Curente şi doctrine pedagogice – cursuri

Renașterea Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Către finele secolului XII, după depășirea spaimei milenariste, sentimentului apocaliptic ce marcase gândirea occidentală pe baza unei interpretări morbide a textelor biblice, care creease impresia că lumea se va sfârși în anul 1000, cultura europeană își regăsea ritmul de dezvoltare, îmbogățită cu elemente rezultate din contactul cu Orientul, în contextul Cruciadelor și odată cu expansiunea Imperiului fondat de Dinastia Otthman (Otoman) – ce va atinge zona Dunării în Balcani în zorii secolului XIV. Eliberată de perspectiva unei pedepse divine pentru păcatele sale, societatea europeană începe să descopere noi posibilități de expresie și alternative la viziunea sumbră a existenței, pe care o impunea creștinismul.   Un moment exemplar de delimitare față de viziunea medievală a existenței umane este apariția unei opere ce marchează la cel mai profund nivel  mentalul epocii dar și toată istoria culturală a umanității până azi: Divina Comedie, de Dante Aligieri. Această operă a devenit în scurt timp de la răspândirea ei (după 1321) pentru cultura europeană ceea ce era Homer pentru Antichitatea Greacă. Dealtfel, nu întâmplător, în textul acestui poem divin se desfășoară o metamorfoză, are loc o trans-formare (transmutare), o călătorie inițiatică, prin care personajul Dante își găsește mântuirea (în sensul creștin al termenului, dar în manieră estetică și la nivel artistic) ca urmare a parcurgerii unui traseu sub îndrumarea/călăuzirea personalității exemplare a culturii antice – poetul Publius Vergilius Maro – și, ulterior, în compania iubitei sale, Beatrice. Ideea re/valorizării culturii antice, întoarcerii la textele și personalitățile acesteia și schimbării perspectivei asupra cunoașterii și asupra lumii, omului și relațiilor dintre subiecții raporturilor socio-culturale sunt noile repere ale epocii renascentiste. Așadar, o zonă istorică inițială a Renașterii ar putea fi situată spre finele secolului XII, odată cu dezvoltarea vieții universitare, începuturile preocupărilor pentru o autonomie a instituțiilor didactice (universități) față de autoritatea clericală și începuturile preocupărilor pentru o cultură civică și garantarea unor drepturi ale omului și cetățeanului (în limitele gândirii epocii) în Anglia, în 1215. Dar momentul explicit al afirmării fără echivoc al ideii reluării relațiilor culturale cu modelul antichității greco-latine este momentul răspândirii textului dantesc, în care călătoria personajului medieval Dante către înțelegerea misteriilor lumilor este ghidată de un model cultural din perioada veche.   Renașterea va dura până către secolele XV-XVI, finalul ei ca și curent cultural putând fi legat de apariția tiparului(1455), și de afirmarea Reformei; dealtfel, Reforma poate fi socotită, dintr-un punct de vedere, o culminație și o urmare firească a ideilor renascentiste, ea având la origine o abordare critică a ideilor religioase creștine, mai ales ca urmare a unei analize filologice severe efectuate de eruditul Martin Luther asupra textelor biblice, prin prisma ideilor renascentiste. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Renașterea, așa cum arată și denumirea, este caracterizată de o re-naștere a interesului pentru umanitate, pentru valorile culturii clasice antice, greco-romane, după perioada de negare a valorilor umane și pre-creștine de către autoritățile spirituale medievale. Evul Mediu a fost caracterizat de o societate teocentrică, orientată către o viață contemplativă, speculații abstracte, mortificare a cărnii și negare a valorilor fizice, corporale. Renașterea este o perioadă de regăsire a preocupărilor pentru omenesc, pentru trăirea sentimentelor și pasiunilor fizice și psihice specifice ființei umane, de reorganizare a societății în variantă antropocentrică și pe baza unei noi concepții – umanismul. Cercetări științifice precum cele ale lui Galileo Galilei, Giordano Bruno și Nikolaus Copernic modifică radical percepția despre om și lume, înlocuind sistemul geo-centric (ptolemaic) cu cel helio-centric, demonstrând că nu Pământul este centru Universului, ci Soarele este cel împrejurul căruia se rotește Pământul. Aceste schimbări de perspectivă au fost plătite, adesea, cu viața celor ce afirmau adevărurile științifice, deoarece instituția clericală nu putea accepta pierderea autorității sale ideologice și a puterii politice conexe acesteia. Discuție: Trebuie menționat că în cazurile Galilei și Bruno nu au fost retrase acuzațiile nici până azi, Biserica Catolică refuzând discuțiile asupra proceselor, motiv pentru care, cu câțiva ani în urmă, rectorul Universității  Sapienza din Roma a refuzat accesul Papei Benedict XVI Ratzinger la deschiderea unui an școlar universitar și a anunțat că interdiciția va fi ridicată numai după ce Biserica va discuta în termeni normali cazurile  menționate și alte cazuri asemănătoare. Ca termen de comparație, în cazul Ioanei D’Arc, aceasta a fost executată din motive asemănătoare cu cele din procesul Giordano Bruno, în 1431, a fost reabilitată în 1456, și apoi a fost beatificată în 1905 și sanctificată în 1921. Discutați critic aceste situații/cazuri. O serie de cunoștințe uitate sau cenzurate de Biserică se răspândesc în Occident după 1453, când o mare parte a elitei intelectuale creștine pleacă din Constantinopol și se refugiază în Occident, după cucerirea acestuia e către armatele Dinastiei Otthman, și transformarea sa în partea a noului imperiu islamic condus de această familie. Este momentul redescoperirii filosofiei grecești, momentul unei dezvoltări înfloritoare a filologiei clasice, când se traduc în latină dar și în limbile europene texte de valoare inestimabilă, cum ar fi Dialogurile lui Platon și momentul răspândirii ideilor legate de paideia clasică în Europa creștină, într-o formă filtrată prin experiența didactică acumulată în cele câteva veacuri de comentarii bizantine. Schimburi culturale au loc și la nivelul relațiilor cu culturile orientale, în urma Cruciadelor și în urma dezvoltării relațiilor comerciale cu Asia și Africa. În acest context se menifestă și o serie de influențe și schimburi culturale cu zona tradițiilor diasporei evreiești, influențe ce vor fi detectabile la nivelul ideilor și conceptelor pedagogice de formare continuă (învățare de-a lungul întregii vieți), de formare complementară și multilaterală (a învăța teoretic, dar a acumula și cunoștințe practice), de abordare critică a textelor biblice, de interes pentru Biblia ebraică (Tanakh), existând unele preocupări pentru studiul exegezelor biblice precum Talmudul la unii umaniști italieni și spanioli (Marsilio Ficino și Pico della Mirandola). Dezvoltarea economică, apariția unor noi instrumente de plată (cambia / biletul la ordin), dezvoltarea sistemului bancar asigură un nou climat social, dar impun și extinderea preocupărilor didactice către noi materii de studiu, cum ar fi primele rudimente de științe economice! Omul renascentist se raportează la lume și la sine cu mai puțină angoasă decât omul medieval, prin urmare Renașterea va însemna și o dezvoltare fără precedent în spațiul european a artelor plastice – arhitectură, sculptură, pictură, a muzicii, care începe să caute forme de expresie noi, în afara celor circumscrise activității cultice creștine. Totodată, admirația pentru lumea antică va conduce, inevitabil, la apariția și dezvoltarea arheologiei și  a o nouă formă de expresie a istoriei, ca gen literar. Căutarea unor opere de artă antice, pentru a servi drept izvor de plăcere pentru colecționari și model al unor noi creații pentru artițti, va conduce la primele forme de explorare arheologică în zone încărcate de istorie, în afara explorărilor efectuate de exponenții creștinismului pentru a căuta relicve legate de istoria doctrinei lor. Toate aceste manifestări plenare ale spiritului vor avea ca pandant dezvoltări ale unor forme de învățământ, personalitățile culturale ale epocii fiind, adesea, și adevărate modele intelectuale, unii artiști transformându-și atelierele în adevărate școli de artă și meșteșug. Era un lucru obișnuit ca personalitățile politice sau membrii aristocrației sau noii imbogățiți – burghezii – să finanțeze artiști și savanți, să găzduiască la curțile lor adevărate școli de erudiție și de creație artistică. Astfel au fost create opere ce sunt modele culturale până astăzi și foarte probabil vor fi mereu, dacă paradigma culturală nu se va schimba în sensul în care s-a schimbat în acele zone din lume unde au fost distruse monumente istorice și de artă pentru că nu ar corespunde viziunii despre lume a unui anumit curent religios…. III.Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice    Renașterea abundă în personalități culturale, aproape fiecare dintre acestea fiind interesate de anumite valori inclusiv la nivel pedagogic, întrucât era o preocupare constantă a tuturor intelectualilor epocii să își expună teoriile și să răspândescă idei în diversele medii pe care le frecventau, de la Universități, până la curți regale și nobiliare sau alte locuri de expresie intelectuală, cum ar fi cercurile de studii ezoterice, secrete etc. Printre autorii preocupați explicit de probleme pedagogice s-ar putea remarca Matteo Palmieri (1400 – 1475), care este interesat de valorile etice ale pedagogiei și de scopul culturii de a asigura accesul la o viață morală, etică, virtuoasă, astfel cum teoretizează în textul Della vita civile. Pietro Paolo Vergerio (1349-1420) este profesor de filosofie la Florența, Bologna și Roma.  În lucrarea Despre moravurile nobile și despre studiile liberale este și el preocupat de dimensiunile etice ale educației, pledează pentru un învățământ de stat și pentru aprofundarea textelor clasice, antice, ca modele de problematizare și de elocvență. Pe aceeași linie se află și Leon Batista Alberti (1407-1472), jurist, funcționar papal,și autor al unei lucrări Despre familie. Viziunea sa, influențată de formația sa clericală, este că baza educației se află în familie, că individul trebuie să se deschidă către domeniile cunoașterii și să urmeze o modalitate de studiu ce îmbina abordările teoretice cu exerciții practice. Propovăduiește necesitatea dezvoltării unui spirit comunitar și unei solidarități bazate pe modele creștine. Maffeo Vegio (1406-1458), profesor, funcționar papal, poet – este de părere că educația trebuie să fie un mod de viață, că munca neîncetată poate oferi șansa unei dezvoltări personale și unei împliniri în cadrul comunității, idei pe care le expune în tratatul De educatione liberorum et eorum claris moribus. Așa cum se poate observa, idelul intelectual al epocii nu este încă liberat complet de dominanta etică și morală provenită din tradiția creștină, iar mulți dintre scriitori sunt atașați profund de o viziune creștină a vieții umane și a relațiilor omului cu lumea. Ceva mai liber față de formele moștenite din perioada medievală se va dovedi François Rabelais (1483-1553), care se preocupă de medicină, dar devine și preot. Dotat cu o creativitate debordantă, el își expune ideile în textele Gargantua și Pantagruel. Sub o formă artistică rămasă ca model al genului, Rabelais se pronunță pentru formarea unui om complex, universal, multilateral, în care toate potențialitățile să fie actualizate la maximum și explorarea naturii, a lumii și a propriilor proiecții și deschideri să fie metode de educație și modele de viață. Atenția acordată relației cu latura practică și experimentală a educației îl fac să își depășească epoca și să influențeze personalități precum Locke și Pestalozzi. Către finele epocii renascentiste se afirmă doi dintre cei mai importanți gânditori: Erasmus din Rotterdam și Michel de Montaigne. Aceștia fac deja tranziția către epoca Reformei și deschiderile ce îi vor urma. Erasmus (1467-1536) este un gânditor emblematic pentru ideea de umanism. Este autorul mai multor texte – Elogiul nebuniei, Despre planul de învățare, Educarea femeii creștine etc.  Este de părere că omul este îndreptățit să forțeze permenent limitele cunoașterii, că este apt să exploreze întregul univers,și că fericirea este dependentă de inteligență. Este interesat de dimensiunea etică a educației, mergând până la a afirma că un imbecil este preferabil unui corupt. Discuție: comentați aserțiunea lui Erasmus, prin comparație cu folclorul sub/urban românesc ,,un hoț este preferabil unui prost”. Pune problema necesității conduitei exemplare a persoanelor cu rol de educatori și a necesității unui nivel de studii adecvat și de specializare pentru a preda. Michel de Montaigne (1533-1592) atinge problema educației în celebrele sale Eseuri, din 1580. Este părintele unot termeni ce vor marca imaginarul cultural european și vor structura epoca sa și ceea ce va urma. De ex. Scopul educației este de a forma un gentilom , termen ce desemnează o personalitate exemplară, armonios dezvoltată fizic și psihic și cu reflexe adecvate de adaptare la lume și maniere impecabile. La Montaigne apare prima dată formula condiție umană. Concepțiile lui Montaigne sunt o sinteză a umanismului renascentist, făcând, deja , deschiderea către o abordare mai rațională, ami puțin idealistă sau idealizantă a umanului. IV.Conexuni & perspective Renașterea a adus o importantă dimensiune estetică în zona eticii. Idealul uman al Renașterii este homo universalis – omul universal, poliglot, educat multilateral, capabil să aprecieze arta, deschis către cunoaștere, liberat de dogmatismul și negarea de sine medievală. Discuție: comentați desenul lui Leonardo da Vinci cu omul înscris în cerc, din perspectiva imaginii omului renascentist. Puncte de discuție: –          Proprietatea inscriptibilității este legată de ideea de perfecțiune a omului ca ființă și a corpului uman ca formă; omul este ființa inscriptibilă în cerc, corpul uman este forma ideală, cercul reprezentând figura geometrică perfectă în plan, la fel cum sfera este în geometria în spațiu; –          Omul circumscris sugerează ideea limitării, omul este condiționat de și prizonier al circum-stanțelor, adică a ceea ce sta (stans-stanța) împrejurul său (îl înconjoară – circum).   Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Educația în Evul Mediu european Conform istoriografiei oficiale, Evul Mediu debutează în spațiul european în anul 456, în momentul căderii Imperiului Roman de Apus și preluării controlului asupra Romei și teritoriilor supuse acesteia de către triburile de origine germanică, având drept comandant pe un anume Udwakr, latinizat Odovacar/Odoacrus. Așa cum sugerează și denumirea, din perspectiva periodizării istoriei, inclusiv a istoriei culturii, perioada medievală este considerată un fel de interstițiu, un interval de tranziție / de mijloc (mediu, median) între lumea antică/veche, văzută ca un univers cu propriile legități și coordonate culturale și perioada în care în spațiul european se afirmă o nouă identitate culturală, adică apare o lume nouă, cu noi coordonate de mentalitate. Trebuie menționat că Evul Mediu european nu este o perioadă uniformă din punct de vedere al cronologiilor, în sensul că zona occidentală se dezvoltă accelerat, în timp de zona Europei Est-Centrale este întârziată și șa va rămâne până în contemporaneitate, adesea invocându-se motive legate de evoluțiile din perioada medievală ca explicație a defazării istorice a zonelor de est și cetrale ale Europei, în timp ce zona Occidentală va fi considerată și se va auto-considera, până în prezent, drept etalon al culturii și civilizației europene. Evul Mediu este, de altfel, perioada în care aceste diferențe culturale încep să se contureze și să se afirme, fiind urmate de diferențieri inclusiv la nivel de abordări pedagogice. Ca elemente de maximă importanță în evoluția mentalităților, cu inflență directă asupra concepțiilor despre educație, formare personală și culturală trebuie reținut că Evul Mediu este perioada în care modul de gândire antic/vechi, bazat pe concepții religioase politeiste și concepții politice democratice, pe valori inspirate de lumea greco-romană – precum libertatea individuală și afirmarea personalității umane, în plenitudinea facultăților sale fizice și psihice, este înlocuit cu un mod de gândire nou, centrat pe viziunea ficțională a creștinismului (ca derivat al iudaismului), în care concepția religioasă este monoteistă, concepția politică este totalitară iar valoarea supremă este supunerea individului și colectivităților față de dogmă – varianta de adevăr postulată ca fiind instituită de divinitatea unică (a monoteismului) și gestionată simbolic de o structură cu atribuții de supraveghere, control și îndrumare a societății – instituția sacerdotală, Biserica. În Evul Mediu se produce, la nivelul mentalului colectiv, o instituționalizare a inefabilului în sensul că viziunea despre individ, despre lume, despre sensurile existenței, educației și despre înțelesurile vieții, ale morții, ale istoriei universale etc. – toate ficțiunile ce concură la funcționarea simbolică a omului în lume sunt confiscate de o instituție care se organizează birocratic pentru a gestiona imaginarul și a controla puterea politică, asupra căreia revendică un drept de dominație ideologică și, implicit, economică, militară etc. Odată cu declinul lumii antice, teoriile filosofilor, gânditorilor politici și juriștilor romani nu au mai fost suficiente pentru a oferi omului un suport imaginar și ficțional pentru starea sa în lume. Discuție:comentați afirmația din corespondența lui Gustave Flaubert: ”Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat.” În ultimele secole ale antichității gândirea și viața politică romană alunecaseră, deja, spre totalitarism, spre o formă de guvernare bazată pe imperium (concept roman ce semnifică dreptul unui comandant militar victorios asupra teritoriului cucerit de armatele comandate de el și asupra bunurilor și persoanelor de pe acel teritoriu). În atmosfera de decadență morală, economică, juridică, educația nu a putut decât să urmeze aceste tendințe ale vremii. Totul era cuprins de pesimismul stoicilor, care vedeau în lume un loc al suferințelor și injustiției, unde ființa umană poate supraviețui doar dacă va cultiva, prin educație, un spirit lucid, orientat către o detașare de ineluctabila degradare universală a oamenilor și a lumii. Evul Mediu a avut de luptat cu degradarea morală și dezorganizarea instituțională a finalului epocii imperiale romane și a trebuit să așeze educația pe baze noi. Aceste baze au fost oferite, la nivel doctrinar de creștinism. Principalii scriitori ce au avut contribuții în domeniul educației au fost chiar aceia ce sunt considerați Părinți ai Bisericii, adică Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare și Ioan Hrysostomos (părinții orientali), împreună cu Augustin, Tertulian, și, mai târziu, în secolul XII – Toma de Aquino. Acestora li se alătură personalități ce nu sunt acceptate de biserică printre gânditorii canonici, dar a căror contribuție la dezvoltarea concepțiilor despre educație și la așezarea acesteia pe alte baze și promovarea unor noi metode de studiu și instruire nu poate fi negată, printre care se evidențiează Origenes, Clement din Alexandria. Principalele coordonate ale concepțiilor despre educație ale sciitorilor creștini medievali sunt legate de ideile definitorii ale doctrinei căreia îi aparțin, care se afla la începuturile sale și care a dus în Evul Mediu o luptă dificilă pentru a se impune ca doctrină universală în lumea occidentală. Totul este subordonat ideii de mântuire, scopul educației este dobândirea acelor cunoștințe ce permit accesul la revelație, iar indivizii trebuie să se pregătească permanent pentru momentul judecății ce va fi făcută de divinitatea unică asupra persoanei și faptelor lor. Pregătirea copiilor și adulților este subordonată acestor comandamente și este bazată, înainte de orice și mai presus de orice, pe Biblie – cartea supremă, izvor al cunoașterii, îndrumar în absolut toate domeniile. Modelul absolut este Iisus Christos, Om și Dumnezeu în același timp și în absolută măsură ambele, iar traseul vieții acestuia este traseul exemplar pe care trebuie să îl parcurgă orice individ pentru a ajunge la o comuniune cu Dumnezeu și la Viața Veșnică. În acest sens o mărturie importantă, inclusiv ca model de pedagogie și viziune pedagogică, este lucrarea lui Thomas de Kempis Imitatio Christi . Educația are ca scop suprem transmiterea acestor viziuni despre viață, moarte, lume etc., astfel încât alte cunoștințe nu sunt considerate utile, sau sunt considerate chiar nocive. Alături de dogmatizarea vieții culturale și a educației, are loc și un proces de stratificare socială, populațiile se împart în grupuri sociale noi, specifice noilor realități politice, economice și ideologice. Se redimensionează instituția sacerdotală/clericală și apare o întreagă ierarhie a acestei profesii, cu specializări și atribuții mult mai complexe decât acelea ale sacerdoțiilor antice. Educația corespunzătoare acestei profesii/ocupații este complexă, presupune cunoștințe din domenii precum filologie, filosofie, nou apăruta teologie – ce va deveni domeniul suprem în scurt timp, și alte domenii, pentru a putea exercita atribuțiile de îndrumare a indivizilor și societății și de control asupra acestora. Alături de această instituție, se păstrează rolul nobilimii, aristocrației, moștenit din lumea antică, dar dezvoltat conform influențelor mentalităților popoarelor migratoare cu care arealul european intră în contact în finalul lumii antice și zorii Evului Mediu. Nobilimea și Regalitatea vor domina viața medievală și se vor afla într-o permanentă dispută cu Biserica pentru controlul politic al societății, dispută ce se va încheia oficial abia în secolul XX! Continuă să existe țăranii și meșteșugarii, apare o nouă categorie socială – cavalerul. Educația acestor grupuri sociale era specializată, în cazul fiecăruia accentul fiind pus pe acele tipuri de cunoștințe considerate a fi utile din punct de vedere al modului de viață. Preocuparea pentru educație teoretică și umanistă este foarte scăzută, fiind întreținută de interesul Bisericii și al câtorva personalități (mai ales regi și nobili) pentru conservarea unor aspecte ale moștenirii antice ori pentru a crea opere de artă pentru uzul propriu și pentru promovarea propriei imagini și a puterii politice proprii.  Așa apar o serie de construcții ce vor deveni emblematice pentru perioada medievală – catedrale și castele. Cartea este un lux, alfabetizarea este o excepție în spațiul european, existând chiar printre membrii caselor regale și ai familiilor nobiliare multe personaje pentru care mânuirea armelor să fie considerată necesară iar mânuirea unui instrument de scris ca și inutilă…. Războiul și educația pentru război sunt preocupări de maximă importanță. Creștinismul va duce o permanentă politică de expansiune ideologică și teritorială și va reprima cu brutalitate orice disidență în interiorul teritoriilor aflate sub dominația puterii politice, adică monarhiilor de orientare creștină. Discuție: comentați critic textul biblic: ,,Cine nu e cu Mine, este împotriva mea (….)”, Matei, 12,30; Educația va progresa lent și dificil în Evul Mediu. Climatul intelectual nu încurajează dezvoltarea unor doctrine pedagogice propriu-zise și, în general, nu încurajează dezvoltarea unor doctrine personale, ci doar glossa și comentariul biblic, sub controlul autorității doctrinare a Bisericii. De altfel, Evul Mediu nu abundă în personalități culturale, pentru că preocupările principale erau războaiele, inclusiv Cruciadele și organizarea internă a noilor regate, lucruri ce presupuneau, inerent, o instabilitate cronică a instituțiilor de cultură. Totuși, conservarea unor materiale moștenite din antichitate și crearea unor noi opere culturale se va realiza în spații aparținând bisericii, mai ales în mănăstiri. Iar școlile vor funcționa, cel mai adesea, pe lângă instituții ecleziastice, pentru a se asigura, astfel, și controlul asupra programei și activităților. Alături de aceste direcții oficiale ale dezvoltării educației, controlate de Biserică, se va manifesta și un curent alternativ, subteran, de transmitere a unor cunoștințe moștenite din culturile antice sau venite de la popoarele cu care europenii intrau în contact ori populații stabilite pe teritoriul european în Evul Mediu. În această sferă pot fi încadrate tradițiile ce vor duce la formarea științelor de mai târziu, precum alchimia, kabbala, medicina alternativă, anumite preocupări pentru studiul fenomenelor numite mai târziu para-normale, și denumite tradițional vrăjitorie sau magie. Asemenea disidențe au asigurat o conservare și o transmitere și dezvoltare a unui patrimoniu de cunoștințe ce nu puteau fi subsumate ariei oficiale de studii, limitate de canonul creștin. De multe ori, unii din cei implicați în aceste experimente au plătit cu viața activitatea în slujba educației alternative, fiind torturați și uciși de Biserică și de autoritățile laice pentru vina de a nu se fi suspus limitelor impuse de doctrina oficială. La nivelul diferențelor de gen, Evul Mediu nu este preocupat de educația femeilor, acestea fiind desconsiderate până la limita patologiei, sau chiar și dincolo de această limită, în viziunea unor din gânditorii creștini femeia fiind lipsită de intelect și, prin urmare, irelevantă pentru educație și incapabilă de activitate cerebrală. Aceste poziții, ce pot fi întâlnite inclusiv la unii din Părinții Bisericii menționați mai înainte, continuă percepțiile eronate asupra diferențelor de gen și asupra condiției femeii din societatea greacă și romană, unde femeia nu avea capacitate de exercițiu, peste care se suprapun o serie de concepții preluate din Biblie, unde, de asemenea, condiția femeii este una de inferioritate. Uneori au fost invocate argumente teologice pentru asemenea poziții doctrinare. Discuție: comentați textul biblic Luca 10, 38-42, Isus cu Martha și Maria Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Și o femeie, numită Martha, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui. Martha era împărțită cu multă slujire, a venir repede la El, și I-a zis: ,,Doamne, nu-Ți pasă că soru-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să mă ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Martho, Martho, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Idei de discuție: – textul poate fi interpretat ca un îndemn la studiu și o postulare a obligației femeilor de a studia? –          textul poate fi considerat o dovadă a faptului că în viziunea lui Isus femeile au intelect și pot înțelege cuvintele sacre la fel cu bărbații? –          textul poate fi considerat o exprimare ironică? Se poate considera că Isus vorbește ironic cu Martha, ceea ce înseamnă că Isus avea umor și se amuza împreună cu cei apropiați, cu ucenicii și cu aceste femei care Îl găzduiesc?   Evul Mediu a reprezentat o perioadă de așezări și clarificări doctrinare la nivelul culturii europene. El a permis formarea unei noi mentalități, diferită de cea antică, definirea unei noi condiții umane și ueni paradigme educaționale conforme cu necesitățile ideologice ale monarhiilor creștine și idealurile Bisericii. Personalități exemplare sau doctrine padagogice remarcabile nu se pot identifica, deoarece climatul intelectual al epocii nu a favorizat apariția unor asemenea evenimente excepționale. Toma de Aquino E preferabil să ştim lucruri nesigure despre lucrurile importante decât să ştim lucruri sigure despre fleacuri. A transmite celorlalţi rodul contemplaţiei este un lucru mai măreţ decât contemplaţia însăşi. Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.    Petrarca   Ziceţi că eu n-am prieteni? Am prieteni şi societatea lor mi-e foarte plăcută. Prieteni din toate ţările şi toate timpurile. Ei întotdeauna sunt lângă mine. Când îi chem, vin, când îi întreb îmi răspund. Unii din ei îmi povestesc despre cele ce s-au întâmplat în timpurile trecute; alţii îmi spun ce se întâmplă în timpurile de faţă. Unii mă învaţă să trăiesc bine; alţii să mor bine. Ceilalţi prin veselia lor îmi risipesc grijile şi necazurile, unii îmi oţelesc inima în suferinţă; alţii mă învaţă să dispreţuiesc poftele inimii. Unii mă poartă de mână pe drumul cunoştinţelor; alţii mă îndreaptă pe cărarea virtuţilor. Vreo răsplată pentru atâtea binefaceri nu cer; nu cer nimic decât adăpostul unei încăperi modeste unde să fie scutiţi de pulbere. Când ies din casă îi iau cu mine pe cărările pe unde merg. Le plac mai mult decât zgomotele oraşelor, liniştea câmpurilor şi umbra arborilor. Şi ştiţi voi cine-mi sunt aceşti buni şi nedespărţiţi şi atât de puţin pretenţioşi prieteni? Prietenii mei, cărţile! Este mai important să vrei binele decât să cunoşti adevărul. S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi. Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură.   Dante Aligheri Dacă-ţi urmezi steaua, nu poţi greşi destinaţia divină. Li Bai Umbra si lumina sunt diferite in fiecare vale. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice – Curs 10 Secolul XIX, primii moderniști Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Epoca modernă începe din punct de vedere al istoriei intelectuale odată cu Revoluția Americană și cea Franceză, dar modernismul se impune pe scena internațională de-a lungul secolului XIX și la începutul secolului XX. El va fi urmat după  Războiul Mondial II de perioada ce va fi denumită convențional post-modernism, ale cărei coordonate se afirmă în special în a doua jumătate a sec. XX. Principalele evenimente ale sec. XIX și ale perioadei moderne sunt revoluțiile cu care debutează și momentul 1848, care duce la schimbarea completă a hărții socio-politice și economice a lumii occidentale, influențele resimțindu-se pe ambele maluri ale Atlanticului. De acum, toate evenimentele majore ale Occidentului se vor desfășura în arealul de pe ambele maluri ale Atlanticului. Finele evoluțiilor modernismului ca format intelectual vor fi marcate de Războiul Mondial I și Criza Ecomonică din anii ’30 ai sec. XX, evenimente ce vor invalida multe dintre ipotezele de lucru cu care se pornise în afirmarea acestui nou curent.   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Principalul reper ideologic și de mentalitate al evoluțiilor socio-politice din secolul XIX și din perioada modernismului este ascensiunea ideii de ,,națiune”, de ,,stat național”, ceea ce a condus la apariția unei noi mitologii politice, ale cărei reflexe se regăsesc, inevitabil, la toate nivelurile vieții intelectuale, inclusiv în zona pedagogiei. Odată cu revoluțiile de la finele sec. XVIII, accentul gândirii politice se mută pe formularea unei noi variante de stat, pe înlăturarea artistocrației și monarhiei ca elemente forte ale organizării sociale și înlocuirea lor și tuturor ideilor conexe lor cu noi forme de ficțiune politică, printre care se vădesc drept cele mai importante idei precum națiunea, statul național, republica și democrația constituțională. Aceste repere vor marca toate eforturile noilor grupuri sociale emergente, mai ales ale burgheziei, de a instaura regimuri politice bazate pe noi configurații simbolice și imaginare. Momentul 1848 va conduce la schimbări ale organizării sociale și ale fundamentelor politice ale tuturor puterilor europene și va amorsa conflicte ce vor conduce la Războiul Mondial I, pentru a reorganiza politic lumea europeană pe criteriul naționalismelor. Educația nu va scăpa de aceste influențe și va deveni, inevitabil, și ea ,,națională”, la fel ca toate ideile de bază ale sistemelor sociale, cu tot de decurge de aici: preocuparea pentru promovarea unor caracteristici locale ca fiind coordonate supreme ale vieții intelectuale, conflictualizarea relațiilor cu alte paradigme culturale etc. Discuție:comentați critic dimensiunea ,,națională” și ,,naționalistă” a educației. Aveți în vedere evoluțiile politice ce au marcat zona de referință culturală căreia în aparțineți. Luați în considerare remarca președintelui Republicii Franceze (promotoarea acestor idei prin revoluțiile pe care le-a parcurs), François Mitterrand – « Le nationalisme, c’est la guerre !» (declarație politică, în Parlamentul European, 17 ianuarie 1995). Care considerați că trebuie să fie prioritatea și orientarea educației în zona voastră culturală în momentul actual: către naționalism sau către universalism și globalizare? Argumentați!   Așadar, istoria secolului XIX sub raport intelectual este o istorie a unor idei generoase, pornite cu maxime bune intenții și finalizate în ceea ce pare a fi cel mai mare masacru din istorie, atât cât cunoaștem până acum, dacă privim Războiul Mondial II ca punctul final al perioadei moderne în istorie, perioadă începută cu revoluțiile secolelor XVIII și XIX….  Poate că în această repetată cădere a umanității în eroarea tragică a războiului și a crimelor în masă ar trebui observată și o nuanță de eșec al formulării unei pedagogii a păcii. Până în prezent niciun sistem pedagogic nu a reușit să educe oamenii pentru a nu mai cădea în starea de anormalitate a conflictelor și crimelor. Discuție: comentați aceste perspective. Credeți că este posibil a se formula un sistem de educație global care să înlăture tensiunile și conflictele dintre oameni și să instaureze o nouă mentalitate, pașnică și orientată către cunoaștere și dezvoltare? Argumentați critic!   III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice. Johann Friedrich Herbart a)schiță bio-bibliografică: 1776 – 1841; studii de filosofie la Universitatea Jena, elev al lui Fichte; doctor în filosofie în 1802, când este numit profesor la Univ. Gottingen; din 1809 profesor de filosofie la Konigsberg (catedra lui Kant), în paralel înființează un seminar pedagogic – pentru viitorii profesori și o școală de aplicații – petru efectuarea de practică și experimente pedagogice; după o carieră de 24 de ani la Universitatea Konigsberg, revine la Gottingen, unde rămâne până la finalul vieții; lucrări de referință în domeniul pedagogiei: Manual de psihologie (1816), Psihologia ca știință, fundamentată pe experiență, metafizică și matematică (1825), Despre aplicarea psihologiei în pedagogie (1831), Prelegeri pedagogice (1835); b)repere teoretice: – este primul cercetător care urmărește o fundamantare a pedagogiei pe studii, observații empirice și cercetări de laborator și experimentale complexe; practic – este primul pedagog care propune o fundamentare științifică a unei paradigme epistemologice complete a pedagogiei; – fundamentele teoriei pedagogice herbartiene sunt etica și psihologia; își propune să reformeze aceste domenii și să reformuleze unele din teoriile principale ale acestora, pentru că era nemulțumit de dezvoltarea lor în momentul cercetărilor sale; – teoria sa asupra moralei, ca o componentă fundamentală a sistemului etic, au ca bază ideea kantiană că legea morală nu poate fi dependentă de un reper intern conștiinței umane, pentru că atunci am fi judecători în propria noastră cauză, ci trebuie să se subordoneze unor criterii externe determinismului personal; conform acestor perspective, o faptă umană este etică atunci când corespunde următoarelor idei: – libertatea interioară: fapta se bazează pe armonia între judecată și voință, convingeri și acte (omul care acționează conform propriilor gânduri este liber); – perfecțiunea: fapta reflectă aspirațiile multilaterale ale omului și subordonarea acestora unui scop suprem; – bunăvoința: tendința de a evita conflictele, armonia cu ceilalți oameni; – ideea de drept: discernământul și capacitatea de a renunța la conflicte și la lucruri ce ar putea fi rele sau nefolositoare; – echitatea: binele trebuie recompensat, iar răul trebuie sancționat. – sistemul psihologic herbartian pretinde că lumea e formată din entități eterne, imuabile, diferite între ele (asemănătoare ideilor absolute platonice, sau monadelor leibniziene), numite ,,reale”; după Herbart nu există coordonate native ale sufletului, ci acestea se formează treptat, pe baza reprezentărilor dobândite prin percepții; Herbart este atașat de teoria asociaționistă – viața psihică a individului este o combinare a acestor reprezentări, care se asociază între ele; – idealul educației este acela a formării unui individ exemplar moral, pe baza cultivării elementelor idealului moral – caracterul (legat de libertatea internă de mai înainte), energia (legată de perfecțiunea de mai înainte) și moralitatea (legată de bunătatea, dreptatea și răsplata menționate); – pedagogia generală are trei noțiuni de bază: guvernarea, învățământul educativ și educația morală; guvernarea este o formă de educare fără instruire, menită să deprindă copilul mic, preșcolar, cu uzanțele lumii; învățământul educativ este școlarizarea propriu-zisă; educația morală este cultivarea virtuții și reprezintă partea supremă, subtilă a educației, a formării individului, prin dezvoltarea conștiinței individuale a acestuia, în conformitate cu idealul uman; – învățământul educativ, adică școlarizarea elevilor, se realizează prin cultivarea interesuluiacestora pentru diverse materii, domenii ale cunoașterii și dezvoltarea diverselor forme de interese; Herbart dezvoltă inclusiv o teorie a interesului, înțeles ca formă de abordare individuală a obiectelor cunoașterii dar și ca formă de organizare a materiilor și de predare; de exemplu, ar putea exista: interes empiric (pentru perceperea imediată a lucrurilor), interes speculativ (pentru reflecția asupra lucrurilor percepute), interes estetic (contemplarea aspectelor artistice ale lucrurilor cunoscute), interes moral și simpatetic (pentru persoane și aspecte afective), interes social (pentru societate, umanitate etc.), interes religios (pentru divinitate); – a elaborat o teorie a lecției, în funcție de modalitățile de predare – analitic sau sintetic; – considera că în procesul de învățare sunt necesare etape precum: prezentarea clară a elementelor de informație, asupra obiectului cunoașterii / asocierea cunoștințelor prin realizarea de conexiuni cu alte elemente din intelectul subiectului cunoscător / sistematizarea cunoștințelor dobândite și formarea unei noi perspective, multilaterale și complete, integratoare asupra tuturor cunoștințelor dobândite și așezate alături de cele deja avute /  operaționalizarea cunoștințelor dobândite – aplicarea lor Discuție: comparați această perspectivă cu viziunea Sf. Thoma din Aquino, care în Summa Theologiae propune drept condiții ale ,,frumuseței” oricărui lucru (sau demers) trei criterii: consonantia, claritas și integritas (consonanță între elementele constitutive, echilibru și armonie între acestea, claritate – deschidere către cunoaștere, inteligibilitate, integritate – completitudine, caracterul de a fi complet sub raport ontologic și epistemologic, adică de a avea toate elementele necesare definirii și existenței); apreciați argumentat dacă gândirea lui Herbart se resimte de o posibilă influență a lecturilor din texte anterioare, fundamentale pentru cultura occidentală, cum este, de ex., opera Sf. Thoma; *viziunea lui H. asupra educației este una intelectualistă; el rămâne atașat profund de ideile religioase și pledează pentru o componentă substanțială de educație religioasă în formarea individului și în viața socială. 1.1. Ideile lui Herbart au fost dezvoltate de câțiva discipoli, printre care s-a remarcat Tuiskon Ziller (1817 – 1882), care a predat pedagogie și filosofie la Universitatea Leipzig și a fondat Societatea pentru pedagogie științifică în 1864. A lăsat ca lucrări mai importante Bazele instruirii educative și Pedagogia generală. Ziller a dezvoltat și a detaliat la nivel aplicativ unele idei herbartiene, cum ar fi, de exemplu, aceea că obiectul central de studiu trebuie să fie unul care să dezvolte simțul moral și dimensiunea etică a personalității, din moment ce scopul suprem al educației este formarea virtuții. Așadar în centrul programei trebuie să fie etica, istoria, religia. O idee cu mare răsunet în epocă și mai apoi a fost aceea că dezvoltarea individului parcurge un traseu ce reface dezvoltarea umanității, copilul evoluând de la stadiul omului primitiv / sălbaticcătre acela al omului civilizat contemporan. După Ziller etapele istoriei culturale (și etice) a omenirii pe care le parcurge individul după modelul umanității ar fi: legende & mituri& basme / Robinson Crusoe / perioada biblică a patriarhilor / epoca judecătorilor din Biblie / epoca regilordin Biblie / viața lui Isus / perioada apostolilor și, în final – epoca reformelor lui Luther. Toate acestea între 5 și 14 ani. Este de remarcat că nu a teoretizat și o eventuală perioadă apocaliptică, de inspirație tot biblică; însă nu este exclus ca aceasta să fi putut urma în evoluția individului, mai ales la vârsta adultă și, poate, odată cu căsătoria…. Un alt discipol al lui J. H. Herbart a fost Charles – Volkmar Stoy, care a contrazis speculațiile lui Ziller și a înclinat să susțină că trebuie respectate mai atent principiile propuse de maestrul Herbart și că esența procesului de educare consistă în plasarea copilului într-un mediu sănătos și într-o atmosferă morală și intelectuală exemplare, elevul urmând să evolueze inevitabil bine datorită influențelor și emulației. A fost preocupat de formularea programelor pentru învățământ și de studierea comportamentelor elevilor ca bază a formulării de metodologii de lucru. Stoy a trăit între 1815 și 1885, a predat la Jena ca docent privat, și a lăsat o Enciclopedie pedagogică. Un herbartian minor este și Wilhelm Rein (1847-1929), director de seminar pedagogic pe lângă Universitatea Jena. A lăsat ca lucrări notabile Manual enciclopedic de pedagogie, Pedagogie în expunere sistematică, Teoria și practica în învățământul primar.  A fost preocupat de reformularea treptelor formale ale procesului de învățare în teoria herbartiană (menționate mai sus), pe care le-a redenumit pregătirea, predarea, asocierea, generalizarea și aplicarea. Principiul obiectului central de studiu ca pivot al ariei de cunoștințe (curriculare) a fost înlocuit cu corelarea între obiectele de învățământ. Acestea sunt principalele direcții de debut ale modernismului în cercetarea pedagogică. În cursul următor vom discuta despre alte experimente ale sec. XIX, efectuate de Friedrich Adolf Diesterweg, Friedrich Frobel și de Friedrich Foerster, pentru a urmări (în afară de frecvența numelui Friedrich Wilhelm la germanii din sec XIX) o serie de trăsături comune ale abordărilor teoretice ce au stat la originea formulării paradigmei epistemologice a pedagogiei ca știință și anumite diferențe de abordare ce au condus la apariția unor școli de gândire pedagogică. Conexiuni și perspective Secolul XIX înseamnă pentru pedagogie ceea ce înseamnă pentru multe alte științe: momentul autonomizării domeniului de studiu, momentul afirmării la nivel academis, al introducerii în programele de studii la toate nivelurile și apariția preocupărilor pentru un stiu sistematic al istoriei disciplinei științifice. Dezvoltarea vieții economice și schimbările politice reclamau o preocupare intensă pentru un nou sistem de educație, iar acest nou sistem de educație și-a făcut un titlu de glorie și o preocupare fundamentală din a pregăti noi schimbări la nivel economic, politic și cultural – în general. Discuție: până la întâlnirea următoare, încercați să notați câte o idee care vi se pare interesantă din gândirea celor trei pedagogi enumerați ca fiind subiectul lecției următoare, pentru a observa dacă sunt idei ce s-ar putea regăsi la mai multe persoane și a vedea cum comentează fiecare aceste repere. *suplimentar, pentru cei care sunt pasionați de istoria pedagogiei autohtone: urmăriți și identificați în diverse surse bibliografice ecouri ale curentelor de gândire pedagogică de pe marea scenă intelectuală a occidentului reflectate în texte ale unor autori de pe teritoriile românești în perioada de referință – sec. XIX.

Doctrine pedagogice Curs introductiv(1)   O istorie a doctrinelor pedagogice urmează obligatoriu itinerariul unei istorii intelectuale a spațiului cultural cercetat. Doctrinaeste o construcție mentală, intelectuală, ce constituie o reprezentare teoretică însoțită de aplicații și raportări practice asupra unui domeniu de gândire, unui fenomen sau produs cultural. Existența unei doctrine atestă că societatea în care aceasta este prezentă se află într-o fază avansată de evoluție (culturală), are o istorie semnificativă a cunoașterii, datorită căreia s-a ajuns la formularea unei necesități a structurării demersurilor și acumulărilor congintive, pentru a se putea gestiona (la nivel simbolic, conceptual și pragmatic) un anumit domeniu ce prezintă interes pentru viața comunitară. Nu se poate vorbi de doctrine în societățile primitive (pre-gramaticale), unde aveam de-a face cu sisteme sau doar forme de reprezentare a unor raporturi inter-personale, ce se transmit, de regulă, prin ritualuri sau forme de instrucție ce țin de o comunicare mitologică. Este posibil ca asemenea forme de organizare a reprezentărilor despre lume, viață și sine să fie la originea civilizației pe care încercăm să o studiem azi urmărind concepțiile sale despre cunoaștere și educație. O preocupare pentru sistematizarea educației atestă că societatea în care această tendință se manifestă a atins un grad de cunoaștere ce impune o poziție reflexivă față de lume și față de propria identitate (la nivel individual și colectiv). Totodată presupune existența unei vieți intelectuale individuale, bazată pe libertatea de gândire a subiectului uman creator și reflexiv, într-un context social și, implicit, politic, ce valorizează individualismul și cercetarea speculativă – prin relativizarea normelor și abrogarea dogmelor și ritualurilor sau plasarea acestora în regim estetic. Urmărind istoria doctrinelor și concepțiilor pedagogice, vom urmări, inevitabil, și istoria relațiilor acestor construcții culturale cu alte zone de concepție și reflecție socială, cum ar fi sistemele politice, religioase, ideologice etc. O observație ce se impune de la sine, încă din acest punct, este că aveam de-a face cu diverse variante de ficțiune, care interacționează și se află într-o relație de interdependență și intercondiționare/condiționare reciprocă. Aceste diverse sisteme de reprezentare și organizare a realității se succed în istoria culturii astfel cum au fost formulate de personalități excepționale, pornind de la o serie de date și coodonate de origine imaginară (de cele mai multe ori, concepțiile pedagogice se întemeiează pe imaginea despre om și credințele privind scopul existenței și, eventual, utilitatea cunoașterii și sensul istoriei ale societății în care ele sunt formulate). În cursul nostru vom încerca să deconstruim aceste ficțiuni, să le înțelegem originile, structura, evoluția și influențele asupra gândirii umane și asupra situației civilizației omenești ca urmare a impactului acestor mecanisme la nivel social. O schemă pe care o vom folosi pentru analiza noastră va încerca să surprindă trei dimensiuni pe care le considerăm definitorii pentru orice doctrină, după cum urmează: Subzistența– orice doctrină e influențată, inevitabil, de mediul în care se naște, în care e formulată, este condiționată de coordonatele culturale a locului și epocii unde se formulează și se expune public; ea este o oglindă a epocii sale și a personalității/personalităților ce a/au contribuit la formularea sa; în același timp, doctrina deservește anumite scopuri, răspunde unor anumite cerințe socio-culturale; 2.Tranziția – doctrina pedagocică umărește scopuri, este formulată cu dorința explicită de a promova anumite valori, ce sunt considerate dezirabile și licite de către fondatorul/ii ei; uneori, chiar se urmărește combatarea unor alte concepții, înlocuirea unor alte sisteme de gândire – toate acestea pe baza unei concepții despre lume, istorie, sensul existenței etc., și alte asemenea reprezentări de tip ficțional; Viziunea– orice doctrină pedagogică urmărește promovarea unui sistem de valori culturale, formarea unei noi mentalități, vizează oreorganizare a lumiidupă principii mai bune, formularea unei variante de viitor în care tezaurizarea cunoașterii și transmiterea ei, prin formarea intelectuală a indivizilor și comunităților, să se bazeze pe noi coordonate teoretice și pragmatice. Vom umări, așadar, în cursul, adică itinerariul nostru, o analiză a succesiunii istorice a diverselor doctrine, o analiză a temelor ce preocupă și structurează aceste sisteme, adică a paradigmelor ce domină gândirea personalităților ce stau la originea doctrinelor, și vom mai urmări o încercare de a înțelege valoarea acestor acumulări în prezent și perspectivele pragmatice ale evoluției lor în perspectivă. Pentru a urma tradiția locului în care ne aflăm, o universitate din spațiul cultural european, vom proceda la o analiză istorică, o abordare cronologică a teoriilor pedagogice, a succesiunii acestora în epocile istoriei acestui spațiul de cultură și mentalitate. Vom porni de la originile cunoscute, atestate istoric ale acestei arii culturale, din Grecia antică, vom urma cu impactul modelului biblic, importat din Orient, și vom continua cu istoria dezvoltării sistemelor de învățământ și științelor educației, de-a lungul epocilor istorice ale Europei, privind cu atenție personalitățile majore, coordonatele gândirii acestora și reperele ce au influențat evoluțiile doctrinelor. Ajunși mai aproape de contemporaneitate, vom căuta să înțelegem intercațiunea la nivelul științelor educației cu diversele forme de influențe venite din alte arii culturale, cu influența asupra concepțiilor despre educație și pedagogie a științelor nou apărute – sociologia, antropologia, științele comunicării și altele. În par/cursul nostru vom urmări să înțelegem relația dintre diversele forme de ficțiuni fondatoare, gestionate de domenii precum religia, filosofia, politica, și concepțiile despre educație, despre subiecții actului educațional, despre utilitatea și scopurile educației și modelele acesteia. Cu alte cuvinte, vom încerca să înțelegem de ce știm ceea ce am fost învățați, cine și cum a decis ce trebuie să învățăm, cum și cînd și de ce suntem azi în poziția de a afla că o civilizație, inlusiv a noastră, de față, este produsul concepțiilor, doctrinelor și evoluției sale padagogice. Vom încerca, totodată, să aflăm ce putem spera și aștepta de la științele educației azi și ce doctrine pedagogice mai vechi și mai noi ne pot ajuta să ne înțelegem și să ne împăcăm cu istoria pe care am parcurs-o și cu ceea ce a făcut ea din noi. Se discută destul de intens despre o criză a lumii contemporane. O criză a valorilor, o criză a culturii, o criză ce conduce la o degradare a comunicării și la un eșec al educației. Urmând un curs al istoriei învățării vom încerca să aflăm dacă există erori în acest trecut și ce șanse avem acum, la finalul unui ciclu de civilizație, să învățăm a învăța cele necesare pentru supraviețuire și nu pentru auto-distrugere. Pentru că una din întrebările pe care le vom urmări de-a lungul cursului despre doctrinele pedagogice este dacă nu cumva în chiar aceste doctrine s-a strecurat o perspectivă negativă, o tendință obscură spre auto-distrugere, dacă nu cumva de-a lungul secolelor de căutări ne-am auto-programat pentru un eșec al paradigmei culturale, îndreptându-ne, conștient sau inconștient, către învățături și forme de învățare neviabile… Acest curs își propune să realizeze o sinteză a acestui trecut al spațiului cultural european, în conexiunile sale cu alte arii de cultură, și să ofere, pe această bază, o perspectivă asupra unor posibile variante de viitor.     Detalii organizatorice: Cel puțin două prezentări la seminar – se poate viza nota 10 la examen. O prezentare la seminar- se poate viza nota 9 la examen. Nicio prezentare la seminar (probabil nicio prezența la curs și/sau seminar)- realizarea unui eseu de 12-15 pagini care va fi adus în ziua examenului pe CD. Tematica va fi anunțată ulterior.     Succes!   Precizare- prezentările trebuie să presupună și documentare asupra subiectelor, nu numai discuții bazate pe experiența personală. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Curs 6 Reforma & Contrareforma Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Istoric, Reforma începe în zona Occidentală a Europei odată cu afișarea pe ușa Catedralei din Wittenberg, în 1517 (la 31 octombrie, potrivit celor consemnate de Philipp Melanchthon), a celor 95 de teze, un text manifest redactat de Martin Luther, un călugăr augustinian, ce denunța astfel aspectele pe care le credea necesar a fi reformate în cadrul Bisericii Catolice. Principalele idei ale lui Luther vizau denunțarea corupției clerului și a practicilor imorale (în viziunea sa) ale Bisercii Catolice de a vinde indulgențe, adică de a acorda iertarea păcatelor în schimbul unor sume de bani plătite de cei interesați. Trebuie menționat că Reforma este un fenomen ce s-a manifestat mai ales în zona occidentală a Europei și, ceva mai târziu, în America de Nord, și mult mai puțin în zonele de Est ale bătrânului continent, ce au rămas, până azi, fidele unui model de creștinism întemeiat pe criteriile stabilite în primele trei secole ale erei noastre, conturate în primele sinoade ecumenice. După schisma de la 1054, estul (auto)intitulat ortodox (ortheo-doxia = dreapta credință în limba greacă) va refuza orice schimbare și orice evoluție doctrinară și orice control din partea Papei. Așadar, Reforma a vizat zona catolică a Europei și a pus în discuție, printre altele, inclusiv primatul papal(dogma privind infailibilitatea cunoașterii rezervată persoanei Papei) și dreptul Papei, ca Suveran Pontif de a conduce politic și a îndruma doctrinar ceilalți principi creștini.  Chiar această pretenție e papalității, de a conduce politic, militar, doctrinar și economic întreaga lume creștină a dus la Schisma din 1054 și a întreținut un conflict explicit sau voalat cu monarhii creștini, de-a lungul secolelor. Demersul lui Luther a fost văzut de unii dintre acești regi ca o posibilă rezolvare a acestui conflict, ce dura de la începuturile instituției papalității, astfel că, după inevitabila excomunicare a lui Luther, la Worms, în 1521, acesta a fost adăpostit de către amicul său, Principele Elector Friedrich al III-lea al Saxoniei în Castelul Wartburg, perioadă în care Luther a fost numit de cei cu care ținea legătura ,,cavalerul Geroge”, pentru a nu putea fi identificat și localizat și a fi ferit de o eventuală tentativă de asasinat din partea papalității. În această perioadă el a lucrat la traducerea Bibliei creștine în limba germană. După o serie de tulburări sociale, inclusiv răboaie – precum Războiul Țărănesc German, Reforma a devenit o religie oficială și a cucerit o zonă importantă din lumea creștină, în special în Germania, Nordul Europei, și America de Nord. În zona Românei, Reforma este prezentă semnificativ în Transilvania și mai recent în București, unde este adusă de persoane ce s-au stabilit aici în cursul ultimelor secole. Alături de Martin Luther, un important gânditor și promotor al reformei este teologul elvețian, de origine franceză, Jean Calvin. Acesta a propagat o variantă derivată a Lutheranismului, considerată ceva mai radicală la nivel cultic, și a reușit să își desăvârșească opera datorită climatului de cultură civică existent în Elveția, la Geneva, unde și-a petrecut a doua jumătate a vieții.  Discuție: pentru înțelegerea climatului cultural și social-civic al Genevei, comentați un fragment din poemul Conjurații de Jorge Luis Borges: ,,În inima Europei se conjura/ faptul e din 1291/ se căutau oameni de diverse neamuri/ de diverse religii și limbi./ S-a ajuns la ciudata hotarâre: să fie rezonabili./ …/ Au fost soldați ai Confederației și mai apoi/ mercenari/ pentru că erau săraci și obișnuiți cu războiul;/ nu uitau că tot ceea ce face omul este la fel de fără rost   Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Într-o istorie intelectuală a Europei, Reforma ar putea fi considerată a urmare predictibilă a Renașterii. După o evoluție de aproape cincisprezece secole, doctrina creștină ajunsese într-un punct în care relațiile sale cu restul ideilor culturale erau afectate de dicrepanțele majore dintre variantele de ficțiune propuse de creștinism și variantele de explicații și reprezentări ale lumii oferite de descoperirile științifice, de cercetările istorice și filologice asupra textelor și zonelor geografice biblice dar și de evoluțiile sociale și economice ale continentului.  Ideile creștine de viață trăită în castitate și sărăcie nu mai erau la fel de atractive după contactul cu bogățiile de pe continentele nou descoperite sau dechise explorării – Americile, Africa Neagră etc.  Din punct de vedere teoretic, evoluția cea mai semnificativă a mentalității perioadei finale a Renașterii ar putea fi ilustrată prin formula lui Niccolo Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care acesta a inserat-o în lucrarea sa ,,Il Principe” ca pe un dicton ce ar putea fi de folos unui politician și unui om de acțiune. Discuție: comentați critic aserțiunea lui Machiavelli.