Doctrine Pedagogice – Curs 9
Johann Heinrich Pestalozzi și începutul perioadei moderne în pedagogie
- Periodizare. Repere istorice și cronologice
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
- Conexiuni și perspective
- Periodizare; repere istorice & cronologice
Așa cum am văzut, Iluminismul a ocupat aproximativ perioada secolelor XVII și XVIII, deși primii Iluminiști, sau cel puțin precursori direcți ai acestora pot fi considerați Rabelais și Montaigne împreună cu Locke, dacă nu cumva, din anumite puncte de vedere și Erasmus și Comenius, cei doi din urmă dacă nu ar fi fost atât de atașați de tradiție. Ideile iluministe pot fi observate la generația post-Reformă, dar ele sunt încă difuze, la fel ca și opțiunile filosofice și pedagogice ale acestor intelectuali. Va fi nevoie de ascensiunea socială a unor noi grupuri și, implicit de schimbarea raporturilor de putere dintre aristocrație și burghezie în favoarea ultimei pentru ca opțiunile pentru noi sisteme filosofice și pedagogice să se impună în spațiul european și în colonii.
La cumpăna dintre secolele XVIII și XIX trăiește cel care va realiza o sinteză a curentelor și a doctrinelor de până la el și va deschide porțile modernismului: elvețianul Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827).
- Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
Perioada iluministă a fost preocupată de enciclopedism, umanism universalist, luminarea popoarelor, abolirea sclaviei și paradigme educaționale axate pe libertatea individuală, promovarea naturii ca model de viață și împlinirea personalității umane ca imagine a echilibrului între legea morală rațională și sentimentele cultivate și bine temperate, precum clavecinul lui Bach.
La extremele curentului Iluminist s-au ilustrat, așa cum am apucat să amintim, și primele forme de disidență – stabilind astfel un nou model intelectual, care va marca, inevitabil, și educația.
Baruch Spinoza / Benedictus de Espinosa (1632-1677) s-a remarcat, printre altele, în afara creației intelectuale, prin faptul că și-a susținut ideile și vederile cu o asemenea consecvență încât a atras asupra sa respingerea comunității evreiești, din care făcea parte și pe aceea a comunității creștine – în care a refuzat să se înscrie prin botez.
Spinoza a părăsit comunitatea sa de origine, cea evreiască din Amsterdam, din motive intelectuale și personale, datorită faptului că ideile sale erau deosebite și insolite, interpretările sale date textelor sacre ale iudaismului atrăgându-i eticheta de eretic și excluderea din comunitate, cât și pentru că și-ar fi dorit să se căsătorească, însă fata de care era îndrăgostit era creștină și ecumensimul nu se inventase în perioada Iluministă iar căsătoriile inter-confesionale nu sunt acceptate nici astăzi de iudaismul tradițional și de unele variante de creștinism.
Pentru a își păstra demnitatea și libertatea personală și de gândire, Spinoza a refuzat să devină creștin după ce a părăsit comunitatea evreiască și a trăit în condiții dificile, care i-au afectat sănătatea și l-au condus la decesul prematur, la numai 45 de ani. Așa cum se întâmplă în aproape toate marile povești de iubire, fata de care era îndrăgostit l-a părăsit când a refuzat să se boteze în religia creștină, dovedind că unii filosofi și psihologi, printre care și persoanele afiliate curentelor de gândire intitulate feministe, nu greșesc (prea mult) când afirmă că femeile au un simț al realității și un instinct de conservare superioare celor ale bărbaților.
Spinoza a refuzat oferta Principelui Elector Karl Ludwig de Palatinat de a prelua o catedră de filosofie la Univesitatea Heidelberg – pentru că nu suporta cenzura teologică, și pensia oferită de Regele Soare Ludovic al XIV-lea – pentru că acesta a comis impolitețea de a îi cere gânditorului să îi dedice unele căți ale sale în schimbul pensiei.
Spinoza nu a fost un pedagog, dar ceea ce a lăsat moștenire pedagogiei și vieții intelectuale, culturale și civice în general este extrem de important: este modelul intelectualului gata să plătească cu viața libertatea personală, de gândire și demnitatea umană. Acest model va deveni un reper fundamental al oricărei educații, iar conduita lui Spinoza va rămâne un reper (egal cu acelea ale profeților biblici) de refuz al oricărui compromis degradant ontologic și epistemologic în cea mai importantă luptă din istoria umanității, luptă ce există în fiecare clipă și definește condiția umană – aceea pentru controlul și valorificarea resurselor de materie cenușie, de potențial intelectual al ființei umane!
La alt pol al gândirii iluministe dar vizibil legat de ea și conducându-o dincolo de limitele sale teoretice și exprimentale se situează unul dintre cei mai stranii vizionari ai literaturii europene: Donatien Alphonse-Françoise Marchiz de Sade. Trăiește între 1740 și 1814, se formează în atmosfera Iluministă, dar va fi preocupat de depășirea oricărei limite experimentului estetic și, prin aceasta, de deschiderea unei noi viziuni asupra dimensiunilor etice ale existenței umane.
Își propune să schimbe mentalitatea societății prin o operă în care explorarea tuturor formelor de excese ale simțurilor, în mod special practicarea unei sexualități care forțează permanent limitările fiziologice și imaginare pare a fi o tentativă de a absolutiza și depăși teoriile asupra necesității cultivării naturalului din om, specifice moraliștilor enciclopediști. În descrieri lipsite de orice urmă de inhibiție, uneori frizând caricaturalul, Divinul Marchiz (cum este supranumit) încearcă să facă din libertatea individuală totală, anarhică, amorală o nouă variantă de etică.
Modelul său de revoltă împotriva tabu-urilor sociale și intelectuale va influența și concepțiile pedagogice, în sensul că va deschide calea revendicării de către post-modernism a unei variante de societate bazată pe libertate individuală totală și etică fără repere religioase.
Ca și Spinoza, dar dintr-o perspectivă a-spirituală, Marchizul de Sade va oferi un model de intelectual angajat în acte de protest și contestare socială și gata să își asume marginalitatea și chiar să își riște ori să sacrifice libertatea personală pentru promovarea ideilor sale – lucruri ce vor fi extrem de interesante mai ales în pedagogia secolelor XIX și XX.
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
Revenind la cel pe care îl considerăm reperul ultim al Iluminismului, menționăm că viziunea acestuia – Johann Heinrich Pestalozzi – ar putea fi numită, după modelul experimentat în prezentarea anterioară și pentru că este din aceeași familie spirituală cu acei de acolo, omul de sinteză,omul complet. Pestalozzi a avut darul de a sintetiza ideile și curentele care circulau în epocă și a știut să le exprime clar într-o concepție, doctrină pedagogică de valoare majoră, ale cărei influențe sunt viabile până în prezent. Exemplul lui Pestalozzi ne arată că poate fi ceva mai util să poți înțelege, prelucra, sintetiza și optimiza prin inovare și viziune integratoare ceea ce există ca material bibliografic și concepție de lucru decât să urmărești o descoperire de maximă originalitate.
Discuție: de ce credeți că niciun sistem pedagogic propus vreodată nu a reușit să surprindă toate laturile și detaliile educației și că toate variantele de lucru se completează unele pe altele și se schimbă permanent?!
Născut la Zurich, Pestalozzi a trăit la Neuhof – unde, pe propria sa moșie a înființat și condus o școală (1774) pentru luminarea maselor/poporului, în care elevii proveneau inclusiv din familiile sărace din zonă. Aici se studiau scrisul și cititul și vorbirea corectă, socotelile, lucrul la câmp și în gospodărie, educația fizică. După ce a rămas fără resurse materiale, pedagogul a plecat să conducă orfelinatul din Stanz, apoi a condus o școală la Burgdorf, unde se pregăteau cei ce doreau să devină învățători. Ideile sale nu erau agreate de guvernanții perioadei, așa că a trebuit să se mai mute de două ori și să își continue activitatea pedagogică la Munchenbuchsee și apoi la Yverdon.
De-a lungul acestei vieți de apostol al pedagogiei va redacta lucrări precum: Gândurile de seară ale unui sihastru / Cugetări în faptul serii ale unui sihastru (1780), Leonard și Gertrude (1781), Cum își învață Gertrude copiii (1801), Abecedarul intuitiv (1801), Învățarea intuitivă a cifrelor (1803), Carte pentru mame (1803).
Pentru Pestalozzi umanitatea este scopul suprem al educației, adică educarea omului pentru a fi om în cel mai deplin sens al cuvântului.
Principiile educației sunt, ca și la neo-umaniștii post renascentiști și iluminiști, cultura armonioasă(dezvoltarea tuturor ramurilor cunoașterii), educația organică (dezvoltarea tuturor impulsurilor și tendințelor naturale ale omului și armonizarea lor), educația individual-socială (dezvoltarea individului în acord cu reperele culturale ale societății și pentru o integrare armonioasă în societate și în natură).
Ca savant și ca om, Pestalozzi consideră, la școala idealismului iluminist, că numai prin acțiune individuală altruistă se va putea atinge binele umanității, iar acestea trebuie să fie idealurile educației.
Problemele societății sunt lipsa de cultură intelectuală, etică-morală și religioasă, alături de injustiția socială asociată acestora. Cultura, moralitatea și religiozitatea (creștină – bineînțeles) sunt mijloacele de educare a maselor și ridicare a nivelului de trai, ameliorare a stării poporului – conform idealurilor iluministe.
La fel ca Rousseau, Pestalozzi dorește o educație bazată pe legile naturii, dar pledează pentru a interpretare mai flexibilă a roului educatorului, care trebuie să intervină mai profund și mai subtil pentru a gestiona anumite procese de cunoaștere și dezvoltare mentală, fizică etc.
Toate forțele naturale existente în individ sunt spiritul comun al organismului și aceste forțe trebuie să acționeze coordonat și unitar pentru a desăvârși educația și a atinge maximum de potențial.
Educația se face progresiv și permanent, urmând marile ritmuri ale naturii și corespondențele între viața individuală și cea a naturii și societății.
Pestalozzi vorbește explicit despre caracterul formativ / principiul formativ al învățământului, formulând o variantă de distincție între formare și informare.
Metoda de instuire a lui Pestalozzi pune un accent special de intuiție, care este considerată baza activității de educare, facultatea primă ce asigură posibilitatea dezvoltării celorlalte aspecte ale cunoașterii și educației.
Ceea ce se studiază ar fi cele trei însușiri generale: numărul, forma și numele. Astfel se pot aborda socotitul (numărul), desenul și abilitățile practice (forma) și vorbirea (numele).
Etapele realizării unei lecții ar fi:
– Perceperea individuală a elementelor obiectului studiului (analiza)
– Plasarea acestor elemente percepute în serii psihologice prin comparare (sinteza)
– Recapitularea
– Integrarea cunoaștințelor în ansamblul celor deja existente.
Baza educației este, bineînțeles, sentimentul de dragoste, la care individul are acces începând de la nivelul contactului cu propria mamă, apoi prin contactul cu familia și mediul său intim iar apoi prin integrarea socială. Acest sentiment va evolua de la dragostea copilului pentru mamă până la dragostea omului pentru umanitate – în viziunea idealistă a lui Pestalozzi, dacă educația parcurge etapele obligatorii:
– Producerea unei dispoziții sufletești favorabile moralității;
– Exercitarea moralității, formarea bunelor moravuri;
– Însușirea preceptelor morale.
Ca și Kant, și pe linia altor gânditori influanțați de Reformă, va considera legea morală ca fundament al religiei și ca o bază necesară a vieții individului – la nivel personal și individual.
Doar că la Pestalozzi sentimentul are un rol important, este un ingredient de maximă demnitate în constructul mental al dimensiunii religioase, mai ales că și credința trebuie să fie tot un act intuitiv, o manifestare a acelei intutiții profunde, care este facultatea de bază a psihicului uman, o facultate de cunoaștere.
Toate funcțiunile individului trebuie să concureze echilibrat la realizarea scopului ultim: viețuirea morală și dobândirea maximum de cunoaștere.
Pestalozzi pledează pentru dezvoltarea învățământului profesional, adică a școlilor unde toți elevii să își poată forma deprinderi care să le asigure posibilitatea de a își câștiga existența semn chiar dacă provin din medii defavorizate social.
Pedagogul elvețian a militat insistent pentru crearea unui sistem de școli deschide tuturor categoriilor de elevi și tuturor celor care doresc să se instruiască și perfecționeze.
Este considerat întemeietorul teoriei învățământului elementar.
- Conexiuni & perspective
Pestalozzi încheie seria iluminiștilor și realizează o sinteză a tendințelor Epocii Luminilor.
El va influența major pedagogia nu doar în perioada următoare, ci, așa cum a arătat deja, pe termen lung, ecourile gândirii sale fiindu-ne extrem de utile astăzi.
Modelul său intelectual, al gânditorului de sinteză, va domina secolele următoare.
Discuție: Pestalozzi a considerat că una din funcțiunile educației este și aceea de a oferi soluții copiilor săraci pentru a reuși să ajungă la un status demn și a își câștiga existența, ideile sale despre școli profesionale pornind de la situața inechităților sociale. Considerați că trebuie să existe soluții de tipul ,,învățământ pentru săraci” sau să fie eradicate inegalitățile sociale?!