Sandra Brown carti

Texas Chase de Sandra Brown Prolog     - Chase, te rog, hai să plecăm de aici. N-ar fi cazul s-o deranjăm. Vorbele şoptite trebuiră să pătrundă durerea şi narcoticele ca să ajungă până la ea. Totuşi reuşiră. Marcie Johns îşi deschise ochii umflaţi. Camera de spital era întunecată, dar lumina slabă a zilei care se strecură prin jaluzelele trase părea dureros de strălucitoare. Îi trebui un moment ca ochii să i se obişnuiască. Chase Tyler stătea lângă patul ei. Împreună cu el era fratele lui mai tânăr, Lucky, pe care ea îl recunoscu, deşi nu se întâlniseră niciodată. Chase se uita în jos spre ea cu intensitate, fără rezerve. Lucky părea neîncrezător. Deşi ea nu-şi dădea seama ce oră este, bănuia că este dimineaţa de după fatalul accident de maşină. Mai devreme, eficientul personal al spitalului o mutase de la terapie intensivă într-o rezervă obişnuită a Spitalului Metodist St. Luke. Fusese examinată de o echipă de medici, fiecare specializat în alt domeniu, şi fusese informată că rănile ei erau serioase, dar nu critice. Suferise o contuzie, un braţ şi clavicula îi erau fracturate şi suportase şocul. Era mulţumită că era în viaţă şi uşurată că prognoza privind însănătoşirea totală era pozitivă. Dar nimeni nu o menţionase pe Tanya. Din momentul în care îşi recăpătase cunoştinţa în sala de terapie intensivă, pusese mereu întrebări despre Tanya. În cele din urmă, îi spuseseră: Tanya Tyler murise în impactul din timpul coliziunii. Un student de la Politehnica din Texas, venit acasă în vacanţa de vară, a trecut peste un stop şi a lovit lateral maşina. Marcie avusese centura de siguranţă. Dar, şi aşa, fusese lovită de partea laterală, iar şocul o proiectase în sus şi înainte. Se lovise cu capul de parbriz, Avea faţa vânătă şi jupuită. Ambii ochi îi fuseseră foarte rău loviţi. Nasul şi buzele îi erau lovite şi umflate. Avea umărul în gips în aşa fel ca braţul fracturat, să stea ridicat. Impactul care o rănise pe ea atât de rău o omorâse pe loc pe soţia lui Chase. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Chase a suferit o schimbare fizică la fel de drastică în aspect ca şi rănile lui Marcie. Trăsăturile lui frumoase erau acum răvăşite de durere. Era zburlit, nebărbierit, cu ochii tulburi. Dacă nu l-ar fi cunoscut aproape de o viaţă, dacă faţa lui nu i-ar fi fost dragă dintotdeauna, Marcie ar fi fost în stare să nu-l recunoască.           Fusese angajată ca agent imobiliar al familiei Tyler, dar lucrase doar cu Tanya. Timp de câteva săptămânii, vizitaseră mai multe proprietăţi, dar entuziasmul lui Marcie faţă de o anume casă fusese contagios. Tanya se îndrăgostise de ea şi era dornică să vadă dacă părerea lui Chase va fi ca şi a ei. Chase Tyler şi Marcie Johns fuseseră colegi de şcoală timp de treisprezece ani, dar nu se mai văzuseră de ani de zile, până ieri, când ea şi Tanya veniseră pe neaşteptate la el la birou la Compania de Foraj Tyler. - „Gâsculiţa”! El se ridicase în picioare, dăduse ocol biroului ca să o salute cu o strângere de mână, apoi cu o îmbrăţişare mai puternică. - Bună, Chase, spusese ea, râzând la vechea poreclă. Îmi pare bine că te văd. - De, ce n-ai venit la nici una din întâlnirile clasei noastre? Arăţi fantastic, îi spuse el cu un zâmbet plin de încredere. - Nu-mi vine să cred că o strigi cu numele ăsta îngrozitor! Exclamase Tanya. - Nu te-ai simţit jignită, nu-i aşa? Întrebase Chase. - Desigur că nu. Dacă l-am putut suporta că adolescentă conştientă de sine şi sensibilă, îl pot suporta ca adult matur. Cât priveşte adunările clasei, am locuit la Houston mai mulţi ani, dar nu mi-a fost niciodată la îndemâna să particip la vreuna din acestea. El o privi aprobator de sus până jos. - Arăţi într-adevăr grozav, Marcie. Anii ţi-au fost mai mult decât favorabili. Au fost generoşi. Am auzit că afacerile îţi merg şi ele foarte bine. - Mulţumesc, într-adevăr, m-am bucurat să fiu independentă în afaceri. Conjunctura economică a făcut ca treaba să mai stagneze în ultimul an sau doi, dar mă menţin pe linia de plutire. - Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru, răspunse Chase cu bunăvoinţă. - A, dar am înţeles că aveţi de sărbătorit ceva foarte special. - I-am spus despre sarcină, îl informă Tanya. Şi ea m-a convins că, deşi bugetul nostru e cam limitat, ne putem permite o casă şi că acum e un moment excelent pentru cumpărat. Piaţa e a cumpărătorului acum, îi spusese ea, repetându-i ce-i spusese Marcie mai devreme. - Trebuie să întind mâna după carnetul meu de cecuri? Întrebase el tachinând-o. - Încă nu. Marcie şi cu mine vrem să vii să vezi casa pe care mi-a arătat-o ieri. Eu cred că e perfectă. Vrei să vii? - Cum, chiar acum? - Te rog. - Îmi pare rău, draga mea, dar nu pot, spusese Chase. Chipul animat al Tanyei se posomorâse. - Dacă ar fi fost altă dată, oricând, veneam, dar aştept un reprezentant de la compania de asigurări. Trebuia să fie aici imediat după masa de prânz, dar a sunat să-mi spună că o să mai întârzie. Trebuie să fiu aici când vine. Marcie îşi amintea că Tanya îi spusese: - Am citit în ziarul de dimineaţă că s-a clarificat acuzaţia aceea împotriva fratelui tău în legătură cu incendierea intenţionată. - Mai este şi vreo altă problemă, Chase? - Nu, spuse el, încurajator, strângând o mina a Tanyei între ale sale. Trebuie doar să trecem în revistă inventarul tuturor echipamentelor pe care le-am pierdut şi să discutăm pretenţiile noastre. Ea oftă deziluzionată. - Bine, poate mâine. - Sau poate azi, mai târziu, sugerase el. De ce nu v-aţi duce voi să mai vedeţi o dată casa şi, dacă încă vă place aşa mult, sunaţi-mă. Poate vin şi eu să vă întâlnesc acolo, după ce pleacă el. Bineînţeles, dacă tu, Marcie, eşti liberă. - Mi-am rezervat toată după-amiaza pentru Tanya şi pentru tine. Tanya, zâmbind din nou, îşi aruncase braţele în jurul lui Chase şi îl sărutase sănătos pe gură. - Te iubesc. Şi o să-ţi placă mult casa. Ţinând-o cu braţele de talie, el o strânsese tare. - Probabil că da, dar nu atât de tare cât te iubesc pe tine. Sună-mă mai târziu. Urmându-le la uşa de la intrare, le făcu semn cu mâna la plecare. Aceasta a fost ultima oară când Tanya şi Chase se văzuseră unul cu celălalt, se atinseseră, se sărutaseră. Marcie şi Tanya plecaseră fără el şi petrecuseră încă o oră plimbându-se prin casa goală. - Lui Chase o să-i placă, spusese Tanya în timp ce intrau într-o altă cameră spaţioasă. Emoţia ei fusese la fel de vie ca a unui copil care are un secret. Zâmbetul ei fusese atât de dulce. Ochii îi străluciseră de exuberanţa vieţii în general. Iar acum era moartă. Văzându-l pe soţul ei îndurerat, muşchii pieptului lui Marcie se contractară dureros în jurul inimii. - Chase, îmi pare rău, şopti ea. Atât de rău! Ea dorea să întindă mâna să-l atingă şi chiar încercase s-o facă, dar îşi dădu seama că braţul şi clavicula în gips îi erau de neclintit. Oare venise să o certe pentru că fusese o conducătoare auto neatentă? Oare arunca asupra ei vină accidentului? Era ea oare vinovată? - Noi... noi nici măcar nu l-am văzut. Vocea ei era subţire şi slabă şi nefamiliară chiar pentru propriile ei urechi. A fost doar... un zgomot şi... Chase se lăsă în scaunul de lângă patul ei. Abia de mai semăna cu bărbatul care fusese cu o zi înainte, înalt, cu o prezenţă impresionantă, părea acum încovoiat. Se părea că nişte linii fuseseră cioplite pe faţa lui peste noapte. Ochii lui cenuşii, intens, erau roşii. Nu numai că arătau goi, dar în spatele lor nu mai exista viaţă. Nu reflectau nici o lumină, de parcă el însuşi ar fi fost mort. - Vreau să ştiu despre Tanya. Vocea lui se sparse când îi rosti numele. Îşi drese aspru glasul. În ce stare de spirit era? Ce spunea? Care au fost ultimele ei cuvinte? Lucky mîrîi. - Chase, nu te chinui singur. Chase, nervos, împinse mâna pe care Lucky i-o pusese pe umăr. - Spune-mi, Marcie, ce făcea, ce spunea, când... când nenorocitul ăla a omorât-o? Lucky îşi lăsase fruntea pe o mână şi îşi masă tâmplele cu degetul mare şi cel mijlociu. Era vizibil la fel de necăjit că şi fratele lui. Familia Tyler era unită, întotdeauna se sprijineau, se apărau şi se protejau unul pe celălalt. Marcie înţelegea preocuparea lor faţă de Chase. Totodată, împărtăşea nevoia lui Chase de a şti cât mai mult despre ultimele momente ale vieţii tinerei lui soţii. - Tanya râdea, şopti Marcie. Medicamentele contra durerii îi încetineau vorba şi o făceau nesigură. Mintea ei avea dificultăţi în a găsi şi a rosti cuvintele corect, îşi simţea limba groasă şi prea mare pentru gura ei, Se lupta să scoată cuvintele, dar încerca foarte mult să se facă înţeleasă, pentru că ştia că Chase se va agăţa de fiecare vorbă pe care ea va reuşi să o pronunţe cu atenţie. - Vorbeam despre casă. Ea... ea era atât de emoţionată de... de casă. - Am să cumpăr casa aia. Chase se uită în sus spre Lucky, cu ochi sălbatici, ce priveau în gol. - Cumpără casa asta pentru mine, zise el. Ea şi-a dorit casa, aşa că o să o aibă. - Chase... - Cumpără casa aia afurisită! Urlă el. Vrei să faci atâta lucru pentru mine, te rog, fără să-mi aduci argumente? - Bine. Ieşirea lui sălbatică zgâria sistemul nervos traumatizat al lui Marcie. Ea se strânse în faţa acestui nou asalt împotriva trupului ei rănit. Totuşi, ea îl iertase deja. În felul lui, el fusese tot atât de traumatizat ca şi ea de acest accident. Pentru oricine care îi văzuse împreună pe Chase şi pe Tanya, era vizibil imediat că ei împărtăşeau o dragoste specială. Tanya îl adoră, iar el o îndrăgea pe Tanya care era însărcinată cu primul lor copil. Accidentul îi jefuise de două fiinţe iubite. - Exact când treceam... prin intersecţie, ea m-a întrebat ce culoare cred eu... O durere ascuţită îi trecu prin braţ, făcând-o să se strâmbe. Dorea foarte tare să închidă ochii, să se predea medicamentelor anestezice care i se, picurau în vene şi să-şi piardă cunoştinţa şi îngrijorarea care o însoţeau. Totuşi, mai mult decât asta, voia să-l ajute pe Chase să-şi uşureze durerea. Dacă discuţia despre Tanya îi putea uşura suferinţa, atunci acesta era lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putea face. Ea va continua să vorbească, atâta timp cât se va putea lupta cu propria ei stare neplăcută şi cu atracţia inconştienţei. - Ea m-a întrebat... În ce culoare ar putea vopsi dormitorul... copilului. Chase îşi acoperi faţa cu mâinile. - Iisuse. Lacrimile i se prelingeau printre degete şi îi alunecau pe mâini. Această dovadă tangibilă a durerii lui îi provocă lui Marcie o agonie mai mare decât brutalul impact al maşinii. - Chase, şopti ea răguşit, tu dai vina pe mine? Ţinându-şi mâinile la ochi, el dădu din cap. - Nu, Marcie, nu Dau vina pe Dumnezeu. El a ucis-o. El mi-a ucis copilul. De ce? De ce? Am iubit-o atât de mult. Am iubit-o... Izbucni în suspine. Lucky se mişcă spre el şi puse din nou o mina consolatoare pe umerii fratelui său care se cutremurau. Marcie observă lacrimi şi în ochii bărbatului mai, tânăr. El părea că se luptă cu propriile lui probleme care îi sfâşiau inima. Recent, Lucky intrase, în colimator fiind acuzat că a dat foc intenţionat unui garaj la Foraj Tyler. Acuzaţiile fuseseră retrase şi adevăraţii vinovaţi erau acum închişi, dar se pare că încercarea lăsase urme asupra lui. Ea căută să mai spună ceva, dar cuvintele de încurajare îi lipseau şi erau abstracte. Mintea ei ameţită nu le putea prinde. Nu avea importanţă, de fapt. Orice ar fi spus, ar fi sunat banal. Doamne, cum pot să-l ajut? Ea era o persoană supraeficientă, pentru care neajutorarea era o anatemă, incapacitatea ei de a-l ajuta o umplea de disperare. Se uita la creştetul capului lui aplecat, dorind să-l atingă, vrând să-l ţină şi să absoarbă în ea agonia lui. Exact înainte de a aluneca în inconştienţa binecuvântată, ea jură că, într-un fel, într-o bună zi, pe o cale oarecare, îi va reda din nou viaţa lui Chase Tyler.       1     - Avem un grup de tauri răi în seara asta, doamnelor şi domnilor, dar avem şi câţiva cowboy duri şi gata să-i călărească. Vocea nazală a prezentatorului reverberă în cavernoasa arenă a Coloseumului Wilt Rager din Fort Worth, Texas. - Opt secunde. Atâta trebuie să rămână un cowboy pe spatele taurului. Nu pare prea mult, dar sunt cele mai lungi secunde din câte vă puteţi închipui. Nu există nici un cowboy aici care să nu fie de acord cu asta. Da, domnilor. În lumea întrecerilor de rodeo, acesta este momentul cel mai dificil, cel mai periculos, cel mai emoţionant. De aceea, îl lăsăm tocmai la urmă. Marcie se uită la cei doi oaspeţi ai ei, bucuroasă că ei se distrau. Faptul că-i adusese la rodeo fusese o idee bună. Ce mijloc mai bun era de a-i introduce în Texasul pur şi nediluat? Era un fel de botez al focului. Prezentatorul spuse: - Primul nostru călăreţ pe taur provine din Park City, Utah, iar când nu călăreşte pe taurii lui Larry Shaker, îi place să schieze pe zăpadă. Doamnelor şi domnilor, el e un tânăr care caută cu adevărat emoţiile tari; va ieşi din boxa a treia pe Ciclonul Charlie! Călăreşte-l, Larry! Perechea din Massachussetts urmărea cu respiraţia tăiată taurul care ieşi în goană din boxă cu acel cowboy cocoţat precar pe spatele lui cocoşat. După câteva secunde, cowboy-ul schior din Utah se târa în ţarina ca să evite copitele taurului. De îndată ce reuşi să se ridice în picioare, alergă spre gard, îl sări şi lăsă pe seama celor doi clovni de rodeo să-l distragă pe taur, până alergă, prin poarta deschisă, afară din arenă. - N-am mai văzut aşa ceva, spuse uluită femeia. - Tinerii aceştia se antrenează ca să facă aşa ceva? Voi să ştie soţul ei. Marcie devenise abia de curând interesată de călăritul taurilor şi cunoştinţele ei erau încă sumare. - Da, aşa e. E nevoie de multă îndemânare, dar şi de multă şansă. - Ca de pildă? - De pildă, ce taur trage la sorţi un cowboy într-o anumită seară. - Unii sunt mai năbădăioşi decât alţii? Marcie zâmbi. - Toţi sunt crescuţi ca animale pentru rodeo, dar fiecare suferă schimbări în starea de spirit şi are anumite trăsături ale personalităţii. Atenţia le fusese atrasă spre altă boxă, unde taurul îşi pierduse deja răbdarea şi lovea atât de tare cu copitele, încât cowboy-ul avea dificultăţi să-i încalece. Femeia din Massachussetts urmărea îşi făcea vânt cu evantaiul, nervoasă. Soţul ei şedea ca vrăjit. - Doamnelor şi domnilor, se pare că următorul nostru cowboy o să aibă o treabă grea în seara asta, spuse prezentatorul. Vrea cineva să-i ia locul? După o pauză, chicoti: Ei, nu vă înghesuiţi să vă oferiţi toţi deodată. Dar acest cowboy nu se teme de un taur dur. De fapt, cu cât e mai greu călăritul, cu atât se pare că-i place mai mult. A participat la rodeo ani de zile, până s-a retras. A reluat treabă acum un an şi jumătate, fără să fie câtuşi de puţin intimidat de faptul că e cu zece ani mai în vârstă decât majoritatea cowboy-lor care călăresc pe tauri. Vine din estul Texasului. E cineva aici de prin Millon Point? Dacă da, atunci ţineţi-i pumnii tânărului din oraşul vostru, Chase Tyler, când iese din boxa numărul şapte pe El Dorado! - O, Doamne! Fără să-şi dea seama ce face, Marcie se ridică în picioare. Prezentatorul îşi ridicase vocea la un volum care îţi spărgea timpanele, când poarta se deschise şi taurul gri bălţat ieşi scuturându-şi spatele dintr-o parte în alta şi totodată aruncându-şi capul în stânga şi în dreapta. Marcie văzu pălăria de cowboy zburând de pe capul lui Chase şi aterizând pe pământ, sub copitele pulverizatoare ale taurului. El îşi ţinea braţul stâng liber în sus, aşa cum cerea regulamentul sportului. Acesta flutura incontrolabil, în timp ce taurul ţopăia. Tot trupul lui înalt îi săltă în sus, apoi căzu dur, înapoi, pe spinarea taurului. Îşi ţinea ambii genunchi ridicaţi şi spatele în unghi drept faţă de ambele părţi ale taurului, clătinându-se înapoi şi înainte, în sus şi în jos pe osul spinării. Mulţimea urla sălbatic, încurajându-l pe Chase să reziste. El a reuşit să-şi menţină poziţia circa cinci secunde, deşi lui Marcie i se păruseră cinci ani. Înainte de a suna cornul, animalul îşi lăsă capul atât de tare în jos, încât aproape atinse pământul, apoi îl ridică brusc în sus. Mişcarea fusese atât de puternică, încât Chase fu aruncat jos. El evită copitele, rostogolindu-se într-o parte. Un clovn, cu pantaloni foarte largi, ţinuţi cu bretele, interveni şi îl atinse pe taur pe bot, cu o crosă de baseball. Taurul fornăi, bătu din picior, iar clovnul se retrase, întorcându-se să se strâmbe la animal, dându-i cu tifla. Părea că totul e o glumă şi mulţimea râdea. Seriozitatea funcţiei clovnului deveni totuşi vizibilă în momentul când tactică a eşuat. Taurul se răsuci, lăsând să-i curgă picături uriaşe de bale înspumate din ambele părţi ale gurii; nările îi fremătau. Chase, cu spatele la taur, îşi ridică pălăria din ţărînă şi o scutură. Cineva strigă să-i atragă atenţia, dar nu la timp. Taurul se repezi la el, cu capul lăsat în jos, cu o greutate de peste o tonă. Chase se dădu într-o parte destul de repede pentru a evita, să fie străpuns de o pereche de coarne care arătau înspăimântător, dar o parte a capului taurului îl lovi în umăr şi fu trântit jos. Toată lumea din public rămase cu respiraţia tăiată, când perechea de copite din faţă ale taurului se lăsară direct pe pieptul lui Chase. Marcie ţipă, apoi îşi acoperi gura cu mâinile. Se uita îngrozită la Chase întins pe jos în ţărîna maroniu-roşcată, fiind în mod clar fără cunoştinţă.   Din nou apărură clovnii, precum şi doi călăreţi. Ei galopară spre taur. Fiecare dintre ei stătea ridicat în scări, aplecat mult peste şa, învârtind un lasou. Unul reuşi să prindă nodul de coarnele taurului şi să strângă bine funia, Calul, bine antrenat, galopă intrând pe poartă şi trăgând în urma lui taurul încăpăţânat, în timp ce un clovn curajos îl lovea în spate cu o mătură. Al doilea clovn îngenunchease în ţărînă, lîngă cowboy-ul rănit. Marcie se strecură peste mai multe perechi de gambe şi picioare, în graba ei de a ajunge la cel mai apropiat culoar de trecere. Brutal, ea îi împingea pe toţi cei care îi stăteau în cale, în timp ce alerga în jos. Când ajunse la nivelul inferior, îl apucă de braţ pe primul bărbat pe care-l văzu. - Hei, ce vrei... - Pe unde se ajunge... la locul pe unde ies ăştia? - Ei, cucoană, eşti beată? Lasă-mi braţul. - Grajdurile! Locul de unde ies cei care dau spectacolul. Unde se duc taurii când au terminat. - Pe acolo. Arătă cu mâna, apoi mormăi: Muiere nebună. Îşi croi drum prin mulţimea mişcătoare care cumpăra suveniruri. Prin sistemul de anunţuri pentru public, auzi prezentatorul spunând: - O să vă comunicăm starea lui Chase Tyler de îndată ce vom afla ceva, oameni buni. Fără să ţină seama de cuvintele „Numai pentru persoanele autorizate”, de pe uşa mare metalică, de dimensiuni industriale, ea intră brusc prin ea. Mirosul de paie şi gunoi de grajd era puternic-şi trecu pe lângă un şir de ţarcuri de vite. Respirând din greu pe gură, aproape se înăbuşi din cauza prafului, dar, văzând lumina rotitoare a unei ambulanţe în partea opusă a grajdului, alergă şi mai repede pe lângă ţarcuri. Ajungând în culoarul central, îşi făcu drum cu coatele printre privitorii curioşi, până ajunse în spaţiul liber şi îl văzu pe Chase zăcând inconştient pe o targă. Doi infirmieri se ocupau de el. Unul îi introducea un ac în vena din încheietura-cotului. Faţa lui Chase era nemişcată şi albă. - Nu! Ea se lăsă în genunchi lângă targă şi întinse mâna spre mâna lui inertă. - Chase! - Chase! - Înapoi, doamnă! Comandă unul dintre infirmieri. - Dar... - O să fie bine, dacă o să vă daţi deoparte din calea noastră. Fu apucată de braţe pe la – spate şi ridicată în picioare. Întorcându-se, văzu faţa grotescă a unuia dintre clovni, cel pe care-l văzuse aplecându-se deasupra lui Chase. - Cine eşti? Întrebă el. - O-prietenă. Ce-i cu el? Au spus ce are? El o privi cu suspiciune; era vizibil că nu se simţea în elementul ei. - Are, probabil, câteva coaste rupte, asta-i tot. I-a ieşit aerul din plămâni. - O să se facă bine? El scuipă tutun mestecat pe podeaua de ciment presărată cu paie. - Probabil, dar cred că n-o să se simtă prea bine o zi-două. Marcie era doar parţial uşurată, auzind diagnosticul clovnului. Nu era o părere profesională. De unde ştia el că Chase nu suferise leziuni interne? - N-ar fi trebuit să călărească în seara asta, spunea clovnul, în timp ce targa era ridicată în spatele ambulanţei, i-am zis că nu trebuia să se urce pe taur în situaţia lui. Bănuiesc că oricum n-avea importanţă. Taurul ăsta, El Dorado, e un fiu de căţea afurisit. Săptămâna trecută, la... - Ce situaţie? Întrebă ea, când el se uită la ea uimit, cu ochii aceia fardaţi cu alb. Ai spus „în situaţia lui”. În ce situaţie era Chase? - Era matol. - Vrei să spui că era beat? - Da, doamnă. Am avut o petrecere cam sălbatică aseară. - Chase nu-şi revenise de tot. Marcie nu aşteptă să audă mai mult. Se urcă în spatele ambulanţei exact când infirmierul era gata să închidă uşile. Reacţiona surprins şi cu un aer de autoritate. - Îmi pare rău, doamnă. Nu puteţi... - Ba pot. Acum trebuie să discutăm, în timp ce îl duceţi pe omul ăsta la spital. - Hei, ce se întâmpla? Strigă spre spate cel de al doilea infirmier. El era deja în scaunul şoferului, cu motorul pornit. Ajutorul lui văzu hotărârea lui Marcie şi se gândi că o controversă nu va face decât să se piardă un timp valoros. - Nimic, strigă el către coechipierul său. Pornim. Trânti uşile şi ambulanţa ieşi din grajdul coloseumului. - Îmi pare bine că aţi ajuns în siguranţă din nou, la hotel. Marcie, ţinând la ureche, cu umărul, receptorul telefonului, public, îşi masă tâmplele, în timp ce îşi cerea scuze domnului din Massachusetts. Pierduse probabil o vânzare, dar când îl văzuse pe Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă, oaspeţii ei îi pieriseră din minte. Într-adevăr, nici măcar nu-şi amintise de ei, până în urmă cu câteva minute, în timp ce măsura cu pasul coridorul spitalului. - Domnul Tyler e un prieten vechi de-al meu, explică ea. N-am ştiut că apare acest rodeo, până nu i s-a anunţat numele. Întrucât familia lui nu e aici, am avut sentimentul că trebuie să-l însoţesc la spital. Sper că înţelegeţi.   Mici nu-i păsa dacă înţelegeau sau nu. Dacă i-ar fi avut ca oaspeţi în seara asta pe preşedinte şi pe prima doamnă a ţării, ar fi făcut exact acelaşi lucru. După ce închise telefonul, se întoarse la camera surorilor şi întrebă pentru a nu ştiu câta oară dacă mai era vreo veste despre starea lui Chase. Sora se încruntă, iritată. - De îndată ce doctorul... A, iată-l, e aici acum. Uitându-se dincolo de umărul lui Marcie, ea zise: - Doamna aceasta aşteaptă informaţii despre domnul Taylor. - Tyler, corectă Marcie, întorcându-se să-l cunoască pe tânărul intern. Sunt Marcie Johns. - Phil Montoya, îşi dădură mina. Sunteţi o rudă? - Doar o prietenă bună. Domnul Tyler n-are familie la Fort Worth. Toţi locuiesc în Milton Point. - Hmm. Bine, în cele din urmă, şi-a revenit. A fost pocnit în cap destul de bine dar, din fericire, nu a suferit nimic grav. - Am văzut taurul aterizând pe pieptul lui. - Da, are câteva coaste rupte. - Asta poate fi periculos, nu-i aşa? - Doar dacă o coastă ruptă lezează un organ intern. Faţa lui Marcie deveni atât de palidă, încât chiar şi pistruii, pe care îi camufla atentă cu cosmetice, apărură contrastând puternic. Doctorul o linişti în grabă. - Din fericire, nici asta nu s-a întâmplat. Nu e nici o hemoragie internă. L-am legat strâns cu leucoplast. Se va simţi bine peste câteva zile, dar nu va fi prea vioi. Îi recomand, desigur, ca un timp să nu mai călărească pe tauri. - I-aţi spus asta? - Sigur că da. M-a înjurat. - Îmi pare rău. El ridică din umeri şi spuse afabil: - Sunt obişnuit cu aşa ceva. Aici e un spital local. Aici vin bolnavi psihic, dezaxaţi şi victime ale vânzătorilor de droguri. Suntem obişnuiţi cu violenţa verbală. - Pot să-l văd? - Doar câteva minute. N-are voie să vorbească. - N-am să vorbesc mult. - Tocmai i s-a administrat un calmant puternic, aşa că, probabil, va adormi curând, oricum. - Atunci, dacă nu vă deranjează, spuse Marcie cu blânde?e, aş vrea să stau peste noapte în camera lui. - O să fie bine îngrijit, spuse sora, înţepată, din spatele ei. Marcie rămase fermă pe poziţie. - Am permisiunea dumitale, doctore Montoya? El se trase de lobul urechii. Marcie îi aruncă o privire directă, care spunea clar că nu se va clinti de pe poziţie. Cumpărători, vânzători şi agenţi de închiriere trebuiseră să se confrunte cu această privire fixă, albastră. De nouă ori din zece, ei cedau în faţa ei. Mai devreme, în seara aceea, şi infirmierul Găsise că e greu să se certe cu ea. - Cred că n-o să-i facă nici un rău, spuse, în cele din urmă, internul. - Mulţumesc. - Menţineţi conversaţia la minimum. - Vă promit. În ce cameră e? Chase fusese plasat într-un salon cu două paturi, dar al doilea era gol. Marcie intră în cameră în vârful picioarelor, până ajunse lângă patul lui. Pentru prima oară după doi ani, Marcie îl privea pe Chase în faţă. Ultima oară când se uitase la el, poziţia lor fusese inversă. Ea zăcea în semiconştienţă pe un pat de spital, iar el stătuse alături, plângând din cauza morţii accidentale a soţiei sale. În timp ce rănile lui Marcie se vindecaseră şi era destul de bine ca să părăsească spitalul, Tanya Tyler fusese înmormântată. La câteva luni după aceea, Chase plecase din Milton Point. Într-o direcţie necunoscută. În oraş se zvonea că însoţea circuitul de rodeo, spre marea nemulţumire a familiei sale. Nu demult, Marcie se întâlnise întâmplător la magazin cu Devon, logodnica lui Lucky. După ce Marcie s-a prezentat, Devon îi confirmase zvonurile care circulau în legătură cu Chase. Loialitatea faţă de familie o împiedicase să discute cu cineva din afară problemele lui personale, dar Marcie citise printre rânduri în cele spuse. Erau aluzii cu privire la starea lui emoţională delicată şi la o problemă curentă cu băutura. - Laurie e înnebunită de îngrijorare pentru el, spusese Devon, referindu-se la mama lui Chase. Sage, sora lui Chase... - Da, o ştiu. - E plecată la universitate, aşa încât acasă, cu Laurie, am rămas doar eu şi cu Lucky. Ea are sentimentul că Chase fuge de durerea să în legătură cu Tanya, în loc să-i facă faţă şi să încerce să se lupte cu ea. Chase lăsase şi afacerea de familie în mâinile fratelui lui mai tânăr care, dacă zvonurile erau credibile, avea dificultăţi ca să o menţină solvabilă. Afacerile cu petrolul nu mergeau prea bine în continuare. Întrucât Compania de Foraj Tyler depindea de o economie sănătoasă a petrolului, compania bătuse pasul pe loc, fiind aproape de faliment, de câ?iva ani deja. Marcie îi pusese lui De von întrebarea care nu-i ieşea niciodată din minte: - Mă învinovăţeşte pe mine pentru accident? Devon îi apăsase braţul, încurajator: - Niciodată. Nu-ţi luă asupra ta o asemenea vinovăţie! Chase se ceartă cu soarta, nu cu tine. Dar acum, când Marcie se uita la faţa lui, care arăta frământata chiar şi în repaos, se întreba totuşi dacă nu cumva el o consideră responsabilă de moartea iubitei lui, Tanya. - Chase, şopti ea îndurerată. El nu se mişcă, iar respiraţia lui era adâncă şi egală, arătând că medicamentul ce i se administrase intravenos acţiona. Satisfăcându-şi dorinţa pe care o simţise când zăcuse în dureri pe propriul ei pat de spital, Marcie îşi trecu bucuroasă degetele prin părul lui negru, îndepărtând şuviţele rebele care îi căzuseră peste fruntea umedă. Deşi arăta îmbătrânit, el tot era bărbatul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată. La fel gândise din prima zi de grădiniţă. Îşi amintea clar când domnişoara Kincannon îi chemase să se prezinte restului clasei şi cât de mândru se ridicase şi îşi spusese numele. Marcie fusese uluită. În toţi anii de atunci încolo, nu se schimbase nimic. Băieţelul neastâmpărat, cu părul negru, cu ochii-gri deschis, care avusese calităţi deosebite de conducător şi succese atletice, devenise un adevărat bărbat. Pe faţa lui se vedea forţa iar bărbia pătrată vădea o mândrie încăpă?ânată, aproape beligerantă, lucru inerent, pe cât se pare, bărbaţilor din familia Tyler. Ei erau cunoscuţi pentru temperamentul lor iute şi pentru dorinţa de a-şi apăra punctul de vedere. Acum, maxilarul inferior al lui Chase avea o vânătaie de un roşu închis. Marcie se cutremură, gândindu-se cât de aproape fusese să i se sfărâme ţeasta. Stând în picioare, Chase Tyler îi depăşea pe majoritatea bărbaţilor cu câ?iva centimetri, chiar şi pe cei consideraţi înalţi după standarde normale. Avea umerii laţi. Marcie se minuna acum de lărgimea lor. Erau goi, la fel ca şi pieptul lui. Partea de sus fusese lăsată nerasă, iar ea-rămase uimită de abundenţa de păr negru, uşor ondulat, care îl acoperea. Leucoplastul lat care îi strângea coastele fisurate se oprea exact sub sfârcuri. Marcie se surprinse uitându-se fix la ele, vrăjită că le vedea destinse. Gândindu-se că poate îi era frig, ea întinse mâna şi îi trase-învelitoarea până sub bărbie. - Aoleu, a murit? Ţipătul o sperie pe Marcie atât de rău, că scăpă învelitoarea şi se răsuci brusc. O femeie tânără stătea chiar pe pragul uşii. Îşi ţinea mâna, îngreunată de bijuterii false şi cu unghii artificiale neobişnuit de lungi, peste sinii care se luptau să se elibereze dintr-o bluză strâmta, cu decolteu mare. Pe umeri avea o haină ieftină din imitaţie de blană. Haina era mai lungă decât fusta, care îi, venea doar până la mijlocul pulpei. Chase gemu în somn şi îşi mişcă picioarele sub învelitoare. - Linişte! Şopti Marcie. Ai să-l trezeşti. Cine eşti? Ce doreşti? - N-a murit? Întrebă fata. Într-un mod pe care Marcie îl considera incredibil de prostesc, femeia clipi de câteva ori din ochii ei mari, rotunzi. Asta nu era o treabă uşoară, având în vedere că genele ei erau încărcate cu un rimel la fel de negru şi gros ca şi bitumul de pe străzi. - Nu, nu e mort. Dar e rău lovit. Ea o analiză pe fată, din vârful părului ei argintiu, tapat, până în vârful ghetelor argintii împodobite cu pietre. - Eşti o prietenă a lui Chase? - Într-un fel. Îşi scoase blana sintetică. Trebuia să ne întâlnim la barul unde se duc toţi, după rodeo. M-am supărat că nu venea, dar apoi Pete - ştii, clovnul - a zis că Chase a fost călcat în picioare de un taur. Aşa că m-am gândit că ar trebui să vin să văd ce-i cu el, dacă e în regulă, înţelegi. - Înţeleg. - Au spus ce are? - Are câteva coaste rupte, dar o să se facă bine. - A, asta-i bine. Privirea ei trecu de la silueta culcată pe pat, la Marcie. Tu cine eşti? - Eu sunt... sunt nevasta lui. Marcie nu era sigură ce o împinsese să spună o asemenea minciună îndrăzneaţă. Probabil pentru că trebuia să o sperie pe femeie făcând-o să plece repede. Ea era sigură că, în zilele lui mai sănătoase şi treze, Chase n-ar fi avut nimic de-a face cu o târâtură ca aceasta. Situaţia lui matrimonială nu-i frângea inima fetei, cu siguranţă. O provoca doar. Ea îşi puse un pumn în şold. - Fiul ăsta de căţea. Ştii ce, nu mi-a zis niciodată că-i însurat, e-n regulă? Voiam să mă distrez, asta-i tot. Nimic serios. Cu toate că-i cam aiurit, e bărbat bine, ştii doar! Când l-am întâlnit prima oară, am crezut că-i un drogat, vreau să zic că nu vorbea şi nu făcea nimic. P-ormă m-am gândit: „Ei, ce naiba? Nu e un butoi de veselie, dar măcar e frumos”. Zic zău lui Dumnezeu, ne-am culcat doar de trei ori şi întotdeauna sex obişnuit. Nimic special, ştii? Vreau să zic, nu tu poziţii, sau mai ştiu eu ce altceva. Fie vorba-ntre noi, adăugă ea, scăzând vocea, n-a fost prea grozav. A fost beat de fiece dată. După cum bine ştii, are un echipament impresionant, dar... Marcie avea gura uscată. Îşi adună rezervele de calm pe care nu ştia că le avea. - Cred că ar fi mai bine să pleci acum, Chase are nevoie de odihnă. - Sigur, înţeleg, spuse ea amabil, punându-şi din nou blana. - Te rog, spune-le prietenilor lui că o să se facă bine, deşi s-ar putea ca activitatea lui la rodeo să se fi sfârşit. Cel puţin pentru un timp. - Asta îmi aminteşte, spuse fata, că Pete a zis să i comunic că pleacă mâine cu rulota la Calgary. De acolo este el, ştii? Mi se pare că-i pe undeva în Canada, dar întotdeauna am crezut că numele ăsta are vreo legătură cu Biblia. Ea ridică din umeri, aproape scoţându-şi sânii din decolteul bogat al bluzei. Oricum, Pete vrea să ştie ce să facă cu lucrurile lui Chase. Marcie dădu din cap, încercând să înţeleagă sporovăiala fără sens a femeii. - Presupun că aţi putea să i le expediaţi acasă. - Bine. Care-i adresa? Am să i-o dau lui Pete: - Nu sunt... Marcie se opri, înainte de a se prinde în cursa propriei sale minciuni. - Dacă mă gândesc mai bine, te rog să-i spui lui Pete să lase totul la oficialităţile de la coloseum. Am să iau eu mâine lucrurile lui Chase. - Bine, am să-i zic. Atunci, la bună vedere. Uite, cheile lui Chase. Camioneta, lui e parcată la coloseum. Îi aruncă cheile lui Marcie. - Mulţumesc. Marcie se aruncă să le prindă, înainte că lanţul, cu chei să ajungă în poala vulnerabilă a lui Chase. – Îmi pare cu adevărat rău, ştii, că m-am culcat cu soţul tău. Nu mi-a zis niciodată că-i însurat. Bărbaţii! Toţi sunt nişte bastarzi, ştii asta! Lui Marcie nu-i venea să creadă că femeia existase în realitate şi rămase uitându-se la uşă câteva momente, după ce aceasta se închisese în urma ei. Oare Chase ajunsese să se întâlnească cu asemenea femei ca să-şi înlăture singurătatea şi disperarea provocate de moartea Tanyei? Se pedepsea el oare pentru moartea ei coborându-se cât putea mai jos? Marcie se duse la dulapul îngust şi puse lanţul de chei pe raft, lingă mănuşile de antilopă pe care le purtase când fusese aruncat de pe taur. Şi pălăria lui mototolită era tot acolo. Observă o pereche de ghete vechi de cowboy, pe podeaua dulapului. Hainele lui fuseseră atârnate pe puţinele umeraşe existente. Cămaşa albastră era murdară de pământ. Numărul lui de concurs mai era prins pe ea. Jeanşii decoloraţi erau plini de praf. La fel era şi fularul pe care-l avusese legat la gât. Ea atinse apărători le de piele şi îşi aminti cum fâlfâiau pe lângă picioarele lui, în timp ce el era aruncat în sus şi în jos, pe spinarea groasă a taurului. Amintirea aceasta o făcu să se cutremure. Închise uşa dulapului având în faţa ochilor imaginea lui Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă. Întorcându-se la pat, văzu mâna lui mişcându-se neliniştită peste bandajul strâns din jurul toracelui. Temându-se să nu-şi facă vreun rău, ea îi prinse mâna şi i-o trase în-jos, într-o parte, aşezându-i-o lîngă şold şi ţinând-o acolo. El deschise încet ochii. Vizibil dezorientat, clipi de câteva ori, încercând să se limpezească şi să-şi amintească unde se afla. Apoi, păru să o recunoască. Pentru a-l linişti, ea îşi strânse tare degetele în jurul degetelor lui. El încercă să vorbească, dar un singur cuvânt ieşi, nefiind nimic altceva decât un cârâit slab. Totuşi, ea recunoscu în acesta porecla ce i-o dădea el pe vremuri. Înainte de a intra din nou în uitare, el spusese: – Gâsculiţa? A doua zi dimineaţă, când Marcie intră în camera de spital, el îi făcea scandal unei infirmiere. Renunţă la invective cât timp o măsură pe Marcie, apoi îşi reluă protestele. - Îmbrăca? Domnule Tyler, nu poţi să pleci! - Zău? Ia să vezi. Era momentul să intervină. Marcie zise: - Poate că, după ce va bea o ceaşcă de cafea, domnul Tyler va avea mai mult chef să se bărbierească. Infirmiera înţelese sugestia subtilă că trebuie să plece. Cu un fâsâit de poliester-alb şi în scârţiitul tocurilor de cauciuc, ea dispăru. Marcie rămase singură cu Chase. Faţa lui era la fel de întunecată ca un nor înainte de furtună. Dar nu din cauza bărbii crescute sau a vânătăii de pe maxilar. - Am crezut că te-am visat, zise el. - Nu. După cum vezi, sunt aici în realitate în carne şi oase. - Dar ce naiba caută aici carnea şi oasele tale? Ea îi turnă o ceaşcă de cafea dintr-un termos şi o duse cu tava portabilă spre el, ghicind corect că o bea amară. Absent, el luă ceaşca şi sorbi din ea. - Ei? - Ei bine, printr-o coincidenţă, spuse Marcie, am fost aseară la rodeo când ai dansat cu taurul acela. - Ce făceai la Fort Worth, în primul rând? - Aveam nişte clienţi. O pereche se muta aici din nord-est. Vor locui în Fort Worth, dar caută o proprietate la lac, lingă Milion Point, ca loc de retragere la sfârşit de săptămână. Am venit ieri aici ca să-i îmbunez. Aseară i-am tratat cu o cină mexicană, apoi, ca să-i distrez, i-am dus la rodeo. Am fost expuşi la ceva mai multe emoţii decât m-am aşteptat. - O emoţie pe minut, mormăi el strâmbându-se, când încercă să găsească o poziţie mai confortabilă, sprijinit de pernele adunate în spatele lui. - Mai ai dureri? - Nu, mă simt minunat. Linia albă din jurul buzelor lui spunea altceva, dar ea nu ripostă. - Asta explică ce căutai la rodeo. Dar ce făceai aici? La spital? - Te cunosc de multă vreme, Chase. Nu era nimeni aici ca să aibă grijă de tine. Familia ta nu m-ar fi iertat niciodată dacă n-aş fi venit cu tine la spital. Şi nici eu nu mi-aş fi iertat-o niciodată. El puse jos ceaşca de cafea goală. - Tu erai aseară aia care mă strângea de mină? Ea dădu din cap. Chase se uită în altă parte. Credeam... credeam... Oftă adânc, ceea ce îl făcu să se strâmbe din nou. O nebunie. - Ai crezut că era Tanya? La rostirea numelui ei, ochii lui se aţintiră din nou spre ai lui Marcie. Ea era uşurată. Nu mai trebuia să se teamă să rostească tare, pentru prima oară, numele soţiei lui decedate. Acum îi ieşise din gură, La fel ca atunci când te arunci de la trambulina mare în apă, primă oară e cel mai greu. După aceea, devine mai uşor. Dar, văzând durerea din ochii lui, de parcă ar fi fost înţepat cu un ac mortal, Marcie se întrebă dacă Chase va trece vreodată peste moartea tragică a Tanyei. - Mai vrei puţină cafea? - Nu. Ce aş vrea, anunţă el, e un pahar de băutură. Deşi nu era o chestiune de râs, Marcie o trată ca pe o glumă. - La ora opt dimineaţa? - Am început-o şi mai devreme, mormăi el. Vrei să mă duci cu maşina undeva să-mi iau o sticlă? - Bineînţeles că nu! - Atunci, o să trebuiască să chem pe altcineva. Depăşind cu mult pragul durerii, întinse mâna spre telefonul de pe noptieră. - Dacă vrei să-l chemi pe Pete, clovnul, n-o să ai nici un rezultat. Pleacă azi la Calgary. Chase îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la ea. - De unde ştii? - O prietenă de-a ta mi-a spus. A venit aici aseară să se intereseze de ce n-ai apărut la întâlnirea de după rodeo. Avea păr lung. Sâni mari. Nu i-am aflat numele. - E-n regulă. Nici eu nu-l ştiu, recunoscu el. Marcie nu spuse nimic. El îi studie un moment faţa Calmă. - Cum, nu-mi ţii nici o predică? - Din partea mea, nu. El mirii. - Aş dori să vorbeşti cu familia mea despre predici. Lor le place să ţină predici. Toţi vor să mă salveze pe mine de mine însumi. Eu vreau al naibii doar să fiu lăsat în pace. - Ei te iubesc. - E viaţa mea! Exclamă el cu furie. Când o să termine vreunul din ei să-mi spună cum s-o trăiesc? Mai cu seamă Lucky. Râse zgomotos, în bătaie de joc. Până la apariţia lui Devon, avea cel mai ocupat prohab din estul Texasului. Împungea orice mişca şi probabil câteva care nu mişcau. Acum e al naibii de principial, îmi face greaţă. - Dar bănuiesc că... prohabul lui e la fel de ocupat ca înainte. Vorbele astea îl făcură să-şi readucă privirea la ea. De câte ori o văd pe Devon, e zâmbitoare. Atitudinea ei serioasă nu era în concordanţă cu tema obscenă. În această lumină, lui îi fu greu să rămână furios. Deşi încruntarea rămase la locul ei, un zâmbet trecător îi ridică un colţ al buzelor. - Eşti cumsecade, Gîsculiţo. Cu adevărat o bună camaradă. Ea îşi dădu ochii peste cap. - Asta-i ambiţia secretă a oricărei femei. - Am înţeles în felul ăsta să-ţi fac un compliment. - Atunci, mulţumesc. - Cât timp mai suntem în relaţii bune, de ce nu-ţi foloseşti supercreierul tău ca să faci un lucru inteligent, lăsându-mă acolo unde m-ai găsit? - Ce fel de prietenă aş fi, dacă te-aş părăsi la nevoie? - Tocmai pentru că am fost întotdeauna prieteni, îţi cer să pleci. Dacă rămâi prea mult pe aici, s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat îngrozitor. Ceva de care mi-ar părea rău. - Ca, de pildă? Întrebă ea cu un râs uşor. - Sunt în stare să fac să devenim duşmani. Expresia ei deveni serioasă. - Niciodată, Chase. El mormăi indiferent. - Spui că Pete se îndreaptă spre casă? - Aşa-i. - Are toate lucrurile mele în rulota lui. - Am avut eu grijă de ele. Luă o cremă de ouă de pe tava de lângă pat şi îi scoase capacul de staniol. - A lăsat totul în coloseum, în drum, când a ieşit din oraş azi-dimineaţă devreme; am luat eu totul de acolo. Fără să-şi dea seama ce face, el deschise gura când ea îl hrăni cu o linguriţă de cremă. - Te-ai obosit atâta pentru mine? - N-a fost nici o oboseală. - Ai sunat la familia mea? - Nu. Am vrut să te întreb pe tine, mai întâi. - Nu-i suna. - Eşti sigur că asta doreşti? - Absolut. - Vor dori să ştie, Chase. - Vor afla destul de curând. Atunci, au să facă o problemă din asta. Oricum, aşa ar şi trebui. Puteai să fii ucis. - Şi asta ar fi fost o mare tragedie, nu-i aşa? Întrebă el sarcastic. Ea se opri cu linguriţa în cremă.. – Da. Ar fi fost. El părea gata să argumenteze chestiunea, dar întoarse capul şi, cu plictiseală, împinse tava de la pat. - Uite, Marcie, apreciez... - Ce s-a întâmplat cu Gâsculiţă? Primiseră încoronate regine de „Bun venit acasă!” şi de ziua Sfântului Valentin; în acest timp, ea primise premii pentru realizări deosebite la învăţătură. Părinţii ei îi spuseseră că acestea erau mult mai importante decât câştigarea unor concursuri de popularitate, dar Marcie era destul de deşteaptă să înţeleagă realitatea. Ea ar fi schimbat toate certificatele de merit pe o singură coroniţă cu piatră de Rhin şi un sărut de încoronare de la preşedintele clasei, Chase Tyler. Puţini îşi dădeau seama că eleva cea mai bună din clasa lor aspira la cu totul altceva decât la recunoaşterea meritelor ei şcolare. Într-adevăr, cine s-ar fi gândit măcar la aşa ceva? Gâsculiţa era Gâsculiţa şi nimeni nu se gândise altfel la ea, decât apreciind-o cât era de deşteaptă. Totuşi, Chase făcea acum acest lucru. Analizându-i aspectul, zise: - Numele de Gâsculiţa nu i se mai potriveşte unei doamne prezentabile, ca tine. - Mulţumesc. - Cu plăcere. Acum, după cum spuneam... - Mă alungi. Chase îşi trecu mâna prin părul răvăşit. - Nu că n-aş aprecia tot ce ai făcut, Marcie, dimpotrivă. - Doar că vrei să fii lăsat singur. - Ai dreptate, aşa-i. - Ca să te scalzi în nefericirea ta. - Iar ai dreptate. Acum, dacă nu eşti pregătită să stai acolo în timp mă dau jos din acest pat, cu nimic altceva pe mine în afară de bandajul din jurul coastelor, îţi sugerez să ne luăm rămas bun şi să pleci. - Nu vorbeşti serios când spui că vrei să pleci din spital! - Ba da. - Dar nici nu te-a văzut doctorul, în dimineaţa asta. - N-am nevoie de el, ca să-mi spună că am câteva coaste rupte. N-am nimic ce nu se poate vindeca într-o zi sau două de stat în pat. Aş prefera să-mi petrec acest timp în altă parte, undeva unde whisky-ul nu e atât de rar. Se ridică în fund. Durerea îi tăie răsuflarea. Îi dădură lacrimile. Făcu o faţă îngrozitoare, scrâşnind din dinţi, până când trecu ce era mai rău. - Cum ai să ajungi în acea „altă parte”? Întrebă ea. Nu poţi conduce în situaţia ta. - O să mă descurc. - Şi probabil că o să te ucizi, cu ocazia asta. - Poate ar trebui să iau o lecţie de conducere prudentă de la tine. El n-ar fi putut face sau spune altceva care s-o fi durut mai mult. Aproape că se îndoi ferindu-se de asaltul vorbelor lui aspre. Sângele i se scurse din cap atât de repede, încât simţi că leşină. În secunda în care vorbele îi ieşiră din gură, capul lui Chase îi căzu în faţă, până când bărbia învineţită i se sprijini de piept. Mormăi un şir de ocări. În afară de acestea, tăcerea din cameră era destul de palpabilă că să o tăi cu cuţitul. În cele din urmă, îşi înălţă capul. - Îmi pare rău, Marcie. Ea îşi strângea şi desfăcea mâinile, nervoasă, în timp ce se uită în spaţiu fără să vadă. - Mă întrebam dacă mă învinovăţeşti pe mine de accident. - Nu, jur că nu. - Poate că nu în mod conştient. Dar în sinea ta... - Deloc. A fost o vorbă negândită, stupidă. Ţi-am spus că o să devenim duşmani. Eu nu pot... Ridică o mână, în semn de neajutorare. Uneori, devin atât de furios din cauza asta, încât devin rău şi fac o victimă din oricine se întîmplă să fie în jurul meu în acel moment. De aceea, nu sunt o tovărăşie prea bună. Tocmai de asta vreau să fiu lăsat în pace. Durerea lui emoţională era atât de vizibilă în goliciunea ei, încât îi era uşor să-l ierte că se repezise la ea. Era ca un animal rănit, hăituit, care nu lăsa pe nimeni să se apropie suficient ca să-l ajute. Căci, în cei doi ani de la moartea Tanyei, el îşi tot lingea rănile. Dar ele nu se vindecaseră încă. Lăsat singur, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Rănile se vor coace şi se vor adânci. Chase nu mai era capabil să se ajute singur. - Insişti să părăseşti acest spital? - Da, zise el. Chiar de-ar fi să mă târăsc. - Atunci, lasă-mă să te conduc până acasă, la Milton Point. - Uită de aşa ceva. - Fii raţional, Chase. Unde o să te duci? Doar dacă locuiai cu clovnul acela, dar el a plecat în Canada. Unde ai să te duci? - Care ar putea sau nu să te îngrijească aşa cum trebuie. Ea se apropie şi îşi puse mâna pe umărul lui gol. Chase, lasă-mă să te conduc la Milton Point. Cu fălcile strânse, el zise: - Nu vreau să mă duc acasă. Ceea ce el nu ştia era că Marcie putea fi la fel de încăpăţânată ca şi el. Personalitatea ei avea o trăsătură de inflexibilitate pe care puţini o sesizau vreodată, pentru că o exercită atunci când nu avea o alternativă. - Atunci, am să-l sun pe Lucky şi am să discut cu el ce trebuie să fac cu tine. - Pe naiba o să-l suni, urlă el. Se dădu jos din pat, clătinându-se din cauza slăbiciunii, când atinse podeaua cu picioarele. Nu-mi amesteca familia în treaba asta. Am să mă descurc bine şi singur. - Da, sigur. Abia te poţi ţine pe picioare. Scrâşnind din dinţi de durere, el zise: - Te rog, pleacă şi lasă-mă singur. Marcie se ridică, dreaptă. - N-am venit să aduc în discuţie un subiect atât de delicat, Chase, dar nu-mi dai posibilitatea de a alege. Este problema banilor. Lucrul acesta îl luă prin surprindere. Un moment, el o privi alb, apoi, încruntându-se, mormăi: - Bani? Ce bani? - Banii necesari ca să fii primit în acest spital şi să fii tratat. M-am gândit că n-ai vrea să fii primit ca un pacient fără bani, de-pomană, aşa încât am plătit totul. - Ce-ai făcut? - N-ai avut nici o asigurare de sănătate în portofel. N-am găsit acolo nici o sumă semnificativă de bani, aşa că am achitat nota de plată. El îşi muşcă buza de jos, agitaţia fiind vizibilă. - Taxa de participare a fost de câteva sute de dolari, dar, dacă nu aş fi depus-o, n-aş fi putut călări la rodeo; nu am prea avut bani lichizi. - Atunci, ai avut noroc că m-am aflat pe aproape. - O să-ţi recapeţi banii. - Asta aşa e, o să-i recapăt, De îndată ce ajungem la Milton Point, poţi să-i scoţi din contul tău din bancă sau să-i împrumuţi de la fratele tău. - Marcie, zise el, gata să se certe. - N-am să te las în plata Domnului, Chase, Din unele surse care te cunosc bine, ai băut cam prea mult. Cum să se vindece trupul tău, dacă nu te îngrijeşti mai bine? - Nici nu-mi pasă dacă se vindecă sau nu. - Mie îmi pasă. - De ce? - Pentru că vreau înapoi cei cinci sute şaptezeci şi trei de dolari şi şaizeci şi doi de cenţi ai mei. După ce spuse asta, se îndreptă spre uşă şi o deschise. - Am să trimit o infirmieră să te ajute să te îmbraci. Ea îşi lăsă ochii în jos spre un anumit loc, amintindu-i că era într-adevăr gol, în afara bandajului alb din jurul toracelui. - Ce-i cu camioneta mea? Marcie era cu ochii pe şosea. Grindina cădea o dată cu ploaia. - Am avut grijă de asta. - O s-o remorcăm sau cum facem? El refuzase să stea culcat pe canapeaua din spate a maşinii, aşa cum sugerase ea. Dar de când părăsiseră spitalul el ţinuse capul lăsat pe rezemătoare. Maşina ei era încăpătoare şi elegantă pentru că ducea clienţii cu ea în diverse locuri. La radioul stereo cânta o muzică blândă. Încălzirea era controlată de un termostat. Chase era înconjurat cu tot confortul posibil. Stătuse mereu cu ochii închişi, deşi nu dormea. Trecuse doar o jumătate de oră din drumul de două ore şi jumătate cu maşina. Aglomeraţia orelor de dimineaţă se terminase, dar vremea, care se strica tot mai mult, făcea conducerea dificilă. Precipitaţiile crescuseră, formând un amestec periculos de ploaie şi gheaţă care adesea perturba nordul Texasului, în ianuarie şi februarie. Expoziţia de animale şi rodeo-ul de la Fort Worth păreau întotdeauna să te anunţe. Marcie era cu ochii lipiţi de pavaj, exact în faţa ornamentului de pe capotă şi ţinea strâns, cu disperare, volanul, în timp ce păstra o viteză minimă, navigând prin labirintul de şosele care încercuiau oraşul Dallas. Din nefericire, ele intersectau drumul dintre punctul lor de plecare şi destinaţie. - Am angajat pe cineva să ducă maşina ta la Milton Point în cursul săptămânii, răspunse ea la Întrebarea lui Chase. Când o să poţi să conduci, ea va fi deja acolo. - Tu ai angajat pe cineva să conducă maşina mea? Îhî, replică ea, concentrându-se la camionul care vâjâi pe lângă ea cu o viteză care o făcu să scrâşnească din dinţi. - Tot competentă eşti, nu-i aşa? - Felul în care o spui, mă face să cred că nu intenţionai să-mi faci un compliment. - A, îţi admir competenţa. Doar că majoritatea bărbaţilor sunt intimidaţi de femeile independente, foarte realizate. Îşi răsuci capul pe pernă, aşa ca să o poată privi. - De asta nu te-ai măritat niciodată? N-ai putut să-ţi găseşti egalul în departamentul inteligenţă?

Texas Lucky de Sandra Brown 1     Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. În loc de răspuns, Lucky scoase doar un mîrîit. Întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela”, cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar”. O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. În momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. - De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. - A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. - Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p’aci. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. - Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. - Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. Înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolphins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. În seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum, Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. Încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. Încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua, cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse” sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. - Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. - Eu nu caut scandal. - Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. - Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. - Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele lui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeului vecin. Îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. - Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. - A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat liber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. - Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să-şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechilibrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. - Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîinile în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. - Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. - Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. - Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. În cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. - Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. - Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. Ce... - Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. În unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîinile în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: - La dracu !  

22 Indigo Place de Sandra Brown Motocicleta ţîşni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strîns cheia. - Sînteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul. - Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac? El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate. - Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii. Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer. Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată.   Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze: - Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că... - Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană. Pentru cîteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvînt. - De... de unde mă cunoaşteţi? Rîsul lui, gros şi gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuşi, de speriat, o făcu să simtă fiori prin şira spinării. El ajunsese la uşă şi acum se afla la acelaşi nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre. - Ei, nu fi modestă, domnişoară Laura. Toată lumea o cunoaşte pe cea mai frumoasă fetiţă bogată din Gregory, Georgia. Ea observă cîteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu. Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă şi uşor ironică. Apoi s-a simţit jignită de aluzia făcută la bogăţia familiei sale. Menţionarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust şi demonstra că el nu avea nici un fel de maniere şi foarte puţină, dacă avea vreun pic, consideraţie faţă de convenţii. Şi, în sfîrşit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcînd-o să meargă cu spatele, pînă cînd oasele i se lipiră de uşa din lemn de la intrare.   Bărbatul stătea atît de aproape încît Laura îi putea simţi căldura trupului şi mirosi colonia. Puţini oameni aveau tupeul să îi aţină calea, cu atît mai puţin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc  impertinenţa acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviinţe. Cine se credea, oare? - Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsînd să se înţeleagă că dorea ca lucrurile să rămînă aşa. Dacă vă interesează să vedeţi, casa, vă rog să o aşteptaţi pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătînd spre canapeaua din răchită. Obişnuieşte să îşi respecte întîlnirile, aşa că sînt sigură că nu va mai întîrzia mult. Acum vă rog să mă scuzaţi, zise ea şi îi întoarse spatele brusc pentru a descuia uşa. Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decît speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenţie criminală şi-ar fi pus-o în aplicare pînă atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanţă între ei. Potrivi cheia în broască mulţumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bîjbîie prea mult din cauza întunericului. Descuie şi deschise uşa. De cum intră, căută repede întrerupătorul şi aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos spaţiate şi agăţate de lanţuri lungi de alamă care atîrnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Cînd se întoarse să închidă uşa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase pînă în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu. - James Paden, şopti ea răguşit. El zîmbi. Dar cînd o făcu, zîmbetul îi ridică puţin colţurile gurii triste şi senzuale, făcîndu-l să pară cît se poate de îngîmfat. Îşi agăţă degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul uşii şi spuse: - Deci mă mai ţii minte. Dacă îl mai ţinea minte? Bineînţeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămîneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva. Şi, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din cîţi cunoştea care plecase din oraş. - Ce cauţi aici? - Pofteşte-mă înăuntru şi o să-ţi spun. Sau tot n-am voie să intru în sacrele încăperi din 22 Indigo Place?   O deranja aluzia la faptul că era o snoabă şi că nu toată lumea era binevenită în casa ei. Totuşi acest lucru era foarte adevărat. Randolph şi Missy Nolan ar fi făcut o criză dacă unica lor fiică ar fi invitat indivizi ca James Paden la vreuna din numeroasele lor petreceri. - Sigur că poţi intra, spuse ea înţepat. El se desprinse de tocul uşii şi trecu pe lîngă ea. - Mulţam. Sarcasmul lui o făcu să strîngă din dinţi, dar închise uşa şi stătu deoparte în vreme ce el inspectă cu mare atenţie holul de la intrare. Între timp, şi Laura îl inspecta pe el. James Paden. Sălbatic, răzvrătit, cu o proastă reputaţie. Fusese pacostea şcolii din Gregory pînă la absolvire, care a avut loc cu cîţiva ani înaintea Laurei. Şi departamentul local de poliţie îl cunoştea foarte bine. Ah, nu fusese un tîlhar. Exact. Doar un incorigibil. El împreună cu o şleahtă de băieţi, care îl urmau cu motocicletele ca nişte cavaleri credincioşi pe un rege exilat, îşi întemeiaseră cartierul general în sala de biliard. Cînd nu erau acolo, se aflau în căutare de pradă. Provocau numai necazuri şi toată lumea îi ocolea pe cît posibil. Se ştia că beau foarte mult, înjurau cu glas tare, conduceau cu viteză şi trăiau o viată foarte dezordonată, aceasta era versiunea orăşelului în legătură cu îngerii iadului.   Liderul lor, James Paden, crescuse fără să ştie de nici un fel de disciplină, fără ambiţie şi fără pic de respect faţă de cineva sau ceva. Tinerii erau sfătuiţi să se ţină departe de el pentru a nu risca să dea de buclucuri, iar fetele erau sfătuite la fel, numai că riscurile asocierii cu el ar fi avut consecinţe mult mai grave. Buna reputaţie şi însoţirea cu James Paden erau două lucruri care nu se puteau împăca. Ca o ironie, avea o personalitate care atrăgea extraordinar de mult. Atît bărbaţii cît şi femeile erau atraşi de el la fel cum i-ar fi atras orice viciu. Era interesant şi amuzant. Păcătos. Dar negativ atrăgător. Era de ajuns o anumită privire, o sugestivă arcuire a sprîncenelor, un semn din deget şi victimele, oameni lipsiţi de stăpînire şi cu foarte puţină voinţă, dădeau fuga spre el. Avea cu siguranţă şi o înfăţişare plăcută care se potrivea cu personalitatea sa amăgitoare. Cu mult înainte ca aceştia să devină acceptaţi şi mai puţin la modă, el purtase blugi strimţi şi uzaţi, tricouri, geacă de piele cu gulerul ridicat şi cizme.   Părul castaniu închis şi-l purtase totdeauna lung şi puţin îi păsa să şi-l aranjeze. Privea lumea cu nişte ochi verzi, visători, din belşug adumbriţi de gene întunecate. Gura îi era foarte senzuală, buza de jos fiind mai plină decît cea de sus. Gura îi putea fi chiar bosumflată atunci cînd un zîmbet ironic nu îi ridica un colţ... ca acum cînd se întoarse şi o văzu pe Laura privindu-l cu atîta atenţie. Ea îi aruncă un zîmbet şters şi îl întrebă: - Nu vrei să o aştepţi pe doamna Hightower în salon? El răspunse la fel de formal: - După dumneata, domnişoară Laura. Cît de mult ar fi vrut Laura să îi şteargă acel rînjet ironic de pe chip cu palma care aproape că o durea de dorinţa de a lua contact cu obrazul lui. În schimb se întoarse şi îl conduse în salon. Pe parcurs aprinse toate luminile. El fluieră încet şi prelung cînd intră în încăpere. Stînd în centru îşi strecură mîinile cu palmele în afară în buzunarele de la spate ale blugilor si se răsuci încet pe călcîie cu trei sute şaizeci de grade. Laura nu putu să nu observe schimbarea calităţii hainelor lui, dacă nu chiar şi a stilului. Cizmele, de exemplu, erau scumpe.   Erau zgîriate şi prăfuite, dar ea ştia să îşi dea seama de calitate cînd o vedea. Ceea ce nu voia să observe, dar nu putea fi ignorat, era cît de puţin se schimbase fizic de cînd nu îl mai văzuse, de mai mult de zece ani. Se împlinise, ajunsese la o maturitate deplină, dar nu se îngrăşase, ci era zvelt şi voinic. Mijlocul îi era subţire, burta plată, şoldurile înguste, umerii laţi şi pieptul larg. Se mişca tot sinuos şi încet, asemeni unei păsări de pradă. Părea să nu se grăbească niciodată. - Minunată încăpere. - Mulţumesc. - Totdeauna mi-am dorit să văd interiorul acestei case, zise el şi fără nici o invitaţie se prăbuşi pe una din canapele. Dar n-am fost niciodată invitat. - Bănuiesc că nu a existat niciodată ocazia, spuse Laura aşezîndu-se pe marginea unui scaun tapiţat, ca şi cum ar fi fost gata să plece în grabă. - Hm, nu e interesant? îmi amintesc de cîteva ocazii cînd aş fi putut fi invitat.   Ea îi aruncă o privire ucigătoare. Avea de gînd să îngreuneze lucrurile, nu? Voia chiar să o facă să îi spună verde în faţă că indivizi ca el nu ar fi fost bineveniţi la nici una din petrecerile oferite de familia ei? Nu putea fi atît de nepoliticoasă, indiferent cît de mult era provocată. Bunele maniere îi fuseseră prea puternic insuflate. - Erai mai mare. Aveam cu totul alte cercuri de prieteni. Găsi tactul ei amuzant şi izbucni în rîs. - Cu siguranţă, domnişoară Laura, spuse el atunci şi, înclinîndu-şi capul, o privi printre gene. Bănuiesc că eşti tot domnişoara Laura Nolan. - Da. - Cum aşa? - Nu înţeleg. - Cum de eşti tot domnişoară? - Prefer să trăiesc singură.   Emanînd dezaprobare din toţi porii faţă de întrebarea lui nepoliticoasă, ea îi aruncă o privire albastră şi rece şi îşi dădu părul pe spate. El se rezemă de pernele de pe canapea, îşi întinse braţele de-a lungul spătarului şi îşi ridică un picior peste celălalt. - El, domnişoară Laura, părerea mea a fost totdeauna că diferenţa dintre „o femeie singură” şi o „fată bătrînă” este numărul amanţilor pe care i-a avut. Cîţi ai avut? Laura se făcu roşie de furie. Deveni şi mai rigidă şi îl privi cu ceea ce spera să fie cel mai deschis dispreţ, deoarece asta simţea. - Destui. - Cineva cunoscut? - Viaţa mea nu te priveşte. - Ia să vedem, spuse el şi îşi ridică privirea în tavan dînd impresia că se gîndeşte la ceva. Dacă ţin minte bine, băieţii din orăşelul ăsta se împart în două categorii. Cei care se întorc de la colegii pentru a conduce firmele taţilor şi cei care pleacă şi nu se mai întorc niciodată, pentru a se apuca de treburi mai  serioase şi mai bune. Iar printre cei care s-au întors, nu cred să fie vreun burlac. După cum am auzit, sînt cu toţii căsătoriţi şi au o droaie de copii, adăugă el privind-o aţîţător. Asta mă face să mă cam întreb de unde îţi alegi amanţii.   Laura ţîşni în picioare cu intenţia clară de a-l pune la punct şi de a-i cere să părăsească imediat casa. Dar îi văzu privirea plină de satisfacţie şi renunţă. Nu voia să îi dea de înţeles că reuşise să o învingă. Buzele ei erau atît de strînse, încît abia se mişcară cînd întrebă: - Doreşti să bei ceva între timp? Făcu cîţiva paşi spre vechiul dulap cu băuturi, unde erau aliniate pahare de cristal şi sticlărie extrem de scumpă. - Nu, mulţumesc. Refuzul lui nu îi dădu de ales decît să se aşeze din nou, simţindu-se din ce în ce mai ridicolă. Stătea rigidă  încercînd să evite să îl privească în vreme ce el o studia. Tăcerea era apăsătoare. - Ţi-ai fixat o întîlnire cu doamna Hightower? El scoase un sunet neclar pe care ea îl luă drept afirmaţie. - Vrei cu adevărat să cumperi casa asta? - E de vînzare, nu? - Da, e de vînzare. Numai că... adică...   Se fîstîci cînd privirea lui deveni dură şi rece ca gheaţa. îşi umezi buzele nervoasă. - Nu-mi pot închipui ce a putut să o reţină pe doamna Hightower. De obicei e foarte punctuală. - Nu te-ai schimbat deloc, Laura. Faptul că îi spusese pe nume îi dădu fiori. Vocea lui nu mai era ironică, ci blîndă şi răguşită, aşa cum îşi amintea că suna cînd se întîlneau pe stradă şi el îi vorbea. Ea îi răspunsese totdeauna politicos, plecîndu-şi capul cu modestie şi grăbindu-se în drumul ei, ca nu cumva cineva care i-ar fi auzit să ia atitudinea ei prietenoasă drept invitaţie. Dintr-un anume motiv, schimbul de saluturi cu James Paden o lăsase totdeauna fără suflare şi derutată. Se simţea compromisă numai dacă el îi rostea numele, de parcă ar fi atins-o. Poate pentru că ochii lui transmiteau mai mult decît un simplu salut. Dar, oricare ar fi fost motivul, ea fusese mereu afectată. La fel se simţea şi acum. Stînjenită. Amuţită. Şi vinovată fără motiv. - Am mai îmbătrînit. - Arăţi bine. - Mulţumesc, spuse ea împletindu-şi degetele în poală.   Avea palmele atît de umede, încît îi lăsară o pată pe fustă. - Da, arăţi într-adevăr încă foarte bine. Ochii lui o măsurau cu priceperea unui bărbat obişnuit să dezbrace femeile în gînd. Ridicîndu-şi din nou ochii spre faţa ei, o privi de sub o pereche de sprîncene groase. - Încerc să-mi menţin silueta. Se simţea prost să fie cîntărită cu atîta interes sexual evident, dar nu se putea hotărî să îi facă obsevaţie pentru acest lucru. Era mai bine să pretindă că nu văzuse nimic. - Părul îţi este încă strălucitor şi moale. Mai ţii minte cînd ţi-am spus că are culoarea unui cerb? Minţind, ea scutură din cap. - Ţi-a căzut cartea de chimie în hol şi eu m-am aplecat să o ridic. Părul îţi căzuse pe obraz. Atunci ţi-am spus că are culoarea unui cerb. Fusese cartea de algebră şi se aflau în cofetăria şcolii, nu în hol, dar ea nu spuse nimic. - Are aceeaşi culoare caldă. Şi şuviţele alea blonde din jurul chipului. Sau ţi le-ai făcut acum? - Nu, sînt naturale.   El zîmbi auzind răspunsul ei tăios. Laura găsi graţia de a-i zîmbi la rîndul ei, sfioasă. O privi multă vreme. - Cum am mai spus deja, eşti cea mai drăguţă fată din oraş. - Cea mai drăguţă fată bogată. El ridică din umeri. -La naiba, toată lumea avea drept criteriu familia Paden. Laura îşi privi mîinile, simţindu-se stînjenită pentru ei. James crescuse în sărăcie, în adevăratul sens al cuvîntului. Locuise într-o baracă din tot soiul de materiale pe care tatăl lui, un alcoolic, le adunase de prin gunoaie.   Din exterior, căsuţa arăta ca o cuvertură peticită, un caraghioslîc. Laura se întrebase mereu cum de reuşea James să fie curat trăind într-o asemenea colibă. - Mi-a părut rău pentru tatăl tău, spuse ea încet. Bătrînul Hector Paden murise cu cîtiva ani în urmă. Moartea lui trecuse pur şi simplu neobservată şi cu siguranţă nejelită. James rîse batjocoritor. - În cazul ăsta ai fost singura. - Ce mai face mama ta? El se ridică deodată încordat. - Bine, îmi închipui.   Laura era uimită de aparenta lui indiferenţă. În vreme ce James creştea, Leona Paden fusese nevoită să îşi ia nenumărate slujbe pentru a-şi putea întreţine băiatul şi soţul. Dar, datorită faptului că absenta foarte mult din cauza bolii, şi-a cîştigat renumele de persoană pe care nu se putea pune bază. La puţin timp după moartea soţului ei, însă, plecase din baraca de lîngă calea ferată mutîndu-se într-o căsuţă curată într-o zonă respectabilă. Laura o vedea acum rareori. Trăia izolată. Circula zvonul că James era cel care o întreţinea, de aceea Laura a fost şocată acum cînd l-a văzut ridicînd indiferent din umeri în privinţa mamei sale. El porni să se plimbe prin încăpere luînd cîte un obiect şi examinîndu-l cu atenţie înainte de a-l pune la loc si a lua altul. - De ce vinzi casa? Laurei nu-i plăcea să se simtă ca şi cum ar fi fost în faţa unui procuror care o interoga, aşa că se ridică la rîndul ei şi se duse la fereastră în speranţa că va vedea maşina doamnei Hightower apărînd pe alee. - Tata a murit în februarie anul trecut, aşa că trăiesc aici singură. E ridicol ca o persoană să trăiască singură într-o casă atît de mare.   El o privi cu atenţie. Ea era atentă să nu i se citească nimic pe chip. - Înainte de moartea lui, numai tu şi el aţi locuit aici? - Da. Mama a murit acum cîţiva ani, spuse ea ferindu-şi privirea. Sigur, mai erau şi Bo şi Gladys, adăugă ea referindu-se la perechea care lucraseră ca servitori pentru familia ei de cînd ţinea minte. - Şi nu mai locuiesc? - Nu, i-am lăsat să plece. - De ce? - Nu mai aveam nevoie de ei. - N-ai nevoie de o menajeră care să te ajute să ai grijă de o asemenea casă? Şi Bo nu făcea toate treburile grele? - Îmi place să fac totul singură. - Hmm. Acea observaţie fără cuvinte îi dădu de înţeles foarte clar că nu o credea. Îndoiala lui era cît se poate de enervantă. - Uite ce e, domnule Paden... - Ei, haide, Laura. Ştiu că nu ne-am văzut de multă vreme, dar îmi mai poţi spune James, tare şi răspicat. - Bine, James. Se pare că nu te-ai înţeles prea bine cu doamna Hightower. Ce-ar fi să-ţi fixezi o altă întîlnire cu ea pentru mîine? - Vreau să văd casa în seara asta. - Îmi pare rău. Ea nu-i aici şi nici nu se pare că ar avea de gînd să apară. - Am aşteptat foarte mult acolo în întuneric pînă cînd ai apărut. De fapt, n-am nevoie de nici un agent imobiliar, din moment ce tu eşti aici. Îmi poţi arăta tu casa. - Nu cred că se cuvine.   O sprînceană i se ridică pînă cînd formă un arc întrebător deasupra ochiului lui. - Dar ce, domnişoară Laura, te gîndeai la ceva necuvenit? - Bineînţeles că nu, se răsti ea. Vreau să spun numai că această casă se află pe lista doamnei Hightower. M-a întrebat astăzi dacă îi poate arăta casa unui client în cursul serii, eu am fost de acord şi am promis să nu-mi fac simţită prezenţa. Singurul motiv pentru care am venit a fost că mi-am închipuit că aţi plecat deja. Sînt convinsă că nu i-ar plăcea să mă amestec, - Nu-mi pasă dacă-i place sau nu. Eu sînt clientul. Acesta are totdeauna dreptate şi mie mi-ar face mare plăcere amestecul tău. Cine mi-ar putea arăta casa mai bine decît cineva care a locuit în ea chiar din ziua cînd s-a născut? Vorbele lui o sfredeliră ca nişte cioburi de sticlă. Chiar aşa, cine? Cine cunoştea şi iubea fiecare colţişor şi crăpătură din podeaua de lemn a casei care fusese construită de străbunicul ei? Cine lustruia argintăria de familie, cu mult înainte să fie nevoie, numai de dragul de a o atinge? Cine ceruia mobila străveche pînă cînd strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre? Cine cunoştea cîte o poveste în legătură cu aproape fiecare obiect din casă? A cui inimă era zdrobită acum fiindcă era nevoită să vîndă? Laura Nolan. Deoarece, din cîte îşi amintea, casa şi povestea ei o fermecaseră întotdeauna. Bunica ei îi spusese povestiri pe care Laura, copil fiind, ceruse să i se repete mereu, povestiri de care nu se săturase niciodată. Acum se silea să nu plîngă de cîte ori îşi amintea că, în curînd, forţată de împrejurări, va trebui să se despartă de casă. - E adevărat că ştiu mai multe în legătură cu casa decît doamna Hightower, dar continui să cred că n-ar fi bine să mă amestec. - Sau nu-ţi convine clientul?   Ea îl privi repede. - Nu ştiu ce vrei să spui, spuse ea şovăitor, iar el se apropie foarte mult, încît ea trebui să îşi dea capul puţin pe spate pentru a-i privi în ochi. - Crezi că nu sînt destul de bun pentru a-ţi cumpăra casa? Laura rămase uluită de faptul că lovise direct la ţintă. - Nu cred deloc aşa ceva. - Ba da. Însă, indiferent ce părere ai despre mine, să ştii că banii mei sînt verzi şi îmi pot permite să cumpăr casa. Simţindu-se prinsă în capcană, ea se îndepărtă de el. - Am aflat de succesul tău cu acele... acele... - Magazine de piese auto. - M-am bucurat foarte mult pentru tine. El rîse uşor, batjocoritor. - Da, sînt convins că toată lumea din oraş a toastat pentru succesul meu. Cînd am plecat de aici acum zece ani erau cu toţii convinşi că voi ajunge la închisoare. - Păi, ce te-ai fi aşteptat să creadă toată lumea? Felul în care tu... Las-o baltă. - Nu, hai spune acum, zise el apărîndu-i din nou în faţă. Spune-mi. Felul în care eu ce? - Felul în care chefuiai în maşinile alea pe care le tot reparai. - Doar lucram într-un garaj. Îmi cîştigam existenţa reparînd maşini. - Dar aveai o plăcere deosebită să-i sperii pe ceilalţi şoferi trecînd în viteză pe lîngă ei în automobilele tale sport sau cu motocicletele tale. Aşa ţi-ai cîştigat antipatia. Exact ca în seara asta! spuse ea arătînd spre alee prin ferestrele mari şi înalte. De ce stăteai ascuns în verdeaţă aşteptînd să mă sperii de moarte?   El rînji. - Nu te aşteptam pe tine, ci pe doamna Hightower. - Ei bine, să ştii că şi pe ea ai fi speriat-o. Ieşind din beznă cu porcăria aceea oribilă şi zgomotoasă. Ar fi leşinat. Ar trebui să-ţi fie ruşine. El se aplecă rîzînd uşor. - Tot te mai înfurii ca naiba, nu-i aşa, Laura? Ea îşi recăpătă atunci calmul. - Sînt extrem de calmă. El rîse din nou. - Îmi amintesc cum te-ai înfuriat pe Joe Don Perkins pentru că ţi-a vărsat paharul de Coca-Cola în drogherie. Mersesem cîţiva să cumpărăm... ăăă... nu mai contează ce voiam să cumpărăm, dar nu pot să uit cum a ieşit Joe Don cu coada între picioare după ce-ai tăbărît pe el cu toată forţa. L-ai făcut bădăran mare şi din topor. Se aplecă deasupra ei acum, lipind-o de pervazul ferestrei. Întinse mîna şi trase în joacă de o şuviţă de păr blond care îi cădea pe lîngă obraz, zăbovind puţin cu palma. - Îmi amintesc că-mi spuneam cît de tulburătoare erai cînd te enervai, spuse el încet. Încă mai eşti tulburătoare, adăugă el mîngîindu-i obrazul. - Nu, spuse ea tăios întorcînd capul. Zîmbetul senzual de pe buzele lui se transformă într-o linie de amărăciune. Îşi retrase mîna. - Nu vrei să te ating? De ce? Mîinile mele nu sînt destul de curate? întrebă el întinzînd amîndouă mîinile şi desfăcîndu-şi degetele la cîţiva centimetri de faţa ei. Uite, Laura. Nu mai lucrez într-un garaj ca să repar maşinile bogătaşilor. Vezi? Nu mai am nici un pic de ulei sub unghii. - N-am vrut să... - Pe naiba. Dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva. Acum sînt destul de curat ca să intru pe uşa casei din 22 Indigo Place şi sînt destul de curat ca să te ating. Răsuflarea lui fierbinte îi atinse buzele. Îşi ridică spre el ochii albaştri temători. El mai făcu un pas spre ea.   Deodată se treziră scăldaţi în lumina farurilor unei maşini care intră pe aleea în formă de semicerc din faţa casei. Laura vru să se lase în jos şi să pună cît mai multă distanţă între James Paden şi ea. Dar nu putu să facă nici o mişcare pînă cînd el nu se dădu la o parte şi acest lucru i se păru că durează foarte mult. Şi tot timpul cît i-a trebuit pentru a se îndrepta complet şi pentru a se îndepărta, el şi-a ţinut privirile aţintite asupra chipului ei. Fîstîcită, ea îşi netezi părul, şi îşi trecu mîinile umede peste fustă înainte de a se duce la uşă să îi deschidă doamnei Hightower. - Bună, draga mea, spuse agentul imobiliar, o femeie plinuţă, veselă şi prietenoasă, făcîndu-şi o  intrare zgomotoasă. Am încercat să sun... Ah, bună seara! Trebuie să fiţi domnul Paden, spuse ea îndreptîndu-se spre el ca un tanc Sherman, cu mîna întinsă, strîngîndu-i-o o cu putere pe a lui. Îmi cer scuze din nou că am întîrziat. N-a fost un noroc imens că aţi găsit-o pe Laura acasă? Ar fi trebuit să fiu aici să vă fac cunoştinţă, dar mi-aţi spus la telefon că o cunoaşteţi deja, nu-i aşa? - Da, spuse el cu o voce groasă şi tunătoare. Ne cunoaştem de mulţi ani. Laura evita să îl privească. - Şi aţi văzut casa? - V-am aşteptat, spuse el. - Ei bine, atunci n-o să vă fac să mai aşteptaţi. Este atît de frumoasă. Laura, tu ştii atît de multe lucruri despre ea. Vrei să ne însoţeşti, te rog? - Cu mare plăcere, zise ea ignorînd expresia lui James care parcă spunea „ţi-am zis eu".   În următoarea jumătate de oră se plimbară prin minunatele încăperi ale casei din 22 Indigo Place. Deşi aparţinuse familiei Laurei timp de cîteva generaţii, fusese întreţinută cu extrem de multă grijă şi dragoste. Existau cîteva părţi care necesitau îmbunătăţiri, dar, în general, casa era în perfectă stare. Avea în total paisprezece camere, holul de la intrare şi cel central de la etaj. Fiecare încăpere era superb mobilată în concordanţă cu renaşterea arhitecturii greceşti. Laura încercă să pară detaşată în timp ce povestea, dar, ca întotdeauna cînd vorbea despre Indigo Place, se înfierbîntă repede datorită subiectului. Cei doi o ascultau atent. James era fermecător şi politicos cu agentul imobiliar, care radia de încîntare. Laura scrîşnea din dinţi ori de cîte ori doamna Hightower zîmbea afectat cînd el spunea cîte ceva spiritual. Încheiară circuitul în holul de la intrare. Doamna Hightower îi zîmbi lui James. - Nu-i aşa că-i minunată, domnule Paden? Am exagerat cumva la telefon? - Nu, doamnă Hightower, n-aţi exagerat, dar cunoşteam foarte bine această adresă. Totdeauna am admirat casa de afară. Laura acceptă înţepătura, dar ignoră privirea plină de înţeles care i se aruncă. - Mă voi gîndi foarte bine în noaptea asta. - Foarte bine. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi ceva întrebări, spuse femeia, după care se întoarse spre Laura. Îţi mulţumesc că ne-ai dat voie să vedem casa în seara asta. De cum voi afla ceva de la domnul Paden, voi lua legătură cu tine. - Vă mulţumesc, doamnă Hightower. - Noapte bună, Laura. Ea se uită la mîna care i se întinse. Era, într-adevăr curată. Şi bronzată. Şi puternică. O mînă de bărbat frumos conturată pe care ea o crezu în stare să aibă o forţă extraordinară şi să ofere plăceri nemaipomenite unei femei. - Noapte bună, James, spuse ea strîngînd scurt atrăgătoarea mînă. Bun venit înapoi în Gregory. El îi zîmbi într-un fel care spunea că ştia că era la fel de binevenit în Gregory ca un sconcs la o expoziţie florală.   Plecă împreună cu doamna Hightower şi Laura închise uşa în urma lor. Chiar şi prin uşa grea o putea auzi scoţînd laude la adresa casei. Îl trata pe acel posibil cumpărător cu mănuşi. O proprietate care valora atît de mult ca aceea din 22 Indigo Place nu putea fi accesibilă decît cîtorva persoane. Deocamdată, nimeni nu privise în mod serios casa. James Paden era cel dintîi adevărat candidat la proprietate, iar doamna Hightower nu avea de gînd să rateze acea vînzare. Laura nu se mişcă de lîngă uşă decît cînd auzi motocicleta ieşind de pe alee în urma maşinii doamnei Hightower. Trecînd prin încăperi şi stingînd luminile se mustră că nu o întrebase cine era clientul ei cînd femeia o sunase mai devreme în după-amiaza aceea. Nu îi spusese decît că era un milionar din Atlanta în căutarea unei case în care să se poată retrage liniştit.  

  Capitolul 1     Nu atât gândacul cât ruperea unghiei o făcuse să ţipe. Gândacul era mic. Ruptura era însă de groază. Pe unghia ei îngrijită arăta la fel de adâncă şi colţuroasă ca şi Marele Canyon. Alex aruncă după gândac cu tăbliţa care prezenta meniul sărăcăcios oferit de serviciul de cameră al motelului. Pe dosul tăbliţei era un anunţ al meciului de vineri seara şi unul al celor patru călăreţi, o formaţie de muzică country şi western care cânta la Salonul Pintenul de argint, de la şapte seara până la miezul nopţii. Aruncătura ei îşi greşi ţinta cu o milă, iar gândacul se furişă repede sub bufetul de placaj. „Pun eu mâna pe tine mai târziu”. Găsi o pilă de unghii pe fundul trusei cosmetice pe care tocmai o despacheta şi a cărei închizătoare de metal îi desfigurase unghia; gândacul ieşise în aceeaşi clipă pentru a-l examina pe noul locatar al camerei 125. Aceasta se afla la parterul motelului Westemer, la trei uşi de maşina automată de îngheţată şi alte articole alimentare. Odată unghia reparată, Alex se mai privi o dată critic în oglinda toaletei. Era important să le ia ălora piuitul din prima clipă. Vor cădea pe jos când vor afla cine este, dar ea voia ca impactul să fie şi mai mare. Voia să-i lase stupefiaţi, fără grai, blocaţi. Fără îndoială vor face comparaţii. Asta nu le-o putea interzice. Nu voia însă cu nici un preţ să fie cântărită cu unitatea lor îngustă, de măsură mintală. Atât cât depindea de ea, nu trebuiau să-i găsească nici un cusur fiicei Celinei Gaither. Alesese cu grijă ceea ce urma să poarte. Totul, hainele, bijuteriile, accesoriile, erau de un gust desăvârşit. Efectul general era acela de reţinere - nu gravitate, eleganţă - dar nu ultimul răcnet, un aer de profesionalism care însă nu trebuia să-i estompeze feminitatea. Scopul ei era ca mai întâi să-i impresioneze, apoi să-i uimească cu ceea ce o adusese la Purceii. Până nu demult, oraşul de treizeci de mii de locuitori fusese doar un punct îndepărtat pe harta Texasului, locuit de tot atâţia iepuroi şi broscoi încornoraţi. De curând se vorbise de afaceri înfloritoare în oraş, dar de mică amploare. Când va termina ea ceea ce avea de făcut aici, Alex era sigură că numele oraşului va apărea cu litere de o şchioapă în toate ziarele, de la El Paso la Texarkana. Considerând că nimic nu mai putea îmbunătăţi înfăţişarea ei în afară de un miracol dumnezeiesc sau de o operaţie estetică foarte costisitoare, îşi aruncă poşeta pe umăr, luă geanta diplomat din piele de tipar şi, controlind dacă are la ea cheia, închise uşa camerei 125 în urma ei. În drumul spre oraş, trebuia să se strecoare printre două zone cu şcoli. Ora de maximă aglomeraţie în Purceii începe odată cu ieşirea elevilor de la şcoală. Părinţii îşi duceau copiii la dentist, la lecţii de pian sau la complexe comerciale. Unii poate se duceau acasă, dar traficul lent şi intersecţiile aglomerate arătau că nimeni nu stătea acasă în ziua aceea. Personal, n-o deranjau desele opriri şi porniri. Întârzierile o ajutau să-şi facă o idee cam ce fel de oraş era acesta. Panglici negre cu auriu fluturau pe copertina de deasupra intrării liceului din Purceii. Caricatura unei pantere negre îşi arăta colţii la maşinile care treceau pe şosea, iar dedesubtul ei cineva scrisese cu litere provizorii Pounce Permian. Pe terenul din interiorul stadionului, echipa de fotbal se antrena perfecţionându-şi tactica. Fanfara, cu instrumentele ei sclipind în soare, repeta concertul din pauza meciului de vineri seara, pe un teren separat. Toate aceste activităţi aveau un aer cât se poate de paşnic. Pentru moment, Alex regretă misiunea ei şi impactul pe care aceasta îl va avea asupra oraşului. Îşi îndepărtă repede sentimentele ei de vinovăţie, totuşi, când îi reveni în minte scopul pentru care venise. Refuzul bunicii de a o mai vedea şi acuzaţiile grave pe care i le adusese erau prea bine implantate în mintea ei, în caz c-ar fi arătat măcar şi pentru o clipă ce anume o adusese în acest loc. Cu greu şi-ar fi putut permite orice sentimente de regret. Centrul oraşului era aproape pustiu. Multe din clădirile destinate birourilor din perimetrul central erau închise şi cu lacătul pus. Semnele de falimenterau prea multe pentru a mai fi numărate. Pe ferestrele vitrinelor care cândva fuseseră pline de mărfuri atrăgătoare, se aflau tot felul de inscripţii. Pe uşa unei spălătorii acum goale se mai afla încă tăbliţa scrisă de mână. Cineva ştersese l-ul din călcat, aşa că acum se putea citi: „Câcat 3 cămăşi, 1 dolar”. Era un rezumat crud al climatului economic din Purceii. Parcă în fata tribunalului teritorial şi băgă nişte fise în aparatul de taxat parcarea. Tribunalul era construit din granit roşu, adus de la carierele din zona de deal cu trenul, cu vreo nouăzeci de ani în urmă. Sculptorii italieni ciopliseră gorgone şi grifoni pe toată suprafaţa disponibilă, ca şi cum cantitatea de basoreliefuri ar fi justificat preţul cerut pentru manoperă. Rezultatul era ostentativ, dar atracţia edificiului rămânea desăvârşita lui lipsă de gust. Pe vârful lui, steagul naţional şi cel al statului Texas fluturau în bătaia uşoară a vântului nordic. După ce lucrase în şi prin preajma capitoliului din Austin în cursul ultimului an, pe Alex n-o mai intimidau clădirile oficiale. Urcă treptele tribunalului cu paşi siguri şi împinse uşile grele. În interior, pereţii aveau zugrăveala cojită, lăsând o impresie generală de proastă întreţinere. Mozaicul pardoselii avea crăpături fine care se întretăiau ca liniile din palma unui bătrân. Plaforiui era înalt. Coridoarele, străbătute de curenţii de aer, miroseau a detergent de fabricaţie industrială, registre mucegăite şi o supradoză de parfum care emana de la secretara procurorului distructual. Secretara ridică privirea întrebător în momentul în care Alex intră în biroul de primire. — Bună. Te-ai rătăcit, scumpo? Dar ce păr frumos ai. Mi-ar plăcea să-l port şi eu ridicat pe ceafă ca tine. Trebuie că ai urechile foarte mici. Ale mele, dacă le-ai vedea, sunt ca nişte toarte de cană lipite de fiecare parte a capului. Ii dai cu Henna de are tenta asta de roşu? — Aici e biroul procurorului districtual Chastain? — Da, iubito. Ce treabă ai cu el? E cam ocupat azi. — Sunt din partea procurorului districtual din Travis. Domnul Harper trebuia să vă dea un telefon din partea mea... Cocoloşul de gumă de mestecat din gura secretarei scăpă pentru o clipă de chinurile masticaţiei. — Dumneata?! Credeam că-i un bărbat. — După cum vezi... Alex îşi desfăcu braţele pe lângă corp. Secretara părea vexată. — Domnul Harper ar fi trebuit să ne atenţioneze că asistentul lui e o doamnă, nu un domn, da', mă rog, spuse ea fluturând o mână moale, ştii cum sunt bărbaţii. Ei bine, scumpo, ai sosit exact la ora fixată. Numele meu e Imogene. O cafea? Ai o rochie formidabilă, ultimul răcnet. Acum se poartă mini, nu? Cu riscul de a fi nepoliticoasă, Alex întrebă: — Au sosit părţile? Chiar în clipa aceea, un râs masculin erupse de dincolo de uşa închisă. — Ai auzit răspunsul, scumpo, nu? spuse secretara. Probabil că cineva a spus un banc deochiat, ca să mai destindă atmosfera. Tocmai îşi spărgeau capul să priceapă care-i rostul acestei întruniri misterioase. Ce se întâmplă? Domnul Harper nu i-a spus lui Pat de ce te-a trimis la Purceii, deşi sunt prieteni de pe băncile facultăţii. E în legătură cu obţinerea autorizaţiei pentru jocuri de către ME? — ME? — Minton Entreprises, spuse ea, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Alex nu ştie. — Cred că nu-i cazul să-i fac să mai aştepte, spuse Alex, plină de tact, trecând peste întrebarea secretarei. — Sigur, drăguţă, uite că mi-am dat drumul la gură. Ziceai că vrei o cafea, scumpo? — Nu, mulţumesc. Alex o urmă pe Imogene spre uşă. Ritmul inimii i se acceleră. — Scuzaţi-mă. Secretara băgă capul pe uşă întrerupând conversaţia celor dinăuntru. Asistentul procurorului districtual Harper a sosit. Ţineţi-vă bine. Se întoarse spre Alex. Pleoapa lucioasă datorită fardului de un albastru-marin şi geana falsă căzută peste unul din ochii ei clipiră într-o ochiadă încurajatoare „ca între noi, fetele”. — Intră, scumpo. Alex, făcându-şi curaj pentru această întâlnire care era cea mai importantă din viata ei, intră în cameră. Era clar după atmosfera relaxată din birou, că toţi se aşteptau să vadă un bărbat. În clipa în care trecu pragul şi Imogene închise uşa capitonată, omul aşezat la birou sări în picioare. Stinse o ţigară de foi într-o scrumieră de sticlă groasă şi întinse mâna să-şi ia haina, pe care o pusese pe spătarul scaunului. — Pat Chastain, spuse el, întinzând mâna. Secretara a exagerat puţin. În minus. Bunul meu prieten, Greg Harper, a avut întotdeauna gust la femei. Nu sunt deloc surprins că are colaboratoare atât de drăguţe. Remarca lui o irită puţin, dar i-o trecu cu vederea. Se mulţumi să încline din cap ca semn că-i acceptă complimentul. Mâna pe care o strânse era atât de încărcată de bijuterii de aur, încât ar fi putut ancora cu ea un yacht măricel. — Vă mulţumesc pentru facilitatea acestei întrevederi, domnule Chastain. — Nici o problemă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos dumneavoastră şi lui Greg. Şi te rog să-mi spui Pat. Apucând-o de braţ, o întoarse spre ceilalţi bărbaţi care se ridicaseră în picioare, politicoşi. Acesta este domnul Angus Minton şi fiul său, junior. — Bună ziua. Această confruntare, această primă întâlnire cu cei implicaţi avea un efect puternic, ciudat asupra ei, declanşând un război între curiozitate şi antipatie. Simţea nevoia să-i analizeze, să-i denunţe. În loc de asta însă, se comportă politicos, întinzându-le mâna. Primul care i-o strânse avea o mână plină de căldură. Strânsoarea era cam puternică, dar la fel de deschisă şi sinceră ca şi fata lui zâmbitoare. — Încântat. Bine aţi venit în oraşul Purceii. Faţa lui Angus Minton era bronzată şi ridată, devastată de soarele arzător al verii, de vânturi îngheţate de nord şi ani de muncă în aer liber. În orbitele cu marginile pline de riduri radiale, clipeau doi ochi inteligenţi şi prietenoşi. Avea o voce puternică. Alex se gândi că râsul său trebuie să fie la fel de provocator ca şi pieptul lui larg şi burta de băutor de bere, care era singura indicaţie a vreunui viciu. Altminteri, părea puternic şi într-o formă fizică bună. Chiar şi un om mai tânăr şi mai voinic ar fi evitat un conflict cu el, datorită prestanţei lui. Dar cu toată forţa lui, părea la fel de candid ca un băiat de altar. Strângerea de mână a fiului său fu mai moale, dar nu mai puţin binevoitoare şi prietenoasă. Cuprinse mâna lui Alex în mâna lui caldă şi, cu o voce care inspira încredere, spuse: — Minton junior. Încântat de cunoştinţă. — Numai puţin, spuse ea. Minton junior nu arăta cei 43 de ani pe care îi avea, mai ales când zâmbea. Dinţii lui regulaţi străluceau albi, în timp ce într-un obraz se formă o gropiţă ştrengărească, sugerând că, dacă avea ocazia, nu se dădea în lături de la nimic. Ochii lui albaştri, ceva mai închişi ca ai tatălui său, dar la fel de machiavelici, îi susţinură privirea suficient de mult, pentru a sugera că ei doi erau singurii care contau în camera aceea. Alex îşi retrase mâna înainte ca tânărul să-i fi dat drumul. — Iar acela e Reede, Reede Lambert. Alex se întoarse în direcţia indicată de Pat şi-l localiza pe cel de al patrulea om, pe care nu-l observase până atunci. Nepăsându-i de etichetă, stătea încă tolănit într-un fotoliu, în colţul camerei. Cizmele uzate de cowboy erauîncrucişate în dreptul gleznei, cu vârfurile îndreptate spre tavan, mişcându-se într-o parte şi în alta. Mâinile puse una peste alta stăteau moi pe închizătoarea centurii tipice de texan. Şi le descătuşa doar atât cât să ducă două degete la borul pălăriei lui de cowboy. — Domnişoară... — Domnule Lambert, spuse ea, cu răceală. — Poftiţi, aşezaţi-vă, o invită Chastain, arătându-i un scaun. Imogene v-a servit cu o cafea? — Da, dar i-am spus că nu doresc. Aş dori să trecem la subiectul întâlnirii noastre, dacă se poate. — Desigur. Junior, trage scaunul acela mai aproape. Angus, Chastain făcu un semn cu capul spre Minton să se aşeze. Când toţi se aşezară, procurorul districtual se întoarse la scaunul lui din spatele biroului. Acum, spuse el, domnişoara... fir-ar al naibii, în timpul acestor prezentări am uitat de numele dumneavoastră. Alex se simţi ca pe o scenă. Patru perechi de ochi erau aţintiţi asupra ei, aşteptând curioşi să-i audă numele. Ea făcu o pauză pentru a mări efectul, ştiind că rostirea lui va provoca o reacţie puternică. Voia să urmărească şi să clasifice reacţiile lor individuale. Ar fi dorit să-l poată vedea mai bine pe Reede Lambert care stătea oarecum în spatele ei, iar pălăria lui de cowboy îi ascundea faţa aproape complet. Trase aer în piept, apoi spuse: — Sunt Alexandra Gaither, fiica Celinei. Anunţul fu urmat de o tăcere uimită. Pat Chastain, aiurit, întrebă în cele din urmă; — Cine-i Celina Gaither? — Măi, fir-ar să fie, spuse Angus Minton lăsându-se pe spate în scaunul său, ca o jucărie dezumflată. — Fiica Celinei! Doamne, nu-mi vine să cred, şopti tânărul. E incredibil! — Imi spune şi mie careva despre ce-i vorba? Întreba Pat încă nedumerit. Nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Cei doi Minton se uitau cu ochii mari la Alex, căutând asemănări cu mama ei, pe care o cunoscuseră atât de bine. Cu colţul ochilor, Alex observă că cizmele lui Lambert nu se mai bâţâiau. Işi trăsese înapoi genunchii şi acum stătea drept. — Ce naiba ai făcut în toţi anii ăştia? întrebă Angus. — Câţi ani au trecut? vru să afle tânărul. — Douăzeci şi cinci, răspunse ea, precis. Aveam doar două luni când bunica Graham s-a mutat de aici. — Ce mai face bunica? — Acum e la un cămin din Waco, cu un cancer în stadiu final, domnule Minton. Alex nu găsea nici un merit în a le cruţa sensibilitatea. E în comă. — Îmi pare rău. — Mulţumesc. — Unde aţi locuit în tot timpul ăsta? Alex numi un oraş în centrul Texasului. — Am locuit acolo toată viaţa, sau cel puţin atât cât să-mi amintesc. Am terminat liceul acolo, am urmat apoi Universitatea din Texas şi în final dreptul. Am trecut examenul de diplomă acum un an. — Dreptul. Ca să vezi. Te-ai descurcat bine. Alexandra, foarte bine. Nu-i aşa, fiule? Tânărul Minton îşi arboră zâmbetul lui pe deplin cuceritor. — N-aş zice nu. N-arăţi nici un pic ceea ce erai când te-am văzut ultima oară, îi spuse el, provocator. Imi amintesc doar că aveai scutecele ude şi nici un fir de păr pe cap. Având în vedere motivele acestei întruniri prestabilite, încercarea lui de a flirta o făcu să se simtă stânjenită. Fu bucuroasă când Pat Chastain interveni din nou. — Regret că trebuie să tulbur o astfel de reîntâlnire, dar eu sunt încă complet nelămurit. Angus îl puse la curent. — Celina a fost colegă cu fiul meu şi cu Reede. Au fost chiar prieteni buni. Rar se întâmpla să nu-i vezi împreună când erau în liceu. Copii zănatici. Apoi ochii săi albaştri se întunecară, în timp ce clătina din cap cu regret. — Celina a murit. Tragic. Tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. Oricum, e prima oară că aflăm ceva despre Alexandra, de când s-a mutat bunica ei luînd-o cu ea. Zâmbind, se bătu cu palmele pe pulpe. Zău dacă nu-i grozav că te-ai întors la Purceii! — Vă mulţumesc, dar... Alex îşi deschise mapa şi scoase un dosar. N-am venit aici ca să rămân, domnule Minton. Sunt aici în calitate oficială. Îi întinse procurorului districtual dosarul, pe deasupra biroului. Acesta îl privi nedumerit. — În calitate oficială? Când m-a sunat Greg şi m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor colaboratorului său, n-a suflat o vorbă despre redeschiderea vreunui caz. — Veţi găsi totul în dosar. Vă propun să-i citiţi atent conţinutul pentru a vă familiariza bine cu detaliile. Greg Harper cere întreaga dumneavoastră cooperare şi a altor reprezentanţi ai legii, domnule Chastain. M-a asigurat că-i veţi satisface cererea şi mă veţi sprijini pe tot parcursul anchetei. Alex îşi închise geanta diplomat cu un zgomot sec, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — Anchetă? Procurorul districtual se ridică în picioare. Cei doi Minton făcură la fel. — Sunteţi de la Comisia pentru întreceri hipice? întrebă Angus. Ni s-a spus că vom fi cercetaţi atent înainte de a primi autorizaţia pentru agenţia de pariuri, dar am crezut că faza asta e depăşită. — Şi eu am crezut că n-au mai rămas de făcut decât formele... spuse tânărul. — Din câte ştiu, aşa este, spuse Alex. Ancheta mea n-are nimic de-a face cu Comisia pentru întreceri hipice sau cu autorizaţia pentru agenţia de pariuri. După o clipă, văzând că ea s-a oprit, Chastain întrebă: — Atunci despre ce e vorba, domnişoară Gaither? Alex îşi luă un aer impozant şi spuse: — Redeschid dosarul unei crime comise cu 25 de ani în urmă. Greg Harper v-a rugat să-l ajutaţi, domnule Chastain, de vreme ce crima a fost comisă în ţinutul Purceii. Se uită în ochii lui Angus, apoi în ochii tânărului şi, în cele din urmă, dur, la pălăria lui Lambert. — Înainte de a termina, voi şti care din dumneavoastră mi-a ucis mama.    

Mostenitoarea de Sandra Brown Unu       Andrea îşi prinse centura şi-şi dădu seama că mâinile îi tremurau. Pentru o clipă, ar fi vrut să-şi abandoneze proiectul şi să fugă din acest avion, care o purta spre necunoscut. Tresări la acest gând, cu bucuria că a găsit soluţia salvatoare pentru toate frământările ei. În acel moment, însă, auzi zgomotul motoarelor şi simţi cum avionul se îndreaptă lent spre pista de decolare. Deci, era prea târziu să se răzgândească. Trase perdeaua şi aruncă o privire prin hublou. O ploaie puternică uda geamul. Distingea cu greu luminile aeroportului, dincolo de pista măturată de vânt. Condiţiile meteorologice erau proaste: totuşi, nu perspectiva zborului o tulburase pe tânăra, ci ideea de a se şti brusc răspunzătoare de propria ei persoană. Nu mai putea conta pe ajutorul nimănui: era singură. Toţi, în anturajul său, avuseseră grijă s-o prevină: plecarea ei nu era doar puţin nebunească, ci şi primejdioasă. De-a lungul ultimelor săptămâni, se exercitaseră asupra sa presiuni din cele mai diverse: sfaturi prieteneşti, apoi ameninţări mai mult sau mai puţin deghizate. În zadar: fără să ştie de ce, Andrea se agăţase de proiectul său. Acum începea aventura. Nervozitatea i se risipi deodată şi se simţi foarte însufleţită. Pentru prima oară în douăzeci de ani era liberă! Zgomotul motoarelor puternice sparse liniştea şi, într-un vacarm asurzitor, aparatul îşi acceleră goana. Decolarea se făcu uşor şi punctele luminoase ce delimitau pista dispărură curând în întuneric. — Pot să fumez? Lui Andrea îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă că întrebarea îi era adresată. — Da, desigur, răspunse ea repede. Adâncită în gânduri, nu acordase nici cea mai mică atenţie vecinului său. Dar, pentru că urmau să călătorească împreună trei zile şi trei nopţi, îl cercetă discret. Locurile nu erau foarte apropiate, dar el abia reuşea să-şi întindă picioarele, de înalt ce era. Avea tenul oacheş ca de ţigan şi părul îi era foarte scurt tuns. Fruntea era masivă, nasul acvilin, maxilarul agresiv. Cu ţigara aprinsă, el încercă să ia o poziţie mai confortabilă şi deschise o carte; un fel de manual, fără îndoială: pe pagina din dreapta, era un grafic complicat. Purta un costum bine croit, o cravată de culoare închisă, dar Andrea avu impresia că ar fi fost mai în largul lui în short şi cămară. — Vă puteţi desface centura, domnişoară Gartner, spuse în trecere stewardesa. Cina va fi servită în câteva minute. Andrea îi înapoie zâmbetul prietenesc, îşi descheie centura şi remarcă surprinsă că îi era foame. Lăsând la o parte oul fiert şi felia de pâine prăjită, pe care se forţase să le înghită la micul dejun, nu pusese nimic în gură toată ziua. Îşi reaminti atmosfera ostilă care-i întunecase plecarea şi-şi muşcă buzele. Nu-i urase nimeni succes! Chiar Roger, din punctul ei de vedere cel mai drăguţ din familie, o făcuse bine să înţeleagă, spunându-i adio, că nu va mai putea conta pe afecţiunea lui. — Xerex sau Martini, doamnă? Smulsă din gândurile sale, văzu lângă ea un stewart cu un platou de aperitive. Sorbindu-şi Xerex-ul cu înghiţituri mici, Andrea decise să abandoneze astfel de gânduri triste. Era inutil. Dar, dintr-un trecut îndepărtat, se iviră amintiri pe jumătate uitate, revăzu vila de pe malul Mediteranei şi pe Michael Gartner, în capul mesei, ridicând paharul şi spunând. «Fără regrete!» Doisprezece ani după moartea tatălui, amintirea devizei lui favorite readuse curajul în sufletul tinerei. Puţin mai târziu, întorcându-se de la toaletă, Andrea era pe punctul de a se aşeza, când avionul devie violent. Vru să se agaţe de cel mai apropiat fotoliu, dar alunecă şi căzu drept în braţele tăcutului ei vecin. Roşie de jenă, încercă disperată să se redreseze, dar se simţi ţinută ferm de talie. — V-aţi lovit? întrebă bărbatul cu un calm surprinzător. — Nu... Sunt dezolată... Nu mă aşteptam... bâlbâi ea. — Totul e în regulă, domnişoară Gartner? se îngrijoră stewardesa venită repede la faţa locului. — Da, e în regulă, mulţumesc. — Din fericire, aţi căzut peste doctorul Stransom, observă veselă tânăra. Era un gol de aer, nimic altceva. Nu vă îngrijoraţi. Aţi face mai bine să vă puneţi din nou centura, în caz că vor fi şi altele. Se îndepărtă şi Andrea îşi strânse cu grijă centura înainte să se întoarcă spre vecinul său. — Nu v-am lovit, sper? spuse ea pe un ton de scuză. — Nu sunteţi deloc grea, ripostă doctorul Stransom, vizibil amuzat. Luaţi o ţigară, vă va calma. Golurile acestea de aer totdeauna dezorientează, prima oară. — Nu, mulţumesc, nu aş putea să fumez acum. De unde ştiţi că merg pentru prima dată cu avionul? — Aţi aşteptat decolarea de parcă v-aţi fi aflat în faţa plutonului de execuţie. Ea se îmbujoră. — Nu trebuie să vă faceţi griji, adăugă el. Toţi am fost începători. — Zburaţi des? — Destul, făcu el laconic. Ridică fără grabă cartea care îi căzuse din mâini din cauza ei şi începu s-o răsfoiască pentru a regăsi pagina la care ajunsese. Călătoria continuă fără alt incident. În faţa politeţii reci a vecinului ei, Andrea se hotărî să nu fie ea cea care va face primul pas spre o conversaţie. Trebuia, însă, să recunoască faptul că nu o încânta deloc perspectiva unei călătorii atât de lungi alături de o persoană atât de antipatică. Cum nu reuşea să-şi găsească nici o ocupaţie, după câtva timp, Andrea privi prin hublou şi constată că cerul devenise perfect limpede. Foarte departe, sub aripile avionului, luna lumina piscurile impunătoare ale Alpilor. Ici-colo, în deschizăturile întunecate ale văilor, luminile oraşelor izolate străluceau ca nişte perle de aur pe această imensitate de gheaţă şi zăpadă. Fascinată de grandoarea peisajului, tânăra îşi uită prima hotărâre şi, cu o voce alterată de emoţie, se adresă doctorului Stransom. — Priviţi! N-am văzut niciodată ceva aşa de frumos! Abia încheie că se şi simţi stupidă. Trebuie să îi fi părut tare naivă şi lipsită de experienţă bărbatului de lângă ea, care părea că face abstracţie de peisaj. După ce o privi câteva clipe, doctorul se aplecă fără interes să privească spre hublou. — Da, este impresionant, spuse cu o voce lipsită de entuziasm. — Vă cer scuze. Nu intenţionam să vă deranjez iarăşi, spuse Andrea pe un ton rece. După o privire pătrunzătoare, el păru gata să riposteze, dar se răzgândi şi reveni la cartea sa. Tânăra închise ochii, lăsând impresia că doarme. Ar fi fost ridicol să se lase enervată de un necunoscut. Fără îndoială, surescitarea o făcea mai susceptibilă. Se abandonă gândurilor ei. Cu o zi înainte, la această oră, se frământa în pat. Era acasă... De fapt, nu se simţea niciodată acasă la mătuşa ei. Din ziua sosirii sale, la zece ani, copil derutat cu totul, nu fusese decât o străină, o rudă săracă. Era născută pe Coasta de Azur şi amintirile ei cele mai îndepărtate erau ale cerului albastru, ale soarelui uriaş, ale parfumului florilor, ce coborau din vârful dealului până la vila foarte albă. Avusese o copilărie lipsită de griji, iar Imogene şi Michael Gartner, îndrăgostiţi pătimaş unul de celălalt, fuseseră pentru ea mai mult o soră şi un frate mai în vârstă decât nişte părinţi. Dar ei îşi găsiseră moartea într-un accident de maşină şi, înainte să aibă timp să-şi revină din teribilul şoc, Andrea fusese nevoită să plece în America, fiind lăsată în grija doamnei Eleonore Turner. Şi totul se schimbase. Coama sălbatică şi blondă ca mierea fusese disciplinată în codiţe strânse; o uniformă severă înlocuise shortul şi espadrilele. Andrea fusese expediată la pensionul unde se găseau deja verişoarele sale, Judith şi Margaret. După o libertate totală, disciplina strictă reprezentase pentru ea un adevărat purgatoriu. Vacanţele erau şi mai rele. Verişoarele ei o maltratau fără milă, doamna Turner o mustra fără încetare. Cel mai crud şoc fusese să afle că, după opinia familiei Turner, tatăl ei adorat fusese un om de nimic. Andrea îi luase apărarea cu pasiune; după care doamna Turner îi interzisese să-i mai pronunţe numele. — Sper numai să pot ucide în tine defectele pe care ar fi putut să ţi le transmită, declara ea cu severitate. Şi acum, du-te în camera ta şi încearcă să nu te mai laşi cuprinsă de manifestările acestea deplasate. Andrea înţelese curând: era inutil să lupte împotriva voinţei de neclintit a mătuşii sale. Când părăsi, în sfârşit, şcoala, supunerea îi devenise o obişnuinţă. Învăţă, deci, să conducă şi să bată la maşină, pentru a deveni secretara mătuşii Eleonore. Dar sub aparenta sa docilitate ascundea o dorinţă arzătoare de a scăpa într-o zi de sub autoritatea mătuşii. Ocazia i se prezentă, în sfârşit, sub forma unei scrisori de la notariat. Lui Andrea îi veni greu să creadă că are atâta noroc. Naşul său, Josh Field, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de şapte ani, îi lăsase prin testament o sumă mare de bani şi o proprietate aflată la celălalt capăt al lumii. Când Andrea îşi anunţă rudele că are intenţia să plece acolo, familia Turner luă în glumă declaraţia ei. Când înţeleseră că vorbea serios, fură consternaţi. Mătuşa Eleonore sfârşi prin a-i da un ultimatum. — Dacă te încăpăţânezi în acest proiect extravagant, te avertizez, Andrea: nu conta pe mine. Dacă pleci, aici nu te mai întorci! Cu impetuozitatea care fusese unul din «regretabilele defecte» ale tatălui său, Andrea răspunse: — Foarte bine, mătuşă Eleonore. Sunt dezolată că nu mă înţelegi, dar, orice s-ar întâmpla, eu plec în Malaezia. Acum se întreba dacă nu cumva greşise răzvrătindu-se împotriva mătuşii sale. Biletul dus-întors pentru Singapore îi afectase deja bine capitalul; nu va putea trăi prea mult timp cu ce-i rămânea. Ar putea să-şi vândă domeniul, dar poate n-avea cine ştie ce valoare. Şi atunci va trebui să se întoarcă în America şi să-şi găsească de lucru. Dar, într-o privinţă, era sigură: niciodată nu va apela la familia Turner. «E un rămăşag, îşi spuse ea confuz, şi, fără îndoială, am să pierd. Dar Michael spunea totdeauna că norocul le zâmbeşte îndrăzneţilor, în orice caz, e o aventură.» După o clipă de gândire, îşi spuse: «Când voi fi bătrână, voi avea cel puţin amintiri plăcute. Mă întreb de ce naşul Josh mi-a lăsat casa. Mă întreb...» Când se trezi, lumina palidă a dimineţii, se filtra printre perdele. Îşi reveni cu vioiciune şi le trase. Înaintea avionului, cerul nu era decât o scânteiere aurită, dungată de sidef şi de galben-lămâi. Cu şase mii de metri mai jos, Mediterana sclipea ca o mătase cenuşie. Sub răsăritul care-i arginta aripile, avionul zbura spre auroră. Imediat după micul dejun, avionul pierdu din înălţime pentru a ateriza la Beirut. Traversând pistele sub un soare de foc care, în ciuda orei matinale, vărsa peste peisajul fără umbră o căldură de cuptor, pasagerii îşi amintiră cu greu că, douăsprezece ore mai devreme, dârdâiseră în umezeala îngheţată a unei seri de iarnă englezească. Zburară pe rând pe deasupra Golfului Persic, a imensului continent indian şi ajunseră în sfârşit la Rangoon, unde domul aurit al Templului lui Dogan strălucea în ultimele raze de soare. După lungile ore de zbor, călătorii istoviţi, copleşiţi de căldură, aveau nevoie să facă o baie şi să se schimbe. Majoritatea purtau încă haine de iarnă şi transpirau din abundenţă. Hotelul unde trebuiau să-şi petreacă noaptea era mare şi confortabil, cu pavaje de marmură şi ventilatoare enorme agăţate de plafon. Andrea semnă în registru şi ajunse în camera ei însoţită de un hamal indian. Ferestre înalte dădeau spre o curte interioară. Patul era înconjurat de o plasă albă de muşte şi, sub una din ferestre, se găsea o canapea confortabilă. Hamalul dădu drumul la ventilator, acceptă bacşişul cu un salut mut şi se retrase. O oră mai târziu, îmbăiată, coafată, într-o cămaşă curată şi o fustă de stambă, Andrea coborî. La bar, membrii echipajului gustau băuturi răcoritoare. Tânăra se opri un moment în pragul salonului. La o masă, aproape de uşă, doctorul Stransom servea o bere la gheaţă, în compania profesorului Linton, un antropolog cu părul alb, cu care Andrea conversase puţin la Calcutta. Acesta îi zâmbi şi-i împinse un scaun. — A, domnişoară Gartner, vreţi să ne ţineţi companie? Ea îi mulţumi şi aruncă o privire doctorului. Se ridicase în picioare când intrase ea, dar faţa îi era fără expresie. Toată ziua nu-i adresase nici o vorbă. — Ce vreţi să beţi? Vă recomand o citronadă rece, urmă profesorul făcând semn unui chelner... Mâine la ora asta, reluă, vom fi ajunşi. Nu îmi plac deloc, trebuie s-o spun, călătoriile aeriene. Fără îndoială că sunt demodat. — Ce vă aduce în Malaezia, profesore? întrebă Andrea. — Studiez populaţiile indigene. Originea lor e destul de obscură. Doctorul Stransom îmi vorbea de expediţiile pe care le-a făcut în interiorul ţinutului. Foarte interesant... Spuneţi că lucraţi la Perak, doctore? În statul Perak, la nord, nu-i aşa? — Perak? ia te uită, exact acolo mă duc eu! exclamă tânăra. — Adevărat? făcu doctorul sec. — Vreţi să rămâneţi mai mult acolo? întrebă profesorul. — Nu ştiu. Totul depinde de primirea care mi se va face, răspunse ea. Doctorul rămase impasibil. Sesizase măcar aluzia? — O să vă placă acolo, domnişoară Gartner. Malaezii sunt încântători. Clima te pune câteodată la încercare, dar peisajele sunt superbe, declară profesorul Linton. Şi acum, ce-ar fi să trecem în sala de mese? În sala vastă, cu plafonul susţinut de coloane, se instalară la o masă într-un colţ. — Am nevoie de o noapte de odihnă, remarcă Linton. La vârsta mea, e dificil să dormi în avion. Dar presupun că aveţi chef să vizitaţi puţin oraşul înainte de a vă culca, nu-i aşa domnişoară Gartner? — Da, mi-ar place să văd Pagoda. — După părerea mea, aţi avea nevoie de cineva să vină cu dumneavoastră, spuse el punându-şi ochelarii ca să examineze meniul. — O, voi lua un trisha, un velo-taxi. Este un şir întreg în faţa hotelului. — Profesorul Linton cunoaşte Orientul mai bine ca dumneavoastră, domnişoară Gartner. Nu-i prudent pentru o americancă să iasă singură seara. Nu vorbiţi limba ţării, nu? — Nu sunt o elevă de liceu, făcu ea pe un ton tăios. Începea să o enerveze atitudinea arogantă a doctorului. E adevărat, întâmplările din avion nu o puseseră într-o lumină prea favorabilă, dar aceasta nu-i dădea nici un drept să o trateze ca pe o puştoaică. Trebuia neapărat să pună capăt acestei situaţii de nesuportat. — Dragă domnişoară, nu asta voia să spună doctorul, interveni profesorul. Din partea mea, aş fi încântat să vă însoţesc. N-am mai vizitat Shwe Dagon de ani de zile. Atâta gentileţe o însenină pe Andrea. — Vă cer scuze, spuse ea cu sinceritate. De fapt, cred că mă voi culca devreme. Aş putea oricând să văd Pagoda, când mă voi întoarce. După cină, merseră să ia cafeaua în salon şi, în momentul în care profesorul se retrase, tânăra plecă şi ea. Luă liftul până la etajul întâi, coborî din nou scările, traversă rapid holul şi strigă un trisha. Vehiculul, foarte uşor, tras de un băiat ale cărui picioare goale acţionau pedalele, era confortabil. Andrea se destinse şi se bucură de îndrăzneala acestei ieşiri. Sigur, doctorul Stransom nu avea nici o autoritate asupra ei dar faptul că i-ar dezaproba excursia o făcea şi mai picantă. A doua zi, îi va povesti de escapadă şi va face în trecere o remarcă asupra temerilor lui perfect nejustificate. După un drum care-i păru foarte scurt, trisha-boy o lăsă la intrarea în templu. Văzu o femeie descălţându-se şi făcu la fel, încredinţându-şi pantofii unei vânzătoare de flori de la care cumpără o creangă de iasomie. Începu să urce cu greu scara monumentală, ale cărei trepte erau călduţe şi plăcute picioarelor ei goale. De fiecare parte, în vitrine, erau etalate flori, gonguri, bibelouri şi umbrele miniaturale pentru a-i fi oferite lui Budha. Vânzătorii o priviră fără să manifeste nici interes, nici ostilitate. La capătul scărilor, ajunse pe o terasă vastă, dominată de domurile aurite. Sute de feştile, scăldându-se în recipiente micuţe, umplute cu ulei, iluminau locul. Aerul era greu de parfumul iasomiilor, al lotuşilor şi al florilor de ghimbir. Chiar lângă Andrea, o femeie tânără îngenunchease în faţa unei statui masive de aur şi, de-a lungul întregii terase, se înălţau alte statui: unele aveau trăsături de monştri fabuloşi, altele feţe umane. Andrea pătrunse în sanctuar şi explora galeriile cufundate în penumbră. Printre siluetele prosternate ale pelerinilor se pre-umblau încet călugări budhişti cu ţeasta rasă, cu anterii portocalii sau galben-şofran. Când tânăra ieşi, era ora nouă şi jumătate, îşi recuperă pantofii şi hotărî să se întoarcă pe jos la hotel. Noaptea era magnifică; miliarde de stele străluceau pe cerul de catifea neagră şi Andrea începu să înţeleagă farmecul atât de lăudat al tropicelor. Străzile păreau animate ca în plină zi. Lumea, chircită pe trotuare, sporovăia şi fuma. Copiii se fugăreau de pe o uliţă pe alta. Undeva, un gramofon cânta zgomotos. Pasionată de toată această activitate nocturnă. Andrea acorda puţină atenţie drumului pe care-l urma. La venire, trisha făcuse aproape zece minute, cotind de două ori la stânga. Ca să se întoarcă pe jos, ea trebuia deci să facă aproape o jumătate de oră; coti prima dată spre dreapta: strada era mai puţin animată decât celelalte. Coti a doua oară, tot la dreapta, şi se trezi pe o străduţă strâmtă, mai tăcută şi mai întunecată. Se rătăcise. Merse, totuşi, mai departe; în câteva minute, ar putea regăsi şi o stradă mare şi ar putea să se intereseze de drumul său. Zece minute mai târziu, începu să nu se mai simtă în largul ei; se găsea într-un labirint de uliţe şi de fundături. Casele aveau un aspect mizer şi oamenii în pragul uşilor, tăceau la trecerea sa şi o urmăreau din priviri cu o atenţie neliniştitoare O bătrână se îndreptă spre ea. După o ezitare scurtă, Andrea întrebă. — Hotelul Strand? Strand-ul? Ochii negri o priviră fix. Bătrâna îşi continuă drumul. Andrea întinse mâna şi-i atinse uşor braţul. — Vă rog, nu plecaţi! Trebuie să ştiţi Hotelul Strand. Acela unde sunt americani... Femeia scutură din cap cu o expresie dispreţuitoare. Deja curioşii se adunau şi tânăra se înspăimântă trezindu-se dintr-o dată în mijlocul unui cerc de oameni din ce în ce mai numeroşi, îşi stăpâni cu greu groaza nebună. — Caut Hotelul Strand, spuse cu o voce încordată. Cineva trebuie neapărat să ştie unde se află. Strand... Nu văzu decât zâmbete batjocoritoare. Un băiat cu faţa ciupită de vărsat trăgea cu coada ochiului la poşeta ei. Andrea îşi adună forţele şi încercă să-şi facă loc. Dar nimeni nu se depărta şi ea nu îndrăznea să folosească forţa. Cu dinţii strânşi, regretă amar orgoliul stupid care o împinse în această aventură. Să strige după ajutor nu i-ar fi folosit la nimic. Poate dacă le-ar da banii pe care-i avea la ea... La fel de brusc cum apăruse, mulţimea se risipi, dar atât de repede, că nu-i veni să-şi creadă ochilor Chiar şi bătrâna se îndepărtă cu vioiciune, mormăind. Fără să înţeleagă ce se întâmplase, Andrea îşi căută în buzunar o batistă, ca să-şi şteargă faţa şi mâinile ude de sudoare. — Ei bine, domnişoară Gartner, încercaţi să înnodaţi relaţii amicale cu băştinaşii sau, mai degrabă, prietenii noştri vă inoportunau? Fata îşi simţi inima sărindu-i din piept şi, brusc, înţelese. Înainte de a-l vedea pe bărbatul care se afla la câţiva metri de ea, ştiu că acea voce rece şi batjocoritoare era a doctorului Stransom. Acesta se apropie încet, cu mâinile în buzunare şi cu un zâmbet dezaprobator pe buze. — Ce faceţi aici? spuse Andrea cu o voce tremurătoare. — Vom vorbi despre asta mai târziu. Veniţi! ordonă prinzând-o de cot pentru a o trage după el. Cartierul nu e sigur şi oamenii nu sunt obişnuiţi cu vizitatorii, mai ales la această oră târzie. Ea avu chef să se desprindă, dar un asemenea gest ar fi făcut-o şi mai ridicolă. Se lăsă aşadar condusă şi, în câteva minute, erau pe o arteră principală. Doctorul o sui într-un trisha. — Trebuie să fiţi mândru de dumneavoastră, spuse fata cu amărăciune. — Nici măcar un pic. Aş fi preferat să-mi petrec seara citind, dar eram sigur că vă veţi rătăci. Ea se înroşi; din fericire, era întuneric sub capota acelui trisha. Cum îndrăznise să o urmărească? O pândise pas cu pas şi ea nici măcar nu-l observase. Atitudinea lui devenea insuportabilă. Îşi arogase nişte drepturi care, de fapt, nu îi reveneau. În sufletul ei, însă, îi era recunoscătoare pentru intervenţia lui salvatoare. Dar nu ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume. — Cum de aţi fost acolo? îl întrebă. El aprinse o ţigară şi flacăra îi descoperi figura amuzată. — V-am văzut strecurându-vă din hotel. — Şi m-aţi urmărit? E un obicei de-al dumneavoastră? — Urmăresc numai oamenii care caută încurcăturile cu lumânarea. — De data aceasta, depăşiţi limitele! ţipă ea furioasă. M-am rătăcit, n-am ştiut să mă fac înţeleasă de oamenii aceia. Asta nu înseamnă că m-ar fi furat ori că m-ar fi asasinat! — Nu, dar aţi simţit cea mai grozavă teamă din viaţa dumneavoastră... — Cine vă spune că mi-a fost frică? El îi prinse încheietura mâinii. — Pulsul dumneavoastră prea rapid. — Foarte bine, mărturisesc: mi-a fost o teamă cumplită. Sunteţi satisfăcut? — Deloc. Vă avertizasem asupra pericolelor la care vă expuneţi. Nu ştiţi să acceptaţi un sfat? Sau e pentru că eu eram sfătuitorul? — Nu simt nici o simpatie pentru dumneavoastră. — De ce? Ea nu răspunse şi se lăsă un moment de tăcere. De fapt, nici ea nu ştia exact de ce. Pur şi simplu, omul acesta îi crea o senzaţie ciudată, neobişnuită. Era ceva în el care îi ţinea mereu treze simţurile. În faţa lui trebuia să fie mereu pregătită de atac. Se încruntă, neştiind ce să-i răspundă. — Pentru că nu v-am acordat suficientă atenţie în timpul călătoriei? spuse el într-un sfârşit. Pentru că nu am arătat un interes deosebit găsindu-mă alături de singura femeie tânără şi seducătoare din avion? Era totodată foarte aproape şi foarte departe de adevăr şi Andrea nu găsi nimic ce să-i răspundă. — N-are importanţă, spuse ea ostenită. Se simţea dintr-o dată pradă unei oboseli de moarte. Dorea mai mult decât orice să fie singură, să doarmă, să încheie acest duel al vorbelor. În faţa hotelului, doctorul plăti trisha-boy-ului şi intrară în hol. — Ar trebui să vă dezinfectaţi picioarele, înainte de a vă culca. Presupun că nu ţineţi să ajungeţi în Malaezia cu o boală de piele, nu? Ea îi răspunse cu un semn al capului. — Iertaţi-mă, doctore Stransom. M-am înfuriat. Vă mulţumesc că aţi venit în ajutorul meu şi, pe viitor, nu vă voi mai plictisi. Spusese aceste cuvinte muşcându-şi buzele, dar, înainte de orice, învăţase să fie politicoasă. — Aţi face bine. Joc rar rolul îngerului păzitor. Data viitoare, veţi ieşi singură din încurcătură. Noapte bună. Nu avu timp să-i răspundă; după ce o salutase, el se îndreptă cu paşi mari spre bar. A doua zi dimineaţă, începură ultima etapă a călătoriei lor, cu o escală de o oră la Bankok, capitala Siam-ului. La începutul după-amiezii, erau la Singapore. Tot zborul, Andrea nu deschise gura. Cu toate acestea, fără să vrea, fu decepţionată când doctorul Stransom, la aterizare, nu-i spuse la revedere. În sala de primire, o aştepta Robert Adams, notarul naşului ei, un scoţian vesel şi cărunt, în costum de pânză albă şi panama. Se aşteptase vizibil s-o găsească mai vârstnică, diferită de cum era, şi nu înceta să-i arunce priviri uimite. — Avionul spre Perak pleacă mâine la ora unsprezece, domnişoară Gartner, spuse el în timp ce serveau ceaiul. Servitorul naşului dumneavoastră va veni să vă caute la aeroport. Se numeşte Chen şi vorbeşte foarte bine americana, deci nu veţi avea nici o greutate să vă înţelegeţi. Eu însumi voi veni cam în trei săptămâni, ceea ce vă va lăsa timp să luaţi o hotărâre în legătură cu proprietatea. Vorbiră un timp de domeniu şi Andrea întrebă neglijent: — Cunoaşteţi un oarecare doctor Stransom la Perak, domnule Adams? — Da, desigur. Era un prieten intim de-al domnului Field, pe care l-a trecut în testament. Trebuie să vă fi vorbit despre el în scrisorile sale. Ea scutură din cap. Domnul Adams îşi mânuia pipa de parcă avea de spus ceva stânjenitor. — Trebuie să ştiţi, domnişoară Gartner că naşul dumneavoastră trăia mai mult sau mai puţin izolat. Îşi făcuse chiar câţiva duşmani. Din câte ştiu eu, singurul american pe care-l frecventa era doctorul Stransom. Dacă întâmpinaţi vreo greutate, vă sfătuiesc să apelaţi la el. Andrea îşi înăbuşi un hohot de râs. Ce-ar zice domnul Adams dacă ar şti că îl întâlnise deja pe doctor şi că acesta se spălase pe mâini de ceea ce putea să i se întâmple ei? — Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnişoară Gartner? — Întrebarea vă va părea, poate, bizară, domnule Adams, dar... trebuie să ştiu de ce naşul meu mi-a lăsat mie această proprietate. La urma urmei, nu-l mai văzusem de ani de zile. Eram aproape nişte străini. — Da, din multe puncte de vedere, testamentul acesta e deosebit, recunoscu el după o tăcere. Dar Josh Field era un om ciudat. Procedura normală ar fi constat în vânzarea domeniului şi trimiterea banilor la dumneavoastră. Dar el a ţinut categoric ca dumneavoastră să moşteniţi proprietatea în starea în care se găsea. — Voia deci ca eu să vin până aici? — Spera, fără îndoială, acest lucru. — Atunci am făcut bine! şopti ea, înainte de a relua cu voce tare: Vedeţi dumneavoastră, ideea mi-a venit primindu-vă scrisoarea. Pentru un moment, am crezut că aleg o cale greşită. Sunt uşurată că nu-i deloc aşa. — Pot să vă pun o întrebare personală, domnişoară Gartner?... Eraţi fericită la mătuşa dumneavoastră? Cu sprâncenele încruntate, Andrea se juca cu vârful degetelor pe spătarul fotoliului. În sfârşit, îl privi pe notar în faţă. — Nu, spuse ea. Unchiul şi mătuşa mea s-au ocupat de mine şi le sunt recunoscătoare pentru asta. Dar n-am fost niciodată fericită la ei. — Hm. Naşul dumneavoastră se temea de aşa ceva. — Cum asta? Nu-i cunoştea. Domnul Adams îşi scutură pipa şi o îndesă din nou cu tutun. După care îşi scotoci toate buzunarele în căutarea chibriturilor. Când, în fine, pipa trăgea satisfăcător, se aşeză mai confortabil în canapea. — Poate nu ar trebui să v-o spun, făcu el rar, dar asta v-ar putea ajuta. Când au murit părinţii dumneavoastră, Josh Field călătorea în Japonia. Imediat ce a aflat trista veste, s-a dus în America, la mătuşa dumneavoastră. Voia să vă adopte. Ea a refuzat să se despartă de dumneavoastră, dar a acceptat oferta lui de a vă asigura costul educaţiei şi întreţinerii. — Cum?! exclamă Andrea, aplecându-se spre el. Dar... dar n-am ştiut niciodată nimic! — Nu, cred şi eu, spuse el ironic. Astfel că, vedeţi, era între dumneavoastră şi unchi o legătură mai puternică decât credeaţi. — Şi eu mă simţeam obligată faţă de mătuşa mea..., spuse ea după un timp. Dar de ce a refuzat să-l lase să mă adopte? Nu m-a iubit niciodată! — Natura omenească îşi are ascunzişurile ei. Sper că nu v-am tulburat, draga mea copilă. Aveam mult respect şi afecţiune pentru Josh Field şi, după mine, trebuia să ştiţi adevărul. — Sunt foarte fericită că mi l-aţi spus, domnule Adams. Numai dacă l-aş fi ştiut mai devreme! Această descoperire clarifică multe. După plecarea notarului, Andrea reflectă la ceea ce i se spusese. Puţin câte puţin, crezu că întrevede mobilurile mătuşii sale. Josh Field fusese cel mai bun prieten al tatălui ei şi, fără îndoială, semănau. Doamna Turner trebuie să fi avut impresia că se răzbună astfel pe cumnatul său. Dar acceptase totuşi banii oferiţi de naşul lui Andrea. Toate acestea erau atât de monstruoase că tinerei i se făcu greaţă. «Niciodată nu mă voi întoarce acolo! Îşi spuse. Niciodată!» Rămase mai bine de o oră cufundată în reflecţiile ei. Un servitor chinez veni să o întrebe dacă dorea un aperitiv înainte de cină. Ea refuză zâmbind şi urcă în camera sa ca să-şi desfacă bagajele. După ce termină, se duse la recepţie şi expedie o telegramă familiei Turner pentru a-i informa că a ajuns cu bine la Singapore. Se îndrepta spre sala de mese, când o voce spuse lângă ea: — Scuzaţi-mă, dar cred c-am înţeles că mergeţi la Perak? Era un bărbat blond şi subţire, în pantalon de dril alb şi în cămaşă de culoare deschisă. — Nu vă supăraţi că vă abordez astfel. Vedeţi dumneavoastră, la Perak nu suntem decât în jur de treizeci de americani şi, când auzim vorbindu-se de un nou venit, natural că ciulim urechile, reluă el cu un zâmbet dezarmant, ce-i descoperea dinţii albi. Mă numesc Bradley, Mike Bradley şi iau şi eu avionul de mâine dimineaţă, domnişoară...? Ea se prezentă. — Sper că nu sunteţi supărată,domnişoară Gartner? — De ce să fiu? — Fetele tinere şi drăguţe sunt sfătuite totdeauna să nu intre în discuţii cu necunoscuţi spuse el cu un aer amuzat. Ascultaţi, ce-ar fi să luăm un pahar împreună? Vă voi vorbi de Perak. Numai dacă familia dumneavoastră nu vă însoţeşte! adăugă, cu o privire rapidă către mâna ei stângă. — Nu, sunt singură. — O, cu atât mai bine. Mergem la bar? E mai răcoare acolo. Andrea îl observă în timp ce el făcea comanda. Putea să aibă cam douăzeci şi şapte de ani şi alura lui părea a fi a unui Don Juan. «Cu totul opus doctorului Stransom», îşi spuse. — De câtă vreme sunteţi în Malaezia, domnule Bradley? întrebă ea când fură serviţi. — De şase luni..., din nefericire pentru mine! Deschise o tabacheră de aur şi i-o întinse şi ei. — După părerea familiei mele, nu luam viaţa destul de în serios. M-au expediat aici, ca să mă facă să trăiesc dur un an sau doi. Putea fi şi mai rău, presupun. Şi pe dumneavoastră, ce vă aduce aici? — O... o călătorie de afaceri, spuse Andrea pe un ton evaziv. Mike Bradley îi inspira simpatie, dar domnul Adams îi vorbise de duşmanii pe care şi-i făcuse naşul său; ar fi fost imprudent să aibă încredere în acest băiat, înainte de a-l cunoaşte mai bine. — Dacă locuiţi la bungalow-hotel, să faceţi bine să purtaţi o mască de gaze. E sezonul durianului. — Sezonul cui? — Al durianului. Un fruct tropical delicios, dar care miroase a ou stricat. Tot oraşul e parfumat şi piaţa de fructe e chiar în faţa bungalow-ului. — Ce noroc că nu locuiesc acolo! făcu ea râzând de curiozitatea lui. Perak-ul e mare? Mike se răsturnă în fotoliul său şi-şi încrucişă picioarele. Tânăra îi remarcă pantofii lucraţi manual. Tabachera, bricheta, ceasul erau din aur. Evident, avea tot atâţia bani cât şi farmec. — E un târguşor, spuse el. Are o piscină, unul sau două cinematografe, un singur magazin în stil american. E, mai degrabă, mort. Toata lumea se cunoaşte şi nimeni n-are altceva de făcut decât să mănânce, să doarmă şi să bârfească. Şi, acum că misterul nostru local a dispărut, cronica scandalurilor nu mai are mare lucru de forfecat. — Ce mister? Un bărbat? Cine e? — Un bătrân care trăia singur într-o casă imensă la marginea oraşului, explică el zâmbind. Refuza orice contact cu noi. Un personaj curios,te asigur. Circula într-un Rolls antic, înaintea căruia flutura drapelul american. Un nebun bătrân. Dar fasoanele lui ne furnizau subiecte de conversaţie. — Nu se numea Field, din întâmplare? — Ba da. Aţi auzit vorbindu-se de el? — Era naşul meu, spuse ea calmă. — Doamne! strigă Mike, stânjenit în chip vizibil. Vă cer scuze. Natural, nu am spus-o cu răutate. Dumnezeule mare, iată cine-o să relanseze cancanurile. Aveţi de gând să trăiţi în mausoleul acela? Nu, n-o luaţi în nume de rău. Din câte se spune, e aproape un palat în interior. Un pic din castelul Frumoasei din pădurea adormită, înconjurat de o junglă de nepătruns. Andrea recunoscu că avea să stea o vreme în casa naşului său. — Veţi fi principalul subiect de conversaţie timp de săptămâni întregi la Perak, remarcă el. Toată lumea va dori să vă vadă. Mă întreb ce reacţie va avea doctorul Stransom. — Doctorul Stransom? Am făcut cunoştinţă cu el în timpul călătoriei. — Adevărat? A, aşa-i; a fost în America la nu ştiu ce conferinţă, chiar după moartea bătrânului... a naşului dumneavoastră. Ce părere aveţi despre el? — Îl cunosc puţin. De ce să aibă o reacţie anumită la venirea mea? — E singurul american cu care naşul dumneavoastră era în termeni buni. Şi nu iubeşte prea mult femeile. Nu ştie cine sunteţi, presupun? — Nu, nu cred. — Ah, domnişoară Gartner, cu dumneavoastră, Perak-ul va regăsi puţină însufleţire! Avem multă nevoie. O văzu îngrijorată şi adăugă: — Nu vă sinchisiţi. Bârfele vor înceta de la sine, când vor vedea că sunteţi o femeie ca toate celelalte şi, pe deasupra, şi fermecătoare. Vorbea cu un zâmbet încântător şi nu puteai să te înşeli în privinţa admiraţiei care-i strălucea în ochii negri. Andrea simţi că roşeşte uşor. — Veţi accepta să cinaţi cu mine? reluă el. Nu vă puteţi petrece singură prima dumneavoastră seară la Singapore. Şi mi-ar plăcea să vorbim despre această situaţie interesantă. Spuneţi da, vă rog. Andrea încercă să-şi imagineze reacţia Tumer-ilor dacă ar vedea-o într-un bar, în compania unui necunoscut, care tocmai o invitase la cină. Doctorul Stransom ar avea, de asemenea un aer dezaprobator. — Păreţi să ezitaţi, spuse Mike cu o voce glumeaţă. Vreţi să-l aduc pe directorul hotelului? El v-ar putea asigura că sunt un cetăţean respectabil. Tânăra începu să râdă. Veselia, nepăsarea lui îi plăceau. —Mulţumesc, domnule Bradley. Aş fi încântată să cinez cu dumneavoastră, răspunse cu o eleganţă perfectă.