Povești cu morală și tâlc

Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. Acolo fătase și crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aștepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-și lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.   Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse cățelandri. Începuseră și ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:   — Mamă, nu e bine de noi.   — Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.   — Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse cățelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămînă viitoare am să pui s-o sape.“   — Tăceți din gură și cătați-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.   Vara trecu și nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.   În vara următoare cățelandrii își făcuseră și ei fiecare cîte un culcuș.   Ieșind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăși pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-și vază via, că are de gînd să și-o sape.   —Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toții împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie și să-i dea o săpătură țeapănă, căci prea s-a înțelenit pămîntul.   — Ia cătați-vă de treabă, vă spui eu, și n-ascultați la fleoanca lui, zise bătrîna.   Trecu și vara asta și nici un buruian nu se clinti din loc.   În cealaltă vară ce sosi, cățelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade și fiecare din ei avea cațelandri.   Într-una din zile se adunaseră toți vulpoii și vulpile cu cățelandrii lor la vulpea bătrîna și-i spuseră:   — Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci și așa nu-i aduce nici un folos, și apoi vrea să limpezească locul.   — Ei, dragii mei, acum să vă luați ale trei fuioare și să vă risipiți ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o așa becisnicie.

    Pinguinul, renul și vulpea erau cei mai buni prieteni. Într-o zi, pinguinul și renul au găsit o grămadă de fructe și au decis să păstreze acest lucru doar pentru ei. Pe drum, s-au întâlnit cu vulpea, care, văzându-i atât de fericiți, i-a întrebat de ce. Cei doi i-au spus vulpii că nu îi pot dezvălui secretul, însă vulpea le-a cerut să aibă încredere în ea, așa că i-au spus în cele din urmă despre fructele delicioase pe care le găsiseră. Când au ajuns în sat, vulpea a uitat de promisiunea sa și le-a spus tuturor secretul bine păstrat până atunci. Când pinguinul și renul s-au întors la locul unde găsiseră fructele, animalele din sat fuseseră deja acolo și mâncaseră totul. În aceeași zi, pinguinul și renul au găsit un alt loc plin de mâncare și același lucru s-a întâmplat din nou cu vulpea. Furioși din cauza că vulpea i-a trădat, cei doi au decis să-i dea o lecție. A doua zi i-au spus vulpii că ​​au găsit un lac plin cu pește, pe care nu trebuie să faci niciun efort să îl prinzi. Vulpea a povestit din nou tuturor celor din sat despre asta. A două zi, când s-a întâlnit cu pinguinul și renul, vulpea era plină de tăieturi și vânătăi. Aceasta le-a spus, că după ce a povestit tuturor animalelor din sat despre lacul plin de pești, toți au dat buzna acolo. Dar, pentru că nu au găsit nimic, s-au înfuriat că au fost mințiți și i-au dat vulpii o mamă de bătaie.   Așa a învățat vulpea că este important ca ceilalți să aibă încredere în tine, dar pentru asta e nevoie să fii un tovarăș loial și să îți ții întotdeauna cuvântul.

Badea era un băiat de treabă. El își vedea de munca cîmpului, își îngrijea vitele și ducea sarcina casei tătăni-său, mai bine decît mulți oameni maturi. La dînsul toate era jucărie. Lucrurile cele mai grele pe care ceilalți le făcea cu mare anevoință, la el era floare la ureche. Era inimos și cu voie-bună, nevoie mare. Numai după umblet, îl cunoștea sătenii. Avea un mers mîndru și el totdauna cînta. Niciodată nu-l vedeai trist. Apoi unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. Era blînd, supus la cei bătrîni și ascultător, încît tutulor le era drag să se uite la dînsul. Fetele insă se băteau după dînsul. Lui nu-i plăcea flecăriile și vorba lui era vorbă de om în toată firea. Cînd trecea cîte un bătrîn pe dinaintea casei lor, el se scula în picioare și apuca înainte de-i da bună ziua.   Toate bune. Un lucru însă nu-l domirea pe el. De ce cînd trecea el pe la alde moș Panciu, și-i dă bună ziua, acesta îi răspunde: „Mulțumim dumitale, împărate”. De una, așa era, cum zicea moș Panciu. Lui nu numai că-i plăcea să-l vază, dar i se scurgea ochii după dînsul, cînd trecea pe acolo. Și avea la ce se uita moș Panciu: Badea umbla cu o căciulită de hîrșie bună, pusă într-o parte ca un militar d-ăia vitejii, purta niște ițari albi, în picioare opinci cu nojițele legate de picior, de socoteai că sunt turnate acolo; o cămașe pe dînsul de borangic cu mînicile largi, de s-o spargi cu limba, și pe d-asupra cu țundra prinsă de gît cu încheietori și lăsată cam pe un umăr, parc-ar fi fost un fecior de domn, nu altceva.   N-avem nevoie a mai spune că era nalt ca un brăduleț, mustăcioara trasă, știi colea, ochii lui mîncau foc, și cu chica lăsată pe spate.   Îi plăcea lui moș Panciu să se uite la dînsul, vezi bine, căci și el fusese un pui de românaș.   În tinerețile lui, sărbătoarea da raita prin șapte sate, și cîte alea toate nu făcea el!   Cum, cum, Badea nu putea să-și dea seama de felul cum îi mulțumea moș Panciu cînd îi da bună dimineața, ori bună seara.   Trecu ce trecu și Badea se însură. După aceasta mai trecură la mijloc vro cîteva luni și el nu rnai întîlnise pe moș Panciu. În cele din urmă, aducîndu-și aminte de el, Badea zise în sineși: „O să-mi fac treabă să trec pe la nea Panciu, că nu l-am văzut de mult“.   Ceea ce zise și făcu: trecu pe la casa Panciului și iacă că el tocmai sta dinaintea ogradei.   — Bună dimineața, nea Panciule. Ce mai faci? Ești sănătos? zise Badea.   — Mulțumim dumitale, om in rindul oamenilor. Iacă și eu p-aci cu bătrînețele. Ce să facem?   De unde pînă aci îl făcuse tot împărat, acum îl face om în rîndul oamenilor. La aceasta nu se aștepta Badea. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aș, nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. Se mai gîndi, se răzgîndi. Nimic.   Îi rămase în minte aste vorbe. El însă își căută de ale lui ca și pînă acum. Dar fiindcă vorba ăluia: om în lume n-a stătut a fi fericit cu desăvîrșire, Badea dete peste o muiere a dracului: leneșă, puturoasă și guralivă. De cum se făcea ziuă, o lua papuc la drum pin sat. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu de unele. La ea nu se știa de nimic.   Bietul Badea la început îi spuse cu binele ce avea să facă. Aș, unde să-l asculte. Ea se lua la colț cu dînsul. Îi zise și mai cu răul. De loc. Îi zise apoi și în adunarea bătrînilor. Ea se făcu și mai arțăgoasă. Se căia bietul Badea că-și închisese lumea cu dînsa.   Dacă văzu că nu e chip de îndreptare, urcă Dealul Mitropoliei și se despărți de nevastă.   Ei! mult după astă întîmplare, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că Badea trecu iară pe la moș Panciu și, văzîndu-l, îi zise:   — Bună ziua, nea Panciule. În cit ai mai lăsat-o?   — Mulțumim dumitale, om ca neoamenii. Iaca fac și eu umbră pămîntului, pînă într-o zi…   Badea al nostru puse ochii în jos, plecă cu coada între picioare și tocmai acum începu a veni și el d-acasă.   Se mulțămi în cele din urmă, ferindu-se să nu încalece și pe calul altuia.

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar, intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar. Cand colo, ce sa vezi ?! In loc de 1 kg, cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, omul s-a dus degraba la judecatorie, spunand ca taranul insala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici doua ceasuri si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a amenintat: – Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag imediat la inchisoare. – Sa-mi fie iertat – zise taranul – dar sunt nevinovat. – Cum indraznesti sa minti ? – sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca! – Asa este, omule ? – spuse atunci judecatorul. Este untul acesta al tau ? – Al meu este, insa, vedeti dumneavoasta, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumparat un cantar, dar nu am mai avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am ? Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de g. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie aspru pedepsit cel care ar fi facut exact ca el. Cel ce vrea sa insele, singur se insala. Chiar daca nu vede nici un om greseala sa, Dumnezeu ii vede pacatul; iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare. Morala: “Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptătești pe cineva.”

Părinte, zicea un țigan rob, în vîrstă ca de 70 de ani, văz că nu o să mai am zile multe de trăit. Roagă și sînția-ta pe boierul să mă ierte și să-mi dea drumul. Mă voi bucura și eu în bătrînețele mele de două, trei zile albe, că mult am mai robit și multe zile negre are robia. Voi muri liniștit, știind că cu munca mea de o viață de om m-am răscumpărat   — Astăzi, nu mai departe, Răducule, îți voi împlini dorința.   Boierul, după ce ascultă rugăciunea preotului, se făgădui că-i va da drumul.   Dară pînă să-l facă a da făgăduiala, trecuse pe bietul preot mii de sudori. Îi torosi la ureche verzi și uscate, pînă să-l încredințeze că de la Răducu puțin folos va mai avea, căci era bătrîn, bolnăvicios și ajuns la marginea mormîntului.   Totuși dracul nu-l lăsă de inimă să dea drumul bietului rob pînă mai era timp.   Mai trecu ce mai trecu și boierul, chemînd într-o zi pe preot la masă, îi zise:   — Părinte, azi voi să fac un chef. Te rog să-i spui lui Radu că l-am iertat si că mîine am să bag hîrtiile în tribunal.   — L-a iertat Dumnezeu mai-nainte, boierule. Ieri l-am înmormîntat.

Partea întâi Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă,  cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se  adunară în grupuri și începură să șoptească între ei. În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.  Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.  Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe,  după cum clipea de șmecherește:  - Știți...Simon...n-are tată !  Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.  Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat,  părea sfios, aproape stângaci.  Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:  - Cum te cheamă pe tine ?  El răspunse:  - Simon.  - Simon și mai cum ?  Copilul repetă încurcat:  - Simon.  Băiatul strigă:  Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.  Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:  - Mă cheamă Simon.  Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:  - Vedeți și voi că n-are tată.  Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.  Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:  - Ba da, am și eu tată.  - Și unde e ? întrebă băiatul.  Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau  îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.  Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.  - Nici tu, spuse el, n-ai tată.  - Ba da, spuse băiețelul, eu am.  - Unde e ? întrebă Simon.  - A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.  Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.  Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă: -N-are tată ! N-are tată !  Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu  să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă:  - Du-te și spune-i lui taică-tu.  Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.  O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește,  tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:  - N-are tată ! N-are tată !  Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le  aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică.  Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.  Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.  Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl  scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită,  obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte  senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.  Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra  apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”.  Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de  fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.  O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de  trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de  dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți  cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea  ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.    Partea a doua Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă : - Ce te necăjește așa, băiețele ? Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej: - M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată. - Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată ! Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde: - Eu..eu...eu n-am. Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea. - Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată. O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară. Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate. - Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă ! O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână: - Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului. Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar: - Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată. O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse: - Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ? Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar: - Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec. Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând: - Bine, vreau. - Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele ? - Philippe, răspunse bărbatul. Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse: - Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu. Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari. A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea: - Pe tata îl cheamă Philippe. Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie: - Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?... Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase  martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul  îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa. Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei. Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească. Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă. Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse: - Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe. - De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat. - Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale. Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse: - Totuși e tatăl meu. - Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău. Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe. Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul. Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon: - Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat. - De ce ? întrebă muncitorul. Copilul răspunse cu toată nevinovăția: - Pentru că nu ești bărbatul mamei. Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru  tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor: - Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și  ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă. - Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei. Muncitorul continuă: - E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel. - Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei. Și urmă: - Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică ! - Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți. Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră. Philippe se aplecă deodată spre Simon. - Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară. Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară. Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor. Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită: - Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe. El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă: - Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine. Atunci Philippe izbucni: - Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine ! Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse: - Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine. A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede: - Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine. De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru. 1879

Tararaua nemțească În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.   Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:   — Măi, vreți voi să faceți pace?   — Vrem, răspunseră ei.   — Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.   — Priimim.   — Ne învoim.   Răspunseră deodată amîndoi.   Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.   Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.   Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.   Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.   În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:   — Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?   — O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.   Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.   Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.

Odata, un taran a vrut sa-i incerce pe cei patru fii ai sai. I-a chemat dimineata la el si i-a dat fiecaruia cate o piersica. A plecat apoi la camp, lasandu-i sa-si vada de treburi si sa-si imparta ziua cum cred ei de cuviinta. Seara insa, cand s-a intors, i-a chemat pe toti patru in tinda si l-a intrebat pe cel mai mare: – Spune-mi, ce-ai facut cu piersica ta ? – Ce sa fac, tatuca, am mancat-o si-ti multumesc. A fost tare buna. Am luat, apoi, samburele, l-am plantat in spatele casei, am udat locul si nadajduiesc sa creasca acolo un piersic frumos si roditor. – Bine ai facut, baiatul tatii, sunt sigur ca tu o sa ajungi un bun gospodar. Dar tu, ii zise celui de-al doilea, ce-ai facut cu piersica ta ? – Am mancat-o. A fost atat de buna, coapta si frageda . – Si apoi ? – Pai, am aruncat samburele si m-am dus la mama sa-i mai cer cateva, ca tare bune erau. – Fiule, zise atunci omul cu intristare in glas, ai grija sa nu ajungi un om lacom ca “lacomul mai mult pierde si lenesul mai mult alearga”. Dar tie ti-a placut piersica, a fost buna? – l-a intrebat taranul si pe cel de-al treilea fiu al sau. – Nu stiu. – Cum nu stii, da’ ce-ai facut cu ea ? – Am vandut-o. M-am dus cu ea in targ si am dat-o cu zece bani. Uite-i! – Fiule, tu sigur o sa ajungi mare negustor, dar ai grija ca nu toate sunt de vanzare in viata; mai ales, nu ceea ce ai primit de la parinti. In sfarsit, taranul l-a intrebat si pe ultimul baiat, cel mai mic dintre toti. – Dar tie ti-a placut piersica ? – Nici eu nu stiu, tatuca. – Cum, si tu ai vandut-o ? – Nu, tata. Eu m-am dus in vizita la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, si i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea si mi-a multumit din suflet. Cu lacrimi in ochi, tatal si-a luat copilasul pe genunchi si i-a spus: – Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om care nu se pune pe el înaintea celorlalți

Un țap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea intre el și acea livede. Și fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă și începu să înoate.   Cînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomenește pe lîngă dînsul cu un șarpe că-i zice:   — Măi, țapule, ia-mă și pe mine să mă treci la uscat.   Țapul, temător, îi răspunse:   — Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, și tu mai ceri să te iau și pe tine?   — Așa o fi; dară iată că umblu să mă înec, și atîta prietenie nu pot găsi la tine?   Țapul îl lăsă să se urce pe dînsul, și-și puse toate puterile ca să înoate spre a ieși cu bine dincolo. Șarpele, dacă se văzu călare pe țap, începu a se încolăci împregiurul gîtului și a-l strînge ca să-l sugrume.   — Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla și o să ne înecăm amîndoi.   — Vezi că mie mi-e foame; acum ești în mîna mea și aș vrea să mi-o potolesc cu tine.   — Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socotești tu să te îndestulezi? Așteaptă nițel pînă să ieșim la margine și acolo să-ți arăți prietenia. Acum mai slăbește-mă din dragoste, ca să pot înota.   Șarpelui îi plăcu vorbele ce auzi și, mai slăbind pe țap din chingi, acesta își puse toate puterile, mai înotă ce înotă și ajunse la uscat cu șarpe cu tot.   Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia șarpelui și începu a născoci la mijloace de a-și mîntui viața. După ce ieșiră la uscat, țapul prinse a zice:   — Șarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ți-am dat-o. M-am luptat cu primejdia și am ieșit la uscat cu bine. Fă-mi și tu hatîrul acum și dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie.   — Ei, haide, de, să nu zici că nu ți-am fost prieten! Și dindu-se jos de pe grumajii țapului, aștepta să se măsoare cu dînsul.   Țapul asta și voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul șarpelui și-l strivi călcîndu-l cu copitele lui cele tari.   După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-l cît era de lung, zise:   — Vezi așa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu?   Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ți auz de nume și să te văz cînd mi-oi vedea ceafa!

Scrie, logofete, scrie! Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.   De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.   Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:   Scrie, logofete!   — Scriu, boierule, răspunse el.   Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:   — Scrie, logofete, scrie!   — Scriu, boierule, scriu.   Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.   În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.   — Tu ești de mine, por’-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.   — Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.   Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:   — Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?   — Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.