Sandra Brown carti

Traieste clipa de Sandra Brown Unu   Drumul i se păruse lung şi chinuitor. Străbătu aleea marelui parc, la capătul căreia se ivi clădirea impunătoare, construită în stil victorian. Jenny Brynn opri maşina în dreptul faţadei albe. Amintirile nemiloase ale unui trecut mult prea îndepărtat se treziră din nou revăzînd această casă imensă, ce făcuse parte din viaţa ei. Rămase nemişcată cîteva clipe, incapabilă să deschidă portiera maşinii. Ridică din nou privirea spre clădire. Totul era neschimbat. Pînă şi ferestrele camerelor erau deschise, la fel ca întotdeauna. Perdelele de dantelă dansau graţios în bătaia vîntului. Obloanele din lemn lăcuit străluceau sub razele aurii ale soarelui de vară, iar înaintea porticului de la intrare, se desfăşura acelaşi covor lung, verde. Jenny coborî şi se apropie de uşă emoţionată. Recunoscu ciocanul din bronz şi tresări auzind zgomotul surd al metalului ce izbea batantul de lemnul uşii. Înţelese atunci că acest sunet fusese prezent mereu în visele sale, deşi îl credea de mult timp uitat. Era îmbrăcată cu un costum de mătase viu colorată, al cărui pantalon larg îi dădea o alură elegantă; totuşi, se simţea stingheră. Trase adînc aer în piept, vrînd parcă să prindă curaj. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. O clipă se gîndi că ar fi mai bine să plece. Va spune că nu a găsit pe nimeni şi că a plecat fără să mai insiste. Tînăra femeie ridică din umeri şi bătu pentru a doua oară în uşa masivă. Lovitura Răsună din nou, însă, de această dată, auzi păşi pe coridor îndreptîndu-se spre uşa de la intrare. Tresări. Îi deschise o femeie înaltă, guvernanta dintotdeauna a familiei Graham-Johnson. Jenny recunoscu în sinea ei că, deşi trecuse mult timp, femeia nu se schimbase deloc. — Domnişoară Jenny, a trecut atît de mult timp de cînd..., murmură surprinsă guvernanta, rugînd-o să intre. Sînt atît de fericită că vă revăd! Jenny tremura şi încerca cu greu să-şi găsească cuvintele. Surîsul lui Melanie, care închisese uşa în urma ei, o mai relaxă puţin. — Bună ziua, răspunse ea într-un sfîrşit, cu voce scăzută. Am trecut să te văd... — Desigur, reluă Melanie, înainte ca ea să fi avut timp să termine. Ray vă aşteaptă în biroul bunicului său. Ar fi trebuit să spun propriul birou, dar după atîţia ani..., spuse guvernanta cu un aer trist. Jenny o urmă pe Melanie pe scara care, la fel ca altădată, avea acelaşi miros ciudat de ceară şi lămîie. În timp ce urca treptele din lemn alb, se strădui din răsputeri să-şi stăpînească lacrimile. Cel mai mic obiect, cel mai ascuns ungher al acestei case, îi răscolea dureros amintirile. În momentul în care au ajuns pe palier, guvernanta rosti: — Domnişoară Jenny, dacă nu vă supăraţi, nu v-aş mai conduce mai departe... Cunoaşteţi drumul... În momentul în care aţi sunat, tocmai puneam pîinea în cuptor... — Încă mai coci singură pîinea? întrebă Jenny, care nu uitase nici o clipă mirosul de pîine caldă ce umplea, cîndva, vechea bucătărie, în fiecare după-amiază. — Sigur! întotdeauna mi-a făcut plăcere să frămînt aluatul... Iar Ray a adorat pîinea făcută de mine, aşa că... Melahie îi zîmbi tandru şi, dacă Jenny nu s-ar fi stăpînit, ar fi strîns-o în braţe pentru a o săruta. — Am uitat să vă spun, continuă guvernanta, după moartea domnului Graham, Joan a plecat, iar Ray a trebuit să angajeze o nouă secretară. Veţi vedea, este adorabilă! Zîmbetul lui Jenny îngheţă dintr-o dată, în timp ce mergea pe culoarul ceruit ce ducea la biroul stăpînului casei. Secretara era într-adevăr o tînără drăguţă, cu ochii albaştri, aşezată la un birou ce părea prea mare pentru ea.   — Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiţi Jenny Brynn, rosti ea pe un ton vesel. Mă numesc Donna Stevenson şi sînt noua secretară a lui Ray. Sînt foarte bucuroasă să vă cunosc personal. Am auzit atîtea despre dumneavoastră! De altfel, e curios că într-un oraş atît de mic ca Rairoard City nu ne-am întîlnit niciodată... Şi-apoi, sînteţi o celebritate de cînd aţi expus la galeria Drek. Îmi place foarte mult arta dumneavoastră; este ceva între vitraliu şi pictură pe pînză! Vă simţiţi mai mult pictor sau maestru sticlar? Jenny fu impresionată de debitul verbal ăl secretarei. Bîlbîi cîteva cuvinte în semn de răspuns, dar Donna reîncepu să vorbească: — În orice caz, sper că ne vom mai revedea. Aţi venit să-l vedeţi pe Ray, nu? În timp ce Jenny se întreba nedumerită dacă nu cumva Ray îi făcea secretarei confidenţe, aceasta se răsucise pe călcîie şi deschisese uşa biroului, anunţînd dezinvolt; — Domnule Johnson, a sosit Jenny... Privind uşa care se închidea în urma ei, Jenny avu senzaţia că i se va face rău. Se simţi cuprinsă de teamă, dar înaintă spre fereastra lîngă care se afla biroul. — Jenny! rosti Ray surprins. Timbrul cald al vocii masculine o aruncă pe Jenny din nou în trecut. Îl privi pe Ray fără să scoată o vorbă. Ochii lui cenuşii erau la fel de frumoşi. Părul său auriu îi încadra faţa ale cărei trăsături pierduseră doar amprenta copilăriei. Jenny regăsi în spatele zîmbetului său acel farmec nedefinit al adolescentului de odinioară, astăzi un bărbat atrăgător, cu umeri laţi, puternici. Vîntul şi soarele înăspriseră pielea aventurierului Ray, al cărui ten bronzat era pus în valoare de un pulover bleumarin. Jenny recunoscu în sinea ei că era mai atrăgător şi mai frumos ca niciodată. Îşi aminti clipa în. care o părăsise. Trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde tulburarea; inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi spuse cu aer detaşat: — Ray, bănuiesc că ai un motiv clar pentru care ai dorit să mă vezi. Despre ce este vorba? Ray primi vorbele ei cu un surîs ce părea să spună: «Nu te-ai schimbat deloc, Jenny.» — Doreşti puţină cafea? întrebă Ray cu voce tare. — Nu, mulţumesc, răspunse Jenny. Era aşezată picior peste picior, pe marginea unui superb fotoliu din piele, cu mîinile pe genunchi, părînd nerăbdătoare să afle motivul pentru care îi telefonase Ray. — Beau, într-adevăr, multă cafea, mărturisi Ray, în timp ce-şt turna o ceaşcă de cafea, vrînd parcă să spargă tăcerea ce se lăsase între ei doi. — A bea cafea nu este un viciu chiar atît de groaznic, replică Jenny, cu o uşoară maliţiozitate în glas. Oricum, ai altele mult măi grave, bătrîne Johnson! Pentru amîndoi, secundele deveniseră insuportabile. Ray îşi încruntă sprîncenele, amintindu-şi că, din clipa în care o părăsise, Jenny nu-i mai spusese niciodată pe nume, aşa cum făcuse în clipele lor de dragoste. — De ce-mi spui aşa? murmură el. Ştii că îmi place mult să te aud rostindu-mi numele... Da... Probabil că îţi par idiot... — Ray, las-o baltă! Despre ce este vorba? . — Nu te-ai schimbat deloc, Jenny. Eşti la fel de încăpăţînată... Dar nu te-am întrebat ce mai face fratele tău? — Michael face foarte bine, mulţumesc, răspunse Jenny pe un ton ce trăda mîndria unei surori mâi mari. Este violonist şi, din toamnă, urmează cursurile şcolii Juillard, Dar nu-ţi cunoşteam acest interes pentru Michael... — Mă interesează pentru că e fratele tău şi... cred că nu ţi-a fost deloc uşor să porţi o asemenea responsabilitate pe umeri… — Johnson, află că umerii mei sunt puternici, asta pentru cazul în care n-o ştiai... Au fost şi banii de la asigurare, care m-au ajutat. — Ţi-ai vîndut casa? — Oricum era prea mare... — Totuşi însemna mult pentru, tine... Am fost fericiţi acolo... amîndoi... — Viaţa e făcută din astfel de hotărîri, pe care, uneori, e bine să le iei... Jenny pronunţă aceste ultime cuvinte cu o tristeţe nedisimulată. O amintire o tulbură deodată: imaginea lui Ray strîngînd-o tandru în braţe şi ea simţindu-se protejată la pieptul lui. Fiind fericită. Tînăra femeie îşi alungă repede acest ultim gînd, făcînd eforturi pentru a-l asculta pe Ray. — Nu mai primisem nici o veste de la părinţii tăi, pînă în momentul tragicului accident de pe autostradă. Jenny nu dorea să evoce trecutul. Nu mai era o fetiţă şi se schimbase mult de la moartea părinţilor săi, ucişi de un şofer beat, cînd se întorceau acasă. — Şi tu, Ray, trebuie să fi trecut prin momente dificile, spuse Jenny încet. — Da, a fost foarte greu. Îţi mulţumesc că ai venit la înmormîntarea bunicului meu. Eram prea tulburat Ca să-ţi vorbesc, la cimitir, dar prezenţa ta m-a mişcat mult. Ray aproape că leşinase aflînd că bunicul său, Graham, avusese lin atac. Era ca şi cum, crezîndu-şi bunicul nemuritor, el ar fi rămas un băieţel. Bătrînul Graham îl părăsise la 'peste optzeci de ani, dar nici astăzi Ray nu se putea obişnui cu ideea. Se trezise brusc singur, înfruntînd viaţa, cu toate capcanele şi necazurile ei. — Melanie a rămas cu tine? întrebă Jenny. — Da. Pretinde că am nevoie de ea şi cred că are dreptate, răspunse Ray cu un aer filozofic. — Tu n-ai nevoie de nimeni! exclamă violent tînăra femeie, ca şi cum tensiunea acumulată de cînd intrase în birou s-ar fi descărcat într-o clipă. — Crezi cu adevărat ceea ce spui? întrebă Ray, rănit de violenţa lui Jenny. Ea preferă să nu răspundă şi îşi fixă privirea pe rafturile de cărţi ce tapisau pereţii încăperii. — Cred că nu este adevărat, Jenny. Şi tu eşti prima care ar trebui să o ştii, adăugă el. Tonul lui Ray devenise brusc mai serios şi mai trist. Jenny nu ştia ce atitudine să adopte. Îşi regretă cuvintele, spuse special pentru a-l răni pe Ray. Totuşi, nu dorea să transpară nici o compasiune pentru omul pe care TI iubise atît de mult. «Trecutul este mort, îşi repeta pentru sine, fiu are nici un rost să fac să renască sentimentele de altădată.» Chiar în clipa în care gîndea asta, îşi dădu seama cît de mult era atrasă de bărbatul, care, de după biroul său, o observa în tăcere. În cameră, o rază de soare pătrunse prin perdelele albe. — Pentru că vorbim despre a avea sau nu nevoie de alţii, voiam de mult timp să te întreb cum ai suportat teribilele ambuscade în care ai căzut în timpul sejurului tău în Egipt? — Cum ai aflat de asta? întrebă Ray. Din cîte ştiu, ziarele n-au vorbit... — Nu, dar în timpul călătoriilor tale, eu şi bunicul tău ne vedeam des. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna aveam ştiri, despre tine... «Deci, îşi spuse el, ea a continuat să primească noutăţi. Nu a putut să uite.» — Cred, spuse Ray, că nu am fost niciodată atît de aproape de moarte ca în acea zi de mai, la Cairo. Cînd cei doi marinari au venit să mă scoată de acolo, am înţeles cu greu ce mi se întîmplase. Trebuie să recunosc că, din ziua aceea, privesc viaţă cu alţi ochi. — Ray, putem să ne întoarcem la motivul pentru care m-ai chemat? întrebă sec Jenny, privindu-şi ceasul. — Bineînţeles, dar trebuie mai întîi să-mi promiţi că nu vei rîde... — Nu sunt într-o dispoziţie prea veselă, replică Jenny coborîndu-şi privirea. — Uite, aş vrea să-ţi comand un portret pictat pe sticlă. De aceea te-am chemat. — Bine, un portret pe sticlă. Ai cui? întrebă imediat Jenny. — Aici se complică lucrurile, adăugă Ray. Aş vrea să faci portretul lui...îţi aminteşti de Beauregard? Jenny îl fixă o clipă cu privirea, apoi izbucni într-un rîs zgomotos. — Vrei ca eu să fac un... portret al acelei păsări oribile, fără pene? — Mi-ai promis că nu vei rîde — Da, răspunse Jenny între două sughiţuri, dar nu ştiam ce ai de gînd să-mi propui. — Ştii, bunicul era înnebunit după această pasăre, reluă Ray, încercînd să fie serios. Ar fi o idee frumoasă... Cu siguranţă, Ray nu credea nici el prea mult în această stratagemă, dar se prinsese în joc, continuînd să vorbească despre ataşamentul bătrînului Graham pentru pasăre, descriind chiar cum ar vedea el portretul. Gluma îi plăcea cu atît mai mult cu cît provocase rîsul lui Jenny. Bineînţeles, după şapte ani, nu putea să spere că, la fel ca în basmele cu zîne sau în tragediile greceşti, femeia pe care o iubise atît va fi mereu acolo, aşteptîndu-l să se întoarcă. Dar plănuise de mult această întîlnire, nu pontează pentru ce motiv, şi acum încerca să reînceapă totul cu ea, să plece de la zero, pentru a regăsi dragostea nebună de la douăzeci de ani. Jenny redeveni brusc serioasă. — Mă tem că trebuie să refuz această comandă atît de specială, Ray! Eu nu fac portrete de păsări! Jenny îşi luă poşeta din piele roşie pe care o lăsase lîngă fotoliu, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — La revedere, Johnson! spuse ea. Aşezat în spatele biroului, Ray o privi cum se îndreaptă spre uşă. Într-o fracţiune de secundă, înţelese că, dacă nu face un gest, dacă nu pronunţă un cuvînt, tînăra femeie va trece pragul, ieşind din viaţa lui pentru totdeauna.

Paravanul de fum de Sandra Brown PROLOG       Slavă Domnului, el continua să doarmă. Trezindu–se cu Jay Burgess în pat, Britt era destul de jenată şi fără a fi nevoită să se uite în ochii lui. Cel puţin până avu răgazul să–şi vină în fire. Se trase cu mare grijă spre marginea patului şi se strecură de sub cearşaf, încercând să nu–l dezvelească şi pe el în această mişcare. Se aşeză pe marginea saltelei şi se uită la el peste umăr. Curentul de la aparatul de aer condiţionat era atât de rece, încât pielea de pe braţ i se făcuse de găină. Deşi Jay era gol, acoperit doar până la brâu, aerul rece nu–l trezise. Se ridică încet în picioare. Încăperea se clătina cu ea. Ca să nu cadă, întinse mâinile instinctiv după sprijin. Se lovi puternic de perete cu o izbitură asemănătoare celei de talger, după cum răsuna în casa liniştită. Fără a–i mai păsa că–l trezeşte, întrebându–se cum ajunsese să se îmbete atât de tare noaptea trecută, ramase proptită de perete, trăgând aer în piept, concentrându–se asupra unui singur punct până îşi regăsi echilibrul. În mod miraculos, mişcările ei stângace nu–l treziră pe Jay. Căutându–şi din priviri lenjeria intima, se întinse spre capătul patului şi–o găsi acolo, apoi porni pe vârfuri prin încăpere, adunând celelalte obiecte de îmbrăcăminte, strângându–le la piept cu jenă, ceea ce în condiţiile date nu putea să pară decât ridicol. Drumul ruşinii. Sintagma aceasta de colegiu suna ca un apropo. Se referea la o tânără care a ieşit pe furiş din camera iubitului, după ce şi–a petrecut noaptea cu el. Depăşise vârsta colegiului, iar atât ea cât şi Jay erau necăsătoriţi, liberi să facă dragoste, dacă voiau. Dacă voiau. Cuvintele o loviră precum pocnetul unei curele de transmisie care se desprinsese brusc. Deodată, şocului de a se fi trezit în patul lui Jay i–a luat locul îngrijorarea că nu ştia cum ajunsese acolo. Nu–şi amintea să fi luat conştient hotărârea de a se culca cu el. Nu–şi amintea să fi cumpănit elementele pro şi contra privitoare la acest gest sau momentul în care se hotărâse s–o facă. Nu–şi amintea să fi fost curtată, până când, practic, să cadă pradă senzualităţii. Nu–şi amintea nici măcar să fi ridicat mental din umeri şi să–şi fi spus: ce naiba, doar suntem adulţi! Nu–şi amintea nimic. Privind în jur, observă încăperea şi mobila din dormitor. Era o cameră plăcută, decorată cu gust şi adaptată nevoilor unui bărbat singur. Dar nimic din ce se afla aici nu–i era cunoscut. Nimic. De parcă se afla aici pentru prima oara. Desigur, era casa lui Jay; fotografiile lui erau risipite peste tot, în mare parte instantanee de vacantă, cu diverşi prieteni de ambe sexe. Dar nu mai fusese în această încăpere, nici în casă. Nu era sigură nici de adresă, deşi îşi amintea vag că venise aici de la…de undeva. Da, de la Wheelhouse. Se întâlnise acolo cu Jay, ca să bea ceva. El băuse câteva pahare cât o aşteptase, dar asta nu era ceva neobişnuit. Lui Jay îi plăcea să bea şi rezista la băutură. Ea comandase un pahar cu vin alb. Discutaseră la un pahar de băutură, informându–se reciproc despre ce se mai întâmplase în viaţa fiecăruia. Apoi, el îi spusese… Amintindu–şi ce–i spusese el, simţi frisoane, dar nu din cauza frigului. Îşi duse mâna la gură să–şi înăbuşe un geamăt şi se întoarse spre locul unde dormea el. Şopti un „Oh, Jay” plin de amărăciune, repetând primele două cuvinte pe care le rostise când, cu o seară în urmă, el îi dăduse acea veste cumplită. Am putea continua discuţia acasă la mine? o întrebase el. M–am mutat de când nu ne–am mai văzut. A murit o matuşă bătrână şi mi–a lăsat toate bunurile ei lumeşti. O mulţime de porţelanuri, cristaluri, mobilă veche, chestii din astea. Le–am vândut pe toate unui negustor şi am cumpărat o casă în oraş cu profitul obţinut. Nu este departe de aici. El era guraliv, purtându–se de parcă n–ar fi vorbit despre altceva mai îngrijorător decât apropierea sezonului uraganelor, dar veştile lui căzuseră ca o bombă. Teribil. Imposibil de crezut. Fusese descumpănită. Oare compasiunea o îndemnase la tandreţe? Asta explica partida de sex care urmase? Dumnezeule, de ce nu–şi amintea nimic? Căutând un răspuns, în timp ce se uita după haine, intră în living. Rochia şi puloverul ei erau aruncate pe un scaun, sandalele pe podea. Pe masa din faţa canapelei văzu o sticlă de scotch deschisă şi două pahare. În sticlă se mai afla doar un deget de băutură. Pernele canapelei erau mototolite şi turtite, ca şi cum cineva s–ar fi tăvălit pe ele. Se pare ca ea şi Jay făcuseră asta. Se întoarse repede în dormitor, găsind baia la un capăt al încăperii. Reuşi să închidă uşa fără să facă zgomot, precauţie care a devenit imediat lipsită de sens când, un moment mai târziu, a început să vomite cu zgomot. Stomacul i–a fost cuprins de spasme dureroase, când a reuşit să elimine parcă litri întregi de scotch. Şi pentru că ei nu–i plăcea această băutură, ştia cu siguranţă că nu se va mai atinge de ea vreodată. Găsi pastă de dinţi în dulăpiorul cu oglindă aflat deasupra chiuvetei şi–şi folosi arătătorul ca să elimine pelicula de pe dinţi şi gustul rău din gură. Asta îi fu de folos, dar tot nu se simţea prea bine şi hotărî să facă duş. Când va da ochii cu Jay, va avea mai multă încredere în sine şi nu se va mai ruşina de excesele din noaptea trecută, dacă era curată. Baia era o încăpere pardosită cu gresie, având un duş mare, rotund, montat în tavan. Stând direct sub ploaia simulată, se săpuni şi se clăti de câteva ori. Se spălă cu grijă, insistând între picioare. Îşi şamponă apoi parul. Odată ce ieşi de sub duş, nu mai şovăi. Desigur, zgomotul trebuie să–l fi trezit. Se îmbrăcă, folosi peria lui ca să–şi netezească părul ud, apoi îşi luă curaj după ce trase adânc aer în piept şi deschise uşa de la baie. Jay încă mai dormea. Cum venea asta? Era un băutor convins, dar se pare că noaptea trecută fusese un exces chiar şi pentru el. Cât scotch fusese în sticla când începuseră să bea? Băuseră ei doi toată sticla? Probabil aşa fusese. Altfel, de ce nu–şi amintea cum îşi scosese hainele, cum făcuse sex cu Jay Burgess? Cu ani în urmă, avuseseră o aventură scurtă, care se consumase însă rapid, încheindu–se cu mult înainte de a fi evoluat într–o relaţie bazata pe încredere. Niciunul n–a rămas cu inima frântă. Nu avuseseră parte nici de vreo scenă, nici de o despărţire oficială. Pur şi simplu nu s–au mai întâlnit, dar au rămas amici. Dar Jay, fermecătorul şi incontrolabilul Jay, nu încetase în încercarea de a o readuce în patul său, ori de câte ori drumurile li se încrucişau. „Tăvăleala şi faptul că am rămas prieteni nu se exclud”, îi spunea el cu cel mai atrăgător zâmbet. Nu era tocmai aşa din ce ştia ea, dar asta–i spunea el de fiecare dată când încerca s–o mai atragă o dată în patul său, de dragul vremurilor trecute. Probabil, noaptea trecută reuşise s–o convingă. Nu s–ar fi aşteptat ca el să se trezească la prima oră a dimineţii, să–şi desfete privirile cu imaginea cuceririi sale, s–o trezească sărutând–o şi invitând–o să ia micul dejun în pat. Parcă–l auzea spunându–i: Dacă tot eşti aici, relaxează–te şi bucură–te de un tratament Burgess complet. Sau, de ce nu venise alături de ea sub duş? Aşa ar fi făcut Jay. Ar fi intrat alături de ea şi i–ar fi spus ceva de genul: nu te–ai săpunit acolo pe spate. O, dar nici acolo în faţă. Însă duşul făcut de ea nu–l trezise. Nici măcar când trăsese în repetate rânduri apa la toaletă. Cum putea să doarmă chiar aşa de profund? Nici măcar nu… Se mişcase. Simţi în stomac o mişcare asemănătoare unui val uriaş. Gustul amar al scotchului îi invadă gura şi se temu că–i va fi rău din nou. Înghiţi cu putere. — Jay? spuse încercându–l. Apoi, mai tare: Jay? Nimic. Nici măcar un sforăit. Nici cea mai mică schimbare a poziţiei în care se aflase. Ea părea c–a prins rădăcini în podea, inima bătându–i puternic. Forţându–se să se mişte, se îndreptă spre pat cu mâna întinsă, îl apucă de umăr şi–l scutură: — Jay?         Raley deschise uşa ruginită cu plasă, ale cărei balamale scârţâiră. — Ei, eşti aici? — Nu sunt de obicei? O bucată de vopsea roşie, decolorată, cazu când cadrul de lemn se trânti la loc în urma lui Raley, care intră în acea încăpere. Mirosea a carne prăjită de porc şi a pătură de armată roasă de şoareci, aflată pe patul de campanie din colţ. Îi trebui un moment ca ochii să i se adapteze întunericului şi să–l zărească pe bătrân. Stătea la o masă cu trei picioare, aplecat asupra unei ceşti de cafea, ca un câine care păzeşte un os câştigat cu greu, privind în ecranul cu purici al unui televizor alb–negru. Imagini fantomatice pâlpâiau înauntru şi în afară. Nu se auzea nimic, cu excepţia unui fâşâit static. — Buna dimineaţa. Bătrânul fornăi un „bine ai venit” printre firele de păr nazal. —Serveşte–te. Îi făcu semn spre un ibric emailat de pe sobă. Nu–ţi recomand frişca. S–a acrit peste noapte. Raley păşi peste cei trei câini, care zăceau nemişcaţi pe podea şi se îndreptă spre frigiderul înghesuit între un dulap vechi de alimente şi o masă de scris, care acum nu avea alt scop decât să adune praful şi să reducă şi mai mult spaţiul din încăperea înghesuită. Mânerul frigiderului fusese rupt probabil cu zeci de ani în urmă, dar dacă apăsai cu degetul exact pe chederul moale, puteai să–l deschizi. — Ţi–am adus nişte somn. Raley puse pachetul învelit în ziar pe unul dintre rafturile de sârmă ruginită şi trânti repede uşa, ca să nu iasă duhorile de frişcă alterată, amestecate cu celelalte mirosuri râncede. — Mulţumesc. — Pentru puţin. Probabil cafeaua fusese fiartă de câteva ori şi ajunsese de consistenţa melasei. Neavând frică s–o dilueze, Raley se gândi că era mai bine să renunţe. Se uită la televizorul fără sonor. — Trebuie să–ţi reglezi antena. — Nu este de la antenă. Am închis volumul. — Cum vine asta? Bătrânul îi răspunse cu una din obişnuitele sale hârâieli, ceea ce însemna că nu putea fi obligat să răspundă. Pustnic din proprie voinţă, trăise într–un exil autoimpus încă „de la război”, cu toate că nu precizase niciodată despre care război era vorba. Avea de–a face cât mai puţin posibil cu alţi Homo sapiens. La scurt timp după ce Raley se mutase în vecinătate, cei doi se întâlniseră în pădure. Raley privea ochii rotunzi ai unui oposum mort, când bătrânul apăru din dosul unui tufiş şi–i spuse: — Nici să nu te gândeşti. — La ce? — Să–mi iei oposumul. Ar fi fost ultimul lucru la care s–ar fi gândit Raley; să atingă trupul animalului umflat, bâzâit de muşte, cu coada rozalie fără păr, degajând acel miros oribil. De aceea, îşi ridică mâinile în sus în semn că se predă şi se dădu la o parte, pentru ca bătrânul desculţ, în salopeta plină de pete, să–şi ia prada din ghearele metalice ale capcanei. — După cum tropăi pe aici, mă mir cum de nu te–ai prins în capcanele mele în locul oposumului, mormăi el. Raley nu–şi închipuise că trăia cineva pe o distanţă de câteva mile în jurul cabanei pe care şi–o cumpărase. Nu avea chef de niciun vecin, ca să nu mai vorbim de unul care să–i ţină evidenţa venirilor şi plecărilor. Când se ridică bătrânul, genunchii lui protestară prin pocnete surde şi trosnete, ceea ce–i aduse o grimasă pe chip şi–l făcu să profereze un lanţ de înjurături. Cu oposomul mort balansându–i–se într–o mână, bătrânul îl examină pe Raley de la şapca de baseball şi faţa bărboasă, până la tocurile cizmelor de motociclist. După ce termină inspecţia, bătrânul scuipă sucul de tutun pe jos, pentru a–şi exprima opinia faţă de ce văzuse. — Fiecare om are dreptul să se plimbe prin pădure, zise el. Numai să nu calci prin capcanele mele. — Mi–ar prinde bine, dacă aş şti pe unde se află. Bătrânul îi zâmbi cu gura sa mare, cu buzele crăpate, expunându–şi gingiile înnegrite de tutun, unde odinioară se aflaseră dinţii. — Ce spui? Încă chicotind se întoarse şi plecă. O să le găseşti şi singur, sunt sigur de asta. Raley îi auzi râsul mult timp după ce omul dispăru în frunzişul des. În lunile care au urmat, au mai dat unul peste altul de câteva ori, din întâmplare, prin pădure. Cel puţin pentru Raley erau întâlniri întâmplătoare. Se gândea că bătrânul se lăsa văzut ori de câte ori avea chef sau dispărea când nu voia nici măcar să mormăie ceva ca răspuns la salutul vecinului său. Într–o după–amiază toridă, se întâlniră chiar în uşa magazinului general din cea mai apropiată localitate. Raley intra, bătrânul ieşea. Se salutară. Mai apoi, când Raley ieşi cu câteva pungi de cumpărături, îl observă stând pe un scaun aflat pe veranda umbrită a magazinului, făcându–şi vânt cu pălăria de pai. Acţionând din impuls, Raley scoase o cutie rece de bere din pungă şi i–o aruncă bătrânului, care, dovedind reflexe excelente, o prinse cu o mână. Raley îşi aşeză cumpărăturile în camionetă şi urcă în cabină. Bătrânul îl privi cu suspiciune, văzând cum dă maşina în marşarier, apoi cum pleacă, dar Raley observă că nu desfăcuse berea. Dimineaţa următoare se auzi o bătaie puternică în uşa lui Raley. Era prima oară când se întâmpla asta, aşa că se apropie cu prudenţă de uşă. Îl văzu pe bătrân cu un vas ciobit de ceramică în care se afla carnea unui animal pe care Raley nu–l identifică. Se temea că era vreun stârv, pe care nici cei trei câini nu–l mâncaseră. — Asta este pentru berea de ieri. Nu–mi place să rămân dator nimănui. Raley luă vasul care–i fusese întins. — Mulţumesc. Vizitatorul se întoarse şi coborî treptele. Raley strigă după el. Cum te cheamă? — Cine vrea să ştie? — Raley Gannon. Bătrânul ezită, apoi mormăi: — Delno Pickens. Din acea dimineaţă, între ei s–a înfiripat o cvasi–prietenie, bazată pe singurătate şi pe reticenţa în a interacţiona cu ceilalţi. Valoarea totală a bunurilor lui Delno nu depăşea o sută de dolari. Aducea mereu acasă câte ceva adunat Dumnezeu ştie de pe unde, obiecte inutile, pe care nu avea la ce să le folosească. Cabana lui era sprijinită pe piloni, ca s–o ferească de eventualele inundaţii, când râul Combahee ieşea din matcă. Îngrămădise toate prostiile pe care le aduna sub structura casei, de parcă ar fi simţit nevoia unei fundaţii mai solide. Toată zona din jurul cabanei era plină de resturi, cărora, desigur, nu le găsea vreo întrebuinţare, din ce ştia Raley. Pentru Delno, era mai importantă colectarea obiectelor decât valoarea lor. Conducea o camionetă căreia Raley îi spunea Frankenstein, întrucât era confecţionată din piese pe care Delno le asamblase singur, legate cu sârmă şi cu bandă adezivă. Era un miracol pentru Raley cum reuşea să pună în funcţiune acest mecanism, dar, după cum spunea Delno „, Nu e frumoasă, dar mă duce oriunde vreau să merg”. Delno mânca orice. Orice. Orice putea doborî dintr–un copac, prinde cu o capcană sau pescui. Dar orice ar fi avut, odată ce se stabilise prietenia lor, bătrânul era dispus să împartă cu el. În mod surprinzător, era foarte cult şi familiarizat cu teme pe care, în ceea ce–l priveşte, nimeni n–ar fi crezut că le cunoaşte. Raley ajunse să suspecteze că accentul provincial şi vocabularul erau simulate. Ca şi murdăria în care trăia, erau o formă de protest împotriva vieţii pe care o dusese până atunci. Dar indiferent cum fusese această viaţă anterioara, Delno avea un secret. Nu vorbea niciodată despre oraşul copilăriei, despre părinţii săi, profesie, copii sau nevastă. În afară de câinii săi, nu vorbea cu nimeni, în afară de Raley. Relaţiile sale intime se limitau la un teanc de reviste cu nuduri, cu paginile îndelung frunzărite, pe care le ţinea pe podea, sub pat. Nici Raley nu împărtăşise nimic personal cu Delno. Cel puţin nu în primii doi ani de când se cunoscuseră. Apoi, într–o seară, pe la apus, Delno a apărut în cabana lui Raley aducând două borcane Mason pline cu un lichid închis la culoare, pe care îl pusese chiar el la fermentat. — Nu te–am văzut de vreo săptămână. Pe unde ai fost? — Pe aici. Raley nu avea chef de companie, dar oricum Delno se strecură înăuntru. — M–am gândit că ai avea nevoie de o gură de ceva. Întinzându–i lui Raley unul din acele imposibile borcane cu resturi, adăugă: Dacă mă uit la tine, presupunerea mea se adevereşte. Nu pari în apele tale. Te–am simţit de cum am început să urc treptele. — Nu eşti tocmai tu în măsură să judeci felul în care arată cineva şi nici cum stă cu igiena personală. — Pe cine ai sunat? — Poftim? — Gură mare aia de la casa magazinului. Aia cu părul ridicat, care poartă cercei lungi, care se clatină mereu. Mi–a spus c–ai fost acolo săptămâna trecută, cu mult mărunţiş şi l–ai băgat în telefonul de afara. A spus c–ai vorbit câteva minute, apoi ai închis telefonul arătând ca şi cum ai fi fost gata să omori pe cineva. Te–ai urcat în maşină şi–ai plecat fara ca măcar să–i plăteşti cumpărăturile. Deschise unul din borcane şi i–l întinse lui Raley, care mirosi conţinutul, apoi scutură din cap şi i–l înapoie. — Aşadar te întreb din nou, continuă Delno după ce trase o duşcă din borcan, pe cine ai sunat? Soarele apuse înainte ca Raley să termine ce avea de spus. Până atunci, Delno golise ambele borcane. Raley era epuizat emoţional, mental, fizic. Trecuse printr–un catarsis dureros, dar terapeutic. Îşi vindecase multe răni. Nemaiavând ce spune şi rămas fără suflare, Raley se uită la bătrânul care–l ascultase ore întregi, fără să facă vreun comentariu. Pe chipul lui brăzdat de vreme, se citea o tristeţe profundă. Pentru prima oară de când îl cunoştea, ochii îi erau goi şi lipsiţi de acea permanentă stare de veghe, iar Raley îşi dădu seama că scruta sufletul unui om care a trecut printr–o suferinţă greu de exprimat în cuvinte. I se păru că Delno Pickens a adunat toată murdăria şi nedreptatea din lume şi le–a concentrat în acea privire lipsită de speranţă. Apoi a oftat şi într–una din acele rare ocazii când a realizat un contact fizic cu el, a întins mâna şi l–a bătut pe Raley pe genunchi. — Du–te şi spală–te la subraţ înainte ca duhoarea să mă facă să vomit lichiorul ăla bun. Între timp, o să–ţi pregătesc micul dejun. N–au mai făcut vreodată referire la ce–i spusese Raley în noaptea aceea. Ca şi cum acea noapte lungă nici n–ar fi existat. Dar Raley n–a uitat niciodată privirea lui mohorâtă din dimineaţa aceea. Şi în această dimineaţă, când îşi ridică privirea din cana cu cafea şi–l privi pe Raley, chipul bătrânului purta aceeaşi expresie disperată. — Ce este? Inima lui Raley se opri brusc şi se gândi imediat: o nenorocire. Un 747 plin cu pasageri s–a lovit de un versant. Asasinarea preşedintelui. Un atac terorist de proporţiile celui din 9 / 11. — Sper că nu faci nicio prostie acum, zise Delno. — Ce s–a întâmplat? După ce mormăi predicţiile sale gen „nu o să iasă nimic bun din asta”, Delno făcu un gest din bărbie spre televizor. Raley se îndreptă spre aparatul vechi, răsuci butonul de sunet, apoi umblă la antenă, în speranţa că va obţine o imagine mai buna. Imaginea rămase la fel de proastă, ca şi sunetul, dar în câteva minute înţelese mai bine ce se petrecuse şi de ce se temuse Delno să–i spună: Jay Burgess era mort.

Labirintul sperantei de Sandra Brown Capitolul 1   Înspre râu, priveliştea era extraordinară. De unde se afla, exact în spatele statuii în mărime naturală a Sfîntului Francisc, aşezată într-o poziţie dominantă, pe coama dealului, Tiffany putea să vadă oraşul. Turistul din ea admira priveliştea de la picioarele statuii, dar meseria o preocupa mai mult. Se întoarse spre fotograful care era cu ea în această deplasare şi rămase nemişcată Cât timp acesta trase un ultim clişeu. - Ai terminat imaginile de aici, de sus, Ted? îl întrebă când acesta se ridică în picioare. Ted dădu afirmativ din cap. Era un tânăr de aproape treizeci de ani, potrivit de înalt, cu părul negru, cu o figură de o frumuseţe izbitoare, cu ochii albaştri şi gura bine conturată, de obicei deschisă într-un zâmbet. Acum se uita încruntat la aparatul de fotografiat din mână, potrivindu-i cu grijă lentilele. Tiffany surâdea în sinea ei, dar era mulţumită de osteneala pe care el şi-o dădea în ceea ce făcea. Fotografiile care o să-i însoţească articolele pentru revistă vor fi excelente, o ştia prea bine. Zburaseră spre Brazilia cu o săptămână înainte şi vizitaseră deja Porto Alegre, Teresina şi Brasilia. Găsise material din belşug despre progres şi dezvoltarea comercială şi economică. Asta o făcuse să scrie mult mai mult decât i se ceruse, dar avea de gând să aleagă ce-i trebuia în următoarele zile. Cu un gest neglijent, Ted îi cuprinse umerii şi arătă spre firişorul de apă care se vărsa în mare. - Vezi cum s-a colmatat râul de la dealul ăsta? spuse el vesel. Îmi pare bine că ne-am căţărat până aici, deşi abia mai pot respira. Nu cred c-aş fi putut găsi un loc mai bun ca să fotografiez asta şi poţi să te foloseşti de eforturile mele ca să explici de ce Rio de Janeiro a fost preferat ca port în dauna oraşului Sao Paulo. - De asta te-am adus aici, replică Tiffany tăios. Găsea enervant câteodată obiceiul lui Ted de a-i arăta ce era evident şi de a încerca s-o ajute în munca ei. Avea intenţii bune, dar suferea de un complex de superioritate în ceea ce-o privea. Îi spusese de multe ori cât îi admira munca şi totuşi arbora un aer de superioritate în anumite ocazii şi ea ştia că asta era din cauză că era femeie. De asemenea, felul ei obişnuit de a fi îl oprise pe Ted să o trateze altfel decât ca pe o simplă prietenă şi asociată, ceea ce-i convenea destul de bine lui Tiffany. Nu voia câtuşi de puţin să amestece romantismul cu munca şi snobismul său voit o ferea de orice complicaţii când erau într-o deplasare ca cea de acum. Ted se îndepărtă şi păru să se pregătească pentru o altă fotografie. Oftând nerăbdătoare, Tiffany se întoarse să privească minele bisericii din spatele statuii. Speriată, se trezi strânsă de nişte braţe puternice şi îşi dădu seama că se ciocnise de v-un alt turist venit să admire priveliştea. - Oh, îmi pare rău, se scuză ea repede, stânjenită de greşeala care o făcuse. - Nu-i nimic, răspunse străinul, desprinzându-se uşor. Eraţi grăbită să aruncaţi bănuţi în fântâna norocului? Tocmai am aruncat un dolar, deşi ştiu că oricum am să mă întorc aici. Tiffany se opri să se uite în ochii lui, intrigată de ceea ce spusese şi de uşorul accent american. Se trezi privind în nişte ochi căprui care străluceau amuzaţi sub nişte sprâncene blonde şi o claie de păr auriu. Figura lui nu era frumoasă în sensul strict, aşa cum era a lui Ted, dar în orice caz avea o frumuseţe aspră, şi ea observă o mică cicatrice care îi urâţea puţin obrazul. Interesant, gândi ea, şi deosebit. Acum că îi observase trăsăturile, figura lui îi părea oarecum familiară şi îşi aminti că îl zărise în restaurantul hotelului când se opriseră să ia prânzul, cu o oră mai devreme. Scutură din cap şi se smulse din visare. - Eu am un mod mai bun de a-mi folosi dolarii, îi spuse ea, zâmbind. Nu arunc niciodată monezi în fântâni şi nici nu cred vreuna din prostiile astea cu norocul. Munca îţi aduce foloase mai bune. Nu voia nicidecum să mărturisească că aruncase deja cincizeci de cenţi. Dorea să se întoarcă în orăşelul acela încântător din vest şi aruncase o monedă, gândindu-se că banii vor ajunge la copii. Aerul amuzat dispăru din ochii săi căprui, observă ea, iar el o privi mai puţin prietenos şi într-un fel, dezamăgit. Ridică din umerii largi bine conturaţi de o cămaşă uşoară şi albă, şi se îndepărtă. - Ce păcat că eşti aşa de rece şi de practică. Trebuie să ai strămoşi englezi, pari atât de prozaică! spuse el rar. Tiffany se înfurie la o remarcă atât de injustă la adresa ei şi străbunilor ei, dar înainte de a putea să-şi manifeste indignarea, Ted apăru în fugă, o luă de braţ şi o îmbrânci spre scările care duceau la poalele dealului. Spre supărarea sa, Tiffany văzu că blondul pierduse orice interes pentru ea şi dispăruse, ceea ce-i spori mânia. Îşi smulse mâna din cea a lui Ted şi se repezi imediat la el. - În sfârşit eşti gata! Mă întrebam dacă nu cumva aveai intenţia să-ţi petreci aici, sus, restul după-amiezii! Ted, care începuse să alerge la vale, se întoarse şi se uită la ea. - Fii calmă, Tiffany. Nu te enerva numai pentru că încerc să fac o treabă profesională. Nu e stilul tău. Eşti obosită? Uşorul aer protector din cuvintele lui nu avu darul să calmeze cu nimic sentimentele fetei. Ştia că Ted s-ar fi aşteptat ca ea, o biată femeie, să sufere din pricina căldurii umede a după-amiezii şi dădu din cap, zâmbind imediat dulce. - Bineînţeles că nu sunt obosită. Eram doar îngrijorată că n-o să ajungem la destinaţie în seara asta, dacă stăm prea mult acolo. Tu trebuie să prinzi trenul înapoi spre Brasilia şi eu vreau să conduc liniştită spre Rio de Janeiro. Ted se destinse şi zâmbi când termină de coborât panta abruptă a dealului. - Ai dreptate, Tiff. Am fost cam încet. Poţi să mă laşi la gară înainte de a pleca şi ne vom întâlni mai târziu, în timpul săptămânii, la hotel în Rio de Janeiro. OK? - Bineînţeles, murmură ea. Încă era devreme când Tiffany conducea încet prin bătrânul oraş Sao Paulo, admirând stilul arhitectural olandez şi casele din teracotă roşie. Găsi o parcare lângă podul vechi şi hotărî să mai privească o dată străduţele înguste înainte de a pomi în lunga călătorie care o aştepta. Ted fusese prea ocupat să mănânce şi să facă fotografiile care trebuiau pentru articole şi nu mai avusese timp să vadă şi împrejurimile. După ce rătăci prin oraş, poposi în magazinele de antichităţi care tocmai se deschideau după lunga pauză de prânz. Aplecându-se să cerceteze o grămadă de fiare de călcat vechi, din alamă, cu capac, Tiffany nu auzi paşii care se apropiau până când nu simţi o mână pe umăr şi sări înapoi speriată. - Ah, dumneavoastră eraţi, spuse ea surprinsă. Blondul pe care-l întâlnise pe vârful dealului o privea gânditor. - Aveţi de gând să cumpăraţi una din asta? întrebă el arătând spre fiarele de călcat de la picioarele ei. Unii dintre localnici încă le folosesc, mi se pare. - Da, ştiu, murmură Tiffany ridicându-se cu câte un fier în fiecare mână. Când eram copil am locuit aici şi „amah” folosea întotdeauna unul, umplându-l cu cărbuni încinşi. Eram fascinată, dar nu m-a lăsat niciodată să mă joc cu el. - Sigur. Prea periculos pentru un copil, dar acum poţi să faci ce-ţi place, admise el. Luă fierul ales de ea şi-l întorsese ca să-i studieze atent talpa. Ea cunoştea puterea mâinilor lui vânjoase închise la culoare şi a încheieturilor noduroase. Era o enigmă omul acesta şi fu surprinsă şi oarecum stânjenită să descopere că ar fi vrut să afle mai multe despre el. Aproape smulgând fierul înapoi, se hotărî deodată să-l cumpere, ceea ce nu fusese deloc în intenţia sa. În timp ce-şi scotea portofelul şi se tocmea cu proprietarul magazinului, îl auzi şuşotind în spatele ei când ajunseră la un preţ. - Îţi ia prea mult, îi şopti la ureche. Ar fi trebuit să te mai târguieşti şi ai mai fi redus din preţ. - Fierul e un chilipir pentru mine la preţul ăsta. N-am nevoie să pierd ore întregi ca să mă tocmesc. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro azi. - Asta foarte bun fier, zise negustorul când îl împacheta. Luaţi foarte ieftin de la mine, mult mai ieftin decât poţi să cumperi din Rio de Janeiro, adăugă el cu viclenie. Tiffany îi zâmbi şi luă pachetul. Fu surprinsă, dar nu cu totul neplăcut, să observe că străinul o însoţea pe strada care ducea la pod. - Eu sunt Robin Redford, se prezentă el, şi lucrez în Pirapora. Staţi mult timp în Brazilia? - Numai o săptămână, îi spuse Tiffany cu regret. Am venit aici să scriu o serie de reportaje pentru o revistă, despre Brazilia şi Rio de Janeiro. - Şi prietenul? întrebă el cu un accent uşor sarcastic. E şi el în vacanţă cu dumneavoastră? Lui Tiffany îi displăcu imediat tonul şi presupunerea că Ted ar fi fost prietenul ei. - E fotograful care pregăteşte ilustraţiile pentru reportaje, răspunse ea destul de liniştită, încercând să-şi menţină calmul. Fotografiază templele? insistă m americanul. - Nu, zise Tiffany scurt. S-a întors la Brasilia ca să facă un set de fotografii pentru o revistă de modă şi ne vom întâlni mai târziu la Rio de Janeiro. - Ah, amândoi lucraţi pentru o revistă din aceea colorată de modă, nu-i aşa? murmură Robin Redford şi acum nu mai încăpea îndoială asupra dispreţului din vocea sa. Foarte drăguţ. Aici e locul ideal pentru apusuri de soare şi plaje tropicale. Bănuiesc că o să folosească vederea de pe deal a oraşului drept fundal pentru vreun model grozav. Cum Ted avea mai multe treburi de rezolvat în călătoria sa în ţara cafelei, lui Tiffany i se păru posibil ca el să facă ceea ce se sugera, dar nu-i plăcu aluzia că munca sa era superficială. Ea însăşi era economistă şi articolele sale reprezentau studii serioase pentru un ziar de afaceri despre dezvoltare şi comerţ în această parte a lumii. Pe moment fu tentată să-i spună lui Redford adevărul, dar hotărî că din moment ce nu era probabil să-l mai întâlnească şi cum el părea că o dispreţuieşte, nu avea nici un rost. În loc de asta, ea ridică mâna într-un gest de adio. - La revedere, domnule Redford, zise, îndreptându-se spre maşina închiriată. Degetele care îi strânseră mâna erau calde şi puterea strânsorii lor era aşa cum îşi imaginase. - Mi-a părut bine, domnişoară... Se opri aşteptând ca ea să-şi dea numele. - Doyle, îi spuse ezitând. La revedere. - La revedere, d-ră Doyle. Drum bun spre Rio de Janeiro. Plecaţi acum? - Da. Tonul său era aspru. Voia să plece şi să rămână singură şi omul acesta enervant, dar atrăgător n-o slăbea deloc. Descuie maşina şi văzu că el nu plecase încă. - Fiţi atentă la furtuna care vine, o sfătui, el. Străzile pot fi înşelătoare pe timp de ploaie. - Mă descurc eu, d-le Redford. Tiffany era nerăbdătoare să plece. Nu sunt copil şi am condus de la Brasilia la Sao Paulo în dimineaţa asta. Sprâncenele drepte şi blonde i se ridicară o clipă, dar zâmbetul nu ajunse până la ochi. - N-am făcut decât să vă dau un sfat prietenesc, d-ră Doyle. Ştiu ce poate să însemne un potop tropical, zise el liniştit. - Drum bun! Plecase înainte ca Tiffany să aibă timp să se scuze pentru tonul aspru pe care îi vorbise, ştia că fusese iar nepoliticoasă şi el nu încercase decât să fie de folos, dar se săturase de sfaturi bune de la bărbaţi oricât de bine ar fi arătat şi oricât de cunoscători ar fi fost. Când se aşeză la volan şi pomi maşina, oftă. Toată viaţa întâmpinase opoziţie, întâi din partea bărbaţilor din familie şi apoi din partea colegilor care priveau o femeie economist cu suspiciune. Tatăl ei dorise ca unica sa fiică să rămână acasă în Utah şi să lucreze acolo. Fusese îngrozit când succesul său, întâi la şcoală şi apoi la Universitatea Haward, o silise să se mute în Massachusetts şi îi adusese un post de consultant specializat în comerţul ţărilor în curs de dezvoltare. Nu putea să-i înţeleagă ambiţiile, aşa cum nici colegii săi nu puteau şi, cum, într-un fel, nici Tiffany însăşi nu putea. Poate că încerca să dovedească ceva, şi când lăsa în urmă vechiul oraş şi începea să meargă printre câmpurile cultivate, era conştientă de o parte din problema ei. Toate neplăcerile veneau din cauza înălţimii sale, ca întotdeauna. La şcoală era cea mai mică fată din clasă şi pentru că era liniştită şi îi plăcea să înveţe, era mereu luată în bătaie de joc şi terorizată de băieţii şi fetele mai mari. Dorind să muncească în loc să se ducă la discoteci şi la dans, dădea prilej la zeflemele şi ironii de tot felul şi deveni un bloc de gheaţă când se făcu mai mare. Tiffany încercase să nu ia în seamă aceste mici răutăţi, dar fusese bucuroasă când terminase şcoala. Viaţa la colegii fusese amuzantă, chiar şi atunci când Tiffany se temea să nu fie respinsă de ceilalţi şi-şi făcuse numai prieteni ocazionali printre studenţi dar nu avusese nici o relaţie serioasă. O privire fugară în oglinda retrovizoare îi arătă imaginea dintotdeauna, cea pe care era obişnuită s-o vadă dar care încă-i displăcea. O fată mică cu părul negru şi ochii negri, care arăta mult mai tânără decât cei douăzeci şi patra de ani pe care îi avea de fapt. La optsprezece ani fusese considerată încă un copil şi, chiar şi acum, cei care o întâlneau pentru prima dată credeau că e încă la şcoală. Machiajul discret şi gustul cu care se îmbrăca nu îi folosiseră şi se întreba dacă nu cumva ar trebui să se ocupe mai mult de cosmetică pentru a arăta mai bine. Asemenea gânduri erau fără rost şi Tiffany găsi peisajul mult prea interesant ca să se mai ocupe de ea însăşi. Câmpurile erau pline de apă şi se vedeau numai câteva firişoare de iarbă de un verde strălucitor; zări la un moment dat un tractor care ara o bucată de pământ. Casele cu acoperiş înclinat se aliniau pe marginea drumului, întrerupte din când în când de petice de junglă. După o oră de mers, Tiffany se relaxase suficient ca să privească întâlnirea cu frumosul american cu un amuzament amar. Nu fusese la înălţime şi era surprinsă că el îi mai vorbise în magazinul de antichităţi şi că o mai şi condusese până la maşină. Se întreba fără rost ce fel de slujbă avea în Pirapora şi unde locuia exact. Îi dădea cam treizeci şi doi sau treizeci şi trei de ani şi îl vedea ca un om îndemânatic şi hotărât. Indiferenţa sa faţă de ea o rănise, deşi nu era surprinzătoare, pentru că îşi amintea încă ochii căprui surâzători, părul blond şi figura prelungă şi cu trăsăturile armonioase. Era una din puţinele ocazii când şi-ar fi dorit să fi fost frumoasă şi sofisticată, ca să-i poată atrage atenţia. Apoi zâmbi la imaginea ei în oglindă. Chiar reuşise cu statura şi înfăţişarea ei! Un bubuit îndepărtat şi câteva picături de ploaie spărgându-se de parbriz îi readuseră în minte avertismentul lui Redford despre furtună. Ea observă că deasupra cerul se întuneca, dar speră că ploaia se va termina curând şi că nu va fi prea puternică. Să citeşti despre furtunile tropicale e una, dar să le simţi pe propria-ţi piele, e cu totul altceva! După ce merse încă vreo două mile, Tiffany şi-ar fi dorit să-l fi ascultat pe american şi să-l fi întrebat cam la ce s-ar putea aştepta de la furtună. Ploaia cădea în asemenea cantităţi încât abia mai putea vedea să conducă. Ar fi fost tentată să tragă maşina pe marginea drumului şi să aştepte până când furtuna se va opri, dar se temea că maşina n-o să mai pornească niciodată. Depăşi un vehicul aflat în pană pe partea opusă a şoselei şi îngrijorarea ei. crescu când îşi dădu seama că mergea prin apă adâncă, că se formase deja un mic torent. Spaima ei fu justificată când maşina închiriată se cutremură uşor şi motorul se opri. Orice ar fi încercat pentru a-l pomi din nou ar fi fost în zadar, dându-şi seama că apa intrase înăuntru şi că va rămâne înţepenită acolo până când se va usca compartimentul motorului. Se aşteptase să ajungă la hotelul ei din Rio de Janeiro pe la ora şase seara. Această oprire urma să o întârzie, mai ales că zăbovise puţin prea mult la Sao Paulo înainte de a porni. Apa se întindea cât vedeai cu ochii de-a lungul autostrăzii şi nici măcar bucuria câtorva copii care se jucau în faţa unei case din apropiere, în băltoacele neaşteptate, nu reuşi s-o înveselească. Un autocar trecu în viteză pe lângă maşina ei, stârnind valuri în şanţul plin de apă săpat de ploile musonice şi în băltoacele curate din faţa caselor. Dorind să fi fost în acel autobuz şi nu blocată în maşina sa, Tiffany ridică din nou geamul întrebându-se ce va face dacă maşina nu va mai pomi când ploaia avea să înceteze. Un ciocănit în geam o făcu să tresară şi inima începu să-i bată cu putere. Era la cheremul localnicilor acolo şi nici măcar nu le cunoştea limba. Apoi, uluită dar uşurată, îşi dădu seama că omul de afară era Robin Redford. Se repezi la geam. El stătea cu mâinile în buzunarele unui hanorac şi părul blond, umed, îi era lipit în şuviţe pe frunte, dar avea un surâs binevoitor. - E una din cele mai puternice furtuni pe care le-am avut, în ultimele săptămâni, îi spuse el. Puţine maşini îşi vor putea continua drumul înainte să stea ploaia şi să mai scadă torentul. - Aţi rămas şi dumneavoastră în pană? întrebă Tiffany plină de speranţă. Robin Redford negă din cap. - Nu, conduc jeep-ul acela. Arătă spre automobilul oprit în spatele maşinii ei şi pe care Tiffany nu-l observase. - E mult prea înălţat ca să-l afecteze apa. N-aţi vrea să vă iau în maşină? - Cum, tot drumul până la Rio de Janeiro? întrebă ea mirată. El chicoti. - Nu. Doar până la plantaţia unde lucrez acum. Măcar vă puteţi usca îmbrăcămintea şi o să plecaţi spre Rio de Janeiro mâine dimineaţă. - Pe jos, cred, dacă-mi las maşina aici, replică ea şi apoi îşi regretă asprimea. Fusese drăguţ din partea lui că oprise şi ea ar fi vrut foarte mult să-i accepte propunerea, dar îi venea greu să-şi abandoneze maşina la mile întregi de orice oraş. Oftă. - Mai bine stau aici cu maşina asta nenorocită. Credeţi că mai ţine mult ploaia? - Furtunile tropicale nu ţin mult, de obicei, zise el. Cred că ploaia începe să se domolească. Veniţi cu mine la una din casele acelea, pentru un timp şi când şuvoiul o să mai scadă, am să încerc să vă pornesc maşina. OK? - Sunteţi foarte amabil, murmură ea, ezitând. - Atunci, să mergem. Ploaia aproape s-a oprit, dar am început să mă cam ud de când stau aici. Tiffany văzu că el stătea cu picioarele în apa care aproape îi acoperise pantofii şi se simţi puţin vinovată. Totuşi încă o ezita. - Nu putem să intrăm pur şi simplu în casele acelea, obiectă ea. Nu-i cunoaştem pe oameni şi s-ar putea să nu le placă străinii. Robin Redford dădu din nou din cap. - Brazilienii sunt foarte ospitalieri, aşa că fiţi fără grijă. Oricum, dacă tot a trebuit să faceţi o pană, aţi ales un loc bun. Casa de acolo e frecventată de turiştii care trec cu autocarul. Locatarii le vând fructe şi delicatese locale, şi apoi le arată casa, dacă vor. Ne vor face acelaşi serviciu şi nouă” pentru o sumă mica. Hai! Zăbovind numai ca să-şi ia geanta, Tiffany se sprijini de mâna pe care el i-o întinsese şi sări în apă care-i trecea cu mult peste sandalele din piele. Robin Redford o conduse repede la un adăpost improvizat din paie pe partea cealaltă a şoselei, care acoperea o grămadă de fructe şi pachete cu alune şi dulciuri. O potecă ducea de acolo spre o căsuţă curată cu uri singur etaj. Un cuplu stătea pe veranda micuţă şi bărbatul le făcea semne grăbite să vină sus. Soţia sa surâdea timid şi doi băieţi trăgeau cu ochiul din spatele ei. Robin străbătu cu paşi mari cărarea şi Tiffany îl urmă. Americanul schimbă câteva cuvinte în portugheză cu bărbatul, în timp ce nevasta sa dădu aprobator din cap şi dispăru înăuntru. Soţul ei se întoarse spre Tiffany şi se înclină. - Vă rog să poftiţi în casa mea, domnişoară, zise el. Ploaie foarte rău, dar repede trecut. Vă rog să intraţi să vă mai învioraţi. Arătă spre şiragurile de mărgele din plastic care acopereau uşa deschisă şi Tiffany zâmbi, răspunzând astfel la prietenia care arăta. - Scoate-ţi sandalele, îi şopti Robin la ureche şi apoi urcară scările. Oamenii aceştia nu poartă încălţăminte în casă. Se aplecă şi-şi scoase repede pantofii, în timp ce Tiffany îşi descălţa sandalele, care, oricum, erau prea ude ca să-i fie confortabile. Fură conduşi în încăperea principală a casei şi invitaţi să se aşeze pe nişte scaune drepte în jurul unei mese aflate în mijlocul camerei. Locul era curat, dar sărac mobilat. In afară de masă şi de patru scaune de lemn, singurele piese de mobilier erau un foarte vechi fotoliu, într-un colţ, şi o măsuţă mică pe care era un ghiveci cu flori. Bărbatul dispăruse pe coridorul care ducea la bucătărie, dar în câteva clipe se întoarse împreună cu nevasta sa, amândoi cu platouri încărcate de gustări. Ei şi lui Robin li se dădu câte un pahar cu suc de ananas şi o farfurie cu felii de ananas proaspăt tăiate, iar lângă acestea se aflau banane mici şi o farfurioară cu alune prăjite în nişte forme înguste, care le făceau să pară nişte biscuiţi rotunzi şi întinşi. Cei doi băieţi chicoteau şi şuşoteau privind curioşi la Tiffany, dar când ea le zâmbi, fugiră îndată la parter râzând ruşinaţi. - Încearcă una din astea, spuse Robin, întinzându-i farfuria cu alunele prăjite. Tiffany muşcă dintr-una şi văzu că erau sărate crocante, şi foarte gustoase. Băutura de ananas îi stingea setea şi feliile de banană erau dulci şi aromate. - N-râm mai fost niciodată într-o casă ca asta, murmură Tiffany. Ce păcat că Ted nu-i aici cu aparatul de fotografiat! - Nu prea merge pentru o prezentare de modă, murmură Robin încruntat. Privirea sa era batjocoritoare. - Nu asta am vrut să spun. Tiffany simţi că se înroşeşte pentru că fusese înţeleasă greşit. Face fotografii pentru tot felul de reviste şi interiorul acesta şi familia l-ar fascina. - Probabil, admise Robin. Dar ei nu pozează, sunt doar o familie care încearcă să-şi mărească venitul prin orice mijloc. Uite, mi se pare că ploaia a stat şi putem încerca să pornim maşina. Aici şuvoaiele dispar repede în canalele de pe lângă şosea. Tiffany se ridică în picioare. Trebuia să recunoască că-i plăcuse această întârziere şi că avusese ocazia să discute cu un bărbat atât de atrăgător. Avea în el ceva liniştitor şi totuşi ciudat şi se trezi uitându-se insistent la umerii săi largi sub jacheta albastră de bumbac, ţeapănă de umezeală. O făcuse să se simtă mică, aşa cum atât de mulţi bărbaţi o făcuseră, dar el o acceptase ca pe un adult şi n-o luase drept o adolescentă, nici n-o învinuise pentru situaţia sa, ba chiar o ajutase. Nu era obişnuită ca bărbaţii să o ajute dezinteresaţi şi când îşi puse din nou sandalele, îi părea rău că urmau să se despartă în câteva minute. Robin Redford avu o discuţie pe un ton coborât cu gazda lor şi câteva bancnote îşi schimbară proprietarul. Tiffany îi mulţumi sincer pentru adăpost şi el zâmbi încântat. Afară ploaia se oprise şi soarele ieşise dintre nori. Deja pământul începea să se usuce când spuneau la revedere gazdei şi se îndreptau spre maşină. Apa de pe şosea se scursese aproape în întregime şi puteau să meargă fără să se ude. Cei doi băieţi ieşiră în goană în urma lor şi se opriră la câţiva metri, râzând şi arătând spre Robin care ridicase capota şi se urcase în maşină, încercând fără succes să pornească motorul. Meşteri câteva minute 1a motor, în timp ce Tiffany zâmbea copiilor şi le dădea câteva dulciuri pe care le găsise în poşetă. - A fost o greşeală, zâmbi Robin spre ea, când văzu cum alţi copii apărură nu se ştie de unde şi începură să ceară şi ei dulciuri. În câteva secunde, pachetul era gol şi Tiffany încerca să le explice că nu mai avea. Renunţă şi veni spre maşină. - O să meargă acum? întrebă ea, cu speranţă, când el îşi şterse mâinile cu o cârpă luată din torpedoul jeep-ului. Robin dădu din cap. - Mi-e teamă că nu, d-ră Doyle. Maşinilor acestora mici totdeauna li se întâmplă ceva pe o furtună neaşteptată şi şoseaua asta devine impracticabilă când se formează torente. Nu o să se întâmple nimic în două ore până o să pornească, dar mai bine aţi lăsa-o aici până mâine dimineaţă. - Dar nu pot, strigă Tiffany îngrozită. Trebuie să ajung la Rio de Janeiro până la şase. - Imposibil. Cel cu care vă întâlniţi nu poate să vă aştepte? adăugă el, ironizând-o puţin. - Oh, nu mă întâlnesc cu Ted câteva zile, răspunse Tiffany prea supărată pentru maşină ca să protesteze la insinuarea sa. Dar nu pot să stau aici singură până, mâine dimineaţă! - Nici nu-i nevoie. Aşteptaţi o secundă şi aranjez. Robin merse repede spre acoperişul de paie de unde omul care îi primise privea cu interes scena. O Conversaţie mai lungă, cu multe gesticulaţii şi mai mulţi bani trecând dintr-o mână în alta, produseră zâmbete satisfăcute de ambele părţi. Derutată, Tiffany îi urmărea cu privirea, dar se simţi mai puţin neliniştită când americanul se întoarse. Îi luă bagajul din maşină, îl puse în jeep, apoi îi deschise portiera din dreapta. - Urcă şi hai să mergem, ordonă el. Tiffany ezita. - Nu pot lăsa aşa maşina, obiectă ea. Şi nici nu pot să merg cu dumneavoastră. Nu ştiu cine sunteţi şi unde locuiţi, nu ştiu nimic despre dvs. El oftă răbdător şi-şi puse mâinile în şolduri. - Va trebui să aveţi încredere în mine, d-ră Doyle, nu-i aşa? Pot să vă asigur că intenţiile mele sunt dintre cele mai bune. Oricum, dacă vă temeţi de motivele care mă fac să vă iau cu maşina şi să vă ofer un pat peste noapte, pot să vă. las la un hotel în primul oraş. Încurcată, Tiffany se uită la el şi apoi la maşina închiriată. - Şi asta? arătă ea spre maşină. - Am aranjat cu prietenul nostru să ţi-o aducă mâine dimineaţă şi poţi pleca la Rio de Janeiro de acolo. N-o să ai de făcut decât un drum de jumătate de oră până la autostradă şi apoi până la insulă. Satisfăcută? - Nu-l deranjează să meargă aşa de departe? - Pentru el este o muncă suplimentară de pe urma căreia câştigă, râse Robin. E destul de bucuros. Şi acum, te rog, hotărăşte-te şi urcă. Trebuie să plec pentru că aştept un telefon important în seara asta. După ce se urcă în jeep şi le făcu semn din mâna copiilor, Tiffany se lăsă pe spate, relaxându-se. Nu ştia de ce se simţea în siguranţă cu omul acela, din moment ce-l cunoscuse cu doar câteva ore mai înainte. Imaginea mâinilor lui puternice şi bronzate pe volanul maşinii era liniştitoare, dar ea vroia să ştie mai multe despre el. Probabil că şi el simţea la fel pentru că primele sale cuvinte fură o întrebare. - D-ră Doyle, eu m-am prezentat, şi cu toate astea, nu am nici o idee despre numele dumneavoastră de botez şi nu mai pot continua să fiu atât de formalist. Zâmbetul lui alunga orice urmă de ofensă din cuvintele sale. Dându-şi seama exact ce voia el să spună, Tiffany surâse la rândul ei. - Mă cheamă Tiffany Doyle, îi spuse ea tristă. Şi dacă promiţi că n-o să râzi, am să-ţi spun de ce mi s-a dat un asemenea nume. Mama mea o adora pe Kathy Sanders şi de asemenea cântecul şi filmul Tiffany's day şi deci, când am venit pe lume, a fost inevitabil ca ea să-mi pună numele Tiffany. Oh, râzi, îi reproşă ea. Nu-i cinstit! - Nu chiar. Aşteaptă să-mi auzi celelalte nume. Şi eu am avut nişte pasionaţi de filme drept părinţi, dar eu am fost botezat Cary Humphrey Robin Redford. Îţi imaginezi aşa o colecţie? De atunci am urât filmele lui Cary Grant, şi Humphrey Bogart n-a fost deloc preferatul meu! Râzând încântată, Tiffany îl privi veselă. - Şi de aceea te-ai hotărât pentru Robin. Nu pot să te învinuiesc pentru asta. - Ce să fac? Vezi bine că până şi numele de familie pe care îl port este cel al lui Robert Redford! Văzându-i expresia feţei, Tiffany îl provocă. - Cred c-ai născocit totul, Robin Redford. Spune-mi adevărul. - Ei bine, poate, dar mă cheamă Robin şi celălalt nume e Cary, deşi am făcut o poveste bună din rest. Acum, spune-mi, ce ai de gând să faci în Rio de Janeiro? Această întrebare o readuse pe Tiffany la realitate. Ezită, simţind că acum putea să-i spună adevărul, dar ceva o reţinea. - Doar câteva articole, murmură ea. Ştii ce fac eu aici, lucrez pentru o revistă, dar tu ce faci în Pirapora pe o plantaţie? - Cultiv cacao, explică el destul de serios. Condiţiile sunt perfecte pentru cultură partea asta şi ţara avea nevoie de o nouă sursă de venituri după ce industria cauciucului a decăzut. Naţiunile Unite au finanţat un plan reuşit pentru creşterea arborilor de cacao aici. - Ştiam foarte puţin despre Brazilia înainte de a veni în această excursie, în afară de ce citisem în cărţi. - Mi se pare că ai spus că ai locuit aici Când erai mică. - Am locuit în Rio de Janeiro trei ani, dar nu aveam decât cinci ani când am venit şi opt când am plecat, murmură Tiffany. Părinţii m-au trimis la nişte prieteni pentru a putea rezolva nişte probleme acasă. N-a fost decât pentru puţin timp. Ar fi vrut să nu fi pomenit deloc despre anii pe care-i petrecuse în aceste locuri, dar acum chiar asta spusese. - într-un fel, te-au trimis la ţară, nu-i aşa? zise el. - Oarecum, se apără Tiffany. Sunt singura fată şi am patru fraţi, unul mai mare şi trei mai mici, şi mama avea mult de furcă cu ei. - Şi acum ai de gând să-ţi cauţi prietenii? O să stai la ei? întrebă Robin. - Nu, nu prea pot, pentru că nu mai ştiu dacă mai locuiesc aici. Mă îndoiesc, pentru că mătuşa Melanie, cum îi spuneam noi, era mai în vârstă decât mama, ea şi unchiul Jack ar trebui să aibă în jur de şaizeci de ani, cred. - Nu prea mai sunt în floarea vârstei, totuşi. - Nu, dar probabil au ieşit la pensie şi s-au întors în State. Neavând copii speraseră să mă ţină la ei, dar părinţii mei au refuzat. Cu toate astea, mi-ar face plăcere să-i revăd. - Ei, succes în căutările tale. Dacă ştii cu ce se ocupa unchiul Jack s-ar putea să-i dai de urmă. Robin Redford mai vorbi despre munca sa de pe plantaţie şi despre peisajul schimbător, dar Tiffany auzea numai pe jumătate pentru că gândul îi zburase la acea ultimă scrisoare pe care i-o trimisese Melanie cu cincisprezece ani în urmă şi care fusese motivul principal pentru care se hotărâse să vină în Brazilia.

La capatul lumii de Sandra Brown CAPITOLUL 1        Din clipa când Fiona aruncase o privire asupra gustării oferită de doamna Darling, mai prinsese ceva curaj. Înainte ca subreta să fi anunţat că „ceaiul este servit" avusese o senzaţie de disconfort, chiar de deprimare. Ce însemna acea ridicolă boneţică albă pe capul cameristei, sau şorţuleţul acela cu volănaşe suprapuse? se întrebase. Desigur, servitori mai aveau şi alţii în sat, dar nimeni n-ar fi avut ideea fistichie de a-i deghiza astfel. În orice caz, nu într-un sătuc ca Heatherfell, cu o economie destul de modestă. Doamna Darling se afla pe undeva, prin vârful piramidei sociale, dar totuşi...      Aşezată, cam crispat, pe un fotoliu cu perne moi, Fiona îşi ascultase cu religiozitate gazda, văduvă de multă vreme, vorbindu-i despre Graham, fiul său unic. Acelaşi Graham care, cu o seară înainte, o ceruse în căsătorie - iar Fiona acceptase, cu sinceră bucurie.      Atunci, totul îi părea scăldat într-o lumină strălucitoare, se simţea într-al şaptelea cer...      —   Va trebui să mergi mâine la mama, la  ceai, îi ceruse Gfaham. Eu o voi anunţa de, îndată despre logodna noastră.      —   Cu multă plăcere, încuviinţase Fiona, plină de entuziasm.      Nici măcar reacţia destul de frustă a mătuşei Jessie la marea noutate n-o făcuse să dezarmeze. Mătuşa Jessie era sora mamei sale. Atunci când Fenella şi Fiona Smith îşi pierduseră părinţii, la o vârstă fragedă, buna mătuşă Jessie nu ezitase să se împovăreze cu încă două orfane, pe lângă proprii ei copii.      În general, Fiona ţinea cont de observaţiile mătuşii ei. Dar când, de dimineaţă, Jessie spusese, cu o strâmbătură:      — Ferma Maubuisson, zici? Familia Darling? Dar cu el ce faci?      Fiona îi replicase, cu râsul ei argintiu:      —   William va veni cu mine, desigur.      —   Chiar crezi? Şi ce drepturi va avea? Să mănânce resturile?      —   Mătuşă Jessie! protestase ea.      —   Spun ceea ce gândesc. La Maubuisson nu există nici un loc pentru el.      —   Atunci zi de-a dreptul că nici pentru mine nu e loc.      — Nici nu-i nevoie s-o spun, azvârli bătrâna, pe un ton sec pe care Fiona nu i-1 mai auzise  vreodată. Aşa că fata era cam stânjenită, iar cuvintele mătuşii Jessie o urmăriseră. Atunci când subreta o anunţase, barometrul moralului ei era departe de a arăta timp frumos.      —   Luaţi loc, domnişoară, spusese stăpâna casei.      Vorbiseră despre câte şi de toate, despre timp, despre recoltă, despre magazinele şic de la Londra, unde doamna Darling obişnuia să-şi comande toaletele.      —   Poate, dar rochia de mireasă am de gând să mi-o comand aici, declarase Fiona, brusc. Doamna Darling înţepenise. Şi tocmai atunci intră subreta, să anunţe că ceaiul este gata. Fiona se ridicase, gândindu-se, fără voie, la „resturile" prezise de mătuşa ei.      Dar, în loc de asta, descoperi un festin demn de banchetele Romei imperiale. Îi scăpă un oftat de uşurare. Trebuie ca cineva să aibă o inimă de aur, pentru a servi un asemenea ceai!      —   Vai, doamnă, dar e de-a binelea somptuos!      Doamna Darling se mai dezgheţă puţin. Cu un gest împărătesc, adresat unei savarine umflate de frişca, răspunse:      —   Ce-i drept, trăim destul de bine, Graham şi cu mine. Cu o familie puţin numeroasă, se poate. Niciodată n-am regretat acest copil unic...      Aşezându-se, se apucă să taie prăjitura.      Inima Fionei se strânse. Oare mătuşa Jessie avusese dreptate? Oare William îşi va găsi un loc în această casă, unde se trăia prea bine ca să mai fie loc pentru un străin?      —   Nu eşti de părerea mea? adăugă doamna Darling, aşezându-i "Fionei o savarină în farfurie.      —   Eu... drept să vă spun, întotdeauna mi-am dorit o familie numerosă, declară ea, dintr-o suflare.      Doamna Darling îşi subţie buzele şi-aşa subţiri.      —   Ai încredere în experienţa mea: e mai bine să te opreşti la unul. Ştii, viaţa nu-i chiar roz. Când s-a născut fiul meu...Chestii muiereşti, acuma...Dar, la urma-urmei, orice era mai bine decât s-aducă iar vorba de William... Vai, însă, doamna Darling reveni foarte repede la subiectul arzător, aşa cum un câine nu-şi lasă osul decât, eventual, pentru foarte scurt timp.      —   Un singur copil e prea destul, repetă ea, cu o privire atât de elocventă, încât Fiona se văzu obligată să precizeze:      —   În afară de William, doamnă, fiul surorii mele.      —   Ah! facu mama lui Graham, pe un ton greu de definit.Iar Fiona trebui să povestească încă o dată istoria nepotului său...      Fenella, sora ei mai mare, plecase în Australia şi se măritase acolo. Soţul ei o părăsise înainte de naşterea copilului. Mai apoi, ea se stabilise în Statele Unite. Din când în când, mai primea câte-o scrisoare de la ea. Nu s-ar fi zis că-i păsa ei prea tare de fiul ei. După şase ani, muri într-un accident de maşină.      —   Micuţul stă cu noi de un an, adică, cu mine şi cu mătuşa Jessie, adăugă Fiona. E nostim că încă nu şi-a pierdut accentul american. N-are defel pronunţia guturală a scoţienilor.Se lăsă o tăcere grea.       — E... foarte generos din partea dumneavoastră, reluă discuţia doamna Darling, dar, zău, un orfelinat modern ar fi mult mai indicat. În zilele noastre, nu se mai pune problema pâinii uscate sau a uniformei sinistre...      —   Nici a resturilor, adăugă Fiona cu vocea joasă.      —   Văd că ne înţelegem, domnişoară! Ţi-o spun de-a dreptul, am fost total năucită de anunţarea acestei logodne subite! Fiul meu a insitat mult asupra calităţilor dumitale. Înţeleg c-ai făcut studii de infirmieră?      —   Da. Mi-am luat şi diploma. Am fost nevoită să părăsesc spitalul din Dunbank pentru a mă putea ocupa de William.      —   Această experienţă medicală se va dovedi, desigur, un atu pentru bătrâneţile mele, continuă doamna Darling. Şi apoi, cunoşti viaţa la ţară. După cum a subliniat şi Graham, vei fi o excelentă muncitoare agricolă. Până la urmă, am acceptat să consimt la această căsătorie... la urma-urmei, dacă vreau un nepot, nu se poate altfel. Vrei o tartă? adăugă ea, întinzându-i Fionei platoul.      —   Nu, mulţumesc, doamnă.      —   Ce apetit de păsărică!      —   Eu... îmi cer scuze, dar nu prea mi-e foame. Ăăă... tocmai vorbeam despre William, fiul surorii mele...Se lăsă din nou tăcerea.      —   Fiul surorii... hm, mă rog, asta o spui dumneata...      —   Pardon? Doamna Darling îşi înghiţise felia ei de tartă, dar o firimitură îi rămăsese agăţată de buza superioară. O bucăţică de căpşună.      —   Uite ce e, domnişoară. N-ai de ce să te şifonezi. Cum îi spuneam şi ieri fiului meu, îţi admir curajul... fie că acest copil este sau nu este fiul surorii dumitale...      —   Dar este!      — Lasă-mă să vorbesc. În schimb, nu admir deloc felul dumitale de a acţiona. Să iei acest copil cu dumneata, când ai putea atât de uşor să-1 încredinţezi unui orfelinat, e nebunie curată...În timpul acestui mic discurs, chipul Fionei se întunecase.      —   Dacă tot ceea ce se vorbeşte este adevărat, îţi compromiţi şansele de măritiş. Ştii cum sunt oamenii...      —   Nu, nu ştiam... cel puţin, până acum.      —   I-am explicat lui Graham gândirea mea.Oamenii din sat ar putea bănui o ... reglare de conturi.      —  O reglare de conturi? repetă Fiona, încremenită.      —   Hai, domnişoară, nu mă obliga să pun punctul pe i.      —   Doar nu... vreţi să spuneţi.?      —   Nu, îmi cunosc fiul. Dar, s-ar putea cleveti. La urma-urmei, aminteşte-ţi, acum şase ani aţi lipsit amândoi din Heatherfell... Graham a înţeles foarte bine punctul meu de vedere.      —   Şi, mai exact, care este punctul dumneavoastră de vedere?      —   Dacă te ia de nevastă, şi pare foarte dornic s-o facă, nici nu se pune problema să ia, pe deasupra, şi acest copil.      —   Şi credeţi că-1 voi abandona pe William?      —Dar n-am spus asta, domnişoară. E suficient să-i găseşti un orfelinat convenabil. Nu trebuie să faci o dramă din asta. Sunt deja destul de bună că te primesc în casa mea. La urma-urmei, n-aş fi chiar nemulţumită să am, într-o zi, un nepoţel al meu. Dar nu copilul altuia!      Ce viperă! Se ferise să spună „copilul alteia"...      —   Deocamdată, noi trei... şi, mai târziu, noi patru! adăugă ea, cu un aer suficient, privind masa supraîncărcată— semn al bunăstării egoiste. Nu-mi plac numerele mari.      —   Dar nu trebuie neapărat să trăim împreună!      —   Această casă îmi aparţine, replică sec doamna Darling. După moartea mea, ea îi va reveni lui Graham, dar, desigur, numai dacă...      —... dacă refuză să-1 ia pe William, nu-i aşa?      —   Să nu dramatizăm! Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că sunt o scorpie. Crede-mă, domnişoară, nu există multe femei care să-şi deschidă astfel inima unei viitoare nurori care... ăăă...      —   Inima? Care inimă? exclamă Fiona, ridicându-se brusc.      Câteva firimituri căzură pe covorul somptuos. Doamna Darling le privi cu un aer consternat.O, nu! îşi spuse Fiona. Chiar dacă William ar fi fost acceptat, aici n-ar fi fost un cămin pentru el. Prăjiturile, cremele, tartele şi dulceaţa de căpşuni... toate astea nu reuşeau să acopere uscăciunea sufletească de la Maubuisson.      —   Mă voi întâlni cu Graham şi vom discuta despre asta. Totuşi, nu-i dependent de dumneata.      —   Nu-ţi fă iluzii, domnişoară!      —   Nu văd de ce nu!      —   Vorbeşte cu el şi-ai să vezi!      —   Putem oricând pleca de la Heatherfell şi s-o luăm de la capăt altundeva.      —   Graham nu va părăsi niciodată Maubuisson. El ştie unde-i este interesul.      —   Voi vedea ce-mi va spune.      —   Fugi, domnişoară, eu nu te reţin!      Fiona era încă în hol când doamna Darling sună din clopoţel:      —   Jane! o auzi ea stropşindu-se la servitoare. Mătura- mecanică! Strânge toate firimiturile astea!      Tânăra porni în fugă spre ogorul unde ştia că-1 găseşte pe Graham.      —   Graham! Nu se poate! spuse ea, gâfâind. Poate-am înţeles eu greşit! Este... e vorba de William. Mama ta mi-a zis...      —   Da, răspunse băiatul mare, blond şi frumos, luând în mâinile lui bătătorite mâinile tremurânde ale fetei. Văd că te afectează, dar... ăăâ..., înţelegi, nu-i aşa, draga mea?      —   Nu, Graham, nu înţeleg chiar deloc.      —   E, totuşi, evident, Fiona. Cum spune mama...      —   Cum spui tu! Asumă-ţi responsabilităţile!      —   Bine, bine... voi fi cinstit, micuţa mea Fiona. Nici un bărbat n-are chef să se ocupe de copilul altuia.      —   Şi nici o femeie, i-o întoarse pe loc Fiona, n-are chef să se înghesuie în casa alteia!      —   Maubuisson îmi va aparţine, într-o zi!      —   Numai dacă-ţi vei asculta mămica!      —   Ascultă, Fiona, protestă el, cu vocea blândă.      —   Ştiu ce spun, Graham. Eşti slab. Nu mă pot baza pe tine. Eşti un amărât de materialist, incapabil să zboare cu propriile sale aripi.      —   Dar ce te-a apucat?      —   Poftim, ia-ţi verigheta! Oricum, n-aş fi purtat-o prea mult. Poţi să-i spui următoarei că-i ca şi nouă. Ai grijă doar s-o pui în temă cu pretenţiile mamei tale, astfel povestea riscă să se repete, încheie ea, cu un zâmbet amar.      —   Linişteşte-te, Fiona! o imploră Graham, încearcă să te pui în locul meu.      —   Ce vrei să spui?      —   Nu posed absolut nimic în afară de ce-mi alocă mama pentru muncile câmpului. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea găsi de lucru în altă parte.      —   Mărturiseşte că nici n-ai chef s-o faci! Sau nu?      Graham aruncă o privire elocventă asupra ogoarelor strălucind în soarele amiezii şi asupra-unei parcele lăturalnice, plină de flori sălbatice.      —   Întrebare inutilă, nu-i aşa? facu Fiona. Cunosc răspunsul!Îi părea rău pentru el. îşi iubea atât de mult pământul!      —   Fee, începu el.      —   Ne-am spus totul...,      —   Din cauza lui Wiliam?      —   Numai în parte. De fapt, n-am fi fost fericiţi împreună. Mama ta ar fi fost tot timpul între noi doi. Se trăieşte prea bine la tine, Graham. Dar cremele şi prăjiturile n-au înlocuit niciodată dragostea.      —   Fiona, ascultă-mă!      —   S-a ridicat vălul de pe ochi, Graham! Mă duc acasă.      —   Mai gândeşte-te, te implor!      —   M-am gândit. S-o încheiem aici.      —   Fiona...      —   La revedere, Graham.      Fata fugi în josul pantei, sări peste gard şi ieşi în drumul plin de praf. Trecând pe lângă proprietatea familiei Lindsay, le facu un semn de departe. La vremea secerişului, îi ajutase, aşa cum îi ajutase pe cei mai mulţi dintre fermierii din Heatherfell.      Urcă pe o altă colină şi coborî într-o vâlcea. Aici se afla reşedinţa Roots, micuţul cottage unde stătea, împreună cu mătuşa Jessie. Aceasta tocmai îşi uda grădina. Bill era căţărat pe gard.      Mătuşa Jessie ridică privirea şi, ghicind totul, se grăbi să-şi întâmpine nepoata.      Dar Bill cauza acestui zbucium, rămase nemişcat, cu faţa închisă şi posomorâtă, ca de obicei. Semăna leit cu mama sa, frumoasa Fenella, care avusese dintotdeauna expresia dispreţuitoare şi bosumflată. Şi mai semăna, desigur, cu un necunoscut, pe jumătate responsabil pentru venirea pe lume a acestui micuţ William Manning, căzut din cer la Heatherfell, cu un an în urmă.

Texas Sage de Sandra Brown uzele ei dulci şi ademenitoare le atinseră pe ale lui, apoi suspină şi şopti: - Un Crăciun fericit! - Şi eu îţi doresc un Crăciun fericit, Sage. Zîmbind, îşi încrucişă braţele pe după gîtul lui şi îşi lipi din nou buzele de gura lui, punînd mai multă pasiune în sărutul lor... sau încercînd să o facă. - Travis! - Ce? - Sărută-mă. - Asta fac. - Adică, sărută-mă cu adevărat, spuse ea şi murmură erotic: Să ştii că ai voie să mă săruţi pătimaş, chiar dacă e Crăciunul. - Sage, te rog. Tînărul privi nervos spre ferestre. În casă, petrecerea era în toi. S-ar putea să ne vadă cineva. Ea îşi desprinse braţele de pe gîtul lui şi pufni supărată: - Pentru Dumnezeu, Travis, eşti afurisit de corect. Nu ne vede nimeni. Şi chiar dacă ne-ar vedea, cui îi pasă că stăm aici şi ne îmbrăţişăm? - Mamei. Îţi place brăţara? Distrăgîndu-i-se pe moment atenţia, ea răspunse: - Fireşte că-mi place brăţara. Cărei femei nu i-ar plăcea? E minunată. Ridicîndu-şi braţul, scutură cercul din aur masiv de la încheietura mîinii. Mă bucur că m-ai lăsat să-mi deschid cadoul în seara asta şi nu în ziua de Crăciun. - M-am gîndit că aşa te poţi bucura de ea pe toată perioada sărbătorilor. - Foarte drăguţ din partea ta. Mulţumesc. - Totuşi, încă simt că eşti dezamăgită. Sage Tyler îl privi printre genele ei dese şi îi mărturisi în şoaptă: - M-am gîndit că-mi vei da inelul de logodnă de Crăciun. Şi, înainte ca el să poată spune ceva, ea se grăbi să adauge: Dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-mi oferi un inel. Cine ştie? S-ar putea să nici nu-mi doresc un tradiţional inel de logodnă. - Probabil nu voi respecta convenţiile şi-mi voi alege ceva cu totul original. Să zicem, o piatră colorată în loc de diamant. Travis privi în jos spre pantalonii ei albi de piele. Puloverul era destul de potrivit - din lînă albă de angora cu o mulţime de ţinte lucioase şi pietre scînteietoare presărate cu gust pe umeri şi în faţă. Totuşi pantalonii erau teribil de extravaganţi. Zîmbi strîmb. - Nimeni nu te-a acuzat vreodată că ai fi convenţională, Sage. - Slavă Domnului. Cu o mişcare a capului făcu să-i alunece pe umeri părul bogat, un blond închis. Am crezut că mama ta va leşina cînd m-a văzut coborînd în pantalonii ăştia şi alăturîndu-mă celorlalţi oaspeţi. - Păi, ea cred că asociază hainele de piele cu îngerii diavolului şi starurile rock. - Hm! Poate ar fi trebuii să mă îmbrac într-o rochiţă de tafta în culori pastel. El se încruntă, dezaprobîndu-i sarcasmul: - Mama e mama. Ea şi prietenele ei se aseamănă, mai mult sau mai puţin. Au aceleaşi gusturi. Se duc în aceleaşi locuri, se îmbracă aproape la fel. E obişnuită cu anumite lucruri. - Dacă urmează să-i devin noră, ar fi bine să se obişnuiască şi cu mine. Sper că nu se aşteaptă să port fuste lungi şi bluze respectabile, atunci cînd voi deveni soţia ta. În ziua în care ne vom căsători, nu-mi voi schimba decît numele de familie. Şi, fiindcă veni vorba, adăugă ea într-un moment de inspiraţie, Valentine's Day, ar fi o zi romantică să ne logodim oficial. Chiar mai frumoasă decît Crăciunul. Sage îl tîrîse afară pe Travis pe veranda lungă, albă, a casei familiei Belcher, pentru a respira puţin aer proaspăt. Clădirea din cărămidă roşie în stil georgian era decorată cu beculeţe strălucitoare de Crăciun. În sufrageria din spatele lor, un imens pom de Crăciun, împodobit de un decorator care prefera dantela, perlele şi fluturii, atrăgea atenţia de la una din ferestrele mari care dădeau spre verandă. Trei brebenei fuseseră transferaţi temporar pe pajiştea din faţa casei şi împodobiţi special pentru trecătorii care veneau din toate părţile ţinutului pentru a admira aranjamentele de Crăciun, pregătite în fiecare an cu mare grijă de aceşti bogaţi locuitori din Houston. Un şir lung de maşini, una în spatele celeilalte, se tîrau pe stradă, cu farurile estompate de ceaţă. Deşi temperatura nu era prea scăzută, Travis îşi ridică gulerul de la costumul negru şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. Atitudinea lui pioasă reuşea întotdeauna să o enerveze pe Sage, care credea că îl face să arate ca un puşti de bani gata bosumflat. Şi, de obicei, însemna că are ceva pe suflet de care îi era groază să discute. - Adevărul este, Sage, că mă întreb' dacă nu e prea devreme să ne anunţăm logodna. Afirmaţia lui o luă prin surprindere, însă imediat îi captă întreaga atenţie. - Ce vrei să spui? Travis îşi drese glasul. - Ei bine, după semestrul de primăvară, mai am încă un an de practică la interne. Şi, după aceea, trebuie să trec de toate cursurile de specializare în dermatologie, - Ştiu exact ce anume trebuie să faci, înainte de a putea să-ţi deschizi un cabinet. Totul va fi în regulă. Acum, că mi-am luat diploma, voi găsi o slujbă. - Nu mă gîndesc la bani. Părinţii mă vor sprijini pînă îmi aranjez propriul cabinet. - Atunci, de ce-ţi mai faci probleme? Bucură-te. E Crăciunul! Travis privi spre şirul de maşini care se tîrau prin faţa casei. - Sage, nu cred că înţelegi ce anume vreau să-ţi spun. Ei îi îngheţă zîmbetul pe buze. - Se pare că nu, dar trebuie să fie ceva îngrozitor. Arăţi de parcă ai de gînd să verşi tot ce-ai mîncat. Nu te mai chinui atît şi nu mă mai ţine sub tensiune. Dacă ai ceva de spus, spune-o. El se scărpină în cap, tuşi în pumn, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. - M-am gîndit foarte mult la asta în ultimul timp şi... - Şi? - Şi nu cred... nu că nu ai fi..., Sage, doar că nu sîntem... - Nu sîntem, ce? El se chinui să vorbească, deschizînd şi închizînd gura de mai multe ori, înainte să spună: - Potriviţi. Nu sîntem potriviţi unul cu celălalt. Acum, că-i spusese, umerii i se relaxară. Răsuflă adînc. Era evident că se eliberase de o înspăimîntătoare povară. împietrită, Sage se holba la el. Nu putea să-şi creadă urechilor. Era împreună cu Travis de mai mult de un an. Era de la sine înţeles că se vor căsători, după ce ea îşi va obţine diploma. Semestrul era pe sfîrşite, iar ea se aşteptase la un inel de logodnă şi la anunţarea oficială a iminentei lor căsătorii, în timpul acestei vacanţe de sărbători. Era ridicol să se gîndească că el dorea să scape de ea. De Sage Tyler! Probabil că înţelesese greşit. - Doar nu vrei să spui că rupi logodna? Travis îşi drese din nou glasul. - Cred că ar trebui să ne gîndim mai bine. - Nu mai bate cîmpii, Travis, spuse ea, sfidătoare. Dacă vrei să scapi de mine, măcar ai curajul şi spune-mi-o în faţă. - Nu vreau să scap de tine. Mai exact, mama crede... - Oh, „mama crede”,.. Mama crede că nu sînt destul de bună pentru băieţaşul ei. - Nu-mi atribui cuvinte pe care nu le-am spus. - Atunci, dă-i drumul, exprimă-te. - Mama crede, şi eu sînt de acord cu ea, că eşti, cum să zic, prea zgomotoasă pentru mine. - Zgomotoasă? - Ţipătoare. - Ţipătoare? - Plină de temperament. - Pentru că port pantaloni de piele? - Sage, fii rezonabilă, protestă el. - N-am chef. Sînt furioasă. - Nu ai nici un motiv. - Nici un motiv? - Dacă te gîndeşti bine, eu niciodată nu ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine. Nu-i aşa? întrebă el, nesigur. - Ba da, strigă ea. Discutam tot timpul despre asta. Familia mea... - Va fi încîntată dacă nu te vei mărita cu mine, o întrerupse el. Fraţii tăi mă consideră un dobitoc. Mama ta mă suportă doar pentru că e drăguţă cu toată lumea. Şeriful acela care e mereu prin preajmă îşi drege afectat glasul şi clatină din cap dezaprobator de fiecare dată, cînd dă cu ochii de mine. - Îţi imaginezi toate astea, afirmă ea cu tărie, deşi ştia că are dreptate. - Ei bine, fie că-mi imaginez sau nu, continuă el impacientat, cred că avem nevoie de puţin timp, departe unul de altul. Furia ei făcu loc durerii. - Credeam că mă iubeşti. - Te iubesc. - Atunci, ce rost are discuţia asta? Şi eu te iubesc. Travis arăta sincer dezamăgit. - Te iubesc, Sage. Eşti frumoasă şi sexy. Eşti cea mai imprevizibilă, cea mai fascinantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să-mi pierd minţile. - Eşti plină de viaţă. Îţi place să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să se supună voinţei tale. - Vorbeşti de parcă aş fi comandant de pluton. - Nu asta îmi e intenţia. Ai o poftă de viaţă care mă depăşeşte. Eşti spontană şi impetuoasă. Eu sînt metodic şi ordonat. Tu îi preferi pe liberali. Eu pe conservatori. Tu crezi din toată inima într-un Dumnezeu al tău. Eu mă îndoiesc de existenţa lui. Luînd totul în considerare, diferenţele dintre noi sînt mult prea mari. - Contrariile se atrag. - Încep să cred că nu. - Toate astea sînt nişte prostii, Travis. Încerci să-ţi linişteşti conştiinţa, nu-i aşa? îmi înşiri motivele tale. Dacă tot ai de gînd să-mi dai papucii, măcar fă-o cît mai demn şi nu mai fi aşa mieros. - Nu mă face să-mi fie şi mai greu decît îmi este deja, se plînse el. Lui îi era greu? Sage strînse pumnii, de „parcă se pregătea să-i tragă o mamă de bătaie. - Nu mă mai iubeşti. De fapt, despre asta e vorba, nu-i aşa? - Nu. Tot ce ţi-am spus pînă acum este adevărat. Te iubesc, Sage. Dar, fir-ar să fie, îmi cere atît de multă energie să ţin pasul cu tine. Rîse silit. Eşti ca un căţeluş care are chef de joacă. Ai o nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune. - N-am băgat de seamă să te fi plîns pînă acum de natura mea afectuoasă, spuse ea, rece. De fapt, ai cerut chiar mai mult de nenumărate ori. Travis avu buna-cuviinţă să arate ruşinat. - Merit pe deplin să-mi vorbeşti aşa. Sage, continuă el descurajat, adevărul e că mi-am pierdut vitalitatea. M-ai secat. Nu pot să ţin pasul cu tine şi să mă ocup şi de studiile mele, aşa cum ar trebui. Cred că ar fi bine să ne luăm o pauză şi să reanalizăm situaţia, înainte să ne repezim să ne căsătorim. O atinse pentru prima oară, punîndu-şi uşor mîinile pe umerii ei. - După ce vei avea timp să te gîndeşti, sînt convins că vei fi de acord cu mine. Eu nu sînt potrivit pentru tine, cum nici tu nu eşti potrivită pentru mine. Poate crezi că mă iubeşti, dar eu sînt de părere că doar te-ai autoconvins de asta. Ea îşi eliberă umerii. - Să nu începi să gîndeşti în locul meu, Travis, Nu poate fi decît un vis urît, un coşmar, îşi zise ea. În curînd, se va trezi, îl va suna pe Travis şi îi va povesti despre visul ei bizar şi îl va preveni să nu devină niciodată realitate. Deşi totul era prea real pentru a fi doar un vis. Podoabele sărbătorilor străluceau peste tot, în jurul ei. Simţea mirosul crengilor de brebenel şi din casă se auzeau colinde. O ustura înţepătura lacrimilor. Umilinţa avea un gust coclit. Întotdeauna ea fusese cea care întrerupsese legăturile cu admiratorii ei. Dacă o despărţire era inevitabilă, ea era cea care o declanşa. Travis, chiar dacă temperat şi ambiţios, fusese nebun după ea. Nu-i venea să creadă că-şi dorea să se despartă de ea. Păi, doar cu cîteva luni în urmă, se rugase de ea să se mute în apartamentul lui, ceea ce ea refuzase. După ce a rămas îmbufnat cîteva zile, a pretins că o iubeşte şi mai mult pentru caracterul ei puternic. Rar se certau îşi avea momentele lui enervante, cînd se încăpăţîna şi refuza să cedeze. Ca şi acum'. Totuşi, dacă era strîns cu uşa, de obicei ceda în faţa voinţei ei. - Sinceră să fiu, Travis, nu prea cred în amînări. Ori mă iubeşti şi vrei să te însori cu mine, ori nu. Îşi aruncă părul pe spate şi îl înfruntă provocatoare. Hotărăşte-te. Acum sau niciodată. El arăta îndurerat în timp ce-i studia expresia fermă şi bărbia ridicată agresiv. În cele din urmă, spuse: - Dacă o iei aşa, Sage, atunci cred că niciodată. Asta o făcu să-şi piardă răsuflarea, deşi reuşi să păstreze o ţinută mîndră. Un refuz atît de total era de neconceput. Nu putea să-i facă ei aşa ceva! Cînd va avea timp să se gîndească la ce a făcut, va regreta. Se va tîrî în genunchi în faţa ei, implorînd-o să împartă cu el viitorul luminos de dermatolog de succes. Pînă atunci, mai bine moare decît să-i arate cît de mult o jignise. Nu va vedea nici o singură lacrimă. Doamna Belcher era, fără îndoială, în spatele acestei hotărîri pripite. Mama lui îi făcea să o asculte doar aruncîndu-i o singură privire poruncitoare, dar lui Sage nu-i era frică de ea. Aroganţa ei n-o făcea pe Sage decît să-şi dorească să o provoace şi mai mult - cum ar fi pantalonii de piele la un dineu important. După ce lui Travis îi vor veni minţile la cap şi se va întoarce tîrîndu-se la picioarele ei, se va mărita cu el şi va face şase copii, fiecare, la o distanţă egală de zece luni. Între timp, nu avea de gînd să-l lase pe Travis să scape aşa uşor. Sfidătoare, i se adresă: - Îmi convine de minune. Voi ieşi din viaţa ta de îndată ce-mi voi împacheta lucrurile. - Acum? spuse el. Dar nu poţi pleca acum, Sage. Maşina ta a rămas în Austin. Unde să mergi? - Mă descurc eu. El scutură din cap cu tot mai puţină răbdare, de parcă avea de-a face cu un copil îndărătnic. - Nu poţi pleca acum. - Pe dracu', nu pot! se răsti ea, ştiind că Laurie Tyler s-ar cutremura dacă ar auzi cum vorbeşte fiica ei. - Uite, Sage, nu există nici un motiv să nu ne bucurăm împreună de aceste sărbători, aşa cum am plănuit. Ca prieteni. Aş vrea să rămînem prieteni. - Ia mai du-te dracului. - Dacă nu vii înăuntru, vei strica petrecerea mamei. Vom fi un număr impar la cină. - Mă doare în cot de cina mamei tale! strigă ea. Afurisiţii ăia de pui pe care îi serveşte în fiecare an sînt întotdeauna aţoşi şi tari. Nu merg înapoi nici dacă mor. Oricum, era o petrecere sufocantă, stupidă şi plictisitoare, Ar trebui să-ţi mulţumesc că mi-ai oferit un motiv bun ca să scap de ea. Neliniştit din cauza volumului vocii ei, Travis aruncă o privire peste umăr. Oaspeţii, înveşmîntaţi în haine elegante, se învîrteau în cerc prin sufrageria i opulentă, ciugulind din aperitivele servite de chelneri în vestoane albe închinînd în cinstea evenimentului şi a fiecăruia dintre ei cu pahare cu whisky şi sifon, şi cocktailuri de ouă ce răspîndeau un miros înţepător. - Sage, încearcă să înţelegi. Eu... eu nu aveam de gînd să discut despre asta cu tine decît după sărbători, dar tu, tu m-ai forţat într-un fel să-ţi spun totul în seara asta. Nu vreau să te simţi prost. - Eu, să mă simt prost? rîse ea, batjocoritor. Mă simt excelent. Acum pot să mă bucur de Crăciun, fără să-mi mai fac probleme dacă o mare doamnă din înalta societate va aproba felul în care mă îmbrac. De fapt, nu-mi pasă cîtuşi de puţin. - Nu te purta aşa, se rugă el. Sage ridică o sprînceană, privindu-l răutăcioasă. - Cum aşa? - Ca o mucoasă răsfăţată. - Mai întîi, mă faci la fel de agresivă ca un înaintaş la rugby, apoi, mă compari cu un căţeluş enervant, apoi, cu o debilă mintală care nu ştie ce vrea şi acum, am ajuns o mucoasă răsfăţată, Şi pretinzi că mă iubeşti? - Nu se poate discuta cu tine, cînd eşti în starea asta. Travis înjură în gînd şi se întoarse să plece de lîngă ea. Mama ne va observa lipsa, Ne vedem înăuntru, după ce termini cu istericalele, Simţindu-se, pe bună dreptate, indignat, Travis intră în casă. - Poţi să aştepţi mult şi bine, strigă ea după el. Uşa era decorată cu o ghirlandă, care, după părerea lui Sage, era atît de extravagantă, încît părea vulgară. La fel era şi pomul de Crăciun din sufragerie. Unde erau globurile multicolore, bomboanele de ciocolată şi beteala cu care se împodobea un pom de Crăciun, acasă la ea? Aruncă o căutătură cruntă pomului artificial şi strident împodobit, prin ferestrele luminate puternic. Luminiţele aşezate la intervale egale, de-a lungul crengilor perfecte, începură să se estompeze: Lacrimile ţinute în frîu pînă acum îi umplură ochii făcînd ca decoraţiile strălucitoare să pară cristaline. Pe măsură ce se potolea furia, începu să simtă şocul provocat de afirmaţiile lui Travis. Cineva pe care îl iubea, despre care crezuse că o iubeşte, o respinsese. Tot ce-i spusese putea fi parafrazat în trei cuvinte simple: „Nu te vreau”. Putea ea să fie dulce, drăgălaşă şi drăgăstoasă, adevărul era că el nu o dorea. Pofta ei de viaţă, aşa cum se exprimase el, îl plictisea. Îşi puse braţele în jurul uneia dintre cele şase coloane albe care sprijineau balconul de deasupra verandei. Îmbrăţişînd-o, îşi lipi obrazul de suprafaţa rece şi striată. Ce le va spune tuturor? Cum va mai putea să-şi ţină capul sus, cînd se vor afla toate astea? Ce va crede familia ei? Singurul lucru pe care îl aşteptau de la ea era să se căsătorească cu cineva care să o iubească la fel de mult, pe cît îl iubea şi ea. Ei, treaba asta nu-i reuşise. Ca şi multe altele. Cum putea Travis să-i facă aşa ceva? îl iubea. Erau perfect compatibili. El nu-şi dădea seama? Ei îi plăcea să tragă sforile; el mai degrabă prefera să fie manevrat. Lui îi plăcea să muncească; ea ştia bine ce înseamnă munca. Era atît de apatic, avea nevoie de cineva exuberant în viaţa lui - chiar el i-o spusese. Fireşte că suferea de o pierdere temporară a minţii, îşi zise ea. Şi se va întoarce la ea în cele din urmă. Bănuia că nici nu va trebui să aştepte prea mult. Ea îi va lipsi îngrozitor de mult. Fără ea, viaţa lui va fi la fel ca a părinţilor lui, incoloră şi insipidă. Iar cînd se va întoarce, ruşinat, la ea, cu coada între picioare şi mîndria cît un ou mare de gîscă vîrît în gît, nu se va grăbi să-l ierte. O făcuse să sufere. Îi stricase vacanţa de Crăciun. Acum, ar fi trebuit să sărbătorească faptul că-şi luase diploma, ceea ce nici unul dintre fraţii ei nu reuşise. S-ar putea să nu-l ierte niciodată. Îndepărtîndu-se de coloană, îşi şterse lacrimile, refuzînd să se lase doborîtă. Încă de copil, ori de cîte ori îi erau rănite sentimentele, mai bine înfrunta cu obrăznicie orice situaţie, decît să-şi arate adevăratele sentimente. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut ridicolă. Să fi vărsat lacrimi în faţa fraţilor ei ar fi însemnat să nu fi supravieţuit niciodată copilăriei. Nu pentru că ei i-ar fi făcut vreun rău; ea ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă plîngînd. Deci, nu-i rămînea altă şansă să reziste pînă cînd Travis îşi va da seama cît de prosteşte se purtase cu ea. Nici nu putea fi vorba să fugă acasă la familia ei, ca o femeie respinsă, cu lacrimi în ochi şi disperată. Mai întîi trebuia să găsească o cale de a pleca de aici. Mai bine pleacă pe jos acasă, decît să se întoarcă la petrecerea familiei Belcher. Şi nici nu le va cere ajutorul, deşi ştia că doamna Belcher ar fi bucuroasă să-i găsească un mijloc de transport. Trăgînd adînc aer în piept, pentru a-şi aduna curajul, se întoarse cu faţa spre colţul verandei. Făcu doar un pas înainte de a se opri brusc. Bărbatul se sprijinea leneş de peretele acoperit cu iederă, ascuns parţial de umbra aruncată de un brebenel pus într-un ghiveci. Totuşi, prin ferestre se strecura destulă lumină, ca Sage să-l vadă bine. Chiar prea bine. Era înalt şi deşirat, mai zvelt decît fratele ei, Lucky. Deşi cea mai mare parte a părului îi era ascuns sub o pălărie neagră, jilavă, de cowboy, Sage observă că părul de deasupra urechilor era blond închis, stropit cu fire palide, argintii. Viaţa în aer liber îi făcuse pielea arămie şi îi crestase riduri în colţul ochilor albaştri, pătrunzători, care o priveau cu un amuzament nedisimulat. Avea o bărbie puternică, pătrată, care sugera că nu e bine să-l superi, şi alura unui bărbat aspru şi musculos, ce părea să explice poziţia arogantă a capului şi privirea insolentă. Purta o cămaşă de un albastru decolorat, cu nasturi albi, rotunzi, Jeanşii aveau tivul rupt. Marginile decolorate şi în zdrenţe erau ridicate peste gleznele vîrîte în nişte cizme jerpelite ale căror vîrfuri erau umede şi pline de noroi. Singura concesie făcută serii răcoroase era o vestă neagră, matlasată. Era deschisă în faţă, lăsînd să i se vadă cămaşa pentru că degetele mari de la ambele mîini erau agăţate în buzunarele din spate ale pantalonilor, Un texan de aproape doi metri, cu umeri largi, picioare lungi şi talie subţire. Un texan care arăta ca unul din băieţii răi. Sage îl dispreţui imediat, mai ales Încercînd să-şi ascundă ruşinea, Sage îl întrebă furioasă: - Şi tu cine dracu' mai eşti? - Moş Crăciun. Mi-am trimis la spălat costumul roşu. Ei nu i se păru deloc amuzant răspunsul lui. - De cît timp stai aici? - De suficient de mult, replică el rînjind, ca pisicile Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. - Ai tras cu urechea. - N-am rezistat tentaţiei. Ar fi fost nepoliticos din partea mea să întrerup o scenă plină de tandreţe. Ea îşi îndreptă spinarea şi îi aruncă o privire intenţionat arogantă, măsurîndu-l din cap pînă în picioare. - Eşti unul dintre oaspeţi? El dădu, în sfîrşit, drumul hohotului de rîs. - Vorbeşti serios? - Atunci, ai apărut de acolo? întrebă ea, indicînd traficul de pe stradă. Ţi s-a stricat cumva maşina? în timp ce clătina din cap, o măsură şi el din priviri. - Tipu' e homist, sau ce-i cu el? Ea nu catadicsi să răspundă. Străinul plescăi din buze scoţînd o exclamaţie de regret. - Adevărul e că ar fi mare păcat să renunţi la pantalonaşii ăştia de piele, după cît de bine ţi se potrivesc. - Cum îndrăzneşti? - Şi dacă te-ai fi lipit de mine aşa cum te-ai lipit de el, ţi-aş fi dat cel mai pătimaş sărut din istorie, şi să-i la dracu' pe cei care ne-ar fi văzut. Nimeni, nici măcar cei-mai înflăcăraţi admiratori ai ei nu ar fi avut vreodată tupeul să-i vorbească aşa. Dacă nu i-ar fi împuşcat ea însăşi, ar fi făcut-o fraţii ei. Cu obrajii în flăcări şi ochii fulgerînd, îi spuse: - Chem poliţia. - Oare de ce ai face aşa ceva, Miss Sage? Faptul că-i folosise numele, o opri după ce făcu doi paşi spre uşă. Exact, spuse el citindu-i gîndurile. Ştiu cum te numeşti. - Nu ţi-a fost greu să-ţi dai seama, spuse ea cu mai multă nepăsare decît simţea de fapt. În timp ce cu neruşinare trăgeai cu urechea la o conversaţie, care nu te priveşte, l-ai auzit pe Travis spunîndu-mi pe nume. - Oh, am înţeles perfect tot ce s-a spus. Vorbeaţi în engleză. Băieţaşul mamei, pur şi simplu, ţi-a dat papucii. M-am gîndit să aştept politicos pînă cînd termină şi apoi să-ţi transmit mesajul. Ea îi aruncă o privire feroce, plină de furie înăbuşită şi neîncredere evidentă. - Ai venit aici ca să-mi transmiţi mie ceva? - Parcă începi să înţelegi. - De ce? - Am fost trimis să te caut. - Să mă cauţi? - Ca să te duc acasă. - La Milton Point? - Acolo e casa ta, nu? întrebă el, zîmbindu-i sardonic. M-a trimis fratele tău. - Care dintre ei? - Lucky. - De ce? - Pentru că pe cumnata ta, soţia lui Chase, au apucat-o durerile facerii în această după-amiază. Pînă la acest punct îi făcuse jocul. Nu credea nici un cuvînt, dar era curioasă să afle cît de creativă putea fi mintea unui vagabond. Spre surprinderea ei, descoperi că ştia destule despre familia ei. - Au apucat-o durerile facerii? - Cam a ora două, în această după-amiază. - Dar nu trebuia să nască decît după Anul Nou. - Copilul a avut alte planuri. Probabil că nu a vrut să piardă Crăciunul. Poate că la ora asta a născut deja, dar cînd am plecat eu, încă nu se întîmplase nimic. Sage rămase în continuare prudentă. - De ce te-ar trimite Lucky după mine? De ce nu mi-a dat un telefon? - A încercat. Una dintre colegele de cameră din Austin i-a spus că ai plecat deja spre Houston cu craiul tău. Arătă cu capul spre ferestrele în spatele cărora oaspeţii erau conduşi spre sala unde se servea cina. Ţinînd seama de asta, continuă el, Lucky a fost de părere că ar merge totul mai repede dacă Vin să te iau de aici. Se împinse de la perete şi aruncă o privire neîncrezătoare spre cerul acoperit de nori. Putem pleca? - Nu plec nicăieri cu tine! exclamă ea batjocoritor la presupunerea lui că ar fi fost în stare de aşa ceva. Conduc maşina de la optsprezece ani şi de atunci am făcut destule drumuri singură. Dacă e nevoie de mine acasă, familia mea ar fi luat legătura cu mine. - Mi-a spus că, probabil, vei fi o adevărată pacoste. Bombănind şi clătinînd din cap plictisit, vîrî mîna în buzunarul de la piept şi scoase afară o bucată de hîrtie. I-o întinse. Lucky a scris asta, să ţi-o dau în cazul în care începi să faci pe nebuna. Sage desfăcu hîrtia şi examină rîndurile care, era evident, fuseseră scrise în mare grabă. Abia reuşea să descifreze scrisul, însă nimeni nu era capabil să înţeleagă ce scria Lucky. Fratele ei o informa că purtătorul mesajului era noul angajat al Companiei de Foraj Tyler, Harlan Boyd, - Domnul Boyd? Acesta zîmbi în colţul gurii, - După toate prin care am trecut împreună, poţi să-mi spui Harlan. - N-am de gînd să-ţi spun nicicum, se răsti ea la el. Dar asta nu făcu decît să-i lărgească zîmbetul. Fratele ei îi cerea să-l însoţească pe acest om la Milton Point, fără discuţii. Ultimele două cuvinte erau subliniate... pentru că aşa era mai bine. - Ai fi putut să falsifici asta, spuse ea acuzator. - De ce aş face aşa ceva? întrebă el, zîmbind din nou sarcastic. - Pentru a mă răpi. - De ce? - Răscumpărare. - N-ar fi o mişcare prea inteligentă. Ai tăi sînt lefteri. Asta era adevărat. Compania de Foraj Tyler abia reuşea să supravieţuiască şi doar pentru că Marcie Johns îi împrumutase bani fratelui mai mare ai lui Sage, Chase, atunci cînd se căsătorise cu el. Din cauza preţului scăzut al petrolului, contractele de forare erau tot mai puţine şi tot mai rare. În prezent, familia Tyler făcea parte dintr-un fel de aristocraţie sărăcită. Şi în zilele astea era ca şi cum ar fi purtat o decoraţie de onoare. Totuşi, mîndria ei era rănită de faptul că acest netrebnic ştia despre dificultăţile financiare ale familiei ei. Îşi micşoră ochii căprui deschis. - Dacă firma are probleme financiare atît de mari, cum de ai fost angajat? - N-am fost angajat. Lucrez doar pe bază de contract. Şi din cînd în cînd mai fac cîte un ciubuc. Ca şi în seara asta. Lucky mi-a oferit cincizeci de dolari ca să vin să te duc acasă. - Cincizeci de dolari? exclamă ea. El îşi împinse spre spate pălăria de cowboy. - Pari surprinsă. Crezi că e prea mult sau prea puţin? - Nu cred decît că nu merg nicăieri cu tine. Voi pleca singură cu maşina spre Milton Point. - Ai uitat? Ţi-ai lăsat maşina în Austin şi ai venit aici cu Buze Fierbinţi. Cînd îi zîmbi ştrengăreşte i se încreţiră liniile din jurul ochilor. Presupun că ai putea să-l rogi să te ducă acasă. Deşi, probabil, mămica ar face o criză de isterie dacă scumpul ei băieţel nu ar fi acasă de Crăciun. Însă nu ai de gînd să-i ceri aşa ceva, nu-i aşa, Miss Sage? Ştia răspunsul şi fără să o mai fi întrebat şi îl urî pentru asta. În timp ce un grup de colindători trecea pe trotuar, cîntînd despre pace pe pămînt, Sage turba de furie, îşi evaluă opţiunile şi se gîndi dacă era înţelept să părăsească relativa siguranţă de pe veranda casei Belcher în compania unui bărbat care arăta de parcă comiterea unei crime era distracţia lui preferată. Pe de altă parte, familia ei era cel mai important lucru pentru ea. Dacă aveau nevoie de ea acasă... Biletul de la Lucky părea destul de autentic, dar, dacă un escroc era destul de isteţ pentru a o găsi în casa logodnicului ei. - La ce oră zici că a fost Sarah dusă la spital? Zîmbetul lui tandru, cuceritor, ar fi topit şi inima Reginei Gheţurilor. - Asta e o întrebare cheie, aşa-i? Ca să vezi dacă nu te păcălesc? Netulburată, îşi încrucişă braţele la piept, privindu-l fix şi aşteptînd răspunsul. -OK, hai să ne jucăm atunci, spuse el. Pe soţia lui Chase nu o cheamă Sarah, ci Marcie Johns, pe numele de fată, E agent de vînzări-cumpărări şi cîteodată Chase o alintă spunîndu-i cu afecţiune Gîsculiţă, poreclă pe care i-a dat-o cînd mergeau împreună la şcoală. Trecîndu-şi greutatea pe un picior şi relaxîndu-şi un genunchi, adoptă o postură care era în acelaşi timp arogantă şi bătăioasă. Deci, Miss Sage, vii de bună voie sau ai de gînd să mă faci să trudesc pentru cei cincizeci de dolari? Sage îşi muşcă buzele. Avea dreptate în mai multe privinţe, în special că era blocată în casa lui Travis Belcher. Nici nu-i trecea prin cap să-i ceară acestuia ajutorul, Chiar dacă Harlan Boyd era un gunoi al societăţii, iar fraţii ei îi cereau să se lase în seama lui - le va arăta ea cu prima ocazie - mîndria o împiedica să ceară ajutorul cuiva din casa aceea. - Nu prea îmi dai posibilitatea să aleg, domnule Boyd. - Nu ai din ce să alegi. Să mergem. - Trebuie să-mi fac bagajul. încercă să treacă pe lîngă el, dar bărbatul făcu un pas lateral blocîndu-i drumul. Înclinîndu-şi capul pe spate îi aruncă o privire ucigătoare. Trebui să-şi încline bine capul. Moştenise înălţimea familiei Tyler de la tatăl ei, ca şi cei doi fraţi ai săi. Erau puţini bărbaţi pe care să-i privească ridicînd ochii. O situaţie alarmantă. Ca şi ardoarea care radia din privirea lui. Ca şi vocea, plăcută dar vibrînd de asprime şi hotărîre masculină. - Dacă mi-ai fi dat şansa pe care i-ai dat-o imbecilului, te-aş fi sorbit cu lăcomie ca un motan pus în faţa unui borcan cu smîntînă dulce şi proaspătă. Ea înghiţi greu zicîndu-şi că e din cauza faptului că avea capul atît de înclinat pe spate. - Cumnata mea a primit odată un telefon de la un tip anormal care a început să-i debiteze porcării. Acum ştiu cît de dezgustată trebuie să se fi simţit. - Tu nu eşti dezgustată. Ţie ţi-e frică. - Frică? - Ţi-e frică că s-ar putea să-ţi placă dacă te sărut. Ea rîse batjocoritor. - Aş vrea să o văd şi pe asta. - Speram că vei spune aşa ceva. Faţa ei era încă încordată din cauza căldurii teribile care puse stăpînire pe ea cînd el îi cuprinse capul în mîini şi o trase spre gura lui pentru un sărut mistuitor. În mai puţin timp decît îi trebui creierului ei să înregistreze ce se întîmplă, limba lui era în gura ei, explorînd-o iscoditor. Cu ochii măriţi de uimire, putea să vadă peste umărul lui fereastra de la sala unde se servea cina. Chelnerii se mişcau în jurul mesei lungi, minunat aranjate, servind găini Rock Cornish şi cartofi dulci oaspeţilor familiei Belcher, în timp ce gura fostei-viitoarei nurori era devorată scandalos pe verandă de un bărbat cu un rînjet lasciv şi cizme ude. Dacă n-ar fi îngheţat din cauza şocului, ar fi izbucnit într-un rîs isteric. Peste cîteva secunde totuşi, reuşi să-şi revină în fire. Lovindu-l în piept cu toată puterea, îl împinse la o parte. Respiraţia nu-i reveni uşor. Sorbi lacomă oxigen şi înghiţi aer de mai multe ori, înainte să şuiere: - Dacă mai încerci o şmecherie ca asta, îţi vei dori să nu o fi făcut. - Sincer să fiu, mă îndoiesc de aşa ceva, Miss Sage. Ca şi tine, de altfel. Aruncă din nou spre cer o privire îngrijorată. Ar fi bine să plecăm cît mai repede, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Adu-ţi bagajul. Te aştept exact aici: Prea furioasă ca să mai replice ceva, Sage se năpusti înăuntru, - Asta-i pozna cea mai abjectă şi mai ticăloasă pe care mi-ai făcut-o vreodată, spuse Sage la telefon. Receptorul puţea a duhoare de ţigară şi era lipicios, numai Dumnezeu ştie de ce. - Sage, tu eşti? Devon şi-a băgat limba în urechea mea. Va trebui să vorbeşti mai tare. - Ştiu că mă auzi, Lucky, strigă ea. Şi mai ştiu că cumnata mea nu s-ar giugiuli cu tine pe coridorul spitalului. Apropo, s-a născut copilul? - Nu. Deşi nu mai poate dura mult. Ar fi bine să iasă odată, fiindcă Chase ne înnebuneşte pe toţi. În timp ce fratele ei o informa despre sarcina lui Marcie şi toanele lui Chase, viitorul tată, ceva negru şi  cu blană se strecură printre lăzile aflate doar la cîţiva metri de cabina telefonică. Sage se cutremură şi şi-ar fi ridicat picioarele de pe asfalt, doar că nu avea unde altundeva să meargă. Asta era cea mai îngrozitoare noapte din viaţa ei. Mai întîi, logodnicul,îi dăduse papucii, apoi se trezise „dusă acasă” de un individ dubios şi şmecher, ale cărui maniere erau înfiorătoare. Servitoarea familiei Belcher o însoţise pe scările din spate pînă în camera oaspeţilor, unde o ajută să-şi împacheteze lucrurile. După cum spusese, Harlan Boyd o aştepta atunci cînd coborî. O conduse spre o maşină care era surprinzător de curată şi aproape nouă. Totuşi, abia se resemnase să facă lunga călătorie în compania lui, că el o apucă pe un drum lateral, care era practic nemarcat şi nici iluminat. - Unde mergem? Nu va intra în panică, îşi spuse ea. Oamenii de acest gen puteau fi convinşi cîteodată să renunţe la acţiunile lor violente, dacă victima rămînea stăpînă pe sine. Îşi promise în gînd că nu va apuca mînerul uşii, nu o va deschide şi nu se va arunca în bezna nopţii, decît dacă va fi sigură că planul lui era să ceară o răscumpărare mare familiei ei în schimbul informaţiei privind locul unde se afla corpul ei maltratat cu brutalitate. Cu o voce mai raţională decît gîndurile ei, el îi replică: - E drumul care duce la pista de decolare. - Pista de decolare? - Unde mi-am lăsat avionul. - Avionul? - N-auzi bine sau ce? Nu mai repeta ce spun. - Adică vom zbura acasă? - Exact. Ce-ai crezut? Că vom merge cu maşina? - Da. - Cît de mult poate greşi cineva. Cam la fel ai păţit şi cu acel Casanova. Lăsă să treacă remarca lui fără alte comentarii şi se cufundă într-o tăcere ostilă tot restul drumului. Era o serioasă înrăutăţire a situaţiei faţă de prima parte a serii, cînd stătuse cot la cot cu crema societăţii din Houston. Acum se afla într-un hangar răcoros şi umed prin care bătea vîntul, mişunînd de rozătoare, aşteptînd un bărbat care săruta de parcă din asta trăia, şi care o tachina şi o insulta de fiecare dată cînd i se ivea prilejul. Îşi vărsă nemulţumirea pe fratele ei pe care reuşise să-l găsească la spitalul din Milton Point. - Lucky, cum de ai putut să trimiţi după mine pe acest... acest individ? - Sînteţi gata de plecare? - Da, sîntem gata de plecare, dar sînt supărată pe tine. De ce ai trimis după mine un tip ca ăsta? - Ce nu-ţi convine la Harlan? - Ce nu-mi convine la Harlan? Se repeta din nou. E o convorbire interurbană, spuse ea, încercînd să-şi maseze tîmplele pentru a scăpa de durerea de cap şi mi-ar cere prea mult timp ca să-ţi înşir toate defectele lui. De ce l-ai trimis? De ce nu ai telefonat la familia Belcher să-mi spui să vin acasă? - Pentru că am ştiut că ai plecat cu maşina lui Travis şi ai lăsat-o pe a ta în Apstin. Mi-a spus colega ta de cameră. Tu mi-ai povestit că părinţii lui Travis nu erau prea încîntaţi de faptul că urma să veniţi aici chiar în dimineaţa zilei de Crăciun, aşa că am ştiut că n-ar dori ca el să plece cu două zile mai devreme şi să piardă seara de Crăciun, pe drum. Aşa că... - OK, OK, dar ai fi putut să mă previi că-mi vei trimite o escortă. - Îmi pare rău, Sage, dar nu am avut cînd. Chase îşi smulge părul din cap şi scrîşneşte din dinţi. E foarte îngrijorat pentru că Marcie are treizeci şi şase de ani şi e primul ei copil. - Dar e bine, nu-i aşa? întrebă Sage, alarmîndu-se imediat pentru starea sănătăţii femeii pe care o admira. - În principiu, da. Dar nu-i e uşor. Mama nu reuşeşte decît să-l facă pe Chase să se poarte cît de cît civilizat, nu să-l şi calmeze. Ştii ce înseamnă copilul ăsta pentru ei. Lauren se smiorcăie pentru că-i iese un dinte. - Oh! Primul? - Exact. Şi închipuieşte-ţi, e aşa un drăcuşor împieliţat, că şi muşcă cu el. Oricum, Devon e ocupată cu copilul nostru, aşa că toţi sîntem agitaţi şi nervoşi. Sage îşi putea imagina scena de la spital. Nimeni nu-i putea ţine deoparte pe cei din familia Tyler, dacă unul de-ai lor avea necazuri. Îşi aminti de noaptea cînd Devon o născuse pe Lauren. Haos total. Fireşte, au existat nişte circumstanţe atenuante, în noaptea aceea unul din clienţii lui Marcie încercase să o violeze. Sage ajunsese acasă după ce Marcie fusese salvată şi trimisă la spital, dar înţelesese spaima ei. Crize de acest gen uneau şi mai mult familia. I se puse un nod în gît. Indiferent cît de infernali puteau fi fraţii ei, abia aştepta să ajungă lîngă ei. - Aş fi putut să închiriez o maşină, spuse Sage, îmbufnată. - N-am vrut să o faci. Frontul de aer rece încă nu a ajuns în Houston, dar a trecut pe aici la prînz şi acum e frig. Şi umed. N-am vrut să conduci maşina pe o vreme aşa de rea şi ştiam că te vei împotrivi. Aşa că am hotărît să nu-ţi dăm nici o şansă să faci cum îţi trece prin cap, şi l-am trimis pe Harlan. - Aş fi mai în siguranţă pe o şosea umedă decît cu Harlan. - Ce-ai spus? N-am auzit. A trecut pe lîngă mine un cărucior pe roţi. - N-are importanţă, Nu avea nici un sens să-l vorbească de rău pe Harlan în faţa fratelui ei care, era evident, avea încredere în el. N-ar face decît să îngrijoreze pe toată lumea. Deşi, odată ajunsă acasă, intenţiona să le facă o prezentare detaliată a purtării sale neruşinate. Ne vedem cînd ajung acolo. Salută-i pe toţi din partea mea. Şi, în special, pe Marcie. - În regulă. Pe curînd, mucoaso. Închise telefonul şi rămase dusă pe gînduri. Încerca să-şi şteargă murdăria de pe mîini, cînd Harlan apăru lîngă ea. - A născut deja? - Nu încă. Lucky spune că în curînd. - Avionul e gata de plecare. - Există pe aici un loc unde aş putea să mă spăl pe mîini mai întîi? - Vino cu mine. Ai grijă şi de celelalte necesităţi, înainte de decolare. Va fi un zbor non-stop. Ei nu i se păru deloc amuzant şi i-o şi arătă trecînd pe lîngă el fără să-l bage în seamă, cînd îi deschise uşa de la toaletă. Cînd aprinse lumina, se opri brusc, spatele ei lovindu-se de pieptul lui. - Dumnezeule mare! Era o încăpere dezgustătoare, în care nu se făcuse Curăţenie de ani de zile. - Are tot ce-ţi doreşti, spuse Harlan, rîzînd amuzat de reacţia ei. Sage, învingîndu-şi repulsia, intră în cameră şi îi trînti uşa în nas. Făcu doar ce era absolut necesar, fiind atentă să nu atingă nimic. După ce-şi spălă mîinile în chiuveta ruginită, le scutură pentru a şi le usca. Ieşind din clădirea strîmbă de tablă, îl găsi pe Harlan aşteptînd-o pe pista de asfalt. - Unde sînt valizele mele? - La bord, stimată domnişoară. Sînteţi amabilă să-mi prezentaţi biletul de călătorie? Ea îl săgetă cu privirea. - Ce-ar fi să plecăm odată! - Don Juan ţi-a trimis simţul umorului drept în iad, nu-i aşa? Apucînd-o de cot, o conduse spre avionul cu un singur motor. Cu cît se apropia mai mult de aparat cu atît îi creştea spaima. Era o epavă, o relicvă din vremuri de demult. Carcasa fusese peticită şi revopsită de atîtea ori că acum arăta ca o cuvertură. Elicea se învîrtea, dar motorul hîrîia, gemea şi horcăia de moarte. Îşi trase braţul din mîna lui şi se întoarse spre el, sfidătoare. - Ai construit singur hîrbu' ăsta? - Nu e al meu. L-am împrumutat doar. - Sper că nu te aştepţi să mă urc în el? - Dacă nu ţi-au crescut cumva aripi. - Ştii ce, las-o baltă. Am auzit nişte rable de maşini de cusut care ţăcăneau mai plăcut decît motorul ăsta. Fraţii mei ştiu cu ce aparat zburăm' - Au încredere în judecata nea. - Atunci mi-am pierdut-o eu. - Eşti în perfectă siguranţă. Apucînd-o din nou de braţ, o trase după el pe pista plină de denivelări. Cînd au ajuns la locul pasagerului din micul avion, îi luă în palme şezutul, sprijinind-o să păşească pe aripă. Sus cu,tine. Ea se căţără în cabina minusculă. După ce se aşeză şi el pe scaunul pilotului, întinse braţul peste pieptul ei pentru a se asigura că uşa de lîngă ea,era bine închisă. Mîna îi alunecă pe sîni. Putea fi o întîmplare, dar nu voia să rişte să privească pentru a descoperi adevărul. Se zgîia nemişcată prin parbriz, pretinzînd că nu-i e frică. - Ţi-ai fixat centura de siguranţă? - Îhî. - Stai bine? - Da. - S-ar putea să vrei să-ţi dai jos jacheta, spuse el arătînd cu capul spre partea de sus a costumului ei din piele albă.  Şi-l făcuse cadou de Crăciun. Aştepta să-l poarte încă din august. Pînă acum, Harlan Boyd era singurul căruia îi plăcuse. Şi asta nu era prea apreciativ la adresa gustului ei. - Vrei să te grăbeşti şi să decolezi odată, ca să nu mai tremur de groază de ce s-ar putea întîmpla? întrebă ea supărată. În următoarele cîteva minute, Harlan fu ocupat cu permisiunea de decolare de la „turnul de control”, o cameră la etajul al doilea din clădirea cea mare. Duse avionul la capătul pistei, aşteptă să i se dea drum liber, apoi porni înainte. Sage era tentată să pedaleze din picioare pentru a-i ajuta să se înalţe. Cu mult înainte ca ei să i se pară că aveau suficientă viteză la sol, micul avion ţîşni în sus. Harlan urcă atît de abrupt încît o făcu să se încline pe locul ei ca în scaunul de la dentist. Apucîndu-se de marginile pernei de sub ea, riscă să privească pe fereastră. - Nu se mai vede pămîntul! - Bineînţeles că nu. Sîntem în nori. - Ce căutăm noi în nori? - Ce-ar fi să te calmezi? Un an şi ceva am zburat cu elicoptere la platformele din Golf. Asta-i floare la ureche. - Care între timp ţi-a alunecat pe ochi. Nu văd nimic. De unde ştii că nu vei intra în ceva? - Ştiu, OK? După ce vom trece de acest plafon jos, vom zbura direct spre Milton Point. - Eşti sigur că ştii unde să-l găseşti? - Nimeresc de fiecare dată. Am o sculă de nădejde. - Grozav, spuse ea scurt. Dacă ţii la slujba ta, mai bine termină. - Ce? - Cu aluziile sexuale. - De ce? Mă vei pîrî lui Chase şi lui Lucky? - Ei nu te vor considera atît de isteţ pe cît te consideri tu. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi îşi întinse picioarele lungi atît cît îi permitea cabina strîmtă. - Pun pariu că nu le vei spune absolut nimic din ce s-a întîmplat în seara asta. - De ce nu? - Pentru că eu cunosc o poveste şi mai grozavă. Cea despre tine şi Buze Fierbinţi. În ochi i se reflectară lacrimile de la aparatura de bord. Nu cred că le vei spune adevărul, nu-i aşa? - Indiferent ce s-a întîmplat între mine şi Travis, mă priveşte doar pe mine, spuse ea indignată. Ce voi face şi ce voi spune familiei mele, e doar problema mea. Nu e cazul să-ţi bagi nasul, domnule Boyd. El rîse pe înfundate. - Na, na. Nu le vei spune adevărul. Nu le vei spune că te-a lăsat cu buzele umflate. E în regulă, Miss Sage. Îi făcu cu ochiul. Va fi micul nostru secret. Ea murmură ceva total nepotrivit pentru o tînără bine crescută şi îşi întoarse capul pentru a privi pe geam. Sub avion se vedea doar o pătură de nori gri, ireală. Privitul în jos o făcea nervoasă, aşa că îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii. - Cît va dura? - O oră. Sau aproape. Depinde de turbulenţă. Sage îşi săltă capul. - Turbulenţă? - Glumeam doar, să văd dacă ai adormit într-adevăr. Nu vrei nişte cafea? întinse mîna printre genunchi spre podea şi luă de jos un termos lucios. l-l întinse. Un sandviş? Dădu drumul manetei pentru a desface un pachet maroniu şi a privi înăuntru. Venind vorba de mîncare, stomacul îi chiorăi grosolan, amintindu-i că îi scăpase cina cu găini Rock Cornish a familiei Belcher. - Tu fii atent la avion. Despachetez eu sandvişurile.   El îi întinse punga. Ea îşi puse termosul între coapse. - Salam, brînză şi muştar, spuse ea cercetînd conţinutul primului sandviş. Îl despachetă şi pe al doilea, ridicînd bucata de pîine de deasupra. De două ori salam, brînză şi muştar. Îi întinse unul şi muşcă din celălalt. În timp ce mesteca zdravăn, spuse: - Mama e de obicei mai inventivă cînd face sandvişuri. - Laurie? mormăi el cu gura plină. Nu ea le-a pregătit. - De unde le-ai luat? - De la firma lui Moe. - Cine e Moe? Harlan înghiţi şi mai băgă în gură o muşcătură zdravănă. - Moe. Am luai maşina lui ca să ajung pînă la casa familiei Belcher. Cred că nu l-ai întîlnit. Exact. Cînd el a coborît, erai la toaletă. Moe e proprietarul pistei de unde am plecat. L-am rugat să pregătească ceva cît mai repede. Sage scuipă mîncarea în palmă. - Glumeşti, nu? - Nu. Ei poftim, dacă nu mai vrei, dă-mi-l mie. Ea i-l aruncă ca pe o minge. Ateriză în poala lui, exact deasupra fermoarului decolorat al jeanşilor. Nu-ţi place cum găteşte Moe? - Nu! Ştiai prea bine că nu voi mînca nimic din locul ăla plin de şobolani. Furia ei îl amuza. - Ai mînca dacă ţi-ar fi foarte foame. Toarnă-mi nişte cafea în capacul termosului. - Toarnă-ţi singur. - În regulă. Dar va trebui să las maneta din mînă. Şi va trebui să-l trag de acolo. Termosul era încă între coapsele ei. Harlan îi zîmbi inocent, ridicînd o sprînceană ca un semn de întrebare elocvent. Sage îi turnă cafeaua. La zece minute după ce Sage ajunse la spital, Marcie născu. Sage abia dacă avu timp să îmbrăţişeze pe toată lumea, că Chase se năpusti prin uşile duble. - E băiat! Era tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului, părul îi stătea vîlvoi şi arăta ca un nătîng în halatul albastru, însă radia un zîmbet de o mie de waţi. Suferise cumplit după moartea primei lui soţii, Tanya. Copilul lui murise în pîntecele mamei în acel accident de maşină, în care fusese implicată şi, Marcie Johns. Anul trecut, spre surprinderea tuturor, se căsătorise cu Marcie. Amănuntele privind legătura dintre ei şi hotărîrea bruscă de a se căsători au rămas un mister pentru Sage. Au trecut mai multe luni de la nunta lor, pînă cînd ea se convinse că se iubeau şi că această căsătorie va fi de durată. După cît putea să-şi dea seama, părea să funcţioneze excepţional de bine. Chase nu arătase niciodată atît de extenuat dar şi fericit. - Copilul e perfect, spuse el mîndru. Patru kilograme şi treizeci de grame. Marcie se simte bine. Dar e foarte obosită. - Peste patru kilograme? „Hmmm. Destul de mare pentru primul născut, spuse Lucky lovindu-l cu cotul în coaste pe fratele său. - James Lawrence, ai grijă cum te porţi, îl dojeni mama lui. - Înainte să începeţi toţi să socotiţi, recunosc că Marcie a rămas însărcinată chiar în noaptea nunţii. - N-ai pierdut vremea, scumpul meu frate. - Fii sigur că nu, spuse Chase, făcîndu-i cu ochiul lui Lucky. Apropo, fiul meu îţi va purta numele. Ne-am hotărît să-l botezăm James Chase. - La naiba, spuse Lucky, înghiţind greu. Nu ştiu ce să spun. - Ar fi o schimbare. Chase îl bătu pe umăr pe fratele său şi amîndoi arătau jenant de emoţionaţi. Şi pentru a nu se face de rîs, Chase privi repede în altă direcţie şi o observă pe Sage. Salut, răzgîiată mică, mă bucur că ai ajuns la timp. Chase era cu zece ani mai vîrstnic decît Sage. Între el şi Lucky nu erau nici doi ani distanţă. Fraţii ei gălăgioşi au fost un permanent izvor de suferinţă pentru ea, dar îi adorase întotdeauna. Voia să creadă că afecţiunea era reciprocă. Găsi multă căldură în îmbrăţişarea lui Chase. - Da, am ajuns. Cu chiu, cu vai, adăugă ea, străfulgerîndu-l cu o privire urîtă pe Harlan. - Felicitări, Chase, spuse acesta, făcînd un pas înainte şi întinzîndu-i mîna. - Mulţumesc. După ce şi-au strîns mîinile, Chase spuse: Vă rog să mă scuzaţi acum. Vreau să mă întorc la Marcie. - Nu vrei să stai acasă la noi în seara asta? îi propuse Laurie. - Nu, mulţumesc. Rămîn aici cît de tîrziu voi putea, apoi mă duc la mine acasă. Începu să meargă cu spatele spre uşile duble. Deşi fusese atît de dornic să le aducă vestea despre naşterea fiului său, Sage îşi dădea seama că prefera să fie lîngă soţia lui. Simţi un junghi de invidie gîndindu-se la fericirea lor. Nimeni, altcineva nu mai era atît de important în viaţa lor pe cît erau ei doi, unul pentru celălalt. Sage se îndoia că va ajunge şi ea atît de esenţială pentru o altă persoană, centrul universului cuiva, un izvor de lumină şi dragoste. Respingerea lui Travis nu i făcuse decît să-i crească îndoielile. Peste cîteva minute, o soră îl aduse pe James Chase Tyler la fereastra salonului cu nou-născuţi şi îi spuse Lucky. Mai ales că Lauren are nevoie de patul ei. Fetiţa lui de şapte luni dormea în braţele mamei ei, dar zarva şi entuziasmul din jur reuşiseră să o trezească parţial. Începu să se agite. - Şi eu am nevoie de patul meu, spuse Devon, zîmbind slab. O ţin în braţe de ore întregi. - Dă-mi-o mie, spuse Sage, întinzînd mîinile după nepoata ei pe care n-o vedea suficient de des. Ceea ce era poate mai bine. Devon spuse că dacă ar fi fost după Sage, Lauren ar fi ajuns un copil teribil de răsfăţat. Fă o pauză, îi spuse ea cumnatei ei. O ţin eu în braţe pînă ajungem acasă - dacă n-ai nimic împotrivă să merg cu maşina ta. Refuza să mai Facă un singur pas în compania lui Harlan Boyd, în special datorită camionetei care îi aşteptase lîngă mica pistă de aterizare din Milton Point, pentru că nu era cu nimic mai grozavă decît avionul cu care veniseră din Houston. Nu pentru că era snoabă în privinţa tipului sau modelului de vehicule în care călătorea. Fraţii ei conduceau maşinile de teren ale companiei care arătau de parcă trecuseră prin război. Travis o tachinase din cauza faptului că maşina ei hîrîia. Era aceeaşi maşină pe care şi-o luase în primul an de studenţie. Totuşi, se aştepta ca o maşină să aibă cîteva lucruri esenţiale, cum ar fi geamul de la locul pasagerului şi cheile de contact. Harlan pornise maşina atingînd două fire. Îl credea în stare să o fi furat. Geamul din stînga fusese înlocuit cu o bucată de carton, prin care intra cu uşurinţă frigul şi vîntul răcoros. Harlan nu părea jignit de lipsa ei de entuziasm. - Ne vedem mai tîrziu, spuse el, îndreptîndu-se spre ascensor. Sage se enervă cînd observă că, traversînd holul, mai multe surori îl priviră pline de interes. Îi studiară mersul legănat, umerii largi. Sage recunoscu în sinea ei că părul lui era o combinaţie atrăgătoare de castaniu, blond şi fire argintii, că ochii îi erau extraordinar de frumoşi, că blugii obişnuiţi, marca Levi's, îi scoteau în evidenţă extrem de bine partea posterioară, dar se dispreţui pentru gîndurile ei. - O conduc eu pe Laurie acasă, se oferi Pat. - Există loc şi în maşina noastră, Pat, spuse Lucky. Nu e nevoie să faci un drum atît de lung. - Nici o problemă. Au părăsit toţi spitalul. Cînd Lucky ieşi din parcare, Sage privi prin oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Harlan urcînd în camioneta lui. - Sper să-şi amintească să-mi ducă valizele acasă, remarcă ea. După ce aterizaseră, i le aruncase în spatele camionetei şi le acoperise cu o prelată, încă ploua. Din fericire, prelata era la locul ei. - Cine? Harlan? Te poţi baza pe el. - Se pare că tu o faci. Lucky o privi întrebător. - Mi s-a părut mie, sau am auzit, într-adevăr, o notă de dispreţ în vocea ta? I se oferea o şansă nesperată de a-şi exprima opinia despre noul angajat şi nimic nu o mai putea opri. - Fie că ai o părere foarte bună despre el, fie că nu-ţi pasă deloc de surioara ta. - Am o părere foarte bună despre Harlan. Şi de tine îmi pasă la fel de mult ca întotdeauna, spuse el vrînd să o enerveze. În oglindă, Sage văzu cum ochii lui - despre care crezuse că sînt cei mai albaştri din lume pînă cînd îi văzuse pe-ai lui Harlan - sclipesc amuzaţi. Însă de data asta, farmecul lui Lucky nu-şi mai făcu efectul asupra ei. Se săturase de tachinări pentru toată viaţa. - Cine e acest individ, Lucky? vru ea să ştie. Apare, aşa, de nicăieri, eu n-am auzit niciodată de el, îi oferi o slujbă şi îi încredinţezi viaţa singurei tale surori. Ce s-a întîmplat cu tine? - Mai întîi, începu Lucky, înfrîngîndu-şi faimosul temperament vulcanic, nu a apărut aşa, de nicăieri. Chase l-a cunoscut la Houston, anul trecut. - Aha, de ce nu ai spus aşa? întrebă ea sarcastic, îi aruncă prin oglindă o privire furioasă. Houston e plin de escroci şi asasini. Nu citeşti ziarele? Faptul că l-a cunoscut la Houston nu-l face imediat demn de încredere. - Chase are totuşi încredere în el. - Bazîndu-se pe ce? - Pe instinctul visceral, - Atunci încep să mă îndoiesc şi de judecata lui Chase. Şi Harlan ăsta a apărut aşa într-o bună zi, fără să-l fi chemat nimeni? - În urmă cu şase săptămîni. Pentru că fusese atît de ocupată cu studiile ei, nu venise acasă de Ziua Recunoştinţei. Altfel, l-ar fi întîlnit atunci, iar, în ultimele săptămîni, nu avusese timp pentru nimic altceva decît pentru scrierea tezei de diplomă. Telefoanele date acasă au fost scurte şi rare. În timpul acestor conversaţii nimeni nu amintise de noul angajat, cu numele, sau altfel. - Presupun că a vrut să stoarcă nişte bani de la Chase, spuse ea. - N-a cerut bani. Căuta de lucru. Îi expirase contractul. - Ca să vezi! Arată ca un vagabond. Un hoinar viclean şi şmecher care, probabil, va fugi cu banii companiei. - Compania nu are bani, spuse Lucky, posomorît. Devon, care preferase-să nu-şi bage nasul în cearta lor, puse mîna pe umărul lui Lucky într-o încercare de a-l linişti. - Ei speră ca unele dintre ideile lui Harlan să salveze compania, Sage. Sage se uită cu gura căscată cînd la unul, cînd la celălalt. - Poftim? Vă bateţi joc de mine? El? Ideile lui? Mi-a scăpat ceva?. A căzut cumva din cer? L-a clocit vreo cloşcă de aur? - Termină, Sage, spuse Lucky, morocănos. Am înţeles unde baţi. Se pare că Harlan nu ţi-a făcut o impresie prea bună. - E puţin spus. - Oare ce-a putut să facă atît de groaznic, a Intrat cu cizmele pline de noroi în holul de marmură al familiei Belcher? - Mult mai rău. A... A tras cu urechea la o conversaţie despre care fraţii ei nu trebuiau să afle că a avut loc. I-a spus lucruri pe care nu dorea să le repete fraţilor ei, pentru că s-ar fi lăsat cu vărsare de sînge. O sărutase cu o voluptate care-i tăiase respiraţia. Prefera să pretindă că nici sărutul, nici reacţia ei neaşteptată nu au existat niciodată. - Ei bine? o îmboldi Lucky să vorbească. Ce-a făcut? Înghiţindu-şi toate cuvintele care-i stăteau pe limbă, Sage le înlocui cu altele. - E vulgar şi respingător. - Harlan? întrebă Devon, părînd surprinsă. De obicei, e foarte politicos. Sperînd că măcar Devon îi va împărtăşi 'impresiile în privinţa lui Harlan, Sage se simţea acum abandonată. Răspunse tăios: - Nu-mi place. - Atunci evită-l, spuse Lucky. Nu ai nici o legătură cu afacerile companiei, aşa că, nu-ţi pasă cine lucrează pentru noi. În curînd te vei căsători şi oricum, vei pleca de aici. Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face viitorul doctor de coşuri? Insulta adresată lui Travis trecu nebăgată în seamă. Atenţia lui Sage era îndreptată spre ultima afirmaţie a lui Lucky, că nu are nici o legătură cu afacerile familiei. Remarca lui nonşalantă dar dureros de corectă o ustura mai mult decît ar fi putut bănui cineva. Bineînţeles că nu avea nimic de-a face cu Compania de Foraj Tyler. Era doar fetiţa familiei. O întîmplare. Probabil o greşeală a naturii. O pacoste. Nu apăruse ea la opt ani după cel de-al doilea băiat al familiei, atît de puternic, sănătos şi talentat? Băieţii formau o echipă, o pereche. Ori de cîte ori cineva din oraş aducea vorba despre băieţii Tyler, nu exista nici un dubiu la cine se referea. Ea era sora cea mică a băieţilor Tyler. Fraţii ei nu au fost prea încîntaţi de faptul că vor avea o mică surioară. De cînd se ţinea minte pe lumea asta, o tachinaseră fără milă. Oh, ştia că o iubesc. Ar fi protejat-o de orice rău posibil şi i-ar fi dat indiferent ce le-ar fi cerut. Dar erau foarte apropiaţi unul de celălalt, foarte buni prieteni, confidenţi, şi fraţi, în acelaşi timp. Ea nu făcuse niciodată parte din acea specială legătură masculină şi întotdeauna fusese în secret geloasă pe ei şi le purtase pică. Nu-i trecuse nici acum. Înăbuşindu-şi durerea adînc înrădăcinată, îi răspunse, iritată, lui Lucky: - Travis e bine. - Vine de Crăciun, aşa cum aţi plănuit? - Uf, mă îndoiesc. E... e prea ocupat cu cursurile, îi va fi foarte greu să facă o călătorie aşa de lungă. Iar acum, odată cu venirea lui Jamie, Crăciunul va fi aşa de haotic... Cu riscul de a se pune mai degrabă într-o lumină proastă decît să spună o minciună gogonată, lăsă fraza neterminată... Adevărul neplăcut era că Travis nu va veni de Crăciun, şi cu asta basta. Ei nu trebuie să afle nimic în plus. După ce ea şi Travis se vor împăca, s-ar putea să le povestească despre „greşeala” lui de Crăciun, dar, probabil, că nu o va face. Va trece mult timp pînă cînd refuzul lui va putea fi calificat ca unul din acele episoade din viaţă la care te gîndeşti şi ţi se pare amuzant. - Ce mare păcat că nu va fi aici, spuse Lucky cu sinceritate prefăcută. Devon îi dădu un ghiont zdravăn cu cotul. În orice alt moment, Sage l-ar fi luat la rost pe Lucky pentru că îşi bătea joc de Travis, dar, din nou, comentariul lui trecu practic neobservat. Simţea o uşoară mustrare de conştiinţă şi se consola cu gîndul că, de fapt, nu spusese nici o minciună. Lucky nu o întrebase direct: „Mai eşti încă logodită cu Travis?”, sau „A rupt logodna puţin mai devreme în seara asta?”, raţionă Sage. Evitase doar să aducă vorba despre asta, atîta tot. Atunci de ce o urmărea rîsul şiret al lui Harlan? De ce auzea ecoul” cuvintelor sale: „Nu cred că le vei spune adevărul”. Toată viaţa ei reuşise să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă faţă dezamăgirilor, păcălindu-i pe cei din jur. Era neliniştitor că un străin, o haimana precum Harlan, văzuse direct prin ea. Laurie Tyler nu era niciodată mai fericită decît atunci cînd se învîrtea prin bucătăria ei, înconjurată de familie. Era casnică de cînd se căsătorise cu Bud Tyler, la vîrsta de optsprezece ani. Nu-şi dorise să facă o carieră în afara căminului. Niciodată nu-i trecuse prin minte să regrete modul ei de viaţă, pentru că fusese mereu fericită din cauza alegerii făcute. Participa la activităţile organizaţiilor sociale din oraş şi se descurca la fel de bine dacă i se cerea să conducă sau să organizeze ceva, sau dacă se ocupa doar de problemele gospodăreşti. Se simţea bine în ambele situaţii. Însă în bucătărie, alături de copiii ei, zgomotoşi şi nedisciplinaţi, era şi mai mult în elementul ei. În seara asta, era în special fericită pentru că fusese binecuvîntată cu un nou nepot... iar Sage venise acasă. Sage fusese concepută cu mult timp după ce ea şi Bud crezuseră că familia lor era completă. Fetiţa fusese o surpriză, un cadou deosebit într-un înveliş superb. Frumuseţea ei blondă împodobise familia, iar personalitatea ei adăugase sare şi piper existenţei lor. Laurie nu avea iluzii în privinţa fiicei, după cum nu avea nici în privinţa băieţilor. Sage avea multe calităţi, dar avea şi slăbiciuni. Era de o încăpăţînare feroce, tenace şi poseda aceeaşi trăsătură de caracter ca şi Chase, era foarte severă cu ea însăşi. Ca şi Lucky, moştenise temperamentul Tyler. Nu era sfioasă şi modestă, calităţi care reprezentau pentru unii idealul, Nu şi pentru Laurie, care era fericită că fiica ei era mai degrabă pătimaşă decît ascultătoare. Prefera vioiciunea unui caracter puternic, Iar Sage îl avea din plin. Laurie îşi iubea fiica într-un mod special, deşi, cîteodată, Sage făcea dificilă această iubire. Nu accepta şi nu-şi exprima uşor iubirea. De parcă se temea să nu fie respinsă, o parte a ei rămînea mereu ascunsă. În privinţa asta, semăna din nou foarte mult cu Chase şi deloc cu Lucky, care deseori se lăsa dominat de emoţii puternice. - Ai vrea să mănînci ceva, draga mea? îşi întrebă Laurie fiica, nerezistînd impulsului de a o mîngîia drăgăstos pe păr. - Da, te rog, mamă, dacă nu te deranjez prea mult. Pentru o clipă îşi lipi obrazul de dosul palmei mamei ei. Apoi, parcă jenată de acest gest copilăresc, se retrase. - Hmm, prăjituri de Crăciun. - Da, replică Laurie, rîzînd în timp ce privea dezordinea din bucătărie. Pe Marcie au apucat-o durerile tocmai cînd mă pregăteam să le pun glazura. După cum vezi, am lăsat totul baltă şi am plecat în grabă. Le terminăm mîine. - Mi-ar plăcea să te ajut, spuse Sage, îmbrăţişînd-o rapid, înainte de a se aşeza la masă. - Îmi pare atît de rău că ţi-am întrerupt vacanţa cu Travis. Laurie puse o bucată de unt într-o tigaie şi începu să pregătească un sandviş cu brînză. - Nu-ţi face probleme. - Dar mă bucur că vei fi acasă mîine. - Şi eu. - Crăciunul nu ar mai fi acelaşi, dacă tu nu ai fi aici, vîrîndu-ţi nasul în toate cadourile. - Nu mi l-am vîrît niciodată! - Pe' dracu', nu. Lucky intră agale în bucătărie şi se aruncă pe un scaun. Îţi aminteşti de Crăciunul cînd eu şi Chase ţi-am desfăcut cadourile şi am pus înăuntru greieri morţi? Atunci ţi-ai dorit să nu-ţi fi băgat nasul în ele. - Păgînule. Sage aruncă cu un biscuit după el. Rînjind, Lucky îl prinse şi îl mîncă. - Şi eu îmi amintesc, spuse Pat. Era rezemat de dulapul din bucătărie, luînd pe ascuns din aluatul crud de prăjituri şi bînd cafea. Bud a trebuit să vă altoiască pe amîndoi chiar în seara de Crăciun. Şi nu i-a plăcut deloc că a fost obligat să o facă. Laurie, tu ai încercat să-l faci să se răzgîndească. - Deşi numai Dumnezeu ştie că aveau nevoie de pedeapsa pentru scamatoria lor. Unde e Devon, Lucky? - Mi-a spus să vă spun tuturor noapte bună. Era extenuată. - După cîte pozne mi-aţi făcut, tu şi Chase, mă mir că n-am ajuns o psihopată, remarcă Sage. - Eu cred că eşti. Ea aruncă după el cu un alt biscuit. De data asta, el îl aruncă înapoi. Ea aruncă încă unul. Şi pe ăsta i-l aruncă înapoi. În curînd, biscuiţii zburau prin bucătărie. - Copii! Sînteţi mai răi ca nişte mucoşi de trei ani. Încă rîdeau cînd Harlan intră prin uşa din spate ducînd valizele lui Sage. Ori de cîte ori îl vedea, indiferent cît de puţin sau mult timp trecuse de cînd îl văzuse ultima dată, Laurie era mereu puţin surprinsă de cît de atrăgător era tînărul Harlan Boyd. Judecînd obiectiv, credea că fiii ei sînt cei mai frumoşi bărbaţi din împrejurimi. Această opinie se datora numărului mare de domnişoare pe care le curtaseră înainte de a se îndrăgosti de actualele lor soţii. Iar la vîrsta lui, Pat era şi el un bărbat încă bine. Multe, femei din oraş- şi din împrejurimi erau foarte geloase datorită devotamentului lui pentru Laurie. Totuşi, Harlan era frumos ca un star de cinema. Cîţiva idoli îi puteau invidia trăsăturile perfecte ale feţei şi forma provocatoare a gurii. Iar ochii... O singură privire aruncată acelor ochi putea să facă pînă şi pe o bătrînă, ca ea, să-şi piardă răsuflarea. - Mulţumesc, Harlan, îi spuse ea. Pune jos valizele. Le vom duce sus mai tîrziu. Nu vrei să mănînci ceva? - Nu, mulţumesc. Îşi scoase pălăria udă şi îşi trecu degetele prin părul des, încîlcit. Doar nişte cafea, vă rog. Laurie îi turnă o ceaşcă. Cînd se întoarse pentru a i-o întinde, o surprinse pe Sage privindu-l cu o scîrbă aşa de mare, de parcă ar fi fost unul din greierii morţi puşi de fraţii ei în locul cadourilor de Crăciun. Ce-i drept, Harlan era cam necioplit cîteodată, dar era dezamăgită că Sage nu se arăta mai înţelegătoare faţă de el. Apoi îl văzu pe Harlan zîmbindu-i lui Sage şi făcîndu-i cu ochiul. Nu era de mirare că Sage era aşa de trufaşă. Greşise persoana dacă încerca să flirteze cu Sage. Dacă încăpăţînata ei fiică nu putea să ducă de nas un bărbat, aşa cum făcea cu Travis, nici nu o  interesa.