că oasele şi ţesuturile feţei fuseseră distruse. Bordul şi câteva părţi ale motorului îi străpunseseră pieptul, iar capul îi atârna pe tetieră într-o poziţie cât se poate de nefirească. Ignorând sângele şi priveliştea oribilă, Kendall atinsese gâtul femeii în preajma carotidei, dar nu-i simţi pulsul. — Mă gândeam că ar trebui să-i salvez şi pe ceilalţi, îi explică ea şerifului după ce descrise scena. Aş vrea s-o fi scos şi pe ea dar ştiind că era deja moartă… — Aţi făcut ce trebuia, i-aţi salvat pe cei în viaţă. Nimeni nu v-ar putea găsi vreo vină pentru alegerea pe care aţi făcut-o, spuse el şi apoi arătă spre copilaşul care dormea. Aţi făcut mult mai mult decât v-ar putea cere cineva. Cum a fost cu şoferul? După ce se convinsese că pasagera era moartă, Kendall îl lăsase pe Kevin jos şi îi acoperise faţa cu un colţ al pledului. Deşi nu avea să se simtă prea bine, avea să fie în siguranţă pe moment. După aceea ocolise maşina împleticindu-se. Şoferul era prăbuşit cu capul pe volan. Învingându-și groaza, Kendall îl strigase pe nume şi îi atinsese umărul. Îşi aminti că îl zgâlţâise uşor şi cât de tare se speriase când el se prăbuşise pe spate din cauza acelei mişcări. Ea se cutremurase când văzuse cum îi şiroia sângele din gură. În tâmpla dreaptă avea o rană adâncă, altminteri faţa îi era intactă. Ochii îi erau închişi, dar, în clipa aceea, ea nu fusese sigură că era mort. Vârî mâna înăuntru şi îi atinse pieptul. Inima îi bătea. Apoi, deodată, maşina alunecase pe terenul neregulat, trăgând-o şi pe ea. Braţul, care se mai afla încă în interior, aproape că îi fusese smuls din încheietură. Autovehiculul se oprise nesigur, dar ea ştia că nu avea să mai dureze mult până avea să fie înghiţit de apa care îi atingea deja roţile. Solul suprasaturat ceda sub greutatea maşinii. Nu era timp de stat pe gânduri sau de cântărit posibilităţile, ori pentru a se gândi cât de mult ar fi vrut să scape de el. Avea toate motivele să se teamă de el şi să-l dispreţuiască. Dar nu îi dorea moartea. N-ar fi dorit niciodată acest lucru. O viaţă, indiferent a cui, merita salvată. Astfel, adunându-şi forţele, începuse să dea la o parte noroiul şi crengile care o împiedicau să deschidă portiera. În cele din urmă, când izbutise să o deschidă, el se prăbuşise în braţe şi capul lui plin de sânge îi căzuse pe umăr. Sub greutatea lui, ea alunecase în genunchi. Cuprinzându-i pieptul cu braţele, îl trase din dreptul volanului. Fusese nevoie să depună un efort extraordinar. De câteva ori alunecase în noroi şi căzuse, dar de fiecare dată, se ridicase, se proptise bine pe picioare și-și reînnoise efortul de a-l trage din maşină. Picioarele lui abia trecuseră de prag când maşina alunecase din nou, fiind luată de apă. Kendal relată povestea, omiţând propriile gânduri, iar când termină, îl văzu pe şerif stând în picioare, aproape în poziţie de drepţi, arătând de parcă ar fi vrut să o salute. — Doamnă, probabil c-o să primiţi o medalie. — Mă cam îndoiesc, murmură ea. El scoase un carneţel şi un stilou din buzunarul de la piept al cămăşii. — Numele? Vrând să tragă de timp, ea se prefăcu că nu înţelegea. — Poftim? — Numele dumneavoastră. Puţinii oameni care lucrau la acel spital fuseseră amabili şi îi primiseră fără să-i vâre sub nas tot felul de formulare şi chestionare. Aşa ceva nu se întâlnea într-un spital dintr-un oraş mare. Dar într-o localitate rurală din Georgia, mila întrecea grija de a aduna cartele de asigurări. Cu toate acestea, acum, Kendall era confruntată cu realitatea sumbră şi nu era pregătită. Încă nu se hotărâse ce să facă, cât de mult să spună, unde să plece de acolo. Nu îi era greu să modifice adevărul. O mai făcuse şi altă dată. Toată viaţa. De multe ori. Dar era foarte grav să mintă poliţia. Nu mersese niciodată atât de departe. Lăsându-şi capul în jos, îşi masă tâmplele şi se gândi să ceară, totuşi, un calmant pentru a-şi potoli acea durere de cap infernală. — Numele meu? repetă ea, rugându-se să-i vină vreo idee strălucită. Sau al femeii care a murit? — Să-ncepem cu al dumneavoastră. Ea îşi ţinu răsuflarea o clipă, după care spuse încet: — Kendall. — Se scrie K-E-N-D-A-L-L? întrebă el notând în carneţel şi ea încuviinţă. Bine, doamnă Kendall. Tot aşa se numea şi decedata? — Nu, Kendall e… Înainte să poată corecta greşeala poliţistului, ea văzu perdeaua dându-se la o parte cu un zgomot de inele de metal frecate pe o bară neunsă şi medicul de gardă îşi făcu apariţia. Îi stătu inima în loc. — Cum se simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. — Trăieşte, graţie dumitale, spuse doctorul zâmbind. — Şi-a recăpătat cunoştinţa? A zis ceva? Ce v-a spus? — Vrei să vezi cu ochii dumitale? — Pre… presupun că da. — Hei, doctore, stai puţin. Am nişte întrebări să-i pun, se plânse poliţistul. Ştii foarte bine că sunt o mulţime de treburi de făcut. — Nu pot să aştepte? E tulburată şi nu pot să-i dau niciun calmant pentru că alăptează. Poliţistul îi aruncă o privire copilului şi privi apoi spre sânul lui Kendall, roşind puternic. — Bănuiesc că mai putem să-ntârziem puţin, dar până la urmă tot trebuie s-o facem. — Sigur, sigur, zise doctorul. Sora îl luă pe Kevin din braţele lui Kendall, dar băieţelul nu se trezi. — O să-i găsesc micuţului un pătuţ. Nu-ţi face griji pentru el. Du-te cu domnul doctor. Poliţistul se jucă cu borul pălăriei, mutându-se de pe un picior pe altul. — O să aştept aici. Pe urmă, când o să fiţi gata, doamnă, ştiţi, trebuie să lămurim… — Bea o cafea în timpul ăsta, îi sugeră doctorul. Acesta era tânăr şi cu tupeu şi, după părerea lui Kendall, foarte plin de sine. Se îndoia că se uscase cerneala de pe diploma lui, dar era evident că îi plăcea să-şi impună firava autoritate. Fără să-i mai arunce vreo privire poliţistului, o conduse pe coridor. — Are o fractură de tibie, spuse el. Nu are nimic deplasat, aşa că n-o să fie nevoie de vreo operaţie. În această privinţă a fost extrem de norocos. După felul în care ai descris starea maşinii… — Acoperişul era ca un evantai de hârtie. Nu ştiu cum de nu i-a zdrobit volanul pieptul. — Exact. Mi-era teamă să nu aibă coaste rupte, hemoragie internă, vreun organ afectat, dar n-am văzut nimic de acest gen. Funcţiile lui vitale s-au stabilizat. Asta-i vestea cea bună. Cea proastă este că a primit o lovitură foarte puternică la cap. Radiografiile arată doar o uşoară fractură a craniului, dar a fost nevoie de câteva duzini de cusături ca să-nchid rana. În momentul ăsta nu-i o privelişte prea plăcută, dar, până la urmă, părul o s-o acopere din nou. N-o să-i ia prea mult din frumuseţe, spuse el şi îi zâmbi. — A pierdut mult sânge. — I-am făcut o transfuzie ca să fim mai siguri. A suferit o contuzie, dar dacă o să stea liniştit câteva zile, o să fie bine. Datorită piciorului rupt, o să stea în ghips cel puţin o lună. N-o să aibă încotro decât să stea întins, să lenevească şi să aştepte vindecarea. Am ajuns, zise el dirijând-o spre o uşă. Abia şi-a recăpătat cunoştinţa de câteva minute, aşa că e încă puţin ameţit. Doctorul intră în încăperea slab luminată înaintea ei. Kendall ezită în prag, rotindu-şi privirea prin cameră. Pe un perete se afla o imagine de prost gust care îl înfăţişa pe Isus înălţându-se la cer, iar pe peretele opus, era un poster anti-SIDA. Era o încăpere semiintimă, cu două paturi, dar el era singurul pacient. Piciorul rănit, care acum era în ghips, era proptit pe o pernă. Fusese îmbrăcat într-o cămaşă de spital care îi ajungea doar până la jumătatea pulpelor. Acestea păreau puternice şi bronzate pe aşternutul alb. O soră îi lua tensiunea. Sprâncenele lui negre erau aproape unite sub bandajul lat care îi înconjura capul. În păr avea sânge închegat şi o soluţie dezinfectantă. Braţele îi erau pline de vânătăi, iar faţa îi era schimonosită din cauza umflăturilor, contuziilor şi vânătăilor, dar ea îl recunoştea după gropiţa din bărbie şi după forma gurii din care acum ieşea un termometru. Doctorul se duse repede lângă pat şi aruncă o privire pe fişa pe care o completase asistenta. — Din ce în ce mai bine, spuse el şi îşi murmură aprobarea şi când sora îi arătă temperatura pacientului din acel moment. Deşi Kendall continua să ezite în prag, privirea pacientului se opri asupra ei. Străpunse adâncimile umbrite ale ochilor duşi în fundul capului şi întunecaţi din cauza pierderii sângelui şi datorită durerii suferite, dar acea privire pătrunzătoare era la fel de incisivă ca întotdeauna. Prima oară când se uitase direct în ochii aceia, ea le simţise şi le respectase puterea de percepţie. Ba se şi temuse puţin de ei. Încă se mai temea. Părea să posede o capacitate teribilă de a vedea prin ea, într-un fel cât se poate de tulburător. O descoperise încă de la prima întâlnire. Recunoştea o persoană mincinoasă atunci când o vedea. Ea spera că acel talent al lui de a-i citi gândurile avea să-l ajute acum să-şi dea seama cât de rău îi părea că fusese rănit. Dacă n-ar fi fost ea, accidentul nu ar fi avut loc niciodată. El condusese, dar ea era de vină pentru suferinţa lui. Dându-şi seama de acest lucru, ea fu cuprinsă de remuşcări. Era ultima persoană pe care el ar fi vrut să o vadă lângă patul lui de spital. Înţelegându-i greşit ezitarea, sora zâmbi şi îi făcu semn să înainteze. — Poţi să intri. Învingându-și teama, Kendall păşi în încăpere şi îi aruncă pacientului un zâmbet fugar. — Bună. Cum te simţi? El o fixă cu răceală timp de câteva clipe şi, după aceea, se uită la doctor, la soră, şi din nou la Kendall. — Cine eşti? întrebă el atunci cu o voce slabă şi răguşită. Doctorul se aplecă deasupra lui. — Vrei să spui că n-o recunoşti? — Nu. Ar trebui? Unde mă aflu? Cine sunt? Doctorul îl privi cu gura căscată. Sora era stupefiată; furtunul aparatului de luat tensiunea îi atârna în mână, iar Kendall păru şocată, deşi în ea se dădea o luptă teribilă. Mintea încerca să asimileze acea schimbare şocantă şi se întreba cum să folosească acel lucru în avantajul ei. Doctorul fu primul care îşi reveni. Cu un entuziasm contrazis de zâmbetul său slab, zise: — Ei bine, se pare că pacientul nostru a rămas cu o amnezie de pe urma contuziei, ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Sunt convins că e vorba de ceva temporar. Nimic care să ne facă să ne îngrijorăm. O să râdeţi de acest lucru peste o zi, două. Apoi se întoarse spre Kendall. — Deocamdată, eşti singura noastră sursă de informaţii. Bănuiesc că ar trebui să ne spui – şi să-i spui şi lui – cine este. Ea ezită un moment îndelungat, iar doctorul şi sora o priveau, aşteptându-i răspunsul. Pacientul părea şi curios şi speriat de acesta. Făcu ochii mici, bănuitori, dar Kendall îşi dădu seama că el chiar nu îşi amintea nimic. Nimic! Acel lucru era o fericire neaşteptată, un dar incredibil de generos al sorţii. Era aproape prea bun, prea copleşitor şi prea complicat pentru a se descurca fără să fi avut timp să se pregătească. Un singur lucru ştia cu certitudine: ar fi fost o proastă dacă nu l-ar fi primit cu amândouă mâinile. — E soţul meu, spuse ea cu un calm remarcabil.  

Întotdeauna  iubirea de Sandra Brown Capitolul 1     Dar ce-aveţi aici, domnişoară? O chiuvetă? Întrebă şoferul microbuzului scoţând din portbagaj rucsacul imens şi clătinându-se sub greutatea lui. I-l întinsese tinerei subţirele îmbrăcate în blugi, cu părul ciufulit, de un auriu roşcat, care aştepta pe trotuar, liniştită. Mulţumesc, zâmbi îmbrăcând jacheta decolorată peste puloverul roşu. Îşi trase cu îndemânare pe umeri bretelele rucsacului şi, zâmbindu-i încă o dată şoferului, îi făcu din mână doamnei durdulii care o îndopase cu bomboane de mentă şi făcuse capul calendar pe tot parcursul drumului dinspre New York încoace. Ce bine se simţea înapoi acasă! O bucurie o invada binefăcător, alungându-i oboseala în timp ce străbătea strada principală a orăşelului. Se părea că nimic nu se schimbase prea mult în ultimele zece luni, se gândi ea cu mulţumire, trecând pe lângă magazinele atât de familiare dintre care multe erau deja decorate pentru Crăciun, anunţând apropierea sărbătorilor. Era ciudat, reflectă ea, îndesându-şi mâinile reci în buzunarele jachetei, că în ciuda existenţei ei nomade, a acelui dor de ducă ce o împiedicase să rămână prea multă vreme într-un loc, nu i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo unde-şi petrecuse ultima perioadă a copilăriei şi să găsească totul schimbat. Oriunde s-ar fi dus, nu se simţea cu adevărat acasă decât în acest orăşel, Middletown, proprietatea Long Dream şi lângă Dorothy. Se uită la ceasul din turn. Ajunsese deja în zona pieţei şi era doar ora patru, deşi începuse să se întunece. Fiindcă se pornise şi burniţa, mări pasul, gândindu-se că nu avea rost să se oprească şi să caute în rucsac haina de ploaie. Îi venea greu acum să creadă că, în urmă cu mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se afla încă sub soarele Noii Zeelande. O luă la stânga pe o stradă cochetă, cu pomi aliniaţi pe trotuare şi se opri în faţa unei case de cărămidă roşie, al cărei parter fusese transformat în spaţiu pentru birouri. Trecând pe pietrişul din faţă, ajunse la intrare şi uită o clipă de oboseala drumului, fiindcă ochii ei cenuşii se opriseră acum asupra  uşii pe care scria cu litere mari: Agenţia de secretariat „Ronwood”. Totul atât de simplu şi limpede. Numele proprietarului şi genul de afacere de care se ocupa. La obiect. Exact genul lui Dorothy. Îşi scoase rucsacul din spate, ţinându-l cu grijă de curele, apoi împinse uşa şi intră în camera de recepţie, constatând cu o uşoară surprindere că era goală. Lasă rucsacul pe un scaun şi îşi scoase jacheta. O luă de-a lungul covorului verde spre camera de primire, dar se opri la auzul unei voci stridente venind dinăuntru. Cu siguranţă, nu era vocea calmă şi blândă a mătuşii ei. Să ştii că am ieşit de-acolo, Dorothy. Nu mai puteam sta mei un minut. Nu, nu e greu de cap... e imposibil! Inuman! Nu m-aş întoarce să lucrez la el nici pentru un milion! Uşa se deschise şi o tânără blondă ieşi val-vârtej. Ajunse la uşa de la intrare, unde se opri o clipă, uitându-se peste umăr la Jessie. Orice ai face, să nu cumva să accepţi o slujbă la profesorul Bannister! E cel mai... Se părea că fata nici nu-şi mai găsea cuvintele, aşa că scoase un strigăt exasperat şi ieşi. Jessie râse. Agitată cum era, fata nici nu-i observase înfăţişarea jalnică de pe drum şi se gândise, probabil, că era şi ea o viitoare angajată. Iar profesorul Bannister, cauza supărării ei, era după toate aparenţele, gândi Jessie, vreun bătrân acru care preda la universitatea din apropiere. Dorothy menţionase într-o scrisoare că în ultimul timp trimitea tot mai multe secretare la universitate, chiar universitatea care-i oferise lui Jessie un loc la studii când avea optsprezece ani şi ea refuzase. Vreau doar un an de pauză, îi explicase ea mătuşii sale. Să mai călătoresc şi eu puţin înainte de a-mi continua studiile. Se aşteptase din partea lui Dorothy să protesteze, însă, deşi nu-şi dăduse tocmai aprobarea, nu se împotrivise, cu singura condiţie ca măcar să urmeze un curs fulger de secretariat după terminarea şcolii. Jessie privi în jos, cu o umbră de melancolie în ochi. Într-un fel sau altul, acel an de amânare a universităţii se extinsese la patru. Poate de această dată ar trebui totuşi să-şi găsească locul şi să înceapă să se gândească la o carieră. Problema era că îi plăcea această viaţă boemă. Poate că n-avea: prea mulţi bani sau bunuri materiale, dar avea libertate şi nu era legată de nici un loc anume. Puse mâna pe clanţă, ezitând. Poate ar ft trebuit să-i scrie lui Dorothy şi să-i spună că vine. Mătuşa ei va fi surprinsă, fireşte, să o vadă. Dar se va bucura? Ei, asta-i, se apostrofa, încă nehotărâtă dacă să intre sau nu, de ce lăsă neîncrederile din copilărie să o chinuie chiar şi acum, după atâţia ani? Era o femeie în toată firea, nu o fetiţă de nouă ani. Împinse încet uşa şi intră în încăpere observând-o imediat pe femeia din spatele biroului. Cam de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru strâns îngrijit la spate şi îmbrăcată într-un costum sobru, aceasta răspândea un aer de siguranţă şi eficienţă. Dorothy Ronwood nu era doar mătuşa ei, gândi Jessie cu afecţiune ci şi, pentru ultimii treisprezece ani, mamă, soră, prietenă, toate la un loc. Bună, mătuşică, murmură ea prefăcându-se că se alintă. Femeia ridică privirile din teancul de hârtii care se afla faţa ei şi avu o uşoară tresărire. Bună, nepoţico, răspunse ea sec, însă în ochi i se ghicea un zâmbet cald. Pari îngheţată de frig... Vai de mine, Jess, în picioarele goale şi pantofi decupaţi în decembrie? Dacă n-am ghete, dădu Jessie din umeri nepăsătoare. Cât era de tipic pentru mătuşa ei să n-o întrebe imediat cum de venise aşa, pe neaşteptate, şi să ia totul ca pe ceva normal, purtându-se ca şi cum trecuseră zile, nu luni întregi de când nu se mai văzuseră. Se întâmpla oare vreodată să o tulbure ceva pe Dorothy? Am luat mai devreme avionul, spuse Jessie, cu subînţeles. Adică două luni mai devreme. Se gândise iniţial să se întoarcă în Statele Unite în februarie, când expira contractul de muncă de un an. Se apropia Crăciunul şi i se făcuse dor de casă, recunoscu ea în gând. Îi venea să se repeadă să-şi îmbrăţişeze mătuşa, însă Dorothy nu fusese niciodată omul care să-şi arate zgomotos sentimentele. Ce-i cu părul tău? E mai practic aşa. Era atât de cald acolo. Jessie îşi trecu o mână prin părul roşcat, zburlit şi uşor ondulat. Încă i se mai strângea inima gândindu-se la pletele bogate şi lungi, de pe vremea când nici nu-şi dădea seama cât de bine-i stătea de fapt cu părul tuns aproape băieţeşte ce-i punea în evidenţă pomeţii înalţi şi trăsăturile delicate, ochii limpezi, de un gri deschis şi gura plină, bine conturată. Începu din nou să vorbească, însă trebui să-şi înăbuşe un căscat. Cred că eşti frântă de oboseală. Ţi-e foame sau vrei să te trânteşti în pat şi să nu mai ştii de nimic? Întrebă Dorothy închizând dosarul din faţa ei. Eu pregătesc un peşte pentru cină. Adică, trebuie să-l cumpăr mai întâi. Nu vrei să faci o baie? Jessie dădu din cap, gândindu-se cu plăcere la căldura învăluitoare a apei. Dacă ar mai putea rămâne trează până să facă baie! Abia acum simţi oboseala, aproape că-i era rău. Ar fi avut atâtea să-i povestească lui Dorothy, atâtea întrebări să-i pună, doar trecuseră zece luni... Dar efortul era prea mare în momentul acesta. Vorbim mâine, murmură Dorothy. Mergi sus, în apartament. Nu-ţi face griji cu peştele acela,,., eu, una, nu mai mănânc nimic şi afară e o ploaie... Dorothy scoase dintr-un dulăpior o pelerină de ploaie şi şi-o puse peste haine. Şi-aşa aveam de pus o scrisoare. Şi agenţia? întrebă Jessie. Suzy unde-i? adăugă, referindu-se la femeia între două vârste care lucra ca si recepţioneră pentru Dorothy. Nu cumva a plecat? Are gripă, răspunse Dorothy laconic, legându-şi cordonul. Jumătate din fetele noastre s-au îmbolnăvit. Atunci te aştept aici până te întorci, zise Jessie îndreptându-se spre calorifer să-şi încălzească mâinile. Nu-i nevoie. Azi nu mai e programat nimeni, aşa că pot sa încui. Dorothy îşi luă umbrela, îşi agăţă pe umăr geanta şi ieşi vioaie din încăpere. Jessie îşi luă şi ea rucsacul şi se întoarse în biroul mătuşii sale, deschizând uşa ce dădea într-un hol mic şi urcând scările înguste. Ultimele trepte le urcă în fugă, fiindcă se auzea sunetul insistent al telefonului. Aprinzând lumina, ridica receptorul din furcă: Domnişoara Ronwood? întrebă o voce curtenitoare de bărbat, înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Da, aprobă ea fără să se gândească prea mult şi râzând încântată de apariţia unei pisici pufoase care i se gudura la picioare. Dolly, zise ea aplecându-se să o mângâie. Thomas Bannister. Jessie îşi trecu o mână prin păr, încercând să lupte cu somnul acumulat de mai multe zile. Bannister... Bannister. Sigur, profesorul cel imposibil. Şi, judecând după tonul vocii, nu părea în cea mai bună dispoziţie. Parcă n-ar fi fost, totuşi, chiar atât de bătrân cum şi-l imaginase, dar telefoanele astea mai au câteodată darul de a schimba vocile. Cred că am o oarecare nelămurire, domnişoară Ronwood, spuse el pe un ton controlat, însă oarecum nervos. Am crezut cu naivitate că agenţia dumneavoastră se ocupă cu plasarea de secretare eficiente şi competente. Nu mi-am dat seama că de fapt vă ocupaţi cu terapia femeilor care suferă în dragoste. Jessie îşi frecă ochii obosiţi. Asta îi lipsea. Un comediant. Domnule profesor Bannister, începu ea hotărâtă, însă el n-o luă în seamă. Pot să fac şi eu o sugestie? Poate că în loc să ofteze toată ziua şi să se uite pe geam, fetele astea nefericite ar face mai bine să ia nişte cursuri de gramatică. Cele care termină un asemenea curs pot chiar să folosească după aceea un dicţionar. Arogant nenorocit, îngâmfat şi sarcastic..., gândi Jessie nereuşind să-şi oprească un căscat. Vocea de la celălalt capăt al firului se opri brusc, apoi zise: Vă plictisesc? Nu, mă provocaţi, îi veni lui Jessie să spună, tentată să răspundă afirmativ' Oricât ar fi vrut însă să îi ia apărarea agenţiei şi oricât de impertinent îi vorbea profesorul Bannister, era un client al lui Dorothy şi nu trebuia să-l supere. In plus, nu era agenţia ei şi n-avea nici un drept să se amestece. Cel mai bine era să-l lase în grija lui Dorothy pe încântătorul profesor. Cel puţin acum îl făcuse să tacă şi putea să-i explice că nu era domnişoara Ronwood care credea el. De fapt, sunt... Începu ea, frecându-şi exasperată nasul, căci vocea o întrerupse imediat: N-am acum timp să ascult scuze întârziate. Totuşi, de dragul bunului simţ şi în ciuda judecăţii mele, sunt gata să mai dau o şansă agenţiei dumneavoastră. Aştept să-mi trimiteţi pe cineva mâine dimineaţă. La nouă punct. Bună seara, domnişoară Ronwood. Dar eu nu sunt... se repezi Jessie uitându-şi manierele elegante, însă legătura se întrerupsese. Oare Thomas Bannister mai ascultă şi altceva în afara propriei voci? Era dispus să mai acorde o şansă agenţiei. Ce mărinimie... Ce generozitate incredibilă! Punând receptorul jos, nici nu se mai gândi la profesor şi se îndreptă spre dormitorul ei. Se duse la geam şi se uită la grădina din spate. În depărtare se zăreau, prin întunericul din ce în ce mai adânc, pajiştile de pe malul râului de la care-şi trăgea şi casa numele. Vara, câmpul era presărat cu flori sălbatice. În seara aceasta se vedeau numai bălţi, iar Jessie ştia că, dacă ploaia continua toată noaptea, dimineaţa se va întinde în zare un lac. Trase perdelele şi se întoarse, inima umplându-i-se de o bucurie ascunsă la vederea camerei atât de familiare, colorată în galben şi bej. Pe un perete se întindeau rafturi cu cărţi. Nu o lăsase niciodată inima să arunce o carte, aşa că mai avea încă toate cărţile ilustrate, cu poveşti din copilărie. Manuale vechi, cărţi de colorat, fără coperţi şi cu foile rupte, se luptau pentru spaţiu cu romanele şi volumele de poezie ale marilor clasici într-o confuzie dezordonată. Într-o zi, îşi promise ea, va face ordine şi le va aranja cât de cât mai omeneşte. Harta lumii, împânzită cu ace colorate, domina peretele opus. Cu acele cu gămălie galbenă însemnase drumul ei prin Noua Zeelandă unde petrecuse o vară lucrând într-o tabără de copii înainte de a străbate ţara cu autobuzul, la venirea toamnei. Acele cu gămălie albastră erau rezervate Europei. Elveţia, unde lucrase ca secretară... Franţa, unde mersese la cules de struguri... Italia... Spania. Nu stătuse niciodată undeva destul de mult încât să se ataşeze de locuri sau de vreo persoană anume. Se dezbrăcă, scoase din dulap o cămaşă de noapte şi o puse pe ea. Îşi va desface bagajul mâine, hotărî ea, aşezându-se pe marginea patului cu rucsacul pe genunchi. Acum nu voia să-şi scoată decât câteva lucruri: pieptenele, periuţa şi cadoul pentru Dorothy. Scotoci după obiectele de toaletă pe care le ţinea într-o trusă de plastic. Scoase apoi geanta cu acte şi alte lucruri de valoare şi împrăştie conţinutul pe pat. Paşaportul, banii, colierul de opal primit de Dorothy de la Kevin Brady şi un tabloaş din care-i zâmbeau părinţii ei. Le privi chipurile senine şi apoi aşeză tabloul pe noptieră. Timpul îi alungase durerea şi nu mai simţea acel dor cumplit străpungându-i inima ca un pumnal. Sentimentele îi deveniseră mai obiective. Bărbatul şi femeia care muriseră în acel accident de maşină nu-i fuseseră doar tată şi mamă, erau doi oameni care-şi pierduseră viaţa prea devreme. Deci nu-i mai părea acum rău doar pentru ea, ci şi pentru ei. Jessie intră în pat şi îşi aţinti privirile în tavanul alb. Câteodată se temea că, dacă n-ar fi fost fotografia, ar fi uitat chiar cum arătau părinţii ei. Nu-şi mai amintea de vocea lor şi nu putea vizualiza expresia de pe chipul lor. Avea nouă ani când muriseră ei... De ce nu putea totuşi acum, când se gândea cu destulă detaşare la moartea lor, să readucă în minte momentul... Bineînţeles, n-ar fi trebuit atunci să tragă cu urechea la uşa sufrageriei în aceea după-amiază acum treisprezece ani. Dar ştiuse că va avea loc un consiliu de familie în care, la o săptămână de la accident, i se decidea ei viitorul... Dacă n-ar fi călătoria asta în jurul lumii... Probabil că putem s-o anulăm... spusese bunica ei, care îi împletea întotdeauna puloverele şi-i făcea prăjitura preferată. Dar cred, continuase ea, că totuşi Jessie ar fi mai fericită cu cineva mai tânăr. Are nevoie de o influenţă feminină, spusese unchiul Ben, cel care obişnuia s-o ducă pe umeri. Ar fi fost altceva dacă eu aş fi fost însurat... De fapt cred c-aş putea angaja o femeie să aibă grijă de ea. Eu nu mai am mult şi nasc, iar gemenii mei abia dacă au împlinit trei ani. In plus, Conan e plecat mai tot timpul cu afaceri, aşa că nu ştiu cum rn-aş descurca să mai cresc un copil, se scuzase mătuşa Sharon care-o lăsa s-o ajute când le făcea baie lui Robert şi Polly. Cred că soluţia cea mai bună ar fi o şcoală cu internat. Aşa ar fi printre copii de vârsta ei. Iar noi putem face cu rândul s-o luăm cu noi în vacanţe, zisese unchiul Brett, cel care o învăţase să meargă pe bicicletă. Chiar şi acum, Jessie îşi amintea groaza care-i întunecase atunci minţile. In afară de părinţii ei, aceştia erau oamenii la care ţinea cel mai mult pe lume şi crezuse că şi ei o iubeau la fel de mult. Şi iată că nici unul nu o voia. Ei bine, uite că nu-i păsa. N-avea nevoie de nimeni. Nu, nu va plânge... Jessie poate sta la mine, se auzise o voce calmă, dar hotărâtă. Ei, haide, Dorothy, fii rezonabilă. Cum rămâne cu toată cariera ta? Şi apoi o  în New York nu-i cel mai potrivit loc pentru un copil... Dorothy nu se lăsase convinsă de restul familiei. Îşi părăsise slujba de la compania farmaceutică, îşi vânduse garsoniera şi se mutase în Iowa, unde îşi deschisese o agenţie... şi îi oferise un cămin nepoatei sale.   Jessie deschise din nou ochii. Pentru o clipă rămase dezorientată în întuneric, apoi întinse o mână şi aprinse veioza. Dorothy venise, probabil, şi o găsise adormită, fiindcă acum era acoperită cu o pătură. Se uită la ceas. Şase. Deci nu dormea decât de vreo oră. Se dădu jos din pat, îşi legă un cordon şi ieşi încetişor din cameră, constatând surprinsă că era întuneric peste tot şi Dorothy nu se zărea nicăieri. Şi atunci îşi dădu seama: era şase dimineaţa! Merse în vârful picioarelor de-a lungul coridorului spre bucătărie, ca să n-o trezească pe mătuşa ei. Plănuia să-şi facă un ceai şi apoi să facă mult aşteptata baie. Umplu ibricul şi-l puse pe foc, apoi scoase din bufet o ceaşcă. Pisica ieşi de undeva, de sub bufet, miorlăind şi cerându-şi mâncarea de dimineaţă. ’Neaţa, Jess. Jessie o văzu pe Dorothy în uşa bucătăriei, cu părul negru căzându-i pe umeri, în dezordine. A, Dorothy, scuză-mă. Te-ai trezit? Eram deja trează, zise mătuşa ei scoţând încă o ceaşcă din bufet. Ai dormit bine? Buştean, zise Jessie turnând apă în ceainic şi lovindu-se apoi cu palma peste umăr. Doamne, exclamă ea, era să uit! A sunat profesorul Bannister când erai plecată. Credea că eşti tu la telefon şi nici nu m-a lăsat să-i explic cine sunt. Trebuia să-ţi las un bilet. Nu-ţi fa probleme, spuse Dorothy liniştită, scoţând din frigider o cutie cu lapte. Ar fi trebuit să-l sun eu ieri, dar voiam să aştept până pot sta de vorbă ca oamenii cu Cindy şi să văd despre ce este vorba, căci ieri n-am putut sta prea mult. Şi, deci ce-a zis? întrebă ea, turnându-şi ceai. Jessie îi spuse pe scurt mătuşii sale despre ce vorbise cu Thomas Bannister şi apoi rânji. Trece-l pe lista neagră, sugeră ea. Dorothy sorbi din ceaşcă. Se poate să aibă şi el dreptate, admise ea calmă. Cindy e de obicei foarte competentă, dar s-a despărţit de logodnicul ei acum o săptămână şi e cam greu s-o scoţi la capăt cu ea. Am pus-o să se ocupe de recepţie în ultimele zile, adăugă ea oftând şi trecându-şi mâna prin părul bogat. N-ar fi trebuit să i-o trimit profesorului, dar cu gripa asta nici n-am prea avut de unde alege, iar Cindy mă asigurase că şi-a revenit. Şi atunci ce-o să facă azi la ora nouă? Ei aşteaptă să-i trimiţi pe cineva. Dorothy dădu din umeri. Am să-i dau telefon să-i spun că n-am pe nimeni disponibil. Ce să fac, am să pierd un client, dar asta-i situaţia. Jessie nu se lăsă păcălită de indiferenţa ei. Şi asta nu-ţi afectează afacerile? Nu direct, presupun, spuse Dorothy. E prima oară când apelează la agenţia asta, aşa că nu-i tocmai un client de bază. Dar e profesor de istorie la universitate şi aş putea pierde alţi clienţi mai importanţi dacă răspândeşte zvonul că agenţia asta nu-i de încredere. Deci nu se înşelase presupunând că Thomas Bannister preda la universitate. Şi-l imagina ţinându-şi cursurile, ascultând-şi cu mare plăcere propria voce şi tăind elanul oricărui student care avea curajul să-l întrerupă. Şi pentru ce anume are nevoie de secretară? Întrebă Jessie. N-ar trebui să fie în vacanţă la ora asta? Scrie o carte. Da, fără îndoială, un tratat interminabil de istorie pe care plănuia să-l bage pe gât generaţiilor viitoare de studenţi. De ce nu-l scrie de mână şi nu-l dă cuiva să-l bată la maşină după aceea? Cred că-i vine mai uşor să dicteze. Probabil că-i place să se ştie ascultat cuvinţel cu cuvinţel, gândi Jessie. Ei, bine, poate n-o să-i fie prea greu să-i facă hatârul câteva zile, până ce Dorothy găsea pe altcineva. Merg eu, dacă vrei. Dorothy o măsură cu privirea. Eşti sigură? Jessie înclină din cap. Excelent. Mulţumesc. Jessie zâmbi, privindu-şi ceaşca de ceai. Dorothy nu pierdea niciodată vremea cu platitudini, nu făcea caz de nimic, ştia că dacă i se făcuse o ofertă trebuie s-o ia ca atare. Şi unde locuieşte? în zona universităţii? Nu. Într-o casă aproape de William. S-a mutat acolo de vreo câteva luni, de când a ocupat postul la universitate. De fapt, nu l-am întâlnit în persoană, am vorbit doar la telefon. Nu ştiu mare lucru despre el. Dar se interesase despre el la universitate, îşi zise Jessie. Dorothy n-ar trimite niciodată o secretară în casa unui bărbat fără să verifice mai întâi dacă poate avea încredere în clientul respectiv. Şi cum mai e cu William? întrebă ea, fiindcă în ultimele scrisori Dorothy nu mai pomenise de el. Vă mai vedeţi? Din când în când, zâmbi Dorothy, însă Jessie văzu imediat umbra din privirile ei expresive. William Tyson, gândi ea, omul acesta merita să-l pună o bombă sub-pernă. Poate asta l-ar fi trezit şi pe el la realitate, să n-o mai considere pe Dorothy datoare, cumva, să-l iubească. Ar merita ca ea să se îndrăgostească de altcineva  şi în felul acesta s-o piardă. Îşi dădu seama că mătuşa ei o privea ţintă şi se uită spre ea. Mă bucur că te văd iar acasă, Jess. Mi-a fost dor de tine. Jessie se simţi cuprinsă de emoţie. Ştia cât de greu îi venea lui Dorothy să-şi exprime sentimentele. Poate chiar din cauza asta avea probleme cu William. Şi eu mă bucur că m-am întors, răspunse ea veselă. Nici nu se gândise că lui Dorothy i-ar putea fi dor de ea, că s-ar putea simţi vreodată singură... La naiba, iar ea era atât de egoistă! La douăzeci şi doi de ani, Dorothy îşi schimbase viaţa pentru ea. Şi ea ce făcuse în schimb? De cum prinsese ocazia se grăbise să o şteargă în lumea largă. Încă o ceaşcă? Îhm. Mulţumesc, spuse Jessie absentă Dorothy. Da. Mm... Nimic. Jessie întinse ceaşca, simţindu-se deodată stânjenită. Nu Dorothy era cea care nu-şi putea exprima sentimentele sau afecţiunea, îşi dădu ea seama, ci ea. Era atât de spontană, de naturală şi perfect în largul ei cu oameni pe care abia dacă îi cunoştea, dar când începea să ţină cu adevărat la cineva, înăuntrul ei ceva se strângea ca într-un cleşte. Devenea falsă, exagerată. De exemplu, băiatul acela irlandez pe care-l întâlnise după ce ajunsese în Noua Zeelandă. Îl fusese recunoscătoare că o ajutase să-şi dea seama cum stau lucrurile, cum se trag sforile, îi plăcuse compania lui şi o încântaseră sărutările lui cuminţi. Ţinuse la el. Chiar foarte mult. Şi atunci de ce nu lăsase relaţiei dintre ei nici o şansă? De ce dăduse imediat înapoi când simţise că el ar fi vrut şi altceva decât o prietenie romantică, nevinovată? Fiindcă nu era încă pregătită să-şi asigure o asemenea responsabilitate pentru o legătură serioasă. Atâta tot. Sigur, era normal la vârsta ei. Ridică ceaşca şi sorbi încet, încercând să-şi alunge gândurile şi să se simtă bine.   Ploaia se transformase în lapoviţă, iar Jessie opri maşina  pe iarba din faţa casei de cărămidă roşie. Într-o parte se întindea pământ arat, iar în cealaltă un pâlc de copaci, după care, mai încolo, era ferma pe lângă care tocmai trecuse cu maşina. Încuie portiera maşinii lui Dorothy şi îşi trase peste părul roşcat gluga paltonului cenuşiu, apoi, încruntându-se, înainta pe cărarea pietruită până la uşa de Ia intrare. Ghetuţele albastre, asortate cu fusta şi puloverul pe care le împrumutase de la Dorothy, nu aveau tocuri mari, însă după pantofii ei uşori purtaţi de atâta vreme, se simţea acum incomodată de o încălţăminte ceva mai înaltă. Urcă treptele de la intrare şi sună la uşă. Dinăuntru se auzi lătratul unui câine. Jessie se întoarse pe călcâie şi privi grădina împânzită de tufe de trandafiri şi copaci de tot felul. Probabil că în timpul verii era o privelişte splendidă,un belşug de culori şi miresme, îşi imagină ea şi zâmbi. Cum profesorul nu locuia aici decât de vreo câteva luni, era clar ca nu el pusese la punct grădina, dar probabil că tocmai aceasta îl influenţase în alegerea căsuţei izolate în mijlocul naturii. Pe semne că era şi el aproape de pensie şi se gândea să-şi petreacă timpul liber plimbându-se printre trandafiri, soluri cultivate cu grijă, meritând să fie expuse la festivaluri de horticultura. Cindy, predecesoarea ei, depăşise cu siguranţă orice limite cu o zi în urmă. Bătrânul universitar era probabil un om aşezat, numai că la telefon se întâmpla si nu prea ştie cum să vorbească. Uşa se deschise şi Jessie se trezi deodată privind în  adâncul unor ochi albaştri, plini de solemnitate şi încadraţi de o faţă mică. Fusese convinsă că profesorul era un celibatar convins, că nu avea nevastă şi copii. Dar băieţelul acesta de vreo cinci ani era, cu siguranţă, prea mic să fie copilul lui. Atunci, nepot. Bună ziua. Sunteţi taxiul? întrebă foarte serios băiatul, încheindu-şi cu grijă nasturii de la hainele de şcoală. Nu, spuse Jessie luându-şi şi ea un ton grav şi gândindu-se cât de adorabil arăta copilul cu şepcuţa îndesată pe cap. Sunt o fată. Începu să zâmbească, văzând că-l făcuse să râdă, cu marca ei şugubeaţă dovedind că şi el avea simţul umorului. Vrei să-i spui buni... domnului Bannister că sunt aici? Vine şi el imediat, spuse el încruntându-se, fiindcă ajunsese la ultimul nasture şi nu mai găsea butoniera. Ai încheiat sus cu una mai mult. Instinctiv, Jessie se aplecă şi-i încheie hăinuţa cum trebuie. Mulţumesc, zise băiatul cu seriozitate, privind-o acum de la acelaşi nivel. Ştii, mi se clatină un dinte, spuse el deodată, cu nonşalanţă. Deschise gura larg şi îi arătă unde, fericit că ea părea să-l ia în serios şi-l privea admirativ. Jessie se ridică şi rămase înmărmurită, fiindcă în pragul uşii stătea acum un bărbat cu un câine negru lângă el. Preocupată de băieţel, nu-l auzise venind şi se întreba acum de câtă vreme stătea acolo şi o privea. Jacheta acestuia stătea neglijent pe el, descheiată, dezvăluind muşchii puternici ce se ghiceau sub puloverul de caşmir. Picioarele lungi şi puternice erau puse în evidenţă de pantalonii strâmţi, ca de armată. Iritată de nodul în gât pe care îl simţi deodată, Jessie înălţă capul şi observă imediat răceala din ochii albaştri şi trăsăturile dure, masculine. Obrazul neras era la fel de întunecat ca şi părul negru, însă umbra de barbă nu reuşea să ascundă sau să îndulcească bărbia dreaptă şi gura hotărâtă. Simţi miros de săpun şi presupuse că bărbatul se trezise târziu şi nu avusese timp decât să facă un duş şi să arunce pe el nişte haine. Domnul Bannister, întrebă ea zâmbind pentru a-şi ascunde stânjeneala şi la răspunsul lui scurt, printr-o mişcare a capului, îi întinse o mână pentru a-i distrage atenţia de la expresia uimită de pe faţa ei. Bărbatul acesta înalt, solid, nu putea fi profesorul Bannister. Din motive iraţionale, sfidând logica, refuza să-i accepte identitatea, agăţându-se de imaginea mentală a bătrânului iubitor de trandafiri, cu inima de aur. In primul rând că avea câteva decenii lipsă, treizeci şi ceva de ani, şi în al doilea rând avea înfăţişarea unuia care lucrează undeva în aer liber, făcând o muncă în exclusivitate fizică, nu a unui profesor universitar care-şi petrecea ziua la o catedră. Nu se putea să fie Thomas Bannister, se încăpăţâna ea să gândească. N-o încântă ideea de a-şi petrece opt ore pe zi în apropierea acestui bărbat şi numai la gândul acesta se cutremură, speriată de intensitatea cu care refuza să accepte această stare de lucruri. El nu-i luă în seamă mâna întinsă. Aţi întârziat, zise el cu o voce dezarmant de familiară, care-i distruse şi ultima speranţă şi o aduse lepede cu picioarele pe pământ, enervată de o asemenea remarcă. În primul rând, nu întârziase. Pornise chiar foarte devreme de acasă şi, uitându-se la ceas, văzu că era într-adevăr, fără zece. Enervarea se transformă în exasperare fiindcă, fără să spună un cuvânt, Bannister trânti uşa în urma lui şi îl împinse pe băiat înainte, spre maşina lui Dorothy. Domnule Bannister! încercă ea să protesteze în urma lui. Ghete afurisite! Şi omul ăsta oare nu asculta niciodată pe nimeni? Se înşelase, într-adevăr, în privinţa vârstei, însă prima impresie asupra caracterului său se confirma pe deplin. Dar eu nu sunt... Încercă ea să-i explice. Şi ce staţi acum şi vă uitaţi ia mine, fir-ar să fie, îi taie el vorba, privind-o nervos de lângă maşină. Descuiaţi portierele. Băiatul îl trase de mânecă. Ce e, Mark? Jessie rămase surprinsă de schimbarea bruscă a tonului vocii, când se adresase copilului. Toată nervozitatea îi dispăruse. Cred că acela este taxiul. Thomas se uită spre şosea, unde se vedea apropiindu-se o maşină pe uşile căreia era o reclamă a firmei locale de taxiuri. Hm... mormăi el privind înspre Jessie. Deci eşti de la agenţie, schimbă el deodată modul de adresare. De ce ai lăsat toată aiureala asta să continue, în loc să te fi prezentat prompt? Se apropie de ea, impunător, privind-o drept în faţă cu ochii de un albastru sfredelitor. Poftim, zise el scoţând din buzunare nişte chei şi întinzându-i-le. Jessie întinse mâna şi le luă, conştientă brusc de atingerea degetelor lui pe palma ei. Contactul fizic abia de avusese loc, însă mâna ei începuse să tremure uşor, cuprinsă de valurile de căldură. Mă întorc după ce-l las pe Mark la şcoală! Vocea puternică şi sonoră scăzu în tonalitate, în timp ce sprâncenele coborâră, aproape unindu-se într-o linie întunecată. Mergi şi aşteaptă în casă. Jessie simţi o strângere în stomac văzându-l cum o priveşte de la înălţimea lui. Ii simţea ostilitatea iradiind din întregul corp, iar umbrele din priviri se adânceau când se uita în ochii ei. Cum era posibil să-i trezească o asemenea antipatie unui străin, cu care abia de schimbase vreo două vorbe? Ia-ţi o pauză pentru cafeaua de dimineaţă. Lustruieşte-ţi unghiile. Visează la prietenul tău. Citeşte-ţi revistele. Să închei cu toate până mă întorc şi să nu-mi mănânci mie din timp după aceea. Jessie se simţi mai relaxată, gata să zâmbească. Deci îl judecase greşit. Avea de fapt, simţul umorului. O tachina, încadrând-o în imaginea tipică a secretarelor blonde şi cu minte scurtă, atât de îndrăgită de scenariştii comediilor de televiziune. Însă zâmbetul îi îngheţă când îi întâlni privirea dură şi deloc dispusă să-i răspundă zâmbetului, şi chipul parcă de granit. Doamne, cât de serios era! Înseamnă că nu glumise nici un moment... Înainte să aibă vreme să se gândească la asta, el se întoarse şi se îndreptă spre taxi, lăsând-o pe Jessie să privească descumpănită în urma lui, urmărindu-i cu uimire şi supărare silueta înaltă şi hotărâtă. Era cel mai îngrozitor şi necioplit bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, un snob intelectual arogant şi bădăran. Nu era de mirare că îi trebuia o secretară pe termen limitat, căci nimeni cu mintea la cap nu l-ar fi suportat multă vreme şi n-ar fi acceptat să fie tratată ca o prostuţă. Cindy fusese, fără îndoială, una din multele secretare care se perindaseră pe acolo şi fuseseră nevoite să plece. Se uită cu ochii micşoraţi înspre maşina lui Dorothy. De ce ar mai rămâne să suporte impoliteţile acestui bărbat? Avea toate motivele să se urce chiar acum în maşină şi să se întoarcă în oraş. Mătuşa ei avea să înţeleagă şi să-i dea dreptate, dacă va auzi ce soi de om era Thomas Bannister. La naiba! Probabil că apelase la agenţia lui Dorothy doar pentru că fusese refuzat de altele. Toate instinctele îi spuneau să urce în clipa aceea în maşină şi să plece. Se strâmbă. Îşi dădea seama că nu putea să-şi alunge acele simţăminte revoltătoare care se insinuau undeva în adânc. Vrând-nevrând, trebuia să recunoască totuşi că dorinţa de a fugi n-avea de fapt nimic de-a face cu manierele lipsite de eleganţă ale viitorului ei şef, ci cu ceva greu de definit. Of, Doamne, se certă ea în gând. Ce, era o şcolăriţă timidă care să fie redusă la o bâlbâială speriată doar din pricina unor cuvinte mai aspre? Strânse din dinţi. Nu, nu putea să se întoarcă la Dorothy să-şi recunoască neputinţa şi să lase agenţia baltă. Îşi recăpăta încrederea în sine. Îi venea acum să râdă de momentul de panică dinainte. Nu se va lăsa intimidată de un şovin dictatorial învăţat să domine. Nu exista pe lumea asta nici un Thomas Bannister căreia să nu-i poată face faţă. Cufundat în lumea lui îngustă, universitară, îşi dezvoltase, pare-se o imagine exagerată asupra propriei importanţe şi probabil că îşi învăţase studenţii să ia poziţie de drepţi la cel mai mic gest al său. Se întoarse brusc şi o luă hotărâtă pe cărarea pietruită până la uşa casei. Nu se va lăsa speriată şi nu va fugi scheunând din faţa unui bărbat. Cu atât mai puţin din faţa lui Thomas Bannister!  

  ÎNTOARCEREA LUI MARK SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În dimineaţa aceasta, însă, era numai neliniştită. «Nu, n-ar fi corect!» îşi spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverşunată?». Pentru o clipă, se opri în faţa clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandreţe către acoperişurile din tablă roşie şi către curtea bine întreţinută. Trecuseră deja trei ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puţină vreme, asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simţea că are drepturi de proprietate asupra acestui loc. Deschise uşa laterală şi-şi scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele negre. «Lua-i-ar naiba pe bancherii ăştia afurisiţi! Oare nu văd că Tom are nişte mâini de aur? Şi că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere: muncitor, cinstit, cu simţul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine ştia că această disciplină era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicaţiilor? Un om atât de inteligent, cu atâta imaginaţie ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să rămână la suprafaţă şi să scape de toate mizeriile astea financiare!» Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse şirul gândurilor. Vântul îngheţat de ianuarie îi înroşise faţa plăcută şi făcea să-i strălucească privirea limpede. — Bună ziua, domnişoară Neil! Am întârziat puţin... Cu toată zăpada căzută în dimineaţa asta, autobuzul de-abia se târa! Îşi scoase impermeabilul şi îl aşeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care stătea de obicei. —Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri. —O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă haina roşie a lui Julie,ț    apoi reveni la birou frecându-şi mâinile. —De fapt, ce are aşa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă? —Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv. Pentru moment, era inutil s-o neliniştească pe Lucy spunându-i că de întrevederea cu Mark Preston, bogatul om de afaceri, depindea soarta lor, a tuturor. Dacă avea să-i placă ceea ce va vedea în fabrică, grijile lui Tom aveau mari şanse să ia sfârşit. Dacă nu... Ei bine, puteau să se înscrie cu toţii pe listele de şomaj! Julie îşi aranja pliurile fustei roşii şi se privi o clipă în oglinda cea mare. Cu o mişcare abilă a perlei, dădu o notă de prospeţime pletelor sale grele, negre şi strălucitoare, strânse cu câteva clipe mai devreme într-un coc mare deasupra cefei.Trebuia neapărat să-i ofere acestui Mark Preston imaginea unei societăţi bine condusă şi Julie trebui să admită că avea tot ce i se cerea unei femei de afaceri. Doar că ar fi preferat să nu aibă atât trac! —Vrei să faci nişte cafea, Lucy? Ştiu că e încă devreme, dar asta ne va ţine în formă. —Bineînţeles, domnişoară Neil. Şi tânăra dispăru în mica încăpere ce ţinea loc de bucătărie. Julie împinse uşa biroului pe care-1 împărţea cu Tom. Nu-i văzuse maşina în parcare. În aşteptarea sosirii lui, urma să pună puţină ordine în dosarele pe care le examinaseră în ajun, până seara târziu, pentru a pregăti întrevederea decisivă din dimineaţa aceasta.Dar Tom se afia deja acolo, aşezat la biroul. Îi surâse. —Bună ziua, Julie! —Ia te uită, eşti aici? Unde ţi-e maşina? —Am avut o pană aseară. Am venit cu autobuzul. Julie îşi studie directorul cu nelinişte: ce paloare pe faţa lui trasă! Se feri să facă vreo remarcă: trebuia neapărat să mimeze buna dispoziţie, să nu se lase pradă descurajării. —E o prostie! exclamă ea. Aş fi putut să trec să te iau de acasă! Acasă... O casă mare, goală, glacială, sinistră, în care trăia singur de la divorţ. Îi zâmbi cu recunoştinţă şi-şi trecu mina prin păr. Tom Larck se apropia de patruzeci de ani. Era un bărbat robust, plin de umor... Şi, totuşi, fruntea înaltă îi era brăzdată de riduri adânci, mult prea adânci pentru vârsta lui. —Simţeam nevoia să fac mişcare, răspunse el. Mi-am putut pune la punct expunerea din dimineaţa asta: discursul condamnatului la moarte, adăugă el, chicotind macabru. —Foarte amuzant, domnule Larck! comentă Julie fără un zâmbet. Ţi-ai luat micul dejun? —Păi... Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu doar că era foarte frig în casă, atunci când m-am trezit Probabil că instalaţia de încălzire este încă stricată... Săracul Tom! Fusese lăsat singur chiar în momentele când ar fi avut cea mai mare nevoie de îmbărbătare! Julie îşi deschise geanta şi scoase un pachet învelit cu grijă. —Noroc că sunt aici! Am pregătit nişte sandwichuri, în caz că... La început, nu spuse nimic, ci se mulţumi doar s-o privească cu un aer pe care începea să i-1 cunoască. Apoi scutură încet din cap: —Julie! Julie cea de neînlocuit.. Sorbind din cafeaua adusă de Lucy, se cufundară din nou în analiza subiectului care le stătea pe sufiet: firma Larck. Dincolo de geam, Julie vedea atelierul vast în care se agitau deja vreo douăzeci de muncitori în halate albe. Fiecare asambla la bancul său piesele minuscule din care era format ultimul gadget electronic conceput de Tom. —Uite ce atmosferă minunată de lucru! murmură ea. Niciodată o grevă la domnul Larck! Niciodată un ton ridicat! —Da, e o echipă foarte bună, suspină el. Nu mai adăugă nimic, dar Julie îi ghici gândurile: va putea el să le ofere încă mult timp un loc de muncă? Şi hala asta mare, plină de viaţă şi de lumină, nu va fi în curând abandonată? Tom se răsuci brusc, luă un sandwich şi muşcă din el. —Mmm! Grozav! Dar spune-mi, Julie, nu li se dă oare condamnaţilor la moarte un mic dejun copios înaintea execuţiei? —Tom, termină cu glumele astea sinistre! Totul va fi bine! Acest Mark Preston va fi, cu siguranţă, impresionat de întreprindere şi de ideile tale. Ne va ajuta. —Mi-ar place să fiu la fel de sigur ca tine... Din păcate, îi va fi suficient să arunce o privire asupra situaţiei noastre contabile pentru a-şi pune frâu! Cifrele de afaceri din ultimele două luni sunt elocvente... —Măcar dacă banca s-ar fi arătat mai înţelegătoare! —Sigur, ne-ar fi permis să trecem peste clipele astea dificile... Dar vor mai fi şi altele în curând. Trebuie să fim realişti: nu sunt un bun om de afaceri. —Hai, Tom, nu fi... —Ştiu ce spun, draga mea Julie. Ceea ce mă interesează pe mine e ce se-ntâmplă în atelier, nu în biroul ăsta sau în hârţoage. Sunt un creator, nu un om de afaceri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, atunci când m-am aruncat într-o astfel de aventură de unul singur. Fosta mea soţie avea dreptate: nu fac faţă. Julie preferă să tacă şi să nu evoce amintirea lui Christine. Era atât de confuză în legătură cu fosta nevastă a lui Tom, încât ar fi riscat să fie grosolană. Blonda asta drăguţă îşi părăsise,soţul acum şase luni, chiar în momentul când începuseră pentru Tom problemele profesionale. —Hai mai bine să examinăm partea bună a situaţiei, spuse ea energic. Nu ştim încă ce ne va propune acest Preston...Tom luă ultimul sandwich şi zâmbi cu ironie: —Fără îndoială că, dacă ne va găsi vreo utilitate oarecare, se va ocupa de cazul nostru! Şi ne va integra în imensul său imperiu! Dar va fi oare interesat de ceea ce fabricăm noi? Mă îndoiesc! —Are o mare experienţă, Tom. Nu se poate să-i scape valoarea produselor tale. De fapt, cum arată omul ăsta? Tom îl întâlnise recent la un seminar pe acest magnat al industriei, care venise să-şi prezinte ideile şi să relateze cum ajunsese pe culmile lumii afacerilor. —Un afacerist tipic: succesul întrupat, încredere în sine, puţină înfumurare... Ridică în slăvi hotărârea, autoritatea, plăcerea riscului... —Câţi ani are? —Vreo treizeci şi cinci. —Şi, ca bărbat, cum arată? —Înalt, cu părul negru. Multă prestanţă. Şi, desigur, toată panoplia omului bogat din cale afară: Rolls Royce, ceas de aur, haine pe măsură... —Aha! îmi imaginez: un încrezut insuportabil. Şi tiranic pe deasupra. Ridică spre ea ochii lui mari, căprui, blânzi ca ai unei veveriţe. Ea ar fi vrut să găsească o altă comparaţie. Cea pe care o făcuse nu-1 prea avantaja, după părerea ei. —Ne va fi suficient să-i oferim unul dintre zâmbetele tale cuceritoare pentru a-1 îmblânzi. În dimineaţa asta eşti mai frumoasă ca oricând. Îmi place mult fusta ta. Îşi schimbă direcţia privirii cu un efort vizibil. —Eu sunt cel ce lasă de dorit, suspină el, îndreptându-se spre oglinda atârnată pe perete. Dumnezeule! Arăt sinistru! Tocmai acum, când ar trebui să-i fac o impresie bună eventualului nostru binefăcător! Îşi strânse cu o mână gulerul desfăcut: —Director, auzi! Pfffi N-am nici măcar cravată. Detest chestiile astea... După părerea ta, mi-ar trebui una? —Păi... —Bine, am înţeles. E ora sacrificiilor: mă duc în oraş să-mi cumpăr o cămaşă decentă, o cravată... şi poate că am să trec şi pe la frizer. Preston nu vine înainte de ora 11, nu-i aşa? —Da, ora 11, aşa spunea în scrisoare. Ia maşina mea, vei merge mai repede. El se îndreptă spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, spuse: —Mulţumesc, Julie, mulţumesc pentru tot. Ce m-aş face fără tine? Pentru o clipă, privirile li se întâliră. A lui Julie, puţin surprinsă, a lui Tom, aproape rugătoare. Apoi el ieşi agitat. Imediat, ea începu să facă ordine în birou. La douăzeci şi trei de ani, avusese de mai multe ori ocazia să remarce această privire în ochii bărbaţilor. Fără vanitate, se ştia foarte frumoasă, cu părul negru, pielea de o fineţe minunată şi ochii mari, de culoarea alunei. Nu-i lipseau admiratorii şi asta de multă vreme. Dar cu Tom era altceva, în primul rând, el era mai bătrân, mai matur decât toţi cei pe care îi cunoştea. Oare se va îndrăgosti cu adevărat într-o zi? Tandreţea imensă pe care o simţea pentru el se putea transforma într-un sentiment mai profund? «Tu hotărăşti!» citise ea în privirea lui Tom. Ştia că nu era destul de sigur pe sine ca să-i facă avansuri, dacă ea nu-1 încuraja. Viitorul le rezerva oare acea  Mare Dragoste pe care n-o trăise încă nici unul din ei? Ridică din umeri cu nerăbdare: chiar că nu era momentul să se gândească la genul ăsta de fieacuri. Deocamdată, tot ceea ce conta era soarta micii societăţi. În adâncul sufietului, era, totuşi, optimistă. Mark Preston, cu fierul lui imbatabil şi experienţa lui solidă, va sesiza imediat originea problemelor lui Tom: lipsa de capital. Odată ce va fi ajutată, întreprinderea ar fi obţinut rezultate extraordinare şi va înţelege acest lucru din start. Julie aruncă o ultimă privire prin birou. Totul era bine pus la punct. «Cam vetust locul ăsta...». În sfâr it, Superman va trebui să-i accepte aşa cum sunt!ș Deschizând uşa, se îndreptă spre atelier, se opri de mai multe ori printre bancuri, pentru a afia noutăţi despre copilul unei angajate. Se nelinişti apoi, afiând de gripa alteia şi se informă dacă o altă angajată şi-a găsit, în cele din urmă, un apartament. Toate muncitoarele o salutau cu zâmbetul pe buze. Şi, în ceea ce o privea, se mira încă o dată de agilitatea degetelor lor, de precizia şi rapiditatea cu care aceste femei, de toate vârstele, minuiau aceste minuscule instrumente. Pe drept cuvânt, o echipă bună. Tom ţinea mult să le facă munca pe cât posibil mai interesantă, informându-le, dacă doreau, de starea vânzărilor, de primirea făcută de clientelă produselor lor, de noile pieţe de desfacere... Era secondat în treaba asta de doi angajaţi de mare valoare: Charlie Benson, şeful producţiei, şi Mary MacQuine. Aceasta din urmă tocmai venea pe aleea centrală. Era o tânără cu un aer preocupat, îmbrăcată cu un taior bleumarin sobru. Lucra pentru Tom şi Charlie încă de la înfiinţare, iar cei doi bărbaţi o apreciau foarte mult pentru inteligenţa ei vie şi competenţa ei desăvârşită. Mică, zveltă, cu păru roşu închis, ce-i înconjura obrazul foarte palid, părea, în dimineaţa aceea, aproape bolnavă. Cele două femei se înţelegeau destul de bine, chiar dacă Mary păstra o tăcere absolută în ceea ce privea viaţa ei personală. Julie nu ştia decât că avea grijă de bunica ei, cu care locuia. —Bună, Julie. Trebuie să-i spun ceva lui Tom. E în birou? —Nu, tocmai a ieşit în oraş. Îţi pot fi eu de folos cu ceva? —Mulţumesc, anunţă-mă când se întoarce, dacă vrei. Şi facu stânga-mprejur, gata să intre din nou în biroul în care lucra. —Numai că... în dimineaţa asta va avea o întâlnire importantă. N-o să fie liber. Mary se întoarse. —Julie, ceva nu merge, nu-i aşa? De câtva timp, Tom nu mai este el însuşi. Sper că nu-i bolnav! —Bolnav? A, nu... în sfâr it, cred că nu. Într-adevăr, Tom lua din ce în ce maiș multe pastile pentru stomac. Dar, având în vedere nervozitatea lui, nici nu era de mirare. —Nu crezi?! se răzvrăti Mary, roşind uşor din cauza indignării. Doar intră în atribuţiile tale de asistentă să veghezi asupra sănătăţii lui, Julie! Vocea îi era dură şi agresivă. —Fac tot ce pot, ripostă ea imediat, agasată de tonul pe care-1 folosise Mary. Ştii că Tom nu e genul de bărbat care se... —Serios? Atunci, bănuiesc că ştii şi faptul că, acum două zile, Tom a fost dus cu salvarea la spital. Şi că a fugit de acolo după câteva ore şi nu vrea să se întoarcă...Mary se opri brusc şi-i aruncă o privire ostilă. Ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca să le ascundă. Se răsuci repede pe călcâie, se întoarse cu spatele la Julie şi, înainte de a închide uşa în urma ei, spuse cu multă ostilitate în glas: —N-o să te las să-i faci nici un rău, Julie! —Dar, Mary... Uşa se închise cu zgomot. Julie rămase interzisă. Şocul fusese dublu pentru ea. În primul rând, afiase că Tom era într-adevăr bolnav, iar în al doilea rând, o surprinsese în mod neplăcut purtarea lui Mary. Ce avea să-i reproşeze? De ce o ura? Până atunci, se înţeleseseră destul de bine. O suspecta, oare, de ipocrizie faţă de Tom? Julie îşi aminti deodată că îi surprinsese pe Mary şi pe Tom într-un mic bar din oraş. Oare cei doi...? îşi alungă acest ultim gând, recunoscând, totuşi, în sinea ei, că această a doua supriză o duruse mai mult decât prima. Îşi simţea ameninţată prietenia dintre ea şi Tom. Simţise, ca orice femeie, că Tom ţinea la ea, că o iubea, deşi nu avusese curajul să i-o mărturisească şi nici nu şiar fi dorit ca Tom să o fi făcut. Da, era sigură de asta şi îi făcea plăcere, chiar dacă, pentru ea, Tom era doar patronul firmei la care lucrează şi, totodată, prietenul ei. Chiar dacă Mary se potrivea cu Tom, şi le-ar fi stat bine împreună, şi ea s-ar fi bucurat pentru ei doi, şi... Avea senzaţia că Tom o trădase sau că ea se înşelase. Şi asta o deranja. Poate se înşelase... Poate că Tom o iubea pe Mary. Poate erau împreună şi ea nuşi dăduse seama... Altfel, de unde să fi ştiut Mary că lui Tom i se făcuse rău şi fusese luat cu salvarea? Oricum, recunoscu în sinea ei că trebuia să se arate tolerantă şi înţelegătoare. Hotărî să mediteze la această problemă altădată. Deocamdată, avea altceva de făcut. Scutură din cap cu putere, ca pentru a-şi alunga gândurile neaşteptate şi privi de jur împrejur prin biroul mic. Ce părere îşi va face, oare, un om ca Mark Preston despre locul ăsta? Fără îndoială, îl va găsi desuet. Un birou de fier, cu un singur post telefonic şi un interfon demodat... Bătrâna maşină de scris gri pe un colţ, cele două fotolii pe jumătate lăsate... Astfel mobilat, «biroul directorial» nu era deloc primitor. Dar exact atunci când Tom se hotărâse să modernizeze puţin ambianţa, primise o scrisoare de la avocatul Christinei, care cerea ceva bani în plus de la fostul ei soţ. Cu divorţul ăsta, Tom acceptase, resemnat, toate neajunsurile: separarea îl deprimase prea mult şi comportamentul soţiei îl făcuse prea nefericit ca să mai aibă curajul să se bată. «Fără-ndoială că avea dreptate», îi mărturisise el lui Julie. «în ultimii ani, n-am fost un soţ prea bun. Îmi petreceam şi zilele şi nopţile lucrând.» —Dar pentru ea o făceai, nu? —Mi-e teamă că doar în parte. Întreprinderea conta mai mult decât orice pe lume, Julie. Christine nu-şi avea locul în toate astea. În lunile care urmaseră divorţului, Julie se străduise să fie cât se poate de eficientă, pentru a-1 alina pe Tom. El se debarasase încetul cu încetul de problemele administrative pentru a se consacra în exclusivitate marii lui pasiuni: partea tehnică, creaţia. Din păcate, întreprinderea era prea mică şi funcţiona cu un buget prea limitat. Nemulţumirea furnizorilor, în cazurile de întârziere a plăţilor şi suspendarea livrării materialelor, duceau la încetinirea producţiei, la întârziere în onorarea comenzilor şi la plângerile clienţilor... Şi aşa mai departe, într-o înlănţuire fără sfâr it, din ce în ce mai fragilă. Până când avea să cedeze oș         verigă, cea mai importantă — banca — ce refuzase deja să le acorde un credit suplimentar. Rămâneau doar atâţia bani cât să poată plăti personalul la sfâr itulș lunii. Şi după asta — sfâr itul. Tom va trebui să-şi închidă uzina şi să declareș        falimentul... Doar dacă... Doar dacă nu vor găsi un salvator în persoana acestui Mark Preston. Şi această combinaţie trebuia să funcţioneze! Julie îşi împreună degetele, implorând soarta. Se trânti apoi într-un fotoliu. Întreprinderea asta promitea atât de mult, cu un inventator genial ca Tom! Doar cu o săptămână în urmă, el terminase proiectarea unei componente electronice de concepţie revoluţionară. Julie deschise sertarul cu documentaţia tehnică. «E copilul meu», spusese Tom în ajun, mângâind uşor, aproape afectuos, acele planşe. Apoi, afişând veşnicul lui zâmbet ironic, adăugase: «Tare mi-e frică să nu se nască mort...». Julie privi îndelung desenele care însemnaseră pentru creatorul lor sute de ore de muncă şi le aşeză la vedere, pe birou, în speranţa că Tom le va arăta lui Mark Preston. Apoi, metodic, începu să aranjeze dosarele în ordinea în care ar urma să le consulte vizitatorul. Cu puţin timp înainte de a termina, uşa se deschise brusc şi apăru Lucy, agitată. —E aici, şopti ea.Apoi, cu toual cel mai profesional din lume, spuse cu voce tare:   Domnul Preston, pentru domnul Larck. Îngrozită, Julie înălţă ochii spre pendulă: 9 şi 55! în scrisoare era trecută ora 11, verificase asta de trei ori! Inima îi porni într-un dans nebun: Tom urma să mai întârzie cel puţin o jumătate de oră, ba chiar mai mult, dacă urma să treacă şi pe la frizer... «Dumnezeule, ce-i de făcut?» se întrebă ea, invadată de un val de panică. Hotărî repede: nu era ea asistenta personală a lui Tom, în stare să-1 înlocuiască la nevoie? Da, dar într-o situaţie de importanţa acesteia... De această întrevedere depindea tot viitorul lor! Şi dacă nu va fi la înălţime? Dacă, din greşeala ei... «Hai, Julie, las-o baltă şi treci la atac!». —Să intre, Lucy.Peste multă vreme, îşi va aduce aminte de prima întâlnire cu Mark Preston şi de efectul extraordinar pe care îl avusese asupra ei. Când apăruse în pragul uşii, biroul parcă se micşorase şi se întunecase. Rămăsese câteva secunde nemişcat înainte de a intra. A fost destul pentru ca imaginea lui să se imprime profund în sufietul lui Julie: impunător, purtând cu o remarcabilă dezinvoltură un pardesiu lung, din piele moale, descheiat, pe sub care purta un costum dintr-o ţesătură de lână gri, croit impecabil. «O vestimentaţie sfidător de scumpă şi de elegantă!» gândi Julie, uşor complexată de acea prezenţă atât de mult aşteptată. Nu era numai un bărbat elegant şi bogat, ci şi un bărbat frumos, cu trăsături atrăgătoare. Avea ochii negri, genele lungi şi dese ca ale unui copil. Câţiva fulgi de zăpadă încă mai scânteiau în pletele negre. Avea o privire plictisită, obosită şi indiferentă. Datorită serviciului pe care-1 avea, ea avusese până atunci de multe ori ocazia de a discuta cu bărbaţi necunoscuţi. Dar, de fiecare dată, îşi dădea seama imediat dacă respectivii o plăceau sau nu de la prima vedere. Era o chestie instinctivă, feminină. Şi nu i se întâmplase să întâlnească vreun bărbat care să n-o placă, însă, de acesta dată, Julie nu citi în ochii lui decât indiferenţă. Dezamăgită şi puţin intimidată, Julie reuşi totuşi, datorită obişnuinţei cu situaţiile delicate, să se poarte ca o adevărată gazdă. Se îndreptă spre el cu mâna întinsă şi cu un zâmbet forţat pe faţă: —Bună ziua, domnule Preston. Sunt Julie Neil, asistenta domnului Larck. Din păcate, deocamdată el nu este aici — are probleme cu maşina. Dar trebuie să vină din clipă în clipă. Luaţi loc, vă rog... O cafea, ca să treacă timpul mai repede?El îi strânse scurt mâna: o strângere de mână viguroasă, hotărîtă. Apoi se apropie de birou. —Nu, mulţumesc, fără cafea. Nu pot să aştept, am o întâlnire foarte importantă la Londra şi foarte puţin timp la dispoziţie. Luă apoi de pe birou planşele noii invenţii a lui Tom: —Ce reprezintă astea?Blocată de asprimea vocii lui, Julie răspunse bâlbâinduse, încercând să facă faţă întrebărilor. —Cred... cred că nu sunt suficient de competentă pentru a vă explica subtilităţile tehnice ale acestei invenţii. Ştiu doar că domnul Larck a lucrat la ea mult timp. Cred că-i un fel de comutator... —Mi-am dat seama, replică el, fără a ridica ochii. În curs de fabricaţie?... —A, nu, nu încă.Trebuia să fie amabilă, să-i zâmbească acestui bădăran! Ce i-ar mai fi plăcut să-i răspundă pe acelaşi ton! —Domnul Larck vă va explica totul. —Hmm...Privirea lui făcu turul camerei, înregistrând, dintr-o ochire, tot: sărăcia mobilierului, cenuşiul încăperii... Julie roşi. —Nu vreţi ,să luaţi loc, domnule Preston? sugeră ea în grabă. Poate vreţi să vă uitaţi la dosarele noastre... El se instala în faţa ei fară o vorbă. Julie îi întinse, unul câte unul, registrele deschise: Comenzi, Afaceri curente, Registru de casă, Liste de conturi Le răsfoi rapid, cu un aer aproape distrat, în timp ce Julie îşi arunca din ce în ce mai des privirea spre parcarea ce se vedea pe fereastră. «Tom, ai milă, vino repede!».Deodată, îşi dădu seama că i se vorbea: —Bilanţ? Registru de pierderi şi profituri?Deschise un nou dosar şi i-1 întinse. «Când o să-1 vadă pe ăsta, spusese Tom în ajun, o va şterge, probabil, în mare grabă!».Mark Preston se aplecă asupra dosarului, studiindu-1 cu interes, în timp ce Julie, fascinată, îi analiza figura severă. Câtă autoritate pe trăsăturile lui virile! Doar genele, incredibil de lungi, îi îmblânzeau privirea aspră. În sfâr it, el ridică ochii.ș —Nu-i deloc grozav. Aveţi ceva de spus? Ea înghiţi în sec. —Mă gândeam că, pentru un om cu experienţa dumneavoastră, aceste rezultate vor vorbi de la sine. Marea noastră problemă sunt banii lichizi. După cum puteţi constata şi singur, încercăm să lucrăm cu un capital mult prea restrâns, comparativ cu posibilităţile de extindere ale afacerii. —Bine rezumat, lăsă el să-i scape. Şi banca?... —Ne-a abandonat de câtva timp. —Hm! Din motive temeinice, fără îndoială, spuse el, ridicându-se. «Dumnezeule, îşi spuse Julie. Pleacă! Pleacă şi duce cu el toate speranţele noastre, toate şansele lui Tom!». Sărind în picioare, ajunse la uşă înaintea musafirului mult aşteptat. Domnule Preston, vă rog! Nu plecaţi atât de repede! B... domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă! Cu obrajii în fiăcări, cu privirea arzând, aproape că se bâlbâia în încercarea de a-1 convinge. —Ştiţi, e într-adevăr o întreprindere mică, dar excelentă... Avem mulţi clienţi şi, după cum v-am spus, mari posibilităţi de extindere. Echipa este minunată, iar domnul Larck e plin de idei; oricine vă poate spune asta. Făcu o pauză, după care adăugă, cu voce tremurândă: —Ar trebui să vizitaţi atelierul. V-aţi face o părere... —Ce bun avocat aţi putea fi, domnişoară Neil! observă el, pe un ton uşor amuzat. Foarte bine, să mergem. Cu genunchii tremurând, Julie deschise uşa şi-1 conduse în atelier. Charlie Benson tocmai trecea pe acolo. Îl strigă, uşurată. —Domnule Preston, iată-1 pe şeful nostru de producţie. Charlie, ai putea să-1 conduci pe domnul Preston prin atelier şi să răspunzi la toate întrebările dumnealui? —Desigur. Pe aici, domnule! Julie îi privi cum se îndepărtează. Avea încredere în Charlie: nu puteai găsi un ghid mai bun, mai volubil şi mai entuziasmat de munca lui. Poate că vor fi cu toţii salvaţi de această vizită prin atelier, cine ştie? Reîntoarsă în birou, se instala la fereastră. Zăpada cădea cu fulgi mari, acoperind încetul cu încetul capota impresionantului Rolls Royce, oprit lângă intrare. —Deocamdată, asta-i tot, domnişoară Neil. Vocea profundă a lui Mark Preston, în spatele ei, o facu să tresară. —Nu vreţi să mai aşteptaţi puţin? întrebă ea, aproape rugându-1. Domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă. —Inutil. Am văzut tot ce voiam să văd. Studie din nou proiectele lui Tom cu ochi de cunoscător, după care aşeză foile pe masă şi se îndreptă spre uşă cu pas hotărât. —Vă mulţumesc pentru tot. Mi-aţi fost de un real ajutor. Şi ea, ce urma să-i spună lui Tom la întoarcere? Va trebui să-i dea vreo speranţă sau, dimpotrivă, să-i sfărâme iluziile? Trebuia neapărat să ştie ce gândea omul ăsta. —Care... ce părere aveţi? întrebă ea brusc, cu aerul omului care se aruncă în gol de pe o faleză înaltă. Mark Preston se opri şi se întoarse încet. Hotărât lucru, era un om care degaja dezinvoltură şi bogăţie. Ai fi spus că se născuse cu aceste haine superbe pe el, atât de natural le purta. Privirea lui întunecată cuprinse pentru câteva clipe încăperea, apoi se fixă pe birou, pe registrele care rezumau atât de bine drama micii lor societăţi.Ridică din umeri, conchizând: —E... patetic. Julie ar fi vrut să urle, să se năpustească asupra acestui personaj arogant şi să-1 pălmuiască, apoi să-1 dea afară. Patetic, auzi! Asta-i tot ce găsea de zis! Şi încă, în ce fel! Atât de dispreţuitor! Totuşi, reuşi să-şi păstreze calmul şi expresia amabilă, chiar dacă în adâncul ei, fierbea. Niciodată în viaţă nu simţise atât dezgust pentru cineva!El o privi insistent. —Vă descurcaţi cu stenografia? o întrebă el brusc. —Da, răspunse ea pe acelaşi ton sec. —Exact cum mi-am închipuit. Medită câteva clipe cu ochii în gol, apoi privirea îi reveni spre Julie, incisivă, intensă. —Explicaţi-mi... Ce face o persoană ca dumneavoastră într-o gaură ca asta? Vă pierdeţi timpul aici. Dacă vă hotărâţi vreo-dată să lucraţi la Londra, anunţaţi-mă. Vă pot găsi o slujbă mai interesantă într-una din societăţile mele. Ea îi răspunse glacial: —Mulţumesc, domnule Preston, dar n-am nevoie de protecţia dumneavoastră. —Nu? Păcat...Mark Preston schiţă un zâmbet uşor, măsurând-o din cap până în picioare. Cam ironic, ce-i drept, dar totuşi un zâmbet. Primul său zâmbet... Era pentru prima dată când o privea ca pe o femeie şi nu ca pe o femeie oarecare. Un val de sânge îi coloră obrajii şi nici chiar ea nu-şi putea da seama dacă era din cauza emoţiei sau a indignării. Chiar dacă el o considera o «biată provincială», nu putea accepta să fie privită şi tratată ca un obiect dintr-o vitrină. Şi, totuşi, trebuia să recunoască, acest bărbat atât de sigur pe sine, o tulbura aşa cum nu o făcuse nici un alt bărbat până atunci.Farmecul lui era irezistibil. —Anunţaţi-1 pe domnul Larck că-1 voi suna, auzi, din nou, vocea clară şi autoritară a lui Mark Preston.Se întoarse şi ieşi din birou. După un minut, se auzi torsul motorului Rolls-ului, apoi se aşternu liniştea. Plecase. Julie rămase mult timp nemişcată în mijlocul încăperii, derutată. Când Lucy îşi strecură capul prin uşa întredeschisă, Julie se mulţumi s-o privească cu un aer tâmp. —O-la-la! exclamă tânăra dactilografă, afişând un zâmbet strălucitor. Ce tip! Nu vi se pare? —Poftim? mormăi Julie. Mă duc să vă pregătesc o cafea tare, declară Lucy, uşor compătimitoare. Cred că aveţi nevoie din plin!Într-adevăr, cafeaua o făcu să-şi revină în fire. După zece minute, Tom intră în birou. Ea îl aştepta. —M-am grăbit! A mai rămas o jumătate de oră... Ei, cum arăt? Cu un aer de manechin la o prezentare de modă, zâmbi satisfăcut. Peste o cămaşă albă, impecabilă, îşi pusese o frumoasă cravată cu dungi albastre. Părul spălat şi bine frizat îi dădea un aer mai tineresc şi mai destins. —Nu-i aşa că acum arăt ca un adevărat director?Dumnezeule! gemu Julie. Cum să-i spun?». —Tom..., începu ea. O, Tom! Lacrimile îi înţepau pleoapele şi îşi muşcă violent buzele. Julie, care nu mai plânsese de ani de zile, îşi ascunse dintr-o dată faţa în palme şi izbucni în hohote de plâns.  

Fii binevenit de Sandra Brown   Capitolul 1   Un buchet de trandafiri oranj lumina suprafaţa acaju a biroului Ludovic al XV-lea la care ea scria în tăcere, în spate, se deschidea o fereastră imensă ce dădea spre Pacific şi spre plaja particulară a vilei. Tânăra tresări. Stiloul îi căzu din mână pe paginile risipite ale manuscrisului. Îşi duse mâna dreaptă la piept. — Mi-am permis să intru, răsună o voce gravă, zeflemitoare. — M-aţi speriat, domnule North. — Liniştiţi-vă, astăzi n-aş face rău nici măcar unei muşte. Ryan North aprecie dintr-o singură privire camera imensă, inundată de razele soarelui. Făcea o notă discordantă în interiorul acestei arhitecturi avangardiste, împodobită cu câteva mobile preţioase. Kirsten Rumm îl măsură dispreţuitoare. El îşi aşeză geanta de piele pe scaun şi îşi scoase ochelarii marca Roy-Ban. — Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Cel mai bine ne slujim noi înşine, e un lucru ştiut. — Aţi fi putut suna. Ca toată lumea. Tonul glacial al lui Kirsten arăta clar cât de mult o exaspera lipsa lui de bună-cuviinţă. Iar Ryan se întreba dacă nu cumva aşa va arăta ambianţa ce va domni la vilă în timpul celor câteva zile pe care le va petrece acolo. Ryan North se instală cu nonşalanţă într-un fotoliu. Mesteca insolent gumă, iar culoarea ei rozalie i se întrezărea printre buze. — Nu-mi place să-mi ratez intrările. Dacă doriţi, putem începe, spuse el, aruncându-i unul dintre acele zâmbete care îl făcuseră celebru. — Din păcate, acum nu vă pot acorda nicio clipă în plus. Kirsten se ridică. Era cu picioarele goale, dar nu se scuză. Din contră, expresia ei părea a-i spune: «Da, sunt cu picioarele goale şi mi-e absolut indiferent dacă-ţi convine sau nu.» Ryan îşi dădu seama de asta, dar nu-i trecu prin minte să se formalizeze. Reţinu doar că nu s-a scuzat prosteşte, cum ar fi făcut, în locul ei, majoritatea femeilor. Era îmbrăcată cu un pantalon alb foarte strâmt şi un tricou cu mânecile suflecate, prea mare pentru ea. Desigur, era o bluză bărbătească, dar o făcea mult mai sexy decât dacă ar fi fost mulat pe corp. — Lucraţi? — Exact! — La carte? — Da, la cartea mea. — Sunt dezolat. Ştiu cât poate fi de neplăcut să fii deranjat când lucrezi din plin, rosti el pe un ton afectat şi impersonal. Kirsten îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să se stăpânească să nu-i tragă o palmă. — Alice este la piaţă. Dumneavoastră… începu ea. — Bona dumneavoastră? — Guvernanta mea. În cele din urmă, veţi avea de-a face cu ea. V-aş fi recunoscătoare dacă mă veţi deranja cât mai puţin cu putinţă. Vă voi arăta camera dumneavoastră. Unde vă sunt bagajele? — Aici, răspunse Ryan, arătându-i o geantă de piele ce părea a fi făcut de zeci de ori cursa Paris-Dakar. Kirsten îl privi cu superioritate, aproape cu condescenţă. — Nu mi-am luat valiza Venittor, îi aruncă el pe un ton voit amabil, înţelegător. Ştiţi, m-am gândit că nu-i cazul să îmi pun gențile mici într-una mai mare… — Aţi venit cu motocicleta? — Da. Kirsten privi cu dezgust şi geanta murdară de piele, şi proprietarul ei. — Aţi venit de la Los Angeles cu motocicleta? — Ating 250 la oră cu ea, se făli el. Şi îşi înfundă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor; văzuseră ei altele şi mai şi! — Casa dumneavoastră îmi pare cam pretenţioasă, dar, oricum, are o vedere superbă, declară el, încercând să o pună la punct pe Kirsten. — Este unul dintre motivele pentru care eu şi Charles am cumpărat-o, admise ea. Ryan se răsuci pe tocurile cizmelor de piele. Tânăra femeie suspină disperată la gândul că va trebui să locuiască două săptămâni în preajma unui cowboy. — Un tip a’ntâia şi el! şopti Ryan, ca pentru sine. — Vă amintesc că a fost soţul meu, nu un actor de mâna a treia. Ryan o străpunse din priviri. Frumuseţea ochilor lui întunecaţi era sporită de gene negre şi lungi. Mulţi credeau că ocheadele devastatoare ale lui Ryan North erau rodul unui studiu atent, căruia i-ar datora cea mai mare parte a farmecului său. Dar se înşelau. Era o expresie absolut naturală. Nu încerca deloc să o seducă pe Kirsten Rumm, ci dorea doar să ştie cât de adevărate erau vorbele ei şi de ce se purta atât de urât cu el. — Nu vă cară nimeni astea în camera dumneavoastră, i-o tăie Kirsten, arătându-i bagajele jerpelite. Hotărât să n-o lase să-l trateze ca pe un puşti neascultător, el ignoră cu bună ştiinţă sarcasmele ei. — Îmi place camera asta, reluă el. Camera mea trebuie să fie, şi ea, absolut încântătoare. — Am de lucru, domnule North, şi mă deranjaţi. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta… Fără a-şi lua ochii de la ea, Ryan îşi scoase cizmele şi le azvârli neglijent pe covor. Apoi se dezbrăcă de tricou şi de blugi, fără a lua în seamă privirea ei jignită. Deschise apoi uşa glisantă şi se îndreptă spre terasa care ducea la piscină. — Vedeţi-vă de treabă, îi aruncă el, fără să-ntoarcă capul. Regret că v-am deranjat, doamnă Rumm. Ryan ocoli piscina, coborî cele câteva trepte care duceau spre plajă şi se întinse la soare. Ar fi pariat pe un Oscar că ea îl privea.   ***   Cu o săptămână înainte, îi ceruse impresarului să-i aranjeze o întâlnire cu Kirsten Rumm. Iar ea părea hotărâtă să scape de această constrângere cât mai repede cu putinţă. Cu umerii drepţi, afişa aerul rigid şi indiferent al unei femei de afaceri pe care nimic nu o poate afecta. Doar privirea îi trăda vulnerabilitatea. Era cu ochii în patru. Purta un taior elegant, închis la culoare, demn de cele mai mari eroine ale lui Alfred Hitchock. Ryan se simţi aproape ruşinat văzând-o atât de elegantă. Se culcase târziu; noaptea trecută stătuse mult şi analizase scenariile. Obosit, nervos, trăsese pe el primele haine care-i căzuseră în mână: pantalon de smoking, o vestă de mătase bej şi o cămaşă şifonată, pe jumătate descheiată, îl chinuia o migrenă cumplită. Îşi pusese ochelarii negri pentru a-şi ascunde ochii înroşiţi şi pentru a nu avea aerul că tocmai ieşise dintr-un cabaret. În ciuda a ceea ce-şi închipuia, tânăra femeie fusese punctuală la întâlnire. Strălucea de prospeţime şi răspândea un parfum discret; nu una dintre acele miresme care te izbesc pe stradă, ci un miros delicat care evoca un câmp de flori după o ploaie de vară. Ryan nu fusese atent la bolboroselile de circumstanţă ale impresarului sau, poate, ale avocatului ei. O privea. — Doamna Kirsten Rumm, domnul Ryan North. Tot Hollywood-ul ştia că Ryan îşi bate joc de convenienţe. Sinceritatea lui puţin brutală nu mai surprindea pe nimeni, Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, nici nu s-ar fi ridicat să o salute. Şi totuşi, spre surprinderea tuturor, o făcuse, doar aşa, pentru plăcerea de a o atinge. — Ryan North. — Kirsten Rumm. Cuprinse mâinile tinerei femei într-ale sale, asigurând-o că totul va fi bine. Şi imediat simţi că are nevoie de apărare. Vocea lui Kirsten era ca şi făptura ei: mică, dulce şi sexy. El era foarte emoţionat, dar spera ca acest fapt să nu fie prea vizibil. Şi fu fericit că are ochelarii pe nas. Putea observa liniştit totul, ceea ce şi făcu, de altfel. Când ea se aşeză, Ryan observă rotunjimile plăcute ale sânilor şi pulpele strânse în ciorapi de mătase cenuşiu închis. Erau arse de soare, dar nu avea culoarea aceea maronie şi gălbejită pe care, din păcate, multe femei o credeau minunată. Un şirag simplu de perle cobora între sânii frumos conturaţi. Privind-o cu atenţie, el înţelese că ea se simţea tot atât de bine ca o îngheţată Chantillly într-o baie de aburi. Impresarul lui se pierdea în consideraţii de ordin general. — V-aş fi recunoscătoare dacă aţi reveni la date concrete, i-o tăie tânăra femeie. — Eu am cerut să vă văd, interveni Ryan. Era obişnuit ca femeile să-l asalteze cu priviri rugătoare şi prosteşti. Dimpotrivă, Kirsten îl gratifică cu o privire dispreţuitoare şi aproape dezgustată. — Aşa mi s-a spus. Dar pot să ştiu de ce, domnule North? — Aş dori să stau la dumneavoastră două sau trei săptămâni. Kirsten îl măsură cu o privire inexpresivă, apoi se răsuci înspre impresarul, care, laş, îşi întoarse privirea de la ea. — Ce vrea să spună acest domn? întrebă ea din vârful buzelor, după ce se întoarse înspre avocatul ei. — Nimic altceva decât ceea ce aţi auzit, doamnă Rumm. Ei bine… se pare că domnul North doreşte să locuiască la dumneavoastră câteva zile. Tăcu o clipă, apoi reluă: — Domnul North consideră că este esenţial să respire acelaşi aer pe care l-a respirat soţul dumneavoastră. A trăi în casa în care el şi-a trăit ultima parte a vieţii — iată ceea ce l-ar ajuta foarte mult să interpreteze… — Esenţial? întrebă Kirsten. Domnule, credeam că sunteţi actor. Ce-aţi face dacă vi s-ar cere să interpretaţi rolul lui Napoleon Bonaparte? — Domnul North nu are nevoie de… obiectă impresarul. — Regizorul cere o interpretare veridică, i-o tăie Ryan, şi mi-a spus că aţi fost de acord cu acest lucru. După părerea mea, ar fi fost stupid să pierd timpul închipuind sau reconstituind ceea ce există deja. — Înţeleg că această cerere vi se pare neobişnuită, reluă impresarul, dar aşa lucrează de obicei domnul North. Şi să ştiţi că rezultatele sunt extraordinare, poate aţi văzut deja… — Nimeni nu-i mai potrivit decât mine să vă explice totul, îl întrerupse Ryan. Domnilor, lăsaţi-mă vă rog singur cu doamna Rumm. Odată rămaşi singuri, Kirsten îl ţinu la distanţă din priviri. — Aş dori să locuiesc la dumneavoastră câtva timp, reluă el. De fapt, două săptămâni este un termen minim. Deşi nu făcuse decât două filme, Ryan North se bucura de o mare putere la Hollywood. Pentru a obţine ceva, nu trebuia decât să sugereze, nu trebuia decât să şoptească ce vrea şi douăzeci de persoane se şi grăbeau să-i îndeplinească dorinţa, mutând, la nevoie, şi munţii din locurile lor. Era un actor foarte bun, care aducea mulţi bani. Filmele lui îi aduseseră şi un mare succes la public. Era reprezentantul strălucit al generaţiei sale. Fizicul lui seducător şi comportamentul lipsit de cea mai vagă urmă de prefăcătorie îl aduseseră în fruntea box-office-ului. Kirsten Rumm nu era deloc impresionată de acest tip lipsit de maniere, care se prezenta cu cămaşa şifonată şi cu ochelari negri la ora nouă dimineaţa. — Sunt dezolată, domnule North, dar este absolut imposibil. — De ce? — Sunt pe punctul de a-mi încheia cartea şi de a rescrie o parte din scenariu. — Ei, şi? — Editorul a anunţat deja de două ori data apariţiei. Nu pot să-l fac să mai aştepte. — Dar asta n-are nicio legătură cu discuţia noastră, doamnă Rumm. Ryan se cufundă leneş în fotoliul moale de piele. Înainte de a se întâlni cu ea era sigur că va avea câştig de cauză. Iar refuzul ei nu reuşise decât să-l ambiţioneze şi mai tare să-şi realizeze planul. Ce avea oare de ascuns încât îi refuzase atât de dur propunerea inofensivă? — Nu pot să vă las casa acum, îi explică ea. Aş avea nevoie de un Boeing 747 pentru a căra documentele de care am nevoie. Fără a mai pune la socoteală faptul că aş dori să termin cartea în casa în care am trăit cu Charles. Şi vă asigur că aşa va fi! — Dar cine vorbeşte de mutat, doamnă Rumm? — Să înţeleg că intenţionaţi să locuiţi sub acelaşi acoperiş cu mine? — Sigur că da. Vom trăi împreună, aproape la fel cum trăiaţi cu soţul dumneavoastră. Ryan îşi întinse picioarele, îşi împreună degetele şi îşi puse mâinile pe burtă, cu o figură cât se poate de destinsă. Nimeni n-ar fi bănuit că inima îi bătea mult mai repede decât de obicei. — Nu faceţi figura asta îngrozită, doamnă. Este evident că nu am de gând să împing perfecţionismul până la a împărţi acelaşi pat. Tăcu o clipă, apoi reluă: — S-ar putea ca obiceiurile dumneavoastră şi ale eroului filmului să-mi dea cheia comportamentului lui social. M-am întrebat întotdeauna ce naiba se întâmplă în patul unui cascador şi al unui pilot de vânătoare! conchise cinic Ryan. Kirsten nu-i răspunse imediat. Se ridică, se întoarse cu spatele la el, părând a examina mobilele preţioase din biroul impresarului, la care predomina abanosul şi lemnul de trandafir. Puse mâna pe o brichetă şi încercă zadarnic să o aprindă. Răsuci apoi călimara şi, jucându-se cu cuţitul de tăiat hârtie, îl aruncă în aer, răsucindu-l de trei ori. Şi, spre satisfacţia lui Ryan, îşi luă un aer degajat şi se aşeză, în sfârşit, pe birou, în fond, era şi asta o manieră de a domina situaţia. — Ascultaţi-mă, domnule North. Credeam că oamenii exagerează, iar proasta dumneavoastră reputaţie e opera unor invidioşi lipsiţi de scrupule. Totuşi, dumneata şi impresarul dumitale nu vă daţi în lături de la nimic pentru a vă satisface clientela de puştoaice şi nimfomane de duminică. Sunt dezolată, dar n-o să contribui în niciun fel la următorul dumneavoastră succes. Nu! Şi acesta e ultimul meu cuvânt! — Dacă are cineva nevoie de succes la public, aceea sunteţi dumneavoastră, doamnă Rumm, nicidecum eu, i-o trânti Ryan, cu talentul lui înnăscut de a-i pune la locul lor, cu cruzime, pe cei din jur. Sub aparenţa unui june prim, sub zâmbetul Ultra-Bride, se ascundea un om care ştia să-şi înţeleagă semenii. Copil fiind, asta era chiar ocupaţia lui preferată. Actuala lui reputaţie proastă se datora faptului că nu ezitase să pună la punct celebrităţile momentului. Dar îşi păstra pentru sine concluziile. Şi dacă nu se sfiise să spună unui oarecare ce crede despre el, nu-i stătea totuşi în fire să profite de slăbiciunile altora pentru a-i stăpâni. Această calitate rară era considerată de mulţi drept cel mai mare defect. Puterea întemeiată pe înşelătorie, minciuna şi corupţia, sunt suportabile pentru cei lipsiţi de scrupule. Sunt nişte veşminte frumoase pe un trup măcinat de boală. Nimeni nu-l doreşte prea mult. Invers, dacă aceste veşminte acoperă un trup perfect, mulţi se îndârjesc să-l distrugă, sau măcar să-l molipsească de propria lor mediocritate. Ryan North se îngrijea prea puţin de frumuseţea lui, încercând să treacă cât mai neobservat. Se ascundea sub masca unui play-boy arogant, aproape vulgar, încercând să-şi apere sufletul curat şi fragil. Cum era şi foarte inteligent, mulţi credeau că aroganţa lui este reală. Iar Kirsten se lăsase şi ea amăgită, asemeni multor altora. Tânărul avu dintr-o dată certitudinea că-l minte. O trădau ochii, de un mov rar şi delicat. Era convins că ea nu era atât de ostilă proiectului lui pe cât pretindea. În schimb, era îngrozită. Şi era sigur de asta. Dar de ce? De ce-i era frică? De el? — Nu doriţi să joc rolul soţului dumneavoastră în acest film, nu-i aşa? — Nu. Răspunsul ei îl derută. Era, deci, capabilă de sinceritate, chiar şi în situaţii în care alţii ar fi folosit perifraze pentru a şoca cât mai puţin. — Explicaţi-mi. — Soţul meu era un filantrop. Era generos, foarte comunicativ şi într-o permanentă bună dispoziţie. Stătea ore-n şir de vorbă cu admiratorii, dădea autografe. Poate de aceea şi-a iubit într-adevăr meseria. Kirsten măsura camera în lung şi-n lat ca un leu în cuşcă. — Dar dumneavoastră, domnule North, vă îngrijiţi prea mult de imaginea dumneavoastră publică pentru a-mi putea fi simpatic. Nici măcar nu ştiţi să… zâmbiţi! — Vă opriţi la suprafaţa lucrurilor, doamnă. Poate că soţul dumneavoastră avea mai multe motive decât mine să zâmbească. Cred că dumneavoastră îl făceaţi atât de bine dispus, vreau să spun, în chip natural bine dispus. Tocmai acest zâmbet îmi lipseşte pentru a-mi desăvârşi interpretarea. Vedeţi că ne-am înţeles asupra esenţialului în cele din urmă? — V-aţi dat seama cam târziu, nu credeţi? Acum, filmul e deja terminat. — Aţi văzut probele? — Nu. — Totuşi, producătorul v-a invitat. — Am fost soţia unui pilot de vânătoare şi a unui cascador. Întâmplător, a fost popular, iar popularitatea lui a fost exploatată prin acest film. Am făcut totul pentru a uşura lucrurile. Cartea pe care am scris-o va aduce toate rectificările necesare. N-am de gând să văd filmul. Cinematograful se îndepărtează de realitate, nu-i aşa? Ryan ar fi dorit să ştie mai multe, dar pentru moment consideră că e suficient. — În acest caz, mă văd nevoit să vă comunic că regizorul şi scenaristul sunt mai mult decât mulţumiţi de munca mea. Contrar opiniei dumneavoastră, ei cred că am reuşit să recreez cu succes personajul Charles Rumm, şi mai ales acel zâmbet despre care tocmai vorbeam… — Dar nu spuneaţi că asta vă lipseşte? — Îmi lipseşte pentru „scenele” din viaţa mea. Până acum n-am turnat decât scene mari, de acţiune. Cred că rezultatul este excelent, inclusiv zâmbetul. Dar, din contră, intru greu în pielea personajului de îndată ce mi-l imaginez departe de mulţime şi de camerele de luat vederi. Ryan se ridică şi se aşeză la fereastră, lângă Kirsten. Aveau în faţă panorama strălucitoare a oraşului San Diego. — Am citit şi recitit toate interviurile, dar ceva îmi scapă. E ceva care mi se refuză. Aş vrea să înţeleg ce anume, aş vrea să ştiu care era adevăratul chip al lui Charlie Rumm. — Şi în viaţa intimă era exact acelaşi. — Ceea ce înseamnă că era cam într-o ureche, nu-i aşa? Dumneavoastră trebuie să-l fi cunoscut sub mai multe aspecte… Ryan îşi dădu seama că mersese cam prea departe. Kirsten îl privea cu ostilitate. — Trebuie să mă ajutaţi, doamnă Rumm. — Viaţa lui nu-i un secret pentru nimeni. Treceţi pe la editorul meu şi vă va pune la dispoziţie o copie a manuscrisului. — Dar nu e suficient. Aş vrea să ating lucrurile pe care le-a atins el, să ascult muzica lui preferată, să mănânc mâncărurile care-i plăceau lui, să dorm în patul în care-a dormit… — Sunteţi complet nebun, explodă ea. — Totuşi, nu asta i-aţi spus actriţei care interpretează rolul dumneavoastră! Ryan păstrase în rezervă acest argument irevocabil pentru a-i dovedi lui Kirsten lipsa ei de bunăvoinţă. O privea acum cu aer triumfător. Kirsten acceptase, totuşi, să stea două săptămâni cu interpreta rolului feminin. — Dar asta n-are nimic de-a face cu dumneavoastră, răspunse ea încurcată. — De ce? întrebă el repede, fără a-i lăsa timp de gândire. — Dar este evident de ce! — Pentru că sunt bărbat? — Ca să fiu sinceră, da… Se priviră cu un aer războinic. Şi, dintr-o dată, se auzi o bătaie discretă în uşa biroului. Kirsten profită de ocazie şi deschise. Impresarul lui Ryan zâmbea. — Ei, v-aţi hotărât? mormăi el.   ***   După două săptămâni de lucru la studio, Ryan se aruncă în Pacific ca într-o adevărată baie binefăcătoare. Înota şi făcea plajă după chef. Iar când ieşea din apă, albastrul cerului îl făcea să se gândească la ochii lui Kirsten Rumm. Se întreba cum se va desfăşura sejurul său la vilă. Era hotărât să descopere adevăratul chip al lui Charlie Rumm. Kirsten era singura în măsură să-l ajute, iar această perspectivă nu-i displăcea deloc. Tânăra îl intriga, iar soţul ei mort rămânea pentru el un mister. De ce oare acest bărbat îşi riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta uşurinţă, când soţia lui îl aştepta asemeni unui vis dulce? Actorul era hotărât să nu părăsească vila Rumm până nu va găsi un răspuns satisfăcător. Se întoarse pe plajă. Trupul lui gol şiroia de apă. Ryan îşi trase pe el blugii pe care-i lăsase pe nisipul arzător. Ar fi rămas bucuros dezbrăcat, pentru că în ultima vreme fusese lipsit de mângâierea soarelui. Zâmbi, gândindu-se ce figură ar face Kirsten dacă l-ar vedea întorcându-se în halul ăsta la vilă. Nu dorea s-o şocheze. Deocamdată, vroia doar s-o facă să înţeleagă că trebuie să colaboreze cu el şi nu-i cazul să-l sperie cu replicile ei usturătoare. Nu vroia să-şi încarce contul, şi aşa prea plin! La Hollywood, era încolţit din toate părţile. În ultima vreme, fusese acuzat de abuz de droguri, de apartenenţa la o sectă dintre cele mai extremiste şi de sado-masochism. Reporteri fără scrupule îl fotografiaseră la ieşirea dintr-un centru de dezintoxicare pentru alcoolici. El făcuse, de fapt, o vizită unui prieten. Dar fotografia făcuse vâlvă în presa de scandal. Se spusese că Ryan ieşise de la o cură de dezalcoolizare de şase săptămâni, după câteva nopţi de orgii bahice ce erau să-l coste viaţa. Se lansase şi zvonul că ar fi bolnav de SIDA. Fusese acuzat şi de homosexualitate. Ştirea se răspândise cu viteza fulgerului. Presa afirma că relaţiile lui cu soţia guvernatorului sau cu câteva dintre actriţele la modă nu fac decât să disimuleze adevărata sa viaţă intimă populată de bărbaţi. Aceste acuzaţii repetate erau cea mai bună dovadă a succesului. Mulţi erau siguri că Ryan e prea frumos pentru a fi şi cinstit. Dar se înşelau. Popularitatea lui imensă era uşor de explicat. Era unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei sale. Chiar şi cei mai afurisiţi magnaţi ai Hollywood-ului îi respectau talentul, inteligenţa şi integritatea. Impresarul lui era copleşit de numeroase invitaţii, dar Ryan nu mergea decât la una sau două serate pe lună. Sustrăgându-se recepţiilor, pe cât de inutile, pe atât de plictisitoare, devenise în acest timp personajul cel mai la modă şi mai dorit al Hollywood-ului. După numai două filme, el îşi alegea acum scenariile şi discuta îndelung cu regizorii şi producătorii înainte de a semna un contract. Şi se ştia că nu ezita să rupă contractul, dacă regizorul nu-şi respecta angajamentele. Şi asta cu riscul de a pierde bani buni! Ryan North îşi bătea joc de tot ceea ce publicul ar fi putut gândi despre el. Conta doar realismul jocului său. Restul putea şi trebuia să fie sacrificat. Ryan îşi considera frumuseţea fizică doar un avantaj în plus, nimic mai mult. Când avea de luat hotărâri importante în ceea ce privea cariera sa, nici cei mai buni prieteni nu-l puteau determina să-şi schimbe gândurile. Iar acum, Ryan nu prea înţelegea de ce îl interesa atât de mult părerea lui Kirsten Rumm. Şi îl preocupa şi altceva: de ce dorea să scape de el? De ce ţinea cu orice preţ să-l facă să se simtă nedorit? Ea se apucase din nou de lucru. Dori s-o deranjeze încă o dată. Pe buze îi apăru un zâmbet crud. Era irezistibil cu blugii uzi, mulaţi pe trupul perfect, iar bronzat, arăta foarte bine. Deschise încet uşa de sticlă. — Nu aveţi un prosop? Kirsten tresări şi îşi ridică privirea spre el. Ryan îi analiză tunsoarea băieţească: numai o şuviţă rebelă îi cădea liber pe frunte. Kirsten Rumm nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l privească furioasă, se ridică de la birou şi, peste câteva clipe, reveni cu un prosop în mână. I-l întinse fără nicio vorbă. — Mulţumesc. Kirsten privi o clipă torsul încă umed al bărbatului. Deasupra pectoralilor bine conturaţi, se înălţau sfârcurile, înconjurate de fire cârlionţate şi umede. — Apa a fost foarte bună! spuse voios Ryan. — N-a fost prea rece? întrebă ea, nu tocmai amabilă. — Nu, nu prea. Pot să mă întind lângă piscină? — Vă rog. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, îi replică ea, cu un ton care-l făcu să-şi dea seama că gândea exact contrariul. Ryan o găsea şi mai condescentă decât înainte. Şi încă o dată, avea impresia clară că îi ascunde ceva. Sau, poate, se apăra, pur şi simplu, de farmecul lui irezistibil? Poate refuza să-l accepte, aşa cum era el? Îşi azvârli prosopul pe umăr. Privirea ei se opri încă o dată pe pieptul lui gol. — Aş vrea să stăm puţin de vorbă, propuse Ryan, politicos. — Am de lucru. Acestea fiind spuse, Kirsten închise uşa de sticlă şi se întoarse la birou. Nu era pentru ultima oară când îi trântea uşa-n nas, putea fi sigur de asta. Ryan se stăpâni cu greu. Era furios. Dacă ar fi fost după el, ar fi târât-o până la piscină şi ar fi azvârlit-o în apă îmbrăcată, cu manuscrisul ei cu tot! Dar se mulţumi să se întoarcă şi să păşească aparent calm până la bazin. Sub privirea nesuferitei gazde, îşi scoase pantalonii, îi aruncă neglijent pe dalele de ceramică florentină şi se întinse pe un şezlong pe care aşezase mai întâi prosopul. Ryan North îşi dădu seama cât de ciudat se manifesta furia lui doar în clipa în care se lovi de braţul şezlongului. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi aplecă, încet, capul. Cu pleoapele închise, era pe punctul de a aţipi la soare. După câteva ocheade pe furiş, Kirsten depuse stiloul pe filele manuscrisului şi începu să privească deschis trupul bărbătesc ce se dăruia cu insolenţă soarelui.