Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

Împotriva dorinței de Sandra Brown    CAPITOLUL 1   Lumina slabă a înserării se strecura printre jaluzelele trase, reamintindu-i că în acea seară urma să-şi hotărască, poate, destinul. — Eşti sigură că asta vrei? Eşti convinsă că nu vei regreta niciodată pasul făcut? Mary-Ann Forbes vorbea cu ea însăşi, contemplîndu-şi chipul răsfrânt în undele clare ale oglinzii. De acolo, o privea o tânără subţire, zveltă, înveşmîntată cu o fustă amplă, lungă, de un verde-smarald, şi cu un corsaj alb, vaporos. Recunoscându-se, fu cât se poate de surprinsă. Părul negru, lung şi strălucitor, era ridicat într-un coc răsucit cu migală. Chipul, discret machiat, îi părea, în acelaşi timp, şi familiar şi străin, cu un vag aer exotic. —Ei bine, dar unde a dispărut băieţelul ratat din Sept Mers? Vocea tatălui ei, fostul amiral Walter Forbes, o smulse din visare. —Mary-Ann, eşti minunată! Semeni aşa de bine cu mama ta, când era tânără! Mary-Ann se pregătea pentru un bal mascat, la care mergea împreună cu tatăl ei, şi alesese pentru această ocazie ţinuta unei sirene. Mary-Ann clipi des, încercând să se convingă că ea era într-adevăr, fata al cărei chip se râsfrângea în oglindă. Nu mai semăna deloc cu cea care fusese cu şase ani în urmă. Nemulţumită, întoarse spatele chipului din oglindă şi luă paharul oferit de tatăl ei. —Mă simt ca Cenuşăreasa în seara primului ei bal, dar mă îndoiesc că balul meu va fi cu... zîne bune.În ochii verzi se aprinse o scânteie ironică. —Sunt sigură că mă voi împiedica în condurii mei de blăniţă, sub privirile intrigate ale înaltei societăţi din Nassau.  Walter Forbes izbucni într-un râs zgomotos şi îşi stăpâni dorinţa de a-i ciufuli părul, aşa cum făcea când Mary-Ann era încă puştoaică. Doar nu putea să strice uimitoarea creaţie care era coafura fiicei sale! —Mary-Ann, sper că nu-ţi vei petrece toată viaţa pe o navă prăpădită, plimbînd turişti spre Bahamas şi înapoi. Oare ce-ar spune mama ta, dacă te-ar putea vedea? —Pesemne că s-ar întreba ce te-a făcut să te răzgândeşti acum... Doar tu m-ai crescut aşa...Apoi îi arătă limba, ca un copil nestâmparat. —Nu înţeleg de ce trebuie să renunţ la ceea ce îmi place numai pentru ce mă căsătoresc! continuă ea. Discutaseră îndelung acest subiect, încă din clipa în care Nikos Halkias — moştenitorul unei ilustre familii de armatori greci — o ceruse de soţie şi ea acceptase. —Ţi-l poţi imagina pe Nikos conducând afacerile familiei sale de pe bordul vasului tău şi îmbrăcat, ca şi tine, cu un tricou larg şi pantaloni decoloraţi? Nu cred că veţi fi foarte respectaţi... —Da, dar, până atunci, toată lumea îşi va bate joc de mine văzându-mă în halul ăsta, replică ea. Şi nu voi reuşi decât să mă fac remarcată. —Dar acesta e rolul unei sirene, îi aminti tatăl ei. Nefericiţi vor fi marinarii ce se vor lăsa amăgiţi de cântecele ei!Mary-Ann pufni în râs. Recunoscu în sinea ei că avea un tată minunat şi că era şi un excelent partener de dialog. —S-ar spune că nu m-ai auzit niciodată cântând în baie!Brusc, Mary-Ann redeveni serioasă. —Sincer, tată, aş fi preferat să anunţ logodna într-un mod mai simplu şi să evit o astfel de recepţie. Am acceptat doar de dragu! lui Nikos. E atât de legat de familie, iar ai lui sunt atât de fericiţi că îşi văd unicul fiu aşezat la casa lui! —Ai dreptate, Mary-Ann. Ştii că sunt de acord cu tine. Mary-Ann simţi o undă de încurajare în vocea tatălui ei. Nikos era un bărbat foarte bun, atent şi o iubea cu generozitate, chiar dacă nu la fel de mult ca bărbatul pe care îl cunoscuse odinioară... îndepărtă cu ciudă acest ultim gând, care o chinuia încă. —Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi ales un costum de pirat, spuse ea cu o voce tristă. —De ce nu? Istoria insulelor Bahamas geme de piraţi. Ar trebui să fim mândri... —Da, dar nu acum.Spunând acestea, îi întinse un articol dintr-un ziar, care reproducea o fotografie a ei alături de un client. Adăugă: —A fost jefuit de unul dintre aceşti piraţi... Deci, vezi, nu sunt doar figuri de legendă... Imaginează-ţi mutra celor care mă vor vedea mâine pe prima pagină? încadrată de doi piraţi şi agitînd prin aer un cuţit... —Draga mea, ştiu cât de mult ţii tu la munca ta. Dar, dacă nu ne vom grăbi, Nikos va crede că ne-am râzgândit.Mary-Ann îşi luă poşeta în grabă, stinse lumina şi plecă. În întunericul maşinii, Mary-Ann se gândea la cele petrecute în ultimele săptămîni. «Ce straniu este uneori destinul!» îşi spuse în sinea ei, imaginânduşi-l ca pe un clişeu. Dar nu conţineau clişeele cea mai mare doză de adevăr? Îşi aminti apoi de sosirea familiei lui Nikos în insulele Bahamas... Deşi nu se puteau compara cu cele greceşti, încerca să înţeleagă ataşamentul lui Nikos faţă de ceea ce numea el «a doua patrie», locul în care urma să-şi dovedească toate calităţile şi să-şi încerce şansele... Aşa s-au întâlnit şi s-au împrietenit. Au urmat apoi câţiva ani petrecuţi împreună pe ţărmurile acestei mări. Mary-Ann nu crezuse niciodată că manierele încîntătoare, deşi puţin desuete, ale tânărului bărbat se vor tranforma într-o iubire profundă... Până în ziua în care, în spiritul celei mai pure tradiţii elene, el îi ceruse mâna de la tatăl ei. Plictisită de atâta singurătate şi resemnată, ea acceptase. La urma urmei, împlinise deja douăzeci şi cinci de. ani, iar Nikos îi putea oferi liniştea de care avea atâta nevoie. Se amăgea astfel, refuzând să ia în seamă teama ce o încerca la gândul că va fi soţia lui Nikos. Dacă n-ar fi trăit acea aventură pasionantă şi misterioasă, ce leagă uneori un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa, poate... înălţă sprâncenele, absorbită de amintiri. —Draga mea, eşti prea visătoare!Vocea, tatălui ei o smulse din reverie. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, el îi cuprinse mâna şi-i atinse uşor inelul de coral. —Mary-Ann, cred că ar fi cazul să renunţi acum la inelul ăsta, şopti el. În curând, îl vei putea înlocui cu un altul mai frumos. —Totuşi, nu-l pot arunca, murmură uşor. Fu ea însăşi surprinsă de emoţia provocată de amintirea inelului. Crezuse că trecutul e departe şi că nu o mai poate afecta. Dar se înşela, încercă, înfuriată, să-şi alunge gândurile. —Presupun că e firesc să-ţi aminteşti de prima logodnă, în seara celei de-a doua. Mă întrebam dacă a plecat din vina mea... Pentru a nu mai repeta a doua oară aceeaşi prostie, adăugă ea, încercând — fără prea mult succes — să-şi regăsească buna dispoziţie.Resemnată, aşeză inelul într-o cutie pentru mănuşi. —Mi l-a dat în seara carnavalului haitian... Era deghizat în pirat, iar eu... Vocea i se frînse. —... îl iubeam atât de mult, încât îmi plăcuse să cred că era inelul de logodnă. —Te-ai hrănit mereu cu iluzii, scumpa mea. Nu toţi bărbaţii sunt ca Nikos. Cei ca David Latimer nu se gândesc decât la ei. Dar, sper că acum totul e sfârşit,nu-i aşa?Mary-Ann nu răspunse nimic. Ar fi fost cazul să uite suferinţa acelei prime iubiri, dar amintirile reveneau la fel de vii ca altădată, rănind-o. —Crezi că, într-o zi, îl voi putea iubi pe Nikos aşa cum l-am iubit pe David? Întrebarea şi-o pusese mai mult sieşi decât tatălui ei, care îi răspunse cu acea voce glacială pe care o avea de fiecare dată când vorbea despre David. —Nu ştiu... Mă gândesc uneori că totul ar fi mult mai uşor de suportat dacă am recunoaşte imediat iubirea adevărată... Dacă am şti în cine să avem încredere... Şi poţi să fii sigură că Nikos te va iubi şi va face totul ca să fii fericită, aşa cum David nu a făcut şi nici nu ar fi fost în stare să o facă.Mary-Ann privi uimită spre profilul tatălui ei. —Nu prea îţi place să vorbeşti despre asta, tată... —Aş vrea să te pot ajuta, scumpa mea... Chiar dacă îl respecta şi îi era recunoscătoare pentru dragostea şi grija sa, Mary-Ann replică: —Ştii bine că David a însemnat foarte mult pentru mine. Nu pot să mă prefac că n-a existat.Pe chipul ei se aşternu tristeţea. —Inspira atât de multă încredere, avea atât de multă energie... îţi aminteşti ziua în care l-am cunoscut, în biroul tău? —Tu m-ai convins să fac afaceri cu el, oferindu-te chiar să-i împrumuţi vasul tău. Ar fi trebuit să te supraveghez... Erai aşa de impulsivă şi încăpăţânată! De altfel, nu prea te-ai schimbat... Tânăra îi răspunse cu un zâmbet maliţios. —Avea optsprezece ani... Şi nici eu nu mai eram o puştoaică... Oricum, n-am uitat că n-ai aprobat niciodată relaţia noastră. Dar eram sigură că ne vom căsători... Credeam că mă iubeşte... —Te-ai înşelat!Vocea aspră a tatălui ei o trezi din nou la realitate. —Da... Când l-am auzit spunându-ţi că n-are de gând să se însoare cu mine, am încercat să-mi salvez măcar mândria... îţi aminteşti când i-am spus că totul s-a terminat între noi? Ei bine, am minţit... —Important e să ştii care sunt acum sentimentele tale faţă de el. Seara asta înseamnă o adevărată cotitură în viaţa ta. Ştii bine că nu-mi doresc decât să fii fericită...Amiralul parcă maşina în faţa clubului în care avea loc petrecerea. Mary-Ann închise ochii, ca pentru a-şi asculta sufletul, şi răspunse încet: —Ani de-a rândul l-am aşteptat, am sperat să se întoarcă. Mi-a fost atât de greu, încât am jurat să nu mai iubesc pe nimeni, niciodată! Dar ştiu că Nikos va fi mereu lângă mine, că mă va ajuta... Mă simt în siguranţă lângă el...   Deschise apoi ochii şi-i zâmbi tatălui său: —Asta voiai să auzi, nu? —Da, draga mea, exact asta.Mary-Ann îşi îndreptă de pe frunte o buclă rebelă. Pe chipul ei nu se mai citea nici o urmă de nostalgie şi nesiguranţă. Trecutul părea din nou departe şi părea pregătită să-şi facă publică intenţia de a accepta cererea în căsătorie,înainte de revărsatul zorilor. Va fi soţia lui Nikos. Îl luă de braţ pe tatăl ei şi intrară împreună în local. Pe măsură ce se apropiau de sala în care avea loc serata, zgomotul conversaţiilor şi clinchetul paharelor se auzeau tot mai clar. Amiralul o lăsă singură, pentru câteva clipe Mary-Ann avu în faţa ochilor un spectacol minunat: piraţi, dantele spaniole, lanţuri şi ancore. La bar, sticlele de rom şi şampanie erau mascate în butoaie şi ploscuţe de piele. Pe ring, câţiva căpitani tineri, cu peruci albe însoţeau englezoaice înveşmântate în mătăsuri fine, multicolore.   La intrarea lui Mary-Ann şi a tatălui ei, se formă imediat, în jurul lor, un mic grup. Un tânăr corsar cu părul blond i se adresă politicos: —Mă temeam că te-ai râzgândit, dar întârzierea asta te face şi mai frumoasă. Mary-Ann izgoni din suflet amintirea chipului unui alt pirat şi răspunse pe un ton şăgalnic: —Vrei să spui că, pentru a mă face frumoasă, am nevoie de mai mult timp decât alte femei?În loc de răspuns, Nikos o trase spre ring. —Frumoasa mea sirenă, dacă mama nu s-ar uita acum la noi, ţi-aş arăta cât de frumoasă eşti pentru mine, cu sau fără costumaţia asta.   —Şi eu care credeam că mă voi da în spectacol, replică ea râzând. —Abandonează această femeie pe câmpul de lupte, imediat! Vocea sonoră era a tatălui lui Nikos, care se postase în faţa lor mimând severitatea. Graţie siluetei lui corpolente, părea un adevărat rege saxon. —Ţi-o fur pe Mary-Ann, înainte ca viitoarea ei soacră să pună mâna pe ea. Veselă, Mary-Ann se lăsă purtată de noul ei cavaler într-un vals de vis. —Să ştii că te prefer oricărui alt dansator, papa Halkias. Acest apelativ, atât de familiar, îi plăcea mult bătrânului. Tânăra îi spunea astfel încă înainte de a fi cerută în căsătorie de Nikos. —Ei, micuţa mea! Spui asta pentru că nu ripostez de fiecare dată când mă calci pe picior? Sau pentru că sunt suficient de gras ca se te pot prinde dacă te împiedici? spuse el, izbucnind într-un hohot de râs.   Mary-Ann roşi şi-i mărturisi, explicându-i neândemânarea ei: —Ştii bine că nu sunt obişnuită cu toate astea! —Toate astea sper să nu te sperie prea tare, fiica mea. Vezi tu, în Grecia e altfel. Fetele se mărită foarte devreme şi nu-şi cunosc decât soţul. Dar tu ai fost crescută altfel, ai cunoscut şi alţi bărbaţi... Mă întreb dacă l-ai găsit cu adevărat pe cel potrivit. Înainte de toate, vreau să fii fericită, căci te iubesc ca pe propria mea fiică.Tocmai se anunţa că cina era servită, astfel încât Mary-Ann scăpă de un răspuns dificil de dat. Ce i-ar fi putut spune: că aluziile lui erau, de fapt, ecourile propriilor ei temeri?   Nikos o conduse în sufragerie. Pe pereţi, fuseseră atârnate pânze de vas, iar vechi lămpi cu gaz, adaptate, răspândeau o lumină difuză. Pe mese tronau platouri imense, cu mirosuri ameţitoare. —Ce e asta, Nikos? —Salmagundi, răspunse el, întinzându-i şi ei meniul.   Ea citi cu glas tare descrierea mâncării piratereşti din carne marinată, într-un amestec de oţet, fructe şi mirodenii. Nu i se păru tocmai apetisantă. Văzându-i figura, Nikos o tachina: —Altădată, Salmagundi era servit cu rom. Poate asta îi lipseşte... —Dar e chiar bun! spuse ea peste câteva clipe, după ce gustase din acel preparat exotic.Apoi, Mary-Ann începu să mănânce cu poftă. —Şi şampania e bună. Poate, puţin cam... originală! —Şampania, originală? Eu ştiu?! Poate, dacă obişnuieşti să bei bere proastă... —Aşa, deci! Mă critici? Mizerabilule! Mary-Ann începu să râdă. —Glumesc, Nikos.   Ştiu, Mary-Ann. Îmi place să te văd furioasă. Ochii îţi strălucesc la fel de tare ca rochia. Apropo, ce material e ăsta? Pânză de paianjăn? Se priviră amândoi, ca nişte copii complici, râzând de propria lor farsă. Şampania şi căldura din salon îi ameţiseră uşor. Mary-Ann se simţea foarte atrăgătoare, dar ştia că Nikos nu ar îndrăzni niciodată altceva decât un nevinovat sărut pe buzele ei fragede. El se mulţumi să îi mângâie uşor ceafa delicată, jucându-se cu buclele ei. Degetele lui alunecară uşor sub pânza fină a corsajului. Mary-Ann le simţi fiebinţi, pe pielea ei nu mai puţin fiebinte. —Cântă-mi doar mie, sirena mea cu ochi de culoarea apelor adânci, şi-mi voi lăsa fericit navele în voia ta, îi şopti el la ureche.   Mary-Ann se abandonă clipei plăcute, când, deodată, îşi dădu seama că se lăsase o linişte nefirească, urmată de un impresionant răpăit de tobe. Mama lui Nikos se apropie de ei şi murmură: —Nikos, Mary-Ann! Trebuie să vă anunţaţi logodna.Papa Halkias, care privea cuplul cu un aer patern, îi adresă soţiei un reproş ironic: — Helene, ai fi putut găsi un alt moment.Dar Nikos era deja în picioare. —A, nu, tată! Noi suntem gata!Mary-Ann îşi simţi inima bătându-i năvalnic. Puterile o părăseau. I se făcu o frică cumplită. Nu se simţea încă pregătită pentru un astfel de ritual. Îşi înfipse unghiile adânc în carne, privind în gol şi aşteptă resemnată. Orchestra şi invitaţii păstrau o tăcere aproape religioasă, în timp ce Nikos îi punea pe deget un superb inel cu diamante.   cartea intreaga o descarcati de aici....

SANDRA BROWN CHIAR ŞI ÎNGERII CAD Prolog Bărbatul sări în picioare, scoase pistolul cu un gest neîndemînatic, îl armă şi ţinti. Pulpele lui groase loviră marginea mesei, făcînd-o să se mişte. Paharele pline de lichior de pe masă se clătinară; unul din ele dădu pe dinafară. O ţigară de foi se rostogoli dintr-o scrumieră şi decupă o mică gaură în faţa de masă din bumbac verde. ■ Jake Langston oftă obosit. Venise pentru a se amuza la o partidă de poker, un pahar de whisky şi, poate, o tăvăleală întrunul din paturile de la etaj – toate acestea pentru a-şi umple timpul ce mai rămînea pînă la plecarea trenului. Iată-l acum implicat într-o ceartă asupra unei mîini la poker, cu un ţărănoi pe nume Kermit şi nu mai ştiu cum, despre care spera să fie mai îndemînatic la mînuirea plugului decît a pistolului. – Mă faci pe mine trişor? se răsti fermierul. Neobişnuit să bea mai mult decît berea de sîmbătă seara, nu era tocmai treaz şi, deşi se ţinea bine pe picioare, se legăna asemeni unui marinar pe o mare neliniştită. Faţa lui rotundă şi roşie transpira din abundenţă. Pistolul aţintit direct spre pieptul lui Jake se legăna în mîna lui nesigură. – Am spus doar c-aş vrea să văd toţi aşii ăia pe care-i ţii în mînecă dintrodată, mai degrabă decît pe rînd, la fiecare joc. Cu o nonşalanţă enervantă, Jake îşi întinse mîna dreaptă, cea în care ţinea de obicei pistolul, spre paharul cu whisky şi sorbi, fără grabă, o înghiţitură. Fermierul arunca priviri nervoase în jur, realizînd, dintr-odată, că se făcea de rîs. Nimeni altcineva în acea încăpere cavernoasă nu se mai mişca. Muzica se oprise încă de la primul semn de scandal. Ceilalţi jucători de la masa de poker se îndepărtară încet, ca cercurile făcute de o piatră aruncată într-o apă liniştită. Bărbatul se străduia din răsputeri să pară cît mai ameninţător. – Eşti un mincinos. Nu trişam. Scoate pistolul. – Bine. Totul se petrecu atît de repede încît, mai tîrziu, numai cei aflaţi în imediata lor apropiere putură descrie ce se întîmplase de fapt. Cu o singură mişcare abilă, Jake sări din scaunul lui, îşi scoase pistolul, făcu o mişcare largă, cu cealaltă mînă lovind braţul fermierului şi pistolul acestuia ateriză pe podea. Kermit, cuprins de frică, înghiţi dureros, mărul lui Adam mişcîndu-i-se în sus şi în jos. Ochii în care privea erau tot atît de reci şi casanţi ca şi ţurţurii de gheaţă ce atîrnau de streşini la sfîrşitul unei zile umede de ianuarie. Erau cu mult mai înspăimîntători decît gaura pistolului aţintit drept asupra nasului său. Se afla în faţa unui ins mai uşor ca el cu douăzeci de kilograme, dar ameninţător prin controlul pe care îl avea asupra muşchilor. – Ia cu tine jumătate din banii pe care i-ai strîns aici. Cred că atît ai cîştigat cinstit. Mîinile fermierului se străduiau, neîndemînatice, să îngrămădească monedele şi banii de hîrtie în buzunarele pantalonilor. Fremăta ca o vulpe care abia aşteaptă să-şi elibereze piciorul prins în capcană. – Acum ridică-ţi încetişor pistolul şi şterge-o de aici. Kermit se supuse. Doar un miracol împiedică pistolul să se descarce în mîinile lui tremurătoare în timp ce îl dezamorsa şi-l băga în toc. – Şi te sfătuiesc să nu te întorci pînă cînd nu înveţi să trişezi fără să fii prins. Fermierul se simţea umilit, dar extrem de uşurat că încă îi mai bătea inima, că nu sîngera din abundenţă din cauza vreunei răni provocate de glonţ şi că nu se întorcea acasă la nevasta-i hrăpăreaţă fără un sfanţ în buzunar. Plecă, promiţîndu-şi solemn să nu se mai întoarcă niciodată. Pianistul reluă cîntecul săltăreţ şi fals. Alţi clienţi permanenţi ai jocurilor de noroc se întoarseră la mesele de joc, dînd din- cap amuzaţi. Ţigările abandonate fură reaprinse. Imediat, barmanul începu să umple paharele. – Scuzaţi de întrerupere, le spuse Jake pe un ton prietenos celorlalţi jucători în timp ce-şi ridica grămada de bani de pe masă. împărţiţi restul între voi, spuse, arătînd spre banii pe care fermierul ascultător îi lăsase pe masă. – Mulţumesc, Jake. – Ne mai vedem noi. – Trebuia să-l fi curăţat pentru că te-a ameninţat cu pistolul. – Să fiu al naibii dacă nu. Noi te-am fi sprijinit. – Lua-i-ar dracu’ de ţărănoi. Jake ridică din umeri indiferent, se întoarse şi-i lăsă vorbind. Scoase un trabuc din buzunarul cămăşii, îi muşcă hotărît capătul şi-l scuipă pe podea. Frecînd un chibrit de unghia de la degetul mare, îşi aprinse trabucul şi îşi croi drum clătinîndu-se printre mesele barului făcut din lemn de stejar ce se întindea de-a lungul unui întreg perete al încăperii. Se spunea că fusese adus pe apă bucată cu bucată din St.Louis pînă la Fort Worth şi asamblat cu foarte mare grijă. Avea ornamente sculptate în lemn, era decorat cu oglinzi şi cu sticle, şi pahare ce străluceau de curăţenie, perfect aliniate. Proprietăreasa n-ar fi tolerat murdăria pentru nimic în lume. De-a lungul barei de bronz ce străjuia barul erau aşezate strategic scuipătoare din metal galben. în Grădina Edenului, ce aparţinea Priscillei Watkins, scuipatul pe jos era interzis. Cîteva afişe scrise de mînă, lipite pe peretele barului la interval de şase picioare unul de altul atrăgeau atenţia asupra acestui lucru. Jake zîmbi. Podeaua aceea, foarte bine ceruită, era acum pîngărită de vîrful ţigării sale. Simţi o plăcere perversă cînd se asigură că pintenii bocancilor lui zgîriară podeaua de care patroana stabilimentului se simţea atît de mîndră. Un zîmbet forţat se ivi în colţul buzelor lui subţiri. Priscilla. Chiar în clipa cînd în mintea lui apăru acest nume, o văzu stînd pe ultima treaptă a scării în spirală, arătînd la fel de strălucitoare ca şi regina din Saba. îmbrăcată într-o rochie de satin purpuriu, tivită cu dantelă neagră, atrăgea atenţia oricărui bărbat. Ca întotdeauna. Cînd o cunoscuse Jake în urmă cu aproape douăzeci de ani, purta rochii de stambă. Dar avusese trecere la bărbaţi chiar şi aşa. Părul ei blond-cenuşiu era strîns în vîrful capului şi împodobit cu o singură pană roşie de struţ, ce se răsucea în apropierea obrazului, asortată cu perechea de cercei ce i se legăna în urechi. îşi ţinea capul ridicat, asemeni unui membru al familiei regale. Bordelul era, într-adevăr, domeniul ei. îl conducea ca un despot. Dacă angajaţii sau clienţii erau nemulţumiţi de felul în care organiza lucrurile, erau concediaţi urgent şi fără drept de apel. Dar toată lumea ştia, în Texas, că această Grădină a Edenului din Fort Worth era, în 1890, cea mai bună casă de toleranţă din stat. Priscilla întinse piciorul încălţat în pantof fără toc şi coborî ultima treaptă a scării. Mîndră, lăsînd în urmă un val de parfum de mosc importat de la Paris, ajunse la barr chiar în momentul în care Jake ridica spre gură un pahar de whisky. – Tocmai am pierdut un client din cauza dumitale, domnule Langston. Jake nici măcar nu întoarse capul. Făcîndu-i semn barmanului, îi ceru să-i mai umple o dată paharul. – Cred că-ţi poţi permite să mai pierzi cîte unul sau doi, Pris. O irita în ultimul hal felul în care i se adresa. Jake simţi tot atîta plăcere în a face acest lucru ca şi atunci cînd murdărise podeaua saloon-ului. Numai un prieten vechi, ca el, îşi putea permite să facă asemenea lucruri. Dar oare erau prieteni sau duşmani? Nu fusese niciodată sigură. – Oare de ce treburile pot merge bine luni de zile şi-n clipa în care apari tu iese scandal? – Chiar aşa? – întotdeauna. – Ţărănoiul ăla m-a ameninţat cu pistolul. Ce-ai fi vrut să fac? Să întorc şi celălalt obraz? – L-ai provocat. – Trişa. – N-am nevoie de necazuri în plus. Şeriful a fost deja de două ori aici săptămîna asta. – Pentru afaceri sau plăceri? Vorbesc serios, Jake. Tot oraşul este împotriva mea, Abia aşteaptă să mă doboare. De cîte ori se iscă un scandaL. – Bine, bine. îmi pare rău. Priscilla rîse, ridicîndu-şi bărbia. – Mă cam îndoiesc. Tu, nu eşti în stare decît să te iei la ceartă la masa de joc sau să creezi dispute între fete. – Cum aşa? – Se bat pentru tine, aşa cum ştii şi tu foarte bine, îl repezi ea. Se întoarse să o privească şi zîmbi cu neruşinare. – Zău? Nu mai spune. Priscilla îl privi apreciativ şi-i plăcu acea aroganţă plină de farmec pe care o dobîndise de-a lungul anilor. Nu mai era băiatul stîngaci de altădată. Era un bărbat în toată puterea cuvîntului, un bărbat de care trebuiau să ţină cont atît femeile, cît şi ceilalţi bărbaţi, îl bătu uşor pe piept cu evantaiul făcut din pene. – Nu te pricepi deloc la afaceri. Aplecîndu-se asupra ei, Jake îi şopti confidenţial: – Atunci cum de eşti întotdeauna fericită să mă vezi? Gura Priscillei se crispă ofensată, dar cedă imediat în faţa zîmbetului lui cuceritor. – Am un whisky mai bun decît ăla, în biroul meu, spuse ea apucîndu-l de mînecă. Hai, vino. Pe cînd traversau încăperea, toate capetele se întorceau după ei. Nu exista om pe lume care să-i reziste Priscillei. Era teribil de sexy, într-un fel chiar obscen, iar poveştile despre ce-i putea ea face unui bărbat o transformaseră într-o legendă vie. Chiar ţinînd cont de tendinţa naturală a bărbaţilor de a exagera în poveştile despre succesele lor sexuale, povestirile pe seama Priscillei Watkins erau prea răspîndite ca să nu conţină un sîmbure de adevăr. Bărbaţii nu voiau ca soţiile lor să aibă acea sclipire îndrăzneaţă, de felină, în priviri, dar, cu siguranţă, curvele pe care le frecventau trebuiau să o aibă. Majoritatea dorinţelor lor nu se născuseră din amintirile experienţelor avute, ci din curiozitate şi fantezie. Puţini se puteau lăuda că-i cunoscuseră farmecele în intimitate. Era mofturoasă, pretenţioasă. Chiar dacă ar fi avut bani să plătească suma frumuşică pe care o cerea, majoritatea nu erau admişi în acea cameră intimă, dincolo de uşa care era în permanenţă zăvorîtă şi care păzea secrete palpitante. În acel moment toţi bărbaţii din încăpere îl invidiau pe Jake Langston. Dar dacă bărbaţii îl priveau cu gelozie, femeile se uitau după el cu jind. Curvele împrăştiate prin cameră distrînd mulţimea de bărbaţi strînşi în dupăamiaza aceea erau femei care-şi cîştigau pîinea. Cunoşteau valoarea dolarului, aşa că trebuiau să fie practice. Timpul lor însemna bani. Aşa că exercitau arta seducţiei asupra clienţilor lor, dar oricare dintre ele ar fi renunţat bucuroasă la aceşti cîţiva dolari pe care i-ar fi putut cîştiga în schimbul unei singure ore petrecute cu cowboy-ul Jake Langston. Era zvelt, avea şolduri înguste şi era bine legat, dar se mişca cu graţia felină a unei pisici de munte şi avea aceeaşi culoare galben-maronie. Pantalonii mulaţi acopereau fesele tari şi pulpele lungi ca o a doua piele. Centura pistolului era prinsă pe sub şolduri şi-i punea şi mai mult în evidenţă masculinitatea. Bărbaţii îi respectau talentul de pistolar. Pentru femei, reputaţia pe care o avea nu făcea decît să le sporească nerăbdarea de a-i fi prin preajmă. Adăuga o notă de pericol, lucru pe care numai cîteva femei respectabile l-ar fi recunoscut ca fiind stimulator. Umerii lui erau mari, ca şi pieptul, de altfel, dar nu atît încît să pară disproporţionaţi. Nu părea că merge, ci mai curînd că alunecă. Fetele care avuseseră norocul să-l distreze în camerele lor jurau că era la fel de îndrăzneţ în toate, aşa cum era şi-n mersul acela ondulat şi că acea unduire a şoldurilor lui nu era folosită doar la mers. Priscilla scoase o cheie din decolteul adînc al rochiei şi descuie uşa apartamentului ei. De cum intră, îşi aruncă evantaiul într-un scaun rotativ la modă şi se îndreptă spre o măsuţă joasă ca să-i toarne lui Jake ceva de băut dintr-o carafă mare şi grea de cristal. Jake închise uşa în urma lor cu un declic a cărui semnificaţie era clară. Privirea Priscillei o căuta pe a lui. Ea îşi detesta bătăile repezi ale inimii. Avea să fie asta noaptea cea mare? Camera de zi ar fi făcut cinste oricărui hoteî elegant, cu excepţia unui tablou ce o reprezenta pe Priscilla goală, pictat de unul din clienţii ei şi careşi plătise, astfel, nota de plată. Fără îndoială, fusese unul din iubiţii ei, pentru că pictura o înfăţişa într-o’ postură de satisfacţie indolentă. De-a dreptul decadent, portretul încadrat de o ramă aurită împodobea peretele din spatele sofalei acoperite cu satin şi perne cu dantele de mătase puse una peste alta. Draperiile de la ferestre erau din moire, cu un model ce nu era mai încărcat decît al draperiilor ce puteau fi găsite în cele mai arătoase case ale epocii. Mesele erau decorate cu mileuri fine ca şi pînza de paianjen, care ar fi putut fi croşetate de bunica ei. Lămpile cu petrol aveau globuri mari de sticlă pictate cu flori. Bucăţele de cristal, cît picăturile de ploaie, se legănau şi se ciocneau uşor la cea mai mică adiere de vînt. Un covor gros acoperea aproape toată duşumeaua. O vază înaltă de porţelan, plină cu pene de păun, ocupa un colţ de cameră. Pe suprafaţa ei, un tînăr păstor admira cu ardoare nemuritoare o păstoriţă gen secolul şaptesprezece, cu sînii goi şi voluptuoşl. Jake exploră camera încet, fără grabă. Fusese acolo de mai multe ori. Niciodată nu încetase să-l fascineze. Priscilla prosperase, nu mai era fiica rebelă a unei mame autoritare şi a unui tată lipsit de personalitate. Jake, care la vremea aceea se numea Bubba, se culcase cu ea în lanurile ce dădeau în pîrg sau în paturi murdare, incomode. Dar cînd erau foarte dornici de a face dragoste, locul unde se întîmpla nu mai avea nici o importanţă. O curvă rămîne tot curvă, indiferent de locul unde îşi practica meseria. Priscilla, neştiindu-i gîndurile prea puţin măgulitoare, se îndreptă spre el şi-i înmînă un pahar de whisky. Ea îi smulse ţigara de foi dintre buze, o duse la gură şi trase un fum lung, lăsînd fumul să-i invadeze plămînii, apoi expiră încet. – Mulţumesc. Nu le las pe fete să fumeze, aşa că nu pot să fiu un exemplu rău. Să mergem în dormitor. Trebuie să mă schimb pentru seară. El o urmă în cealaltă cameră. Era un loc indecent,- mult prea feminin şi care, într-un mod straniu, nu i se potrivea deloc. Priscilla era prea mult femeie pentru a se încadra în acea cameră pompoasă, confortabilă, dar Jake se gîndi că asta făcea parte din recuzita oferită clienţilor. – Ajută-mă, te rog, Jake. Se întoarse cu spatele la el. Jake îndesă ţigara înapoi în gură, strîngînd-o între dinţii lui albi, drepţi şi mijind puţin ochii din cauza fumului. îşi puse paharul de băutură alături, apoi desfăcu, îndemînatic, butonii perfect aliniaţi ai rochiei. Cînd termină, ea îi aruncă o privire scurtă peste umărul dezgolit. – Mulţumesc, dragule, îi spuse , cu o voce răguşită şi se îndepărtă. Jake rînji şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu brocart, îşi puse picioarele pe scaun, fără să ţină cont de pinteni, asta ca să nu mai vorbim de noroiul uscat de pe cizme. – Ce-ai mai făcut în ultimul timp? întrebă Priscilla în timp ce-şi dezbrăca rochia adînc decoltată cu o mişcare de expert, îndelung repetată. Jake suflă în aer un rotocol perfect de fum şi întinse mîna după paharul cu whisky. – Am lucrat în Panhandle, am mai meşterit cîte un gard de-acolo pînă la mama dracului. Ea ridică din sprîncene semnificativ în timp ce-şi arunca din picioare papucii roşii. Nu se obosi să • culeagă lucrurile de pe jos. într-o anume măsură, a-şi lăsa hainele exact în locul unde se dezbrăcase sporea efectul de inedit. Bărbaţii preferau ca femeile lor să nu facă prea mult caz de ordine, mai ales cînd era vorba să intre în pat. Neglijenţa asta studiată făcea ca sexul plătit să pară mai spontan decît era. Pe un ton uşor ridiculizant, îl întrebă: – Te-ai statornicit undeva şi ai devenit omul cu cleştele? Aceasta era porecla dată cowboy-ilor care, după ce rătăceau de colo-colo, se vedeau puşi în situaţia de a accepta orice slujbă. Deseori trebuiau să întindă gardurile de sîrmă ghimpată care împrejmuiau fostele păşuni şi care îi lăsaseră fără locuri de muncă. – Da, m-am obişnuit să mănînc şi alte chestii de genul ăsta, spuse Jake cu voce joasă. Ochii lui nu pierdeau nici măcar una din mişcările seducătoare pe care le făcea ea. Corsetul ei era bine strîns în şireturi. îi împingea sînii în sus şi în afară atît de mult, încît cămaşa de dedesubt de abia îi mai acoperea. Fusese întotdeauna foarte bine dotată. Jake îşi amintea aceşti sîni mari şi duri. Dîndu-şi la o parte jupoanele, se aşeză pe un taburet rotund în faţa unei măsuţe de toaletă. Avea oglinzi prinse în balamale, aşa încît să se poată studia din toate unghiurile. Cu un pămătuf din coadă de miel, ea se pudră pe gît, pe umeri şi pe sîni. – Eşti în vacanţă? Un rîs gros răbufni din pieptul lui Jake. – Nu. M-am săturat să nu văd altceva decît flori de cîmp şi murdărie. Miam dat demisia. – Şi ce-ai de gînd să faci acum? Ce avea de gînd să facă? Să se lase dus de curent pînă cînd găsea o slujbă. Asta făcuse cam toată viaţa lui de adult. Mai putea să cîştige şi ceva premii în bani la rodeo-uri, suficient pentru ca el şi calul lui să supravieţuiască, suficient pentru cîte o partidă de poker cînd şi cînd, sau pentru cîte o plăcere în locuri ca Grădina Edenului deţinut de Priscilla. – Cîte drumuri ai făcut, Jake? Eu nu mai ştiu de cîte ori te-ai dus înapoi la Fort Worth după ce te-ai întors din nord. – Nici eu nu mai ştiu. M-am dus la Kansas City de mai multe ori. Am bătut drumul spre Colorado o dată. Nu mi-a plăcut. Este o ţară frumoasă, dar afurisit de rece. Jake îşi duse palmele la ceafă, savurînd spectacolul pe care ea îl oferea în timp ce-şi ungea sfîrcurile. Degetele ei aplicau pe sîni balsamul colorat ce se afla în recipientul minuscul de sticlă de pe « măsuţa de toaletă. Făcea acest lucru cu foarte mare fineţe, aproape cu dragoste. – Dar tu, Priscilla? Tu de cînd ai locul ăsta? – De cinci ani. – Şi cît te-a costat? „Ore în şir de stat pe spate”, ar fi vrut ea să spună. Ore în şir în compania unor ţărani graşi şi transpiraţi care se plîngeau că nevestele lor nu mai voiau copii şi îi refuzau la pat, sau a cowboy- lor neciopliţi care aduceau cu ei putoarea din grajduri. La început lucrase în Jefferson – ultima oprire înainte de frontieră. Dar cînd în apropiere fu construită o cale ferată, ceea ce distrusese oraşul din punct de vedere comercial, Priscilla se mută în Fort Worth, loc unde se întîlneau toate drumurile din stat. Era un oraş zgomotos, plin de cowboys care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii pe care îi cîştigau mînînd vitele spre tîrg. Priscilla vedea că reputaţia ei creştea. în acele zile nu le trăgea rasol clienţilor. Ba chiar lăsa de la ea. Era căutată. Banii îi pusese deoparte. Cînd a avut destui, apelă la unul dintre clienţii săi loiali, un bancher, şi îl convinse să-i semneze, în secret, actul de cumpărare a saloon-ului. împreună cu el cumpărase localul de la fosta matroană şi-l transformase într-o oază a plăcerilor de primă clasă, ce-i atrăgea nu doar pe cowboys, ci şi pe cei care-i angajau. Mu s-a făcut nici o economie şi investiţia s-a dovedit a fi înţeleaptă. Ea reuşi să-i plătească bancherului datoria în doi ani. Cu excepţia faptului că era exclusă din comunitatea „decentă”, stabilimentul ei, situat în acea parte a oraşului cunoscută ca Ogorul Iadului o făcea să nu-şi facă griji prea mari pentru bani. – Dacă ai nevoie de o slujbă, poţi avea, te pot angaja oricînd ca om de ordine sau crupier. Jake rîse şi îşi aşeză paharul gol pe măsuţa de lîngă scaun. – Nu, mulţumesc, Priscilla. Eu sînt cowboy. Nu-mi place să am pereţi în jurul meu. în plus, dacă e să mă iau după ce spui, stînd eu aici tot timpul, fetele tale n-ar mai lucra. Şi asta nu putem permite, aşa-i? întrebă el pe un ton sarcastic. Priscilla se strîmbă dezaprobatoare în timp ce îmbrăca o rochie de satin negru. Pana roşie din părul ei fu înlocuită cu una neagră, lucioasă, prinsă cu o agrafă cu piatră. Jake Langston nu mai era un băieţaş. Priscilla îşi înăbuşi un zîmbet cînd îşi „corectă” acest gînd. Jake Langston fusese întotdeauna prea mare pentru pantalonii lui. în mod sigur nu-i lipsea înzestrarea de bărbat. îl măsură cu ochii întredeschişi în timp ce-şi punea mănuşile lungi, negre, strînse pe degete şi pe antebraţe. Jake se maturizase şi devenise al naibii de atrăgător. Era normal să fie sigur pe el. în tinereţe, fusese blond spălăcit. Acum, părul i se mai închisese la culoare, dar numai pe la margini. Şuviţele blonde, aproape albe, erau ca un far atrăgînd femeile spre el aşa cum o lampă atrage fluturii. Pielea lui parcă fusese tăbăcită. Expunerea îndelungată la soare îi dădea o nuanţă arămie care scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor lui. Linii subţiri erau gravate în jurul ochilor şi la colţurile gurii. Dar în loc să-i dăuneze aspectului general, intemperiile îl făceau şi mai atrăgător, cum nu fusese în tinereţe. Era neşlefuit. Dur. Potenţial periculos. Părea să aibă un secret ascuns în spatele zîmbetului său leneş, care sugera că era vorba de ceva rău şi că murea la dorinţa de a-l dezvălui. Iar virilitatea lui era o provocare căreia nici o femeie nu-i putea rezista. Priscilla îşi amintea de băiatul pe care îl iniţiase sexual. Întîlnirile lor fuseseră fierbinţi şi frecvente, violente şi trăite cu intensitate, cu ardoare. Oare cum va fi acum? Ani de zile ea a tot vrut să afle. – Cît timp rămîi la Fort Worth? – Plec diseară spre est. Iau un tren de noapte. Ţi-i aminteşti pe Colemani? Fata lor se căsătoreşte mîine. – Coleman? Tipul din convoiul de căruţe? Parcă Ross se numea. Ea ştia foarte bine despre cine era vorba, dar voia să-l provoace tot aşa de mult pe cît voia şi el să o provoace întotdeauna. Era un joc pe care-l jucau de fiecare dată cînd se întîlneau. – Şi care era numele femeii? Cea cu care s-a căsătorii din caritate. – Lydia, răspunse el Imediat. – A, da, Lydia. N-avea nume de familie, nu-i aşa? întotdeauna m-am întrebat ce avea de ascuns. Scoţînd dopul unei sticluţe de parfum din cristal îşi tamponă dosul urechilor, gîtul, încheieturile mîinilor, sînii. – Am auzit că se descurcă destul de bine cu ferma lor de cai. – într-adevăr. Mama mea locuieşte pe pămîntul lor. La fel şi fratele meu mai mic. Micah. – Broscoiul ăla? – A crescut acum. Este unul dintre cei mai buni îngrijitori de cai pe care-i ştiu. – Ce s-a întîmplat cu sugarul domnului Coleman? Cel pentru care Lydia era doică încă înainte de căsătorie? Jake se opri un moment, căutînd să vadă dacă Priscilla vorbeşte cu ranchiună. în cele din urmă răspunse: – Lee. Ei şi Micah sînt la fel. Tot timpul fac cîte o prostie. Priscilla îşi contemplă imaginea în oglindă şi îşi aranja părul din cîteva mişcări. – Şi au o fată. A ajuns deja la vîrsta măritişului? Jake zîmbi afectuos. – Nu chiar. Ultima dată cînd am văzut-o, mai avea încă fundiţe şi alerga după Lee şi după Micah, implorîndu-i să o ia cu ei la prinderea unui cal nărăvaş. – Deci e băieţoasă? întrebă Priscilla, mulţumită. îşi amintea cum se uita Jake la Lydia Coleman: ca un viţel. Toţi bărbaţii din convoiul de căruţe se simţeau atraşi de ea, cu toată reticenţa pe care soţiile lor o arătau la început. Dacă Lydia nu s-ar fi căsătorit cu Ross Coleman, Priscilla ar fi fost nebună de gelozie. îi plăcea, să creadă că fiica Lydiei este o slăbănoagă stîngace sau un fel de fată-băiat. – Mă gîndesc că dacă se mărită, trebuie să se mai fi schimbat de cînd am văzut-o ultima dată. Priscilla luă evantaiul şi se învîrti prin faţa lui, provocatoare. – Ei bine? Rochia îi era foarte strîns mulată pe corp. Decolteul era larg, adînc şi-i acoperea sînii cu o dantelă tot aşa de fină ca şi a mănuşilor. Croiala era astfel concepută ca să-i dezvăluie sfîrcurile colorate ale sînilor. în faţă poalele rochiei lăsau să i se vadă botul papucilor din satin negru, iar în spate formau o scurtă trenă. Un corset modern accentua forma de clepsidră a corpului ei. Jake o fixă insolent cu ochii lui albaştri, cinici. – Arăţi foarte bine. întotdeauna am spus că eşti cea mai drăguţă curvă pe care am cunoscut-o vreodată, spuse el sesizînd licărul de mînie din ochii ei cenuşii. O luă de mînă şi o trase în jos, spre scaunul pe care stătea. Priscilla scăpă evantaiul care căzu pe covor. Pana din părul ei alunecă într-o parte. – Te-ai tot agitat prin faţa mea toată noaptea, Pris. Ei bine, cred că-i vremea să primeşti ceea ce cauţi, spuse Jake şi îşi apăsă cu putere gura pe gura ei. înfometate, buzele ei se deschiseră permiţînd pătrunderea limbii lui. Fetele ei nu exageraseră. Jake era un băiat experimentat. Şi trupul ei simţi’ asta, răspunzînd cu toată vigoarea. Corpul lui era dur, muşchii stăteau încordaţi. Priscilla se lăsă pe spate arcuindu-şi trupul şi, ridicîndu-şi mîna spre capul lui blond, îl prinse de păr. Cu un gest bine cunoscut, mîna lui găsi calea pe sub fusta ei, lunecînd în sus pe coapsă deasupra genunchiului delicat, prinse carnea caldă, fremătătoare şi frămîntă. Priscilla ridică genunchiul. – Aşa, Jake, Jake, şopti ea, căutîndu-i gura. Jake îşi strecură mîna liberă în-tre trupurile lor.Priscilla crezu că vrea să-şi desfacă pantalonii şi-l privi stupefiată cînd el scoase la iveală un ceas de buzunar şi îl privi. – îmi pare rău, Pris, spuse el, pe un ton nesincer. Am de prins un tren. Priscilla îl îmbrînci furioasă. – Porcule! Rîzînd, Jake se ridică de pe scaun. – Oare aşa se vorbeşte cu un prieten vechi? Priscillei i se întîmplă un lucru foarte rar. îşi pierdu cumpătul. – Terchea-berchea stupid ce eşti! îngrămăditule! Chiar crezi că am vrut să fac dragoste cu tine? , – Nu cred, sînt sigur, spuse el, clipind din ochi şi pornind spre camera de zi. îmi pare rău că te-am dezamăgit. – Nu mai sînt destul de bună pentru tine? Jake se răsuci spre ea. – Ba eşti destul de bună. Prea bună. Cea mai bună. Tocmai de-aia nu te vreau. Pentru că eşti cea mai bună curvă de pe aici. – Tu dormi cu curve tot timpul. Numai cu curve te culci. – Dar dacă nu le cunosc, pot să-mi închipui cu totul altceva. Pot să-mi imaginez că sînt primul. Dar tu eşti curvă de cînd te ştiu. În patul tău au fost duzini întregi de bărbaţi. Asta cam scade din romantism, în ce mă priveşte. Faţa ei deveni lividă şi Jake realiză cît de urîtă putea să fie. – Asta-i din cauza lui frate-tu, nu-i aşa? N-ai mai putut să te culci cu mine din ziua în care a murit. – Taci din gură. O spuse cu atîta răceală încît o înspăimîntă. Priscilla se trase un pas înapoi, dar nu se dădu bătută. – Eşti încă un terchea-berchea tîmpit din Ten- nessee, deşi ai învăţat să vorbeşti mai bine. îţi pierzi cumpătul uşor .şi asta ţi-a creat o reputaţie pe care bărbaţii o respectă. Ştii cum să le mulţumeşti pe femei. Dar dincolo de toate astea eşti tot Bubba Langston, un simplu ţărănoi. Jake se opri la uşă. Ochii lui nu mai erau aprinşi de durere, ci reci şi necruţători. Pielea feţei lui era întinsă la maximum, iar liniile care îi Încadrau gura parcă şi mai adînc săpate. – Nu, Priscilla. Acel băiat, Bubba, a dispărut cu mult timp în urmă. Priscilla încă mai era furioasă. Ochii ei aruncau săgeţi cînd îşi ridică privirea spre el. – Am să-ţi dovedesc că încă mă mai doreşti. Asta-i o promisiune. în curînd o să-ţi aminteşti cum eram. Pe vremea aia eram doar nişte copii. Aprinşi de dorinţă. Am mai putea fi la fel. îi lăsă capul pe spate şi îi puse mîna pe piept. – O să te am din nou, Jake. Jake îşi amintea foarte bine prima lor îmbrăţişare. După-amiaza aceea îi era întipărită în memorie pentru totdeauna. – Nu fi chiar aşa sigură, Priscilla. închise uşa apartamentului ei privat şi mai rămase acolo o clipă, meditativ. Afacerile începuseră. Distracţiile serii erau în toi. Fete îmbrăcate sumar se mişcau de colo-colo prin saloane şi săli de jocuri, flirtînd, tachinînd, oferindu-se jucătorilor. Cîteva îi priveau cu respiraţia tăiată, aşteptînd. Le zîmbi, dar fără să le încurajeze. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ele. Nu avusese o femeie de, cîteva săptămîni. Cu toate că nu s-ar fi culcat pentru nimic în lume cu Priscilla, totuşi nu era făcut din lemn. Imaginea ei dezbrăcată, mirosul de carne de femeie fuseseră un stimulent puternic.^ încă un pahar de whisky? încă o partidă de cărţi? O oră într-unul din paturile de sus, un moment de uitare? – Bună, Jake. Una din curve încercase să-l abordeze. – Bună, Sugar. Sugar Dalton era angajata Priscillei încă de cînd începuse Jake să frecventeze localul. – Cum merge treaba? – Nu mă pot plînge, răspunse ea, cu un zîmbet deloc convingător. Liniile ce i se vedeau pe faţă, în ciuda machiajului abundent, lăsau să se vadă cît de rău mergeau lucrurile şi cît de mult îşi ura ea viaţa. Dar era resemnată şi dornică de a mulţumi. Lui Jake întotdeauna îi păruse rău de ea. – Aş putea să te fac să te simţi bine la noapte, Jake, spuse, plină de speranţă. De dragul ei, aproape că fu tentat să o ia cu el la etaj. Dar se mulţumi doar să dea din cap în semn de refuz. – Dar poţi să-mi aduci pălăria şi desaga. Uite bonul. Scotoci în buzunar după hîrtia de la vestiar şi ea se grăbi să facă ce i s-a spus. Cînd se înapoie, îi strecură în palmă cincizeci de cenţi, mult mai mult decît un bacşiş obişnuit, pentru o treabă pe care ar fi putut să o facă şi singur fără prea mare efort. – Mulţumesc, Sugar. – Pentru puţin   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.