Povești cu morală și tâlc

Scrie, logofete, scrie! Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.   De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.   Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:   Scrie, logofete!   — Scriu, boierule, răspunse el.   Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:   — Scrie, logofete, scrie!   — Scriu, boierule, scriu.   Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.   În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.   — Tu ești de mine, por’-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.   — Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.   Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:   — Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?   — Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar, intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar. Cand colo, ce sa vezi ?! In loc de 1 kg, cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, omul s-a dus degraba la judecatorie, spunand ca taranul insala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea acestuia. N-au trecut nici doua ceasuri si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a amenintat: – Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag imediat la inchisoare. – Sa-mi fie iertat – zise taranul – dar sunt nevinovat. – Cum indraznesti sa minti ? – sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca! – Asa este, omule ? – spuse atunci judecatorul. Este untul acesta al tau ? – Al meu este, insa, vedeti dumneavoasta, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumparat un cantar, dar nu am mai avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am ? Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de g. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie aspru pedepsit cel care ar fi facut exact ca el. Cel ce vrea sa insele, singur se insala. Chiar daca nu vede nici un om greseala sa, Dumnezeu ii vede pacatul; iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare. Morala: “Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptătești pe cineva.”

    Pinguinul, renul și vulpea erau cei mai buni prieteni. Într-o zi, pinguinul și renul au găsit o grămadă de fructe și au decis să păstreze acest lucru doar pentru ei. Pe drum, s-au întâlnit cu vulpea, care, văzându-i atât de fericiți, i-a întrebat de ce. Cei doi i-au spus vulpii că nu îi pot dezvălui secretul, însă vulpea le-a cerut să aibă încredere în ea, așa că i-au spus în cele din urmă despre fructele delicioase pe care le găsiseră. Când au ajuns în sat, vulpea a uitat de promisiunea sa și le-a spus tuturor secretul bine păstrat până atunci. Când pinguinul și renul s-au întors la locul unde găsiseră fructele, animalele din sat fuseseră deja acolo și mâncaseră totul. În aceeași zi, pinguinul și renul au găsit un alt loc plin de mâncare și același lucru s-a întâmplat din nou cu vulpea. Furioși din cauza că vulpea i-a trădat, cei doi au decis să-i dea o lecție. A doua zi i-au spus vulpii că ​​au găsit un lac plin cu pește, pe care nu trebuie să faci niciun efort să îl prinzi. Vulpea a povestit din nou tuturor celor din sat despre asta. A două zi, când s-a întâlnit cu pinguinul și renul, vulpea era plină de tăieturi și vânătăi. Aceasta le-a spus, că după ce a povestit tuturor animalelor din sat despre lacul plin de pești, toți au dat buzna acolo. Dar, pentru că nu au găsit nimic, s-au înfuriat că au fost mințiți și i-au dat vulpii o mamă de bătaie.   Așa a învățat vulpea că este important ca ceilalți să aibă încredere în tine, dar pentru asta e nevoie să fii un tovarăș loial și să îți ții întotdeauna cuvântul.

                                        Povestea lui Moș Nicolae           Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul.        El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate.        Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.       Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire.       Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.       – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae.      Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.      – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit!   Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.       La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie.      Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale.     Aşa că, peste încă un an, s-a hotărât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.     Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei.     Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului.     De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă, sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă.     – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.     – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.      Nicolae l-a rugat totuși pe acel om, sa păstreze secretul, însă acesta nu a respectat rugămintea lui si a povestit tuturor.     Ulterior, oricine primea un cadou neașteptat, credea că este de la Nicolae și îi mulțumeau pentru cadou.      Cei trei saci cu aur au devenit conform legendei simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur, de aici moștenind-se tradiția de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.      Nicolae, a continuat toată viața sa să facă bine, de fiecare dată când a putut.  Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor.      Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ.      El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu, printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi.     Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă...              

Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește nimic cu jelirea. Începu a-și căuta de trebi.   Ajuns însă la căruntețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire.   Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc.   Îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea insă bietului om să-și uite nevrsta dîntîi; ș-apoi nu știa peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tccmai acum spre bătrînețe peste vro muierușcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urîtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa o omul cînd este învățat cu dichisul lui, cu rostul casei sole. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa; deoarcce nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar.   Ce să facă? După ce se mai gîndi și se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur.   Acum altă nevoie. Gura să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lingă dînsul, el, care n-avea rude nici cît ai îmbuca o dată.   Stătu la chibzuri.   Și puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoață înainte ființa pe care s-o iau de suflet“.   Planul fu bun. Dară ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.   Ieșind omul din casa lui dis-de-dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți copiii intrară în pămînt, că nu întîlni nici unul. Totuși, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un suflețel, se încumese de ieși afară din cetate și mergea iaca așa pe drumul cel mare, fără să știe nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea ața la orînda lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei pași, și dete peste un șarpe. Omul îi zise:   — Vrei tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, și bani, să-i mănînci cu lingura.   — Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse șarpele. Numai să ne învoim.   — Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate.   — Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porți în cîrcă.   — Atît numai? întrebă biet omul. Daca este așa, tu ești fiiul meu de suflet.   Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cîrcă. Șarpele i se încolăci împrejurul gîtului și se așeză acolo ca într-un culcuș.   Omul umbla cu gîtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mîncarea unuia era și mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.   Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dînșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic.   Dară pîrdalnicele de bătrînețe, cînd vin, aduc cu dînsele fel de fel de metehne.   Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe șleau: iacă se cocoșase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse; se făcuse măgădău mare.   Omul, biet, începuse a tînji. Într-una din zile, cuteză a zice:   — Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrînețele și nu te mai pot duce.   — Ba să-ți muți gîndul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie pînă vei intra în pămînt.   Știa omul că așa era, dară credea că va găsi la șarpe milă de copil.   Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.   Bietul om răbdă în piele și mai purtă în cîrcă pe șarpe ce-l mai purtă, și, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe șarpe să aibă milă de tată-său și să se mai dea pe jos.   Aș! pe dracul să rogi? Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gînd să se clintească din loc.   Unii, alții, văzînd trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Cînd se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, și să mai slăbească pe bietul unchiaș, să se mai odihnească și el.   — Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele.   — Așa este, bătrînule? întrebară judecătorii.   — De, asta așa este, răspunse unchiașul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie.   — Milă la noi nu scrie, zise și șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.   — Daca așa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială.   Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrămile în ochi și fără de nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea.   Și așa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-și trupul, mergea pe gînduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zilele cîte i-a fost dat de la Dumnezeu.   Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulțime dei copii, îi auzi că se jucau d-a împărații. Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieșise la judecată. Împăratul ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui, toți cu toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați, legați cobză cu mîinile la spate, erau înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu ciomege în mîini.   Ce-i dete omului în gînd, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:   — Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.   — Spune, tătișorule, ce păs ai?   — Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după moartea mea. Și neavînd nici neam de rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gîrbovit pînă într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea.   Șarpele voi să răspunză și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:   — Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împricinații, cînd se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt?   Șarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă gîtul omului, se dete jos la pămînt și de acolo răspunse:   — Împărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat copil de suflet. [Dară învoiala ne-a fost][1] să mă poarte în cîrcă. Ori m-oi da jos din cîrca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă țiu de învoială. Așa este cu dreptul. Învoiala este sfîntă.   — Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harta-parta!   Atîta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe, și unde mi-i deteră la bîte și la toiege d-alea țepenele, de mi-i strivi capul, numai cît ai zice mei.   Și de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. Judecata unui copil îl mîntuise.

Un țap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea intre el și acea livede. Și fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă și începu să înoate.   Cînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomenește pe lîngă dînsul cu un șarpe că-i zice:   — Măi, țapule, ia-mă și pe mine să mă treci la uscat.   Țapul, temător, îi răspunse:   — Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, și tu mai ceri să te iau și pe tine?   — Așa o fi; dară iată că umblu să mă înec, și atîta prietenie nu pot găsi la tine?   Țapul îl lăsă să se urce pe dînsul, și-și puse toate puterile ca să înoate spre a ieși cu bine dincolo. Șarpele, dacă se văzu călare pe țap, începu a se încolăci împregiurul gîtului și a-l strînge ca să-l sugrume.   — Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla și o să ne înecăm amîndoi.   — Vezi că mie mi-e foame; acum ești în mîna mea și aș vrea să mi-o potolesc cu tine.   — Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socotești tu să te îndestulezi? Așteaptă nițel pînă să ieșim la margine și acolo să-ți arăți prietenia. Acum mai slăbește-mă din dragoste, ca să pot înota.   Șarpelui îi plăcu vorbele ce auzi și, mai slăbind pe țap din chingi, acesta își puse toate puterile, mai înotă ce înotă și ajunse la uscat cu șarpe cu tot.   Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia șarpelui și începu a născoci la mijloace de a-și mîntui viața. După ce ieșiră la uscat, țapul prinse a zice:   — Șarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ți-am dat-o. M-am luptat cu primejdia și am ieșit la uscat cu bine. Fă-mi și tu hatîrul acum și dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie.   — Ei, haide, de, să nu zici că nu ți-am fost prieten! Și dindu-se jos de pe grumajii țapului, aștepta să se măsoare cu dînsul.   Țapul asta și voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul șarpelui și-l strivi călcîndu-l cu copitele lui cele tari.   După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-l cît era de lung, zise:   — Vezi așa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu?   Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ți auz de nume și să te văz cînd mi-oi vedea ceafa!

Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. Acolo fătase și crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aștepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-și lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.   Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse cățelandri. Începuseră și ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:   — Mamă, nu e bine de noi.   — Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.   — Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse cățelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămînă viitoare am să pui s-o sape.“   — Tăceți din gură și cătați-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.   Vara trecu și nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.   În vara următoare cățelandrii își făcuseră și ei fiecare cîte un culcuș.   Ieșind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăși pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-și vază via, că are de gînd să și-o sape.   —Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toții împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie și să-i dea o săpătură țeapănă, căci prea s-a înțelenit pămîntul.   — Ia cătați-vă de treabă, vă spui eu, și n-ascultați la fleoanca lui, zise bătrîna.   Trecu și vara asta și nici un buruian nu se clinti din loc.   În cealaltă vară ce sosi, cățelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade și fiecare din ei avea cațelandri.   Într-una din zile se adunaseră toți vulpoii și vulpile cu cățelandrii lor la vulpea bătrîna și-i spuseră:   — Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci și așa nu-i aduce nici un folos, și apoi vrea să limpezească locul.   — Ei, dragii mei, acum să vă luați ale trei fuioare și să vă risipiți ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o așa becisnicie.

Soimii Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo. – Cum ai facut? si-a intrebat el supusul. – A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare. Morala: Uneori trebuie sa ni se taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

Pisicile si maimuta   Într-o zi doua pisici s-au furisat într-o casa si au furat o bunatate de prajitura pe care gospodina o pusese la racit, la fereastra. Dupa ce au ajuns într-un loc ferit, cele doua pisici au început sa se certe pentru ca nu mai doreau sa împarta prajitura.   Fiecare dintre ele pretindea ca ea o merita si nu erau deloc dornice sa împarta prada. Tocmai când cearta lor a atins apogeul, o maimuta si-a facut aparitia în zona. Vazând cum se cearta cele doua pisici, maimuta s-a oferit sa le ajute sa faca pace. Aceasta a ascultat ambele variante, apoi a spus ca prietenia lor nu merita sacrificata, de aceea prajitura trebuie împartita în mod egal. Tot ea s-a oferit acum sa împarta prajitura în parti egale.   Pisicile au fost de acord. Apoi, maimuta a luat prajitura si a rupt-o în doua. Când a cântarit fiecare bucata, a vazut ca una era mai grea decât cealalta, asa ca a muscat din bucata mai grea pentru a o face mai mica si le-a cântarit din nou. Acum a constatat ca cealalta bucata era mai grea, asa ca a muscat din nou din bucata aceasta mai grea. Pentru ca, din nou, una dintre bucati era mai grea, a muscat din ea pentru a face cele doua bucati identice. Dar bucatile de prajitura nu pareau sa fie, din nou, perfect egale.   Maimuta cea vicleana reusise sa manânce în acest fel aproape toata prajitura. Pisicile i-a cerut bucatile de prajitura înapoi, doar ca acum maimuta le-a spus ca nu poate sa le mai dea nimic înapoi, pentru ca bucatile ramase sunt recompensa sa pentru serviciul pe care l-a facut pentru ele.   Cum a zis asta, maimuta a înfulecat ultima bucata de prajitura care a ramas si apoi a sarit în cel mai înalt copac unde nici pisicile nu l-ar fi putut ajunge.

Săracilor mîni multe! Isprăvnicelul unei moșii căpătase de la stăpînă-său, pentru slujbele sale cele credincioase, un petic de loc ca să-l lucreze pe seama sa. El, din firea lui fiind zgîrcit, nu-i venea a scoate să plătească oamenilor pe care voia a-i pune să-i muncească. Ce să facă, se gîndea el, ca și locșorul lui să fie muncit și bani să nu dea și nici el să nu se ostenească cu munca?   Se duse pe la săteni și le dete de știre că-n ziua de sărbătoare cea mai apropiată să știe că au să se adune să-i facă o clacă, muncindu-i cu mic cu mare locșorul lui, ceea ce se și făcu.   Se știe că la clacă bani nu se dă, ci numai de mîncare și de băutură.   Creștea inima într-însul cînd se uita isprăvnicelul cum mergea de repede lucrul.   Pluguri, rarițe, brăzda pămîntul, parcă n-ar fi fost zdravăn. Îi rîdea mustața, cînd vedea sumedenia de lume, ca albinele, cum mergea în sus și în jos, și se întorcea care de care să facă treabă mai bună și mai iute. Cînd băgă de seamă, cam pe la nămiazi, că locușorul lui este arat și aproape de a fi și semănat, sări în sus de bucurie și strigă:   — Săracilor mîni multe!   Sătenii văzînd că se apropie de a sfîrși munca, nu lăsară de nămiezi, ci se puseră cu inimă și dară un prefai bun lucrului ce mai rămăsese. Astfel ei sfîrșiră înainte de cum făcuseră Socoteala. Ce nu se face cînd lucrează omul cu voie bună, cu cîntece, și cu glume!   Acum trebuia să le puie masa.   Ispravnicul tăiase un noaten și îl pusese la foc. Ce să fie un noaten la atîta leaotă de lume? Nu le ajungea nici pe o măsea să puie.   Daca văzu isprăvnicelul puse de tăie un grăsun (porc de un an). Într-o clipă îi smulseră coama, îl pîrliră, îl fripseră și-l mîncară. Le mai aduse nițică pastramă, brînză, ouă, ce se mai găsi prin bordeiul lui.   Pe cînd mîncau oamenii și rîdeau și povesteau fel de fel de glume și ghicitori, isprăvnicelul se uita cu jind cum i se duce atîtea lucruri de mîncare pe gîturile muncitorilor. El credea că claca este păpușe, dară văzu acum că nu încape pe ușă. Cînd auzi că oamenii mai cer de mîncare, el o rupse d-a fuga și strigă:   — Dracu să vă ia de guri multe!