Legende populare povestite pe scurt

Muntele Capra  Sus la hotar intre muntii Lespezilor si Platinul e muntele Capra. Numele lui are o poveste in care se spune ca o baba ca toate babele isi pastea turma de oi si capre. Baba aceasta era far’ de pereche de harnica si de aceea oile si caprele ei erau grase si frumoase si ceilalti ciobani o pizmuiau. Cam la inceputul lunii februarie cand iarna se mai imbunase si vremea era frumoasa, baba se gandi sa-si suie turma la munte. Cum s-a gandit asa a facut, pentru ca se saturase sa stea pe loc din cauza iernii capricioase. Se intalni pe drum cu ciobanii care radeau de ea si-i spuneau ca primavara mai are de asteptat. Dar baba nu-i lua in seama si se gandi ca omul, “care nu s-a dat cu capul de grinda de sus ca sa vada pragul de jos” ca n-o fi chiar asa cum spuneau ciobanii, si-si continua drumul cantand. “Pe Faurar L-oi pune pe carbujar, Si pe Martisor L-oi trece binisor Tara-ra-ra-ra-ra Pan’ vine primavara” Bine a fost si cald pana se dadu soarele la culcare si gerul cobori usor-usor impresurand oile si caprele care se strangeau in jurul babei. Ea incepu sa amorteasca, sa-i clantane dintii si peste noapte ingheta de frig si muri. Ningea si zapada cadea cu nemiluita. Tarziu pe la jumatatea lui Martisor zapada se topi si baba inghetata cum era s-a prefacut intr-o stanca care a ramas pana-n ziua de azi. Ciobanii care-si pasc oile pe aici o recunosc usor dupa caprele culcate imprejurul ei prefacute o data cu ea in pietre. De la aceasta intamplare a ramas numele muntelui “CAPRA”.

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară! – Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure: – Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa? – Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare. – Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate. – Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem? Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa: – Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala? – Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos. – Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare. – Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

A fost o data ca niciodata un tanar pe nume Tahmasp.  Era inalt si frumos.  El era fiul unei familii sarace si din cauza saraciei a fost nevoit sa-si caute de lucru, gasind in cele din urma ca taietor de lemne. Intr-o zi el si prieteni lui cautau copaci pe care sa-i taie si in padure au gasit unul care era plin cu miere. S-au decis sa adune toata mierea. Tahmasp a urcat in copac si a adunat toata mierea. Prietenii lui au plecat si l-au lasat acolo iar el a pierdut orice speranta sa mai gaseasca drumul de intoarcere acasa. Disperat, cu ajutorul cutitului  a facut o scobitura in scoarta copacului si a adormit acolo.             Cand s-a trezit a vazut mii de serpi in jurul lui care se uitau la el. Cand acestia au sesizat ca el nu mai doarme au inceput sa inainteze spre el. Crezand ca va fi ucis de ei, a inchis ochii si a cerul ajutorul lui Dumnezeu. In timp ce astepta sa fie devorat de reptilele care sâsâiau amenintator in jurul lui isi aduna curajul si cu ultimele puteri  deschise ochii. Mare ii fu mirarea cand in fata lui vazu o fata frumoasa, o fata jumatate om jumatate sarpe. Ea ii zambi si ii spuse : - Nu te teme, nu-ti fac nici un rau, eu sunt regina serpilor iar tu esti oaspetele nostru, acum ai nevoie de odihna, vom vorbi maine ! Si a plecat. Tanarul crezand ca a visat inchise ochii din nou si adormi. A doua zi dimineata cand se trezi, Tahmasp o vazu pe Shamaran asezata la o masa   plina cu bucate. Aceasta l-a invitat la masa si tanarul a ramas placut impresionat de frumusetea fetei sarpe neputand sa-si mai ia ochii de la ea. Au mancat si Tahmasp asculta ca vrajit povestile ei despre oamenire. Cu fiecare zi care trecea ei se indragosteau si mai tare unul de celalalt.                 Dupa vreme indelungata Tahmasp aflase ca si-a pierdut familia si a vrut sa plece in lumea lui dar Shamaran nu a vrut sa-l lase. A mai trecut un timp si ea observa ca el suferea din ce in ce mai mult si n-a rabdat-o inima sa-l vada asa hotarand sa-l lase sa plece. Ii spuse : - Te las sa pleci dar trebuie sa-mi promiti ca nu vei spune nimanui de locul acesta !                 La plecare a mai adaugat : - Sa nu faci baie impreuna cu alti oameni pentru ca la atingerea fiecarei picaturi de apa pielea ta se va transforma in solzi de sarpe, iar oamenii isi vor da seama de secretul tau si vor vrea sa afle de mine.                 Tahmasp a revenit in lumea lui si nu a spus secretul nimanui multi, multi ani. Intr-o zi insa, regele tarii se imbolnavi.Un soldat al regelui spuse ca acesta se va insanatosi numai daca se hraneste cu carne de sarpe.  Si a dat ordin ca toata lumea sa mearga la baie in felul acesta isi vor da seama care e acela care stie locul shamaranului.                 La inceput Tahmasp s-a impotrivit nevrand sa spuna secretul ei dar un soldat l-a aruncat in apa si pe loc pielea lui s-a prefacut in solzi de sarpe. L-au prins si l-au torturat pana cand a spus locul unde se afla Shamaran.                 S-au dus si au adus-o pe regina serpilor si mare rusine a simtit Tahmasp cand a vazut-o stiind ca numai el stia locul ei. Dar ea l-a privit in ochi si i-a spus sa nu vina la ea si intorcandu-se spre soldati le-a spus : - Ascultati la mine, o sa va spun un secret. Oricine va manca din coada mea va dobandi intelepciunea mea, iar cine va manca din capul meu va muri pe loc !.               Imediat dupa ce a terminat de vorbit, un soldat a taiat-o pe Shamaran in trei bucati si a mancat din coada ei. Tahmasp  cand a vazut ce se intampla cu iubita lui s-a repezit si a mancat o bucata din capul ei, nesuportand ideea ca ea a murit din cauza ca a tradat-o.                       legenda tradusa si adaptata de Memo

Povestea Florii Soarelui    Povestea Florii-Soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea "fetei lui Ştefan – Vodă". Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa "avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat". Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază- Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de "bluestem", anunţând Luna de "necredinţa Soarelui". Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu "noaptea ospăţului". Astfel, "Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată", iar "Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii". Punctul culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: "Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire", dar "Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei". Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, "Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină", ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: "De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare".

Se crede ca dintre toate divinitatile lumii antice, numele cel mai relevant pentru istoria societatilor secrete si a cunoasterii oculte este cel al zeitei Isis, figura centrala in ceea ce se poate numi traditia ascunsa a crestinismului si ulterior, in cadrul societatilor de magie si a acelor grupari mistice care au dezvoltat viziuni alternative la crestinism. In scrierile lui Plutarh, in misterele isiace era foarte pretuita o inscriptie aflata in templul zeitei din Sais, in Egipt : Eu sunt Isis (Eset). Eu cea cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Si nici un muritor nu mi-a ridicat valul. Legenda ce mai importanta care face referire la Isis si la tema reinvierii, intalnite des la multe divinitati antice, se refera la fratele si sotul ei, Osiris (puternicul rege egiptean, mantuitorul, zeul mortii si al renasterii ciclice a naturii). Gelos pe Osiris, fratele acestuia, Seth , il ademeneste si il inchide intr-un cufar aruncandu-l in apele Nilului. Suparata si cu inima franta Isis, strabate lumea intreaga in cautarea sotului sau si gaseste cufarul intepenit intr-un arbore de tamarisc, folosit pe post de coloana intr-un palat din Byblos. Isis reuseste sa-l readuca la viata, insa Steh il gaseste din nou sin intr-un acces de furie, ii dezmembreaza trupul, aruncand bucatile in cele patru zari. Cu incapatanare Isis nu se da batuta si recupereaza partile trupului lui Osiris, cu o singura exceptie, falusul, care fusese mancat de pesti si dupa cum spune legenda ea il modeleaza din lut. Se pare ca Isis avea puteri oculte, ceea ce explica popularitatea sa in randul cercurilor oculte. Cu trupul intreg, refacut de sotia sa, osiris reinvie ca stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Isis si a lui Osiris, animat de o dragoste filiala, isi indeplineste misiunea, razbunandu-si tatal. El il detroneaza pe Steh si preia tronul Egiptului. Legenda lui Isis si Osiris are multe puncte comune cu povestea Cybelei si a lui Attis sau cea a Astartei si a lui Adonis. Imaginea lui Isis, de mama iubitoare fata de fiul ei Horus dar si ca sotie iubitoare loiala si grijulie fata de sotul ei Osiris, a a avut o mare insemnatate pentru adeptii cultului ei, in dubla ipostaza de sotie si mama. similar, Horus era venerat ca fiu credincios si iubitor iar reprezentarea lor apare cu Isis tinandu-l in brate pe Horus. In mod firesc de-a lungul timpului s-au facut analogii cu imaginea Fecioarei Maria cu pruncul Iisus si imaginea lui Isis cu Horus, evident ca in crestinatate a fost si este greu de acceptat aceasta similitudine.