Sandra Brown carti

Capitolul 1 Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros. Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate. La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul lucru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, Air America, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă. Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare. în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare. Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde. *** – Irish! -Hmm? – La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit. – S-a prăbuşit? – Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază. Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor. – La decolare sau la aterizare? întrebă. – Nu s-a confirmat. – Supravieţuitori? – Nu s-a confirmat. – Aeronavă de linie sau aparat particular? – Nu s-a confirmat. – La dracu’! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască. “… pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt…” Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos. – Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar de cateva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului. Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă. – Cine ne-a anunţat? – dori să ştie Irish. – Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410. – Mai este acolo? – Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui. – Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului. Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume. – Ike mai este? – întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă. – Este pe aici, joacă barbut. – Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie, orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i… – Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii. – La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista Air America, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună. Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri. Tate Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui. – Salut, Shep. Tate se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol. Zeci de mii de oameni îl priveau pe Tate cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Tate era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei. Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat. *** Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Tate intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la San Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv. Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Tate o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse. – Tate. – Ce s-a întîmplat? – întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva. – Nu ai ascultat la radio? – întrebă Nelson. – Nu, am ascultat muzică. De ce ? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră. Tate, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea “Roata Norocului”, pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Tate începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că… Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie. – Avionul lui Carole? – întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai. îşi făcu loc prin pîclă spre lumină. Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue. Simţea o durere cumplită. Din ce în ce mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni, înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi invadată de o flacără oarbă, un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea. Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau. Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei. “… incredibil de norocoasă… cu tot combustibilul îmbibat în haine… arsurile au fost superficiale”. “Cît durează pînă… va răspunde?” “… răbdare… traumatismul după un astfel de accident dăunează… mai mult corpului”. “Cum… va arăta, după ce… se va termina?” “… chirurgul mîine. El va… procedura cu dumneavoastră”. “Cînd?” “… nu mai este pericol… infecţie”. “Va… afecta sarcina?” “Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată”. Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare. – Doamnă Rutledge ? Mă auziţi ? Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse. – îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup. Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte. – Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel? – Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici. Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles. – Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat. Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni. încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform. Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama. Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească. Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă? Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea. – Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine. – Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului. – Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată, nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea. O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei. – Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa. – Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea? – Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion. **** Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu corpul. Işi amintea! Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare. Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe care le făcuse. Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd strîns…Ţinînd strîns ce ? îşi amintea că era ceva preţios, ceva ce trebuia să fie salvat…..îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum. – Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit. – Ţineţi-l afară pînă o stabilizez. – Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de autoritate. – Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva… – Carole? Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură. – O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-‘ Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea. Intinse mîna spre el – adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr. Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei. – Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge. – Mai stau. Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă. Cine este Mandy? se întrebă. Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole? De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge? Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el? Greşeau, desigur. Nu ştiau.   ***** Dar ea, oare îl cunoştea? Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare, în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus: – Bună. Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită. – Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi. Ea clipi. El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură. – Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate? Ea clipi din nou. – Iţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul? Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident. – Au fost numai paisprezece supravieţuitori. Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă pentru un bărbat cu mîini atît de puternice – într-un fel – numai Dumnezeu ştie cum – tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti? Ea nu mai clipi. – Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău. Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. Intr-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea. – NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact. Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea el, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui. Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului. Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce. Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou. – Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur. – Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău. Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur. – Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport. Ea scoase un sunet de teroare. – Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva – pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost. Nu avea dinţi, nu avea păr. – l-am adus de acasă fotografii de-ale tale – dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani – aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru. Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru. O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr. – Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.   Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri. Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită. Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a trebuit să i se supună.   download de aici:...........adăugat link nou

Sandra Brown CĂDEREA LUI ADAM Prolog.   S-a anunţat la buletinul de ştiri de seara. Accidentul s-a petrecut pe un munte din nordul Italiei. Nu foarte înalt, dar suficient. Suficient de înalt şi de aspru pentru a câştiga respectul unor alpinişti experimentaţi. O cădere într-o prăpastie adâncă de aproape zece metri a fost de ajuns pentru a-i afecta grav şira spinării lui Adam Cavanaugh, pentru a provoca titluri de o şchioapă şi a face ca sute de angajaţi ai săi din toată lumea să fie cuprinşi de panică. Thad Randolph nu intră în panică, dar ştirea aceea îi atrase atenţia, totuşi. Se opri din repararea unui transformator pentru fiul său, Matt, şi le spuse brusc şi lui şi surorii lui, Megan, să facă linişte, după care dădu mai tare televizorul portabil din bucătărie. „… singurul supravieţuitor. Tocmai a fost adus aici, la Roma, de unde vom afla mai târziu, în cursul acestei seri, amănunte în legătură cu starea sănătăţii sale. Alături de el mai erau pilotul de curse francez Pierre Gautier şi magnatul englez în domeniul bancar, Alexander Arrington. Ambii au fost găsiţi decedaţi. Domnul Cavanaugh, un celebru industriaş pe plan mondial, este proprietarul lanţului de hoteluri Cavanaugh, Este…” — Hei, dar acolo lucrează mama, spuse Matt. — E vorba de Adam pe care îl cunoaştem noi? întrebă Megan. — Da, spuse Thad încruntat. Linişte. Reportajul era transmis în direct de la Roma. Crainicul din New York îl întrebă pe reporterul aflat pe teren: — Medicii şi-au exprimat vreo părere în legătură cu starea sănătăţii domnului Cavanaugh? — Nu. Oficialităţile spitalului refuză să ofere orice informaţie până când domnul Cavanaugh nu este supus unui control amănunţit pentru a se constata cu certitudine în ce stare se află. Deocamdată nu mi s-a spus decât că rana sa, sau rănile, i-au afectat şira spinării şi pare să fie ceva grav. — Era conştient când a fost adus? — Nu avem nici o confirmare oficială în acest sens, deşi nu părea să fi fost conştient. Imediat după ce a sosit elicopterul, a fost dus înăuntru. Vom avea mai multe informaţii…   Deodată, Thad răsuci butonul televizorului la minimum şi rosti un cuvânt pe care copiii trebuiau să-l ignore şi să nu-l repete. Nu îl repetară de teama consecinţelor – ceea ce nu părea drept, din moment ce mama lor nu îl pedepsea niciodată pe Thad pentru că îl folosea – dar nu puteau să-l ignore. Mai ales când cuvântul sfârâi, practic, pe buzele subţiri ale lui Thad. — Al dracului prost! — Cine? întrebă Elizabeth Randolph, intrând în bucătărie pe uşa din spate şi punându-şi servieta şi poşeta pe masă. Toţi trei se întoarseră iute. — Mamă! Ghici despre cine vorbea omul de la televizor! — Matt, Megan, fuga, spuse Thad repede, transformându-şi braţul într-o săgeată care indica spre uşa ce dădea spre celelalte încăperi ale casei. — Bine, tată, dar… — Afară. Lăsaţi-mă să vorbesc eu cu mama voastră. — Dar ea… Obiecţiile li se stinseră pe buze când sprâncenele lui formară un V adânc. Era serios. În decursul anului ce trecuse de când Thad Randolph se căsătorise cu Elizabeth Burke, copiii ajunseseră să-l adore şi să-l respecte. El se obişnuise cu gălăgia lor şi ei cu toanele lui. Erau afectuoşi unul cu altul; copiii acceptaseră imediat să devină ai săi prin adopţiune. Dar acum avea expresia aceea care nu lăsa loc discuţiilor, ceea ce însemna că insistenţele nu ar fi fost numai zadarnice, dar şi imprudente, aşa că ieşiră târşâindu-şi picioarele. — Thad, ce s-a întâmplat? El se duse lângă Elizabeth şi îi puse mâinile pe umeri. — Nu vreau să te superi. — Expresia de pe chipul tău m-a supărat deja. Ce se întâmplă? Ce e? Ceva groaznic, ştiu. Mama? Tata? Lilah?   Elizabeth îşi pierduse primul soţ într-un oribil accident de maşină. Ştia cum este să primeşti o veste proastă pe neaşteptate. Simţi din nou un gol în stomac, la fel ca în dimineaţa când le deschisese uşa celor doi poliţişti, care stăteau cu pălăriile în mâini şi aveau chipuri sumbre. Speriată, îl apucă pe Thad de cămaşă. — Spune-mi. — E vorba de Adam. — Adam? Îşi umezi buzele repede şi se făcu albă ca varul. Elizabeth avea relaţii personale cu Adam Cavanaugh. Iniţial, fusese ceva strict legat de afaceri, dar legătura lor profesională avansase direct proporţional cu extinderea magazinelor ei Fantasy din holurile hotelurilor Cavanaugh. Acum existau cinci magazine, dar se plănuiau şi altele. Elizabeth şi Adam erau legaţi printr-o prietenie care, altădată, l-ar fi făcut gelos pe Thad. Dar, din moment ce acesta era convins că frumosul şi tânărul milionar nu-i mai era rival, îl considera şi el tot un prieten. — I s-a întâmplat ceva lui Adam? întrebă ea cu o voce slabă din cauza neliniştii. — A alunecat şi a căzut în timp ce urca pe munte în Italia. — Oh, Doamne, spuse ea ducându-şi mâna la gură. E mort? — Nu, dar e foarte grav rănit. L-au dus la un spital din Roma. — Grav rănit? Cât de grav? — Încă nu sunt siguri de… — Thad… El oftă resemnat. — Rănit la şira spinării.   Ochii lui Elizabeth se umplură de lacrimi. — Nervul spinal a fost retezat? — Nu ştiu, spuse el, iar când ea îl privi îngrijorată, Thad adăugă: Jur că nu ştiu. Ştirea a fost foarte sumară. Îi povesti tot ce spusese reporterul. — Nu pare deloc bine. Elizabeth se prăbuşi la pieptul soţului ei, care o îmbrăţişa strâns. — Abia aştepta excursia asta, zise ea cu faţa lipită de cămaşa lui Thad. Când mi-a spus că o să urce pe muntele ăla i-am zis că e nebun dacă-şi riscă viaţa cu un sport prostesc, spuse ea trăgându-şi nasul. Dar glumeam, adăugă ea şi apoi îşi înălţă capul brusc. Au mai fost doi prieteni de-ai lui cu el. Despre ei ce se aude? Thad îşi strecură degetele în părul ei şi îi aduse capul la loc, masându-i-l uşor. — Au murit. — Oh, Doamne, gemu ea, cât de îngrozitor trebuie să fie pentru Adam. — Din câte se aude, unul din ei a alunecat într-o crevasă cu gheaţă şi i-a tras şi pe ceilalţi. — Cum îl ştiu pe Adam, indiferent dacă a fost vina lui sau nu, o să-şi asume întreaga responsabilitate, spuse Elizabeth şi, după o clipă, se îndepărtă puţin şi se uită la Thad. Ce-ar trebui sa facem? — Nu putem să facem absolut nimic acum. — Trebuie să fac ceva, Thad. — Să te gândeşti la tine însăţi. Şi la bebeluş, spuse el punându-şi mâna pe burta ei care se rotunjise destul de clar deja. Doar se afla în ultimul trimestru al sarcinii. — Adam n-ar vrea să pui în pericol viaţa copilului al cărui naş va fi. — Aş putea s-o rog pe doamna Alder să vină să stea cu copiii, iar noi am lua avionul diseară spre Roma. — Nici vorba, zise el scuturând categoric din cap. N-o să te duci la Roma. — Dar nu pot să stau aici cu mâinile-n sân, strigă ea neputincioasă. — O să ai o mulţime de lucruri de făcut în următoarele zile. Va trebui să te îngrijeşti de un milion de amănunte. Totul va fi un haos până se va afla precis în ce stare se află Adam; într-o asemenea criză, el s-ar baza pe judecata ta. Îi eşti mult mai de folos aici, răspunzând la telefoane şi ţinându-i la distanţă pe curioşi, decât dacă ai măsura în lung şi-n lat coridoarele unui spital din Roma, făcându-ţi griji pentru un lucru asupra căruia nu ai nici un control şi, în tot acest timp, obosindu-te.   Ea oftă. — Cred că ai dreptate. Ştiu că ai dreptate. Numai că mă simt atât de inutilă. Thad nu spuse, dar se gândi cât de inutil avea să se simtă Adam Cavanaugh când îşi va reveni – Doamne fereşte să nu-şi revină – şi va afla că a suferit un grav accident la şira spinării. — Bietul ticălos, murmură el în aşa fel, încât să nu-l audă Elizabeth şi o strânse mai tare la piept. Unu — O idee proastă. Din toate ideile născocite vreodată de om, asta-i cea mai proastă. Aşa cum era desculţă, cu o pereche de blugi strâmţi şi un tricou roşu decolorat, Lilah Mason arăta ca o mamă obişnuită a anilor şaizeci. Fusese doar un copil în acea perioadă, dar expresia ei întruchipa spiritul rebel al acelor ani. Supărată, îşi dădu pe spate părul des şi ondulat. Şuviţele blonde ale bretonului erau ţinute de o eşarfă legată în jurul frunţii, dar făcu un gest reflex de a le da şi pe ele la o parte. — Nici măcar nu ne-ai ascultat, îşi mustră Elizabeth sora mai mică. — Am auzit destul. Adam Cavanaugh. Numele ăsta a fost de ajuns ca să mă împotrivesc oricărui plan al vostru.   Îşi privi sora şi cumnatul cu ostilitate. — Haideţi să uităm că aţi pomenit aşa ceva şi să mergem la o îngheţată, da? Fără ranchiună. Thad şi Elizabeth îi aruncară o privire încărcată de reproş. Văzând că ei nu aveau de gând să cedeze încă, Lilah se trânti pe canapeaua din camera de zi şi îşi ridică un genunchi la piept ca un scut. — Bine, să auzim. Ţineţi-mi predica repede şi să terminăm odată. — Nu se simte bine deloc, Lilah. — Majoritatea pacienţilor cu afecţiuni la şira spinării nu se simt bine, spuse ea sarcastic. Îndeosebi la început. Şi mulţi dintre ei nu au posibilităţile financiare de a se îngriji aşa cum le are domnul Cavanaugh al vostru. Graţie carnetului său de cecuri are la dispoziţie mai mulţi doctori, fizioterapeuţi şi infirmiere decât majoritatea celor în situaţia lui. N-are nevoie de mine. — Ăsta-i snobism inversat, nu? o întrebă Thad. — N-are importanţă câţi bani are Cavanaugh. — Atunci de ce nu vrei să fii terapeutul lui? întrebă Elizabeth. — Pentru că nu-l agreez, zise Lilah şi îşi ridică amândouă mâinile pentru a le stăvili obiecţiile. Nu, daţi-mi voie să reformulez. Îl detest şi-l dispreţuiesc. Şi viceversa. — Asta n-ar trebui să aibă vreo legătură cu situaţia actuală. — Ba cum să nu! exclamă Lilah ridicându-se de pe canapea şi începând să se plimbe încoace şi-ncolo prin încăpere. Indivizi ca el care au nevoie de fizioterapie sunt cei mai îngrozitori. Sunt pacienţii cei mai groaznici. Copiii te iubesc şi te adoră pentru atenţia pe care le-o acorzi. Vârstnicii îţi sunt teribil de recunoscători pentru bunătatea ta. Chiar şi femeile tinere sunt emoţionant de îndatoritoare. Dar bărbaţii de vârsta lui Cavanaugh, zise ea clătinând din cap cu fermitate, nu, nu. În nici un caz. La spital tragem la sorţi ca să vedem cine se ocupă de ei. — Bine, Lilah, dar… — Dar ce? întrebă Thad a carul voce o acoperi pe a soţiei sale.   Elizabeth avea tendinţa să devină sentimentală în asemenea împrejurări. El, însă, era mult mai pragmatic, mai ales când discuta cu cumnata lui superficială, ale cărei schimbări de dispoziţie erau serioase şi imprevizibile. — Pentru că, înainte de accidentul respectiv, au avut o condiţie fizică foarte bună. Majoritatea se accidentează practicând un sport periculos. Caută senzaţionalul. Sunt activi şi le place aventura. Motociclişti, practicanţi de surfing, schiori, scafandri, genul ăsta. Sportivi. Mai mult decât alţii. Când unul e rănit şi paralizează, chiar şi temporar, o ia puţin razna. Nu suportă gândul să devină un invalid neputincios dintr-un sportiv nemaipomenit. Psihicul lul suferă o criză. Indiferent cât de optimist a fost înainte de accident, acesta îl face să devină apatic şi vrea să pedepsească pe toată lumea pentru nenorocirea lui. Pe scurt, devine o… bătaie de cap. — Adam n-o să fie aşa. — Exact, spuse Lilah. O să fie mult mai rău, pentru că a avut mai mult de pierdut. — O să ştie că eşti acolo ca să-l ajuţi. — N-o să-i placă nimic din ce-o să fac. — O să-ţi mulţumească. — O să mi se opună. — Vei fi raza lui de speranţă. — Voi fi ţapul lui ispăşitor, spuse Lilah trăgând aer în piept. Va trebui să-i suport nervii şi comportamentul recalcitrant. Dacă m-aş supune unui asemenea tratament, ceea ce nu voi face. Aşa că, hai să nu mai discutăm. Ce ziceţi de o Häagen-Dazs? Elizabeth se uită la Thad cerându-i ajutorul. — Fă ceva. El râse uşor şi ridică din umeri. — Ce vrei să fac? E femeie în toată firea, poate să ia singură hotărâri. — Îţi mulţumesc, Thad, spuse Lilah recunoscătoare. — Dar tu l-ai văzut pe Adam, nu eu.   Thad a rămas ferm pe poziţie şi nu a lăsat-o pe Elizabeth să plece, dar la insistenţele ei, se dusese chiar el să-l vadă pe Adam şi se întorsese cu un raport complet asupra stării acestuia. — Spune-i lui Lilah ce-au zis doctorii. Oftând, Lilah se întoarse la locul el pe canapea şi Thad îi spuse: — Am fost în Hawaii să-l văd. — Credeam că e la Roma. — A fost. La rugămintea lui a fost mutat la un spital din Honolulu după operaţie. — A fost operat? întrebă Lilah şi Thad încuviinţă. Din câte am înţeles, nervul spinal n-a fost retezat în cădere. Interesul profesional al lui Lilah fu stârnit în ciuda antipatiei pe care o nutrea faţă de accidentat. — Slavă Domnului. Dar câteva oase ale spatelui au fost rupte sau fisurate. Chirurgii s-au ocupat de ele. Nu cunosc limbajul medical, dar mi s-a spus că a suferit o contuzie spinală. A primit în şira spinării o lovitură zdravănă, care i-a provocat o umflătură. — O contuzie înseamnă o umflătură. Ţesutul se umflă şi apasă pe nervi. Până când această umflătură nu se va retrage, medicii nu vor şti cu certitudine cât de gravă este paralizia sau dacă e permanentă sau nu. — Exact, spuse Thad încuviinţând când îi auzi explicaţia sumară, asemănătoare cu ceea ce îi spuseseră medicii. — Şi operaţia a prelungit perioada cât umflătura se va afla în jurul vertebrelor, adăugă Lilah. — Da, dar a fost făcută acum doua săptămâni. Ar fi trebuit să dea semne de restabilire până acum, dar nu se simte nici o schimbare. — E încă în stare de diaschiză? Când văzu nedumerirea de pe chipul lui Thad, ea explică: — Şoc spinal. Paralizie. — Da. — Nu simte nimic mai jos de mijloc? — Absolut nimic. — Ar fi trebuit să înceapă terapia deja, zise ea şi Thad îşi feri privirea vinovat. A început-o, spuse ea, pricepând. Nu-i aşa? — Da, murmură Thad, dar n-a răspuns cum trebuie. — S-a opus, zise Lilah simplu. Ceea ce ne face să revenim la ce spuneam la început. Tocmai ai dovedit că am dreptate. Bărbaţii de genul lui Adam nu suportă amestecul unui medic terapeut. Mai mult de teamă că nu vor mai fi niciodată ca înainte, fie vor să facă totul singuri, fie nu vor să facă nimic. Cavanaugh în ce categorie intră?   — Nu vrea să facă nimic. Ea scoase un sunet dispreţuitor. — Îl condamni? întrebă Thad puţin exasperat. — Treaba mea nu e să condamn, Thad, se răsti ea imediat. Ci să lucrez cu ceea ce le-a mai rămas pacienţilor. Nu să-i dădăcesc când plâng după ce-au avut. El îşi trecu degetele prin păr. — Ştiu. Iartă-mă. Numai că, fir-ar să fie, dacă l-ai fi văzut stând întins acolo, în patul ăia afurisit, incapabil să se mişte, arătând atât de… jalnic… Expresia lui Lilah se înmuie. — În fiecare zi văd astfel de pacienţi. Unii arată chiar mult mai jalnic decât Adam Cavanaugh. — Sunt convins, zise Thad oftând. N-am vrut să spun că Adam ar trebui să treacă înaintea oricărui alt pacient şi nici că tu n-ai avea milă. — Doar că Adam e prietenul nostru, spuse Elizabeth încet. Un prieten deosebit. — Şi duşmanul meu de moarte, le aminti Lilah. Din prima clipă când ne-am văzut, ne-am detestat reciproc. Ar trebui să-ţi aduci aminte, Lizzie, doar tu ne-ai făcut cunoştinţă în ziua aceea, la Fantasy. — Îmi aduc aminte. — Dar la nunta voastră? Adam şi cu mine abia am izbutit să dansăm un vals obligatoriu fără să ne luăm la bătaie. — Te-a acuzat că ai fi condus. — Asta am şi făcut! Pentru că nu-mi plăcea felul cum conducea. Elizabeth schimbă o privire cu Thad. Dacă situaţia n-ar fi fost atât de gravă, ar fi râs de cuvintele lui Lilah. — Şi, anul trecut, de Crăciun, imediat după ce am venit la voi, a născocit o scuză oarecare şi a-ntins-o. — Numai după ce ai făcut comentariul ăla despre gâsca pe care o adusese. — N-am spus decât că, auzind cât a dat el pe pasărea aia afurisita cineva şi-ar fi închipuit că avea şi cap. — S-a simţit jignit, Lilah, spuse Elizabeth. Şi nu-l condamn. A făcut un gest frumos aducând gâsca. Fusese excelent gătită de unul din bucătarii săi şi…   — Doamnelor, le întrerupse Thad oftând, iar când ele făcură linişte, i se adresă lui Lilah: Suneem perfect conştienţi de neînţelegerile dintre tine şi Adam, dar mai cred că, în împrejurările actuale, părerile personale trebuie lăsate deoparte. — Părerile mele personale. Ca medic terapeut, ar trebui să fiu veselă şi drăguţă cu ei, iar el poate să fie un bădăran cu mine şi să nu păţească nimic. — Poate. Lilah, dar e vorba de viaţa lui. — Trăieşte încă. — După părerea lui, nu. Discutăm despre calitatea vieţii acum. Ştii foarte bine ce om ambiţios şi energic era Adam. Ca o avalanşă care stătea gata să pornească. Acţiona cu forţa unei nave cu aburi. — Ar mai putea s-o facă, zise ea. Medicii au spus că-şi va reveni şi au garantat că paralizia nu va fi permanentă. — Dar Adam nu e convins. Până când nu se va întâmpla acest lucru, nu are nici o importanţă ce-i spun doctorii. Are nevoie să fie convins că această stare nu va fi permanentă. Cât mai curând. — Cu cât stă mai multă vreme paralizat, cu atât sunt mai puţine şanse de revenire, aşa mi-a spus un medic. — Aşa e. Elizabeth se ridică şi se duse lângă sora ei. Strângându-i mâinile într-ale ei, îi spuse: — Te rog, Lilah. Ştiu că-ţi cer foarte mult. Dar cât de rău poate fi să lucrezi în Hawaii? — Nu-i drept, Lizzie. Cine se poate opune unei oferte de lucru în Hawaii, cu atât mai mult unei rugăminţi atât de-calde? Elizabeth zâmbi, dar ochii îi rămaseră plini de îngrijorare. — Te rog. — Ar trebui să-mi iau un concediu pe o perioadă nelimitată. Se agăţa de orice amănunt acum şi toţi trei ştiau aceasta. Totuşi, Lilah se simţea obligată să opună o cât de mică rezistenţă: — Ar însemna să-mi părăsesc pacienţii în timpul tratamentelor. — Sunt o mulţime de medici care ţi-ar putea ţine locul. — Atunci, luaţi-l pe unul din ei să-l trateze pe acest individ nemaipomenit. — Niciunul nu-i atât de bun ca tine. — Măgulire. — Vei primi de trei ori mai mulţi bani decât acum. — Mituire. — O să vii bronzată excelent. — Constrângere. După ce le aruncă o privire furioasă, începu să-şi roadă interiorul obrazului gânditoare. — Fiţi sinceri. Câţi medici au încercat să-l trateze pe Cavanaugh şi au dat greş? — Nu ştiu sigur… — Trei. Elizabeth, a cărei minciună străvezie fusese doborâtă chiar înainte să-şi ia zborul, se întoarse furioasă spre soţul ei. — N-are sens să minţim, spuse el ridicând din umeri. Oricum ar afla când ar ajunge acolo- — Dar între noi ar fi Oceanul Pacific. Lilah râse. — Trei, nu? Dumnezeule, e chiar mai rău decât mi-am închipuit. Care au fost obiecţiile lui? — Primul a fost un bărbat, îi spuse Thad. Adam zicea că mâinile lui păreau nişte ciocane şi că venea probabil, din tabăra lui Rocky Balboa. — Ce tip drăguţ, spuse Lilah bătând exagerat din gene. Continuă. — Al doilea medic a fugit din camera lui plângând. Nu ştim sigur ce-a putut să-i spună acesteia. — O femeie? Tânără? Thad încuviinţă. — Îmi închipui. Aţi rămâne surprinşi dacă aţi şti ce propuneri obscene pot să le iasă din gură, zise ea. Şi al treilea? Thad se înfiora. — Au încercat din nou cu un bărbat. Adam a zis că era. Ăăă… — Homosexual, completă Lilah. — Cam aşa ceva, da. — Individul e un caz clasic, vă spun eu, clasic, zise Lilah clătinând din cap, după care se ridică, îşi vârî mâinile în buzunarele blugilor şi le întoarse spatele lui Thad şi lui Elizabeth.   Se duse la fereastră şi se uită prin jaluzelele deschise. Burniţa pentru a treia zi consecutiv. Totul era de un cenuşiu autumnal. Hawaii ar fi fost o schimbare plăcută de climă şi de peisaj, bineînţeles. Oare, se gândea, într-adevăr, să devină medicul fizioterapeut al lui Adam Cavanaugh, un om al cărui nume chiar îi provoca neplăcere? Era, totuşi, un pacient, victima unui accident, un om grav rănit care ar fi putut sau nu să mai meargă normal. Foarte multe depindeau de gravitatea accidentului. Foarte multe depindeau de fizioterapia de care avea să beneficieze, iar ea era bună în acel domeniu. Excepţional de bună. Se întoarse spre Elizabeth şi Thad. — Aţi discutat despre asta cu personalul spitalului din Honolulu? — Da. Şi-au dat acordul. — Voi avea controlul absolut asupra terapiei? N-o să fie nimeni care să-mi pună la îndoială metodele, nici o infirmieră cu ochi sclipitori îndrăgostită lulea de el care să-mi dea treaba peste cap, nimeni care să-şi dea cu părerea şi să mă contrazică? — Ce-ai de gând să-i faci bietului om? Lilah zâmbi când auzi tonul suspicios al lui Thad. — Dacă medicii hotărăsc că va mai putea merge, mă va urî înainte să apuce să facă un pas. Va face gălăgie şi va trece prin iad şi eu la fel. Elizabeth îşi acoperi burta cu mâinile, nervoasă. — Doar, n-o să… vreau să spun că tu şi Adam nu va simpatizaţi prea mult, dar n-o să… — Să-i fac rău intenţionat? întrebă Lilah furioasă. Ai încredere-n mine, Lizzie. N-oi avea eu prea multe scrupule, dar integritatea mea profesională e ireproşabilă. — Bineînţeles. Iartă-mă, spuse Elizabeth frecându-şi tâmplele de oboseală şi de supărare. Ştiu că vei face tot ce-ţi va sta în putinţă pentru Adam. — Încă n-am spus că o voi face. — O vei face? — Cine mă plăteşte, el? — De fapt, armata lui de subordonaţi se ocupă de tot ce ţine de contabilitate, dar banii provin din contul lui personal, nu ai corporaţiei. — Foarte bine. Îşi poate permite să mă angajeze. O mie de dolari pe zi.   Văzându-le expresiile şocate, spuse repede: — Să nu credeţi cumva că n-o să muncesc pentru ei. O să muncesc dublu. O mie de dolari pe zi plus cheltuielile de drum şi de trai în Hawaii. — S-a făcut, spuse Elizabeth, ştiind că nu-i va fi greu să justifice acei bani personalului devotat al lui Adam. — Şi nu mă poate concedia. Nimeni nu mă poate concedia în afară de tine. — În regulă. Accepţi oficial? Lilah îşi dădu ochii peste cap, zise ceva care o făcu pe Elizabeth să se felicite pentru că lăsase copiii acasă şi apoi, spuse oftând: — La naiba, da. Cum pot să refuz să-l am la mână pe marele Adam Cavanaugh? — Trebuie să fie o greşeala. Cavanaugh. C-a-v-a-n-a-u-g-h. Numele mic este Adam. — Cunosc foarte bine numele, spuse secretara înţelegătoare. Dar, aşa cum v-am mai spus, domnul Cavanaugh a plecat din spital. — Bine, dar este paraplegic. Să nu-mi spuneţi ca a plecat pe propriile picioare. — Nu pot să discut despre starea unui pacient. — Atunci, chemaţi pe cineva care poate. Repede. Secretara se conformă, dar nu repede. Abia peste trei sferturi de oră medicul chemat veni la Lilah care aştepta ca un vulcan în miniatură, gata să erupă. — Domnişoară Mason? Lilah azvârli revista pe care aproape că o învăţase pe de rost cât aşteptase. — Da. Dumneata cine eşti? — Bo Arno. — Glumeşti. — Mă tem că nu. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi atât. Deşi el îi zâmbi, Lilah nu spuse nimic care să-l liniştească, iar zâmbetul lui se stinse. — Vreţi să mă urmaţi? Încercă să-i ia valiza, dar ea nu-l lăsă. O luă, puse geanta pe umăr şi urcă în lift, unde ramase nepoliticos de tăcută până ajunseră la al şaselea etaj. După ce luă loc pe un fotoliu în biroul lui, acceptă o băutură răcoritoare şi îi mulţumi din cap secretarei care i-o aduse. După ce sorbi o dată, întrebă: — Adam Cavanaugh e încă în acest spital? — Nu, nu mai este.   Ea înjură printre dinţi. — În cazul ăsta, cineva trebuie să fi făcut o greşeală. Am fost angajată ca terapeut al său. Tocmai am ajuns aici după un drum foarte lung, în zadar, peste afurisitul de Ocean. — N-am putut să vă prindem la timp şi îmi cer scuze. Ieri dimineaţă, domnul Cavanaugh a cerut să i se dea drumul din spital şi nu ne-am putut împotrivi, zise doctorul ridicându-şi mâinile neputincios. S-a retras la locuinţa sa din Maui. — În ce stare se afla când a plecat? — Proastă. Este încă neputincios. L-am implorat să aştepte până vom şti mai mult, dar a zis că ştie destul, că s-a resemnat să fie un paraplegic ţintuit la pat tot restul vieţii şi a insistat să fie mutat acasă. Sincer să fiu, domnişoară Mason, mai mult mă îngrijorează starea lui psihică decât cea fizică. Aceasta din urmă cred că e temporară. — Nervul nu a fost retezat? — Nu. Afectat, foarte grav, dar cred că, după ce o să dispară umflătura şi el va începe fizioterapia, îşi va recăpăta simţurile. — Recăpătarea simţurilor e foarte departe de posiblitatea de a urca din nou pe munte. Probabil că asta gândeşte şi Cavanaugh. — Sunt sigur că aveţi dreptate, spuse doctorul cu tristeţe. Voia garanţii absolute din partea noastră şi de la specialiştii pe care i-a adus de pe continent, dar nimeni nu i-a putut da răspunsuri sigure. Este foarte greu de ghicit adesea cum se pot vindeca aceste leziuni ale şirei spinării şi cât de capabil de mişcare va putea fi pacientul. — Ei bine, indiferent dacă simte sau nu, mi-ar face mare plăcere să-i dau domnului Cavanaugh un şut în fund pentru că m-a făcut să-mi pierd timpul.   Doctorul îşi scarpină obrazul absent. — Am vorbit cu sora dumneavoastră, cu doamna Randolph, cere a sugerat, şi eu sunt de acord cu dânsa, să vă duceţi după domnul Cavanaugh în Maui şi să începeţi terapia imediat. — Ah, da, aşa a spus? Ei bine, data viitoare când o să mai vorbiţi cu sora mea, transmiteţii un mesaj din partea mea… Mesajul îl făcu pe doctorul Arno să roşească. — Acum te rog să mă scuzi, Bo Arno, dar vreau să găsesc hotelul cu cel mai fierbinte duş şi mai tare pat de pe insulă şi să mă bag în ele. Nu neapărat în ordinea asta. — Vă rog, domnişoară Mason, spuse el ridicându-se şi implorând-o prin gesturi să ia loc din nou. Lilah se aşeză mai mult de oboseală decât din supunere. — Dacă sunteţi atât de bună pe cât se aude, acest pacient are mare nevoie de dumneavoastră. — Şi rechinii au nevoie de hrană. Asta nu înseamnă că o să mă ofer singură drept cină. — N-o să fie chiar atât de rău. Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare şi el se uită în altă parte. — Sunt de acord, spuse el mişcându-se stânjenit sub privirea ei albastră, domnul Cavanaugh e obişnuit să facă numai ceea ce vrea. Poate fi foarte dificil, dar sunt convins că vă veţi descurca. În timp ce spunea aceste cuvinte, se uita la pardesiul alb de piele decorat cu ţinte argintii şi franjuri lungi de cincisprezece centimetri. Era prea gros pentru clima aceea, dar ea nu apucase să şi-l scoată şi îi era mai uşor să-l poarte pe ea decât să-l care pe mână. — Vă rog sa vă mai gândiţi, Duceţi-vă în Maui. — Cunoşti expresia „Nicţ vorbă, José”? Ascultă nerăbdătoare cuvintele doctorului Arno, care nu făcea decât să repete tot ce-i spuseseră Elizabeth şi Thad, motivele pentru care ar fi trebuit să accepte tratarea lui Adam Cavanaugh. — Bine, bine! exclamă ea atât de brusc, încât îl făcu pe doctor să tresară. În clipa asta mi-aş vinde sufletul pentru o baie, încotro e Maui şi cum ajung acolo?   Fără să ţină cont de cheltuieli, înşiră toate lucrurile pe care dorea să le ia cu ea. În timp ce doctorul se îngrijea de acestea şi aranja ca un avion particular să o transporte pe cealaltă insulă, Lilah opri un taxi la ieşirea din spital şi porni să facă nişte cumpărături în grabă. Folosi contul care îi fusese oferit pentru a-şi cumpăra haine mai potrivite climei. Când coborî din avionul particular pe insula Maui, silueta ei subţire era învăluită într-un sarong viu colorat şi, în loc de cizme, purta o pereche de sandale. Folosind o pălărie de pai cu boruri largi pentru a-i umbri ochii, se uită după maşina închiriată care i se promisese. Odată aflată la volan, cu harta în mână, porni imediat spre cuibul tropical al lui Adam Cavanaugh. Autostrada se îngustă în curând şi, în cele din urmă, se transformă într-un drum prăfuit şi accidentat pe care îl înjură cu fiecare hurducătură. Urcă pe un munte atât de plin de verdeaţă, încât nu putu să nu fie impresionată văzând o vegetaţie atât de bogată.   descărcați cartea de aici:.........adăugat link nou

CONFRUNTAREA SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Tocmai am auzit ştirile la radioul din maşină, spuse Tiel McCoy când Gully răspunse la telefon.Tiel începuse discuţia fără politeţuri inutile.Nu avea nevoie de nici o altă introducere, iar Gully, probabil, aştepta telefonul ei. -Tu eşti, Tiel? Cum e în concediu? întrebă el prefăcându-se mirat. Concediul ei începuse chiar în acea dimineaţă, după ce plecase din Dallas şi se îndreptase spre vest pe autostradă.La Abilene se oprise ca să-şi vadă unchiul, care locuia de cinci ani într-un cămin de bătrâni.Unchiul Pete era un bărbat înalt şi bine făcut, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, amator de picnicuri cu costiţă pe grătar şi meciuri de baseball în parc.Astăzi mâncaseră împreună nişte crochete de peşte, mazăre din conservă şi se uitaseră la un episod din Gui-ding Light.Tiel îl întrebase dacă îl mai putea ajuta cu ceva cât mai era acolo cu el – să-i scrie vreo scrisoare sau să-i cumpere vreo revistă.El îi zâmbise cu tristeţe şi îi mulţumise că a venit să-1 vadă, după care fusese dus la culcare, ca un copil, de către o asistentă.Tiel ieşise din azil şi inspirase aerul fierbinte al Texa-sului, dornică să scape de senzaţia apăsătoare din azil.Se simţea uşurată că îşi îndeplinise obligaţia de familie.Ca să-şi alunge remuşcările, se gândea la concediu.Afară era prea cald pentru luna mai.La azil nu găsise nici un loc la umbră unde să parcheze, şi acum în maşină era atât de cald încât putea să coacă prăjituri pe bord.Pornise aerul condiţiont la maxim şi căută un post care să difuzeze şi altă muzică decât country.   -O să mă distrez de minune.O să-mi priască concediul.Mă bucur că am luat această decizie.Acest dialog intern o ajuta să se convingă pe sine că vacanţa era un lucru bun.înainte de concediu, se gândea la această plecare ca la un laxativ amar.Din cauza căldurii avea impresia că autostrada se on-dula în faţa ei aproape hipnotizând-o.Conducea în mod automat, gândurile îi zburau, radioul era doar un zgomot de fundal.Când auzi ştirile, totul luă viteză – maşina, pulsul lui Tiel şi mintea ei.Scotoci grăbită prin geantă, scoase telefonul mobil şi îl sună pe Gully pe linia directă.Intră direct în subiect, fără vorbe de prisos: -Dă-mi detalii. -Ce spun la radio? -Că fiica lui Russell Dendy a fost răpită la Fort Worth, de un elev de liceu. -Păi, cam asta-i povestea, îi confirmă Gully. -Poate asta e povestea, dar eu vreau detalii. -Eşti în concediu, Tiel. -Renunţ la concediu.Întorc la următoarea ieşire de pe autostradă.Tiel se uită la ceasul de pe bord.Ajung acolo la… -Stai un pic.Unde eşti acum? -Cam la optzeci de kilometri de Abilene. -Hmm. -Ce e, Gully? îşi simţise palmele umede.Stomacul i se strânse, senzaţie pe care o avea ori de câte ori mirosea o poveste de senzaţie.Acel flux de adrenalină era de neconfundat. -Te duci spre Angel Fire, nu? -Da. -Partea de nord-est de New Mexico…Da, asta-i.Pro-babil că Gully se uita pe o hartă în timp ce vorbea. -Nu, las-o baltă.Nu e cazul să preiei reportajul ăsta, Tiel.O să te încurce prea tare.Gully o testa şi ea era conştientă de intenţia lui, însă în clipa aceea nu-i păsa.Voia reportajul ăsta.Răpirea fiicei lui Russell Dendy era o ştire foarte mare şi avea toate şansele să devină senzaţională. -Nu-mi pasă dacă fac un ocol.Spune-mi unde să mă duc. -Bine, zise el pe un ton nevinovat, dacă insişti. -Insist. -O.K.Nu departe de unde eşti tu acum ajungi la bre-teaua de acces pe autostrada 208.Ia-o spre sud, spre San Angelo.La sud de San Angelo o să te intersectezi… -Gully, câţi kilometri o să ocolesc? -Credeam că nu-ţi pasă. -Nu-mi pasă, dar aş vrea să ştiu. -Păi, să vedem.O să faci cam…cinci sute de kilometri. -De la Angel Fire? întrebă ea amărâtă. -De unde te afli acum.Nu mai contează cât îţi ia ca să ajungi la San Angelo. -Cinci sute…? -Într-o direcţie.Tiel oftă, dar avu grijă ca Gully să nu audă. -Deci, merg pe autostrada 208 la sud de San Angelo, şi de acolo?   Proptise volanul cu un genunchi, ţinea telefonul cu stânga şi nota cu dreapta.Mintea ei zbura.Pasiunea pentru meseria ei era mai puternică decât nevoia de odihnă.Gândul la serile plăcute petrecute într-un balansoar, pe o verandă, spulberat de agitaţia caracteristică, interviuri, bliţuri. Dar se pripea- îi lipseau amănuntele importante.Când îi ceru aceste date, Gully o refuză: -Nu acum, Tiel.Sunt foarte ocupat, iar tu ai de condus cinci sute de kilometri.Când ajungi acolo, o să-ţi dau mai multe amănunte.Frustrată şi enervată pentru că Gully era atât de zgârcit cu amănuntele, ea îl întrebă: -Care spuneai că e numele oraşului. -Hera. Autostrada era încadrată pe ambele părţi de o prerie fiiră sfârşit, pe care din când în când se vedeau păscând cirezi de vite.Sondele petroliere se conturau la orizont.Din când în când prin faţa maşinii se rostogolea câte un ghem mare de iarbă uscată purtat de vânt.După ce trecuse de San Angelo, traficul se împuţinase considerabil.Ciudată mai este viaţa asta, se gândi ea. În mod normal ar fi zburat la New Mexico.Dar, cu câteva zile în urmă, se hotărâse să meargă cu maşina la Angel Fire, ca să-l viziteze pe unchiul Pete, dar şi ca să intre în atmosfera de concediu.Lunga călătorie cu maşina ar fi ajutat-o să se relaxeze, să se dezmorţească, astfel încât înainte de a sosi în staţiunea montană să se afle deja într-o stare psihică potrivită vacanţei. Acasă, în Dallas, se mişca cu viteza luminii, mereu pe fugă, mereu sub presiunea timpului.în această dimineaţă, când ajunse la marginea vestică a oraşului Fort Worth, după ce lăsase în urmă aglomeraţia citadină şi concediul devenise o realitate, începuse să se gfindească la zilele relaxante ce o aşteptau.Visase la pârâiaşe limpezi, la plimbări pe poteci umbrite de plopi, la aer proaspăt, la dimineţile liniştite pe care urma să le petreacă cu o ceaşcă de cafea şi un roman bun.Nu va mai avea program fix, va lenevi ore întregi, ceea ce era minunat.Tiel McCoy avea nevoie de odihnă.Amânase deja de trei ori acest concediu. -Dacă nu-ţi iei zilele astea, le pierzi, îi amintise Gully.Şi păcat de ele, că se strânseseră destule.Gully încercase să-i explice cât de bine se va simţi şi cum îşi va aduna resurse noi după o vacanţă.Şi toate astea i le spunea un om care nu-şi luase decât câteva zile de concediu în ultimii patruzeci şi ceva de ani – inclusiv săptămâna de spitalizare când îşi scosese vezica biliară. Iar când ea îi amintise de acest lucru, Gully o certase:   -Exact asta este şi ideea.Vrei să ajungi o fosilă urâtă, zbârcită şi patetică ca mine? Apoi atinse punctul sensibil: Dacă îţi iei concediu, nu înseamnă că-ţi ratezi cariera.Nu e că pierzi jobul când te vei întoarce. Tiel înţelese sensul ascuns al vorbelor lui.Era supărată că el îşi dăduse seama de adevăratul motiv pentru care nu-şi lua concediu, fie şi câteva zile.Cu greu se hotărî să plece pentru o săptămână.Şi-a făcut toate rezervările şi planul de călătorie.Dar orice plan putea fi flexibil să suporte câteva modificări.Şi orice jurnalist ar fi fost flexibil cu planurile făcute când afla vestea răpirii fiicei lui Dendy.Tiel ţinea receptorul telefonului public între vârfurile degetelor, scârbită de jegul care-1 acoperea. -Ei, Gully.Am ajuns.De fapt, nu prea.M-am rătăcit.Gully chicoti. -Eşti prea nerăbdătoare şi nu te mai poţi concentra pe unde o iei? -Vorbeşti de parcă am trecut pe lângă o mare metropolă foră s-o observ. – Chiar tu ai spus că locui ăsta nici măcar nu apare pe hartă. Îi dispăruse simţul umorului de când îi înţepenise fundul şi începuse să o doară spatele de la atâtea ore de condus maşina.De când vorbise cu Gully, oprise o singură dată, şi atunci pentru că era absolut necesar.Era flămândă, însetată, obosită, nervoasă, o durea corpul şi era moleşită de la căldură.Aerul condiţionat nu prea mai făcea faţă.Un duş acum ar fi mers de minune. Întrebarea lui Gully nu o făcuse să se simtă mai bine. -Cum ai reuşit să te rătăceşti? -M-am rătăcit după apusul soarelui.Peisajul este nes-chimbat pe sute de kilometri.Iar după ce a apus soarele, a fost şi mai rău.Te sun de la un magazin dintr-un oraş cu opt sute douăzeci şi trei de locuitori, după cum scrie pe indicatorul de la intrare, dar părerea mea este că cei de la recensământ au umflat cifra.Magazinul ăsta este singurul loc luminat pe o rază de câţiva kilometri.Se numeşte Rojo, şi nu mai ştiu cum. -Flats.Rojo Flats se numeşte.Bineînţeles că Gully ştia denumirea acelui cătun necunoscut.Probabil ştia şi numele primarului.Gully ştia tot.Era o enciclopedie ambulantă.Colecţiona in-formaţiile aşa cum colecţionează fustangiii numerele de telefon ale fetelor.Postul de televiziune la care lucra Tiel avea un director de ştiri, dar care exercita această funcţie dintr-un birou mochetat cu uşile închise şi era mai degrabă administrator şi contabil, decât un adevărat şef.   Omul din tranşee, cel care lucra direct cu reporterii, ziariştii, fotografii şi editorii, cel care aranja programele, care asculta reportaje lacrimogene şi care hărţuia pe toată lumea, dacă era nevoie, cel care conducea, de fapt, toată activitatea postului era Gully, redactorul care se ocupa cu distribuirea reportajelor.El lucra la postul de televiziune încă de la înfiinţarea acestuia, la începutul anilor ’50, şi hotărâse că va pleca de acolo doar cu picioarele înainte.Mai degrabă ar fi murit decât să se pensioneze.Lucra câte şaisprezece ore pe zi şi îi părea rău că pierde restul timpului.Avea un vocabular colorat, deţinea un şir de poveşti din tinereţe şi se părea că nu mai avea o altă viaţă în afara ştirilor.Prenumele lui era Yarborough, dar puţini şi-l mai aminteau.Toţi îi spuneau Gully. -Îmi dai sau nu reportajul ăsta?Gully nu se lăsa prea uşor. -Şi planurile tale de vacanţă? -Sunt în vacanţă. -Mda. -Sunt în vacanţă! Nu renunţ la săptămâna de concediu.Doar că o mai amân puţin. -Şi ce zice noul tău iubit? -Ţi-am mai spus de o mie de ori că nu există nici un nou iubit. El râse răguşit, un râs de fumător înrăit; ştia prea bine că ea minte şi că ştie că el no crede. -Ai caietul deschis? -Ăăă, da. Dacă receptorul acela era plin de microbi, probabil că acum migraseră pe ea.Resemnată, şi-1 puse pe umăr şi îl ţinu cu obrazul, pentru a scoate din geantă un carneţel şi un pix, pe care le aşeză pe mica tejghea metalică de sub telefonul atârnat pe perete. -Spune! -Numele tânărului este Ronald Davison, începu Gully. -Am auzit asta la radio. -I se spune Ronnie.Este în ultimul an de liceu, ca şi fiica lui Dendy.Nu va absolvi cu laude, dar se pare că e un student de nota 8.N-a avut nici un fel de probleme până acum.A ieşit din biroul dirigintei, apoi a plecat din parcarea liceului cu Toyota lui, cu Sabra Dendy, pasager în faţă. -Copilul lui Russ Dendy? -Singurul lui copil. -Se ocupă şi FBI de caz? -FBI, poliţie, tot ce poartă uniformă şi insignă se ocupă de cazul ăsta.Toţi cer jurisdicţie şi vor să le aparţină cazul.Tiel avu nevoie de câteva clipe ca să proceseze am-plitudinea acestei ştiri.Micul hol în care era amplasat telefonul ducea la toaletele publice.Pe o uşă era desenată o fată într-o fustă cu franjuri.Şi, absolut previzibil, pe cealaltă, silueta unui tânăr cowboy în pantaloni de piele, cu o pălărie cu boruri largi.Pe hol Tiel îl observă pe bărbatul arătos care tocmai intra în magazin.Era înalt, suplu şi avea o pălărie cu boruri largi.   Acesta o salutase pe casieră, al cărei păr încreţit de un permanent prost era vopsit într-o nuanţă oribilă de ocru.În apropierea lui Tiel se afla un cuplu de bătrâni în căutare de suvenire, care nu se grăbeau să se întoarcă la rulota lor.Tiel presupunea că rulota staţionată la pompă aparţinea acestora.Doamna citea, prin lentile bifocale, ingredientele conţinutului unui borcan aflat pe raft.Tiel o auzi exprimându-şi uimirea: -Ardei iuţi în aspic.Dumnezeule!Cei doi se apropiară de Tiel, îndreptându-se fiecare către toaleta corespunzătoare. -Să nu stai mult, Gladys, spuse bărbatul.Avea picioarele albe, subţiri, fiiră păr şi arăta caraghios în pantalonii scurţi kaki şi în încălţările cu tălpi groase. -Tu vezi-ţi de treaba ta, replică bătrânica şi când trecu pe lângă Tiel îi făcu acesteia cu ochiul în sensul că „noi suntem mai deştepte decât bărbaţii „ăştia”.Într-o altă situaţie, Tiel i-ar fi considerat pe bătrânei simpatici, dar acum citea cu atenţie tot ce notase, aproape cuvânt cu cuvânt, din ceea ce-i spusese Gully. -Ai spus „pasager în faţă”.Ciudat când vine vorba de răpire, Gully. -Poţi să păstrezi un secret? Gully coborî vocea mult.Sunt terminat dacă se află ceva înainte de următorul nostru buletin de ştiri.Suntem înaintea tuturor celorlalte canale de televiziune şi ziare din stat. Tiel simţi furnicături pe pielea capului, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori afla ceva ce nu ştiau alţii sau când descoperea câte un detaliu care o plasa în fruntea altor reporteri, când ştirea ei îi putea aduce vreun premiu sau invidia colegilor, ori râvnitul post de la Nine Live. -Cui aş putea să-i spun, Gully? Lângă mine am un tânăr cowboy care-şi cumpără nişte bere, doi bătrânei, din alt stat, presupun după accent, şi doi mexicani care nu vorbesc engleza.Cei doi mexicani intraseră între timp în magazin şi vorbeau în spaniolă, în timp ce-şi încălzeau nişte burrito într-un cuptor cu microunde.   Gully spuse: -Linda… -Linda? Ea a primit reportajul? -Tu eşti în concediu, ai uitat? -Într-un concediu pe care m-ai forţat să-1 iau! exclamă Tiel.Linda Harper, o reporteră al dracului de bună, era rivala ei.Pe Tiel o deranja faptul că Gully îi dăduse Lindei un reportaj care, de fapt, ar trebui să-i aparţină ei.Cel puţin aşa vedea ea lucrurile. -Vrei să mă asculţi sau nu? o întrebă Gully arţăgos. -Spune.Bătrânelul ieşi de la toaletă, merse până la capătul holului şi se opri ca să o aştepte pe nevastă-sa.Ca să-şi mai omoare timpul, scoase o cameră video dintro pungă de plastic şi începu să meşterească. -Linda i-a luat un interviu celei mai bune prietene a Sabrei Dendy în dupăamiaza asta.Acum ţine-te bine:fata este gravidă cu copilul lui Ronnie Davison, în opt luni.Au ţinut secret sarcina. -Glumeşti! Şi familia Dendy nu a aflat? -Din spusele prietenei Sabrei, nimeni nu a ştiut.Până aseară.Cei doi le-au dat vestea părinţilor lor, iar Russ Dendy a înnebunit de furie. Mintea lui Tiel o luase înainte, completând necunoscutele. -Aşadar, nu este o răpire.Este o poveste modernă gen Romeo şi Julieta. -N-am spus asta. -Dar…? -Dar asta este şi părerea mea.O părere a prietenei şi confidentei Sabrei Dendy.Ea pretinde că Ronnie Davison este înnebunit după Sabra şi că nu i-ar face nici un rău.Spunea că Russell Dendy luptă de un an împotriva acestei legături: nimeni nu e suficient de bun pentru fiica lui, sunt prea tineri să ştie ce vor, trebuie să termine liceul etcetera.Cred că înţelegi cum stau lucrurile. -Da.Tiel înţelegea foarte bine, mai ales că nu Tiel McCoy se afla în mijlocul situaţiei, ci Linda Harper.Drace! Tocmai acum şi-a găsit momentul să plece în concediu?! -Mă întorc diseară, Gully. -Nu. -Încep să cred că m-ai trimis în călătoria asta pentru a mă împiedica să mă întorc. -Nu e adevărat. -La ce distanţă sunt de El Paso? -El Paso? Ce treabă ai la El Paso? -Sau San Antonio.Care dintre ele este mai aproape.Aş putea să ajung acolo diseară şi să iau primul avion de dimineaţă.Ai vreun orar de curse la îndemână? Când este primul zbor spre Dallas? -Ascultă-mă, Tiel.Reportajul este deja repartizat.Bob se ocupă de partea juridică, iar Linda de prieteni, profesori şi familie.Steve aproape că s-a mutat în casa familiei Dendy, aşadar va fi prezent, în caz că apare vreun mesaj cu cerere de răscumpărare, lucru de care mă îndoiesc.Mai mult, probabil că aceşti tineri îşi vor face apariţia înainte de a ajunge tu la Dallas. -Atunci ce dracului caut eu aici, în pustietatea asta? Bătrânelul o privi curios peste umăr. -Ascultă, şuieră Gully.Mai ţii minte prietena? Sabra i-a spus acum câteva săptămâni că cei doi s-ar putea să plece în Mexic.Îmbunată de faptul că se afla mai aproape de frontiera cu Mexicul decât de Dallas, Tiel îl întrebă: -Unde anume în Mexic? -Nu ştie.Sau n-a vrut să spună.Linda cu greu a scos informaţia asta de la ea.Fata nu voia să-şi trădeze prietena.Singurul lucru pe care i 1-a mai spus a fost că tatăl lui Ronnie – tatăl lui biologic (maică-sa s-a recăsătorit) -este de partea lor.Cândva s-a oferit să-i ajute dacă vor avea nevoie.Acum o să-ţi pară rău că ai urlat la mine când ai să afli unde trăieşte el.Ia ghici? -Hera. -Eşti mulţumită? Tiel ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar n-o făcu. -Cine mai ştie de asta? -Nimeni.Dar se va afla.Avantajul nostru constă în faptul că Hera este un orăşel foarte mic. -Mie-mi spui? mormăi ea. -Când vor afla, le va lua mult timp să ajungă acolo, chiar şi cu elicopterul.Dar tu deja eşti acolo. -Gully, te iubesc! spuse ea fericită.Spune-mi pe unde s-o iau.Bătrânica ieşi de la toaletă şi se apropie de soţul ei.Îl certă pentru faptul că umbla la camera video şi îi ceru să o pună înapoi în pungă, cât mai funcţiona. -De parcă tu te pricepi la camere video, replică bătrânelul.   -Eu am citit instrucţiunile, spre deosebire de tine.Tiel îşi vârî degetul în ureche ca să-l audă mai bine pe Gully. -Cum se numeşte tatăl? Presupun că Davison. -Am adresa şi numărul de telefon.Tiel îşi notă grăbită datele. -Şi am programată o întâlnire cu el? -Mă ocup acum de asta.S-ar putea să nu vrea să apară la televizor. -Îl fac eu să fie de acord. -Trimit un elicopter cu un fotograf. -Dă-mi-1 pe Kip, dacă se poate. -Vă puteţi întâlni la Hera.Vei face interviul mâine, imediat ce vorbim cu Davison.Pe urmă poţi să-ţi continui călătoria. -Dacă nu apare şi altceva. -Nu, am să-ţi pun o condiţie.Tiel îl şi vedea dând încăpăţânat din cap.Tu te ocupi doar de partea asta; pe urmă pleci la Angel Fire.Şi cu asta, am terminat discuţia. -Bine.De ce să nu fie de acord acum? Pe urmă putea să se certe cu el, dacă mai apărea ceva. -Bine, să vedem.Cum să ieşi din Rojo Flats…Probabil că harta se afla chiar în faţa lui, pentru că după câteva secunde începu să-i dea instrucţiuni precise.Nu-ţi ia mult până acolo.Ţi-e somn?Niciodată nu era mai trează ca atunci când lucra la un reportaj.Problema era, de fapt, că nu reuşea să doarmă. -O să cumpăr ceva cu cofeină. -Să mă suni când ajungi acolo.Ţi-am rezervat o cameră la singurul motel din localitate.Îl găseşti uşor.Mi s-a spus că se află lângă un semafor – singurul.Te vor aştepta ca să-ţi dea cheia de la cameră.Apoi o întrebă pe un ton ironic: O să se supere noul tău iubit? -Gully, îţi spun pentru ultima oară că nu există nici un iubit. Tiel închise telefonul şi formă numărul noului ei iubit.Joseph Marcus muncea la fel de mult ca şi ea.Pentru că urma să plece a doua zi devreme, Tiel îşi zise că el încă era la birou, ca să-şi pună lucrurile în ordine înainte de plecare.Avusese dreptate.Joseph răspunse la telefon la al doilea apel. -Eşti plătit pentru ore suplimentare? îl tachină ea. -Tiel? Bună.Mă bucur că m-ai sunat. -Ziua de muncă s-a terminat de mult.Mă temeam că n-o să te mai prind. -Răspund din reflex.Unde eşti? -La capătul pământului. – E totul bine? Ai vreun necaz cu maşina sau ceva?   -Nu, totul e OK.Te-am sunat din două motive.Primul, pentru că mi-e dor de tine. Aşa trebuia să-1 ia.Ca să ştie că această călătorie mai era valabilă, doar că o amâna puţin.Trebuia să-1 asigure că totul era bine şi abia pe urmă să-i spună că intervenise ceva. -Dar m-ai văzut aseară. -Da, dar pentru scurtă vreme, şi ziua de azi a fost lungă.Apoi, te-am sunat să-ţi amintesc să-ţi pui costum de baie în bagaje.Jacuzzi de la complex este pentru uzul locatarilor.După o scurtă pauză, el spuse: -Da, e bine că m-ai sunat.Trebuia să vorbesc cu tine.Ceva în vocea lui o făcu să nu se aştepte la ceva bun.Tiel aşteptă ca el să continue. -Te-aş fi putut suna pe mobil azi, dar nu aveam curaj să-ţi spun…De fapt…îmi pare atât de rău.Nici nu-ţi poţi imagina cât de rău îmi pare.Tiel privea fix găurile multiple făcute în pereţii care înconjurau telefonul public.Privi atât de intens, fără să clipească, încât găurile începură să se suprapună. -Din păcate nu pot să plec mâine.Tiel îşi ţinuse răsuflarea.Acum expiră adânc, uşurată.Schimbarea lui de plan era în favoarea ei şi îi reducea din sentimentul de vinovăţie.Înainte ca ea să spună ceva, Joseph continuă: -Ştiu cât de mult ai aşteptat această călătorie.La fel ca şi mine, se grăbi el să adauge. -Lasă, nu mai fi supărat, Joseph.Adevărul este că te-am sunat să-ţi spun că şi eu mai am nevoie de încă câteva zile ca să ajung la Angel Fire.Aşa că nu mă deranjează o scurtă amânare.Am putea să ne întâlnim, să zicem, marţi şi nu mâine? -Nu înţelegi, Tiel.Nu mai putem pleca împreună deloc.Găurelele se suprapuseră din nou. -Ah, înţeleg.Ce păcat.Ei… -Am avut probleme.Nevastă-mea a găsit biletul de avion şi…. -Scuze, repetă, te rog, că n-am înţeles. -Am spus că nevasta mea a găsit… -Eşti însurat? -Ăăă…Da.Credeam că ştii. -N-am ştiut.Muşchii feţei i se încordaseră. Nu ţi-a trecut deloc prin minte să-mi spui de doamna Marcus. -Pentru că soţia mea nu are nici o legătură cu tine, cu noi.De fapt, nu mai am o căsnicie adevărată de multă vreme.O să-ţi explic cum stau lucrurile şi o să înţelegi. -Eşti însurat.De data asta era o afirmaţie, nu mai era o întrebare. -Tiel, ascultă-mă… -Nu, nu.Nu te ascult, Joseph.Închid telefonul, nenorocitule!   Tiel mai ţinu o vreme receptorul până să-1 atârne din nou în furcă, acel receptor de care îi fusese scârbă să se atingă cu zece minute în urmă.Se sprijini de telefon, cu fruntea de metalul perforat, şi continua să ţină strâns în mână receptorul.Însurat.Totul era prea frumos ca să fi fost adevărat, iar el era întradevăr frumos.Joseph Marcus cel arătos, musculos, prietenos, inteligent, şarmant, plin de succes şi de bani, era însurat.Dacă soţia lui n-ar fi găsit biletul de avion, Tiel ar fi avut o relaţie cu un bărbat însurat.Se chinuia să nu vomite şi avu nevoie de ceva timp ca să-şi revină.O să-şi lingă rănile mai târziu, o să-şi reproşeze faptul că a fost o fraieră şi o să-l înjure.Acum însă avea treabă. Mărturisirea lui Joseph o şocase.Apoi o cuprinse furia.Se simţea rănită, dar, mai mult decât orice, era supărată că fusese atât de naivă şi de credulă.Cu atât mai mult, nu avea să-i permită ticălosului să-i taie cheful de lucru. Munca era pentru Tiel un refugiu, o alinare.Când era fericită, lucra.Când era tristă, lucra.Când era bolnavă, lucra.Munca era leac pentru toate, pentru orice…chiar şi pentru profunda dezamăgire dureroasă pe care o simţea acum. Îşi regăsi mândria, împreună cu notiţele legate de reportajul despre răpirea fiicei lui Dendy şi cu instrucţiunile lui Gully.Gata! Trebuia să se mobilizeze. După întunericul din hol, lumina fluorescentă din magazin părea anormal de puternică.Cowboy-ul plecase, bătrânii se uitau prin nişte reviste, iar cei doi mexicani mâncau şi discutau liniştit.Tiel simţi privirile lor, când trecu pe lângă ei în drum spre frigidere.Unul îi spuse ceva celuilalt şi ambii izbucniră în râs.Era uşor de ghicit ce tip de comentariu făcuse.Din fericire, spaniola ei era mult prea slabă.Tiel deschise frigiderul şi alese un pachet cu şase cutii de Cola.De pe un raft cu gustări luă o pungă de seminţe.Când era studentă la colegiu descoperise că spartul de seminţe sărate, ca să le mănânce miezul, era un bun exerciţiu pentru a se ţine trează atunci când studia.Spera să funcţioneze şi la condus.Se gândi dacă să ia şi o cutie cu caramele învelite în ciocolată.Faptul că bărbatul cu care se întâlnea de câteva săptămâni se dovedise a fi căsătorit nu era un motiv să exagereze.Dar, dacă ar fi avut să se bucure de ceva…Camera de luat vederi din colţul tavanului explodă, bucăţile de sticlă şi metal se împrăştiară peste tot. Instinctiv, Tiel se ghemuise din cauza zgomotului.Camera de luat vederi nu explodase din senin.Un tânăr intrase în magazin şi trăsese în ea cu un pistol pe care apoi îl îndreptă spre casieră. -Acesta este un jaf, spuse tânărul inspirat din filme, anunţ inutil, de altfel, deoarece lucrurile vorbeau de la sine.Tânărul i se adresă fetei care intrase odată cu el în magazin: -Sabra, fii atentă la ceilalţi.Dacă mişcă cineva, spu-ne-mi. -Bine, Ronnie.Măi să fie, se miră Tiel.Acum chiar că reportajul e al meu. Nici măcar nu mai era nevoie să meargă până la Hera.Povestea venise singură la ea.   descărcați cartea direct de aici: ........adăugat link nou

FURTUNĂ ÎN PARADIS SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Asta e o cabană în pădure? bombăni Shay Morrison doar pentru ea,încetinind maşina de familie şi oprind-o în faţa unei case cu etaj.Plasată în vârful unei pante uşoare,clădirea avea faţada din lemn nefinisat,dar în rest nu era câtuşi de puţin rustică.Shay deschise portiera şi ieşi,privind apreciativ terenul ce înconjura casa.De un verde virginal punctat de primele flori ale verii,peisajul pădurii era răpitor.Cel puţin mama ei nu exagerase în această privinţă. Shay zâmbi,amintindu-şi conversaţia cu mama ei purtată doar cu două zile în urmă: -Dar,Shay,trebuie să vii.De-abia aşteaptă să te cunoască. -Iar eu de-abia aştept să-1 cunosc pe bărbatul care te-a dus valvârtej în faţa altarului,spusese Shay.Nu fusese informată despre căsătoria mamei sale decât după ce aceasta avusese loc şi nu se putea abţine să nu-şi tachineze mama că se căsătorise foarte rapid,după ce petrecuse şapte ani de văduvie. -Care era graba? Nu eşti gravidă,nu? Auzi oftatul familiar,resemnat al mamei sale: -Ruşine să-ţi fie,Shay.Când vei învăţa să vorbeşti ca o doamnă? -Când nu o să mai fie distractiv să nu fiu astfel,râse ea cu inima uşoară. -Ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun despre nuntă,dar…ei bine,totul s-a întâmplat atât de repede.Eram acasă la fiul lui John,ne beam cafeaua şi,până să ne dezmeticim,deja rosteam jurămintele de căsătorie.Mama ei oftă fericită, amintindu-şi toate acestea.Am luat o hotărâre şi am dus-o la îndeplinire imediat.A fost atât de romantic. -Sunt sigură că aşa a fost şi mă bucur pentru tine,spuse Shay sincer. -Vii cu noi weekendul asta,nu? John e nerăbdător să te cunoască. Shay răsuci agitată cablul telefonului.Nu era vorba că ar fi deranjat-o efectiv faptul că mama ei se recăsătorise.Celia Morrison fusese singură prea mult timp.După o căsnicie fericită cu tatăl lui Shay timp de douăzeci şi şapte de ani,moartea lui fusese o lovitură grea.John Douglas îi fusese descris lui Shay ca fiind un om de afaceri retras din activitate,amuzant,arătos şi îndrăgostit nebuneşte de mama ei.Desigur,astfel îl considera mama ei.   -Nu ştiu,mamă.Abia v-aţi terminat luna de miere şi… -Nu vorbi prostii.Chiar ne dorim să-ţi petreci weekendul cu noi,altfel nu te-am fi invitat.Te rog,Shay.E foarte important pentru mine să-mi unesc noua familie. Un weekend la o cabană părea puţin anost pentru cineva cu pofta de viaţă a lui Shay,dar îşi spuse că putea face această concesie pentru singurul ei părinte.Poate nu avea să fie un weekend plin de distracţii,dar se putea bucura de puţină odihnă binemeritată. -Unde şi când? întrebă ea. -O,ce grozav! strigă Celia entuziasmată.Îi dădu lui Shay instrucţiuni cum să ajungă la cabana de lângă Kent Falls,în vestul statului Connecticut.Shay insistă să vină cu maşina ei,în loc să ia trenul.Nu voia să fie nevoită să se bazeze pe mersul trenurilor pentru a fugi de acolo,în caz că weekendul se dovedea plictisitor şi se hotăra să plece înainte de duminică după-amiază. -Peisajul rural e minunat.Stai să vezi cabana,izbucni Celia. Shay aruncă o privire spre ceasul de mână şi îşi dădu seama că,dacă nu se grăbea avea să întârzie la o şedinţă foto. -Ajung vineri spre seară,dacă reuşesc să scap de muncă sâmbătă.De regulă,e o zi aglomerată la galerie. -Sunt sigură că îţi poţi lua o zi liberă,dacă îi explici situaţia domnlui Vandiveer. O să ne distrăm minunat.De-abia aştept să îl cunoşti pe Ian. -Ian? „O,te rog,nu”,gemu Shay în sinea ei.Fiul? -Păi,bineînţeles.E vorba de unirea a două familii,ai uitat? Grozav.Un weekend întreg într-o cabană îndepărtată din pădure cu un cuplu în vârstă purtându-se ca nişte adolescenţi prostuţi ameţiţi de prima iubire şi un proaspăt frate vitreg care,probabil,nu era cu nimic mai încântat de aranjament decât ea. -Trebuie să închid,mamă.Pozez pentru un fotograf după-amiaza asta. -Un artist? -Nu.Ceva foarte comercial,de data asta.Doar picioarele.O reclamă pentru un aparat de ras. -Ah.Celia nu făcea un secret din faptul că era uneori jenată de profesia fiicei sale.Înainte să apuce să se lanseze într-un interogatoriu,Shay spuse: -Ne vedem vineri.Pa,mamă.Acum,după-amiaza de vineri o găsi pe Shay urcând scările de lemn spre veranda largă din faţa cabanei,o casă de weekend ce aparţinea noului soţ al mamei sale.Picioarele care fuseseră fotografiate au naturel cu doar câteva zile în urmă erau încorsetate acum într-o pereche de blugi strâmţi ce se mulau pe silueta ei.Îi stăteau strânşi pe pulpele frumos conturate şi îi scoteau în evidenţă lungimea şi forma coapselor.Pe uşa din faţă a casei era prins un bileţel: Intră,Eu şi John suntem la cumpărături.Ne întoarcem în scurt timp.Când apăsă pe clanţă,o surprinse să constate că uşa era descuiată.Se părea că în America mai existau locuri la ţară unde oamenii nu îşi făceau probleme să îşi lase casele descuiate.   Uşa se deschise spre o cameră ce se întindea pe toată lăţimea casei.Confortabilă şi primitoare,avea mai multe canapele şi fotolii în care se putea sta comod,un şemineu de piatră,ferestre neacoperite cu vedere panoramică,covoraşe pe un parchet de stejar nelustruit,vaze cu flori proaspete aşezate strategic pe mese şi pe policioare,şi nenumărate cărţi şi discuri aranjate pe rafturi ce se ridicau de la podea până în tavan.Shay era deja impresionată când închise uşa în urma ei. Făcând o inspecţie rapidă la parter,observă o bucătărie plăcută şi foarte modernă,dar cu un design vechi fermecător,un salon cu o masă lungă de arţar şi scaune din lemn cu spătar jos şi un oficiu în care se aflau o maşină de spălat şi un uscător. -Lui John nu-i place să se lipsească de confort,îşi spuse Shay cu voce tare,revenind în salon şi urcând scările până la etaj. Exact în faţa ei,când ajunse în capul scărilor,se afla o fereastră cu o vedere spectaculoasă spre peisajul rural care se întindea în linii blânde.De o parte şi de cealaltă a scărilor se aflau uşi ce dădeau spre dormitoare.Un alt bileţel aproape identic cu cel de pe uşa din faţă era lipit pe una dintre acestea: „Camera lui Shay”. -Mama se gândeşte la toate.Împingând uşa dormitorului,nu apucă decât să arunce o privire rapidă şi să observe tăblia patului din alamă cu aplicaţii de porţelan alb,cuvertura matlasată de culoare verde-măr întinsă pe pat,balansoarul alb de răchită şi perdelele vesele din dantelă de la cele două ferestre,înainte ca atenţia să-i fie distrasă de o voce care fredona sonor în baia alăturată. Vocea masculină interpreta în stil propriu o piesă a trupei Beach Boys.Shay râse tare.Vocea cânta toate registrele,de la cel mai jos bas până la cel mai înalt falset.Din când în când introducea câte un ba-da-da-da pentru a simula tobele şi era acompaniat de ritmul cadenţat al apei de la duş. -Bună,strigă Shay,dorind să-1 anunţe pe cel care făcea duş că nu era singur şi că lăsase deschisă uşa de legătură dinspre dormitorul ei.   Cântecul continuă chiar şi după ce se închise apa.Shay auzi clicul făcut de deschiderea largă a uşii de la cabina de duş.Deschise gura să vorbească din nou,dar nici un cuvânt nu-i ieşi de pe buze.Se uită uluită când un picior lung şi musculos ieşi din cabina de duş.Talpa bine conturată şi cu o boltă înaltă pipăi după un covoraş de baie înainte de a se fixa ferm pe el.Piciorului îi urmă un corp zvelt.Un braţ vânjos,cu o mână ce sugera sensibilitate şi forţă deopotrivă,trase un prosop de pe suportul prins pe uşa cabinei de duş. Shay se grăbi să traverseze încăperea,intenţionând să închidă uşa înainte ca bărbatul să o vadă.Acesta cânta acum sub prosop,în timp ce îşi ştergea energic capul cu el.Timp de o clipă,aproape involuntar,Shay se desfată cu priveliştea siluetei masculine în toată splendoarea ei.Umerii şi pieptul lat se subţiau spre o talie zveltă şi şolduri înguste.Apa se scurgea pe trupul acela superb în mici firicele de cristal ce atrăgeau atenţia asupra texturii şi nuanţei pielii bronzate.Picăturile de apă formau broboane pe părul întunecat şi creţ ce-i acoperea pieptul lat şi-i împărţea abdomenul plat printr-o fâşie de satin negru.Muşchii spatelui îi jucau lin sub piele când se mişca.Picioarele îi zvâcneau de muşchi tari şi subţiri.Fesele ferme se încordară când se aplecă peste chiuvetă să-şi privească reflexia în oglindă.Îşi aruncă neglijent prosopul în jurul gâtului şi îşi trecu degetele fine prin coama de păr negru şi ud. Apoi văzu imaginea lui Shay în oglindă.Expresia ei era vrăjită,cu buzele uşor întredeschise şi ochii căprui,mari de admiraţie. -Ce…Bărbatul se răsuci pe călcâie,de parcă ar fi văzut o fantomă şi şi-ar fi dorit cu disperare să se asigure că nu era de fapt acolo. Privirea de un albastru ameţitor îi ţintui ochii lui Shay,iar o parte detaşată a minţii ei se întrebă dacă genele lui lungi păreau ţepoase şi groase fiindcă erau încă ude sau aşa arătau tot timpul.O expresie de neîncredere,jenă,şoc şi consternare se întipări pe trăsăturile frumos conturate ale bărbatului.Chipul lui arăta ca o întruchipare a perfecţiunii masculine,creată de un sculptor talentat,dornic să se distreze.După ce aranjase trăsăturile perfect,artistul jucăuş le insuflase o expresie de neîncredere absolută.Rezultatul era caraghios. Shay reacţiona firesc şi râse. -Salut,spuse obraznic.Eu sunt Shay Morrison.Îi întinse mâna,reuşind cu greu să-şi păstreze cumpătul,dar abţinându-se cumva să cadă pradă unei isterii nestăpânite provocate de comicul situaţiei.   El se uită prosteşte la mâna ei,de parcă nu ar mai fi văzut niciodată aşa ceva. Apoi ochii lui albaştri,încă păstrând expresia de uluire,urcară din nou spre chipul ei.Îşi smulse prosopul de la gât.Shay avu impresia clară că nu ştia dacă să-şi acopere chipul,cum ar fi făcut un copil vinovat,sau să-şi acopere acea parte a corpului pe care voia neapărat să o ascundă.Optă pentru cea de-a doua variantă,îşi înfăşură stângaci prosopul în jurul taliei,ţinându-1 nesigur,şi spuse scurt: -Ian Douglas. -Fiul lui John! Noul meu frate vitreg! spuse Shay înecându-se,dând frâu liber,în sfârşit,râsului ce îi spărgea pieptul.E o…o plăcere…să te cunosc,spuse printre hohote de râs.Iritarea îi subţie lui Ian buzele pline. -Scuză-mă,domnişoară Shay.Se întinse după clanţă şi dădu să închidă uşa. Prin crăpătura ce se îngusta,Shay îi strigă: -Ne vedem mai târziu,Ian.Nu la fel de fără ascunzişuri,desigur. Uşa i se trânti în faţă.Întorcându-i spatele,Shay râse şi mai cu poftă.Ca să vezi cum îşi cunoscuse noul frate vitreg.Coborî scările tropăind,pentru a-şi lua gen ileț din maşină.Călătorise cu puţine bagaje,aducându-şi doar ţinute comode.Mama ei insistase că nu aveau să meargă în oraş,ci o să stea în cabană tot weekendul. Când urcă din nou scările,auzi zăngănit de vase în bucătărie.Ian Douglas se îmbrăcase,probabil,şi coborâse.Îşi lăsă gen ile pe podea lângă pat,hotărându-seț să despacheteze mai târziu.Aruncând o privire în oglindă,văzu că nu i-ar fi stricat să se pieptene.Şuviţele de culoarea grâului îi atârnau pe umeri.Buclele naturale pe care le blestemase în copilărie erau acum un dar pentru care era recunoscătoare.Părul se dovedea adesea un avantaj în munca ei,conferindu-i o imagine oarecum sălbatică,adăugând o nuanţă primitivă aspectului ei,pe care artiştii şi fotografii îl găseau adesea fascinant.Ciocolatiul închis al ochilor ei îi dădea un aer şi mai exotic.După ce-şi aplică puţin gloss pe buze,îşi aranja tricoul roşu cu mâneci scurte şi coborî scările,pregătindu-se pentru următoarea întâlnire cu bărbatul brunet care era fiul vitreg al mamei ei. Îl găsi încruntându-se la cafetieră,a cărei picurare lentă,presupuse ea,îi punea răbdarea la încercare.Când intră în bucătăria luminată de soare,Ian îi aruncă o privire peste umăr,apoi se întoarse să se uite în continuare la cafetieră,fără a o băga în seamă.Indiferenţa lui o irită.Din motive pe care nu le putea identifica,o găsea intolerabilă.Ştia că bărbaţii o considerau adesea atrăgătoare,deşi rareori conta pentru ea acest lucru.Chiar dacă el era noul ei frate vitreg,era un bărbat viu,în carne şi oase,şi brusc pentru ea deveni esenţial să-1 facă să o vadă ca pe o femeie.Hotărârea şi enervarea o făcură să-şi ridice arogant bărbia.   -Nu ai nici un motiv să stai bosumflat.Am strigat „bună”,să ştii,începu Shay pe un ton defensiv. -Evident că nu suficient de tare.Stânjeneala lui de neînţeles o nedumerea.O astfel de sfială legată de trup nu-i stătuse niciodată în fire lui Shay,dar,pe de altă parte,ţinând cont de natura muncii ei,nici nu ar fi fost cazul.Poate că ea mergea prea departe în ceea ce privea dezinhibiţia,dar o astfel de stinghereală părea nepotrivită.Domnul Douglas avea probabil nişte probleme serioase,îşi spuse ea. Îmbrăcat era la fel de atrăgător ca dezbrăcat.Când vorbea,vocea lui era la fel de melodică precum tonurile vibrante ale unui instrument cu coarde în mâinile unui maestru.O deranja mai mult decât era dispusă să recunoască faptul că el părea să ignore feminitatea ei şi era hotărâtă să-1 forţeze să reacţioneze: -Dacă n-ai fi răcnit cât te ţinea gura,m-ai fi auzit,spuse ea. -Cântam la duş.Un obicei comun,cred -Nu eu am deschis uşa de la baie,era deschisă deja.Asta a fost o neglijenţă din partea ta.Nu ştiai că urma să sosesc? Până să ajung eu la uşă,tu tocmai ieşeai de la duş cu prosopul acela în jurul capului.Ce-ar fi trebuit să fac? Ian se întoarse atunci spre ea,iar Shay fu surprinsă de înălţimea lui.Era mai înalt decât ea cu vreo cincisprezece centimetri buni,deşi silueta ei mlădioasă era considerată înaltă pentru o femeie.El se îmbrăcase în pantaloni largi de zi şi o cămaşă sport descheiată la gât.Mânecile erau suflecate până la coate,dezvăluind muşchii fibroşi ai antebraţelor. -Da,Celia mi-a spus că trebuie să apari, dar a spus că nu vei ajunge decât mai târziu,spre seară.Cât despre ceea ce ai fi putut face pentru a ne scuti pe amândoi de situaţia jenantă,ai fi putut să pleci imediat din cameră,în loc să stai acolo ca un voyeur la un show porno.Shay fu încântată când Ian îşi coborî sprâncenele întunecate şi zburlite peste ochii luminoşi,dându-şi furia pe faţă. -Eu nu am fost jenată,spuse ea simplu. -Ar fi trebuit să fii. -De ce? Ţi-e ruşine de trupul tău? Crezi că anatomia umană e ceva murdar şi ruşinos?Ian strânse din dinţii surprinzător de albi. -Nu. -Atunci,dacă nu goliciunea te deranjează,probabil a fost vorba de mine.Nu-ţi plac femeile?Shay îi aruncă un zâmbet poznaş şi se trânti pe un scaun.   Sprijinindu-şi podul palmelor pe scaun,între genunchi,se aplecă în faţă cu o atitudine întrebătoare.Ştia că poziţia era una provocatoare.Îi forţa sânii,rămaşi liberi sub tricou,să se lipească,formând o despicătură adâncă între ei.Tricoul de bumbac nu era transparent,dar se mula pe formele ei,lăsând prea puţin loc imaginaţiei.Poate că,privind în urmă,avea să se ruşineze de ceea ce făcuse,dar pentru moment,un simţ demonic al umorului o făcu să-i aţâţe furia,ştiind că aceasta se afla foarte aproape de suprafaţă. Aparent dezinteresat,Ian se întoarse spre dulap şi scoase o cană pentru cafea. -Îmi plac unele femei,spuse el,cu accent pe unele. Încercând să-şi înăbuşe propria iritare tot mai intensă,Shay izbucni: -Dar nu şi genul de femei sincere,independente,descuiate la minte.Îmi imaginez foarte bine ce gen de femeie îţi place – timidă şi supusă. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe furioasă prin bucătărie.Era furioasă pe el,pentru indiferenţa lui,şi pe ea,fiindcă îi păsa de acest lucru. -Uite,mi-am cerut iertare,spuse Shay cu nerăbdare.Nu ştiu de ce faci atât de mare caz de asta.Te-am văzut gol.Şi ce dacă? Dacă ai fi avut ocazia,te-ai fi uitat şi tu la mine sau la orice altă femeie – nici măcar să nu încerci să negi asta.Iar gândurile ţi-ar fi zburat la lucruri mult mai intime decât ale mele. -Nu am avut relaţii intime cu nici o altă femeie în afară de soţia mea. -Eşti căsătorit? îl întrebă ea,privind în jur surprinsă,aşteptându-se să apară vreo creatură elegantă,suferindă şi insipidă.Ciudat.Nici măcar nu se gândise că ar fi fost posibil ca el să aibă o soţie.Era sigură că mama ei nu menţionase nimic de genul acesta. -Am fost căsătorit. -Ai divorţat? întrebă ea. -Nu.Soţia mea a murit. Dorinţa ei de a-1 provoca tresări surprinsă pentru ultima dată şi se stinse. Zâmbetul ei jucăuş păli,transformându-se într-o expresie şocată şi uşor jenată,de remuşcare profundă.Se aşeză încet înapoi pe scaun.Privi în gol,prin uşa de plasă din spate.O maşină break ce nu se remarca prin nimic era parcată imediat lângă verandă.Nu fusese vizibilă din partea din faţă a casei,unde parcase ea.   -Îmi pare rău,spuse ea încet.Singurul sunet din încăpere era gâlgâitul cafelei aburinde când el şi-o turnă într-o cană.Mama nu mi-a spus nimic despre tine.Nu am ştiut. -Zahăr?Ea ridică bărbia,privindu-1 în ochii albaştri ameţitori. -Poftim? -Zahăr? Pentru cafeaua ta. -O,nu…nu.Dar vreau frişcă sau lapte,te rog,spuse ea,luând cana din mâna lui întinsă.Ian se duse la frigider şi scoase o cutie de lapte condensat semidegresat, pe care o puse pe masă la îndemâna ei. -Mulţumesc. -Cu plăcere,spuse el sobru,turnându-şi şi lui cafea.Se aşeză de cealaltă parte a mesei.Timp de câteva clipe îndelungate nu spuse nimic,privind doar peisajul pe fereastră şi suflând uşor în cafea pentru a o răci înainte de a sorbi câteva înghiţituri ezitante,într-un sfârşit,spuse încet: -Un şofer beat ne-a lovit din lateral într-o noapte.Ea a murit pe loc.Eu am scăpat fără nici o zgârietură.Au trecut aproape doi ani.E mai bine să le spun oamenilor de la început.Îi scuteşte pe ei de întrebări şi pe mine de obligaţia de a răspunde. Se lăsă din nou o tăcere grea.Dragostea de viaţă a lui Shay şi tot ceea ce ţinea de acest sentiment erau zdruncinate de o asemenea pierdere absurdă a unei persoane dragi.Inima îi fu cuprinsă de tristeţe pentru bărbatul care suferise o tragedie fără sens.Se simţi obligată să-i spună că nici ei nu îi era străină suferinţa. -Eu am fost căsătorită,dar s-a sfârşit cu un divorţ,spuse gânditoare.Acum nu mai reprezentăm decât o cifră statistică.Un cuplu din câteva mii. -La fel şi Mary. -Da.Ea îşi bău cafeaua încet.Îl privi pe ascuns peste buza cănii.Din profil,trăsăturile lui păreau mai severe decât din faţă.Poate că strălucirea ochilor lui era cea care mai reducea din rigiditatea maxilarului şi a bărbiei lui.Oare acei ochi fuseseră cei care o determinaseră să menţioneze căsnicia ei eşuată? Nu discuta niciodată,cu nimeni,despre acel episod din viaţa ei.Era un subiect închis.Alungase amintirea,chiar dacă nu şi suferinţa,şi revenise până şi la numele de fată.Cu toate acestea,îi pomenise despre asta lui Ian Douglas. Cum se făcea că un bărbat pe care tocmai îl cunoscuse îi inspira o asemenea încredere? -Unde locuieşti? întrebă el într-un final,ca pentru a umple tăcerea. -În Woodville,lângă Greenwich.E o localitate mică.Populată în cea mai mare parte de oameni care fac naveta la New York. -Cu ce te ocupi?Ochii lui Ian erau de un albastru incredibil,iar lui Shay îi veni greu să se concentreze la subiect. -Cu ce mă ocup? repetă ea distrasă.Tonul vag prostesc al vocii ei o smulse din visare,readucând-o în prezent.Cu ce mă ocup? O,lucrez într-o galerie.Expunem opere de artă la preţuri mici,obiecte de decor,altele asemenea. -În Manhattan?   -Nu,în Woodville.Când am de mers în oraş,iau maşina până la Greenwich,iar de acolo,trenul.Dar asta se întâmplă doar o dată sau de două ori pe săptămână. -O dată sau de două ori pe săptămână? Ce te face să mergi la New York o dată sau de două ori pe săptămână? -Eu…O întrerupse sunetul strident şi zgomotos al unui claxon de maşină.Se întoarseră amândoi deodată şi văzură o limuzină Mercedes oprind lângă maşina lui Ian.Sub privirile lui Shay,un bărbat cu păr argintiu coborî din spatele volanului,ocoli maşina până la portiera din dreapta şi îi oferi mâna Celiei.Mama ei zâmbi fericită,luând mâna soţului ei.El depuse un sărut moale pe buzele ei înainte de-a o conduce spre uşa din spatele casei. Ian se duse să-i întâmpine,ţinând deschisă uşa cu plasă. -Credeam că gazdele m-au abandonat,spuse el,bătându-1 uşurel pe spate pe tatăl său.Salut,tată.Celia,rosti apoi mai blând,aplecându-se să o sărute pe obrazul pe care i-1 întinse ea. -Îmi pare rău că ne-am întors atât de târziu.Celia avea o listă lungă de cumpărături.Sper că ţi-e foame.Privirea lui John Douglas străbătu încăperea, până se opri asupra lui Shay.Bună.Tu trebuie să fii Shay. -Scumpo,mă bucur atât de mult că ai venit.Mama ei se desprinse din braţele lui John şi se grăbi să-şi îmbrăţişeze fiica.Ce mai faci? -Bine,spuse ea,vorbind în părul castaniu,moale şi coafat cu grijă al mamei sale. O îmbrăţişa blând şi îşi coborî privirea spre chipul ei,ce reflecta o bucurie profundă.Zâmbind larg,spuse: -Eu nu trebuie să te întreb ce mai faci.Radiezi. -Şi totul i se datorează lui John,spuse mama ei pe tonul molatic al unei tinere vrăjite.Întinzându-şi mâinile pentru a i le prinde pe ale lui,Celia îl trase în faţă.John,ea este fiica mea,Shay.Fără urmă de reţinere,el îi prinse ambele mâini şi îşi lăsă ochii,de un albastru tulburător de familiar,să îi exploreze în voie chipul. -Shay,eşti la fel de frumoasă ca mama ta.O sărută pe obraz.Să-i ierţi acestui bărbat bătrân nerăbdarea,dar îmi doream atât de mult ca mama ta să-mi poarte numele,încât nu i-am lăsat răgaz să organizeze o nuntă oficială. Shay îi zâmbi cald. -Ai făcut-o foarte fericită.Prefer să fiu martoră la asta decât la un schimb de jurăminte. -Ea mi-a oferit mai multă fericire decât aş fi crezut că aş putea retrăi vreodată.Eşti bine-venită în casa noastră oricând. -Mulţumesc.John îi strânse încă o dată mâinile înainte de a i le elibera, întorcându-se spre Ian. -Văd că l-ai cunoscut pe fiul meu. -Da,spuse Shay,cu o expresie poznaşă sclipindu-i din nou în ochi.Deja am impresia că îl cunosc foarte bine. -Mă bucur atât de mult,ciripi Celia.Eu şi John ne-am dorit ca voi doi să deveniţi prieteni apropiaţi.   -Ai fi surprinsă de cât de apropiată mă simt de el,răspunse Shay cu subînţeles. Mama ei îi aruncă o privire circumspectă,iar Shay se cuminţi imediat.Ştia că zâmbetul ei drăcesc şi tonul obraznic o avertizaseră pe mama ei că-şi pusese ceva în gând.După ce văzuse cu ochii ei cât de fericită era Celia datorită acestei căsnicii,nu voia să facă nimic care să i-o ştirbească.Lăsând deoparte gândurile obraznice,Shay spuse umil: -Eu şi Ian tocmai purtam o conversaţie foarte plăcută de familiarizare când aţi apărut voi în maşină. -Da,spuse Ian.După o pauză cu subînţeles,adăugă: Discutam despre faptul că oamenii ar trebui să se lase călăuziţi de conştiinţă. -O! Surprinsă şi scandalizată,Shay aproape se înecă cu gura de cafea,ridicând brusc capul.Se încruntă spre el: Conştiinţa mea nu suferă câtuşi de puţin. -Atunci poate ar trebui să-ţi analizezi moralitatea. -Ian…,începu John Douglas jenat. -O,Doamne,spuse Celia.Iar eu speram atât de mult… -Moralitatea mea e într-o formă excelentă,replică Shay,dându-şi capul pe spate pentru a-1 privi pe Ian direct în faţă. -Pe mine nu m-ai putea convinge. -Nu am nevoie să te conving de nimic pe tine,îi aruncă ea. Aproape că nici nu auzi rugămintea mamei sale de a se calma. Nu prea mi-a păsat niciodată de ideile meschine,înguste şi evlavioase ale unor îngâmfaţi făţarnici ca tine.Pieptul i se ridica şi cobora de furie,în vreme ce îşi ţinea privirea aţintită pe chipul lui fin sculptat,pe care mânia întipărise o expresie dură.Scuzaţi-mă,spuse Shay,pornind în grabă spre uşă.Am să fac un duş şi am să mă schimb înainte de cină. Urcă tropăind scările şi făcu un duş cât de rece putu suporta.Dar,în loc să o calmeze,duşul îi stârni şi mai mult agitaţia.   -Ce bădăran,murmură ea,îmbrăcându-se cu o fustă largă şi o bluză ţărănească din muselină cu imprimeu.Atingerea materialului moale şi transparent îi provocă o senzaţie plăcută pe piele când ridică braţele pentru a-şi prinde părul într-un coc lejer.Îşi lăsă mai multe şuviţe buclate să îi atârne neglijent şi ispititor pe gât şi pe obraji.Ian Douglas reprezenta tot ceea ce ea dispreţuia mai mult.Era cârcotaş,plicticos,inflexibil în ceea ce considera el că sunt regulile buneicuviinţe.Dezaproba sever perspectiva liberă asupra vieţii specifică oamenilor de felul ei.La aproape treizeci de ani,ea nu putea să se schimbe,şi nici nu voia.Tatăl ei fusese singurul care o înţelesese vreodată.Doar el îi încurajase natura independentă,toleranţa liberală,gândirea deschisă,personalitatea poznaşă.Când murise el,ea îşi pierduse nu doar un părinte iubitor,ci şi pe cel mai apropiat prieten şi cel mai devotat aliat. Încă îi mai simţea lipsa.Fusese medic,un bărbat admirat de pacienţii şi de colegii săi,adorat şi ţinut în puf de soţia sa şi iubit de fiica lui.Avuseseră o relaţie rară,deschisă şi sinceră.În vreme ce mama ei ezitase dintotdeauna să discute anumite aspecte de viaţă cu fiica ei,tatăl lui Shay făcuse întotdeauna eforturi pentru a-i răspunde în detaliu la toate întrebările precoce.Considera curiozitatea ei înviorătoare şi distractivă şi îi admirase şi încurajase tendinţa de a-i accepta firesc pe ceilalţi,indiferent de stilurile lor de viaţă sau de filosofiile adoptate.În faţa celor care criticau comportamentul uneori neortodox al lui Shay,el îi luase întotdeauna apărarea,lăudând-o ca fiind directă şi nepretenţioasă.   Mai presus de orice,Shay detesta gândirea limitată şi oamenii care îşi impuneau pudibonderia rigidă,plicticoasă şi dispreţuitoare asupra celorlalţi.Îl etichetă pe Ian Douglas ca făcând parte din această categorie.Nu îşi dorea decât ca Ian să fi arătat mai pe măsura rolului pe care îl juca: cu un nas care să pară permanent strâmbat de dezgust,ochi miopi veşnic pândind indiscreţii şi o bărbie ascuţită.Îi venea oarecum greu să deteste acel trup perfect ce definea ideea de masculinitate şi chipul acela care l-ar fi făcut pe Narcis să plângă de invidie.Î i dădu bruscș seama că şi gândurile ei erau neobişnuit de aspre şi de critice,grăbindu-se să tragă concluzii despre un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse,dar îşi îndepărtă rapid remuşcările. -Dracu să-l ia,spuse obraznic,dându-şi cu un parfum seducător.Nu i-am cerut părerea.Nu mă interesează ce crede el despre mine.După ce se încheie weekendul ăsta nu voi mai fi nevoită să-1 văd vreodată. Cu acea atitudine,coborî scările.John şi lan erau aşezaţi în fotolii,sorbind vin alb rece din pahare înalte. -Shay,strigă John,ridicându-se în picioare,vino să bei un pahar de vin cu noi. Ea îi adresă un zâmbet luminos,ignorându-l pe fiul lui încruntat. -Nu,mulţumesc,John.Sunt sigură că mamei i-ar prinde bine ajutorul meu în bucătărie.Şi,cu o rotire îndrăzneaţă a fustei,intră pe uşa batantă. -Ce pot să fac? întrebă ea veselă.Mama ei tocmai se apleca să scoată o caserolă grea din cuptor.Cu obrajii plăcut îmbujoraţi de la căldura sobei,Celia se întoarse şi oftă disperată. -Poţi să te întorci imediat la etaj şi să-ţi pui un sutien,asta poţi să faci. Cu mâinile în şolduri,purtând un şorţ şifonat legat pe după gât,cu părul ciufulit,Celia Douglas nu arăta câtuşi de puţin impunătoare. – De ce ? întrebă Shay relaxată,apropiindu-se de platoul cu aperitive şi băgând o măslină în gură.Celia se bâlbâi: -Fiindcă…fiindcă îţi văd…picăturile de rouă.Shay aproape înghiţi măslina cu totul,sufocându-se de râs. -Picăturile de rouă? După ce îşi recapătă suflul,în ochi îi strălucea veselia.Se numesc sfârcuri,mamă.Sfârcuri.Şi toate femeile,de la Eva încoace,au avut aşa ceva.Fac parte din anatomia femeii.Dumnezeu le-a creat.Nu sunt ceva de care să te ruşinezi. -Dar nici ceva cu care să faci paradă,spuse Celia cu un oftat obosit,abandonând lupta,ca întotdeauna,în faţa pragmatismului victorios al fiicei sale.Ce vor crede John şi Ian despre tine?Rânjetul lui Shay se topi şi chipul i se încruntă.Se apropie de fereastră,privind afară peisajul minunat scăldat în lumina amurgului. Fără să ştie,mama ei o dezarmase în cel mai eficient mod posibil.Shay îşi aminti de loialităţi împărţite,conflicte de personalitate şi eşecuri în a le face altora pe plac.In toată viaţa ei,reuşise vreodată să facă pe cineva mândru de ea?   -Ţi-e ruşine cu mine,mamă? o întrebă încet. -O,Shay,spuse mama ei,cuprinsă imediat de remuşcări.Bineînţeles că nu,draga mea.Se apropie grăbită de fiica ei şi îşi petrecu un braţ subţire în jurul taliei sale. Doar că mi-am dorit să petrecem un weekend distractiv,pe cât posibil lipsit de tensiuni.Deja te-ai ciondănit o dată cu Ian.Că tot veni vorba,ce s-a întâmplat? -Mai nimic.Doar o antipatie reciprocă instantanee,totală şi incorigibilă. Shay nu simţi nevoia să ofere alte explicaţii privind episodul din acea dupăamiază. -Şi cu siguranţă tu nu te-ai străduit să-ţi ascunzi aversiunea.Oftând,mama ei îi dădu drumul şi continuă să pregătească cina.Când vei învăţa să te porţi puţin mai cuviincios,Shay? I-am spus tatălui tău că se juca practic cu focul când îţi dădea voie,fără rezerve,să vezi şi să auzi lucruri pe care o tânără domnişoară bine educată nu ar trebui să le cunoască vreodată.Avea o gândire mult prea liberală şi te-a contaminat şi pe tine. -Iar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta,răspunse ea înfierbântată.Când văzu expresia neliniştită a mamei sale se înmuie.Cina arată minunat,mamă. Specialitatea ta de pui cu sos de ardei,dacă nu mă înşală nasul.Luând o tavă pentru a o duce în salonul luminat de lumânări,adăugă: Am să încerc să nu te fac de ruşine în faţa noului soţ şi a fiului tău vitreg,mamă. Cina pregătită de Celia o umplu de mândrie.Avea un talent de a face vasele de ceramică şi tacâmurile de inox să pară porţelanuri fine şi argintărie.Aranjase flori de vară într-un bol de cristal,aşezându-1 ca piesă centrală.Mâncarea gătită de ea era inegalabilă.Anii pe care îi petrecuse ca văduvă o lipsiseră de ocazia de a-şi folosi talentele de gospodină.Acum se afla din nou în elementul ei.Shay îi aruncă o ocheadă,zâmbindu-i mândră. Începură să mănânce după ce John îi ceruse lui Ian să spună o rugăciune.Dacă nu ar fi fost privirile lui depreciative aruncate peste masă,Shay ar fi savurat din plin cina.John era însă un gentleman din toate punctele de vedere,acoperind ocazionalele pauze în conversaţie cu noi subiecte de discuţie.   - Shay,mama ta mi-a spus că lucrezi cu jumătate de normă într-o galerie,spuse acesta politicos. -Da.Shay se şterse la gură cu un şerveţel şi dădu deoparte ce-i mai rămăsese din prăjitura de căpşuni.Ne ocupăm de clienţi cu gusturi excelente,dar cu bugete limitate.Pentru cineva cu un ochi de cunoscător,avem un număr mare de opere de artă. -Înseamnă că ştii destul de multe despre artă,spuse John,aprinzând un trabuc parfumat de la una dintre lumânări. -Ar trebui,râse Shay.Petrec mult timp în studiouri cu artişti. -Serios? în ce calitate? -A lucrat cu unii dintre cei mai buni,interveni Celia neliniştită.Este…Se spune că nimeni altcineva…Talentul ei…Privirea lui Shay alunecă peste masă,spre Ian,care stătea cu bărbia sprijinită în pumn.Coatele i se odihneau pe braţele scaunului.Lumina lumânărilor strălucea în părul lui negru,ce părea în permanenţă ciufulit.Privea în gol cu ochii lui albaştri lipsiţi de expresie,aparent plictisit de conversaţie.Dându-şi capul pe spate cu un gest sfidător,Shay hotărî să-l smulgă din nepăsare: -Ceea ce încearcă mama mea să spună atât de timid şi pe ocolite e că lucrez ca model.Unul foarte specializat.Făcu o pauză dramatică.Pozez nud. Se întoarse spre bărbatul frumos care se încrunta spre ea cu o expresie severă de dezaprobare şi îi răspunse cu o privire triumfătoare şi plină de sine,ştiind că această dezvăluire avea să-1 zguduie până în străfundurile sufletului său bigot. Dar el îi susţinu privirea fără să clipească.Buzele i se mişcară aproape imperceptibil când spuse: -Iar eu sunt preot.   descărcați direct de aici:.........adăugat link nou

LASĂ-MĂ SĂ TE IUBESC SANDRA BROWN CAPITOLUL 1 —O femeie antrenoare a echipei de fotbal?Ronald Kershaw izbucni în râs. Ei. hai miss Brady. Glumeşti, nu-i aşa?Geraldine Brady stătea pe scaunul din spatele biroului ei, îşi aranja ochelarii ei rotunzi, fără ramă pe nasul ei lung şi subţire şi privi spre înaltul profesor de gimnastică. —Ronnie, doar n-ai să-mi spui că eşti un misogin. Doar ai o mamă plină de calităţi şi trei surori încântătoare.Ronald îşi trecu o mână prin părul său închis la culoare şi scurt. Acesta era unul din dezavantajele de a creşte şi de a trăi într-un oraş mic precum Hillbrock. Oricine te ştia. Îţi cunoştea familia şi cele mai multe din problemele tale. Miss Brady fusese directoare la Hillbrock School pe când el era boboc aici, cu vreo 20 de ani în urmă. Ea nu era neapărat o bârfitoare, ci mai degrabă era una din persoanele care vroia să ştie tot despre fiecare. El îndreptă spre ea ceea ce spera să fie un zâmbet dezarmant. —Nu sunt. Dar ştii… aceştia sunt băieţi, miss Brady. Serios, sunt bărbaţi tineri. Vor fi probleme cu vestiarul, de exemplu. Nu le va plăcea să fie o femeie prin preajmă, când se vor schimba. —Eu nu mi-o imaginez făcând duş alături de băieţi, tu nu crezi? Ronald îşi pierdu răbdarea, care nu fusese niciodată punctul lui tare. —Dar ce spui despre jocul propriu-zis? Eu n-am auzit niciodată despre o femeie care să ştie totul despre fotbal. —Serios? Ai auzit vreodată de Diana Cintrell? Eu cred că a făcut o treabă extraordinară la postul naţional de televiziune cu emisiunea ei despre fotbal. Şi acum, iată că a apărut Jane Trolls.Ai citit recomandările ci? Ronald sim i căț iritarea lui creşte în timp ce se plimba prin micul ei birou. —Ştiu că a fost alergătoare la Olimpiadă! —Un pic mai mult decât o alergătoare obişnuită! A câştigat medalia de argint când avea 17 ani şi apoi a intrat iar in concurs când avea 21 de ani şi a câştigat medalia de aur. —Ei bine, ştie să alerge. Dar ştie ea fotbal? Deşi dezamăgită de reacţia lui, ea urmă totuşi netulburală. —Ea a continuat, devenind o performeră de elasă, şi-a luat diploma în educaţia fizică, a fost antrenoare principală la un colegiu din est şi antrenor olimpic pentru un an. Pentru o tânără care de-abia a împlinit 30 de ani, aş spune că are o impresionantă listă de realizări. Oprindu-se în faţa biroului ei îşi împreună mâinile nervos şi sc înelină spre ea. —Repet, ştie ea fotbal? —Eu aş crede că da, dat fiind că ea a antrenat echipe de fotbal la nivel de colegii. Cu siguranţă că ea poate să se descurce cu echipa de elevi de liceu. Geraldine Brady simţi că privirea i se înmuia în timp ce studia trăsăturile lui Ronald ce trădau încăpăţânare Ea ştia exact de ce era el aşa de supărat şi îşi alese cuvintele cu grijă —Ronald,îmi dau seama că acum zece ani când ai cerut să colaborezi cu banca tehnică a echipei de fotbal, visul tău era să devii într-o zi antrenor principal aici. la tine acasă. Cred că ai luat să antrenezi echipa de baschet numai temporar, gândindu-te că atunci când James Priest se va retrage te vei îndrepta spre fotbal. Dar tu ai făcut o treabă atât de minunată ducând echipa de baschet din liga B în liga A şi oferindu-ne posibilitatea unui campionat pentru ultimii 2 ani. Nu vreau să te pierdem din locul unde te-ai dovedit o capacitate. Ochii albaştri ai lui Ronald deveniră serioşi El îşi închipui ca ceea ce gândea ea, gândea şi restul oraşuluiFusese o stea la cursa de alergări de 8OO m. În timpul anilor petrecuţi la Hillbrock şi la Colegiul Crownlake pe care-l frecventase pentru a-şi obţine diploma de profesorApoi au fost probleme, probleme serioase şi a trebuit să-şi rearanjeze visurile. Când s-a reîntors în oraşul natal a fost mulţumit că i s-a cerut să antreneze echipa de baschet şi să-1 asiste ocazional pe antrenorul Priest la fotbal. Chiar şi acum ceea ce dorea cu adevărat era binele băieţilor din Hillbrock School. Dar ştia că pentru a schimba modul de gândire al unui întreg grup de oameni care îşi aveau părerile lor preconcepute ar fi trebuit să se destăinuie cu mult mai mult decât îi era lui convenabil. —Miss Brady, sunt foarte fericit ca antrenor al echipei de baschet. Sunteţi conştientă, sunt sigur, că mulţi dintre băieţii din echipa de fotbal joacă şi în cea de baschet. Îi ştiu pe aceşti tipi, ei nu vor accepta o femeie drept antrenor. Ea îşi îngustă ochii de un cenuşiu pal şi nu luă în seamă opinia lui. —O vor accepta dacă le vei cere tu.Stând în vechiul scaun de lemn în faţa biroului ei, Ronald se încruntă: —Nu ştiu dacă pot să fac asta cu conştiinţa împăcată. Sprijinindu-şi coatele de birou, miss Brady sc înelină spre el: —Ronald, nu trebuie să-ţi spun eu că acest oraş se implică mult în problemele sportive ale şcolii noastre. Şi echipa de fotbal a fost într-o linie descendentă. James Priest a fost un antrenor bun cândva, atunci când tu jucai pentru el. Dar de la un timp, el doar pierde vremea, numărându-şi zilele până când va ieşi la pensie. —De acord, admise Ronald. —Conducerea şcolii a simţit nevoia de forţe proaspete, cineva care să ridice băieţilor moralul. Din cei şase solicitanţi. Jane Trolls este de departe cea mai calificată. Am vorbit cu ea la telefon şi mi-a făcut impresia că are personalitate şi este inteligentă. Am angajat-o pe un sezon de probă şi va sosi săptămâna viitoare. Nu vrei să fii rezonabil şi să-i dai o şansă?Miss Brady era un bun administrator, judecata ei era de obicei la obiect, consimţi Ronald. Totuşi, de data asta, greşea. —Eu nu am nimic împotriva persoanei în sine, înţelegi. Dar nu am convingerea că există vreo femeie care să poată antrena o echipă de fotbal. Este un joc prea aspru, prea fizic. Luă dosarul lui Jane Trolls şi îl deschise acolo unde poza era prinsă pe interiorul coperţii. —Vezi ce mică pare! Ar putea să se lovească pe teren! Geraldine Brady oftă. Ronald Kershaw era un instructor care rareori îi crea probleme. Dar el recupera acum timpul pierdut. Privindu-şi ceasul se ridică, dându-şi scama că ar putea dezbate această problemă împreună toată ziua şi niciunul nu ar ceda. —Este de-abia 1 August. Mai avem câteva săptămâni până să înceapă cursurile. În tot acest timp îi vom observa îndeaproape gradul de instruire şi metodele ei practice.Luându-şi poşeta, ca înconjură biroul. Şcoala era pustie. Venise aici să înceapă lucrul la nişte documente şi fusese oarecum surprinsă când Ronald îi aţinuse calea. —De ce nu studiezi dosarul ei cu mai multă atenţie şi apoi să mi-1 laşi pe birou? Eu am o întâlnire. Domnul din el îl făcu pe Ronald să se ridice şi să zâmbească la subţirica directoare. —Nu am vrut să vă fac probleme. Dar ştiţi cât de mult înseamnă aceşti tineri pentru mine. Ea îi întoarse zâmbetul. —Şi pentru mine înseamnă foarte mult. Ronald dădu din cap în semn de aprobare. —Plecaţi să conduceţi o şedinţă?Geraldine îşi dădu seama că roşeşte în timp ceşi trecea mâna prin părul cam neîngrijit. —Nu, de fapt am oră la coafor. El surâse spre ca. —Aveţi o întâlnire foarte importantă diseară, nu-i aşa miss Brady? îşi strânse buzele ştrengăreşte, se întoarse şi deschise uşa, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea lui. —Te rog, încuie când pleci, spuse ea şi apoi porni grăbită pe hol. Chicotind, Ronald se aşeză, întrebându-se de ce miss Bradv nu se căsătorise niciodată. Prea prinsă de munca ei, presupunea Ronald. Puţine femei ar putea să jongleze şi cu munca şi cu copiii şi să menţină o căsnicie fericită. Mama sa, Mary Kershaw era singura dintre acestea pe care el o cunoştea. Dar era unica de acest fel. El deschise din nou dosarul,Jane Troll nu aducea cu ceea ce credea el despre un antrenor de fotbal. Din pozaă ea părea a fi de înălţime mijlocie, chiar zveltă cu picioarele musculoase, de alergătoare. Părul ei şaten, lung până la umeri, încadra faţa ovală, iar ochii ei mari şi căprui priveau direct în aparatul de fotografiat. Nu părea agresivă sau arogantă, dar exista o tentă de hotărâre sugerată de poziţia bărbiei. Totuşi, dacă acesta femeie ar putea să stăpânească grupul de băieţi scandalagii din liceu…, gândi Ronald încruntat. Trecu repede prin dosarul ci. Ca alte milioane de oameni; el era întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmpla la Olimpiade. Auzise nenumărate poveşti în care se vorbea despre dăruire, sacrificii, perseverenţă şi despre curajul de care era nevoie pentru a cuceri o medalie.Ea era o învingătoare, trebuia să recunoască. Dar ar putea ea oare să-i facă pe băieţii din Hillbrock nişte învingători? îndoielnic, gândi el, închizând dosarul. Îi ştia pe aceşti băieţi mai bine ca oricine, în orice caz mai bine decât cineva nou-venit.Şi mai ales o femeie.Îi va da o şansă, dar va sta prin apropiere. O va ţine sub observaţie, îi va verifica metodele, va avea grijă de băieţi.I-ar atenţiona pe câţiva băieţi, pe Timmy,D.C. şi Don că ar fi interesant să ştie ce face antrenoarea Trolls în timpul antrenamentelor. Nu ar fi un spionaj cu adevărat, îşi spuse Ronald în timp ce puse dosarul lui Jane pe biroul directoarei. Ar fi o protecţie? Scormonindu-se în buzunarele blugilor după chei, Ronald părăsi biroul fluierând. Un curcubeu. Jane Trolls privi spre dreapta în timp ce conducea de-a lungul şoselei şi zâmbi. Încetinind, trase maşina lângă un gard de lemn, care delimita o păşune. Intră în parcare, coborî din maşina ei sport decapotabilă, albă şi a mers să se sprijine de gardul decolorat de vreme. Fusese o dimineaţă ploioasă când plecase din St. Louis, o ploaie caldă de vară. Nebraska aflându-se mai la nord, era mai frig. Toamna se anunţa mult prea timpuriu. Curcubeul strălucea pe cer unde ultimii nori se îndreptau spre est. Curcubeul este un semn care aduce noroc, îşi aminti Jane că a citit asta undeva. Cu siguranţă spera din tot sufletul să fie aşa. Era timpul să aiba şi ea puţin noroc. Sub vrajă parcă, îşi puse o dorinţă: „Aş vrea sa-mi pot găsi fericirea în Hillbrock,spuse ea cu voce tare. O mică turmă de vaci păştea în apropiere, forme maronii pe câmpul încă umed de iarbă verde, nici măcar nu se uitau înspre ea. Respira adânc aerul atât de curat încât inspirarea lui părea aproape dureroasă. Nu existau gaze de eşapament, nu exista poluare, nu exista nici măcar fum. Pe parcursul drumului, a trecut pe lângă ferme de animale, multe dintre ele cu mori, spaţioase hambare de lemn, pe lângă lanuri de ceareale, pe lângă câteva livezi De asemenea, erau şi câteva ferme de cai. Ea alesese traseul acesta în locul autostrăzii pentru a se bucura de cotiturile drumului şi de lacurile care se înşiruiau printre colinele verzi. Atmosfera curată de la ţară era o schimbare binevenită faţă de oraşul pe care-1 lăsase în urmă.Părăsise o mulţime de lucruri, sau măcar aşa spera. Durere, confuzie şi îndoială. Frustrare, mânie şi visuri neîmplinite.Şi o poveste de dragoste distrusă. Şi câteva lucruri bune, cum ar fi tatăl ei, Robert Trolls, care încă trăia în casa familiei, într-o suburbie a oraşului. Şi cei doi fraţi însuraţi, Jack şi Charles, care o învăţaseră mult mai multe lucruri decât fotbalul. Jane se răsuci şi îşi sprijini coatele de gard. Era la o mică distanţă de Hillbrock şi spera că vor mai fi măcar încă două drumuri ca acesta. Era un loc perfect pentru a alerga, o culme netedă şi neagră, cu foarte puţin trafic. Şi ea trebuia să alerge, atât timp cât mai putea. Pentru sănătatea ei, pentru echilibrul ei mental şi desigur pentru pura plăcere fizică. Un lătrat gros îi atrase atenţia spre maşină şi ea surâse. Era câinele ei, un ciobănesc german bătrân, alb şi lăţos care stătea pe bancheta din spate, având capul îndreptat spre ea, cu limba roz atârnându-i în jos. —În regulă, Dandy, spuse ca strecurându-se în spatele volanului ştiu că eşti nerăbdător să mergem. Aruncând o altă privire la curcubeu, Jane porni spre şosea. Şi eu sunt nerăbdătoare să văd noua noastră casă.Dând,drumul la radio în timp ce demara auzi vocea inconfundabilă a lui Willie Nelson cântând: .,Pe drum din nou”.Jane privi rapid în spate la Dandy,ale cărui urechi fluturau din cauza vântului. —Ă tia suntem noi,amice.Din nou la drum.Râzând fără să aibă vreun motivș aparent,cu excep ia unei senza ii bru te de anticipa ie a fericirii,ea înaintă spre ț ț ș ț Hillbrock. Era exact ora două când sosi în centrul oraşului Aici era piaţa centrală, o suprafaţă deschisă, cu iarbă şi cu nişte stejari bătrâni şi cu straturi de flori bine îngrijite. Partea de jos a oraşului era construită din câteva clădiri cu magazine construite din cărămidă, situate drept lângă strada principală. Atmosfera micului oraş o mulţumea pe Jane şi ea opri în faţa Poştei. Sus pe clădire era aşezat un steag care flutura în vânt, dar clădirea arăta pustie în acea sâmbătă după masă. Întinzându-se pentru a se dezmorţi coborî din maşină. După harta pe care Becky Randall i-o trimisese, era la foarte mică distanţă de casa prietenei ei. Dar nu ar fi găsit un alt moment mai bun pentru a se uita un pic la împrejurimi. Peste drum ea recunoscu Biblioteca şi Primăria, construite din cărămidă. În colţul opus era o frumuseţe de magazin, firma arătând că acolo este coaforul. În apropierea lui se vedea altă firmă, Donna’s Inn. Jane mângâie capul lăţos a lui Dandy. — Mă întorc imediat, prietene! spuse ea şi porni spre piaţă, în celălalt colţ era o Bancă, care avea un turn cu un orologiu. Mai erau obişnuitele băcănii, magazine care vindeau articole de farmacie, cosmetice, ziare, şi altele. Jane merse mai departe. Câteva bătrâne stăteau pe o bancă din parc şi zâmbeau în timp ce ea se apropia, făcând-o să se simtă bine venită. Cinci tineri sc jucau cu banul. În centrul parcului observă câţiva oameni maturi implicaţi într-un joc improvizat de fotbal. Aceştia îi treziră interesul, aşa că Jane se apropie. Privindu-i îşi aduse aminte din adolescenţa sa când, împreună cu tatăl ei şi cu cei doi fraţi, petrecuseră multe după-amiezi de toamnă aruncând mingea de la unul la altul. În curând, acest gen de joc nu mai era de ajuns pentru Jane, aşa că a organizat un grup de vecini şi i-a împărţit în două echipe. Apoi a pregătit strategia de joc pentru echipa ei,încercând ca echipa ei să câştige. Spre marea surpriză a fraţilor ei, manevrele îi reuşeau mult mai des decât eşuau. Respectul lor a impulsionat-o să încerce şi mai mult. Era deja o alergătoare atunci, visurile ei erau concentrate asupra viitoarei Olimpiade. Dar dragostea ei pentru fotbal nu murise. Învăţase întâi jocul practicându-l, apoi privind echipe la colegiu, fie la televizor, fie pe viu. Frumoase timpuri, gândi Jane. Timpuri care au făcut ca mica lor familie să devină mai legată după prematura şi teribila moarte a mamei ei, îndesându-şi mâinile în buzunare, ea se sprijini de un copac. Observă un tip mare, un zid puternic de muşchi, care nu prea avea viteză, dar de care era imposibil să treci datorită dimensiunilor sale. Mai văzu o femeie de vârsta ei, cu părul de culoare închisă, un bătrân înalt, aspru, cu păr negru, care părea că îşi petrece mult timp în aer liber, şi spre surpriza lui Jane o văzu şi pe prietena şi noua colegă de cameră Becky Randell întinzându-se pentru a prinde mingea. Zâmbind, Jane păşi înainte sperând că Becky o va recunoaşte. În timp ce stătea pe marginea terenului improvizat, văzu o minge venind spre ea. Nici un jucător nu era prin zonă. Uitându-se pe sine, alergă câţiva paşi, sări şi prinse mingea. Acţionând din reflex. Jane începu să fugă spre terenul de pedeapsă urmărită de doi sau trei jucători pe care-i auzea alergând în spatele ei. Ţinând mingea strâns în mână, ea prinse viteză.”Aproape de ţintă”, gândi ea. Apoi simţi izbitura. Braţe puternice o înconjurară de talie, alunecând încet spre genunchi şi care o trântiră jos. Rostogolirea ei amortiză căzătura pe corpul lui căci ea căzu mai mult pe el decât pe pământul dur. —Lovitură reușită! strigă cineva din spate în timp ce venea spre ei.ș —A fost placată înainte de a pune balonul în terenul de intă!strigă un adversar.ț Încă strângând balonul,Jane ie i stingherită din strânsoarea care o inea i seș ț ș ridică în picioare.Adversarul ei ro i de asemenea i ea î i dădu seama că priveaș ș ș în cei mai alba tri ochi pe care îi văzuse vreodată. Pe nea teptate,inima îiș ș stătu,pentru o clipă şi ea înghiţi în sec. Înălţimea lui era cu câţiva centimetri peste 1,85 m, avea un păr negru care îi cădea peste fa a slabă cu linii surâzătoareț la colţurile acelor incredibili ochi.El zâmbi atunci, scoţându-şi în evidenţă trăsăturile blânde, în timp ce întinse mâna pentru a înlătura iarba de pe umărul ei. Reacţia lui Jane la atingerea lui uşoară a fost asemănătoare cu cea pe care o simţi atunci când privirile lor li se întâlniră pentru un moment -ameţitoare. Ea se trase cu un pas înapoi.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou