Sandra Brown carti

Capitolul 1 Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros. Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate. La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul lucru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, Air America, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă. Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare. în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare. Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde. *** – Irish! -Hmm? – La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit. – S-a prăbuşit? – Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază. Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor. – La decolare sau la aterizare? întrebă. – Nu s-a confirmat. – Supravieţuitori? – Nu s-a confirmat. – Aeronavă de linie sau aparat particular? – Nu s-a confirmat. – La dracu’! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască. “… pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt…” Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos. – Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar de cateva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului. Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă. – Cine ne-a anunţat? – dori să ştie Irish. – Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410. – Mai este acolo? – Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui. – Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului. Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume. – Ike mai este? – întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă. – Este pe aici, joacă barbut. – Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie, orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i… – Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii. – La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista Air America, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună. Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri. Tate Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui. – Salut, Shep. Tate se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol. Zeci de mii de oameni îl priveau pe Tate cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Tate era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei. Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat. *** Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Tate intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la San Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv. Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Tate o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse. – Tate. – Ce s-a întîmplat? – întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva. – Nu ai ascultat la radio? – întrebă Nelson. – Nu, am ascultat muzică. De ce ? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră. Tate, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea “Roata Norocului”, pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Tate începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că… Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie. – Avionul lui Carole? – întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai. îşi făcu loc prin pîclă spre lumină. Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue. Simţea o durere cumplită. Din ce în ce mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni, înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi invadată de o flacără oarbă, un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea. Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau. Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei. “… incredibil de norocoasă… cu tot combustibilul îmbibat în haine… arsurile au fost superficiale”. “Cît durează pînă… va răspunde?” “… răbdare… traumatismul după un astfel de accident dăunează… mai mult corpului”. “Cum… va arăta, după ce… se va termina?” “… chirurgul mîine. El va… procedura cu dumneavoastră”. “Cînd?” “… nu mai este pericol… infecţie”. “Va… afecta sarcina?” “Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată”. Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare. – Doamnă Rutledge ? Mă auziţi ? Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse. – îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup. Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte. – Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel? – Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici. Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles. – Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat. Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni. încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform. Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama. Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească. Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă? Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea. – Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine. – Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului. – Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată, nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea. O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei. – Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa. – Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea? – Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion. **** Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu corpul. Işi amintea! Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare. Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe care le făcuse. Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd strîns…Ţinînd strîns ce ? îşi amintea că era ceva preţios, ceva ce trebuia să fie salvat…..îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum. – Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit. – Ţineţi-l afară pînă o stabilizez. – Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de autoritate. – Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva… – Carole? Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură. – O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-‘ Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea. Intinse mîna spre el – adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr. Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei. – Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge. – Mai stau. Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă. Cine este Mandy? se întrebă. Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole? De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge? Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el? Greşeau, desigur. Nu ştiau.   ***** Dar ea, oare îl cunoştea? Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare, în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus: – Bună. Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită. – Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi. Ea clipi. El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură. – Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate? Ea clipi din nou. – Iţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul? Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident. – Au fost numai paisprezece supravieţuitori. Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă pentru un bărbat cu mîini atît de puternice – într-un fel – numai Dumnezeu ştie cum – tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti? Ea nu mai clipi. – Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău. Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. Intr-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea. – NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact. Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea el, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui. Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului. Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce. Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou. – Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur. – Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău. Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur. – Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport. Ea scoase un sunet de teroare. – Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva – pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost. Nu avea dinţi, nu avea păr. – l-am adus de acasă fotografii de-ale tale – dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani – aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru. Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru. O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr. – Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.   Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri. Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită. Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a trebuit să i se supună.   download de aici:...........adăugat link nou

Sandra Brown CĂDEREA LUI ADAM Prolog.   S-a anunţat la buletinul de ştiri de seara. Accidentul s-a petrecut pe un munte din nordul Italiei. Nu foarte înalt, dar suficient. Suficient de înalt şi de aspru pentru a câştiga respectul unor alpinişti experimentaţi. O cădere într-o prăpastie adâncă de aproape zece metri a fost de ajuns pentru a-i afecta grav şira spinării lui Adam Cavanaugh, pentru a provoca titluri de o şchioapă şi a face ca sute de angajaţi ai săi din toată lumea să fie cuprinşi de panică. Thad Randolph nu intră în panică, dar ştirea aceea îi atrase atenţia, totuşi. Se opri din repararea unui transformator pentru fiul său, Matt, şi le spuse brusc şi lui şi surorii lui, Megan, să facă linişte, după care dădu mai tare televizorul portabil din bucătărie. „… singurul supravieţuitor. Tocmai a fost adus aici, la Roma, de unde vom afla mai târziu, în cursul acestei seri, amănunte în legătură cu starea sănătăţii sale. Alături de el mai erau pilotul de curse francez Pierre Gautier şi magnatul englez în domeniul bancar, Alexander Arrington. Ambii au fost găsiţi decedaţi. Domnul Cavanaugh, un celebru industriaş pe plan mondial, este proprietarul lanţului de hoteluri Cavanaugh, Este…” — Hei, dar acolo lucrează mama, spuse Matt. — E vorba de Adam pe care îl cunoaştem noi? întrebă Megan. — Da, spuse Thad încruntat. Linişte. Reportajul era transmis în direct de la Roma. Crainicul din New York îl întrebă pe reporterul aflat pe teren: — Medicii şi-au exprimat vreo părere în legătură cu starea sănătăţii domnului Cavanaugh? — Nu. Oficialităţile spitalului refuză să ofere orice informaţie până când domnul Cavanaugh nu este supus unui control amănunţit pentru a se constata cu certitudine în ce stare se află. Deocamdată nu mi s-a spus decât că rana sa, sau rănile, i-au afectat şira spinării şi pare să fie ceva grav. — Era conştient când a fost adus? — Nu avem nici o confirmare oficială în acest sens, deşi nu părea să fi fost conştient. Imediat după ce a sosit elicopterul, a fost dus înăuntru. Vom avea mai multe informaţii…   Deodată, Thad răsuci butonul televizorului la minimum şi rosti un cuvânt pe care copiii trebuiau să-l ignore şi să nu-l repete. Nu îl repetară de teama consecinţelor – ceea ce nu părea drept, din moment ce mama lor nu îl pedepsea niciodată pe Thad pentru că îl folosea – dar nu puteau să-l ignore. Mai ales când cuvântul sfârâi, practic, pe buzele subţiri ale lui Thad. — Al dracului prost! — Cine? întrebă Elizabeth Randolph, intrând în bucătărie pe uşa din spate şi punându-şi servieta şi poşeta pe masă. Toţi trei se întoarseră iute. — Mamă! Ghici despre cine vorbea omul de la televizor! — Matt, Megan, fuga, spuse Thad repede, transformându-şi braţul într-o săgeată care indica spre uşa ce dădea spre celelalte încăperi ale casei. — Bine, tată, dar… — Afară. Lăsaţi-mă să vorbesc eu cu mama voastră. — Dar ea… Obiecţiile li se stinseră pe buze când sprâncenele lui formară un V adânc. Era serios. În decursul anului ce trecuse de când Thad Randolph se căsătorise cu Elizabeth Burke, copiii ajunseseră să-l adore şi să-l respecte. El se obişnuise cu gălăgia lor şi ei cu toanele lui. Erau afectuoşi unul cu altul; copiii acceptaseră imediat să devină ai săi prin adopţiune. Dar acum avea expresia aceea care nu lăsa loc discuţiilor, ceea ce însemna că insistenţele nu ar fi fost numai zadarnice, dar şi imprudente, aşa că ieşiră târşâindu-şi picioarele. — Thad, ce s-a întâmplat? El se duse lângă Elizabeth şi îi puse mâinile pe umeri. — Nu vreau să te superi. — Expresia de pe chipul tău m-a supărat deja. Ce se întâmplă? Ce e? Ceva groaznic, ştiu. Mama? Tata? Lilah?   Elizabeth îşi pierduse primul soţ într-un oribil accident de maşină. Ştia cum este să primeşti o veste proastă pe neaşteptate. Simţi din nou un gol în stomac, la fel ca în dimineaţa când le deschisese uşa celor doi poliţişti, care stăteau cu pălăriile în mâini şi aveau chipuri sumbre. Speriată, îl apucă pe Thad de cămaşă. — Spune-mi. — E vorba de Adam. — Adam? Îşi umezi buzele repede şi se făcu albă ca varul. Elizabeth avea relaţii personale cu Adam Cavanaugh. Iniţial, fusese ceva strict legat de afaceri, dar legătura lor profesională avansase direct proporţional cu extinderea magazinelor ei Fantasy din holurile hotelurilor Cavanaugh. Acum existau cinci magazine, dar se plănuiau şi altele. Elizabeth şi Adam erau legaţi printr-o prietenie care, altădată, l-ar fi făcut gelos pe Thad. Dar, din moment ce acesta era convins că frumosul şi tânărul milionar nu-i mai era rival, îl considera şi el tot un prieten. — I s-a întâmplat ceva lui Adam? întrebă ea cu o voce slabă din cauza neliniştii. — A alunecat şi a căzut în timp ce urca pe munte în Italia. — Oh, Doamne, spuse ea ducându-şi mâna la gură. E mort? — Nu, dar e foarte grav rănit. L-au dus la un spital din Roma. — Grav rănit? Cât de grav? — Încă nu sunt siguri de… — Thad… El oftă resemnat. — Rănit la şira spinării.   Ochii lui Elizabeth se umplură de lacrimi. — Nervul spinal a fost retezat? — Nu ştiu, spuse el, iar când ea îl privi îngrijorată, Thad adăugă: Jur că nu ştiu. Ştirea a fost foarte sumară. Îi povesti tot ce spusese reporterul. — Nu pare deloc bine. Elizabeth se prăbuşi la pieptul soţului ei, care o îmbrăţişa strâns. — Abia aştepta excursia asta, zise ea cu faţa lipită de cămaşa lui Thad. Când mi-a spus că o să urce pe muntele ăla i-am zis că e nebun dacă-şi riscă viaţa cu un sport prostesc, spuse ea trăgându-şi nasul. Dar glumeam, adăugă ea şi apoi îşi înălţă capul brusc. Au mai fost doi prieteni de-ai lui cu el. Despre ei ce se aude? Thad îşi strecură degetele în părul ei şi îi aduse capul la loc, masându-i-l uşor. — Au murit. — Oh, Doamne, gemu ea, cât de îngrozitor trebuie să fie pentru Adam. — Din câte se aude, unul din ei a alunecat într-o crevasă cu gheaţă şi i-a tras şi pe ceilalţi. — Cum îl ştiu pe Adam, indiferent dacă a fost vina lui sau nu, o să-şi asume întreaga responsabilitate, spuse Elizabeth şi, după o clipă, se îndepărtă puţin şi se uită la Thad. Ce-ar trebui sa facem? — Nu putem să facem absolut nimic acum. — Trebuie să fac ceva, Thad. — Să te gândeşti la tine însăţi. Şi la bebeluş, spuse el punându-şi mâna pe burta ei care se rotunjise destul de clar deja. Doar se afla în ultimul trimestru al sarcinii. — Adam n-ar vrea să pui în pericol viaţa copilului al cărui naş va fi. — Aş putea s-o rog pe doamna Alder să vină să stea cu copiii, iar noi am lua avionul diseară spre Roma. — Nici vorba, zise el scuturând categoric din cap. N-o să te duci la Roma. — Dar nu pot să stau aici cu mâinile-n sân, strigă ea neputincioasă. — O să ai o mulţime de lucruri de făcut în următoarele zile. Va trebui să te îngrijeşti de un milion de amănunte. Totul va fi un haos până se va afla precis în ce stare se află Adam; într-o asemenea criză, el s-ar baza pe judecata ta. Îi eşti mult mai de folos aici, răspunzând la telefoane şi ţinându-i la distanţă pe curioşi, decât dacă ai măsura în lung şi-n lat coridoarele unui spital din Roma, făcându-ţi griji pentru un lucru asupra căruia nu ai nici un control şi, în tot acest timp, obosindu-te.   Ea oftă. — Cred că ai dreptate. Ştiu că ai dreptate. Numai că mă simt atât de inutilă. Thad nu spuse, dar se gândi cât de inutil avea să se simtă Adam Cavanaugh când îşi va reveni – Doamne fereşte să nu-şi revină – şi va afla că a suferit un grav accident la şira spinării. — Bietul ticălos, murmură el în aşa fel, încât să nu-l audă Elizabeth şi o strânse mai tare la piept. Unu — O idee proastă. Din toate ideile născocite vreodată de om, asta-i cea mai proastă. Aşa cum era desculţă, cu o pereche de blugi strâmţi şi un tricou roşu decolorat, Lilah Mason arăta ca o mamă obişnuită a anilor şaizeci. Fusese doar un copil în acea perioadă, dar expresia ei întruchipa spiritul rebel al acelor ani. Supărată, îşi dădu pe spate părul des şi ondulat. Şuviţele blonde ale bretonului erau ţinute de o eşarfă legată în jurul frunţii, dar făcu un gest reflex de a le da şi pe ele la o parte. — Nici măcar nu ne-ai ascultat, îşi mustră Elizabeth sora mai mică. — Am auzit destul. Adam Cavanaugh. Numele ăsta a fost de ajuns ca să mă împotrivesc oricărui plan al vostru.   Îşi privi sora şi cumnatul cu ostilitate. — Haideţi să uităm că aţi pomenit aşa ceva şi să mergem la o îngheţată, da? Fără ranchiună. Thad şi Elizabeth îi aruncară o privire încărcată de reproş. Văzând că ei nu aveau de gând să cedeze încă, Lilah se trânti pe canapeaua din camera de zi şi îşi ridică un genunchi la piept ca un scut. — Bine, să auzim. Ţineţi-mi predica repede şi să terminăm odată. — Nu se simte bine deloc, Lilah. — Majoritatea pacienţilor cu afecţiuni la şira spinării nu se simt bine, spuse ea sarcastic. Îndeosebi la început. Şi mulţi dintre ei nu au posibilităţile financiare de a se îngriji aşa cum le are domnul Cavanaugh al vostru. Graţie carnetului său de cecuri are la dispoziţie mai mulţi doctori, fizioterapeuţi şi infirmiere decât majoritatea celor în situaţia lui. N-are nevoie de mine. — Ăsta-i snobism inversat, nu? o întrebă Thad. — N-are importanţă câţi bani are Cavanaugh. — Atunci de ce nu vrei să fii terapeutul lui? întrebă Elizabeth. — Pentru că nu-l agreez, zise Lilah şi îşi ridică amândouă mâinile pentru a le stăvili obiecţiile. Nu, daţi-mi voie să reformulez. Îl detest şi-l dispreţuiesc. Şi viceversa. — Asta n-ar trebui să aibă vreo legătură cu situaţia actuală. — Ba cum să nu! exclamă Lilah ridicându-se de pe canapea şi începând să se plimbe încoace şi-ncolo prin încăpere. Indivizi ca el care au nevoie de fizioterapie sunt cei mai îngrozitori. Sunt pacienţii cei mai groaznici. Copiii te iubesc şi te adoră pentru atenţia pe care le-o acorzi. Vârstnicii îţi sunt teribil de recunoscători pentru bunătatea ta. Chiar şi femeile tinere sunt emoţionant de îndatoritoare. Dar bărbaţii de vârsta lui Cavanaugh, zise ea clătinând din cap cu fermitate, nu, nu. În nici un caz. La spital tragem la sorţi ca să vedem cine se ocupă de ei. — Bine, Lilah, dar… — Dar ce? întrebă Thad a carul voce o acoperi pe a soţiei sale.   Elizabeth avea tendinţa să devină sentimentală în asemenea împrejurări. El, însă, era mult mai pragmatic, mai ales când discuta cu cumnata lui superficială, ale cărei schimbări de dispoziţie erau serioase şi imprevizibile. — Pentru că, înainte de accidentul respectiv, au avut o condiţie fizică foarte bună. Majoritatea se accidentează practicând un sport periculos. Caută senzaţionalul. Sunt activi şi le place aventura. Motociclişti, practicanţi de surfing, schiori, scafandri, genul ăsta. Sportivi. Mai mult decât alţii. Când unul e rănit şi paralizează, chiar şi temporar, o ia puţin razna. Nu suportă gândul să devină un invalid neputincios dintr-un sportiv nemaipomenit. Psihicul lul suferă o criză. Indiferent cât de optimist a fost înainte de accident, acesta îl face să devină apatic şi vrea să pedepsească pe toată lumea pentru nenorocirea lui. Pe scurt, devine o… bătaie de cap. — Adam n-o să fie aşa. — Exact, spuse Lilah. O să fie mult mai rău, pentru că a avut mai mult de pierdut. — O să ştie că eşti acolo ca să-l ajuţi. — N-o să-i placă nimic din ce-o să fac. — O să-ţi mulţumească. — O să mi se opună. — Vei fi raza lui de speranţă. — Voi fi ţapul lui ispăşitor, spuse Lilah trăgând aer în piept. Va trebui să-i suport nervii şi comportamentul recalcitrant. Dacă m-aş supune unui asemenea tratament, ceea ce nu voi face. Aşa că, hai să nu mai discutăm. Ce ziceţi de o Häagen-Dazs? Elizabeth se uită la Thad cerându-i ajutorul. — Fă ceva. El râse uşor şi ridică din umeri. — Ce vrei să fac? E femeie în toată firea, poate să ia singură hotărâri. — Îţi mulţumesc, Thad, spuse Lilah recunoscătoare. — Dar tu l-ai văzut pe Adam, nu eu.   Thad a rămas ferm pe poziţie şi nu a lăsat-o pe Elizabeth să plece, dar la insistenţele ei, se dusese chiar el să-l vadă pe Adam şi se întorsese cu un raport complet asupra stării acestuia. — Spune-i lui Lilah ce-au zis doctorii. Oftând, Lilah se întoarse la locul el pe canapea şi Thad îi spuse: — Am fost în Hawaii să-l văd. — Credeam că e la Roma. — A fost. La rugămintea lui a fost mutat la un spital din Honolulu după operaţie. — A fost operat? întrebă Lilah şi Thad încuviinţă. Din câte am înţeles, nervul spinal n-a fost retezat în cădere. Interesul profesional al lui Lilah fu stârnit în ciuda antipatiei pe care o nutrea faţă de accidentat. — Slavă Domnului. Dar câteva oase ale spatelui au fost rupte sau fisurate. Chirurgii s-au ocupat de ele. Nu cunosc limbajul medical, dar mi s-a spus că a suferit o contuzie spinală. A primit în şira spinării o lovitură zdravănă, care i-a provocat o umflătură. — O contuzie înseamnă o umflătură. Ţesutul se umflă şi apasă pe nervi. Până când această umflătură nu se va retrage, medicii nu vor şti cu certitudine cât de gravă este paralizia sau dacă e permanentă sau nu. — Exact, spuse Thad încuviinţând când îi auzi explicaţia sumară, asemănătoare cu ceea ce îi spuseseră medicii. — Şi operaţia a prelungit perioada cât umflătura se va afla în jurul vertebrelor, adăugă Lilah. — Da, dar a fost făcută acum doua săptămâni. Ar fi trebuit să dea semne de restabilire până acum, dar nu se simte nici o schimbare. — E încă în stare de diaschiză? Când văzu nedumerirea de pe chipul lui Thad, ea explică: — Şoc spinal. Paralizie. — Da. — Nu simte nimic mai jos de mijloc? — Absolut nimic. — Ar fi trebuit să înceapă terapia deja, zise ea şi Thad îşi feri privirea vinovat. A început-o, spuse ea, pricepând. Nu-i aşa? — Da, murmură Thad, dar n-a răspuns cum trebuie. — S-a opus, zise Lilah simplu. Ceea ce ne face să revenim la ce spuneam la început. Tocmai ai dovedit că am dreptate. Bărbaţii de genul lui Adam nu suportă amestecul unui medic terapeut. Mai mult de teamă că nu vor mai fi niciodată ca înainte, fie vor să facă totul singuri, fie nu vor să facă nimic. Cavanaugh în ce categorie intră?   — Nu vrea să facă nimic. Ea scoase un sunet dispreţuitor. — Îl condamni? întrebă Thad puţin exasperat. — Treaba mea nu e să condamn, Thad, se răsti ea imediat. Ci să lucrez cu ceea ce le-a mai rămas pacienţilor. Nu să-i dădăcesc când plâng după ce-au avut. El îşi trecu degetele prin păr. — Ştiu. Iartă-mă. Numai că, fir-ar să fie, dacă l-ai fi văzut stând întins acolo, în patul ăia afurisit, incapabil să se mişte, arătând atât de… jalnic… Expresia lui Lilah se înmuie. — În fiecare zi văd astfel de pacienţi. Unii arată chiar mult mai jalnic decât Adam Cavanaugh. — Sunt convins, zise Thad oftând. N-am vrut să spun că Adam ar trebui să treacă înaintea oricărui alt pacient şi nici că tu n-ai avea milă. — Doar că Adam e prietenul nostru, spuse Elizabeth încet. Un prieten deosebit. — Şi duşmanul meu de moarte, le aminti Lilah. Din prima clipă când ne-am văzut, ne-am detestat reciproc. Ar trebui să-ţi aduci aminte, Lizzie, doar tu ne-ai făcut cunoştinţă în ziua aceea, la Fantasy. — Îmi aduc aminte. — Dar la nunta voastră? Adam şi cu mine abia am izbutit să dansăm un vals obligatoriu fără să ne luăm la bătaie. — Te-a acuzat că ai fi condus. — Asta am şi făcut! Pentru că nu-mi plăcea felul cum conducea. Elizabeth schimbă o privire cu Thad. Dacă situaţia n-ar fi fost atât de gravă, ar fi râs de cuvintele lui Lilah. — Şi, anul trecut, de Crăciun, imediat după ce am venit la voi, a născocit o scuză oarecare şi a-ntins-o. — Numai după ce ai făcut comentariul ăla despre gâsca pe care o adusese. — N-am spus decât că, auzind cât a dat el pe pasărea aia afurisita cineva şi-ar fi închipuit că avea şi cap. — S-a simţit jignit, Lilah, spuse Elizabeth. Şi nu-l condamn. A făcut un gest frumos aducând gâsca. Fusese excelent gătită de unul din bucătarii săi şi…   — Doamnelor, le întrerupse Thad oftând, iar când ele făcură linişte, i se adresă lui Lilah: Suneem perfect conştienţi de neînţelegerile dintre tine şi Adam, dar mai cred că, în împrejurările actuale, părerile personale trebuie lăsate deoparte. — Părerile mele personale. Ca medic terapeut, ar trebui să fiu veselă şi drăguţă cu ei, iar el poate să fie un bădăran cu mine şi să nu păţească nimic. — Poate. Lilah, dar e vorba de viaţa lui. — Trăieşte încă. — După părerea lui, nu. Discutăm despre calitatea vieţii acum. Ştii foarte bine ce om ambiţios şi energic era Adam. Ca o avalanşă care stătea gata să pornească. Acţiona cu forţa unei nave cu aburi. — Ar mai putea s-o facă, zise ea. Medicii au spus că-şi va reveni şi au garantat că paralizia nu va fi permanentă. — Dar Adam nu e convins. Până când nu se va întâmpla acest lucru, nu are nici o importanţă ce-i spun doctorii. Are nevoie să fie convins că această stare nu va fi permanentă. Cât mai curând. — Cu cât stă mai multă vreme paralizat, cu atât sunt mai puţine şanse de revenire, aşa mi-a spus un medic. — Aşa e. Elizabeth se ridică şi se duse lângă sora ei. Strângându-i mâinile într-ale ei, îi spuse: — Te rog, Lilah. Ştiu că-ţi cer foarte mult. Dar cât de rău poate fi să lucrezi în Hawaii? — Nu-i drept, Lizzie. Cine se poate opune unei oferte de lucru în Hawaii, cu atât mai mult unei rugăminţi atât de-calde? Elizabeth zâmbi, dar ochii îi rămaseră plini de îngrijorare. — Te rog. — Ar trebui să-mi iau un concediu pe o perioadă nelimitată. Se agăţa de orice amănunt acum şi toţi trei ştiau aceasta. Totuşi, Lilah se simţea obligată să opună o cât de mică rezistenţă: — Ar însemna să-mi părăsesc pacienţii în timpul tratamentelor. — Sunt o mulţime de medici care ţi-ar putea ţine locul. — Atunci, luaţi-l pe unul din ei să-l trateze pe acest individ nemaipomenit. — Niciunul nu-i atât de bun ca tine. — Măgulire. — Vei primi de trei ori mai mulţi bani decât acum. — Mituire. — O să vii bronzată excelent. — Constrângere. După ce le aruncă o privire furioasă, începu să-şi roadă interiorul obrazului gânditoare. — Fiţi sinceri. Câţi medici au încercat să-l trateze pe Cavanaugh şi au dat greş? — Nu ştiu sigur… — Trei. Elizabeth, a cărei minciună străvezie fusese doborâtă chiar înainte să-şi ia zborul, se întoarse furioasă spre soţul ei. — N-are sens să minţim, spuse el ridicând din umeri. Oricum ar afla când ar ajunge acolo- — Dar între noi ar fi Oceanul Pacific. Lilah râse. — Trei, nu? Dumnezeule, e chiar mai rău decât mi-am închipuit. Care au fost obiecţiile lui? — Primul a fost un bărbat, îi spuse Thad. Adam zicea că mâinile lui păreau nişte ciocane şi că venea probabil, din tabăra lui Rocky Balboa. — Ce tip drăguţ, spuse Lilah bătând exagerat din gene. Continuă. — Al doilea medic a fugit din camera lui plângând. Nu ştim sigur ce-a putut să-i spună acesteia. — O femeie? Tânără? Thad încuviinţă. — Îmi închipui. Aţi rămâne surprinşi dacă aţi şti ce propuneri obscene pot să le iasă din gură, zise ea. Şi al treilea? Thad se înfiora. — Au încercat din nou cu un bărbat. Adam a zis că era. Ăăă… — Homosexual, completă Lilah. — Cam aşa ceva, da. — Individul e un caz clasic, vă spun eu, clasic, zise Lilah clătinând din cap, după care se ridică, îşi vârî mâinile în buzunarele blugilor şi le întoarse spatele lui Thad şi lui Elizabeth.   Se duse la fereastră şi se uită prin jaluzelele deschise. Burniţa pentru a treia zi consecutiv. Totul era de un cenuşiu autumnal. Hawaii ar fi fost o schimbare plăcută de climă şi de peisaj, bineînţeles. Oare, se gândea, într-adevăr, să devină medicul fizioterapeut al lui Adam Cavanaugh, un om al cărui nume chiar îi provoca neplăcere? Era, totuşi, un pacient, victima unui accident, un om grav rănit care ar fi putut sau nu să mai meargă normal. Foarte multe depindeau de gravitatea accidentului. Foarte multe depindeau de fizioterapia de care avea să beneficieze, iar ea era bună în acel domeniu. Excepţional de bună. Se întoarse spre Elizabeth şi Thad. — Aţi discutat despre asta cu personalul spitalului din Honolulu? — Da. Şi-au dat acordul. — Voi avea controlul absolut asupra terapiei? N-o să fie nimeni care să-mi pună la îndoială metodele, nici o infirmieră cu ochi sclipitori îndrăgostită lulea de el care să-mi dea treaba peste cap, nimeni care să-şi dea cu părerea şi să mă contrazică? — Ce-ai de gând să-i faci bietului om? Lilah zâmbi când auzi tonul suspicios al lui Thad. — Dacă medicii hotărăsc că va mai putea merge, mă va urî înainte să apuce să facă un pas. Va face gălăgie şi va trece prin iad şi eu la fel. Elizabeth îşi acoperi burta cu mâinile, nervoasă. — Doar, n-o să… vreau să spun că tu şi Adam nu va simpatizaţi prea mult, dar n-o să… — Să-i fac rău intenţionat? întrebă Lilah furioasă. Ai încredere-n mine, Lizzie. N-oi avea eu prea multe scrupule, dar integritatea mea profesională e ireproşabilă. — Bineînţeles. Iartă-mă, spuse Elizabeth frecându-şi tâmplele de oboseală şi de supărare. Ştiu că vei face tot ce-ţi va sta în putinţă pentru Adam. — Încă n-am spus că o voi face. — O vei face? — Cine mă plăteşte, el? — De fapt, armata lui de subordonaţi se ocupă de tot ce ţine de contabilitate, dar banii provin din contul lui personal, nu ai corporaţiei. — Foarte bine. Îşi poate permite să mă angajeze. O mie de dolari pe zi.   Văzându-le expresiile şocate, spuse repede: — Să nu credeţi cumva că n-o să muncesc pentru ei. O să muncesc dublu. O mie de dolari pe zi plus cheltuielile de drum şi de trai în Hawaii. — S-a făcut, spuse Elizabeth, ştiind că nu-i va fi greu să justifice acei bani personalului devotat al lui Adam. — Şi nu mă poate concedia. Nimeni nu mă poate concedia în afară de tine. — În regulă. Accepţi oficial? Lilah îşi dădu ochii peste cap, zise ceva care o făcu pe Elizabeth să se felicite pentru că lăsase copiii acasă şi apoi, spuse oftând: — La naiba, da. Cum pot să refuz să-l am la mână pe marele Adam Cavanaugh? — Trebuie să fie o greşeala. Cavanaugh. C-a-v-a-n-a-u-g-h. Numele mic este Adam. — Cunosc foarte bine numele, spuse secretara înţelegătoare. Dar, aşa cum v-am mai spus, domnul Cavanaugh a plecat din spital. — Bine, dar este paraplegic. Să nu-mi spuneţi ca a plecat pe propriile picioare. — Nu pot să discut despre starea unui pacient. — Atunci, chemaţi pe cineva care poate. Repede. Secretara se conformă, dar nu repede. Abia peste trei sferturi de oră medicul chemat veni la Lilah care aştepta ca un vulcan în miniatură, gata să erupă. — Domnişoară Mason? Lilah azvârli revista pe care aproape că o învăţase pe de rost cât aşteptase. — Da. Dumneata cine eşti? — Bo Arno. — Glumeşti. — Mă tem că nu. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi atât. Deşi el îi zâmbi, Lilah nu spuse nimic care să-l liniştească, iar zâmbetul lui se stinse. — Vreţi să mă urmaţi? Încercă să-i ia valiza, dar ea nu-l lăsă. O luă, puse geanta pe umăr şi urcă în lift, unde ramase nepoliticos de tăcută până ajunseră la al şaselea etaj. După ce luă loc pe un fotoliu în biroul lui, acceptă o băutură răcoritoare şi îi mulţumi din cap secretarei care i-o aduse. După ce sorbi o dată, întrebă: — Adam Cavanaugh e încă în acest spital? — Nu, nu mai este.   Ea înjură printre dinţi. — În cazul ăsta, cineva trebuie să fi făcut o greşeală. Am fost angajată ca terapeut al său. Tocmai am ajuns aici după un drum foarte lung, în zadar, peste afurisitul de Ocean. — N-am putut să vă prindem la timp şi îmi cer scuze. Ieri dimineaţă, domnul Cavanaugh a cerut să i se dea drumul din spital şi nu ne-am putut împotrivi, zise doctorul ridicându-şi mâinile neputincios. S-a retras la locuinţa sa din Maui. — În ce stare se afla când a plecat? — Proastă. Este încă neputincios. L-am implorat să aştepte până vom şti mai mult, dar a zis că ştie destul, că s-a resemnat să fie un paraplegic ţintuit la pat tot restul vieţii şi a insistat să fie mutat acasă. Sincer să fiu, domnişoară Mason, mai mult mă îngrijorează starea lui psihică decât cea fizică. Aceasta din urmă cred că e temporară. — Nervul nu a fost retezat? — Nu. Afectat, foarte grav, dar cred că, după ce o să dispară umflătura şi el va începe fizioterapia, îşi va recăpăta simţurile. — Recăpătarea simţurilor e foarte departe de posiblitatea de a urca din nou pe munte. Probabil că asta gândeşte şi Cavanaugh. — Sunt sigur că aveţi dreptate, spuse doctorul cu tristeţe. Voia garanţii absolute din partea noastră şi de la specialiştii pe care i-a adus de pe continent, dar nimeni nu i-a putut da răspunsuri sigure. Este foarte greu de ghicit adesea cum se pot vindeca aceste leziuni ale şirei spinării şi cât de capabil de mişcare va putea fi pacientul. — Ei bine, indiferent dacă simte sau nu, mi-ar face mare plăcere să-i dau domnului Cavanaugh un şut în fund pentru că m-a făcut să-mi pierd timpul.   Doctorul îşi scarpină obrazul absent. — Am vorbit cu sora dumneavoastră, cu doamna Randolph, cere a sugerat, şi eu sunt de acord cu dânsa, să vă duceţi după domnul Cavanaugh în Maui şi să începeţi terapia imediat. — Ah, da, aşa a spus? Ei bine, data viitoare când o să mai vorbiţi cu sora mea, transmiteţii un mesaj din partea mea… Mesajul îl făcu pe doctorul Arno să roşească. — Acum te rog să mă scuzi, Bo Arno, dar vreau să găsesc hotelul cu cel mai fierbinte duş şi mai tare pat de pe insulă şi să mă bag în ele. Nu neapărat în ordinea asta. — Vă rog, domnişoară Mason, spuse el ridicându-se şi implorând-o prin gesturi să ia loc din nou. Lilah se aşeză mai mult de oboseală decât din supunere. — Dacă sunteţi atât de bună pe cât se aude, acest pacient are mare nevoie de dumneavoastră. — Şi rechinii au nevoie de hrană. Asta nu înseamnă că o să mă ofer singură drept cină. — N-o să fie chiar atât de rău. Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare şi el se uită în altă parte. — Sunt de acord, spuse el mişcându-se stânjenit sub privirea ei albastră, domnul Cavanaugh e obişnuit să facă numai ceea ce vrea. Poate fi foarte dificil, dar sunt convins că vă veţi descurca. În timp ce spunea aceste cuvinte, se uita la pardesiul alb de piele decorat cu ţinte argintii şi franjuri lungi de cincisprezece centimetri. Era prea gros pentru clima aceea, dar ea nu apucase să şi-l scoată şi îi era mai uşor să-l poarte pe ea decât să-l care pe mână. — Vă rog sa vă mai gândiţi, Duceţi-vă în Maui. — Cunoşti expresia „Nicţ vorbă, José”? Ascultă nerăbdătoare cuvintele doctorului Arno, care nu făcea decât să repete tot ce-i spuseseră Elizabeth şi Thad, motivele pentru care ar fi trebuit să accepte tratarea lui Adam Cavanaugh. — Bine, bine! exclamă ea atât de brusc, încât îl făcu pe doctor să tresară. În clipa asta mi-aş vinde sufletul pentru o baie, încotro e Maui şi cum ajung acolo?   Fără să ţină cont de cheltuieli, înşiră toate lucrurile pe care dorea să le ia cu ea. În timp ce doctorul se îngrijea de acestea şi aranja ca un avion particular să o transporte pe cealaltă insulă, Lilah opri un taxi la ieşirea din spital şi porni să facă nişte cumpărături în grabă. Folosi contul care îi fusese oferit pentru a-şi cumpăra haine mai potrivite climei. Când coborî din avionul particular pe insula Maui, silueta ei subţire era învăluită într-un sarong viu colorat şi, în loc de cizme, purta o pereche de sandale. Folosind o pălărie de pai cu boruri largi pentru a-i umbri ochii, se uită după maşina închiriată care i se promisese. Odată aflată la volan, cu harta în mână, porni imediat spre cuibul tropical al lui Adam Cavanaugh. Autostrada se îngustă în curând şi, în cele din urmă, se transformă într-un drum prăfuit şi accidentat pe care îl înjură cu fiecare hurducătură. Urcă pe un munte atât de plin de verdeaţă, încât nu putu să nu fie impresionată văzând o vegetaţie atât de bogată.   descărcați cartea de aici:.........adăugat link nou

CONFRUNTAREA SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Tocmai am auzit ştirile la radioul din maşină, spuse Tiel McCoy când Gully răspunse la telefon.Tiel începuse discuţia fără politeţuri inutile.Nu avea nevoie de nici o altă introducere, iar Gully, probabil, aştepta telefonul ei. -Tu eşti, Tiel? Cum e în concediu? întrebă el prefăcându-se mirat. Concediul ei începuse chiar în acea dimineaţă, după ce plecase din Dallas şi se îndreptase spre vest pe autostradă.La Abilene se oprise ca să-şi vadă unchiul, care locuia de cinci ani într-un cămin de bătrâni.Unchiul Pete era un bărbat înalt şi bine făcut, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, amator de picnicuri cu costiţă pe grătar şi meciuri de baseball în parc.Astăzi mâncaseră împreună nişte crochete de peşte, mazăre din conservă şi se uitaseră la un episod din Gui-ding Light.Tiel îl întrebase dacă îl mai putea ajuta cu ceva cât mai era acolo cu el – să-i scrie vreo scrisoare sau să-i cumpere vreo revistă.El îi zâmbise cu tristeţe şi îi mulţumise că a venit să-1 vadă, după care fusese dus la culcare, ca un copil, de către o asistentă.Tiel ieşise din azil şi inspirase aerul fierbinte al Texa-sului, dornică să scape de senzaţia apăsătoare din azil.Se simţea uşurată că îşi îndeplinise obligaţia de familie.Ca să-şi alunge remuşcările, se gândea la concediu.Afară era prea cald pentru luna mai.La azil nu găsise nici un loc la umbră unde să parcheze, şi acum în maşină era atât de cald încât putea să coacă prăjituri pe bord.Pornise aerul condiţiont la maxim şi căută un post care să difuzeze şi altă muzică decât country.   -O să mă distrez de minune.O să-mi priască concediul.Mă bucur că am luat această decizie.Acest dialog intern o ajuta să se convingă pe sine că vacanţa era un lucru bun.înainte de concediu, se gândea la această plecare ca la un laxativ amar.Din cauza căldurii avea impresia că autostrada se on-dula în faţa ei aproape hipnotizând-o.Conducea în mod automat, gândurile îi zburau, radioul era doar un zgomot de fundal.Când auzi ştirile, totul luă viteză – maşina, pulsul lui Tiel şi mintea ei.Scotoci grăbită prin geantă, scoase telefonul mobil şi îl sună pe Gully pe linia directă.Intră direct în subiect, fără vorbe de prisos: -Dă-mi detalii. -Ce spun la radio? -Că fiica lui Russell Dendy a fost răpită la Fort Worth, de un elev de liceu. -Păi, cam asta-i povestea, îi confirmă Gully. -Poate asta e povestea, dar eu vreau detalii. -Eşti în concediu, Tiel. -Renunţ la concediu.Întorc la următoarea ieşire de pe autostradă.Tiel se uită la ceasul de pe bord.Ajung acolo la… -Stai un pic.Unde eşti acum? -Cam la optzeci de kilometri de Abilene. -Hmm. -Ce e, Gully? îşi simţise palmele umede.Stomacul i se strânse, senzaţie pe care o avea ori de câte ori mirosea o poveste de senzaţie.Acel flux de adrenalină era de neconfundat. -Te duci spre Angel Fire, nu? -Da. -Partea de nord-est de New Mexico…Da, asta-i.Pro-babil că Gully se uita pe o hartă în timp ce vorbea. -Nu, las-o baltă.Nu e cazul să preiei reportajul ăsta, Tiel.O să te încurce prea tare.Gully o testa şi ea era conştientă de intenţia lui, însă în clipa aceea nu-i păsa.Voia reportajul ăsta.Răpirea fiicei lui Russell Dendy era o ştire foarte mare şi avea toate şansele să devină senzaţională. -Nu-mi pasă dacă fac un ocol.Spune-mi unde să mă duc. -Bine, zise el pe un ton nevinovat, dacă insişti. -Insist. -O.K.Nu departe de unde eşti tu acum ajungi la bre-teaua de acces pe autostrada 208.Ia-o spre sud, spre San Angelo.La sud de San Angelo o să te intersectezi… -Gully, câţi kilometri o să ocolesc? -Credeam că nu-ţi pasă. -Nu-mi pasă, dar aş vrea să ştiu. -Păi, să vedem.O să faci cam…cinci sute de kilometri. -De la Angel Fire? întrebă ea amărâtă. -De unde te afli acum.Nu mai contează cât îţi ia ca să ajungi la San Angelo. -Cinci sute…? -Într-o direcţie.Tiel oftă, dar avu grijă ca Gully să nu audă. -Deci, merg pe autostrada 208 la sud de San Angelo, şi de acolo?   Proptise volanul cu un genunchi, ţinea telefonul cu stânga şi nota cu dreapta.Mintea ei zbura.Pasiunea pentru meseria ei era mai puternică decât nevoia de odihnă.Gândul la serile plăcute petrecute într-un balansoar, pe o verandă, spulberat de agitaţia caracteristică, interviuri, bliţuri. Dar se pripea- îi lipseau amănuntele importante.Când îi ceru aceste date, Gully o refuză: -Nu acum, Tiel.Sunt foarte ocupat, iar tu ai de condus cinci sute de kilometri.Când ajungi acolo, o să-ţi dau mai multe amănunte.Frustrată şi enervată pentru că Gully era atât de zgârcit cu amănuntele, ea îl întrebă: -Care spuneai că e numele oraşului. -Hera. Autostrada era încadrată pe ambele părţi de o prerie fiiră sfârşit, pe care din când în când se vedeau păscând cirezi de vite.Sondele petroliere se conturau la orizont.Din când în când prin faţa maşinii se rostogolea câte un ghem mare de iarbă uscată purtat de vânt.După ce trecuse de San Angelo, traficul se împuţinase considerabil.Ciudată mai este viaţa asta, se gândi ea. În mod normal ar fi zburat la New Mexico.Dar, cu câteva zile în urmă, se hotărâse să meargă cu maşina la Angel Fire, ca să-l viziteze pe unchiul Pete, dar şi ca să intre în atmosfera de concediu.Lunga călătorie cu maşina ar fi ajutat-o să se relaxeze, să se dezmorţească, astfel încât înainte de a sosi în staţiunea montană să se afle deja într-o stare psihică potrivită vacanţei. Acasă, în Dallas, se mişca cu viteza luminii, mereu pe fugă, mereu sub presiunea timpului.în această dimineaţă, când ajunse la marginea vestică a oraşului Fort Worth, după ce lăsase în urmă aglomeraţia citadină şi concediul devenise o realitate, începuse să se gfindească la zilele relaxante ce o aşteptau.Visase la pârâiaşe limpezi, la plimbări pe poteci umbrite de plopi, la aer proaspăt, la dimineţile liniştite pe care urma să le petreacă cu o ceaşcă de cafea şi un roman bun.Nu va mai avea program fix, va lenevi ore întregi, ceea ce era minunat.Tiel McCoy avea nevoie de odihnă.Amânase deja de trei ori acest concediu. -Dacă nu-ţi iei zilele astea, le pierzi, îi amintise Gully.Şi păcat de ele, că se strânseseră destule.Gully încercase să-i explice cât de bine se va simţi şi cum îşi va aduna resurse noi după o vacanţă.Şi toate astea i le spunea un om care nu-şi luase decât câteva zile de concediu în ultimii patruzeci şi ceva de ani – inclusiv săptămâna de spitalizare când îşi scosese vezica biliară. Iar când ea îi amintise de acest lucru, Gully o certase:   -Exact asta este şi ideea.Vrei să ajungi o fosilă urâtă, zbârcită şi patetică ca mine? Apoi atinse punctul sensibil: Dacă îţi iei concediu, nu înseamnă că-ţi ratezi cariera.Nu e că pierzi jobul când te vei întoarce. Tiel înţelese sensul ascuns al vorbelor lui.Era supărată că el îşi dăduse seama de adevăratul motiv pentru care nu-şi lua concediu, fie şi câteva zile.Cu greu se hotărî să plece pentru o săptămână.Şi-a făcut toate rezervările şi planul de călătorie.Dar orice plan putea fi flexibil să suporte câteva modificări.Şi orice jurnalist ar fi fost flexibil cu planurile făcute când afla vestea răpirii fiicei lui Dendy.Tiel ţinea receptorul telefonului public între vârfurile degetelor, scârbită de jegul care-1 acoperea. -Ei, Gully.Am ajuns.De fapt, nu prea.M-am rătăcit.Gully chicoti. -Eşti prea nerăbdătoare şi nu te mai poţi concentra pe unde o iei? -Vorbeşti de parcă am trecut pe lângă o mare metropolă foră s-o observ. – Chiar tu ai spus că locui ăsta nici măcar nu apare pe hartă. Îi dispăruse simţul umorului de când îi înţepenise fundul şi începuse să o doară spatele de la atâtea ore de condus maşina.De când vorbise cu Gully, oprise o singură dată, şi atunci pentru că era absolut necesar.Era flămândă, însetată, obosită, nervoasă, o durea corpul şi era moleşită de la căldură.Aerul condiţionat nu prea mai făcea faţă.Un duş acum ar fi mers de minune. Întrebarea lui Gully nu o făcuse să se simtă mai bine. -Cum ai reuşit să te rătăceşti? -M-am rătăcit după apusul soarelui.Peisajul este nes-chimbat pe sute de kilometri.Iar după ce a apus soarele, a fost şi mai rău.Te sun de la un magazin dintr-un oraş cu opt sute douăzeci şi trei de locuitori, după cum scrie pe indicatorul de la intrare, dar părerea mea este că cei de la recensământ au umflat cifra.Magazinul ăsta este singurul loc luminat pe o rază de câţiva kilometri.Se numeşte Rojo, şi nu mai ştiu cum. -Flats.Rojo Flats se numeşte.Bineînţeles că Gully ştia denumirea acelui cătun necunoscut.Probabil ştia şi numele primarului.Gully ştia tot.Era o enciclopedie ambulantă.Colecţiona in-formaţiile aşa cum colecţionează fustangiii numerele de telefon ale fetelor.Postul de televiziune la care lucra Tiel avea un director de ştiri, dar care exercita această funcţie dintr-un birou mochetat cu uşile închise şi era mai degrabă administrator şi contabil, decât un adevărat şef.   Omul din tranşee, cel care lucra direct cu reporterii, ziariştii, fotografii şi editorii, cel care aranja programele, care asculta reportaje lacrimogene şi care hărţuia pe toată lumea, dacă era nevoie, cel care conducea, de fapt, toată activitatea postului era Gully, redactorul care se ocupa cu distribuirea reportajelor.El lucra la postul de televiziune încă de la înfiinţarea acestuia, la începutul anilor ’50, şi hotărâse că va pleca de acolo doar cu picioarele înainte.Mai degrabă ar fi murit decât să se pensioneze.Lucra câte şaisprezece ore pe zi şi îi părea rău că pierde restul timpului.Avea un vocabular colorat, deţinea un şir de poveşti din tinereţe şi se părea că nu mai avea o altă viaţă în afara ştirilor.Prenumele lui era Yarborough, dar puţini şi-l mai aminteau.Toţi îi spuneau Gully. -Îmi dai sau nu reportajul ăsta?Gully nu se lăsa prea uşor. -Şi planurile tale de vacanţă? -Sunt în vacanţă. -Mda. -Sunt în vacanţă! Nu renunţ la săptămâna de concediu.Doar că o mai amân puţin. -Şi ce zice noul tău iubit? -Ţi-am mai spus de o mie de ori că nu există nici un nou iubit. El râse răguşit, un râs de fumător înrăit; ştia prea bine că ea minte şi că ştie că el no crede. -Ai caietul deschis? -Ăăă, da. Dacă receptorul acela era plin de microbi, probabil că acum migraseră pe ea.Resemnată, şi-1 puse pe umăr şi îl ţinu cu obrazul, pentru a scoate din geantă un carneţel şi un pix, pe care le aşeză pe mica tejghea metalică de sub telefonul atârnat pe perete. -Spune! -Numele tânărului este Ronald Davison, începu Gully. -Am auzit asta la radio. -I se spune Ronnie.Este în ultimul an de liceu, ca şi fiica lui Dendy.Nu va absolvi cu laude, dar se pare că e un student de nota 8.N-a avut nici un fel de probleme până acum.A ieşit din biroul dirigintei, apoi a plecat din parcarea liceului cu Toyota lui, cu Sabra Dendy, pasager în faţă. -Copilul lui Russ Dendy? -Singurul lui copil. -Se ocupă şi FBI de caz? -FBI, poliţie, tot ce poartă uniformă şi insignă se ocupă de cazul ăsta.Toţi cer jurisdicţie şi vor să le aparţină cazul.Tiel avu nevoie de câteva clipe ca să proceseze am-plitudinea acestei ştiri.Micul hol în care era amplasat telefonul ducea la toaletele publice.Pe o uşă era desenată o fată într-o fustă cu franjuri.Şi, absolut previzibil, pe cealaltă, silueta unui tânăr cowboy în pantaloni de piele, cu o pălărie cu boruri largi.Pe hol Tiel îl observă pe bărbatul arătos care tocmai intra în magazin.Era înalt, suplu şi avea o pălărie cu boruri largi.   Acesta o salutase pe casieră, al cărei păr încreţit de un permanent prost era vopsit într-o nuanţă oribilă de ocru.În apropierea lui Tiel se afla un cuplu de bătrâni în căutare de suvenire, care nu se grăbeau să se întoarcă la rulota lor.Tiel presupunea că rulota staţionată la pompă aparţinea acestora.Doamna citea, prin lentile bifocale, ingredientele conţinutului unui borcan aflat pe raft.Tiel o auzi exprimându-şi uimirea: -Ardei iuţi în aspic.Dumnezeule!Cei doi se apropiară de Tiel, îndreptându-se fiecare către toaleta corespunzătoare. -Să nu stai mult, Gladys, spuse bărbatul.Avea picioarele albe, subţiri, fiiră păr şi arăta caraghios în pantalonii scurţi kaki şi în încălţările cu tălpi groase. -Tu vezi-ţi de treaba ta, replică bătrânica şi când trecu pe lângă Tiel îi făcu acesteia cu ochiul în sensul că „noi suntem mai deştepte decât bărbaţii „ăştia”.Într-o altă situaţie, Tiel i-ar fi considerat pe bătrânei simpatici, dar acum citea cu atenţie tot ce notase, aproape cuvânt cu cuvânt, din ceea ce-i spusese Gully. -Ai spus „pasager în faţă”.Ciudat când vine vorba de răpire, Gully. -Poţi să păstrezi un secret? Gully coborî vocea mult.Sunt terminat dacă se află ceva înainte de următorul nostru buletin de ştiri.Suntem înaintea tuturor celorlalte canale de televiziune şi ziare din stat. Tiel simţi furnicături pe pielea capului, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori afla ceva ce nu ştiau alţii sau când descoperea câte un detaliu care o plasa în fruntea altor reporteri, când ştirea ei îi putea aduce vreun premiu sau invidia colegilor, ori râvnitul post de la Nine Live. -Cui aş putea să-i spun, Gully? Lângă mine am un tânăr cowboy care-şi cumpără nişte bere, doi bătrânei, din alt stat, presupun după accent, şi doi mexicani care nu vorbesc engleza.Cei doi mexicani intraseră între timp în magazin şi vorbeau în spaniolă, în timp ce-şi încălzeau nişte burrito într-un cuptor cu microunde.   Gully spuse: -Linda… -Linda? Ea a primit reportajul? -Tu eşti în concediu, ai uitat? -Într-un concediu pe care m-ai forţat să-1 iau! exclamă Tiel.Linda Harper, o reporteră al dracului de bună, era rivala ei.Pe Tiel o deranja faptul că Gully îi dăduse Lindei un reportaj care, de fapt, ar trebui să-i aparţină ei.Cel puţin aşa vedea ea lucrurile. -Vrei să mă asculţi sau nu? o întrebă Gully arţăgos. -Spune.Bătrânelul ieşi de la toaletă, merse până la capătul holului şi se opri ca să o aştepte pe nevastă-sa.Ca să-şi mai omoare timpul, scoase o cameră video dintro pungă de plastic şi începu să meşterească. -Linda i-a luat un interviu celei mai bune prietene a Sabrei Dendy în dupăamiaza asta.Acum ţine-te bine:fata este gravidă cu copilul lui Ronnie Davison, în opt luni.Au ţinut secret sarcina. -Glumeşti! Şi familia Dendy nu a aflat? -Din spusele prietenei Sabrei, nimeni nu a ştiut.Până aseară.Cei doi le-au dat vestea părinţilor lor, iar Russ Dendy a înnebunit de furie. Mintea lui Tiel o luase înainte, completând necunoscutele. -Aşadar, nu este o răpire.Este o poveste modernă gen Romeo şi Julieta. -N-am spus asta. -Dar…? -Dar asta este şi părerea mea.O părere a prietenei şi confidentei Sabrei Dendy.Ea pretinde că Ronnie Davison este înnebunit după Sabra şi că nu i-ar face nici un rău.Spunea că Russell Dendy luptă de un an împotriva acestei legături: nimeni nu e suficient de bun pentru fiica lui, sunt prea tineri să ştie ce vor, trebuie să termine liceul etcetera.Cred că înţelegi cum stau lucrurile. -Da.Tiel înţelegea foarte bine, mai ales că nu Tiel McCoy se afla în mijlocul situaţiei, ci Linda Harper.Drace! Tocmai acum şi-a găsit momentul să plece în concediu?! -Mă întorc diseară, Gully. -Nu. -Încep să cred că m-ai trimis în călătoria asta pentru a mă împiedica să mă întorc. -Nu e adevărat. -La ce distanţă sunt de El Paso? -El Paso? Ce treabă ai la El Paso? -Sau San Antonio.Care dintre ele este mai aproape.Aş putea să ajung acolo diseară şi să iau primul avion de dimineaţă.Ai vreun orar de curse la îndemână? Când este primul zbor spre Dallas? -Ascultă-mă, Tiel.Reportajul este deja repartizat.Bob se ocupă de partea juridică, iar Linda de prieteni, profesori şi familie.Steve aproape că s-a mutat în casa familiei Dendy, aşadar va fi prezent, în caz că apare vreun mesaj cu cerere de răscumpărare, lucru de care mă îndoiesc.Mai mult, probabil că aceşti tineri îşi vor face apariţia înainte de a ajunge tu la Dallas. -Atunci ce dracului caut eu aici, în pustietatea asta? Bătrânelul o privi curios peste umăr. -Ascultă, şuieră Gully.Mai ţii minte prietena? Sabra i-a spus acum câteva săptămâni că cei doi s-ar putea să plece în Mexic.Îmbunată de faptul că se afla mai aproape de frontiera cu Mexicul decât de Dallas, Tiel îl întrebă: -Unde anume în Mexic? -Nu ştie.Sau n-a vrut să spună.Linda cu greu a scos informaţia asta de la ea.Fata nu voia să-şi trădeze prietena.Singurul lucru pe care i 1-a mai spus a fost că tatăl lui Ronnie – tatăl lui biologic (maică-sa s-a recăsătorit) -este de partea lor.Cândva s-a oferit să-i ajute dacă vor avea nevoie.Acum o să-ţi pară rău că ai urlat la mine când ai să afli unde trăieşte el.Ia ghici? -Hera. -Eşti mulţumită? Tiel ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar n-o făcu. -Cine mai ştie de asta? -Nimeni.Dar se va afla.Avantajul nostru constă în faptul că Hera este un orăşel foarte mic. -Mie-mi spui? mormăi ea. -Când vor afla, le va lua mult timp să ajungă acolo, chiar şi cu elicopterul.Dar tu deja eşti acolo. -Gully, te iubesc! spuse ea fericită.Spune-mi pe unde s-o iau.Bătrânica ieşi de la toaletă şi se apropie de soţul ei.Îl certă pentru faptul că umbla la camera video şi îi ceru să o pună înapoi în pungă, cât mai funcţiona. -De parcă tu te pricepi la camere video, replică bătrânelul.   -Eu am citit instrucţiunile, spre deosebire de tine.Tiel îşi vârî degetul în ureche ca să-l audă mai bine pe Gully. -Cum se numeşte tatăl? Presupun că Davison. -Am adresa şi numărul de telefon.Tiel îşi notă grăbită datele. -Şi am programată o întâlnire cu el? -Mă ocup acum de asta.S-ar putea să nu vrea să apară la televizor. -Îl fac eu să fie de acord. -Trimit un elicopter cu un fotograf. -Dă-mi-1 pe Kip, dacă se poate. -Vă puteţi întâlni la Hera.Vei face interviul mâine, imediat ce vorbim cu Davison.Pe urmă poţi să-ţi continui călătoria. -Dacă nu apare şi altceva. -Nu, am să-ţi pun o condiţie.Tiel îl şi vedea dând încăpăţânat din cap.Tu te ocupi doar de partea asta; pe urmă pleci la Angel Fire.Şi cu asta, am terminat discuţia. -Bine.De ce să nu fie de acord acum? Pe urmă putea să se certe cu el, dacă mai apărea ceva. -Bine, să vedem.Cum să ieşi din Rojo Flats…Probabil că harta se afla chiar în faţa lui, pentru că după câteva secunde începu să-i dea instrucţiuni precise.Nu-ţi ia mult până acolo.Ţi-e somn?Niciodată nu era mai trează ca atunci când lucra la un reportaj.Problema era, de fapt, că nu reuşea să doarmă. -O să cumpăr ceva cu cofeină. -Să mă suni când ajungi acolo.Ţi-am rezervat o cameră la singurul motel din localitate.Îl găseşti uşor.Mi s-a spus că se află lângă un semafor – singurul.Te vor aştepta ca să-ţi dea cheia de la cameră.Apoi o întrebă pe un ton ironic: O să se supere noul tău iubit? -Gully, îţi spun pentru ultima oară că nu există nici un iubit. Tiel închise telefonul şi formă numărul noului ei iubit.Joseph Marcus muncea la fel de mult ca şi ea.Pentru că urma să plece a doua zi devreme, Tiel îşi zise că el încă era la birou, ca să-şi pună lucrurile în ordine înainte de plecare.Avusese dreptate.Joseph răspunse la telefon la al doilea apel. -Eşti plătit pentru ore suplimentare? îl tachină ea. -Tiel? Bună.Mă bucur că m-ai sunat. -Ziua de muncă s-a terminat de mult.Mă temeam că n-o să te mai prind. -Răspund din reflex.Unde eşti? -La capătul pământului. – E totul bine? Ai vreun necaz cu maşina sau ceva?   -Nu, totul e OK.Te-am sunat din două motive.Primul, pentru că mi-e dor de tine. Aşa trebuia să-1 ia.Ca să ştie că această călătorie mai era valabilă, doar că o amâna puţin.Trebuia să-1 asigure că totul era bine şi abia pe urmă să-i spună că intervenise ceva. -Dar m-ai văzut aseară. -Da, dar pentru scurtă vreme, şi ziua de azi a fost lungă.Apoi, te-am sunat să-ţi amintesc să-ţi pui costum de baie în bagaje.Jacuzzi de la complex este pentru uzul locatarilor.După o scurtă pauză, el spuse: -Da, e bine că m-ai sunat.Trebuia să vorbesc cu tine.Ceva în vocea lui o făcu să nu se aştepte la ceva bun.Tiel aşteptă ca el să continue. -Te-aş fi putut suna pe mobil azi, dar nu aveam curaj să-ţi spun…De fapt…îmi pare atât de rău.Nici nu-ţi poţi imagina cât de rău îmi pare.Tiel privea fix găurile multiple făcute în pereţii care înconjurau telefonul public.Privi atât de intens, fără să clipească, încât găurile începură să se suprapună. -Din păcate nu pot să plec mâine.Tiel îşi ţinuse răsuflarea.Acum expiră adânc, uşurată.Schimbarea lui de plan era în favoarea ei şi îi reducea din sentimentul de vinovăţie.Înainte ca ea să spună ceva, Joseph continuă: -Ştiu cât de mult ai aşteptat această călătorie.La fel ca şi mine, se grăbi el să adauge. -Lasă, nu mai fi supărat, Joseph.Adevărul este că te-am sunat să-ţi spun că şi eu mai am nevoie de încă câteva zile ca să ajung la Angel Fire.Aşa că nu mă deranjează o scurtă amânare.Am putea să ne întâlnim, să zicem, marţi şi nu mâine? -Nu înţelegi, Tiel.Nu mai putem pleca împreună deloc.Găurelele se suprapuseră din nou. -Ah, înţeleg.Ce păcat.Ei… -Am avut probleme.Nevastă-mea a găsit biletul de avion şi…. -Scuze, repetă, te rog, că n-am înţeles. -Am spus că nevasta mea a găsit… -Eşti însurat? -Ăăă…Da.Credeam că ştii. -N-am ştiut.Muşchii feţei i se încordaseră. Nu ţi-a trecut deloc prin minte să-mi spui de doamna Marcus. -Pentru că soţia mea nu are nici o legătură cu tine, cu noi.De fapt, nu mai am o căsnicie adevărată de multă vreme.O să-ţi explic cum stau lucrurile şi o să înţelegi. -Eşti însurat.De data asta era o afirmaţie, nu mai era o întrebare. -Tiel, ascultă-mă… -Nu, nu.Nu te ascult, Joseph.Închid telefonul, nenorocitule!   Tiel mai ţinu o vreme receptorul până să-1 atârne din nou în furcă, acel receptor de care îi fusese scârbă să se atingă cu zece minute în urmă.Se sprijini de telefon, cu fruntea de metalul perforat, şi continua să ţină strâns în mână receptorul.Însurat.Totul era prea frumos ca să fi fost adevărat, iar el era întradevăr frumos.Joseph Marcus cel arătos, musculos, prietenos, inteligent, şarmant, plin de succes şi de bani, era însurat.Dacă soţia lui n-ar fi găsit biletul de avion, Tiel ar fi avut o relaţie cu un bărbat însurat.Se chinuia să nu vomite şi avu nevoie de ceva timp ca să-şi revină.O să-şi lingă rănile mai târziu, o să-şi reproşeze faptul că a fost o fraieră şi o să-l înjure.Acum însă avea treabă. Mărturisirea lui Joseph o şocase.Apoi o cuprinse furia.Se simţea rănită, dar, mai mult decât orice, era supărată că fusese atât de naivă şi de credulă.Cu atât mai mult, nu avea să-i permită ticălosului să-i taie cheful de lucru. Munca era pentru Tiel un refugiu, o alinare.Când era fericită, lucra.Când era tristă, lucra.Când era bolnavă, lucra.Munca era leac pentru toate, pentru orice…chiar şi pentru profunda dezamăgire dureroasă pe care o simţea acum. Îşi regăsi mândria, împreună cu notiţele legate de reportajul despre răpirea fiicei lui Dendy şi cu instrucţiunile lui Gully.Gata! Trebuia să se mobilizeze. După întunericul din hol, lumina fluorescentă din magazin părea anormal de puternică.Cowboy-ul plecase, bătrânii se uitau prin nişte reviste, iar cei doi mexicani mâncau şi discutau liniştit.Tiel simţi privirile lor, când trecu pe lângă ei în drum spre frigidere.Unul îi spuse ceva celuilalt şi ambii izbucniră în râs.Era uşor de ghicit ce tip de comentariu făcuse.Din fericire, spaniola ei era mult prea slabă.Tiel deschise frigiderul şi alese un pachet cu şase cutii de Cola.De pe un raft cu gustări luă o pungă de seminţe.Când era studentă la colegiu descoperise că spartul de seminţe sărate, ca să le mănânce miezul, era un bun exerciţiu pentru a se ţine trează atunci când studia.Spera să funcţioneze şi la condus.Se gândi dacă să ia şi o cutie cu caramele învelite în ciocolată.Faptul că bărbatul cu care se întâlnea de câteva săptămâni se dovedise a fi căsătorit nu era un motiv să exagereze.Dar, dacă ar fi avut să se bucure de ceva…Camera de luat vederi din colţul tavanului explodă, bucăţile de sticlă şi metal se împrăştiară peste tot. Instinctiv, Tiel se ghemuise din cauza zgomotului.Camera de luat vederi nu explodase din senin.Un tânăr intrase în magazin şi trăsese în ea cu un pistol pe care apoi îl îndreptă spre casieră. -Acesta este un jaf, spuse tânărul inspirat din filme, anunţ inutil, de altfel, deoarece lucrurile vorbeau de la sine.Tânărul i se adresă fetei care intrase odată cu el în magazin: -Sabra, fii atentă la ceilalţi.Dacă mişcă cineva, spu-ne-mi. -Bine, Ronnie.Măi să fie, se miră Tiel.Acum chiar că reportajul e al meu. Nici măcar nu mai era nevoie să meargă până la Hera.Povestea venise singură la ea.   descărcați cartea direct de aici: ........adăugat link nou

FURTUNĂ ÎN PARADIS SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Asta e o cabană în pădure? bombăni Shay Morrison doar pentru ea,încetinind maşina de familie şi oprind-o în faţa unei case cu etaj.Plasată în vârful unei pante uşoare,clădirea avea faţada din lemn nefinisat,dar în rest nu era câtuşi de puţin rustică.Shay deschise portiera şi ieşi,privind apreciativ terenul ce înconjura casa.De un verde virginal punctat de primele flori ale verii,peisajul pădurii era răpitor.Cel puţin mama ei nu exagerase în această privinţă. Shay zâmbi,amintindu-şi conversaţia cu mama ei purtată doar cu două zile în urmă: -Dar,Shay,trebuie să vii.De-abia aşteaptă să te cunoască. -Iar eu de-abia aştept să-1 cunosc pe bărbatul care te-a dus valvârtej în faţa altarului,spusese Shay.Nu fusese informată despre căsătoria mamei sale decât după ce aceasta avusese loc şi nu se putea abţine să nu-şi tachineze mama că se căsătorise foarte rapid,după ce petrecuse şapte ani de văduvie. -Care era graba? Nu eşti gravidă,nu? Auzi oftatul familiar,resemnat al mamei sale: -Ruşine să-ţi fie,Shay.Când vei învăţa să vorbeşti ca o doamnă? -Când nu o să mai fie distractiv să nu fiu astfel,râse ea cu inima uşoară. -Ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun despre nuntă,dar…ei bine,totul s-a întâmplat atât de repede.Eram acasă la fiul lui John,ne beam cafeaua şi,până să ne dezmeticim,deja rosteam jurămintele de căsătorie.Mama ei oftă fericită, amintindu-şi toate acestea.Am luat o hotărâre şi am dus-o la îndeplinire imediat.A fost atât de romantic. -Sunt sigură că aşa a fost şi mă bucur pentru tine,spuse Shay sincer. -Vii cu noi weekendul asta,nu? John e nerăbdător să te cunoască. Shay răsuci agitată cablul telefonului.Nu era vorba că ar fi deranjat-o efectiv faptul că mama ei se recăsătorise.Celia Morrison fusese singură prea mult timp.După o căsnicie fericită cu tatăl lui Shay timp de douăzeci şi şapte de ani,moartea lui fusese o lovitură grea.John Douglas îi fusese descris lui Shay ca fiind un om de afaceri retras din activitate,amuzant,arătos şi îndrăgostit nebuneşte de mama ei.Desigur,astfel îl considera mama ei.   -Nu ştiu,mamă.Abia v-aţi terminat luna de miere şi… -Nu vorbi prostii.Chiar ne dorim să-ţi petreci weekendul cu noi,altfel nu te-am fi invitat.Te rog,Shay.E foarte important pentru mine să-mi unesc noua familie. Un weekend la o cabană părea puţin anost pentru cineva cu pofta de viaţă a lui Shay,dar îşi spuse că putea face această concesie pentru singurul ei părinte.Poate nu avea să fie un weekend plin de distracţii,dar se putea bucura de puţină odihnă binemeritată. -Unde şi când? întrebă ea. -O,ce grozav! strigă Celia entuziasmată.Îi dădu lui Shay instrucţiuni cum să ajungă la cabana de lângă Kent Falls,în vestul statului Connecticut.Shay insistă să vină cu maşina ei,în loc să ia trenul.Nu voia să fie nevoită să se bazeze pe mersul trenurilor pentru a fugi de acolo,în caz că weekendul se dovedea plictisitor şi se hotăra să plece înainte de duminică după-amiază. -Peisajul rural e minunat.Stai să vezi cabana,izbucni Celia. Shay aruncă o privire spre ceasul de mână şi îşi dădu seama că,dacă nu se grăbea avea să întârzie la o şedinţă foto. -Ajung vineri spre seară,dacă reuşesc să scap de muncă sâmbătă.De regulă,e o zi aglomerată la galerie. -Sunt sigură că îţi poţi lua o zi liberă,dacă îi explici situaţia domnlui Vandiveer. O să ne distrăm minunat.De-abia aştept să îl cunoşti pe Ian. -Ian? „O,te rog,nu”,gemu Shay în sinea ei.Fiul? -Păi,bineînţeles.E vorba de unirea a două familii,ai uitat? Grozav.Un weekend întreg într-o cabană îndepărtată din pădure cu un cuplu în vârstă purtându-se ca nişte adolescenţi prostuţi ameţiţi de prima iubire şi un proaspăt frate vitreg care,probabil,nu era cu nimic mai încântat de aranjament decât ea. -Trebuie să închid,mamă.Pozez pentru un fotograf după-amiaza asta. -Un artist? -Nu.Ceva foarte comercial,de data asta.Doar picioarele.O reclamă pentru un aparat de ras. -Ah.Celia nu făcea un secret din faptul că era uneori jenată de profesia fiicei sale.Înainte să apuce să se lanseze într-un interogatoriu,Shay spuse: -Ne vedem vineri.Pa,mamă.Acum,după-amiaza de vineri o găsi pe Shay urcând scările de lemn spre veranda largă din faţa cabanei,o casă de weekend ce aparţinea noului soţ al mamei sale.Picioarele care fuseseră fotografiate au naturel cu doar câteva zile în urmă erau încorsetate acum într-o pereche de blugi strâmţi ce se mulau pe silueta ei.Îi stăteau strânşi pe pulpele frumos conturate şi îi scoteau în evidenţă lungimea şi forma coapselor.Pe uşa din faţă a casei era prins un bileţel: Intră,Eu şi John suntem la cumpărături.Ne întoarcem în scurt timp.Când apăsă pe clanţă,o surprinse să constate că uşa era descuiată.Se părea că în America mai existau locuri la ţară unde oamenii nu îşi făceau probleme să îşi lase casele descuiate.   Uşa se deschise spre o cameră ce se întindea pe toată lăţimea casei.Confortabilă şi primitoare,avea mai multe canapele şi fotolii în care se putea sta comod,un şemineu de piatră,ferestre neacoperite cu vedere panoramică,covoraşe pe un parchet de stejar nelustruit,vaze cu flori proaspete aşezate strategic pe mese şi pe policioare,şi nenumărate cărţi şi discuri aranjate pe rafturi ce se ridicau de la podea până în tavan.Shay era deja impresionată când închise uşa în urma ei. Făcând o inspecţie rapidă la parter,observă o bucătărie plăcută şi foarte modernă,dar cu un design vechi fermecător,un salon cu o masă lungă de arţar şi scaune din lemn cu spătar jos şi un oficiu în care se aflau o maşină de spălat şi un uscător. -Lui John nu-i place să se lipsească de confort,îşi spuse Shay cu voce tare,revenind în salon şi urcând scările până la etaj. Exact în faţa ei,când ajunse în capul scărilor,se afla o fereastră cu o vedere spectaculoasă spre peisajul rural care se întindea în linii blânde.De o parte şi de cealaltă a scărilor se aflau uşi ce dădeau spre dormitoare.Un alt bileţel aproape identic cu cel de pe uşa din faţă era lipit pe una dintre acestea: „Camera lui Shay”. -Mama se gândeşte la toate.Împingând uşa dormitorului,nu apucă decât să arunce o privire rapidă şi să observe tăblia patului din alamă cu aplicaţii de porţelan alb,cuvertura matlasată de culoare verde-măr întinsă pe pat,balansoarul alb de răchită şi perdelele vesele din dantelă de la cele două ferestre,înainte ca atenţia să-i fie distrasă de o voce care fredona sonor în baia alăturată. Vocea masculină interpreta în stil propriu o piesă a trupei Beach Boys.Shay râse tare.Vocea cânta toate registrele,de la cel mai jos bas până la cel mai înalt falset.Din când în când introducea câte un ba-da-da-da pentru a simula tobele şi era acompaniat de ritmul cadenţat al apei de la duş. -Bună,strigă Shay,dorind să-1 anunţe pe cel care făcea duş că nu era singur şi că lăsase deschisă uşa de legătură dinspre dormitorul ei.   Cântecul continuă chiar şi după ce se închise apa.Shay auzi clicul făcut de deschiderea largă a uşii de la cabina de duş.Deschise gura să vorbească din nou,dar nici un cuvânt nu-i ieşi de pe buze.Se uită uluită când un picior lung şi musculos ieşi din cabina de duş.Talpa bine conturată şi cu o boltă înaltă pipăi după un covoraş de baie înainte de a se fixa ferm pe el.Piciorului îi urmă un corp zvelt.Un braţ vânjos,cu o mână ce sugera sensibilitate şi forţă deopotrivă,trase un prosop de pe suportul prins pe uşa cabinei de duş. Shay se grăbi să traverseze încăperea,intenţionând să închidă uşa înainte ca bărbatul să o vadă.Acesta cânta acum sub prosop,în timp ce îşi ştergea energic capul cu el.Timp de o clipă,aproape involuntar,Shay se desfată cu priveliştea siluetei masculine în toată splendoarea ei.Umerii şi pieptul lat se subţiau spre o talie zveltă şi şolduri înguste.Apa se scurgea pe trupul acela superb în mici firicele de cristal ce atrăgeau atenţia asupra texturii şi nuanţei pielii bronzate.Picăturile de apă formau broboane pe părul întunecat şi creţ ce-i acoperea pieptul lat şi-i împărţea abdomenul plat printr-o fâşie de satin negru.Muşchii spatelui îi jucau lin sub piele când se mişca.Picioarele îi zvâcneau de muşchi tari şi subţiri.Fesele ferme se încordară când se aplecă peste chiuvetă să-şi privească reflexia în oglindă.Îşi aruncă neglijent prosopul în jurul gâtului şi îşi trecu degetele fine prin coama de păr negru şi ud. Apoi văzu imaginea lui Shay în oglindă.Expresia ei era vrăjită,cu buzele uşor întredeschise şi ochii căprui,mari de admiraţie. -Ce…Bărbatul se răsuci pe călcâie,de parcă ar fi văzut o fantomă şi şi-ar fi dorit cu disperare să se asigure că nu era de fapt acolo. Privirea de un albastru ameţitor îi ţintui ochii lui Shay,iar o parte detaşată a minţii ei se întrebă dacă genele lui lungi păreau ţepoase şi groase fiindcă erau încă ude sau aşa arătau tot timpul.O expresie de neîncredere,jenă,şoc şi consternare se întipări pe trăsăturile frumos conturate ale bărbatului.Chipul lui arăta ca o întruchipare a perfecţiunii masculine,creată de un sculptor talentat,dornic să se distreze.După ce aranjase trăsăturile perfect,artistul jucăuş le insuflase o expresie de neîncredere absolută.Rezultatul era caraghios. Shay reacţiona firesc şi râse. -Salut,spuse obraznic.Eu sunt Shay Morrison.Îi întinse mâna,reuşind cu greu să-şi păstreze cumpătul,dar abţinându-se cumva să cadă pradă unei isterii nestăpânite provocate de comicul situaţiei.   El se uită prosteşte la mâna ei,de parcă nu ar mai fi văzut niciodată aşa ceva. Apoi ochii lui albaştri,încă păstrând expresia de uluire,urcară din nou spre chipul ei.Îşi smulse prosopul de la gât.Shay avu impresia clară că nu ştia dacă să-şi acopere chipul,cum ar fi făcut un copil vinovat,sau să-şi acopere acea parte a corpului pe care voia neapărat să o ascundă.Optă pentru cea de-a doua variantă,îşi înfăşură stângaci prosopul în jurul taliei,ţinându-1 nesigur,şi spuse scurt: -Ian Douglas. -Fiul lui John! Noul meu frate vitreg! spuse Shay înecându-se,dând frâu liber,în sfârşit,râsului ce îi spărgea pieptul.E o…o plăcere…să te cunosc,spuse printre hohote de râs.Iritarea îi subţie lui Ian buzele pline. -Scuză-mă,domnişoară Shay.Se întinse după clanţă şi dădu să închidă uşa. Prin crăpătura ce se îngusta,Shay îi strigă: -Ne vedem mai târziu,Ian.Nu la fel de fără ascunzişuri,desigur. Uşa i se trânti în faţă.Întorcându-i spatele,Shay râse şi mai cu poftă.Ca să vezi cum îşi cunoscuse noul frate vitreg.Coborî scările tropăind,pentru a-şi lua gen ileț din maşină.Călătorise cu puţine bagaje,aducându-şi doar ţinute comode.Mama ei insistase că nu aveau să meargă în oraş,ci o să stea în cabană tot weekendul. Când urcă din nou scările,auzi zăngănit de vase în bucătărie.Ian Douglas se îmbrăcase,probabil,şi coborâse.Îşi lăsă gen ile pe podea lângă pat,hotărându-seț să despacheteze mai târziu.Aruncând o privire în oglindă,văzu că nu i-ar fi stricat să se pieptene.Şuviţele de culoarea grâului îi atârnau pe umeri.Buclele naturale pe care le blestemase în copilărie erau acum un dar pentru care era recunoscătoare.Părul se dovedea adesea un avantaj în munca ei,conferindu-i o imagine oarecum sălbatică,adăugând o nuanţă primitivă aspectului ei,pe care artiştii şi fotografii îl găseau adesea fascinant.Ciocolatiul închis al ochilor ei îi dădea un aer şi mai exotic.După ce-şi aplică puţin gloss pe buze,îşi aranja tricoul roşu cu mâneci scurte şi coborî scările,pregătindu-se pentru următoarea întâlnire cu bărbatul brunet care era fiul vitreg al mamei ei. Îl găsi încruntându-se la cafetieră,a cărei picurare lentă,presupuse ea,îi punea răbdarea la încercare.Când intră în bucătăria luminată de soare,Ian îi aruncă o privire peste umăr,apoi se întoarse să se uite în continuare la cafetieră,fără a o băga în seamă.Indiferenţa lui o irită.Din motive pe care nu le putea identifica,o găsea intolerabilă.Ştia că bărbaţii o considerau adesea atrăgătoare,deşi rareori conta pentru ea acest lucru.Chiar dacă el era noul ei frate vitreg,era un bărbat viu,în carne şi oase,şi brusc pentru ea deveni esenţial să-1 facă să o vadă ca pe o femeie.Hotărârea şi enervarea o făcură să-şi ridice arogant bărbia.   -Nu ai nici un motiv să stai bosumflat.Am strigat „bună”,să ştii,începu Shay pe un ton defensiv. -Evident că nu suficient de tare.Stânjeneala lui de neînţeles o nedumerea.O astfel de sfială legată de trup nu-i stătuse niciodată în fire lui Shay,dar,pe de altă parte,ţinând cont de natura muncii ei,nici nu ar fi fost cazul.Poate că ea mergea prea departe în ceea ce privea dezinhibiţia,dar o astfel de stinghereală părea nepotrivită.Domnul Douglas avea probabil nişte probleme serioase,îşi spuse ea. Îmbrăcat era la fel de atrăgător ca dezbrăcat.Când vorbea,vocea lui era la fel de melodică precum tonurile vibrante ale unui instrument cu coarde în mâinile unui maestru.O deranja mai mult decât era dispusă să recunoască faptul că el părea să ignore feminitatea ei şi era hotărâtă să-1 forţeze să reacţioneze: -Dacă n-ai fi răcnit cât te ţinea gura,m-ai fi auzit,spuse ea. -Cântam la duş.Un obicei comun,cred -Nu eu am deschis uşa de la baie,era deschisă deja.Asta a fost o neglijenţă din partea ta.Nu ştiai că urma să sosesc? Până să ajung eu la uşă,tu tocmai ieşeai de la duş cu prosopul acela în jurul capului.Ce-ar fi trebuit să fac? Ian se întoarse atunci spre ea,iar Shay fu surprinsă de înălţimea lui.Era mai înalt decât ea cu vreo cincisprezece centimetri buni,deşi silueta ei mlădioasă era considerată înaltă pentru o femeie.El se îmbrăcase în pantaloni largi de zi şi o cămaşă sport descheiată la gât.Mânecile erau suflecate până la coate,dezvăluind muşchii fibroşi ai antebraţelor. -Da,Celia mi-a spus că trebuie să apari, dar a spus că nu vei ajunge decât mai târziu,spre seară.Cât despre ceea ce ai fi putut face pentru a ne scuti pe amândoi de situaţia jenantă,ai fi putut să pleci imediat din cameră,în loc să stai acolo ca un voyeur la un show porno.Shay fu încântată când Ian îşi coborî sprâncenele întunecate şi zburlite peste ochii luminoşi,dându-şi furia pe faţă. -Eu nu am fost jenată,spuse ea simplu. -Ar fi trebuit să fii. -De ce? Ţi-e ruşine de trupul tău? Crezi că anatomia umană e ceva murdar şi ruşinos?Ian strânse din dinţii surprinzător de albi. -Nu. -Atunci,dacă nu goliciunea te deranjează,probabil a fost vorba de mine.Nu-ţi plac femeile?Shay îi aruncă un zâmbet poznaş şi se trânti pe un scaun.   Sprijinindu-şi podul palmelor pe scaun,între genunchi,se aplecă în faţă cu o atitudine întrebătoare.Ştia că poziţia era una provocatoare.Îi forţa sânii,rămaşi liberi sub tricou,să se lipească,formând o despicătură adâncă între ei.Tricoul de bumbac nu era transparent,dar se mula pe formele ei,lăsând prea puţin loc imaginaţiei.Poate că,privind în urmă,avea să se ruşineze de ceea ce făcuse,dar pentru moment,un simţ demonic al umorului o făcu să-i aţâţe furia,ştiind că aceasta se afla foarte aproape de suprafaţă. Aparent dezinteresat,Ian se întoarse spre dulap şi scoase o cană pentru cafea. -Îmi plac unele femei,spuse el,cu accent pe unele. Încercând să-şi înăbuşe propria iritare tot mai intensă,Shay izbucni: -Dar nu şi genul de femei sincere,independente,descuiate la minte.Îmi imaginez foarte bine ce gen de femeie îţi place – timidă şi supusă. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe furioasă prin bucătărie.Era furioasă pe el,pentru indiferenţa lui,şi pe ea,fiindcă îi păsa de acest lucru. -Uite,mi-am cerut iertare,spuse Shay cu nerăbdare.Nu ştiu de ce faci atât de mare caz de asta.Te-am văzut gol.Şi ce dacă? Dacă ai fi avut ocazia,te-ai fi uitat şi tu la mine sau la orice altă femeie – nici măcar să nu încerci să negi asta.Iar gândurile ţi-ar fi zburat la lucruri mult mai intime decât ale mele. -Nu am avut relaţii intime cu nici o altă femeie în afară de soţia mea. -Eşti căsătorit? îl întrebă ea,privind în jur surprinsă,aşteptându-se să apară vreo creatură elegantă,suferindă şi insipidă.Ciudat.Nici măcar nu se gândise că ar fi fost posibil ca el să aibă o soţie.Era sigură că mama ei nu menţionase nimic de genul acesta. -Am fost căsătorit. -Ai divorţat? întrebă ea. -Nu.Soţia mea a murit. Dorinţa ei de a-1 provoca tresări surprinsă pentru ultima dată şi se stinse. Zâmbetul ei jucăuş păli,transformându-se într-o expresie şocată şi uşor jenată,de remuşcare profundă.Se aşeză încet înapoi pe scaun.Privi în gol,prin uşa de plasă din spate.O maşină break ce nu se remarca prin nimic era parcată imediat lângă verandă.Nu fusese vizibilă din partea din faţă a casei,unde parcase ea.   -Îmi pare rău,spuse ea încet.Singurul sunet din încăpere era gâlgâitul cafelei aburinde când el şi-o turnă într-o cană.Mama nu mi-a spus nimic despre tine.Nu am ştiut. -Zahăr?Ea ridică bărbia,privindu-1 în ochii albaştri ameţitori. -Poftim? -Zahăr? Pentru cafeaua ta. -O,nu…nu.Dar vreau frişcă sau lapte,te rog,spuse ea,luând cana din mâna lui întinsă.Ian se duse la frigider şi scoase o cutie de lapte condensat semidegresat, pe care o puse pe masă la îndemâna ei. -Mulţumesc. -Cu plăcere,spuse el sobru,turnându-şi şi lui cafea.Se aşeză de cealaltă parte a mesei.Timp de câteva clipe îndelungate nu spuse nimic,privind doar peisajul pe fereastră şi suflând uşor în cafea pentru a o răci înainte de a sorbi câteva înghiţituri ezitante,într-un sfârşit,spuse încet: -Un şofer beat ne-a lovit din lateral într-o noapte.Ea a murit pe loc.Eu am scăpat fără nici o zgârietură.Au trecut aproape doi ani.E mai bine să le spun oamenilor de la început.Îi scuteşte pe ei de întrebări şi pe mine de obligaţia de a răspunde. Se lăsă din nou o tăcere grea.Dragostea de viaţă a lui Shay şi tot ceea ce ţinea de acest sentiment erau zdruncinate de o asemenea pierdere absurdă a unei persoane dragi.Inima îi fu cuprinsă de tristeţe pentru bărbatul care suferise o tragedie fără sens.Se simţi obligată să-i spună că nici ei nu îi era străină suferinţa. -Eu am fost căsătorită,dar s-a sfârşit cu un divorţ,spuse gânditoare.Acum nu mai reprezentăm decât o cifră statistică.Un cuplu din câteva mii. -La fel şi Mary. -Da.Ea îşi bău cafeaua încet.Îl privi pe ascuns peste buza cănii.Din profil,trăsăturile lui păreau mai severe decât din faţă.Poate că strălucirea ochilor lui era cea care mai reducea din rigiditatea maxilarului şi a bărbiei lui.Oare acei ochi fuseseră cei care o determinaseră să menţioneze căsnicia ei eşuată? Nu discuta niciodată,cu nimeni,despre acel episod din viaţa ei.Era un subiect închis.Alungase amintirea,chiar dacă nu şi suferinţa,şi revenise până şi la numele de fată.Cu toate acestea,îi pomenise despre asta lui Ian Douglas. Cum se făcea că un bărbat pe care tocmai îl cunoscuse îi inspira o asemenea încredere? -Unde locuieşti? întrebă el într-un final,ca pentru a umple tăcerea. -În Woodville,lângă Greenwich.E o localitate mică.Populată în cea mai mare parte de oameni care fac naveta la New York. -Cu ce te ocupi?Ochii lui Ian erau de un albastru incredibil,iar lui Shay îi veni greu să se concentreze la subiect. -Cu ce mă ocup? repetă ea distrasă.Tonul vag prostesc al vocii ei o smulse din visare,readucând-o în prezent.Cu ce mă ocup? O,lucrez într-o galerie.Expunem opere de artă la preţuri mici,obiecte de decor,altele asemenea. -În Manhattan?   -Nu,în Woodville.Când am de mers în oraş,iau maşina până la Greenwich,iar de acolo,trenul.Dar asta se întâmplă doar o dată sau de două ori pe săptămână. -O dată sau de două ori pe săptămână? Ce te face să mergi la New York o dată sau de două ori pe săptămână? -Eu…O întrerupse sunetul strident şi zgomotos al unui claxon de maşină.Se întoarseră amândoi deodată şi văzură o limuzină Mercedes oprind lângă maşina lui Ian.Sub privirile lui Shay,un bărbat cu păr argintiu coborî din spatele volanului,ocoli maşina până la portiera din dreapta şi îi oferi mâna Celiei.Mama ei zâmbi fericită,luând mâna soţului ei.El depuse un sărut moale pe buzele ei înainte de-a o conduce spre uşa din spatele casei. Ian se duse să-i întâmpine,ţinând deschisă uşa cu plasă. -Credeam că gazdele m-au abandonat,spuse el,bătându-1 uşurel pe spate pe tatăl său.Salut,tată.Celia,rosti apoi mai blând,aplecându-se să o sărute pe obrazul pe care i-1 întinse ea. -Îmi pare rău că ne-am întors atât de târziu.Celia avea o listă lungă de cumpărături.Sper că ţi-e foame.Privirea lui John Douglas străbătu încăperea, până se opri asupra lui Shay.Bună.Tu trebuie să fii Shay. -Scumpo,mă bucur atât de mult că ai venit.Mama ei se desprinse din braţele lui John şi se grăbi să-şi îmbrăţişeze fiica.Ce mai faci? -Bine,spuse ea,vorbind în părul castaniu,moale şi coafat cu grijă al mamei sale. O îmbrăţişa blând şi îşi coborî privirea spre chipul ei,ce reflecta o bucurie profundă.Zâmbind larg,spuse: -Eu nu trebuie să te întreb ce mai faci.Radiezi. -Şi totul i se datorează lui John,spuse mama ei pe tonul molatic al unei tinere vrăjite.Întinzându-şi mâinile pentru a i le prinde pe ale lui,Celia îl trase în faţă.John,ea este fiica mea,Shay.Fără urmă de reţinere,el îi prinse ambele mâini şi îşi lăsă ochii,de un albastru tulburător de familiar,să îi exploreze în voie chipul. -Shay,eşti la fel de frumoasă ca mama ta.O sărută pe obraz.Să-i ierţi acestui bărbat bătrân nerăbdarea,dar îmi doream atât de mult ca mama ta să-mi poarte numele,încât nu i-am lăsat răgaz să organizeze o nuntă oficială. Shay îi zâmbi cald. -Ai făcut-o foarte fericită.Prefer să fiu martoră la asta decât la un schimb de jurăminte. -Ea mi-a oferit mai multă fericire decât aş fi crezut că aş putea retrăi vreodată.Eşti bine-venită în casa noastră oricând. -Mulţumesc.John îi strânse încă o dată mâinile înainte de a i le elibera, întorcându-se spre Ian. -Văd că l-ai cunoscut pe fiul meu. -Da,spuse Shay,cu o expresie poznaşă sclipindu-i din nou în ochi.Deja am impresia că îl cunosc foarte bine. -Mă bucur atât de mult,ciripi Celia.Eu şi John ne-am dorit ca voi doi să deveniţi prieteni apropiaţi.   -Ai fi surprinsă de cât de apropiată mă simt de el,răspunse Shay cu subînţeles. Mama ei îi aruncă o privire circumspectă,iar Shay se cuminţi imediat.Ştia că zâmbetul ei drăcesc şi tonul obraznic o avertizaseră pe mama ei că-şi pusese ceva în gând.După ce văzuse cu ochii ei cât de fericită era Celia datorită acestei căsnicii,nu voia să facă nimic care să i-o ştirbească.Lăsând deoparte gândurile obraznice,Shay spuse umil: -Eu şi Ian tocmai purtam o conversaţie foarte plăcută de familiarizare când aţi apărut voi în maşină. -Da,spuse Ian.După o pauză cu subînţeles,adăugă: Discutam despre faptul că oamenii ar trebui să se lase călăuziţi de conştiinţă. -O! Surprinsă şi scandalizată,Shay aproape se înecă cu gura de cafea,ridicând brusc capul.Se încruntă spre el: Conştiinţa mea nu suferă câtuşi de puţin. -Atunci poate ar trebui să-ţi analizezi moralitatea. -Ian…,începu John Douglas jenat. -O,Doamne,spuse Celia.Iar eu speram atât de mult… -Moralitatea mea e într-o formă excelentă,replică Shay,dându-şi capul pe spate pentru a-1 privi pe Ian direct în faţă. -Pe mine nu m-ai putea convinge. -Nu am nevoie să te conving de nimic pe tine,îi aruncă ea. Aproape că nici nu auzi rugămintea mamei sale de a se calma. Nu prea mi-a păsat niciodată de ideile meschine,înguste şi evlavioase ale unor îngâmfaţi făţarnici ca tine.Pieptul i se ridica şi cobora de furie,în vreme ce îşi ţinea privirea aţintită pe chipul lui fin sculptat,pe care mânia întipărise o expresie dură.Scuzaţi-mă,spuse Shay,pornind în grabă spre uşă.Am să fac un duş şi am să mă schimb înainte de cină. Urcă tropăind scările şi făcu un duş cât de rece putu suporta.Dar,în loc să o calmeze,duşul îi stârni şi mai mult agitaţia.   -Ce bădăran,murmură ea,îmbrăcându-se cu o fustă largă şi o bluză ţărănească din muselină cu imprimeu.Atingerea materialului moale şi transparent îi provocă o senzaţie plăcută pe piele când ridică braţele pentru a-şi prinde părul într-un coc lejer.Îşi lăsă mai multe şuviţe buclate să îi atârne neglijent şi ispititor pe gât şi pe obraji.Ian Douglas reprezenta tot ceea ce ea dispreţuia mai mult.Era cârcotaş,plicticos,inflexibil în ceea ce considera el că sunt regulile buneicuviinţe.Dezaproba sever perspectiva liberă asupra vieţii specifică oamenilor de felul ei.La aproape treizeci de ani,ea nu putea să se schimbe,şi nici nu voia.Tatăl ei fusese singurul care o înţelesese vreodată.Doar el îi încurajase natura independentă,toleranţa liberală,gândirea deschisă,personalitatea poznaşă.Când murise el,ea îşi pierduse nu doar un părinte iubitor,ci şi pe cel mai apropiat prieten şi cel mai devotat aliat. Încă îi mai simţea lipsa.Fusese medic,un bărbat admirat de pacienţii şi de colegii săi,adorat şi ţinut în puf de soţia sa şi iubit de fiica lui.Avuseseră o relaţie rară,deschisă şi sinceră.În vreme ce mama ei ezitase dintotdeauna să discute anumite aspecte de viaţă cu fiica ei,tatăl lui Shay făcuse întotdeauna eforturi pentru a-i răspunde în detaliu la toate întrebările precoce.Considera curiozitatea ei înviorătoare şi distractivă şi îi admirase şi încurajase tendinţa de a-i accepta firesc pe ceilalţi,indiferent de stilurile lor de viaţă sau de filosofiile adoptate.În faţa celor care criticau comportamentul uneori neortodox al lui Shay,el îi luase întotdeauna apărarea,lăudând-o ca fiind directă şi nepretenţioasă.   Mai presus de orice,Shay detesta gândirea limitată şi oamenii care îşi impuneau pudibonderia rigidă,plicticoasă şi dispreţuitoare asupra celorlalţi.Îl etichetă pe Ian Douglas ca făcând parte din această categorie.Nu îşi dorea decât ca Ian să fi arătat mai pe măsura rolului pe care îl juca: cu un nas care să pară permanent strâmbat de dezgust,ochi miopi veşnic pândind indiscreţii şi o bărbie ascuţită.Îi venea oarecum greu să deteste acel trup perfect ce definea ideea de masculinitate şi chipul acela care l-ar fi făcut pe Narcis să plângă de invidie.Î i dădu bruscș seama că şi gândurile ei erau neobişnuit de aspre şi de critice,grăbindu-se să tragă concluzii despre un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse,dar îşi îndepărtă rapid remuşcările. -Dracu să-l ia,spuse obraznic,dându-şi cu un parfum seducător.Nu i-am cerut părerea.Nu mă interesează ce crede el despre mine.După ce se încheie weekendul ăsta nu voi mai fi nevoită să-1 văd vreodată. Cu acea atitudine,coborî scările.John şi lan erau aşezaţi în fotolii,sorbind vin alb rece din pahare înalte. -Shay,strigă John,ridicându-se în picioare,vino să bei un pahar de vin cu noi. Ea îi adresă un zâmbet luminos,ignorându-l pe fiul lui încruntat. -Nu,mulţumesc,John.Sunt sigură că mamei i-ar prinde bine ajutorul meu în bucătărie.Şi,cu o rotire îndrăzneaţă a fustei,intră pe uşa batantă. -Ce pot să fac? întrebă ea veselă.Mama ei tocmai se apleca să scoată o caserolă grea din cuptor.Cu obrajii plăcut îmbujoraţi de la căldura sobei,Celia se întoarse şi oftă disperată. -Poţi să te întorci imediat la etaj şi să-ţi pui un sutien,asta poţi să faci. Cu mâinile în şolduri,purtând un şorţ şifonat legat pe după gât,cu părul ciufulit,Celia Douglas nu arăta câtuşi de puţin impunătoare. – De ce ? întrebă Shay relaxată,apropiindu-se de platoul cu aperitive şi băgând o măslină în gură.Celia se bâlbâi: -Fiindcă…fiindcă îţi văd…picăturile de rouă.Shay aproape înghiţi măslina cu totul,sufocându-se de râs. -Picăturile de rouă? După ce îşi recapătă suflul,în ochi îi strălucea veselia.Se numesc sfârcuri,mamă.Sfârcuri.Şi toate femeile,de la Eva încoace,au avut aşa ceva.Fac parte din anatomia femeii.Dumnezeu le-a creat.Nu sunt ceva de care să te ruşinezi. -Dar nici ceva cu care să faci paradă,spuse Celia cu un oftat obosit,abandonând lupta,ca întotdeauna,în faţa pragmatismului victorios al fiicei sale.Ce vor crede John şi Ian despre tine?Rânjetul lui Shay se topi şi chipul i se încruntă.Se apropie de fereastră,privind afară peisajul minunat scăldat în lumina amurgului. Fără să ştie,mama ei o dezarmase în cel mai eficient mod posibil.Shay îşi aminti de loialităţi împărţite,conflicte de personalitate şi eşecuri în a le face altora pe plac.In toată viaţa ei,reuşise vreodată să facă pe cineva mândru de ea?   -Ţi-e ruşine cu mine,mamă? o întrebă încet. -O,Shay,spuse mama ei,cuprinsă imediat de remuşcări.Bineînţeles că nu,draga mea.Se apropie grăbită de fiica ei şi îşi petrecu un braţ subţire în jurul taliei sale. Doar că mi-am dorit să petrecem un weekend distractiv,pe cât posibil lipsit de tensiuni.Deja te-ai ciondănit o dată cu Ian.Că tot veni vorba,ce s-a întâmplat? -Mai nimic.Doar o antipatie reciprocă instantanee,totală şi incorigibilă. Shay nu simţi nevoia să ofere alte explicaţii privind episodul din acea dupăamiază. -Şi cu siguranţă tu nu te-ai străduit să-ţi ascunzi aversiunea.Oftând,mama ei îi dădu drumul şi continuă să pregătească cina.Când vei învăţa să te porţi puţin mai cuviincios,Shay? I-am spus tatălui tău că se juca practic cu focul când îţi dădea voie,fără rezerve,să vezi şi să auzi lucruri pe care o tânără domnişoară bine educată nu ar trebui să le cunoască vreodată.Avea o gândire mult prea liberală şi te-a contaminat şi pe tine. -Iar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta,răspunse ea înfierbântată.Când văzu expresia neliniştită a mamei sale se înmuie.Cina arată minunat,mamă. Specialitatea ta de pui cu sos de ardei,dacă nu mă înşală nasul.Luând o tavă pentru a o duce în salonul luminat de lumânări,adăugă: Am să încerc să nu te fac de ruşine în faţa noului soţ şi a fiului tău vitreg,mamă. Cina pregătită de Celia o umplu de mândrie.Avea un talent de a face vasele de ceramică şi tacâmurile de inox să pară porţelanuri fine şi argintărie.Aranjase flori de vară într-un bol de cristal,aşezându-1 ca piesă centrală.Mâncarea gătită de ea era inegalabilă.Anii pe care îi petrecuse ca văduvă o lipsiseră de ocazia de a-şi folosi talentele de gospodină.Acum se afla din nou în elementul ei.Shay îi aruncă o ocheadă,zâmbindu-i mândră. Începură să mănânce după ce John îi ceruse lui Ian să spună o rugăciune.Dacă nu ar fi fost privirile lui depreciative aruncate peste masă,Shay ar fi savurat din plin cina.John era însă un gentleman din toate punctele de vedere,acoperind ocazionalele pauze în conversaţie cu noi subiecte de discuţie.   - Shay,mama ta mi-a spus că lucrezi cu jumătate de normă într-o galerie,spuse acesta politicos. -Da.Shay se şterse la gură cu un şerveţel şi dădu deoparte ce-i mai rămăsese din prăjitura de căpşuni.Ne ocupăm de clienţi cu gusturi excelente,dar cu bugete limitate.Pentru cineva cu un ochi de cunoscător,avem un număr mare de opere de artă. -Înseamnă că ştii destul de multe despre artă,spuse John,aprinzând un trabuc parfumat de la una dintre lumânări. -Ar trebui,râse Shay.Petrec mult timp în studiouri cu artişti. -Serios? în ce calitate? -A lucrat cu unii dintre cei mai buni,interveni Celia neliniştită.Este…Se spune că nimeni altcineva…Talentul ei…Privirea lui Shay alunecă peste masă,spre Ian,care stătea cu bărbia sprijinită în pumn.Coatele i se odihneau pe braţele scaunului.Lumina lumânărilor strălucea în părul lui negru,ce părea în permanenţă ciufulit.Privea în gol cu ochii lui albaştri lipsiţi de expresie,aparent plictisit de conversaţie.Dându-şi capul pe spate cu un gest sfidător,Shay hotărî să-l smulgă din nepăsare: -Ceea ce încearcă mama mea să spună atât de timid şi pe ocolite e că lucrez ca model.Unul foarte specializat.Făcu o pauză dramatică.Pozez nud. Se întoarse spre bărbatul frumos care se încrunta spre ea cu o expresie severă de dezaprobare şi îi răspunse cu o privire triumfătoare şi plină de sine,ştiind că această dezvăluire avea să-1 zguduie până în străfundurile sufletului său bigot. Dar el îi susţinu privirea fără să clipească.Buzele i se mişcară aproape imperceptibil când spuse: -Iar eu sunt preot.   descărcați direct de aici:.........adăugat link nou

LASĂ-MĂ SĂ TE IUBESC SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 —O femeie antrenoare a echipei de fotbal?Ronald Kershaw izbucni în râs. Ei. hai miss Brady. Glumeşti, nu-i aşa?Geraldine Brady stătea pe scaunul din spatele biroului ei, îşi aranja ochelarii ei rotunzi, fără ramă pe nasul ei lung şi subţire şi privi spre înaltul profesor de gimnastică. —Ronnie, doar n-ai să-mi spui că eşti un misogin. Doar ai o mamă plină de calităţi şi trei surori încântătoare.Ronald îşi trecu o mână prin părul său închis la culoare şi scurt. Acesta era unul din dezavantajele de a creşte şi de a trăi într-un oraş mic precum Hillbrock. Oricine te ştia. Îţi cunoştea familia şi cele mai multe din problemele tale. Miss Brady fusese directoare la Hillbrock School pe când el era boboc aici, cu vreo 20 de ani în urmă. Ea nu era neapărat o bârfitoare, ci mai degrabă era una din persoanele care vroia să ştie tot despre fiecare. El îndreptă spre ea ceea ce spera să fie un zâmbet dezarmant. —Nu sunt. Dar ştii… aceştia sunt băieţi, miss Brady. Serios, sunt bărbaţi tineri. Vor fi probleme cu vestiarul, de exemplu. Nu le va plăcea să fie o femeie prin preajmă, când se vor schimba. —Eu nu mi-o imaginez făcând duş alături de băieţi, tu nu crezi? Ronald îşi pierdu răbdarea, care nu fusese niciodată punctul lui tare. —Dar ce spui despre jocul propriu-zis? Eu n-am auzit niciodată despre o femeie care să ştie totul despre fotbal. —Serios? Ai auzit vreodată de Diana Cintrell? Eu cred că a făcut o treabă extraordinară la postul naţional de televiziune cu emisiunea ei despre fotbal. Şi acum, iată că a apărut Jane Trolls.Ai citit recomandările ci? Ronald sim i căț iritarea lui creşte în timp ce se plimba prin micul ei birou. —Ştiu că a fost alergătoare la Olimpiadă! —Un pic mai mult decât o alergătoare obişnuită! A câştigat medalia de argint când avea 17 ani şi apoi a intrat iar in concurs când avea 21 de ani şi a câştigat medalia de aur. —Ei bine, ştie să alerge. Dar ştie ea fotbal? Deşi dezamăgită de reacţia lui, ea urmă totuşi netulburală. —Ea a continuat, devenind o performeră de elasă, şi-a luat diploma în educaţia fizică, a fost antrenoare principală la un colegiu din est şi antrenor olimpic pentru un an. Pentru o tânără care de-abia a împlinit 30 de ani, aş spune că are o impresionantă listă de realizări. Oprindu-se în faţa biroului ei îşi împreună mâinile nervos şi sc înelină spre ea. —Repet, ştie ea fotbal? —Eu aş crede că da, dat fiind că ea a antrenat echipe de fotbal la nivel de colegii. Cu siguranţă că ea poate să se descurce cu echipa de elevi de liceu. Geraldine Brady simţi că privirea i se înmuia în timp ce studia trăsăturile lui Ronald ce trădau încăpăţânare Ea ştia exact de ce era el aşa de supărat şi îşi alese cuvintele cu grijă —Ronald,îmi dau seama că acum zece ani când ai cerut să colaborezi cu banca tehnică a echipei de fotbal, visul tău era să devii într-o zi antrenor principal aici. la tine acasă. Cred că ai luat să antrenezi echipa de baschet numai temporar, gândindu-te că atunci când James Priest se va retrage te vei îndrepta spre fotbal. Dar tu ai făcut o treabă atât de minunată ducând echipa de baschet din liga B în liga A şi oferindu-ne posibilitatea unui campionat pentru ultimii 2 ani. Nu vreau să te pierdem din locul unde te-ai dovedit o capacitate. Ochii albaştri ai lui Ronald deveniră serioşi El îşi închipui ca ceea ce gândea ea, gândea şi restul oraşuluiFusese o stea la cursa de alergări de 8OO m. În timpul anilor petrecuţi la Hillbrock şi la Colegiul Crownlake pe care-l frecventase pentru a-şi obţine diploma de profesorApoi au fost probleme, probleme serioase şi a trebuit să-şi rearanjeze visurile. Când s-a reîntors în oraşul natal a fost mulţumit că i s-a cerut să antreneze echipa de baschet şi să-1 asiste ocazional pe antrenorul Priest la fotbal. Chiar şi acum ceea ce dorea cu adevărat era binele băieţilor din Hillbrock School. Dar ştia că pentru a schimba modul de gândire al unui întreg grup de oameni care îşi aveau părerile lor preconcepute ar fi trebuit să se destăinuie cu mult mai mult decât îi era lui convenabil. —Miss Brady, sunt foarte fericit ca antrenor al echipei de baschet. Sunteţi conştientă, sunt sigur, că mulţi dintre băieţii din echipa de fotbal joacă şi în cea de baschet. Îi ştiu pe aceşti tipi, ei nu vor accepta o femeie drept antrenor. Ea îşi îngustă ochii de un cenuşiu pal şi nu luă în seamă opinia lui. —O vor accepta dacă le vei cere tu.Stând în vechiul scaun de lemn în faţa biroului ei, Ronald se încruntă: —Nu ştiu dacă pot să fac asta cu conştiinţa împăcată. Sprijinindu-şi coatele de birou, miss Brady sc înelină spre el: —Ronald, nu trebuie să-ţi spun eu că acest oraş se implică mult în problemele sportive ale şcolii noastre. Şi echipa de fotbal a fost într-o linie descendentă. James Priest a fost un antrenor bun cândva, atunci când tu jucai pentru el. Dar de la un timp, el doar pierde vremea, numărându-şi zilele până când va ieşi la pensie. —De acord, admise Ronald. —Conducerea şcolii a simţit nevoia de forţe proaspete, cineva care să ridice băieţilor moralul. Din cei şase solicitanţi. Jane Trolls este de departe cea mai calificată. Am vorbit cu ea la telefon şi mi-a făcut impresia că are personalitate şi este inteligentă. Am angajat-o pe un sezon de probă şi va sosi săptămâna viitoare. Nu vrei să fii rezonabil şi să-i dai o şansă?Miss Brady era un bun administrator, judecata ei era de obicei la obiect, consimţi Ronald. Totuşi, de data asta, greşea. —Eu nu am nimic împotriva persoanei în sine, înţelegi. Dar nu am convingerea că există vreo femeie care să poată antrena o echipă de fotbal. Este un joc prea aspru, prea fizic. Luă dosarul lui Jane Trolls şi îl deschise acolo unde poza era prinsă pe interiorul coperţii. —Vezi ce mică pare! Ar putea să se lovească pe teren! Geraldine Brady oftă. Ronald Kershaw era un instructor care rareori îi crea probleme. Dar el recupera acum timpul pierdut. Privindu-şi ceasul se ridică, dându-şi scama că ar putea dezbate această problemă împreună toată ziua şi niciunul nu ar ceda. —Este de-abia 1 August. Mai avem câteva săptămâni până să înceapă cursurile. În tot acest timp îi vom observa îndeaproape gradul de instruire şi metodele ei practice.Luându-şi poşeta, ca înconjură biroul. Şcoala era pustie. Venise aici să înceapă lucrul la nişte documente şi fusese oarecum surprinsă când Ronald îi aţinuse calea. —De ce nu studiezi dosarul ei cu mai multă atenţie şi apoi să mi-1 laşi pe birou? Eu am o întâlnire. Domnul din el îl făcu pe Ronald să se ridice şi să zâmbească la subţirica directoare. —Nu am vrut să vă fac probleme. Dar ştiţi cât de mult înseamnă aceşti tineri pentru mine. Ea îi întoarse zâmbetul. —Şi pentru mine înseamnă foarte mult. Ronald dădu din cap în semn de aprobare. —Plecaţi să conduceţi o şedinţă?Geraldine îşi dădu seama că roşeşte în timp ceşi trecea mâna prin părul cam neîngrijit. —Nu, de fapt am oră la coafor. El surâse spre ca. —Aveţi o întâlnire foarte importantă diseară, nu-i aşa miss Brady? îşi strânse buzele ştrengăreşte, se întoarse şi deschise uşa, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea lui. —Te rog, încuie când pleci, spuse ea şi apoi porni grăbită pe hol. Chicotind, Ronald se aşeză, întrebându-se de ce miss Bradv nu se căsătorise niciodată. Prea prinsă de munca ei, presupunea Ronald. Puţine femei ar putea să jongleze şi cu munca şi cu copiii şi să menţină o căsnicie fericită. Mama sa, Mary Kershaw era singura dintre acestea pe care el o cunoştea. Dar era unica de acest fel. El deschise din nou dosarul,Jane Troll nu aducea cu ceea ce credea el despre un antrenor de fotbal. Din pozaă ea părea a fi de înălţime mijlocie, chiar zveltă cu picioarele musculoase, de alergătoare. Părul ei şaten, lung până la umeri, încadra faţa ovală, iar ochii ei mari şi căprui priveau direct în aparatul de fotografiat. Nu părea agresivă sau arogantă, dar exista o tentă de hotărâre sugerată de poziţia bărbiei. Totuşi, dacă acesta femeie ar putea să stăpânească grupul de băieţi scandalagii din liceu…, gândi Ronald încruntat. Trecu repede prin dosarul ci. Ca alte milioane de oameni; el era întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmpla la Olimpiade. Auzise nenumărate poveşti în care se vorbea despre dăruire, sacrificii, perseverenţă şi despre curajul de care era nevoie pentru a cuceri o medalie.Ea era o învingătoare, trebuia să recunoască. Dar ar putea ea oare să-i facă pe băieţii din Hillbrock nişte învingători? îndoielnic, gândi el, închizând dosarul. Îi ştia pe aceşti băieţi mai bine ca oricine, în orice caz mai bine decât cineva nou-venit.Şi mai ales o femeie.Îi va da o şansă, dar va sta prin apropiere. O va ţine sub observaţie, îi va verifica metodele, va avea grijă de băieţi.I-ar atenţiona pe câţiva băieţi, pe Timmy,D.C. şi Don că ar fi interesant să ştie ce face antrenoarea Trolls în timpul antrenamentelor. Nu ar fi un spionaj cu adevărat, îşi spuse Ronald în timp ce puse dosarul lui Jane pe biroul directoarei. Ar fi o protecţie? Scormonindu-se în buzunarele blugilor după chei, Ronald părăsi biroul fluierând. Un curcubeu. Jane Trolls privi spre dreapta în timp ce conducea de-a lungul şoselei şi zâmbi. Încetinind, trase maşina lângă un gard de lemn, care delimita o păşune. Intră în parcare, coborî din maşina ei sport decapotabilă, albă şi a mers să se sprijine de gardul decolorat de vreme. Fusese o dimineaţă ploioasă când plecase din St. Louis, o ploaie caldă de vară. Nebraska aflându-se mai la nord, era mai frig. Toamna se anunţa mult prea timpuriu. Curcubeul strălucea pe cer unde ultimii nori se îndreptau spre est. Curcubeul este un semn care aduce noroc, îşi aminti Jane că a citit asta undeva. Cu siguranţă spera din tot sufletul să fie aşa. Era timpul să aiba şi ea puţin noroc. Sub vrajă parcă, îşi puse o dorinţă: „Aş vrea sa-mi pot găsi fericirea în Hillbrock,spuse ea cu voce tare. O mică turmă de vaci păştea în apropiere, forme maronii pe câmpul încă umed de iarbă verde, nici măcar nu se uitau înspre ea. Respira adânc aerul atât de curat încât inspirarea lui părea aproape dureroasă. Nu existau gaze de eşapament, nu exista poluare, nu exista nici măcar fum. Pe parcursul drumului, a trecut pe lângă ferme de animale, multe dintre ele cu mori, spaţioase hambare de lemn, pe lângă lanuri de ceareale, pe lângă câteva livezi De asemenea, erau şi câteva ferme de cai. Ea alesese traseul acesta în locul autostrăzii pentru a se bucura de cotiturile drumului şi de lacurile care se înşiruiau printre colinele verzi. Atmosfera curată de la ţară era o schimbare binevenită faţă de oraşul pe care-1 lăsase în urmă.Părăsise o mulţime de lucruri, sau măcar aşa spera. Durere, confuzie şi îndoială. Frustrare, mânie şi visuri neîmplinite.Şi o poveste de dragoste distrusă. Şi câteva lucruri bune, cum ar fi tatăl ei, Robert Trolls, care încă trăia în casa familiei, într-o suburbie a oraşului. Şi cei doi fraţi însuraţi, Jack şi Charles, care o învăţaseră mult mai multe lucruri decât fotbalul. Jane se răsuci şi îşi sprijini coatele de gard. Era la o mică distanţă de Hillbrock şi spera că vor mai fi măcar încă două drumuri ca acesta. Era un loc perfect pentru a alerga, o culme netedă şi neagră, cu foarte puţin trafic. Şi ea trebuia să alerge, atât timp cât mai putea. Pentru sănătatea ei, pentru echilibrul ei mental şi desigur pentru pura plăcere fizică. Un lătrat gros îi atrase atenţia spre maşină şi ea surâse. Era câinele ei, un ciobănesc german bătrân, alb şi lăţos care stătea pe bancheta din spate, având capul îndreptat spre ea, cu limba roz atârnându-i în jos. —În regulă, Dandy, spuse ca strecurându-se în spatele volanului ştiu că eşti nerăbdător să mergem. Aruncând o altă privire la curcubeu, Jane porni spre şosea. Şi eu sunt nerăbdătoare să văd noua noastră casă.Dând,drumul la radio în timp ce demara auzi vocea inconfundabilă a lui Willie Nelson cântând: .,Pe drum din nou”.Jane privi rapid în spate la Dandy,ale cărui urechi fluturau din cauza vântului. —Ă tia suntem noi,amice.Din nou la drum.Râzând fără să aibă vreun motivș aparent,cu excep ia unei senza ii bru te de anticipa ie a fericirii,ea înaintă spre ț ț ș ț Hillbrock. Era exact ora două când sosi în centrul oraşului Aici era piaţa centrală, o suprafaţă deschisă, cu iarbă şi cu nişte stejari bătrâni şi cu straturi de flori bine îngrijite. Partea de jos a oraşului era construită din câteva clădiri cu magazine construite din cărămidă, situate drept lângă strada principală. Atmosfera micului oraş o mulţumea pe Jane şi ea opri în faţa Poştei. Sus pe clădire era aşezat un steag care flutura în vânt, dar clădirea arăta pustie în acea sâmbătă după masă. Întinzându-se pentru a se dezmorţi coborî din maşină. După harta pe care Becky Randall i-o trimisese, era la foarte mică distanţă de casa prietenei ei. Dar nu ar fi găsit un alt moment mai bun pentru a se uita un pic la împrejurimi. Peste drum ea recunoscu Biblioteca şi Primăria, construite din cărămidă. În colţul opus era o frumuseţe de magazin, firma arătând că acolo este coaforul. În apropierea lui se vedea altă firmă, Donna’s Inn. Jane mângâie capul lăţos a lui Dandy. — Mă întorc imediat, prietene! spuse ea şi porni spre piaţă, în celălalt colţ era o Bancă, care avea un turn cu un orologiu. Mai erau obişnuitele băcănii, magazine care vindeau articole de farmacie, cosmetice, ziare, şi altele. Jane merse mai departe. Câteva bătrâne stăteau pe o bancă din parc şi zâmbeau în timp ce ea se apropia, făcând-o să se simtă bine venită. Cinci tineri sc jucau cu banul. În centrul parcului observă câţiva oameni maturi implicaţi într-un joc improvizat de fotbal. Aceştia îi treziră interesul, aşa că Jane se apropie. Privindu-i îşi aduse aminte din adolescenţa sa când, împreună cu tatăl ei şi cu cei doi fraţi, petrecuseră multe după-amiezi de toamnă aruncând mingea de la unul la altul. În curând, acest gen de joc nu mai era de ajuns pentru Jane, aşa că a organizat un grup de vecini şi i-a împărţit în două echipe. Apoi a pregătit strategia de joc pentru echipa ei,încercând ca echipa ei să câştige. Spre marea surpriză a fraţilor ei, manevrele îi reuşeau mult mai des decât eşuau. Respectul lor a impulsionat-o să încerce şi mai mult. Era deja o alergătoare atunci, visurile ei erau concentrate asupra viitoarei Olimpiade. Dar dragostea ei pentru fotbal nu murise. Învăţase întâi jocul practicându-l, apoi privind echipe la colegiu, fie la televizor, fie pe viu. Frumoase timpuri, gândi Jane. Timpuri care au făcut ca mica lor familie să devină mai legată după prematura şi teribila moarte a mamei ei, îndesându-şi mâinile în buzunare, ea se sprijini de un copac. Observă un tip mare, un zid puternic de muşchi, care nu prea avea viteză, dar de care era imposibil să treci datorită dimensiunilor sale. Mai văzu o femeie de vârsta ei, cu părul de culoare închisă, un bătrân înalt, aspru, cu păr negru, care părea că îşi petrece mult timp în aer liber, şi spre surpriza lui Jane o văzu şi pe prietena şi noua colegă de cameră Becky Randell întinzându-se pentru a prinde mingea. Zâmbind, Jane păşi înainte sperând că Becky o va recunoaşte. În timp ce stătea pe marginea terenului improvizat, văzu o minge venind spre ea. Nici un jucător nu era prin zonă. Uitându-se pe sine, alergă câţiva paşi, sări şi prinse mingea. Acţionând din reflex. Jane începu să fugă spre terenul de pedeapsă urmărită de doi sau trei jucători pe care-i auzea alergând în spatele ei. Ţinând mingea strâns în mână, ea prinse viteză.”Aproape de ţintă”, gândi ea. Apoi simţi izbitura. Braţe puternice o înconjurară de talie, alunecând încet spre genunchi şi care o trântiră jos. Rostogolirea ei amortiză căzătura pe corpul lui căci ea căzu mai mult pe el decât pe pământul dur. —Lovitură reușită! strigă cineva din spate în timp ce venea spre ei.ș —A fost placată înainte de a pune balonul în terenul de intă!strigă un adversar.ț Încă strângând balonul,Jane ie i stingherită din strânsoarea care o inea i seș ț ș ridică în picioare.Adversarul ei ro i de asemenea i ea î i dădu seama că priveaș ș ș în cei mai alba tri ochi pe care îi văzuse vreodată. Pe nea teptate,inima îiș ș stătu,pentru o clipă şi ea înghiţi în sec. Înălţimea lui era cu câţiva centimetri peste 1,85 m, avea un păr negru care îi cădea peste fa a slabă cu linii surâzătoareț la colţurile acelor incredibili ochi.El zâmbi atunci, scoţându-şi în evidenţă trăsăturile blânde, în timp ce întinse mâna pentru a înlătura iarba de pe umărul ei. Reacţia lui Jane la atingerea lui uşoară a fost asemănătoare cu cea pe care o simţi atunci când privirile lor li se întâlniră pentru un moment -ameţitoare. Ea se trase cu un pas înapoi.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

OSTATECA LUI HAWK SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 Păreau nişte jefuitori de trenuri veritabili.De la borurile prăfuite ale pălăriilor şi până la pintenii cizmelor,Mirandei i se păreau la fel de reali ca Butch Cassidy şi Sundance Kid.Pentru a nu intra într-o stivă de lemne care bloca temporar calea ferată,locomotiva scoase un nor de abur şi opri brusc.Actorii,jucându-şi rolurile până la capăt,îşi făcură apariţia cu zgomot din pădurea deasă care se întindea de o parte şi de alta a căii ferate.Copitele cailor se auziră lovind pământul până când se opriră lângă şine.În timp ce armăsarii stăteau pe loc,”jefuitorii” mascaţi, cu pistoalele scoase,urcară în tren. -Nu-mi amintesc să fi citit despre aşa ceva în broşură,remarcă o pasageră neliniştită. -Bineînţeles că nu,scumpa mea.Ar fi stricat surpriza,îi spuse soţul ei râzând uşor.Un spectacol pe cinste,nu?Şi Miranda Price era de aceeaşi părere.Un spectacol pe cinste.Merita fiecare bănuţ dat pe bilet.Acel atac înscenat îi captivase pe toţi pasagerii,dar cel mai mult pe fiul ei,Scott,în vârstă de şase ani. Acesta stătea lângă ea pe banchetă,complet vrăjit de spectacol.Ochii lui strălucitori erau aţintiţi asupra şefului acelui grup,care înainta încet pe culoarul îngust al vagonului,în timp ce ceilalţi bandiţi stăteau de pază în fiecare capăt. -Staţi liniştiţi pe locurile voastre şi nimeni n-o să păţească nimic. Era,probabil,vreun actor de la Hollywood,care,deocamdată,nu avea nici un angajament,sau poate vreun cascador,care îşi luase acea slujbă de vară pentru a câ tiga un ban în plus.Indiferent cu cât îl plăteau,nu era de ajuns,îşi spuseș Miranda.Era perfect pentru rolul acela.O eşarfă îi acoperea o jumătate de faţă, înăbuşindu-i vocea,dar permiţându-i să fie auzit foarte bine de fiecare persoană aflată în acel vagon vechi.Era îmbrăcat extrem de convingător,purtând o pălărie neagră trasă mult pe ochi,un pardesiu alb,lung,şi,în jurul şoldurilor,o centură din piele,pentru pistol.Locul destinat armei era gol acum,căci ţinea Coltul în mâna înmănuşată,în timp ce se mişca pe lângă banchete uitându-se cu atenţie la fiecare chip.Pintenii săi scoteau un sunet muzical când păşea. -Chiar o să ne jefuiască,mamă? şopti Scott.Miranda clătină din cap în semn că nu,dar nu îşi luă ochii de la atacator. -E numai o înscenare.N-ai de ce să te temi.Dar,chiar pe când spunea aceste cuvinte,nu era deloc sigură,deoarece,în clipa aceea,privirea actorului se opri asupra ei,făcând-o să i se taie răsuflarea.Ochii lui,strălucitori asemeni unui laser alb şi fierbinte,o pătrunseră.Erau de un albastru uluitor,dar nu numai acest lucru o făcuse să rămână fără suflare.Dacă ostilitatea intensă din acei ochi făcea parte din rol,atunci îşi risipea talentul cu acel tren de călători.Privirea aceea arzătoare rămase aţintită asupra Mirandei,până când bărbatul care stătea în faţa ei îl întrebă pe bandit: -Vrei să ne golim buzunarele?Era acelaşi individ care îşi liniştise soţia mai înainte.Jefuitorul îşi luă privirea de la Miranda,uitându-se la cel care vorbise şi ridică din umeri indiferent. -Sigur.Râzând,turistul se ridică şi îşi vârî mâna în buzunarul bermudelor ecosez, de unde scoase o carte de credit,pe care o flutură prin faţa chipului mascat. -Niciodată nu plec fără ea,spuse el cu un glas tunător,izbucnind în râs.Ceilalţi pasageri râseră şi ei.Miranda,însă,nu.Ea se uita la atacator.Numai că,în ochii acestuia,nu se zărea nici o urmă de umor. -Staţi jos,vă rog,spuse el cu o voce răguşită. -Hei,nu te enerva,mai am un buzunar,spuse omul sco ând o grămadă deț bancnote pe care i le aruncă.Fără să lase pistolul,atacatorul prinse banii cu mâna stângă. -Aşa.Zâmbind larg,călătorul se uită în jur după aprobare şi o obţinu din partea celorlalţi pasageri.Unii aplaudară,câ iva fluierară.Banditul îşi băgă banii înț buzunarul pardesiului. -Merci.Bărbatul se aşeză la loc lângă soţia sa,care părea şi speriată şi stânjenită, şi o bătu uşor pe mână. -Nu-i decât o glumă.Intră şi tu-n joc,draga mea.Banditul îşi luă privirea de la ei şi se uită la Scott,care stătea între Miranda şi fereastră.Copilul îl privea cu veneraţie. -Bună. -Bună,îi răspunse băieţelul. -Vrei să mă ajuţi să fug?Nişte ochi inocenţi se deschiseră şi mai mult şi copilul îi aruncă un zâmbet cu câ iva dinţi lipsă.ț -Sigur! -Dragul meu,îi spuse Miranda încet băieţelului.Eu… -N-o să păţească nimic.Privirea dură de deasupra eşarfei nu îi alungă teama Mirandei,ci i-o amplifică.Expresia rece din privirea banditului îi contrazicea cuvintele liniştitoare.Îl văzu întinzându-i mâna lui Scott,care i-o luă cu încredere.Trecu apoi peste picioarele mamei lui şi ieşi pe culoar.Avându-l pe Scott în faţă,atacatorul porni spre partea din faţă a vagonului.Alţi copii îi aruncau lui Scott priviri pline de invidie,în timp ce adulţii îi strigau încurajări. -Vezi? îi spuse omul din faţa Mirandei soţiei sale.Nu ţi-am spus că nu-i decât o glumă? l-au implicat chiar şi pe copii.Când banditul şi fiul ei ajunseră la jumătatea vagonului,Miranda se ridică şi porni după ei. -Staţi puţin!Unde-l duceţi?Aş prefera să nu coboare din tren.Atacatorul se răsuci brusc şi o ţintui cu privirea lui albastră. -V-am spus că n-o să păţească nimic. -Dar unde vă duceţi? -Să călărim puţin. -În nici un caz,fără permisiunea mea. -Hai,mamă,te rog. -Hai,doamnă,lasă copilul să se distreze,spuse călătorul insuportabil.Face parte din spectacol.Copilului o să-i placă la nebunie.Ea îl ignoră şi porni pe culoar după atacatorul mascat,care îl împingea deja pe Scott pe uşa vagonului.Miranda grăbi pasul. -V-am rugat să nu… -Stai jos,doamnă,şi taci!Uluită de asprimea glasului,ea se întoarse şi îi văzu pe cei doi care păziseră partea din spate a vagonului.Deasupra măştilor,ochii lor erau prudenţi,nervoşi şi aproape speriaţi,de parcă s-ar fi temut ca ea să nu le dea peste cap planul atât de bine ticluit.În clipa aceea,Miranda îşi dădu seama că,în nici un caz,nu era vorba de o glumă.Răsucindu-se,ea o rupse la fugă şi ieşi pe platforma dintre locomotivă şi vagonul de pasageri.Doi bărbaţi,deja călare, scrutau împrejurimile nervoşi.Atacatorul tocmai îl urca în şa pe Scott. Acesta se agăţă de coama calului sporovăind încântat. -Mamă,ce cal mare.Suntem atât de sus! -Ţine-te bine,Scott,şi nu-i da drumul.Asta-i foarte important,îl instrui banditul. „Scott!”Ştia cum îl cheamă pe fiul ei.Reacţionând dintr-un instinct pur matern, Miranda coborî repede scările şi căzu în mâini şi în genunchi pe pietrişul de lângă şine,julindu-şi-le zdravăn.Cei doi bandiţi veniră lângă ea într-o clipă.O apucară de braţe şi o ţinură pe loc când ea vru să fugă spre Scott. -Lăsaţi-o în pace,strigă şeful.Încălecaţi odată şi haideţi să o ştergem de-aici. Cei doi îi dădură drumul şi alergară spre caii lor.Ţinând frâul într-o mână şi pistolul într-alta,banditul îi spuse Mirandei: -Urcă înapoi în tren. -Dă-l pe fiul meu jos de pe cal! -Ţi-am spus că n-o să păţească nimic.Dar tu s-ar putea să păţeşti,dacă nu faci ce-ţi spun eu şi nu urci înapoi în tren. -Fă ce-ţi spune el,doamnă.Miranda se întoarse în direcţia acelui glas îngrozit şi îl văzu pe mecanicul locomotivei întins cu faţa în jos pe pietrişul de lângă şine,cu mâinile deasupra capului.Un alt bandit îl ameninţa cu arma. Miranda scoase un strigăt de spaimă şi fugi spre fiul ei,cu braţele desfăcute. -Scott,dă-te jos! -De ce,mamă? -Dă-te jos imediat! -Nu pot,scânci el,căci mama lui reuşise să îi transmită teama.Mintea lui de copil înţelesese deodată că nu mai era vorba de o glumă.Degetuţele lui se agăţară cu şi mai multă putere de coama calului. -Mamă! strigă el.Şeful scoase o înjurătură în clipa în care Miranda i se repezi în piept. -Împiedicaţi pe oricine ar vrea să coboare din tren,le strigă el oamenilor săi. Ceilalţi pasageri,care se adunau acum la ferestrele de pe acea parte a trenului, începură să intre în panică.Unii îi strigau sfaturi Mirandei.Alţii ţipau de spaimă. Câ iva erau prea şocaţi şi prea speriaţi pentru a mai spune sau a mai faceț ceva.Părinţii îşi ţineau copiii lângă ei.Miranda se lupta ca o pisică sălbatică. Unghiile ei îngrijite deveniră nişte gheare pe care le-ar fi folosit pentru a sfâ iaș faţa atacatorului,dacă ar fi putut ajunge la ea.Dar degetele lui îi cuprinseră încheieturile strângându-i-le ca nişte cătuşe.Ea nu se putea înfrunta cu superioritatea forţei lui.Îi lovi în fluierul piciorului,ţinti spre sexul lui cu genunchiul şi fu răsplătită cu un geamăt de durere şi de uimire,când lovitura se dovedi a fi nimerit aproape la ţintă. -Dă-i drumul băiatului meu!Bărbatul cu mască o împinse cu putere făcând-o să cadă în şezut,dar ea se ridică repede şi se năpusti asupra lui când se pregătea să pună piciorul în scară.Prinzându-i dezechilibrat,îl împinse cu umărul în coaste şi se întinse după Scott,care se aruncă spre ea,aterizându-i cu atâta forţă în braţe,încât o lăsă fără suflare.Ţinându-l strâns,ea se întoarse şi începu să fugă fără ţintă.Ceilalţi bandiţi încălecaseră deja.Caii deveniseră agitaţi din cauza strigătelor şi se tot mişcau,stârnind nori de praf care îi acoperiră vederea Mirandei şi îi umplură nasul şi gâtlejul.Simţi mii de ace în pielea capului când atacatorul o apucă de păr,făcând-o să se oprească brusc. -Naiba să te ia,murmură el din dosul măştii.Ar fi putut să fie atât de simplu. Ea riscă să-i dea drumul lui Scott când întinse mâna pentru a-i trage masca de pe faţă,dar el i-o prinse în aer şi dădu un ordin într-o limbă pe care ea nu o înţelese.Unul din oamenii lui îşi făcu apariţia numaidecât din mijlocul norilor de praf. -Ia băiatul pe calul tău. -Nu!Scott fu smuls din braţele Mirandei.Când braţele banditului îi înconjurară mijlocul ca nişte cleşti,femeia se zbătu şi mai tare.Menţinându-se ferm pe poziţie,ea încercă să nu-l piardă din ochi pe Scott,care plângea de spaimă. -Te omor dacă-i faci vreun rău fiului meu.Banditul nu păru tulburat de ameninţarea ei şi încalecă,trăgând-o şi pe ea în şa.Încă mai atârna între şa şi pământ,când el îi dădu pinteni calului.Acesta se roti puţin în cerc înainte de a pătrunde în desişul pădurii.Ceilalţi călăreţi îi urmau. Tropăitul cailor răsuna prin pădurea liniştită.Goneau cu atâta iuţeală printre copaci,încât Miranda începu mai mult să se teamă să nu cadă şi să nu fie călcată în picioare de cal,decât de răpitorul ei.Îi strânse mijlocul ca el să nu-i dea drumul când începură să urce.În cele din urmă,copacii se răriră,dar ei îşi continuau drumul cu aceeaşi viteză.Terenul deveni mai stâncos.Copitele cailor bocăneau pe pietre,în spate,ea îl auzi pe Scott plângând.Dacă ei,ca adult,îi era atât de frică,îşi dădea seama cât de înspăimântat trebuia să fie băiatul ei. După vreo jumătate de oră,ajunseră pe o culme şi se văzură nevoiţi să încetinească puţin pentru a-şi începe coborârea pe partea cealaltă a muntelui. Când ajunseră în primul crâng,şeful îşi încetini mersul foarte mult,călărind la pas,până când,în cele din urmă,se opri complet şi îi apăsă mijlocul Mirandei. -Spune-i copilului să nu mai plângă. -Du-te naibii, -Îţi jur pe ce vrei,cucoană,că te las aici pradă coioţilor,spuse el cu un glas răguşit.N-o să se mai audă nimic de dumneata. -Nu mă sperii. -N-o să-ţi mai vezi fiul în vecii vecilor.Deasupra măştii,ochii lui erau reci ca gheaţa.Urându-l,Miranda îi trase brusc eşarfa.Intenţionase ca,astfel,să-l dezarmeze,dar ea fu cea care rămase fără suflare.Chipul lui era la fel de uluitor ca ochii.Unghiurile erau precise,de parcă fiecare trăsătură ar fi fost desenată cu rigla.Pomeţii îi erau înalţi şi ascuţiţi ca nişte lame,iar maxilarul,perfect pătrat. Avea buzele subţiri şi,deasupra lor,un nas lung şi drept.Continuă s-o privească dispreţuitor. -Spune-i copilului să nu mai plângă,repetă el.Hotărârea din glasul şi din ochii lui o îngheţă.Avea să se lupte cu el când putea să câ tige.Deocamdată,eforturileș i-ar fi fost zadarnice.Nu era laşă,dar nici proastă.Înghiţindu-şi teama şi mândria,strigă cu un glas tremurător: -Scott.Văzând că plânsul nu încetează,îşi drese glasul şi strigă din nou,mai tare de data aceasta: -Scott! -Mami? îi răspunse Scott dându-şi la o parte de pe ochii înroşiţi de plâns mâinile murdare şi căutând-o cu privirea. -Nu mai plânge,da,dragul meu? Aceşti…aceşti oameni n-or să ne facă nici un rău. -Vreau să merg acasă acum. -Ştiu.Şi eu vreau.Şi o să mergem.Curând.Dar acum nu mai plânge,da? Pumnii lui mici şterseră şi restul lacrimilor şi el scoase un suspin. -Bine.Dar pot să călăresc cu tine? Mi-e frică.Ea îi aruncă o privire răpitorului. -Poate să… -Nu,spuse el tăios înainte ca ea să apuce să rostească întrebarea.Ignorându-i privirea plină de dispreţ,el li se adresă oamenilor,dându-le ordine,astfel încât, când porniră din nou la drum,calul pe care se afla Scott era al doilea din şir.Înainte să dea pinteni calului,răpitorul o întrebă scurt: -Poţi să stai călare normal? -Cine eşti? Şi ce vrei de la noi? De ce l-ai luat pe Scott din tren? -Trece-ţi piciorul drept în partea asta.O să fie mai sigur şi o să stai mai confortabil. -Îl cunoşti pe Scott.Te-am auzit spunându-i pe nume.Ce vrei…Ah! El îşi strecură mâna dreaptă între pulpele ei şi îi trecu piciorul drept peste şa.Ea simţi şaua caldă pe piele,dar senzaţia aceea era nimic faţă de cea pe care i-o provoca mâna lui înmănuşată pe partea interioară a pulpei.Înainte să-şi poată reveni,el o ridică peste oblânc,strecurând-o între acesta şi picioarele lui desfăcute,îşi lipi apoi mâna de burta ei şi o trase şi mai mult în spate. -Nu mă mai pipăi atât. -Vreau doar să călăreşti cât mai comod. -Nu vreau să călăresc. -Poţi să cobori oricând.N-am avut intenţia să te car după mine,dar dacă nu-ţi plac condiţiile de călătorie,nu trebuie să dai vina decât pe dumneata. -Te-ai gândit că o să te las să-mi iei copilul fără să opun rezistenţă? Chipul lui sever nu trăda nici o emoţie. -Nu m-am gândit deloc la dumneata,doamnă Price.Îşi îndoi genunchii şi calul porni,urmându-i pe ceilalţi la o distanţă de câ iva yarzi.Miranda amuţi,nu numaiț datorită faptului că el îi cunoştea numele,dar şi pentru că,în timp ce cu o mână ţinea frâul,pe cealaltă şi-o odihnea pe osul şoldului ei. -Mă cunoşti? întrebă ea încercând să nu-şi trădeze emoţia. -Ştiu cine eşti. -În cazul ăsta,mă aflu în dezavantaj. -Exact.Sperase să-i afle numele,dar el se cufundă într-o tăcere categorică,în timp ce calul îşi continua drumul în jos,pe panta abruptă: Coborârea era şi mai primejdioasă decât fusese urcarea.Miranda se aştepta ca picioarele din faţă ale calului să se frângă dintr-o clipă într-alta,azvârlindu-i cât colo.Şi nu aveau să se oprească decât când vor ajunge jos.Îi era teamă pentru Scott,care tot mai plângea,deşi nu la fel de isteric ca mai devreme. -Omul aceia cu care călăreşte fiul meu e un călăreţ bun? -Ernie s-a născut în şa,practic.N-o să lase să i se întâmple nimic băiatului.Are şi el copii. -Atunci trebuie să înţeleagă ce simt! strigă ea.De ce ne-ai răpit? -O să afli destul de curând.Tăcerea care urmă fu încărcată de ostilitate. Ea hotărî să nu mai spună nimic,nevrând să-i ofere satisfacţia de a refuza să-i răspundă.Deodată,calul alunecă şi pietrele începură să cadă pe lângă ei. Animalul,speriat,căută un punct de sprijin,dar nu găsi,astfel că începu să alunece pe pantă.Miranda aproape că fu azvârlită peste gâtul lui.Pentru ca acest lucru să nu se întâmple,se prinse de oblânc cu mâna stângă,iar cu dreapta se agăţă cu putere de pulpa răpitorului ei.Braţul acestuia formă o barieră ca de oţel peste abdomenul ei,în timp ce,cu cealaltă mână,trăgea frâul treptat.Muşchii pulpelor i se încordară din cauza efortului de a ţine două persoane în şa,până când,după ceea ce păru o veşnicie,calul îşi recapătă echilibrul. Miranda abia putu să dea afară aerul reţinut atâta vreme din cauza braţului petrecut peste diafragma ei.El nu îşi slăbi strânsoarea până ce calul nu fu complet stăpân pe picioare.Ea se aplecă puţin înainte,ca şi cum ar fi răsuflat uşurată,dar toate simţurile îi erau în alertă.Când se agăţase instinctiv de pulpa lui,atinsese fără să vrea tocul armei.Pistolul era lângă mâna ei! Nu trebuia decât să-şi păstreze sângele rece.Dacă îl lua prin surprindere,avea şansa de a-l smulge din toc şi de a-l îndrepta spre el.Îi putea ţine pe toţi ceilalţi pe loc ameninţândule şeful cu arma atâta timp cât îi trebuia să-l ia pe Scott pe cal.Cu siguranţă că ar fi reuşit să găsească drumul înapoi spre tren,unde probabil că deja se trimiseseră oameni care să-i caute.Urmele lor nu erau greu de urmărit,fiindcă nu se făcuseră eforturi pentru a le acoperi.Poate aveau să fie descoperiţi înainte de lăsarea întunericului.Dar,între timp,trebuia să-şi convingă răpitorul că se resemna şi că se supunea voinţei lui.Încetul cu încetul,pentru a nu bate la ochi,îşi lăsă trupul pe spate,lipindu-se de pieptul lui.Nu-şi mai ţinea muşchii şoldului încordaţi,ci îi lăsă să se relaxeze lângă pulpele lui,care deveneau mai tari şi mai tensionate cu fiecare mişcare a şeii. În cele din urmă,ea îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui,ca şi cum ar fi adormit.Avu grijă ca el să-i vadă ochii închişi.Ştia că se uită la ea fiindcă îi simţea răsuflarea pe faţă şi pe o latură a gâtului.Trăgând adânc aer în piept,îşi înălţă intenţionat sânii,săltându-i apoi în jos peste braţul lui,care îi mai înconjura încă abdomenul.Dar nu îndrăzni să-şi mişte mâna până când nu avea să fie momentul potrivit.Inima îi bătea atât de tare,încât se temea ca el să nu i-o simtă prin bluza subţire de vară.Sudoarea îi umezise palmele.Spera ca mâna să nu-i alunece pe patul pistolului.Pentru a evita acest lucru,ştia că trebuie să acţioneze cât mai repede.Făcând o singură mişcare,se ridică în capul oaselor şi dădu să apuce pistolul.El însă,fu mai iute.Degetele i se încleştară în jurul încheieturii ei ca o menghină şi îi îndepărtară mâna de pe armă.Ea gemu de durere şi scoase un ţipăt de furie. Mami? strigă Scott din faţă.Mami,ce e?Ea îşi încleştă dinţii din cauza durerii pe care i-o provoca banditul,dar izbuti să strige la rândul ei: -Nu-i nimic,dragul meu.Nimic.Totul e-n regulă.Răpitorul îşi slăbi strânsoarea şi ea îi strigă lui Scott: -Tu cum te simţi? -Mi-e sete şi vreau să merg la toaletă. -Spune-i că nu mai e mult.Ea îi repetă mesajul fiului ei şi,pentru moment,Scott păru mulţumit.Răpitorul îi lăsă pe ceilalţi să o ia înainte,până când ultimul cal dispăru din raza lor vizuală şi,strecurându-şi o mână sub bărbia ei,îi răsuci faţa spre el. -Dacă vrei să găseşti ceva tare şi mortal,doamnă Price,aş fi bucuros să-ţi îndrept mâna spre ceva la fel de tare şi de încărcat ca pistolul.Dar cred că ştii deja cât de tare e,pentru că ţi-ai tot frecat funduleţul de mine în ultimele douăzeci de minute.Ochii lui se întunecară. -Să nu mă mai subestimezi niciodată.Miranda îşi răsuci capul,trăgându-l din mâna lui şi se întoarse,stând cu spatele rigid şi drept ca un stâlp.Acea poziţie îşi spuse repede cuvântul,căci nu trecu mult şi începu să simtă o senzaţie arzătoare între omoplaţi.Deveni aproape insuportabilă până în amurg,când ieşiră din pădure,ajungând într-un luminiş de la poalele muntelui. Câteva camionete erau parcate între un pârâu şi un foc de tabără.În jur se aflau câ iva bărbaţi care,evident,le aşteptau sosirea.Unul strigă ceva într-o limbă peț care Miranda nu o recunoscu,dar acest lucru nu o miră,căci nu se mai putea concentra decât asupra durerii pe care o simţea.Epuizarea o ameţise.Situaţia căpătase un aspect cu totul ireal.Totul se limpezi însă,când bărbatul din spatele ei descălecă şi o trase şi pe ea după el.După toate acele ore în care călărise, pulpele îi tremurară acum din cauza efortului de a o susţine.Picioarele îi erau amorţite:înainte să şi le poată simţi din nou,Scott se aruncă spre ea şi îi înconjură pulpele cu braţele,cufundându-şi faţa în poala ei.Ea se lăsă atunci în genunchi în faţa lui şi îl îmbrăţişă cu putere,lăsând lacrimile de bucurie să-i şiroiască pe obraji.Ajunseseră până acolo,fără să li se întâmple ceva grav.Era mulţumită şi pentru atât.După ce statură îmbrăţişaţi câteva clipe,îl îndepărtă puţin pe Scott şi îl examină.Părea să nu aibă nimic,în afară de faptul că ochii îi erau roşii şi umflaţi din cauza plânsului.Îl trase din nou la piept şi îl strânse cu putere. Prea curând,o umbră căzu peste ei şi Miranda îşi ridică privirea.Răpitorul lor îşi scosese pardesiul,mănuşile,centura cu pistolul şi pălăria.Părul lui drept era la fel de negru ca întunericul care îi înconjura.Lumina focului arunca pe chipul lui umbre care îi scoteau în evidenţă unghiurile aspre ale feţei,făcându-l să pară şi mai sinistru.Acest lucru nu îl tulbură,însă,pe Scott,care,până să-şi dea seama Miranda,se năpusti spre el lovindu-l în fluierul picioarelor cu adidaşii şi izbindu-l cu pumnii în pulpele tari. -I-ai făcut rău lui mami.O să te bat.Eşti un om rău.Te urăsc.O să te omor.S-o laşi pe mami în pace.Vocea lui piţigăiată răsună foarte clar în aerul liniştit al serii.Miranda încercă să-l tragă pe Scott,dar bărbatul ridică mâna, oprind-o.Îndură atacul ineficient al copilului până când acesta rămase fără vlagă şi izbucni din nou în plâns.Atunci,bărbatul îl luă de umeri şi îi spuse: -Eşti foarte curajos.Vocea lui groasă şi răsunătoare îl linişti pe Scott imediat.Cu ochii plini de lacrimi,Scott se uită la el. -Hm? -Eşti foarte curajos,dacă ai vrut să te baţi cu cineva mai puternic decât tine. Ceilalţi din bandă se adunaseră în jurul lor,dar toată atenţia bărbatului era îndreptată asupra băiatului.Se lăsă pe vine,privindu-1 în ochi. -E foarte bine când un băiat îşi apără mama astfel.Scoase dintr-o teacă ataşată la centură un cuţit,a cărui lamă era scurtă,dar suficient de periculoasă.Miranda rămase fără suflare.Omul azvârli în aer cuţitul,care se răsuci până când el îl prinse cu îndemânare de vârf,apoi i-l întinse lui Scott. -Păstrează-l.Dacă îi voi face vreodată vreun rău mamei tale,mi-l poţi înfige drept în inimă.Având o expresie serioasă,Scott luă cuţitul.În mod normal,pentru acceptarea unui cadou de la un străin ar fi trebuit să le ceară permisiunea părinţilor,dar acum,Scott,cu ochii aţintiţi asupra bărbatului din faţa lui,nu-i aruncă nici o privire Mirandei.Pentru a doua oară în după-amiaza aceea,fiul ei îl asculta pe omul acela,fără să-i ceară părerea mai întâi ei.Acest lucru o tulbura aproape la fel de mult ca situaţia primejdioasă în care se aflau. Oare,acel aşa-zis jefuitor de trenuri avea puteri supranaturale? Purtarea şi vocea lui erau seducătoare.Ochii erau de un albastru neobişnuit,dar aveau ei cu adevărat puterea de a hipnotiza? Cei care îl însoţeau erau tovarăşii lui întru nelegiuiri sau discipolii lui?Privi în jur.Îşi scoseseră măştile cu toţii,ceea ce făcu ca un singur lucru să fie evident: toţi erau indieni.Cel căruia i se spusese Ernie şi alături de care călărise Scott,avea un păr lung şi cărunt,împletit în două cozi,ascunse până atunci sub pălărie.Ochii lui erau mici,întunecaţi şi înfundaţi în orbite; faţa îi era cutată şi ridată,dar nu avea nimic ameninţător. De fapt,Ernie zâmbi chiar când fiul ei îşi informă răpitorul: -Numele meu e Scott Price. -Încântat de cunoştinţă,Scott,spuse bărbatul şi îi strânse mâna.Pe mine mă cheamă Hawk. Hawk? N-am mai auzit de un asemenea nume până acum.Eşti cowboy? Cei din jurul lor zâmbiră amuzaţi,dar el răspunse cât se poate de serios: -Nu,nu sunt cowboy. -Dar eşti îmbrăcat ca un cowboy.Şi ai şi pistol. -Nu în mod obişnuit.Numai astăzi.De fapt,sunt inginer. Scott îşi scărpină obrazul murdar pe care lacrimile lăsaseră dâre. -Ca acela din tren? -Nu,nu aşa.Inginer minier. -Nu ştiu ce înseamnă asta. -E puţin mai complicat. -Hmm.Acum pot să merg la toaletă? -Aici nu există toaletă.Nu-ţi putem oferi decât pădurea. -Nu-i nimic.Uneori,mama mă lasă să merg în pădure când suntem la picnicuri. Părea destul de liniştit,dar privi cu teamă zidul de întuneric ce se întindea dincolo de strălucirea focului. -Ernie o să te însoţească,îl asigură Hawk apăsându-i umărul înainte să se îndrepte.Când o să te întorci,o să-ţi dea să şi bei ceva. -Bine,mi-e şi puţin foame.Ernie îi întinse mâna copilului,care i-o luă fără nici o ezitare.Se întoarseră şi,împreună cu ceilalţi,se îndreptară spre foc.Miranda dădu să-i urmeze,dar bărbatul al cărui nume era Hawk i se aşeză în cale. -Unde crezi că te duci? -Să-mi ţin fiul sub supraveghere. -Fiul dumitale va fi în siguranţă. -Dă-te la o parte din calea mea.Dar el o apucă de braţe şi o făcu să meargă cu spatele până se lovi de trunchiul unui copac.Hawk o urmă până când trupul îi fu lipit de al ei.Ochii lui de un albastru strălucitor îi examinară chipul,coborând apoi asupra gâtului şi a sânilor ei. -Fiul dumitale pare să creadă că meriţi să se lupte pentru dumneata,spuse el şi îşi coborî capul apropiindu-l de al ei.Aşa e?   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

SANDRA BROWN CHIAR ŞI ÎNGERII CAD Prolog Bărbatul sări în picioare, scoase pistolul cu un gest neîndemînatic, îl armă şi ţinti. Pulpele lui groase loviră marginea mesei, făcînd-o să se mişte. Paharele pline de lichior de pe masă se clătinară; unul din ele dădu pe dinafară. O ţigară de foi se rostogoli dintr-o scrumieră şi decupă o mică gaură în faţa de masă din bumbac verde. ■ Jake Langston oftă obosit. Venise pentru a se amuza la o partidă de poker, un pahar de whisky şi, poate, o tăvăleală întrunul din paturile de la etaj – toate acestea pentru a-şi umple timpul ce mai rămînea pînă la plecarea trenului. Iată-l acum implicat într-o ceartă asupra unei mîini la poker, cu un ţărănoi pe nume Kermit şi nu mai ştiu cum, despre care spera să fie mai îndemînatic la mînuirea plugului decît a pistolului. – Mă faci pe mine trişor? se răsti fermierul. Neobişnuit să bea mai mult decît berea de sîmbătă seara, nu era tocmai treaz şi, deşi se ţinea bine pe picioare, se legăna asemeni unui marinar pe o mare neliniştită. Faţa lui rotundă şi roşie transpira din abundenţă. Pistolul aţintit direct spre pieptul lui Jake se legăna în mîna lui nesigură. – Am spus doar c-aş vrea să văd toţi aşii ăia pe care-i ţii în mînecă dintrodată, mai degrabă decît pe rînd, la fiecare joc. Cu o nonşalanţă enervantă, Jake îşi întinse mîna dreaptă, cea în care ţinea de obicei pistolul, spre paharul cu whisky şi sorbi, fără grabă, o înghiţitură. Fermierul arunca priviri nervoase în jur, realizînd, dintr-odată, că se făcea de rîs. Nimeni altcineva în acea încăpere cavernoasă nu se mai mişca. Muzica se oprise încă de la primul semn de scandal. Ceilalţi jucători de la masa de poker se îndepărtară încet, ca cercurile făcute de o piatră aruncată într-o apă liniştită. Bărbatul se străduia din răsputeri să pară cît mai ameninţător. – Eşti un mincinos. Nu trişam. Scoate pistolul. – Bine. Totul se petrecu atît de repede încît, mai tîrziu, numai cei aflaţi în imediata lor apropiere putură descrie ce se întîmplase de fapt. Cu o singură mişcare abilă, Jake sări din scaunul lui, îşi scoase pistolul, făcu o mişcare largă, cu cealaltă mînă lovind braţul fermierului şi pistolul acestuia ateriză pe podea. Kermit, cuprins de frică, înghiţi dureros, mărul lui Adam mişcîndu-i-se în sus şi în jos. Ochii în care privea erau tot atît de reci şi casanţi ca şi ţurţurii de gheaţă ce atîrnau de streşini la sfîrşitul unei zile umede de ianuarie. Erau cu mult mai înspăimîntători decît gaura pistolului aţintit drept asupra nasului său. Se afla în faţa unui ins mai uşor ca el cu douăzeci de kilograme, dar ameninţător prin controlul pe care îl avea asupra muşchilor. – Ia cu tine jumătate din banii pe care i-ai strîns aici. Cred că atît ai cîştigat cinstit. Mîinile fermierului se străduiau, neîndemînatice, să îngrămădească monedele şi banii de hîrtie în buzunarele pantalonilor. Fremăta ca o vulpe care abia aşteaptă să-şi elibereze piciorul prins în capcană. – Acum ridică-ţi încetişor pistolul şi şterge-o de aici. Kermit se supuse. Doar un miracol împiedică pistolul să se descarce în mîinile lui tremurătoare în timp ce îl dezamorsa şi-l băga în toc. – Şi te sfătuiesc să nu te întorci pînă cînd nu înveţi să trişezi fără să fii prins. Fermierul se simţea umilit, dar extrem de uşurat că încă îi mai bătea inima, că nu sîngera din abundenţă din cauza vreunei răni provocate de glonţ şi că nu se întorcea acasă la nevasta-i hrăpăreaţă fără un sfanţ în buzunar. Plecă, promiţîndu-şi solemn să nu se mai întoarcă niciodată. Pianistul reluă cîntecul săltăreţ şi fals. Alţi clienţi permanenţi ai jocurilor de noroc se întoarseră la mesele de joc, dînd din- cap amuzaţi. Ţigările abandonate fură reaprinse. Imediat, barmanul începu să umple paharele. – Scuzaţi de întrerupere, le spuse Jake pe un ton prietenos celorlalţi jucători în timp ce-şi ridica grămada de bani de pe masă. împărţiţi restul între voi, spuse, arătînd spre banii pe care fermierul ascultător îi lăsase pe masă. – Mulţumesc, Jake. – Ne mai vedem noi. – Trebuia să-l fi curăţat pentru că te-a ameninţat cu pistolul. – Să fiu al naibii dacă nu. Noi te-am fi sprijinit. – Lua-i-ar dracu’ de ţărănoi. Jake ridică din umeri indiferent, se întoarse şi-i lăsă vorbind. Scoase un trabuc din buzunarul cămăşii, îi muşcă hotărît capătul şi-l scuipă pe podea. Frecînd un chibrit de unghia de la degetul mare, îşi aprinse trabucul şi îşi croi drum clătinîndu-se printre mesele barului făcut din lemn de stejar ce se întindea de-a lungul unui întreg perete al încăperii. Se spunea că fusese adus pe apă bucată cu bucată din St.Louis pînă la Fort Worth şi asamblat cu foarte mare grijă. Avea ornamente sculptate în lemn, era decorat cu oglinzi şi cu sticle, şi pahare ce străluceau de curăţenie, perfect aliniate. Proprietăreasa n-ar fi tolerat murdăria pentru nimic în lume. De-a lungul barei de bronz ce străjuia barul erau aşezate strategic scuipătoare din metal galben. în Grădina Edenului, ce aparţinea Priscillei Watkins, scuipatul pe jos era interzis. Cîteva afişe scrise de mînă, lipite pe peretele barului la interval de şase picioare unul de altul atrăgeau atenţia asupra acestui lucru. Jake zîmbi. Podeaua aceea, foarte bine ceruită, era acum pîngărită de vîrful ţigării sale. Simţi o plăcere perversă cînd se asigură că pintenii bocancilor lui zgîriară podeaua de care patroana stabilimentului se simţea atît de mîndră. Un zîmbet forţat se ivi în colţul buzelor lui subţiri. Priscilla. Chiar în clipa cînd în mintea lui apăru acest nume, o văzu stînd pe ultima treaptă a scării în spirală, arătînd la fel de strălucitoare ca şi regina din Saba. îmbrăcată într-o rochie de satin purpuriu, tivită cu dantelă neagră, atrăgea atenţia oricărui bărbat. Ca întotdeauna. Cînd o cunoscuse Jake în urmă cu aproape douăzeci de ani, purta rochii de stambă. Dar avusese trecere la bărbaţi chiar şi aşa. Părul ei blond-cenuşiu era strîns în vîrful capului şi împodobit cu o singură pană roşie de struţ, ce se răsucea în apropierea obrazului, asortată cu perechea de cercei ce i se legăna în urechi. îşi ţinea capul ridicat, asemeni unui membru al familiei regale. Bordelul era, într-adevăr, domeniul ei. îl conducea ca un despot. Dacă angajaţii sau clienţii erau nemulţumiţi de felul în care organiza lucrurile, erau concediaţi urgent şi fără drept de apel. Dar toată lumea ştia, în Texas, că această Grădină a Edenului din Fort Worth era, în 1890, cea mai bună casă de toleranţă din stat. Priscilla întinse piciorul încălţat în pantof fără toc şi coborî ultima treaptă a scării. Mîndră, lăsînd în urmă un val de parfum de mosc importat de la Paris, ajunse la barr chiar în momentul în care Jake ridica spre gură un pahar de whisky. – Tocmai am pierdut un client din cauza dumitale, domnule Langston. Jake nici măcar nu întoarse capul. Făcîndu-i semn barmanului, îi ceru să-i mai umple o dată paharul. – Cred că-ţi poţi permite să mai pierzi cîte unul sau doi, Pris. O irita în ultimul hal felul în care i se adresa. Jake simţi tot atîta plăcere în a face acest lucru ca şi atunci cînd murdărise podeaua saloon-ului. Numai un prieten vechi, ca el, îşi putea permite să facă asemenea lucruri. Dar oare erau prieteni sau duşmani? Nu fusese niciodată sigură. – Oare de ce treburile pot merge bine luni de zile şi-n clipa în care apari tu iese scandal? – Chiar aşa? – întotdeauna. – Ţărănoiul ăla m-a ameninţat cu pistolul. Ce-ai fi vrut să fac? Să întorc şi celălalt obraz? – L-ai provocat. – Trişa. – N-am nevoie de necazuri în plus. Şeriful a fost deja de două ori aici săptămîna asta. – Pentru afaceri sau plăceri? Vorbesc serios, Jake. Tot oraşul este împotriva mea, Abia aşteaptă să mă doboare. De cîte ori se iscă un scandaL. – Bine, bine. îmi pare rău. Priscilla rîse, ridicîndu-şi bărbia. – Mă cam îndoiesc. Tu, nu eşti în stare decît să te iei la ceartă la masa de joc sau să creezi dispute între fete. – Cum aşa? – Se bat pentru tine, aşa cum ştii şi tu foarte bine, îl repezi ea. Se întoarse să o privească şi zîmbi cu neruşinare. – Zău? Nu mai spune. Priscilla îl privi apreciativ şi-i plăcu acea aroganţă plină de farmec pe care o dobîndise de-a lungul anilor. Nu mai era băiatul stîngaci de altădată. Era un bărbat în toată puterea cuvîntului, un bărbat de care trebuiau să ţină cont atît femeile, cît şi ceilalţi bărbaţi, îl bătu uşor pe piept cu evantaiul făcut din pene. – Nu te pricepi deloc la afaceri. Aplecîndu-se asupra ei, Jake îi şopti confidenţial: – Atunci cum de eşti întotdeauna fericită să mă vezi? Gura Priscillei se crispă ofensată, dar cedă imediat în faţa zîmbetului lui cuceritor. – Am un whisky mai bun decît ăla, în biroul meu, spuse ea apucîndu-l de mînecă. Hai, vino. Pe cînd traversau încăperea, toate capetele se întorceau după ei. Nu exista om pe lume care să-i reziste Priscillei. Era teribil de sexy, într-un fel chiar obscen, iar poveştile despre ce-i putea ea face unui bărbat o transformaseră într-o legendă vie. Chiar ţinînd cont de tendinţa naturală a bărbaţilor de a exagera în poveştile despre succesele lor sexuale, povestirile pe seama Priscillei Watkins erau prea răspîndite ca să nu conţină un sîmbure de adevăr. Bărbaţii nu voiau ca soţiile lor să aibă acea sclipire îndrăzneaţă, de felină, în priviri, dar, cu siguranţă, curvele pe care le frecventau trebuiau să o aibă. Majoritatea dorinţelor lor nu se născuseră din amintirile experienţelor avute, ci din curiozitate şi fantezie. Puţini se puteau lăuda că-i cunoscuseră farmecele în intimitate. Era mofturoasă, pretenţioasă. Chiar dacă ar fi avut bani să plătească suma frumuşică pe care o cerea, majoritatea nu erau admişi în acea cameră intimă, dincolo de uşa care era în permanenţă zăvorîtă şi care păzea secrete palpitante. În acel moment toţi bărbaţii din încăpere îl invidiau pe Jake Langston. Dar dacă bărbaţii îl priveau cu gelozie, femeile se uitau după el cu jind. Curvele împrăştiate prin cameră distrînd mulţimea de bărbaţi strînşi în dupăamiaza aceea erau femei care-şi cîştigau pîinea. Cunoşteau valoarea dolarului, aşa că trebuiau să fie practice. Timpul lor însemna bani. Aşa că exercitau arta seducţiei asupra clienţilor lor, dar oricare dintre ele ar fi renunţat bucuroasă la aceşti cîţiva dolari pe care i-ar fi putut cîştiga în schimbul unei singure ore petrecute cu cowboy-ul Jake Langston. Era zvelt, avea şolduri înguste şi era bine legat, dar se mişca cu graţia felină a unei pisici de munte şi avea aceeaşi culoare galben-maronie. Pantalonii mulaţi acopereau fesele tari şi pulpele lungi ca o a doua piele. Centura pistolului era prinsă pe sub şolduri şi-i punea şi mai mult în evidenţă masculinitatea. Bărbaţii îi respectau talentul de pistolar. Pentru femei, reputaţia pe care o avea nu făcea decît să le sporească nerăbdarea de a-i fi prin preajmă. Adăuga o notă de pericol, lucru pe care numai cîteva femei respectabile l-ar fi recunoscut ca fiind stimulator. Umerii lui erau mari, ca şi pieptul, de altfel, dar nu atît încît să pară disproporţionaţi. Nu părea că merge, ci mai curînd că alunecă. Fetele care avuseseră norocul să-l distreze în camerele lor jurau că era la fel de îndrăzneţ în toate, aşa cum era şi-n mersul acela ondulat şi că acea unduire a şoldurilor lui nu era folosită doar la mers. Priscilla scoase o cheie din decolteul adînc al rochiei şi descuie uşa apartamentului ei. De cum intră, îşi aruncă evantaiul într-un scaun rotativ la modă şi se îndreptă spre o măsuţă joasă ca să-i toarne lui Jake ceva de băut dintr-o carafă mare şi grea de cristal. Jake închise uşa în urma lor cu un declic a cărui semnificaţie era clară. Privirea Priscillei o căuta pe a lui. Ea îşi detesta bătăile repezi ale inimii. Avea să fie asta noaptea cea mare? Camera de zi ar fi făcut cinste oricărui hoteî elegant, cu excepţia unui tablou ce o reprezenta pe Priscilla goală, pictat de unul din clienţii ei şi careşi plătise, astfel, nota de plată. Fără îndoială, fusese unul din iubiţii ei, pentru că pictura o înfăţişa într-o’ postură de satisfacţie indolentă. De-a dreptul decadent, portretul încadrat de o ramă aurită împodobea peretele din spatele sofalei acoperite cu satin şi perne cu dantele de mătase puse una peste alta. Draperiile de la ferestre erau din moire, cu un model ce nu era mai încărcat decît al draperiilor ce puteau fi găsite în cele mai arătoase case ale epocii. Mesele erau decorate cu mileuri fine ca şi pînza de paianjen, care ar fi putut fi croşetate de bunica ei. Lămpile cu petrol aveau globuri mari de sticlă pictate cu flori. Bucăţele de cristal, cît picăturile de ploaie, se legănau şi se ciocneau uşor la cea mai mică adiere de vînt. Un covor gros acoperea aproape toată duşumeaua. O vază înaltă de porţelan, plină cu pene de păun, ocupa un colţ de cameră. Pe suprafaţa ei, un tînăr păstor admira cu ardoare nemuritoare o păstoriţă gen secolul şaptesprezece, cu sînii goi şi voluptuoşl. Jake exploră camera încet, fără grabă. Fusese acolo de mai multe ori. Niciodată nu încetase să-l fascineze. Priscilla prosperase, nu mai era fiica rebelă a unei mame autoritare şi a unui tată lipsit de personalitate. Jake, care la vremea aceea se numea Bubba, se culcase cu ea în lanurile ce dădeau în pîrg sau în paturi murdare, incomode. Dar cînd erau foarte dornici de a face dragoste, locul unde se întîmpla nu mai avea nici o importanţă. O curvă rămîne tot curvă, indiferent de locul unde îşi practica meseria. Priscilla, neştiindu-i gîndurile prea puţin măgulitoare, se îndreptă spre el şi-i înmînă un pahar de whisky. Ea îi smulse ţigara de foi dintre buze, o duse la gură şi trase un fum lung, lăsînd fumul să-i invadeze plămînii, apoi expiră încet. – Mulţumesc. Nu le las pe fete să fumeze, aşa că nu pot să fiu un exemplu rău. Să mergem în dormitor. Trebuie să mă schimb pentru seară. El o urmă în cealaltă cameră. Era un loc indecent,- mult prea feminin şi care, într-un mod straniu, nu i se potrivea deloc. Priscilla era prea mult femeie pentru a se încadra în acea cameră pompoasă, confortabilă, dar Jake se gîndi că asta făcea parte din recuzita oferită clienţilor. – Ajută-mă, te rog, Jake. Se întoarse cu spatele la el. Jake îndesă ţigara înapoi în gură, strîngînd-o între dinţii lui albi, drepţi şi mijind puţin ochii din cauza fumului. îşi puse paharul de băutură alături, apoi desfăcu, îndemînatic, butonii perfect aliniaţi ai rochiei. Cînd termină, ea îi aruncă o privire scurtă peste umărul dezgolit. – Mulţumesc, dragule, îi spuse , cu o voce răguşită şi se îndepărtă. Jake rînji şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu brocart, îşi puse picioarele pe scaun, fără să ţină cont de pinteni, asta ca să nu mai vorbim de noroiul uscat de pe cizme. – Ce-ai mai făcut în ultimul timp? întrebă Priscilla în timp ce-şi dezbrăca rochia adînc decoltată cu o mişcare de expert, îndelung repetată. Jake suflă în aer un rotocol perfect de fum şi întinse mîna după paharul cu whisky. – Am lucrat în Panhandle, am mai meşterit cîte un gard de-acolo pînă la mama dracului. Ea ridică din sprîncene semnificativ în timp ce-şi arunca din picioare papucii roşii. Nu se obosi să • culeagă lucrurile de pe jos. într-o anume măsură, a-şi lăsa hainele exact în locul unde se dezbrăcase sporea efectul de inedit. Bărbaţii preferau ca femeile lor să nu facă prea mult caz de ordine, mai ales cînd era vorba să intre în pat. Neglijenţa asta studiată făcea ca sexul plătit să pară mai spontan decît era. Pe un ton uşor ridiculizant, îl întrebă: – Te-ai statornicit undeva şi ai devenit omul cu cleştele? Aceasta era porecla dată cowboy-ilor care, după ce rătăceau de colo-colo, se vedeau puşi în situaţia de a accepta orice slujbă. Deseori trebuiau să întindă gardurile de sîrmă ghimpată care împrejmuiau fostele păşuni şi care îi lăsaseră fără locuri de muncă. – Da, m-am obişnuit să mănînc şi alte chestii de genul ăsta, spuse Jake cu voce joasă. Ochii lui nu pierdeau nici măcar una din mişcările seducătoare pe care le făcea ea. Corsetul ei era bine strîns în şireturi. îi împingea sînii în sus şi în afară atît de mult, încît cămaşa de dedesubt de abia îi mai acoperea. Fusese întotdeauna foarte bine dotată. Jake îşi amintea aceşti sîni mari şi duri. Dîndu-şi la o parte jupoanele, se aşeză pe un taburet rotund în faţa unei măsuţe de toaletă. Avea oglinzi prinse în balamale, aşa încît să se poată studia din toate unghiurile. Cu un pămătuf din coadă de miel, ea se pudră pe gît, pe umeri şi pe sîni. – Eşti în vacanţă? Un rîs gros răbufni din pieptul lui Jake. – Nu. M-am săturat să nu văd altceva decît flori de cîmp şi murdărie. Miam dat demisia. – Şi ce-ai de gînd să faci acum? Ce avea de gînd să facă? Să se lase dus de curent pînă cînd găsea o slujbă. Asta făcuse cam toată viaţa lui de adult. Mai putea să cîştige şi ceva premii în bani la rodeo-uri, suficient pentru ca el şi calul lui să supravieţuiască, suficient pentru cîte o partidă de poker cînd şi cînd, sau pentru cîte o plăcere în locuri ca Grădina Edenului deţinut de Priscilla. – Cîte drumuri ai făcut, Jake? Eu nu mai ştiu de cîte ori te-ai dus înapoi la Fort Worth după ce te-ai întors din nord. – Nici eu nu mai ştiu. M-am dus la Kansas City de mai multe ori. Am bătut drumul spre Colorado o dată. Nu mi-a plăcut. Este o ţară frumoasă, dar afurisit de rece. Jake îşi duse palmele la ceafă, savurînd spectacolul pe care ea îl oferea în timp ce-şi ungea sfîrcurile. Degetele ei aplicau pe sîni balsamul colorat ce se afla în recipientul minuscul de sticlă de pe « măsuţa de toaletă. Făcea acest lucru cu foarte mare fineţe, aproape cu dragoste. – Dar tu, Priscilla? Tu de cînd ai locul ăsta? – De cinci ani. – Şi cît te-a costat? „Ore în şir de stat pe spate”, ar fi vrut ea să spună. Ore în şir în compania unor ţărani graşi şi transpiraţi care se plîngeau că nevestele lor nu mai voiau copii şi îi refuzau la pat, sau a cowboy- lor neciopliţi care aduceau cu ei putoarea din grajduri. La început lucrase în Jefferson – ultima oprire înainte de frontieră. Dar cînd în apropiere fu construită o cale ferată, ceea ce distrusese oraşul din punct de vedere comercial, Priscilla se mută în Fort Worth, loc unde se întîlneau toate drumurile din stat. Era un oraş zgomotos, plin de cowboys care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii pe care îi cîştigau mînînd vitele spre tîrg. Priscilla vedea că reputaţia ei creştea. în acele zile nu le trăgea rasol clienţilor. Ba chiar lăsa de la ea. Era căutată. Banii îi pusese deoparte. Cînd a avut destui, apelă la unul dintre clienţii săi loiali, un bancher, şi îl convinse să-i semneze, în secret, actul de cumpărare a saloon-ului. împreună cu el cumpărase localul de la fosta matroană şi-l transformase într-o oază a plăcerilor de primă clasă, ce-i atrăgea nu doar pe cowboys, ci şi pe cei care-i angajau. Mu s-a făcut nici o economie şi investiţia s-a dovedit a fi înţeleaptă. Ea reuşi să-i plătească bancherului datoria în doi ani. Cu excepţia faptului că era exclusă din comunitatea „decentă”, stabilimentul ei, situat în acea parte a oraşului cunoscută ca Ogorul Iadului o făcea să nu-şi facă griji prea mari pentru bani. – Dacă ai nevoie de o slujbă, poţi avea, te pot angaja oricînd ca om de ordine sau crupier. Jake rîse şi îşi aşeză paharul gol pe măsuţa de lîngă scaun. – Nu, mulţumesc, Priscilla. Eu sînt cowboy. Nu-mi place să am pereţi în jurul meu. în plus, dacă e să mă iau după ce spui, stînd eu aici tot timpul, fetele tale n-ar mai lucra. Şi asta nu putem permite, aşa-i? întrebă el pe un ton sarcastic. Priscilla se strîmbă dezaprobatoare în timp ce îmbrăca o rochie de satin negru. Pana roşie din părul ei fu înlocuită cu una neagră, lucioasă, prinsă cu o agrafă cu piatră. Jake Langston nu mai era un băieţaş. Priscilla îşi înăbuşi un zîmbet cînd îşi „corectă” acest gînd. Jake Langston fusese întotdeauna prea mare pentru pantalonii lui. în mod sigur nu-i lipsea înzestrarea de bărbat. îl măsură cu ochii întredeschişi în timp ce-şi punea mănuşile lungi, negre, strînse pe degete şi pe antebraţe. Jake se maturizase şi devenise al naibii de atrăgător. Era normal să fie sigur pe el. în tinereţe, fusese blond spălăcit. Acum, părul i se mai închisese la culoare, dar numai pe la margini. Şuviţele blonde, aproape albe, erau ca un far atrăgînd femeile spre el aşa cum o lampă atrage fluturii. Pielea lui parcă fusese tăbăcită. Expunerea îndelungată la soare îi dădea o nuanţă arămie care scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor lui. Linii subţiri erau gravate în jurul ochilor şi la colţurile gurii. Dar în loc să-i dăuneze aspectului general, intemperiile îl făceau şi mai atrăgător, cum nu fusese în tinereţe. Era neşlefuit. Dur. Potenţial periculos. Părea să aibă un secret ascuns în spatele zîmbetului său leneş, care sugera că era vorba de ceva rău şi că murea la dorinţa de a-l dezvălui. Iar virilitatea lui era o provocare căreia nici o femeie nu-i putea rezista. Priscilla îşi amintea de băiatul pe care îl iniţiase sexual. Întîlnirile lor fuseseră fierbinţi şi frecvente, violente şi trăite cu intensitate, cu ardoare. Oare cum va fi acum? Ani de zile ea a tot vrut să afle. – Cît timp rămîi la Fort Worth? – Plec diseară spre est. Iau un tren de noapte. Ţi-i aminteşti pe Colemani? Fata lor se căsătoreşte mîine. – Coleman? Tipul din convoiul de căruţe? Parcă Ross se numea. Ea ştia foarte bine despre cine era vorba, dar voia să-l provoace tot aşa de mult pe cît voia şi el să o provoace întotdeauna. Era un joc pe care-l jucau de fiecare dată cînd se întîlneau. – Şi care era numele femeii? Cea cu care s-a căsătorii din caritate. – Lydia, răspunse el Imediat. – A, da, Lydia. N-avea nume de familie, nu-i aşa? întotdeauna m-am întrebat ce avea de ascuns. Scoţînd dopul unei sticluţe de parfum din cristal îşi tamponă dosul urechilor, gîtul, încheieturile mîinilor, sînii. – Am auzit că se descurcă destul de bine cu ferma lor de cai. – într-adevăr. Mama mea locuieşte pe pămîntul lor. La fel şi fratele meu mai mic. Micah. – Broscoiul ăla? – A crescut acum. Este unul dintre cei mai buni îngrijitori de cai pe care-i ştiu. – Ce s-a întîmplat cu sugarul domnului Coleman? Cel pentru care Lydia era doică încă înainte de căsătorie? Jake se opri un moment, căutînd să vadă dacă Priscilla vorbeşte cu ranchiună. în cele din urmă răspunse: – Lee. Ei şi Micah sînt la fel. Tot timpul fac cîte o prostie. Priscilla îşi contemplă imaginea în oglindă şi îşi aranja părul din cîteva mişcări. – Şi au o fată. A ajuns deja la vîrsta măritişului? Jake zîmbi afectuos. – Nu chiar. Ultima dată cînd am văzut-o, mai avea încă fundiţe şi alerga după Lee şi după Micah, implorîndu-i să o ia cu ei la prinderea unui cal nărăvaş. – Deci e băieţoasă? întrebă Priscilla, mulţumită. îşi amintea cum se uita Jake la Lydia Coleman: ca un viţel. Toţi bărbaţii din convoiul de căruţe se simţeau atraşi de ea, cu toată reticenţa pe care soţiile lor o arătau la început. Dacă Lydia nu s-ar fi căsătorit cu Ross Coleman, Priscilla ar fi fost nebună de gelozie. îi plăcea, să creadă că fiica Lydiei este o slăbănoagă stîngace sau un fel de fată-băiat. – Mă gîndesc că dacă se mărită, trebuie să se mai fi schimbat de cînd am văzut-o ultima dată. Priscilla luă evantaiul şi se învîrti prin faţa lui, provocatoare. – Ei bine? Rochia îi era foarte strîns mulată pe corp. Decolteul era larg, adînc şi-i acoperea sînii cu o dantelă tot aşa de fină ca şi a mănuşilor. Croiala era astfel concepută ca să-i dezvăluie sfîrcurile colorate ale sînilor. în faţă poalele rochiei lăsau să i se vadă botul papucilor din satin negru, iar în spate formau o scurtă trenă. Un corset modern accentua forma de clepsidră a corpului ei. Jake o fixă insolent cu ochii lui albaştri, cinici. – Arăţi foarte bine. întotdeauna am spus că eşti cea mai drăguţă curvă pe care am cunoscut-o vreodată, spuse el sesizînd licărul de mînie din ochii ei cenuşii. O luă de mînă şi o trase în jos, spre scaunul pe care stătea. Priscilla scăpă evantaiul care căzu pe covor. Pana din părul ei alunecă într-o parte. – Te-ai tot agitat prin faţa mea toată noaptea, Pris. Ei bine, cred că-i vremea să primeşti ceea ce cauţi, spuse Jake şi îşi apăsă cu putere gura pe gura ei. înfometate, buzele ei se deschiseră permiţînd pătrunderea limbii lui. Fetele ei nu exageraseră. Jake era un băiat experimentat. Şi trupul ei simţi’ asta, răspunzînd cu toată vigoarea. Corpul lui era dur, muşchii stăteau încordaţi. Priscilla se lăsă pe spate arcuindu-şi trupul şi, ridicîndu-şi mîna spre capul lui blond, îl prinse de păr. Cu un gest bine cunoscut, mîna lui găsi calea pe sub fusta ei, lunecînd în sus pe coapsă deasupra genunchiului delicat, prinse carnea caldă, fremătătoare şi frămîntă. Priscilla ridică genunchiul. – Aşa, Jake, Jake, şopti ea, căutîndu-i gura. Jake îşi strecură mîna liberă în-tre trupurile lor.Priscilla crezu că vrea să-şi desfacă pantalonii şi-l privi stupefiată cînd el scoase la iveală un ceas de buzunar şi îl privi. – îmi pare rău, Pris, spuse el, pe un ton nesincer. Am de prins un tren. Priscilla îl îmbrînci furioasă. – Porcule! Rîzînd, Jake se ridică de pe scaun. – Oare aşa se vorbeşte cu un prieten vechi? Priscillei i se întîmplă un lucru foarte rar. îşi pierdu cumpătul. – Terchea-berchea stupid ce eşti! îngrămăditule! Chiar crezi că am vrut să fac dragoste cu tine? , – Nu cred, sînt sigur, spuse el, clipind din ochi şi pornind spre camera de zi. îmi pare rău că te-am dezamăgit. – Nu mai sînt destul de bună pentru tine? Jake se răsuci spre ea. – Ba eşti destul de bună. Prea bună. Cea mai bună. Tocmai de-aia nu te vreau. Pentru că eşti cea mai bună curvă de pe aici. – Tu dormi cu curve tot timpul. Numai cu curve te culci. – Dar dacă nu le cunosc, pot să-mi închipui cu totul altceva. Pot să-mi imaginez că sînt primul. Dar tu eşti curvă de cînd te ştiu. În patul tău au fost duzini întregi de bărbaţi. Asta cam scade din romantism, în ce mă priveşte. Faţa ei deveni lividă şi Jake realiză cît de urîtă putea să fie. – Asta-i din cauza lui frate-tu, nu-i aşa? N-ai mai putut să te culci cu mine din ziua în care a murit. – Taci din gură. O spuse cu atîta răceală încît o înspăimîntă. Priscilla se trase un pas înapoi, dar nu se dădu bătută. – Eşti încă un terchea-berchea tîmpit din Ten- nessee, deşi ai învăţat să vorbeşti mai bine. îţi pierzi cumpătul uşor .şi asta ţi-a creat o reputaţie pe care bărbaţii o respectă. Ştii cum să le mulţumeşti pe femei. Dar dincolo de toate astea eşti tot Bubba Langston, un simplu ţărănoi. Jake se opri la uşă. Ochii lui nu mai erau aprinşi de durere, ci reci şi necruţători. Pielea feţei lui era întinsă la maximum, iar liniile care îi Încadrau gura parcă şi mai adînc săpate. – Nu, Priscilla. Acel băiat, Bubba, a dispărut cu mult timp în urmă. Priscilla încă mai era furioasă. Ochii ei aruncau săgeţi cînd îşi ridică privirea spre el. – Am să-ţi dovedesc că încă mă mai doreşti. Asta-i o promisiune. în curînd o să-ţi aminteşti cum eram. Pe vremea aia eram doar nişte copii. Aprinşi de dorinţă. Am mai putea fi la fel. îi lăsă capul pe spate şi îi puse mîna pe piept. – O să te am din nou, Jake. Jake îşi amintea foarte bine prima lor îmbrăţişare. După-amiaza aceea îi era întipărită în memorie pentru totdeauna. – Nu fi chiar aşa sigură, Priscilla. închise uşa apartamentului ei privat şi mai rămase acolo o clipă, meditativ. Afacerile începuseră. Distracţiile serii erau în toi. Fete îmbrăcate sumar se mişcau de colo-colo prin saloane şi săli de jocuri, flirtînd, tachinînd, oferindu-se jucătorilor. Cîteva îi priveau cu respiraţia tăiată, aşteptînd. Le zîmbi, dar fără să le încurajeze. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ele. Nu avusese o femeie de, cîteva săptămîni. Cu toate că nu s-ar fi culcat pentru nimic în lume cu Priscilla, totuşi nu era făcut din lemn. Imaginea ei dezbrăcată, mirosul de carne de femeie fuseseră un stimulent puternic.^ încă un pahar de whisky? încă o partidă de cărţi? O oră într-unul din paturile de sus, un moment de uitare? – Bună, Jake. Una din curve încercase să-l abordeze. – Bună, Sugar. Sugar Dalton era angajata Priscillei încă de cînd începuse Jake să frecventeze localul. – Cum merge treaba? – Nu mă pot plînge, răspunse ea, cu un zîmbet deloc convingător. Liniile ce i se vedeau pe faţă, în ciuda machiajului abundent, lăsau să se vadă cît de rău mergeau lucrurile şi cît de mult îşi ura ea viaţa. Dar era resemnată şi dornică de a mulţumi. Lui Jake întotdeauna îi păruse rău de ea. – Aş putea să te fac să te simţi bine la noapte, Jake, spuse, plină de speranţă. De dragul ei, aproape că fu tentat să o ia cu el la etaj. Dar se mulţumi doar să dea din cap în semn de refuz. – Dar poţi să-mi aduci pălăria şi desaga. Uite bonul. Scotoci în buzunar după hîrtia de la vestiar şi ea se grăbi să facă ce i s-a spus. Cînd se înapoie, îi strecură în palmă cincizeci de cenţi, mult mai mult decît un bacşiş obişnuit, pentru o treabă pe care ar fi putut să o facă şi singur fără prea mare efort. – Mulţumesc, Sugar. – Pentru puţin   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Copilul născut joi Sandra Brown – Ţi-ai pierdut minţile? – Dar e o idee nemaipomenită. – E o idee cît se poate de prostească. N-ammai făcut aşa ceva de cînd eram mici. – Şi întotdeauna a mers. Allison Leamon îşi privi sora exasperată. Dacă n-ar fi fost expresia – a lui Ann era visătoare – s-ar fi putut crede că Allison se uita la propria imagine. Ann stătea turceşte în mijlocul patului surorii sale. Allison îi întoarse spatele şi începu să îşi scoată acele de păr din coc, scuturîndu-şi părul bogat şi roşcat care îi căzu pe umeri în valuri groase identice cu ale surorii ei. – Bette Davis a jucat în vreo două filme rolulunor surori gemene care făceau scliimb de locuri, întotdeauna s-a întîmplat ceva îngrozitor. – Acelea erau filme; asta-i realitate. – Arta nu imită viaţa? Ann oftă supărată. – Haide, Allison. Vrei sau nu?- Nu. în primul rînd nu-mi vine să cred că vorbeşti serios în privinţa acestei operaţii, spuse ea periindu-şi părul. – N-am chef să trăiesc toată viaţa fără sîni.- Dar nu poţi spune că n-avem, zise Allison privindu-se în oglindă. – Dar nici nu sîntem excesiv de înzestrate.- Cine vrea să fie? Peste cîţiva ani or să atîrne şi atunci o să-ţi-doreşti să nu-i fi avut, spuse Allison şi, după ce puse peria pe măsuţa de toaletă, se întoarse spre sora ei. Te rog să te mai gîndeşti, Annie. Nu face asta. Ann începu să rîdă. – întotdeauna eşti atît de prudentă şi derealistă. Nu-ţi trece niciodată prin cap un gînd frivol? Uită-te la tine acum, că ţi-ai lăsat părul liber. Arăţi superb. Nu vrei să fii aşa? – Nu sînt deloc superbă. Şi, nu, nu vreau neapărat să fiu. Nu înfăţişarea contează. Ann îşi duse mîna la inimă şi îşi ridică privirea spre tavan. – Ştiu, spuse ea teatral, contează numai cumeşti în interior. – Poţi să rîzi de mine cît vrei, dar aşa simt.Prefer să fiu considerată inteligentă decît o superbitate. Ann se încruntă supărată. Sora ei era imposibilă. Lui Allison nu îi păsa decît de laboratorul ei – de microscopul ei electronic, de arzătorul Bunsen şi de microorganismele ei! – Vrei să-mi faci acest serviciu sau nu? – Nu. Nu vreau să mă bag în aşa ceva. De ce Davis nu trebuie să ştie nimic? – Pentru că vreau să-i fac o surpriză. – – Dar te place aşa cum eşti. Altfel de ce s-ar însura cu tine? – Ştii tu vreun bărbat căruia să nu-i placă ofemeie cu sînii mari? Dar, chiar în clipa cînd rosti întrebarea, Ann începu să scuture djn cap. – Las-o baltă. îmi retrag întrebarea. Tu nucunoşti nici un bărbat. – Ba cunosc destui, spuse Allison cu trufie. – Toţi deştepţi şi ciudaţi! zise Ann. – Sînt oameni de ştiinţă. – Exact aşa cum am spus, deştepţi şi ciudaţi,mormăi Ann smulgînd un fir din cuvertura de pe patul lui Allison. Momentul de supărare dură numai cîteva clipe, după care Ann îşi pierdu răbdarea. – Vreau o mărire a sînilor. E pentru propria mea părere faţă de mine. Davis o să fie, pur şi simplu, încîntat cînd o să vadă îmbunătăţirea. O rog pe sora mea geamănă să mă ajute puţin şi ea face mare caz. Văzîndu-i privirea fulgerătoare, Allison se mai înmuie puţin. – Nu-mi ceri deloc să te ajut „puţin”. îmi ceri sămă prefac că sînt tu în timp ce vei suporta operaţia. – Numai cîteva zile, pînă îmi scot bandajele.Allison îşi acoperi sînii cu mîinile, cutremurîndu-se. Ideea aceea o făcea să se înfioare, dar era treaba lui Ann. Voia numai să nu o amestece şi pe ea. – Şi serviciul? – îmi iau concediu o săptămînă. Acolo nu-i nicio problemă. Te vei putea duce la lucru, ca de obicei. Numai seara va trebui să stai cu Davis. – Şi tu ce-o să faci, o să stai ascunsă în dormitor? – O să stau la clinică. E scumpă, dar prefer săstau acolo decît acasă. Allison se îndepărtă de măsuţa de toaleta şi începu să măsoare încăperea în lung şi-n lat. – Annie, e o nebunie. Tu şi Davis… ei bine, n-o să se aştepte la anumite, ştii… – Te referi la privilegiile de dormitor? întrebăAnn şi Allison roşi. ceea ce o făcu pe sora ei să rîdă. Am găsit o soluţie şi pentru asta. l-am spus că ginecologul mi-a schimbat reţeta de anticoncepţionale şi că nu trebuie să facem dragoste trei săpîămîni pînă nu ne dăm seama ce efect vor avea cele noi. – Dar e absurd! – Ca biolog în genetică ştii asta şi eu, cafemeie, o ştiu, dar Davis nu are cum să ştie. A făcut scandal, dar, în cele din urmă, a acceptat. Aşa că nu va trebui să te temi că va încerca să se culce cu tine. Şi totul nu va dura decît trei sau patru zile! Allison îşi frîngea mîinile nervoasă. întotdeauna reuşise Ann să îi facă aşa ceva, să o convingă de ceva împotriva raţiunii ei. – Schimbarea locurilor a fost un joc amuzantcu mama şi cu tata, chiar şi cu profesorii, dar am o presimţire că se va întîmpla ceva îngrozitor. – Eşti o fatalistă. Nu o să se întîmple absolut nimic. – Şi vrei să mă mut în apartamentul tău?- Ar fi cel mai convenabil. Davis mă va putea găsi oricînd sau, mă rog, te va găsi. Ceea ce rămînea nerostit, dar era de la sine înţeles, era faptul că absenţa lui Allison din propriul apartament avea să treacă neobservată. Pe ea nu avea cine să o caute seara. – Ar trebui să mă îmbrac cu lucrurile tale, spuse ea, lipsită de entuziasm. – Ceea ce va însemna o îmbunătăţire în comparaţie cu garderoba ta, zise Ann, privindu-i fusta bleumarin şi bluza albă cu un vădit dezgust. – Ar trebui să port lentilele de contact tot timpul şi îmi dau dureri de cap. – Mai bine o durere de cap decît ochelarii ăiape care-i porţi. -Şi părul… – încetează odată! Părul arată superb cînd îllaşi liber în loc să-l strîngi în cocul ăla de fată bătrînă, spuse Ann şi sări jos din pat, aşezîndu-se în faţa lui Allison cu ambele mîini în şolduri. Deci, vrei sau nu? Te rog, Allison. Este foarte important pentru mine. Totul era foarte important pentru Ann. Trăia de la o criză la alta. Nu făcea nimic pe jumătate. Se arunca direct în mijlocul unui eveniment critic, trăgînd-o după ea de obicei pe sora ei, căreia îi cam lipsea spiritul de aventură. Allison se întoarse spre oglindă şi se privi. Putea, oare, să se dea drept Ann? Ann care niciodată nu cunoştea un străin, ci un posibil prieten? Ann care se simţea în largul ei în orice situaţie? Ann cu personalitatea ei efervescentă şi cu mai mult farmec în degetul mic decît avea Allison în întregul trup? Ann veni lîngă ea. Din moment ce Allison nu avea ochelarii şi părul îi curgea liber pe umeri ca şi al lui Ann, erau absolut identice. Şi nu era decît pentru cîteva zile. Iar Ann era sora ei geamănă, singura ei rudă. Şi, în plus, la obiceiurile de o viaţă nu se putea renunţa. Allison zîmbi melancolic. – Îţi dai seama că, tot restul vieţii noastre,oamenii vor trebui să se uite la sînii noştri ca să ne poată deosebi? – Ah, Allison. Eşti de acord? întrebă Ann şi,răsucind-o pe Allison, o îmbrăţişa. Ştiam eu că mă pot bizui pe tine. Uite inelul meu de logodnă, adăugă ea şi, scoţîndu-l de pe deget, îl puse pe degetul lui Allison. Nu cumva să-l pierzi. Acum, hai să-ţi spun ce o să faci diseară. – Diseară? – Davis şi cu mine ne întîlnim cu cel mai bunprieten al lui la cină. Au crescut împreună, sînt fraţi de sînge, chestii de-astea. Eu nu l-am văzut niciodată şi Davis vrea să mă prezinte. – Ah, Annie, se plînse Allison.- Aşteaptă numai s-o vezi, Spencer. E extraordinară. Absolut extraordinară. E dulce şi isteaţă. Are un corp superb. Şi faţa! Dumnezeule, faţa ei. E nemaipomenit de frumoasă. – Aşa sună, zise Spencer Raft, făcîndu-i cu ochiul prietenului său. Davis păru dintr-odată întristat. – Vorbesc cumva prea mult despre ea? Spencer îl bătu uşor pe umăr. – Eşti doar un bărbat îndrăgostit. E firesc săvorbeşti despre ea. Cît o să dureze această logodnă? Davis se dusese să îl aştepte pe Spencer la aeroportul din Atlanta şi acum se aflau pe autostradă, îndreptîndu-se spre restaurantul unde trebuiau să ia cina împreună cu Ann. Era o după-amiază înăbuşitoare şi maşinile înaintau cu o încetineală potrivită umezelii. – Nu prea mult, slavă Domnului. Ultima săptămînă din iunie. Aş vrea să-mi fii cavaler de onoare. O să fii pe aici sau pleci din nou curînd? – O să stau pe aici. Doar n-o să-mi las cel mai bun prieten să se însoare fără să-i acord sprijinul. Davis îl privi pe bărbatul de lîngă el. – Ştii, dacă n-ar fi Ann, te-aş invidia. Să navighezi tot timpul în jurul lumii cu iahtul ăla al tău, cu cîte o femeie în fiecare port, aventuri, nici o obligaţie care să te ţintuiască. Trebuie să fie o viaţă excelentă, adăugă el oftînd. Spencer privea grav apusul întunecat de nori. – Nu-i chiar atît de excelent pe cît crezi, spuse el gînditor. – La naiba, omule, împărtăşeşte vechiului tăuprieten cîteva amănunte senzaţionale. Nici măcar nu ştiu cu ce te ocupi. Spencer zîmbi enigmatic. – E secret. – Cîştigi o grămadă de bani, lucrezi independent şi numai cînd vrei, călătoreşti prin toată lumea. Eşti mercenar, nu-i aşa? – Am încheiat subiectul, Davis. Acesta fluieră uşor. – Probabil că lucrezi pentru CIA sau ceva degenul ăsta, nu? Nu, lasă, înţeleg că-i un subiect încheiat. Numai asigură-mă de un lucru. – Ce anume? – Că orice ai face e legal. Că nu-i vorba de droguri, contrabandă cu arme sau alte chestii din astea. Spencer rîse. – N-o să intru la închisoare pentru ce fac, deasta să fii sigur. – Nu prea mă linişteşte. Ai putea să fii prea deştept pentru a fi prins. – Lucrez în limitele legii. Davis oftă. – Bine. Din cînd în cînd te invidiez pentru stilultău de viaţă. – N-o face, spuse Spencer încet. Eu îţi invidiez fericirea alături de Ann. – Ei bine, o să te înverzeşti de invidie, pentrucă iat-o. Nu ţi-am spus că e ceva cu totul deosebit? în clipa cînd o zări dînd colţul pe lîngă clădire frînă în faţa restaurantului. Sări din decapotabilă şi o strigă. Ea îşi ridică privirea, mai făcu un pas, dar se împiedică şi căzu cu faţa în jos. La naiba! Se sprijini în mîini, dar impactul fu atît de dur, încît făcu să i se lovească dinţii unii de alţii. Palmele i se zgîriaseră şi o usturau îngrozitor. Cel puţin trei straturi de piele rămăseseră pe trotuar, încercă să îşi amortizeze căderea proptindu-se într-un genunchi şi grătarul de fier i se întipărise pe rotulă. Avea să-i rămînă semn o lună întreagă. Părul îi atîrna de ambele părţi ale feţei ca o cortină roşie. Şezutul îi era ridicat în aer şi îi fu foarte greu să îşi limpezească privirea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns toate acele probleme fizice, se mai făcuse şi de rîs. îi auzea pe trecători făcînd tot felul de speculaţii cu privire la ce drog o fi luînd. Davis şi prietenul său veniră repede în timp ce ea încerca să se ridice. Naiba să le ia de tocuri! Nu purtase aşa ceva niciodată, dar Ann purta. Sandalele cu barete erau fatale. Dar ce altceva ar fi putut încălţa cu rochia aceea transparentă dîn sifon pe care Ann îi spusese să o îmbrace? Balerinii ei? – Ann, scumpa mea, te-ai lovit? Ea se sprijini pe piciorul care mai era încălţat. Tocul celeilalte sandale era înfipt în grătarul de fier, iar piciorul ei desculţ atirna fără vlagă la cîţiva centimetri deasupra trotuarului. – Nu, nu, n-am păţit nimic, murmură ea ţinîndcapul în jos. Ceva era în neregulă, dar nu îşi dădea seama ce anume. Lumea nu arăta normal. îşi lăsă toată greutatea pe piciorul lovit, dar acesta nu o putu susţine încă şi ea se trezi din nou gata-gata să cadă. – Ann! strigă Davis şi se repezi să o prindă.Dar o altă pereche de braţe o cuprinseră oprind-o din cădere şi strîngînd-o lîngă un piept lat şi dur ca un zid. Ea se lăsă o clipă pe el, blestemind influenţa pe care soră-sa o avea asupra ei şi propria-i vinovăţie. De ce nu se afla acum acasă citind un roman bun? – Draga mea. te-ai lovit! exclamă Davis. – Nu, n-am nimic. Sînt doar…îşi ridică privirea. Acela nu era Davis. El avea părul de un castaniu deschis, iar ea avea impresia că vede unul negru. Sprîncene întunecate. O haină sport din mătase groasă şi o cravată bleumarin. Vedea totul ca prin ceaţă. Clipi des, încercînd să limpezească imaginea, dar nu se putea concentra. „Dumnezeule! Mi-am pierdut o lentilă!” – Ah, sandaua mea. zise ea eliberîndu-se din braţele puternice şi lăsîndu-se din nou în genunchi, părînd să bîjbîie după sanda, dar rugîndu-se ca. printr-o minune, să găsească cealaltă lentilă de contact care trebuia să-i fi sărit cînd căzuse. – Uite-ţi poşeta, draga mea. spuse Davis,dîndu-i poşeta cu perle a lui Ann. – Îi iau eu sandaua. Vocea aceasta era groasă, mult mai puţin răsunătoare decît a lui Davis. Bietul Davis, îşi spuse Allison. Trebuie să fie îngrozit de stîngăcia neobişnuită a lui „Ann”. Ce impresie extraordinară trebuie să-i fi făcut logodnica lui prietenului său celui mai bun! Dar nu se putea gîndi la aşa ceva acum, ci la cum va rezista toată seara fără să vadă bine. Gemu cînd o mînă caldă i se strînse în jurul gleznei vîrîndu-i piciorul în sandaua care se înţepenise în grătar făcînd-o să cadă. – lartă-mă. Te-am lovit? îi atinse gamba grijuliu. – Nu, doar că… Nu ştiu ce să mai spună. „Nu, doar că nu sînt obişnuită ca un bărbat să mă ajute să mă încalţ”. Excelent, Allison. Ai face un început nemaipomenit. Mai bine nu mai spunea nimic. El se îndreptă. Părea să fie foarte înalt. Ea îşi scutură părul pe spate nefiind obişnuită să îl simtă pe umeri şi în jurul feţei şi cu mult mai puţin obişnuită să simtă mîna unui bărbat pe gleznă şi pe gambă. Spera ca acea grimasă pe care o simţea pe buze să arate a zîmbet. – Mă simt atît de stîngace. – Păi, să ştii că aşa şi pari, spuse Davispunîndu-i afectuos un braţ pe după umeri şi sărutînd-o pe tîmplă. Eşti sigură că te simţi bine? – Bineînţeles, spuse ea veselă încercînd cu disperare să îşi limpezească privirea. El este prietenul tău? Spencer? Se întoarse spre silueta masivă din faţa ei şi întinse mîna, care îi atinse mîneca. – Spencer Raft, ea este Ann Leamon, logodnica mea, spuse Davis. – Îţi sîngerează mîna. – Ah, iartă-mă, îngăimă ea. Te-am murdărit? – Nu-i nimic. Stai puţin. Mîna îi fu cuprinsă de aceleaşi degete calde şi sigure care îi ţinuseră glezna. Era o mînă puternică. Puternică, dar sensibilă. Simţi ceva moale apăsat uşor pe palme şi, privind în jos, desluşi o batistă albă. – Cred că ar trebui să o ducem acasă, Davis,spuse Spencer calm. – Nu, nu, protestă ea, căci Ann ar fi omorît-odacă i-ar fi stricat seara lui Davis. Mă simt bine, serios. După ce o să mă duc la toaletă să repar ce e de reparat, totul o să fie în regulă. Şi, poate că providenţa îmi va scoate în cale vreun baston sau vreun cîine, îşi spuse ea. – Eşti sigură? întrebă Davis. – Da, bineînţeles. – Atunci, hai să mergem, draga mea, spuse Davis şi ţinînd-o pe după umeri, o conduse spre intrarea în restaurant. îl auzi pe Spencer venind în urma lor. De cum intrară în elegantul restaurant, ea se scuză şi se duse la toaletă. Spera ca şchiopătatul să ascundă ezitarea paşilor în drumul ei prin holul slab luminat. După ce intră în camera de toaletă, îşi scoase şi cealaltă lentilă şi îşi puse ochelarii, pe care îi purta în poşetă. Privindu-se în oglindă, văzu că lucrurile nu stăteau chiar atît de rău. După ce îl pene de cîteva ori. părul i se aşeză la loc. Se spălă cu apă rece pe mîini şi apoi se şterse tamponîndu-şi palmele. Zgîrieturile nu erau chiar atît de grave cum îşi închipuise. Avea o gaură în ciorap în dreptul genunchiului cu care atinsese grătarul şi un fir se dusese de-a lungul piciorului, dar în această privinţă nu avea ce să facă. Graţie coafurii, machiajului şi hainelor, cea care o privea din oglindă era Ann. Fusese îngrozită cînd probase rochia de un verde marin din sifon. Imediat pusese mîna pe telefon şi sunase la clinica unde Ann fusese deja internată. – Mi-au luat sînge şi peste cîteva minute îmi vor face o radiografie a pieptului. După aceea mă culc. Operaţia e programată pentru mîine dimineaţă devreme. Oricît ar fi fost de îngrijorată pentru sora ei, Allison o întrebă; – Ann, unde este sutienul pe care îl porţi curochia asta? Toate cele pe care le-am încercat se văd. – Dar cu rochia aia nu se poartă sutien,prostuţo. – Bine. dar… sînt atît de dezbrăcată. – Aşa şi trebuie. – O să mă îmbrac cu altceva. Ce zici de… – Nu. E rochia preferată a lui Davis.- Mi-a cerut să o îmbrac în seara asta. Incidentul de pe trotuar o făcuse să nu se mai gîndească la rochie, dar acum, cînd se privi în oglindă, îşi reaminti cît era de sumară. Pe umeri nu avea decît două breteluţe foarte subţiri şi decolteul era adînc. Nu îşi putea da seama de ce voia Ann să aibă nişte forme mai generoase decît erau deja. Avea senzaţia că se revărsa din rochie, dar nici în această privinţă nu era nimic de făcut. Cu regret îşi scoase ochelarii şi îi vîrî la loc în poşetă, după care trase adînc aer în piept şi ieşi. Dacă nu ar fi fost şeful de sală, nu i-ar fi descoperit niciodată pe Davis şi pe Spencer în salonul acela slab luminat. Se ridicară amîndoi cînd o văzură apropiindu-se. – Totul e în regulă? o întrebă Davis îngrijoratuâgîndu-i scaunul pentru a se aşeza. – În afară de un fir dus la ciorap.~ Asta nu contează. Arăţi minunat, spuse Davis sărutînd-o uşor pe buze. Ea trebui să se concentreze foarte mult pentru a nu se trage înapoi brusc. îţi mulţumesc. îmi pare rău că m-am făcut de rîs. Pur şi simplu, nu-mi dau seama ce s-a întîmplat. Am ridicat privirea cînd m-ai strigat şi în clipa următoare mă adunam de pe trotuar. îi părea rău pentru Davis. Ea nu îl plăcea in mod deosebit pe Davis Lundstrum, dar Ann îi adora Arăta bine într-un sens pur american, era generos, plăcut, cumpătat şi se bucura de succes în domeniul lui, ceva în legătură cu computerele, l-ar fi părut extrem de rău să îl facă pe viitorul ei cumnat să se simtă stînj»nrt. – A fost un accident, spuse el pe un ton prietenos, punîndu-i mîna pe genunchi pe sub masă Cind tresări, o intreba. – Ce s-a întîmplat? – E genunchiul lovit – Ah, iartă-mâ, scumpoîşi retrase mîna şi Allison se linişti. – – Mă bucur că n-ai păţit nimic, zise Spencer. Ea se întoarse şi tu uşor dezamăgită pentru Ca nu îi putea distinge cu claritate trăsăturile. Avea un glas atrăgător, tulburător şi profund Ştia că este înalt. Cînd se rezemase de el, capul nu îi tlinsese bărbia. Trebuia să fie musculos. Nu se Cuibărise ea la pieptul lui Wber? Davis te aştepta cu nerăbdare – Şi eu muream de curiozitate să te cunoscDavis mi-a vortjit de tine tot drumul de la aeroport pînă aia. spuse el rîzînd. Dar nid cele mai bune descrieri făcute de el nu te-«t iustrat aşa cum eşti în realitate. Eşti foarte frumoasă şi îmi felicit prietenul că şi-a ales o asemenea mireasă. – Mu… mulţumesc, se bîlbîi ea. Rareori se întîmpla să primească un compliment din partea unui bărbat. Ann s-ar fi descurcat foarte bine, dînd o replică încîntătoare şi spirituală. Dar Ann Allison stătea acolo cu genunchiul şi palmele încă pulsînd şi cu limba lipită de cerul gurii numai pentru că un bărbat avea o voce ca un violoncel bine acordat, fără să poată spune nimic, nici încîntător, nici spiritual, nicicum. Cum avea să mănînce fără să verse jumătate din mîncare în poală? Cînd o va prinde pe Ann între patru ochi… Spencer Raft se uita cumva la sînii ei? Era extrem de conştientă că erau complet goi pe sub rochie şi că ieşiseră prea mult din corsajul sumar. Ciudat, dar nu se întreba dacă Davis se uită la ea sau nu. – Au sosit băuturile, spuse Davis. Ţi-amcomandat ca de obicei. Allison bea de obicei Perrier cu lămîie. îi era teamă să afle ce bea Ann de obicei. Metabolismul ei era mult mai tolerant faţă de alcool decît al lui Allison. – Două? întrebă ea. Sau, Doamne fereşte, vedea cumva dublu? – E o ocazie deosebită, îi explică Davis ridicîndu-şi paharul. Pentru vechile prietenii. Mă bucur foarte mult să te văd, Spencer. – Şi eu, Davis, zise Spencer ridicînd paharul. Allison bîjbîi şi ea după al ei, pe care izbuti să îl ia şi să-l ridice fără să facă vreo gafă. – Pentru bunii prieteni, spuse ea.Vodcă Coolins, îşi spuse ea după ce sorbi puţin. Jumătate dintr-un pahar şi sînt sub masă. Două şi-mi pierd cunoştinţa. Dumnezeule, cum avea să supravieţuiască, oare? De ce nu dădea totul în vileag înainte să se întîmple vreo nenorocire? Pentru că Ann n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea, de aceea. – Aperitivul dumneavoastră, doamnă, spuse chelnerul, aşteptînd-o să îşi dea braţul la o parte pentru a-i pune farfuria în faţă. – Am comandat pate de foie gras pentru tine, draga mea, îi spuse Davis. Ştiam că-ţi place foarte mult. Ea înghiţi în sec cînd stomacul i se întoarse pe dos. Pate. Indiferent ce nume ciudat i-ar fi dat, indiferent cîte lucruri bune mai amestecau în el şi indiferent cît de sublim era condimentat, era tot ficat şi ea nu putea înghiţi aşa ceva. – Ce drăguţ din partea ta. Dar, vă rog, trebuie să gustaţi şi voi, spuse ea şi îi atinse uşor mîna lui Davis, iar el o sărută încet pe gură, ceea ce o făcu să îşi spună că în seara aceea fusese sărutată mai mult decît în toată via|a ei. Chelnerul veni să ia comanda pentru cină. – Vrei friptură de vită în sînge, nu? o [ntrebă Davis. Nu putea suferi friptura în sînge şi nu mînca vită decît din cînd în cînd în cheeseburger. – Mă gîndeam să încerc să mănînc raci. Davis începu să rîdă crezînd că glumise. – Sînt convins, spuse el după care se aplecă peste masă şi îi zise lui Spencer pe un ton confidenţial: Ultima oară cînd a mîncat crustacee a făcut intoxicaţie. A fost groaznic, dar mi-a făcut plăcere s-o ung cu o soluţie de calamină. – Nici nu mă îndoiesc, se auzi vocea lui groasă. – Cînd am terminat, eu aveam pe mine maimult decît ea. Amîndoi bărbaţii începură să rîdă, iar Allison se înroşi pînă în vîrfurile urechilor cînd Davis îi sărută mîna gemînd. – Draga mea, dacă vrei să mai jucăm joculăsta, spune-mi, dar n-o să te las să faci mai întîi alergie. Ea închise meniul şi rîse fals. – A fost oribil, nu-i aşa? De ce nu îşi amintise că Ann făcea alergie la crustacee şi de ce ideea de a juca jocuri de dormitor, cu Davis i se părea atît de departe de limita ei de înţelegere? După ce făcură comanda, Davis se scuză şi se duse la toaletă. Chelnerul o întrebă dacă putea să ia farfuria cu aperitivul şi Allison se bucură că i se oferea şansa să scape. Izbutise să mănînce trei felii de pîine prăjită unse cu pateu şi, după fiecare din ele, luase cîte o fnghiţitură serioasă din băutură. Alcoolul ii făcea capul să bîzîie şi urechile să îi ţiuie. Jenant conştientă de prezenţa bărbatului care se afla cu ea la masă, bîjbîi după paharul de cocktail, găsi paiul şi începu să îl rotească leneş. Spencer Raft se aplecă spre ea. Colonia lui o făcea să vrea să pornească în căutarea sursei. – Ai căzut zdravăn. Eşti sigură că te simţi bine? o întrebă el încet. îi simţi răsuflarea plutind peste o parte a gîtului şi pe braţul gol. – Bineînţeles. Mă simt foarte bine.Chipul lui era, cu siguranţă, masculin, dar ea tot nu îi putea distinge trăsăturile cu claritate. Acest lucru o supăra din motive pe care îi era greu să le definească. – Bei din ambele pahare, şopti el şi, deşi nuputea să-i vadă zîmbetul, i-l simţea în glas. – într-adevăr? întrebă ea, după care încercă să scoată chicotitul încîntător al lui Ann. Ce prostie din partea mea. – Şi nici n-ai mîncat tot pateul, după ce Davis azis că-ţi place la nebunie. Ann îi spusese că vechiul prieten al lui Davis era un fel de mercenar implicat în tot soiul de afaceri care îl purtau prin toată lumea. Indiferent ce ar fi fost, nu era prost deloc şi era mult mai atent decît Davis. – Sînt nervoasă. – De ce? – Din cauza ta. – Din cauza mea? – Davis voia să fii impresionat de mine.Ce prostie! Poate că, totuşi, putea să poarte o conversaţie măruntă. Asta avea să-i facă plăcere, să-l măgulească, să-l facă să rîdă uşor şi să se rezeme de spătarul scaunului ca orice bărbat al cărui orgoliu tocmai fusese satisfăcut. Spre spaima ei, în loc să se îndepărteze, el se apropia şi mai mult. – Atunci, linişteşte-te. Sînt impresionat.Din nou nu îi putu vedea expresia, dar i-o simţi. Era acolo, potrivindu-se cu tonul vocii sugestivă, insinuantă, sexy. Şi ea era cea mîngîiată. îi simţea privirea alunecîndu-i peste piept, oprindu-se asupra sînilor şi zăbovind pe vîrfurile acestora, care păreau să răspundă ca nişte sclave glasului său convingător. Se bucură că Davis se întoarse în clipa aceea. Inima îi bătea cu putere şi o umezeală nervoasă îi acoperea palmele zgîriate. în ciuda faptului că genunchiul o durea, puse picior peste picior şi le ţinu strîns. – Povesteşte-mi despre nuntă, spuseSpencer, de parcă pînă atunci discutaseră despre vreme. Acesta era un teritoriu sigur. Ştia toate planurile de nuntă pentru că Ann îi relatase fiecare detaliu. – Va fi o nuntă religioasă, dar restrînsă şi nuprea formală. Din partea mea, nu va fi decît sora mea. Şi, bineînţeles că tu vei fi cavalerul de onoare al lui Davis. – Ai o soră? întrebă el politicos. – Da, spuse Davis şi chicoti în timp ce sorbidin paharul cu whisky. – Ce-i atît de amuzant? întrebă Allison. – Mă gîndeam la Allison. – Ce-i cu ea? – Ei, haide, iubito. Ştii foarte bine că nu îmidisplace, dar trebuie să recunoşti că e cam ciudată. – Ciudată? întrebă Spencer.înainte ca Allison să poată răspunde, Davis se apucă să explice. – Sînt gemene. Dacă te uiţi la ele nu le poţideosebi, dar în toate celelalte privinţe sînt la fel de diferite ca soarele şi luna. – Sîntem diferite, aşa e, dar ce-ai vrut să spuicînd ai zis despre Allison că e ciudată? Ea îşi dădea toată silinţa ca seara aceea să fie un succes pentru Davis şi el o insulta; fără să vrea, e drept, dar era la fel de dureros. – Păi, în felul cum se comportă, cum se îmbracă, spuse el şi apoi se întoarse spre Spencer. Dacă ar fi fost să existe vreo candidată pentru poziţia de fată bătrînă, ea ar fi trebuit să fie aceea. Singurele relaţii sexuale de care îi pasă sînt cele din laboratorul ei. într-o zi a fost extrem de tulburată pentru că doi gîndaci dintr-o specie foarte rară se împerecheaseră. – Erau şoareci, iar munca ei este extrem de importantă, se înflăcăra Allison. – Nu zic că n-ar fi, dar… – Cu ce se ocupă, de fapt? îi întrerupseSpencer. – Cercetare genetică, îi răspunse Allison, tăiosşi defensiv, aproape provocîndu-l pe cel de lîngă ea să facă vreun comentariu ironic sau deplasat. Dar Davis fu cel care spuse: – Cui îi pasă de vieţile sexuale ale gîndacilor?Umblă cu toate fiinţele alea scîrboase şi mici. Phii! se strîmbă el apoi cutremurîndu- se. – – Tuturor ar trebui să ne pese de munca pe care o fac…, pe care o face Allison. Este importantă pentru calitatea vieţii noastre şi pentru generaţiile următoare. Şi să ştii că nu s-a ocupat niciodată de vieţile sexuale ale gîndacilor! încheie ea aprins. Spencer zise pe un ton diplomatic: – Astfel de cercetări par fascinante.Davis îi zîmbi lui Allison ca pentru a-şi cere scuze. – lartă-mă, iubito, poate că am fost preaexagerat. Lui Spencer s-ar putea să-i placă Allison. Şi el e un tip car6 face carieră repede datorită inteligenţei. Allison sorbi iar din paharul de cocktail şi se întrebă dacă băutura sau izbucnirea ei de autoapărare o făcea să se simtă mai bine. -Zău? – Da, e foarte deştept. Phi Beta Kappa^. Bursier la Oxford. Allison se uită la Spencer cu alţi ochi. Se aşteptase să fie genul de bărbat pe care ea îl dispreţuia instantaneu, genul care le privea pe femei ca pe nişte obiecte sexuale şi nu considera nimic mai important decît propria-i satisfacere fizică. Se părea că are o anumită profunzime, ciniar dacă era un aventurier iresponsabil.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

INTIMITATEA NOPTII SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Isobel nu era prea sigură dacă făcuse o greşeală.La început,bineînţeles,avusese îndoieli.Dar reuşise în cele din urmă să treacă peste ele,zicându-şi că erau doar emoţiile şi ezitările inerente.Era,totuşi,un pas important să părăsească locurile atât de familiare din Earl’s Court,Londra,unde-şi avea apartamentul,pentru a se muta în ţinuturile muntoase ale Scoţiei,chiar dacă fusese invitată acolo de o prietenă,chiar dacă o aştepta şi o slujbă şi o casă cu tot confortul,inclusă în contract. Cory zicea că nu-i întreagă la minte.Probabil că,fără sâcâiala constantă a fiicei sale,ar fi ajuns să creadă ea însăşi acest lucru.Astfel,deşi de obicei se întâmplă contrariul,atitudinea lui Cory nu făcuse decât s-o convingă până la urmă că procedează bine. N-avea cum să nu fie binevenită orice schimbare care ar fi îndepărtat-o pe fata ei de treisprezece ani din mediul viciat al aglomeraţiei urbane şi al colegilor de şcoală. Totuşi,Isobel privea perspectiva plecării cu oarecare nervozitate.De fapt,de când murise Edward,întâmpina astfel orice problemă ce se ivea.De mult timp hotărâse să-şi fie singurul stăpân,însă de data asta dezrădăcinarea ei şi a lui Cory de singura casă pe care o avusese fiica ei era o decizie mai serioasă ca oricând. Cât despre Edward,nimeni nu se aşteptase să moară.La patruzeci şi cinci de ani ar mai fi putut trăi multă vreme,cel puţin aşa îşi închipuia ea înainte.Nu bea,nu fuma,era un stâlp al comunităţii.Iar mama lui îi spusese lui Isobel cu toată seriozitatea când aceasta pomenise prima oară de plecarea în Scoţia,că era mare păcat că nu ea,Isobel,fusese la volanul maşinii zdrobite de trenul deraiat la barieră,care-1 omorâse pe Edward dar o cruţase pe Isobel,aceasta alegându-se doar cu câteva zgârieturi.La urma urmei,Edward ar mai fi avut încă atâtea de făcut în viată,pe când ea nici măcar nu încercase să-şi arate încrederea în viitorul comun şi să se convertească la religia lui.Da,era adevărat,recunoscuse Isobel – deşi doar in sinea ei.Şi pentru asta îşi făcuse de multe ori mustrări de conştiinţă după moartea lui.Faptul că nu fusese de acord să treacă la iudaism era unul din desele motive de ceartă între ei,însă,deşi înţelegea şi era de acord cu toate argumentele şi cu toate cauzele pentru care luptau evreii,nemaivorbind de faptul că avea chiar mulţi prieteni evrei,sentimentele ei erau prea controversate ca să poată lua o astfel de decizie.Şi în plus,nu fusese niciodată de părere că religia,de oricare fel ar fi e mai importantă decât înţelegerea umană.În copilărie călătorise mult cu tatăl ei în colţurile cele mai bătute de soartă ale lumii şi ajunsese la convingerea că ceea ce contează mai mult e credinţa în sine şi nu credinţa în cine ştie ce Dumnezeu mitic.Isobel nu ştia care din cele două credinţe e mai bună,aşa că se hotărâse să le considere pe amândouă la fel. Totuşi,Edward nu-i împărtăşise opiniile,deşi când se căsătoriseră o asigurase că nu o va obliga să facă nimic din ce nu-i convine.Cu toate astea,timp de paisprezece ani,după numeroase certuri,Isobel îşi dăduse seama că în promisiunile lui exista şi reversul medaliei. Asta era şi principala cauză a neînţelegerii ei cu mama lui.Îi ceruse oare prea mult? Doamna Jacobson nu fusese de fapt de acord ca fiul ei să se însoare cu nimeni,fiindcă se simţea prea bine purtându-i de grijă şi făcând totul ca să aibă o viaţă tihnită.În calculele ei nu intrase niciodată o adolescentă orfană fără un ban în buzunar şi care abia reuşea să se împace cu moartea tatălui. Privind în urmă,ca de multe ori de când murise Edward,Isobel trebuia să recunoască totuşi că poate şi d-na Jacobson avea dreptate în felul ei.Poate că Edward fusese prea bătrân pentru ea,poate că,pe de altă parte,ea căutase pe cineva să ia locul tatălui.Oricum,anii petrecuţi împreună fuseseră în cea mai mare parte fericiţi.Cel puţin în măsura în care erau majoritatea mariajelor din cercul ei de prieteni. Dispariţia bruscă a lui Edward fusese o lovitură pentru to i chiar şi pentru Cory,care înț ultimii doi ani din via a tatălui ei făcuse tot ce putuse ca să-1 mulţumească.De cândț plecase de la şcoala particulară (la care chiar mama lui insistase ca ea să se ducă),mutându-se la şcoala de stat din apropiere,Cory devenise un copilproblemă.Bineînţeles,bunica ei susţinea că asta se datora în primul rând faptului că Isobel o privase de identitate de vreme ce o lăsase să fie înghiţită de sistemul învăţământului de stat.Isobel şi Edward,atunci când mama lui nu-i făcea spălaturi pe creier nu erau de aceeaşi părere.Pur şi simplu inconştienţă şi spirit independent,era de părere Isobel,atunci când dirigintele lui Cory,pentru a nu ştiu câta oară,îi raporta despre ce era în stare fiica ei să facă.Lipsea de la şcoală sistematic,vorbea murdar,se preta la mici furturi din magazine.Cory era într-adevăr vinovată de toate acestea Nici gând să se străduiască să ia note mari,sau să aspire la vreo făcultate aşa cum sperase Isobel însăşi cândva,astfel încât diavoliţa de treisprezece ani făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să-şi necăjească părinţii.Mai mâr av însă,este faptul că nici măcar nu-i era câtș de cât ruşine.Îi făcea chiar plăcere să-şi creeze o reputaţie atât de proastă. Câteodată Edward spunea că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi ascultat-o pe mama lui şi ar fi trimis-o pe Cory în continuare la şcoala particulară.Dar Isobel îl convingea de fiecare dată că nu era aşa.Deja se simţea prea tare influenţa doamnei Jacobson în viaţa fiicei lor,de vreme ce Cory se tot trezea dând citate din vorbele bunicii ori de câte on nu i se făcea pe plac.Moartea lui Edward de acum zece luni îi dăduse lui Isobel un respiro.În golul creat în viaţa celor două,ea şi Cory s-au apropiat mai mult decât putuseră vreodată în ultimii ani.Isobel începuse chiar să spere că,paradoxal,moartea soţului ei avea să aducă schimbări în bine.Că,în sfârşit,Cory îşi putea da seama ce scurtă e viata,ceea ce s-ar fi întâmplat într-adevăr dacă doamna Jacobson n-ar fi găsit de cuviinţă să-şi bage din nou nasul unde nu-i fierbe oala. Până la moartea lui Edward,Isobel avusese jumătate de normă în biroul unui avocat.Fiind căsătorită aşa de tânără şi pentru că rămăsese însărcinată foarte devreme,a trebuit sa aştepte până ce Cory a început şcoala să se poată apuca să înveţe să devină secretară.Edward şi aşa nu era de acord ca ea să muncească şi doar faptul că lui Cory îi trebuiau mereu haine şi încălţăminte,iar acestea erau foarte scumpe,1-a făcut să îi dea în cele din urmă consimţământul să lucreze.Iar lui Isobel ajunsese chiar să-i placă să muncească.Ceea ce nu-i plăcuse înainte era să-şi petreacă zilele aşteptând plicticoasele dimineţi de discuţii la o cafea cu doamna Jacobson,sau ascultându-le pe prietenele acesteia bârfind pe oricine nu se încadra în codul lor strict de bune maniere.Isobel nu se îndoia că şi ea era vizată în acelaşi fel din momentul în care începuse să lucreze pentru Gordon Isaacs.Dar nu avea un program încărcat,aşa că era întotdeauna acasă când sc întorcea Cory de la şcoală. Moartea lui Edward schimbase totul.În noile circumstanţe în care situaţia financiară se înrăutăţise,jumătatea de normă nu mai ajungea.Asigurarea rămasă de la Edward abia dacă acoperea ipoteca pusă pe apartament.Iar cheltuielile pentru întreţinere,lumină,mâncare,căldură,toate sub presiunea inflaţiei o făceau să-şi dea seama că îi trebuia o slujbă întreagă pentru a putea supravieţui. Doamna Jacobson le sugerase să se mute la ea.Casa ei,o vilă pompoasă în stil victorian,în St.John’s Wood,era mult prea mare pentru o singură persoană,zicea ea.De ce Dumnezeu să muncească Isobel când tot ce avea ea,soacra ei,urma să-i rămână oricum lui Cory după ce murea.Iar compania celor două i-ar mai alunga plictiseala,nemaipunând la socoteală ajutorul în casă şi in plus,era sigură că şi Edward ar fi vrut tot asta.Isobel intrase atunci în panică,altă reacţie nici nu ar fi putut să aibă.Ideea de a locui cu mama lui Edward şi de a deveni servitoare neplătită în casă era ceva de neînchipuit Poate că era brutal din partea ei,sau nepoliticos,sau nerecunoscător să gândească aşa,poate chiar o prostie! Dar Isobel tiuse,că nu va puteaș accepta în nici un caz o astfel de ofertă.Cory era i a a greu de stăpânit,iar influien aș ș ț bunicii ei ar fi făcut-o de-a dreptul imposibilă.Iar aceasta era doar un aspect.Isobel ştia că n-ar fi putut niciodată să trăiască aşa cum îi place în casa aceea.Fără servici,fără prieteni,fără independenţă,ar fi ajuns să ducă o via ă de plantă.Aşa ceva nu trebuia săț se întâmple,ar fi dus-o în prazul nebuniei. Şi când era la capătul răbdării,când doamna Jacobson începuse să o atragă de partea ei pe Cory facându-i cadouri scumpe de genul compact discurilor,promiţându-i că o va trimite în Statele Unite în vacanţă,că o va lăsa să-şi decoreze singură camera când va veni să locuiască la ea,Isobel dădu din întâmplare peste Clare Webster pe Oxford Street.Ea şi Clare fuseseră colege de şcoală.Pe la paisprezece ani tatăl lui Isobel hotărâse că educaţia îmbâcsită pe care i-o putea da el ca profesor de istorie antică nu era de ajuns.De aceea o trimisese la o şcoală de fete în Sussex şi,deşi ea încercase să se împotrivească,cuvântul tatălui era lege. Pe lângă aceasta,după câteva săptămâni începuse chiar să-i placă şi promisiunea tatălui ei că dacă va munci şi va obţine calificările necesare o va lua cu el,era un imbold suficient Se împrietenise acolo cu Clare,fiica unui chirurg londonez.în casa căruia fusese oricând binevenită.însă timpul şi împrejurările nu le-au permis să păstreze legătura după absolvire Tatăl lui Clare era scoţian şi când acesta,un medic de ţară,se îmbolnăvise.Dr Webster se transferase la un spital din Glasgow pentru a fi mai aproape de părinţi.Asta se întâmplase la câteva săptămâni după ce fetele terminaseră şcoala şi cu mai puţin de o lună după ce Isobel împlinise optsprezece ani.Dar Isobel se pregătea la acea vreme să plece în Americă de Sud pentru a se alătura tatălui ei pentru un an de practică înainte de a-şi continua studiile la Oxford,aşa că era prea preocupată de viitorul ei ca să se mai gândească la plecarea lui Clare.Abia când a aflat că tatăl ei a murit într-o avalanşă de roci,îşi dăduse seama cât de singură este.N-avea prieteni apropiaţi,nici rude,şi cu banii nu stătea bine deloc.Cu toată amărăciunea care o împresura,trebuise să se angajeze în Sainsburg pentru a se putea întreţine,astfel că speranţele ei de viitor au fost îngropate în Yucatan,odată cu el. Iată de ce întâlnirea cu Clare pe strada Oxford i-a părut aproape profetică.De aproape paisprezece ani nu se mai văzuseră şi,deşi la început îşi mai scriseseră,cu timpul pierduseră legătura şi nu mai ştiau nimic una de alta. Dar Clare a recunoscut-o pe Isobel de cum a văzut-o,deşi Isobel nu prea era sigură de cealaltă.Femeia îmbrăcată elegant şi purtând podoabe scumpe abia de mai aducea cu adolescenta durdulie pe care şi-o amintea,iar din atitudinea Clarei şi-a dat curând seama că aceasta avea şi o căsnicie reuşită. Clare insistase să meargă undeva să ia masa ca să-şi poată povesti ce mai făcuseră între timp,dar Isobel încercase să refuze politicos dar ferm.Trebuia să fie la birou în mai puţin de jumătate de oră,ceea ce îi explicase lui Clare cu nu prea mare părere de rău,fiindcă nu era în dispoziţia necesară ca s-o asculte cum îi vorbeşte despre cât de greu e să găseşti un taxi în Londra în vremurile astea.Isobel nici nu-şi mai amintea când urcase ultima oară într-un taxi,şi cum,în plus,perspectiva de a-şi petrece o nouă seară îngrozitoare cu d-na Jacobson se arăta la orizont.Era cu nervii la pământ şi încerca să găsească în minte vreo soluţie să evite măcar de data asta întâlnirea cu soacra ei.Clare nu voia să audă de argumentele ei,facând-o să-şi amintească de fata care,cu ani în urmă,o convinsese să meargă la discoteca Gordon şi apoi să mai stea o oră.În fine,se consolase ea,era o ocazie mai specială şi poate că totuşi lui Clare ar putea să-i dea prin cap cum să se sustragă din ghearele d-nei Jacobson. Şi iată că aşa a fost.Spre marea ei mirare,Clare avea cheia tuturor problemelor.Tatăl său,care îşi părăsise serviciul când îi murise propriul tată luându-i locul în Invercaldy,avea nevoie de secretară a tatălui sau,dar aceasta era prea bătrână lucrase acolo mai bine de patruzeci de ani.Acum domnişoara Mc Leavy ie ise la pensie i seș ș dusese la sora ei în Dundee,a a că postul precum şi căsuţa bine îngrijită în careș locuise,rămăseseră libere,Isobel nu era prea convinsă.Nu încă.Iară i ideea de a- iș ș schimba nu doar serviciul ci întregul mod de viaţă,era destul de înspăimântătoare.Deşi Clare o încuraja,ea se îndoia că i-ar putea fi prea uşor.Ştia din experienţă că un servici şi o casă nu găseai pe toate drumurile.Oricum,nu în Londra.Oamenii cereau calificare,recomandări şi cum se putea să nu fie şi alţi cândidaţi? Ce să mai vorbim de proprietarul blocurilor care poate avea alte planuri pentru spaţial locativ.Clare îi întrerupse protestele.Satul sau micul orăşel Invercaldy era nici mai mult nici mai puţin decât proprietatea familiei soţului ei,îi spuse.Acesta,Colin Lindsay,era fratele Contelui de Invercaldy,aşa că nu va ezita să-i acorde această favoare lui Isobel. Chiar şi aşa Isobel avea îndoieli.Ideea în sine nu era rea,asta nu putea s-o nege.Să plece din sumbra Londră cu străzile ei mohorâte pentru a locui în aerul proaspăt de munte,în zona cea mai frumoasă a Scoţiei,era ca o promisiune a Paradisului.Dar în acelaşi timp,Isobel era îndeajuns de practică să-şi dea seama că nu se putea entuziasma îndeajuns de ideea de a se despărţi definitiv de tot ce cunoştea,pentru locuri în care nici nu fusese vreodată.În plus,nu putea să nu se gândească şi la mama lui Edward.Sigur,ei nu-i plăcea deloc,dar trebuia să o ia şi pe Cory în consideraţie,în fond era bunica ei. Promiţându-i lui Clare că va mai cântări posibilitatea,s-a întors la lucru fără prea mare tragere de inimă.Adevărul e că lui Cory i-ar fi priit de minune să se îndepărteze pentru totdeauna poate de influenţele nefaste ale Londrei.Dar simţea deja o teamă nedefinită pentru ce-i putea rezerva viitorul.Şi atunci,deodată,când s-a întors în seara aceea de la servici,totul parcă explodase.Intrase în apartament ca s-o găsească pe Cory stând indolent pe un scaun şi pe d-na Jacobson la telefon,vorbind agitat cu cine stie cine. Deşi încercase să o facă pe Cory să-i spună ce se petrecea,aceasta nu catadicsise să-i răspundă.În cele din urmă înţelesese despre ce era vorba.Era destul de clar din atitudinea d-nei Jacobson că la celălalt capăt al firului era directorul şcolii lui Cory şi înainte de a putea pune vreo întrebare,o auzise pe mama lui Edward spunându-i celuilalt că o retrăgea pe nepoata ei de la şcoală. Încercase ea să-i ia telefonul din mână imediat,dar d-na Jacobson,soacra,nu o lăsase,pornită să-i facă o scenă care cu siguranţă că s-ar fi auzit în receptor,aşa că trebuise să abandoneze şi să tacă.Însă când femeia închisese telefonul în cele din urmă şi o anunţase cu sânge rece că fiica ei va urma de acum o şcoală particulară pentru fete în St.John’s Wood,şi că,de vreme ce urmau să se mute la ea,era şi aşa mai aproape.Isobel izbucnise furioasă.Nu fusese în intenţia ei să aducă vorba de Scoţia.Toată după-amiaza şi în drum spre casă se tot gândise la o modalitate mai diplomatică de a le spune de propunerea făcută de Clare.Dar când o văzuse pe d-na Jacobson hotărâtă ca,de vreme ce Isobel nu o mai putea controla pe Cory,să devină ea stăpână pe situaţie,atunci nu mai avusese altă soluţie. Scândalul care a urmat a fost dintre cele mai mizerabile,iar Isobel ar fi dat orice să-1 fi putut evita,cel puţin în faţa lui Cory.Vestea pe care i-o dăduse d-na Jacobson,cum că nepoata ei fusese prinsă fumând marijuana după nişte tufe,era îndeajuns de îngrijorătoare ca să nu mai lipsească privarea ei de autoritate în faţa fiicei.Apoi,când Isobel a încercat să găsească o portiţă de ieşire din asemenea situaţie pomenind de slujba oferită în Invercaldy,mama lui Edward mersese până-ntr-acolo încât putuse să facă o afirmaţie plină de ură în legătură cu moartea fiului ei.Isobel ştiuse,nu-i vorbă,că d-na Jacobson o considerase întotdeauna vinovată de accident,şi asta era şi aşa cumplit pentru ea; dar să i se spună în faţă că mai bine-ar fi murit dracului,asta era cu totul altceva.Aşa că,în ciuda lacrimilor lui Cory şi cu incriminările nestăvilite ale femeii din fa a ei,Isobel îi telefonase lui Clare la hotel şi îi spusese că acceptă.Aceasta o maiț încurajase puţin spunându-i,că domnul Webster abia aşteaptă s-o revadă,astfel încât trei săptămâni mai târziu,când s-au urcat în trenul de Glasgow în gara de la King s Cross,Isobel se simţea încrezătoare în propria decizie.În plus,nu era ceva ireversibil,î iș spuse.Dacă lucrurile nu mergeau bine se puteau întoarce oricând la Londra.Apartamentul avea să fi intrat pe mâinile vreunui agent imobiliar dar odată ce1 vindea puteau oricând să o ia de la capăt cu banii pe care îi primeau.La început privind pe fereastra trenului la peisajul agrest al Angliei,scăldat într-un soare nefiresc de cald de septembne Isobel a reuşit să ignore încrâncenarea posomorâtă a lui Cory şi să se bucure de privelişte.Doar ea,mama ei,de când murise tatăl îşi petrecuse viata plecând dintr-un loc în altul.Doar pentru faptul că în ultimii paisprezece ani prinsese rădăcini într-un anume loc nu însemna că trebuia să şi rămână acolo.Şi ar fi fost bine şi pentru Cory dacă ar fi încetat să-şi plângă singură de milă.În ce o privea,în afară de câteva vacanţe petrecute în Franţa,abia de mai călătorise în viaţa ei.Nu văzuse aproape nimic din Anglia,ca să nu mai vorbim de Scoţia,aşa că era timpul să nu mai fie atât de convinsă că Londra e centrul universului. Trenul ajunse în sfârşit să străbată zona periferică a oraşului Glasgow şi atunci Isobel îşi dădu seama că,în ciuda celor petrecute,încă nu putea fi sigură că alesese calea cea bună,iar când trenul opri în gara centrală din Glasgow,era deja convinsă că făcuse de fapt o mare greşeală.Cory de abia dacă spusese vreo două vorbe pe tot parcursul călătoriei şi asta doar când Isobel o întrebase câte ceva.Se încăpăţâna să-şi arate supărarea,sperând ca lacrimile să-i schimbe mamei sale hotărârea,aşa că se închisese într-o tăcere gravă încât,cu fiecare clipă,îi arăta tot mai clar mamei că nu va accepta niciodată limitarea morală pe care o presupunea viata într-un orăşel prăpădit,de fapt mai mult un sat.Avea de gând să se declare o veşnică inadaptată şi răzvrătită,mai dificilă ca oricând.Trenul încetinea apropiindu-se de sta ie,în timp ce un altul porniseț în direcţia opusă luând viteză.Isobel simţi o nevoie nebunească să deschidă uşa laterală şi să se arunce împreună cu bagajele şi,fireşte,cu Cory,în trenul ce alerga spre sud.O,Doamne,să mă întorc la Londra,se gândi.Cum îşi putuse închipui că va putea sa îndure aşa o dezrădăcinare.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

SANDRA BROWN DRAGOSTE ŞI DATORIE Capitolul unu. În clipa în care îl văzu îşi dădu seama că făcuse o greşeală acceptînd să o ajute pe Alicia. Iată-l pe veranda Casei Fairchild cu valiza într-o mînă, cu maşina de scris portabilă în cealaltă şi cu ochelarii cu rame de baga în creştetul capului, părînd puţin stînjenit pentru faptul că o trezise din somn. Ea, Sloan Fairchild, proprietăreasa pensionului, stătea chiar în dosul uşii principale, strîngîndu-şi capotul la gît şi mutîndu-se cînd pe un picior-, cînd pe altul. De cum îi aruncă o privire lui Carter Madison, îşi simţi stomacul încordîndu-i-se. Deveni teribil de conştientă de goliciunea ei pe sub cămaşa de noapte şi capot. între pulpe, nişte furnicături minunate îi amintiră de propriul sex. – Sloan? Domnişoara Fairchiîd? întrebă el. Ea dădu din cap afirmativ, prostită. – Sînt Carter Madison. Te-am trezii: din somn, nu-i aşa? Părul ei ciufulit, vestimentaţia şi picioarele goale la care el se uita zîmbind o trădau, fără îndoială. – Da, îmi pare rău pentru… spuse ea şi mîna începu să-i alunece pe trup, dar se opri brusc şi şi-o duse din nou la gulerul capotului. Cre… credeam că o să vii mai devreme. Intră. Se dădu la o parte şi deschise uşa mai mult, iar el intră trăgîndu-şi şi bagajele. – Planificasem să vin mai devreme, dar David a avut un meci de fotbal şi s-a înfuriat foarte tare cînd a auzit că n-o să mă duc. Atunci am sunat şi rniam rezervat loc la altă cursă. Meciul a fost programat după ore şi, după ce am sărbătorit victoria cu hamburgeri şi sucuri, abia am izbutit să ajung la aeroport la timp pentru ultima cursă. Nu v-a sunat Alicia? -Nu. – îmi pare rău, spuse el oftînd. Trebuia să sune să-ţi spună că o să întîrzii. îşi puse bagajele pe podea şi îşi îndreptă umerii. – Nu are importanţă. Crede-rnă. El se îndreptă complet şi se uită la ea. Nişte ochi cum nu mai văzuse vreodată îi întîlniră pe ai ei. Pînă şi lumina slabă pe care o ţinea aprinsă în hol le reflecta culoarea căprui deschis. Erau adumbriţi de nişte gene dese de aceeaşi nuanţă cu părul negru. – îmi pare rău că te-am deranjat acum. Alicia mi-a spus că la început n-ai prea vrut să mă găzduieşti. Zîmbetul lui era cam prea încrezător, cam prea îngîmfat şi absolut captivant. Sloan îşi aranja o şuviţă rebelă şi îşi dori ca acea tulburare din partea inferioară a’ trupului să dispară mai repede. – Nu pe dumneata în mod special, domnule Madison, spuse ea cu o voce care spera să sune convingător. Majoritatea pensiunilor sînt ţinute de perechi. Din moment ce eu sînt singură, am ho- tărît ca oaspeţii mei să fie numai perechi sau femei care călătoresc împreună. El o cîntări din privire. – Nu cred că e o idee rea. Trebuie să te gîndeşti şi la reputaţia Casei Fairchild. – Exact, spuse ea strîngîndu-şi capotul mai mult. Turul pe care îl făcuseră ochii iui nu scăpase nesesizat de trupul ei, asupra căruia ea părea să nu mai aibă nici un control. Trăia liniştită de treizeci de ani şi acum, în două minute, acel trup îi devenise străin. – Nu crezi că acest principiu te face să pierzi bani? Ea zîmbi. – Abia fac faţă. Am nevoie de orice oaspete care plăteşte. – Eu sînt un oaspete care plăteşte, spuse el şi, într-un fel, afirmaţia aceea sună ca o profeţie intimă. Ea adoptă o atitudine severă. – Am fost de acord să te găzduiesc numai pentru că eşti logodnicul prietenei mele şi ea m-a rugat să te ţin o lună ca să poţi scrie ultimul capitol al romanului dumitale înainte de nuntă. – Iubita adormită. – Poftim? – Iubita adormită. Aşa se numeşte romanul. -Ah. – Mi-ai citit cărţile? – Da. – Ţi-au plăcut? – Anumite părţi din ele. Eu… – Care părţi? – Mai toate, spuse ea rîzînd de curiozitatea lui. Răspunsul ei îl satisfăcu, dar zîmbetul lui deveni puţin cam prea cald şi cam prea personal pentru simţurile ei deja tulburate. – E minunat că te căsătoreşti cu Alicia, spuse ea repede. – E o femeie extraordinară. – Aşa este. Credeam că… nu, n-are importanţă. – Conţină. Ce credeai? – Ei bine, că n-o să-şi mai revină niciodată după moartea lui Jim. Ea şi băieţii au suferit extrem de mult. Cînd am vorbit cu ea, ieri, părea foarte fericită. Datorită dumitale. Ştiu că te-ai ocupat de majoritatea problemelor ei juridice după moartea lui. – Eram în China cînd s-a întîmplat accidentul. Am venit acasă cît am putut de repede. Jim Russell mi-a fost ani de zile cel mai bun prieten. A fost o onoare, nu o corvoadă, să mă îngrijesc de văduva lui. „Pînă la a te însura cu ea?” ar fi vrut să-l întrebe Sloan, dar de data aceasta tăcu. Făcuse greşeala de a deschide subiectul cu Alicia. — Căsătoria asta înseamnă atît de mult pentru mine, Sloan, îi spusese ea. De cînd… ei bine, ştii foarte bine cît de singură am fost şi ce greu mi-a fost cu băieţii. Carter a fost un om minunat, răbdător, atît cu ei cît şi cu mine, dar şi el a cam ajuns la capătul puterilor. Cred că avem nevoie amîndoi de o, perioadă de despărţire înainte de a face pasul cel mare. – Alicia, îi spusese Sloan şovăielnică, îl iubeşti pe Carter? Urmase o pauză înainte ca Alicia să-i răspun- – Bineînţeles. întotdeauna l-am adorat pe Carter. El şi Jim erau prieteni foarte buni. Vrea să aibă grijă de băieţi şi de mine. Ne iiiibeşte şi noi îl Dragoste şi datorie adorăm. – Ştiu, ştiu, îi spusese Sloan, enervată de faptul că prietena ei nu reuşea să înţeleagă. Mi-ai spus de o sută de ori cum el şi Jim au crescut împreună, cum au mers ia şcoală amîndoi, cum au fost ca fraţii. Dar asta e de ajuns ca să te măriţi cu el? Nu e Jim, Alicia. – Cîtă cruzime, Sloan, cîtă cruzime! Nu voi mai iubi pe nimeni cum l-am iubit pe Jim, dar pe Carter îî iubesc cu totul altfel. Pentru că Jason ţi-a făcut ce ţi-a făcut, eşti sceptică în privinţa oricărei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. De aceea te-ai închis în casa aia veche şi nu te-ai mai uitat la un bărbat în aceşti doi ani de cînd te-a părăsit ticălosul ăla. Din moment ce prietena ei avea dureros de multă dreptate, Sloan îşi ceruse scuze şi încheiase subiectul. Carter şi Alicia păreau să fi ajuns să discute despre căsătorie şi ei nici prin cap nu-i trecea să dea cuiva sfaturi în probleme de iubire. Ieşind din starea de reverie, spuse repede: – Nu ştiu de ce te ţin în hol. Sînt sigură că vrei să mergi în cameră. – Nu mă plîng în privinţa ospitalităţii dumitale. în fond, tocmai te-am făcut să te dai jos din pat. Toţi ceilalţi dorm? – Trei din cele şase dormitoare sînt ocupate şi, da, toţi s-au retras după cină. Afirmaţia aceea părea să sublinieze faptul că erau singuri în holul întunecos şi că ea era în cămaşă de noapte, în capot şi desculţă. Stăpînită de nervozitate, îşi umezi buzele. – Alicia mi-a spus că ai dori o cameră mare, cu baie proprie, zise ea şi arătă apoi spre etaj. Ultima uşă din capătul holului. El nu părea să vrea să urce imediat. în orice caz, nu făcu nici o mişcare. – Nu ţi-a fost teamă să-i deschizi unui bărbat la această oră tîrzie? – Alicia mi te-a descris şi, în plus, te-am recunoscut din fotografia de pe coperta ultimei cărţi. El se încruntă exagerat, dar, în timp ce o sprinceană i se arcui, cealaltă rămase întinsă. – Doamne, sper că nu. Agentul meu a insistat asupra costumului Brooks Brothers. Cred’ că m-au şi pieptănat înainte să-mi facă fotografia. Acum nu era pieptănat. Ceaţa din San Francisco se aşezase pe părul lui ca un văl sclipitor, cîteva picături strălucind pe şuviţele roşcate care îi căzuseră pe frunte şi îi atingeau gulerul şi vîrfu- rile urechilor. Era încîntător de neîngrijit. Iar geaca kaki nu văzuse niciodată emblema Brooks Brothers. De fapt, arăta de parcă ar fi supravieţuit fiecărui război începînd cu cel din 1812. Nici blugii decoloraţi şi nici adidaşii uzaţi nu proveneau din vreun magazin de lux. Fotografia alb-negru, lucioasă, de pe coperta cărţii Escapadă la Paris era o parodie bidimensională a chipului care îi zîmbea acum. Căutase cartea cu o zi înainte, pe raftul ei atît de încărcat, pentru a face cunoştinţă cu oaspetele pe care îl aştepta. Alicia ar fi putut face o alegere chiar mai proastă, îşi spusese ea cu obiectivitate. După ce pusese cartea înapoi pe raft, Sloan nu se mai gîndi nici o clipă la înfăţişarea lui Carter Madison. Acea fotografie austeră nu o pregătise deloc pentru versiunea în carne şi oase pe care o avea în faţa ochilor. Era un chip ridat pe care se citeau cei treizeci şi patru de ani – Alicia îi spusese cîţi ani avea. Rîsul îi lăsase cute de o parte şi de cealaltă a gurii, iar în colţurile ochilor se vedeau cîteva riduri. Ceea ce, în fotografie, era un zîmbet stins în realitate era ceva extrem de senzual, dezvelind două şiruri de dinţi sclipitori. Nasul care, îri fotografie, trădase o amabilitate arogantă, în realitate era lung şi drept şi… modest. Trupul iui nu păruse chiar atît de impresionant în costumul Brooks Brothers. în carne şi oase, însă, făcea o femeie să ardă de dorinţa de a-l atinge. Era înalt şi zvelt, emanînd forţă şi eleganţă. Avea un fizic subţire, dar fără cea mai mică urmă de neîndemînare. Se mişca de parcă ar fi -ştiut exact ce făcea şi fusese învăţat să nu-şi nici un gest. – încotro? – Camera dumitale e pregătită şi sînt sigură că eşti epuizat. Aşteaptă puţin să aduc cheia. Bucuroasă de a fi găsit o scuză pentru a riu-l mai privi, ea dădu să se îndrepte spre biroul de dincolo de scări, dar el o opri brusc. – îmi pare rău că trebuie să te deranjez atît, dar sînt mort de foame. în avion au servit alune. E vreo şansă ca un oaspete care plăteşte să convingă o gazdă miloasă să-i ofere un castron cu fulgi de ovăz, ceva? Nu fac mofturi. – La cină am avut friptură înăbuşită. Vrei un sandviş cu friptură de vită? – Vorbeşti cu un om care s-ar fi mulţumit şi cu fulgi de ovăz, spuse el ducîndu-şi mîna la inimă. Dragoste şi datorie Încercînd să nu observe cît de adorabil era, Sloan spuse: – Dacă iei loc în sufragerie, ţi-l aduc imediat. Printr-o simplă apăsare a întrerupătorului, sufrageria fu scăldată deodată într-o lumină plăcută provenind de la candelabrul de cristal. Masa fusese pregătită deja pentru micul dejun, lucru pe care ea îl făcea adesea după cină. Cristalul reflecta lumina caldă, argintul sclipea pe faţa de masă albă şi scrobită, iar şervetele stăteau drepte în mijlocul farfuriilor de porţelan. Cîteva flori proaspete aranjate într-un vas vechi dădeau un plus de culoare şi intimitate atmosferei. – Singur? Cînd se întoarse, ea îl văzu foarte aproape în spatele ei rotindu-şi privirea prin încăperea elegant mobilată care era mîndria şi bucuria lui Sloan. îşi coborîse ochelarii pe nas. Ei îi plăcea cum îi stătea. – Eu nu… – Este evident că ai pregătit masa pentru micul dejun. N-ar fi mai bine sămi mănînc sandvişul în bucătărie? De preferat, pe o farfurie de carton? – Nu-i nici o problemă, zise ea. El era atît de aproape şi atît de încît Sloan trebui să-şi dea capul pe spate pentru a-l putea privi. îşi duse din nou mîna ia gît, sperînd să-şi ascundă zvîcniturile agitate ale pulsului. El îi privi chipul un moment îndelungat, mîna care ţinea capotul îi atrase atenţia multă vreme, apoi într ebă încet: – Unde e bucătăria? – Pe aici. Chiar în clipa în care rosti acele cuvinte, Sloan ştia că făcea ceva cu totul neobişnuit. Nici un oaspete nu intrase vreodată în bucătărie. Era o nebunie să înceapă să o facă acum, cu un singur oaspete, dar ar fi fost ridicol să stea acolo, în holul acela întunecat, avînd pe ea doar hainele de noapte şi să insiste ca el să rămînă la masa din sufragerie. N-ar fi trebuit să cedeze. Doar ea era proprietăreasa, nu? Cînd îi dispăruse autoritatea? Totuşi, raţional era să-l conducă pe Carter spre bucătărie. El îşi lăsase valiza şi maşina de scris lîngă scară şi, pînă ajunseră în bucătărie, îşi scoase geaca. Sloan aprinse lumina şi se apucă imediat să-i pregătească gustarea, care nu era alcătuită doar dintr-un sandviş, ci şi din puţină salată de fructe, o felie de tort cu ciocolată şi un pahar înalt cu lapte, pe care el spusese că îl preferă în locul cafelei. Ştia că o urmărea cu privirea în timp ce se agita prin bucătărie, atentă la ceea ce făcea şi supărată din cauza nervozităţii care nu-şi avea rostul. Amintindu-şi cine era el şi de ce se afla acolo, ea spuse: – Alicia nu mi-a zis că David joacă fotbal. Aşa. Era un subiect foarte bun. într-un fel, pomenind numele Aliciei, atenua intimitatea provocată de faptul de a-l avea în bucătăria ei, la masa ei mică, mîncînd ceea ce ea pregătise special pentru el în toiul nopţii, în timp ce ea stătea în faţa lui întrebîndu-se dacă o fi ştiind că era goală pe-sub cămaşa de noapte. „Ce prostie, Sloan. Toată lumea e goală pe dedesubt”. El muşcă o dată din sandviş şi luă o înghiţitură din paharul cu lapte, ştergîndu-se cu şervetul la gură înainte de a-i răspunde. – Îi antrenează de mici. Şi cîţiva dintre gîndăceii ăia chiar pot să alerge. – Sînt sigură că a însemnat foarte mult pentru David faptul că ai fost la meci, spuse ea jucîndu- se cu castronelul de zahăr din mijlocul mesei. în încăpere era răcoare, fiindcă ea oprise căldura, din economie, după ce terminase lucrul în seara aceea. Spera ca el să nu observe că sfîrcurile i se întăriseră şi şă interpreteze greşit acest lucru. Ei i se părea îngrozitor de vizibil. Nu şi-ar fi dat seama mai bine nici dacă o săgeată roşie de neon ar fi fost îndreptată spre ei ca pentru a spune „Uită-te la noi, sîntem excitaţi, sîntem excitaţi”. – Şi el şi Adam sînt nişte copii foarte drăguţi, dar au nevoie de prezenţa unui bărbat. Ambele perechi de bunici sînt mult prea indulgenţi, iar Alicia nu poate fi categorică. Se teme că o disciplină mai severă după moartea lui Jim i-ar afecta pe copii psihic. – Accidentul a fost îngrozitor de tragic. Sînt sigură că au fost traumatizaţi nu numai din cauza morţii tatălui lor, dar şi din cauza ştirilor generate. – Fără îndoială, spuse el şi bătu încet cu pumnul în masă. Fir-ar să fie, ceo fi fost în capul lui Jim, de a participat la cursa aceea? Riscîndu-şi nu numai viaţa lui, dar şi pe a lor. A fost o prostie şi o dovadă de egoism. Cînd mi-a arătat, plin de mîndrie, maşina aia afurisită, l-am sfătuit să Dragoste şi: “datorie renunţe la ea şi l-am implorat să nu se gîndească să conducă aşa ceva. Sloan avea aceeaşi părere, dar nu şi-o exprimase niciodată. – Ştiu că pare o nebunie, dar tot sînt furios pe el pentru că le-a făcut aşa ceva Aliciei şi băieţilor. Luă încă o înghiţitură de lapte şi o privi peste marginea paharului. După ce îl puse pe masă, spuse: – Ciudat că eu am fost cel mai bun prieten al iui Jim, iar dumneata, cea mai bună prietenă a Aliciei şi, totuşi, nu ne-am cunoscut niciodată. De ce n-ai fost la nuntă? Ea îşi luă privirea din colţul gurii lui, un punct care continua să o intrige. – Ăăă… eram în Egipt. – Te-ai dus.în Egipt doar ca să nu vii la nuntă? Ea rîse. – Nu. Părinţii mei sînt egiptologi şi m-au forţat să-i însoţesc într-o călătorie de trei luni. Alicia a ameninţat, a plîns, m-a implorat, dar n-a fost chip. Le promisesem părinţilor mei că voi merge cu ei şi m-ar fi costat extrem de mult dacă m-aş fi întors special pentru nuntă. Se uita, oare, la ea? Da. „Dumnezeule”. Cît mai firesc posibil, îşi încrucişă braţele peste piept. – Ţi-a… ţi-a plăcut în Egipt? Părea să-i fi rămas ceva în gît şi vocea îi deveni răguşită. – A fost bine. în realitate, nu îi plăcuse nici o clipă. Fusese călătoria vieţii părinţilor ei. Tatăl ei, profesor de istorie la UCLA, şi mama ei, care, înainte să se mărite cu el, îi fusese asistentă, o convinseseră pe Sloan să-i însoţească. Aşa cum se temuse, departe de casă, fusese pentru ei exact ce era şi acasă, o servitoare neplătită. S-a ocupat de problemele legate de drum, de împachetat, de hainele şi de întîlnirile lor. Ca întotdeauna, cînd nu erau absorbiţi de munca lor, erau absorbiţi unul de celălalt excluzînd absolut orice altceva, chiar şi pe fiica lor. – Ce-ai făcut înainte să te ocupi de Casa Fair- child? Ea puse toate acele întrebări pe seama curiozităţii lui de scriitor. Povestea ei ar fi fost plictisitoare pentru el şi dureroasă pentru ea, aşa că răspunse politicos şi vag. – Am lucrat pentru o companie din Burbank care fabrică şi vinde articole de birotică. – Şi ai renunţat ia tot pentru această frumoasă casă din San Francisco? Ochii lui tachinau, plini de lumini de culoarea ambrei. – A fost un sacrificiu imens, într-adevăr, spuse ea prefăcîndu-se tristă, amîndoi izbucnind apoi în rîs. Era bine. – Cum ai ajuns în posesia casei? – A fost aproape un punct întîmplător în testamentul bunicului meu. Pe părinţii mei nu i-a interesat, aşa că eu am venit, am aruncat o privire şi miam dat seama imediat ce vreau să fac. Se dusese înapoi la Los Angeles, îşi dăduse demisia, îşi anunţase părinţii şi rezolvase totul în cîteva săptămîni. – Am avut nevoie de toţi banii pe care mi i-a lăsat bunicul pentru a o pune la punct, fiindcă era într-o stare deplorabilă. – Bine, dar chiar lîngă Union Street? Dumnezeule, ăsta zic şi eu noroc. – Era în umbra unui depozit, altfel sînt convinsă că ar fi încercat cineva să o cumpere de la noi cu mult înainte. Bunicul o avea de prin dar n-a fost locuită ani de zile. Depozitul a fost desfiinţat, aşa că mă aflu pe o proprietate foarte bună, dacă e să ne luăm după impozite. Dar, în esenţă, nu m-a costat nimic. El aruncă o privire prin bucătăria modernizată pe care Sloan o refăcuse din temelie. – Ai realizat ceva nemaipomenit. Casa e extraordinară. – Mulţumesc. Măcar de-aş putea să mă ţin la suprafaţă pînă voi începe să am un profit… Pentru a încheia fraza, îşi încrucişă degetele şi închise ochii, ceea ce îl făcu pe Cartâr să izbucnească în rîs. – Credeam că semeni cu Alicia, dar nici vorbă de aşa ceva. Sloan era perfect conştientă de acest lucru. Alicia fusese regina campusului la UCLA cînd Sloan şi ea se împrieteniseră. Blondă, cu ochi albaştri şi împlinită, Alicia o făcuse pe Sloan să se simtă întotdeauna ştearsă. Părul lui Sloan era de un blond întunecat, înspicat cu nuanţe mai deschise. Ochii ei aveau culoarea cerului văzut prin nişte ochelari fumurii. Corpul lui Sloan era la fel de frumos ca al Aliciei, numai că nu avea nici un pic de carne în plus. – Nu cred că cineva ar putea să aibă altă părere, spuse ea încet, încercînd să ignore felul în care o privea Carter. Scriitorii strîng întotdeauna material, nu? – Alicia e foarte frumoasă. – Şi dumneata la fel. Ea sări imediat de pe scaun şi se lovi cu pulpa de masă. – Mulţumesc. Mai doreşti ceva? îl întrebă cu nervozitate, dorindu-şi ca mîinile să nu-i tremure cînd strînse farfuriile. Nu avea vase de carton. – Nu, mulţumesc. A fost delicios. Ea duse vasele la chiuvetă şi dădu drumul la apă peste ele. – Te conduc în cameră, zise ea după aceea şi trecu pe iîngă el, dorindu-şi să nu fi observat cît de bine i se mula cămaşa pe piept cînd îşi aruncă geaca pe umăr, şi nici felul cum blugii îi îmbrăcau muşchii pulpelor şi umflătura sexului. Doamne, devenea o fată bătrînă nebună care nu se gîndea decît la un singur lucru. – Sper să-ţi placă, spuse Sloan peste umăr conducîndu-l pe acelaşi drum pe unde veniseră şi apoi în biroul ei de sub scară. Deschizînci un dulap în care erau agăţate cheile, numerotate cu grijă, luă una şi o lăsă să cadă în mîna lui. Nu îndrăznea să-l atingă, – E şi o masă pe care să-mi pot pune maşina de scris?…   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou