Curente şi doctrine pedagogice – cursuri

Curs I Pentru cei mai mulți dintre istoricii culturii, Grecia este modelul civilizației europene, leagănul culturii în formele în care aceasta s-a dezvoltat în spațiul continentului căruia i-a dat numele și ia oferit o variantă mitologică/ficțională de origine, prin legenda privind răpirea de către Zeus, transformat în taur, a unei frumoase prințese nord africane, pe care a sedus-o și după numele căreia a fost numit pământul unde a petrecut povestea de dragoste cu ea. Acest model de relație cu realitatea, cu lumea va structura întreaga paradigmă greacă a educației și a organizării societății și culturii sale. Este un prim exemplu de operaționalizare coherentă a unui sistem de ficțiuni capabil să asigure o reprezentare completă de/spre lume și să ofere o bază ideatică pentru o viețuire la nivel individual, colectiv și universal. Ceea ce conferă perenitate acestei paradigme culturale grecești este faptul că, pentru prima dată în istoria cunoscută nouă, ea oferea o deschidere către universalitate, o abordare privind întreaga lume, universul, cosmosul, spre deosebire de culturile care o precedaseră și care se ocupaseră doar de orizontul spațial și temporal în care funcționau ele, la nivelul comunităților tribale. Ne referim la zona ce va fi cunoscută ulterior sub denumirea de Europa, nu la alte civilizații, ce au fost anterioare celei grecești și care aveau concepții rafinate și subtile despre viață, univers, eternitate, dar nu fac parte din arealul european, ci din alte zone de cultură, despre care vom trata în altă expunere. Una din originile preocupării pentru educație în lumea greacă este această concepție privind necesitatea unui anume parcurs în viață și în eternitate al individului și al unor grupuri (familii, clanuri, dinastii etc.). Toate demersurile legate de educație se întemeiează pe concepțiile despre lume potrivit cărora aceasta este de origine divină, există modele supreme – care sunt zeii, și modele intermediare – semizeii, personaje de origine duală, având un părinte divin, zeu, și unul uman. Alături de aceștia există eroii, personaje umane care au o conduită exemplară, un parcurs de viață ce constituie un model, inspirat din tiparele oferite de primele două categorii. Primele forme de organizare a acestor concepții se regăsesc în epos-ul homeric, în cele două texte de dimensiuni uriașe, Illiada și Odiseea, a căror geneză a durat câteva secole și a căror formă oficială a fost stabilizată, într-o primă versiune, undeva în secolul V al î.e.n., la curtea dinastiei Pisistrate, fiind atribuite unui personaj legendar, Homer – un ostatec orb, a cărui origine o disputau douăsprezece cetăți (a se vedea traducerile în limba română ale Illiada și Odiseea, începând cu George Murnu). Potrivit viziunii homerice despre viață, individul trebuie să urmărească permanent să se dezvolte în arta luptei și în aceea a elocinței, să urmeze modelele care sunt zeii, semizeii și eroii și să tindă a deveni un erou, dacă nu este născut din zei ori semizei. Idealul educațional al epocii homerice se desfășura între reperele reprezentate de tipul de războinic Achille și tipul de conducător Ulysse, iar întâlnirea acestora în aceeași persoană era considerată puțin probabilă, motiv pentru care au fost teoretizați ca personaje distincte. Viața individului epocii homerice trebuia să fie subordonată idealului dobândirii abilităților războinice de tip Achille și celor de elocință și adaptabilitate pragmatică de tip Ulysse. Termenul grecesc pentru acest tip de competență era arete, ce desemna o competență nativă și dobândită în acord cu idealurile societății elenice, preocupată de război și glorie, dar și de o morală echilibrată în contextul viziunii sale despre lume. Acestea se realizau, inițial, în special prin educația în cadrul familiei și în contextul unor mici grupe de elevi, ce urmau un șef tribal local. Un moment de revoluție în istoria culturii (implicit a pedagogiei) a fost reprezentat de apariția unei preocupări la nivelul comunității pentru instruirea sistematică a copiilor în spiritul unor valori, care erau valorile identitare ale comunității respective. Trebuie menționat că pentru întreaga perioadă a antichității grecești, om și, implicit, subiect al educației, însemna persoană de gen masculin, grec, sănătos fizic și psihic, liber (nu sclav). Educația a fost orientată către formarea unei societăți andro-centrice, unei culturi bazate pe idei și ideologeme în centrul cărora se afla imaginea masculinității ca etalon al umanității, reper al normalității, ca regulă, secondată de aceea ca feminității ca excepție, ca aspect secundar, adiacent al umanității. Acest model s-a perpetuat până în contemporaneitate, a fost preluat de toate sistemele de gândire ulterioare din spațiul european și susținut cu diverse argumente, fiind suspus unui demers deconstructiv abia în secolul XX. Această diferență de gen în educație este unul din sibiectele pe care le vom urmări de-a lungul întregii istorii a pedagogiei europene, pentru că este o caracteristică de maximă importanță a acestui sistem padagogic. Principalele repere ale tipurilor de abordări educative sunt cele reprezentate de evoluția societății grecești la nivel istoric. Aveam de-a face cu educația în polis-urile emblematice – Sparta și Athena și cu influențele unor personalități de anvergură pan-elenă, creatoare ale unor școli ce vor influența concepțiile despre cunoaștere în următoarele secole, până azi. Sparta a dezvoltat un sistem de educație orientat către integrarea până la depersonalizare a individului în aparatul de stat, subordonarea oricărui impuls individual intereselor superioare ale comunității, pregătirea pentru luptă ca activitate supremă pentru bărbați și pentru procreare ca activitate optimă rezervată femeilor. Athena a permis dezvoltarea unor concepții individualiste, ce au stat la baza formării unor variante de abordare educativă cu deschidere către o viață personală independentă în cadrul comunității, o libertate individuală ce va servi ca model pentru idealurile civice ale Europei în toată istoria sa, până azi. Personalități atheniene precum Socrate și Platon vor oferi modele de abordare a necesităților educative, mergând până la a pune libertatea de gândire mai presus de propria viață, ca în cazul lui Socrate ce a fixat în eternitate modelul disidentului, ca educator al comunității și ca garant al libertăților individuale și cetățenești pe care trebuie spă fie pregătit să le apere cu sacrificiul propriei vieți. Desigur, acestea sunt modele ale unei societăți care valoriza abordările exclusiviste, refuzând deschiderea către pluralitate ce caracterizează modelele democratice actuale. Moștenirea cea mai de preț a Greciei este educația pentru democrație și libertate, deși trebuie amintit permanent că democrația și libertatea Greciei clasice nu se refereau la non-greci (barbari, meteci etc.), nici la sclavi și nici măcar la femeile ori invalizii din societatea greacă. Era o democrație selectivă, dar prima care a oferit o variantă viabilă de dezvoltare a unui sistem educațional centrat pe valorizarea vieții individuale, valori precum dreptate, echitate, echilibru, sobrietate, armonie fizică și psihică. O contribuție de primă mărime a Greciei la cultura europeană și universală este formularea spiritului olimpic. Idealul olimpismului, ideea de a organiza jocuri ca activitate exemplară, pentru a celebra relația dintre om și modelul său divin, ideea că raportarea la acest model divin conduce obligatoriu la sistarea oicărui conflict – pe perioada jocurilor olimpice încetau orice lupte –  sunt ipoteze de civilizație ce structurează și azi paradigma socială la nivelul întregii umanități. După Socrate și Platon, Aristotel va formula o serie de idei padagogice ce vor sta la baza orientărilor europene în materie de-a lungul întregului Ev Mediu, cu ecouri până în contemporaneitate. Alte școli de gândire filosofică și pedagogică vor fi fost acelea acel sofiștilor și cele ale unor presocratici și post-socratici ce și-au fondat sistemele pe diverse abordări ale explicațiilor despre lume: Pitagora pe teoria numărului, Heraklit din Efes pe teoria permanentei schimbări etc. Ajunși în acest punct al expunerii, trebuie menționat că abordarea noastră teoretică în acest curs nu va urmări niciodată să reproducă o cantitate de informație spre a fi oferită spre memorare și redare ulterioară din memorie, ci va urmări în permanență problematizarea critică a unor idei, fenomene, ipoteze – spre a oferi un suport de gândire personală și reflexivitate asupra problemelor ce au preocupat și preocupă pedagogia. Informație despre evenimentele și doctrinele studiate se află în bibliografia ce trebuie parcursă, și a cărei reproducere în cadul cursului ar fi nu doar fastidioasă, ci și contra-indicată ca metodă de studiu. Mult mai important ni se pare să ne raportăm critic, prin prisma unei analize de istoria culturii și antropologie culturală la domeniul istoriei ideilor și doctrinelor pedagogice, decât să reproducem atât cât ar permite timpul limitat al unui curs, doar unele din informațiile despre anunite personalități ori doctrine, pentru ca apoi să încercăm a le rememora, în loc de a le înțelege, discuta și desbate critic, pentru a dezvolta abordări folositoare în activitatea pedagogică efectivă. În concluzie, vom reține ca esențiale coordonatele sistemului de educație al Greciei antice ca fiind preocuparea pentru explicarea lumii și vieții și plasarea individului în acest context, deschiderea către idealurile de democrație și libertate, cu limitările menționate, formularea ideilor educației permenante și ale unie vieți trăite pentru cunoaștere, preocuparea pentru tezaurizarea cunoașterii și transmiterea sa în formă scrisă și consacrarea olimpismului ca model de afirmare a valorilor umane. Pentru discuții asupra subiectelor abordate, propunem ca repere: – una din acuzațiile aduse lui Socrate a fost aceea că ar corupe tineterul ; discuție asupra eticii relației profesor- elev, educator-educat; până unde poate merge influența unui educator asupra celor pe care îi educă, și unde ar trebui ca această influență să se oprească, lăsând loc manifestării celui educat? – cum ne raportăm la diferențele de gen din educație? ele sunt încă prezente, sunt moștenite din sistemele de educație cu care s-a lucrat în ultimele câteva mii de ani în spațiul european; cum putem gestiona această problematică și cum ne raportăm critic și pragmatic la moștenirea care conține asemenea abordări? Seminar: De comentat abordări dintre cale formulate de gânditori din Grecia antică Socrate: ,,știu că nu știu nimic” – cum poți preda, cum poți învăța pe alții pornind de la ideea că nu trebuie să știi ceva anume și să impui ceea ce știi, ci trebuie să scoți la lumină ceea ce este latent în persoana educată? Ce este mai important în procesul de educație: transmiterea unor cunoștințe, impunerea și memorarea acestora, inclusiv a unor concepții despre lume, viață, condiție umană? Sau conducerea elevului către o cunoaștere de sine, o descoperire a latențelor și potențialităților sale? – comentați critic aserțiunea lui Thales din Milet: ,,multa învățătură nu ține loc de minte”; a se vedea Viețile și doctrinele filosofilor, la bibliografie; – prezentați critic opinii asupra limitelor democrației grecești și sistemului educațional bazat pe aceste limite, care excludeau ori plasau în poziție inferioară femeile, non-grecii, sclavii, invalizii; – care credeți că este azi influența modelului grec de gândire și cum considerați această influență, mai mult benefică, sau mai mult limitativă? Bibliografie: –          Viețile și doctrinele filosofilor, Diogene Laertios, Editura Academiei (Române), București, 1963; reeditări la Editora Paideia și Editura Polirom, după 1990; –          Dialogurile luiPlaton, publicate în seria Opere, la Editura Științifică și Enciclopedică; –          Aristotel, traducerile în limba română de la editurile Paideia și Humanitas;

Renașterea Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice & cronologice Către finele secolului XII, după depășirea spaimei milenariste, sentimentului apocaliptic ce marcase gândirea occidentală pe baza unei interpretări morbide a textelor biblice, care creease impresia că lumea se va sfârși în anul 1000, cultura europeană își regăsea ritmul de dezvoltare, îmbogățită cu elemente rezultate din contactul cu Orientul, în contextul Cruciadelor și odată cu expansiunea Imperiului fondat de Dinastia Otthman (Otoman) – ce va atinge zona Dunării în Balcani în zorii secolului XIV. Eliberată de perspectiva unei pedepse divine pentru păcatele sale, societatea europeană începe să descopere noi posibilități de expresie și alternative la viziunea sumbră a existenței, pe care o impunea creștinismul.   Un moment exemplar de delimitare față de viziunea medievală a existenței umane este apariția unei opere ce marchează la cel mai profund nivel  mentalul epocii dar și toată istoria culturală a umanității până azi: Divina Comedie, de Dante Aligieri. Această operă a devenit în scurt timp de la răspândirea ei (după 1321) pentru cultura europeană ceea ce era Homer pentru Antichitatea Greacă. Dealtfel, nu întâmplător, în textul acestui poem divin se desfășoară o metamorfoză, are loc o trans-formare (transmutare), o călătorie inițiatică, prin care personajul Dante își găsește mântuirea (în sensul creștin al termenului, dar în manieră estetică și la nivel artistic) ca urmare a parcurgerii unui traseu sub îndrumarea/călăuzirea personalității exemplare a culturii antice – poetul Publius Vergilius Maro – și, ulterior, în compania iubitei sale, Beatrice. Ideea re/valorizării culturii antice, întoarcerii la textele și personalitățile acesteia și schimbării perspectivei asupra cunoașterii și asupra lumii, omului și relațiilor dintre subiecții raporturilor socio-culturale sunt noile repere ale epocii renascentiste. Așadar, o zonă istorică inițială a Renașterii ar putea fi situată spre finele secolului XII, odată cu dezvoltarea vieții universitare, începuturile preocupărilor pentru o autonomie a instituțiilor didactice (universități) față de autoritatea clericală și începuturile preocupărilor pentru o cultură civică și garantarea unor drepturi ale omului și cetățeanului (în limitele gândirii epocii) în Anglia, în 1215. Dar momentul explicit al afirmării fără echivoc al ideii reluării relațiilor culturale cu modelul antichității greco-latine este momentul răspândirii textului dantesc, în care călătoria personajului medieval Dante către înțelegerea misteriilor lumilor este ghidată de un model cultural din perioada veche.   Renașterea va dura până către secolele XV-XVI, finalul ei ca și curent cultural putând fi legat de apariția tiparului(1455), și de afirmarea Reformei; dealtfel, Reforma poate fi socotită, dintr-un punct de vedere, o culminație și o urmare firească a ideilor renascentiste, ea având la origine o abordare critică a ideilor religioase creștine, mai ales ca urmare a unei analize filologice severe efectuate de eruditul Martin Luther asupra textelor biblice, prin prisma ideilor renascentiste. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Renașterea, așa cum arată și denumirea, este caracterizată de o re-naștere a interesului pentru umanitate, pentru valorile culturii clasice antice, greco-romane, după perioada de negare a valorilor umane și pre-creștine de către autoritățile spirituale medievale. Evul Mediu a fost caracterizat de o societate teocentrică, orientată către o viață contemplativă, speculații abstracte, mortificare a cărnii și negare a valorilor fizice, corporale. Renașterea este o perioadă de regăsire a preocupărilor pentru omenesc, pentru trăirea sentimentelor și pasiunilor fizice și psihice specifice ființei umane, de reorganizare a societății în variantă antropocentrică și pe baza unei noi concepții – umanismul. Cercetări științifice precum cele ale lui Galileo Galilei, Giordano Bruno și Nikolaus Copernic modifică radical percepția despre om și lume, înlocuind sistemul geo-centric (ptolemaic) cu cel helio-centric, demonstrând că nu Pământul este centru Universului, ci Soarele este cel împrejurul căruia se rotește Pământul. Aceste schimbări de perspectivă au fost plătite, adesea, cu viața celor ce afirmau adevărurile științifice, deoarece instituția clericală nu putea accepta pierderea autorității sale ideologice și a puterii politice conexe acesteia. Discuție: Trebuie menționat că în cazurile Galilei și Bruno nu au fost retrase acuzațiile nici până azi, Biserica Catolică refuzând discuțiile asupra proceselor, motiv pentru care, cu câțiva ani în urmă, rectorul Universității  Sapienza din Roma a refuzat accesul Papei Benedict XVI Ratzinger la deschiderea unui an școlar universitar și a anunțat că interdiciția va fi ridicată numai după ce Biserica va discuta în termeni normali cazurile  menționate și alte cazuri asemănătoare. Ca termen de comparație, în cazul Ioanei D’Arc, aceasta a fost executată din motive asemănătoare cu cele din procesul Giordano Bruno, în 1431, a fost reabilitată în 1456, și apoi a fost beatificată în 1905 și sanctificată în 1921. Discutați critic aceste situații/cazuri. O serie de cunoștințe uitate sau cenzurate de Biserică se răspândesc în Occident după 1453, când o mare parte a elitei intelectuale creștine pleacă din Constantinopol și se refugiază în Occident, după cucerirea acestuia e către armatele Dinastiei Otthman, și transformarea sa în partea a noului imperiu islamic condus de această familie. Este momentul redescoperirii filosofiei grecești, momentul unei dezvoltări înfloritoare a filologiei clasice, când se traduc în latină dar și în limbile europene texte de valoare inestimabilă, cum ar fi Dialogurile lui Platon și momentul răspândirii ideilor legate de paideia clasică în Europa creștină, într-o formă filtrată prin experiența didactică acumulată în cele câteva veacuri de comentarii bizantine. Schimburi culturale au loc și la nivelul relațiilor cu culturile orientale, în urma Cruciadelor și în urma dezvoltării relațiilor comerciale cu Asia și Africa. În acest context se menifestă și o serie de influențe și schimburi culturale cu zona tradițiilor diasporei evreiești, influențe ce vor fi detectabile la nivelul ideilor și conceptelor pedagogice de formare continuă (învățare de-a lungul întregii vieți), de formare complementară și multilaterală (a învăța teoretic, dar a acumula și cunoștințe practice), de abordare critică a textelor biblice, de interes pentru Biblia ebraică (Tanakh), existând unele preocupări pentru studiul exegezelor biblice precum Talmudul la unii umaniști italieni și spanioli (Marsilio Ficino și Pico della Mirandola). Dezvoltarea economică, apariția unor noi instrumente de plată (cambia / biletul la ordin), dezvoltarea sistemului bancar asigură un nou climat social, dar impun și extinderea preocupărilor didactice către noi materii de studiu, cum ar fi primele rudimente de științe economice! Omul renascentist se raportează la lume și la sine cu mai puțină angoasă decât omul medieval, prin urmare Renașterea va însemna și o dezvoltare fără precedent în spațiul european a artelor plastice – arhitectură, sculptură, pictură, a muzicii, care începe să caute forme de expresie noi, în afara celor circumscrise activității cultice creștine. Totodată, admirația pentru lumea antică va conduce, inevitabil, la apariția și dezvoltarea arheologiei și  a o nouă formă de expresie a istoriei, ca gen literar. Căutarea unor opere de artă antice, pentru a servi drept izvor de plăcere pentru colecționari și model al unor noi creații pentru artițti, va conduce la primele forme de explorare arheologică în zone încărcate de istorie, în afara explorărilor efectuate de exponenții creștinismului pentru a căuta relicve legate de istoria doctrinei lor. Toate aceste manifestări plenare ale spiritului vor avea ca pandant dezvoltări ale unor forme de învățământ, personalitățile culturale ale epocii fiind, adesea, și adevărate modele intelectuale, unii artiști transformându-și atelierele în adevărate școli de artă și meșteșug. Era un lucru obișnuit ca personalitățile politice sau membrii aristocrației sau noii imbogățiți – burghezii – să finanțeze artiști și savanți, să găzduiască la curțile lor adevărate școli de erudiție și de creație artistică. Astfel au fost create opere ce sunt modele culturale până astăzi și foarte probabil vor fi mereu, dacă paradigma culturală nu se va schimba în sensul în care s-a schimbat în acele zone din lume unde au fost distruse monumente istorice și de artă pentru că nu ar corespunde viziunii despre lume a unui anumit curent religios…. III.Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice    Renașterea abundă în personalități culturale, aproape fiecare dintre acestea fiind interesate de anumite valori inclusiv la nivel pedagogic, întrucât era o preocupare constantă a tuturor intelectualilor epocii să își expună teoriile și să răspândescă idei în diversele medii pe care le frecventau, de la Universități, până la curți regale și nobiliare sau alte locuri de expresie intelectuală, cum ar fi cercurile de studii ezoterice, secrete etc. Printre autorii preocupați explicit de probleme pedagogice s-ar putea remarca Matteo Palmieri (1400 – 1475), care este interesat de valorile etice ale pedagogiei și de scopul culturii de a asigura accesul la o viață morală, etică, virtuoasă, astfel cum teoretizează în textul Della vita civile. Pietro Paolo Vergerio (1349-1420) este profesor de filosofie la Florența, Bologna și Roma.  În lucrarea Despre moravurile nobile și despre studiile liberale este și el preocupat de dimensiunile etice ale educației, pledează pentru un învățământ de stat și pentru aprofundarea textelor clasice, antice, ca modele de problematizare și de elocvență. Pe aceeași linie se află și Leon Batista Alberti (1407-1472), jurist, funcționar papal,și autor al unei lucrări Despre familie. Viziunea sa, influențată de formația sa clericală, este că baza educației se află în familie, că individul trebuie să se deschidă către domeniile cunoașterii și să urmeze o modalitate de studiu ce îmbina abordările teoretice cu exerciții practice. Propovăduiește necesitatea dezvoltării unui spirit comunitar și unei solidarități bazate pe modele creștine. Maffeo Vegio (1406-1458), profesor, funcționar papal, poet – este de părere că educația trebuie să fie un mod de viață, că munca neîncetată poate oferi șansa unei dezvoltări personale și unei împliniri în cadrul comunității, idei pe care le expune în tratatul De educatione liberorum et eorum claris moribus. Așa cum se poate observa, idelul intelectual al epocii nu este încă liberat complet de dominanta etică și morală provenită din tradiția creștină, iar mulți dintre scriitori sunt atașați profund de o viziune creștină a vieții umane și a relațiilor omului cu lumea. Ceva mai liber față de formele moștenite din perioada medievală se va dovedi François Rabelais (1483-1553), care se preocupă de medicină, dar devine și preot. Dotat cu o creativitate debordantă, el își expune ideile în textele Gargantua și Pantagruel. Sub o formă artistică rămasă ca model al genului, Rabelais se pronunță pentru formarea unui om complex, universal, multilateral, în care toate potențialitățile să fie actualizate la maximum și explorarea naturii, a lumii și a propriilor proiecții și deschideri să fie metode de educație și modele de viață. Atenția acordată relației cu latura practică și experimentală a educației îl fac să își depășească epoca și să influențeze personalități precum Locke și Pestalozzi. Către finele epocii renascentiste se afirmă doi dintre cei mai importanți gânditori: Erasmus din Rotterdam și Michel de Montaigne. Aceștia fac deja tranziția către epoca Reformei și deschiderile ce îi vor urma. Erasmus (1467-1536) este un gânditor emblematic pentru ideea de umanism. Este autorul mai multor texte – Elogiul nebuniei, Despre planul de învățare, Educarea femeii creștine etc.  Este de părere că omul este îndreptățit să forțeze permenent limitele cunoașterii, că este apt să exploreze întregul univers,și că fericirea este dependentă de inteligență. Este interesat de dimensiunea etică a educației, mergând până la a afirma că un imbecil este preferabil unui corupt. Discuție: comentați aserțiunea lui Erasmus, prin comparație cu folclorul sub/urban românesc ,,un hoț este preferabil unui prost”. Pune problema necesității conduitei exemplare a persoanelor cu rol de educatori și a necesității unui nivel de studii adecvat și de specializare pentru a preda. Michel de Montaigne (1533-1592) atinge problema educației în celebrele sale Eseuri, din 1580. Este părintele unot termeni ce vor marca imaginarul cultural european și vor structura epoca sa și ceea ce va urma. De ex. Scopul educației este de a forma un gentilom , termen ce desemnează o personalitate exemplară, armonios dezvoltată fizic și psihic și cu reflexe adecvate de adaptare la lume și maniere impecabile. La Montaigne apare prima dată formula condiție umană. Concepțiile lui Montaigne sunt o sinteză a umanismului renascentist, făcând, deja , deschiderea către o abordare mai rațională, ami puțin idealistă sau idealizantă a umanului. IV.Conexuni & perspective Renașterea a adus o importantă dimensiune estetică în zona eticii. Idealul uman al Renașterii este homo universalis – omul universal, poliglot, educat multilateral, capabil să aprecieze arta, deschis către cunoaștere, liberat de dogmatismul și negarea de sine medievală. Discuție: comentați desenul lui Leonardo da Vinci cu omul înscris în cerc, din perspectiva imaginii omului renascentist. Puncte de discuție: –          Proprietatea inscriptibilității este legată de ideea de perfecțiune a omului ca ființă și a corpului uman ca formă; omul este ființa inscriptibilă în cerc, corpul uman este forma ideală, cercul reprezentând figura geometrică perfectă în plan, la fel cum sfera este în geometria în spațiu; –          Omul circumscris sugerează ideea limitării, omul este condiționat de și prizonier al circum-stanțelor, adică a ceea ce sta (stans-stanța) împrejurul său (îl înconjoară – circum).   Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Educația în Evul Mediu european Conform istoriografiei oficiale, Evul Mediu debutează în spațiul european în anul 456, în momentul căderii Imperiului Roman de Apus și preluării controlului asupra Romei și teritoriilor supuse acesteia de către triburile de origine germanică, având drept comandant pe un anume Udwakr, latinizat Odovacar/Odoacrus. Așa cum sugerează și denumirea, din perspectiva periodizării istoriei, inclusiv a istoriei culturii, perioada medievală este considerată un fel de interstițiu, un interval de tranziție / de mijloc (mediu, median) între lumea antică/veche, văzută ca un univers cu propriile legități și coordonate culturale și perioada în care în spațiul european se afirmă o nouă identitate culturală, adică apare o lume nouă, cu noi coordonate de mentalitate. Trebuie menționat că Evul Mediu european nu este o perioadă uniformă din punct de vedere al cronologiilor, în sensul că zona occidentală se dezvoltă accelerat, în timp de zona Europei Est-Centrale este întârziată și șa va rămâne până în contemporaneitate, adesea invocându-se motive legate de evoluțiile din perioada medievală ca explicație a defazării istorice a zonelor de est și cetrale ale Europei, în timp ce zona Occidentală va fi considerată și se va auto-considera, până în prezent, drept etalon al culturii și civilizației europene. Evul Mediu este, de altfel, perioada în care aceste diferențe culturale încep să se contureze și să se afirme, fiind urmate de diferențieri inclusiv la nivel de abordări pedagogice. Ca elemente de maximă importanță în evoluția mentalităților, cu inflență directă asupra concepțiilor despre educație, formare personală și culturală trebuie reținut că Evul Mediu este perioada în care modul de gândire antic/vechi, bazat pe concepții religioase politeiste și concepții politice democratice, pe valori inspirate de lumea greco-romană – precum libertatea individuală și afirmarea personalității umane, în plenitudinea facultăților sale fizice și psihice, este înlocuit cu un mod de gândire nou, centrat pe viziunea ficțională a creștinismului (ca derivat al iudaismului), în care concepția religioasă este monoteistă, concepția politică este totalitară iar valoarea supremă este supunerea individului și colectivităților față de dogmă – varianta de adevăr postulată ca fiind instituită de divinitatea unică (a monoteismului) și gestionată simbolic de o structură cu atribuții de supraveghere, control și îndrumare a societății – instituția sacerdotală, Biserica. În Evul Mediu se produce, la nivelul mentalului colectiv, o instituționalizare a inefabilului în sensul că viziunea despre individ, despre lume, despre sensurile existenței, educației și despre înțelesurile vieții, ale morții, ale istoriei universale etc. – toate ficțiunile ce concură la funcționarea simbolică a omului în lume sunt confiscate de o instituție care se organizează birocratic pentru a gestiona imaginarul și a controla puterea politică, asupra căreia revendică un drept de dominație ideologică și, implicit, economică, militară etc. Odată cu declinul lumii antice, teoriile filosofilor, gânditorilor politici și juriștilor romani nu au mai fost suficiente pentru a oferi omului un suport imaginar și ficțional pentru starea sa în lume. Discuție:comentați afirmația din corespondența lui Gustave Flaubert: ”Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat.” În ultimele secole ale antichității gândirea și viața politică romană alunecaseră, deja, spre totalitarism, spre o formă de guvernare bazată pe imperium (concept roman ce semnifică dreptul unui comandant militar victorios asupra teritoriului cucerit de armatele comandate de el și asupra bunurilor și persoanelor de pe acel teritoriu). În atmosfera de decadență morală, economică, juridică, educația nu a putut decât să urmeze aceste tendințe ale vremii. Totul era cuprins de pesimismul stoicilor, care vedeau în lume un loc al suferințelor și injustiției, unde ființa umană poate supraviețui doar dacă va cultiva, prin educație, un spirit lucid, orientat către o detașare de ineluctabila degradare universală a oamenilor și a lumii. Evul Mediu a avut de luptat cu degradarea morală și dezorganizarea instituțională a finalului epocii imperiale romane și a trebuit să așeze educația pe baze noi. Aceste baze au fost oferite, la nivel doctrinar de creștinism. Principalii scriitori ce au avut contribuții în domeniul educației au fost chiar aceia ce sunt considerați Părinți ai Bisericii, adică Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare și Ioan Hrysostomos (părinții orientali), împreună cu Augustin, Tertulian, și, mai târziu, în secolul XII – Toma de Aquino. Acestora li se alătură personalități ce nu sunt acceptate de biserică printre gânditorii canonici, dar a căror contribuție la dezvoltarea concepțiilor despre educație și la așezarea acesteia pe alte baze și promovarea unor noi metode de studiu și instruire nu poate fi negată, printre care se evidențiează Origenes, Clement din Alexandria. Principalele coordonate ale concepțiilor despre educație ale sciitorilor creștini medievali sunt legate de ideile definitorii ale doctrinei căreia îi aparțin, care se afla la începuturile sale și care a dus în Evul Mediu o luptă dificilă pentru a se impune ca doctrină universală în lumea occidentală. Totul este subordonat ideii de mântuire, scopul educației este dobândirea acelor cunoștințe ce permit accesul la revelație, iar indivizii trebuie să se pregătească permanent pentru momentul judecății ce va fi făcută de divinitatea unică asupra persoanei și faptelor lor. Pregătirea copiilor și adulților este subordonată acestor comandamente și este bazată, înainte de orice și mai presus de orice, pe Biblie – cartea supremă, izvor al cunoașterii, îndrumar în absolut toate domeniile. Modelul absolut este Iisus Christos, Om și Dumnezeu în același timp și în absolută măsură ambele, iar traseul vieții acestuia este traseul exemplar pe care trebuie să îl parcurgă orice individ pentru a ajunge la o comuniune cu Dumnezeu și la Viața Veșnică. În acest sens o mărturie importantă, inclusiv ca model de pedagogie și viziune pedagogică, este lucrarea lui Thomas de Kempis Imitatio Christi . Educația are ca scop suprem transmiterea acestor viziuni despre viață, moarte, lume etc., astfel încât alte cunoștințe nu sunt considerate utile, sau sunt considerate chiar nocive. Alături de dogmatizarea vieții culturale și a educației, are loc și un proces de stratificare socială, populațiile se împart în grupuri sociale noi, specifice noilor realități politice, economice și ideologice. Se redimensionează instituția sacerdotală/clericală și apare o întreagă ierarhie a acestei profesii, cu specializări și atribuții mult mai complexe decât acelea ale sacerdoțiilor antice. Educația corespunzătoare acestei profesii/ocupații este complexă, presupune cunoștințe din domenii precum filologie, filosofie, nou apăruta teologie – ce va deveni domeniul suprem în scurt timp, și alte domenii, pentru a putea exercita atribuțiile de îndrumare a indivizilor și societății și de control asupra acestora. Alături de această instituție, se păstrează rolul nobilimii, aristocrației, moștenit din lumea antică, dar dezvoltat conform influențelor mentalităților popoarelor migratoare cu care arealul european intră în contact în finalul lumii antice și zorii Evului Mediu. Nobilimea și Regalitatea vor domina viața medievală și se vor afla într-o permanentă dispută cu Biserica pentru controlul politic al societății, dispută ce se va încheia oficial abia în secolul XX! Continuă să existe țăranii și meșteșugarii, apare o nouă categorie socială – cavalerul. Educația acestor grupuri sociale era specializată, în cazul fiecăruia accentul fiind pus pe acele tipuri de cunoștințe considerate a fi utile din punct de vedere al modului de viață. Preocuparea pentru educație teoretică și umanistă este foarte scăzută, fiind întreținută de interesul Bisericii și al câtorva personalități (mai ales regi și nobili) pentru conservarea unor aspecte ale moștenirii antice ori pentru a crea opere de artă pentru uzul propriu și pentru promovarea propriei imagini și a puterii politice proprii.  Așa apar o serie de construcții ce vor deveni emblematice pentru perioada medievală – catedrale și castele. Cartea este un lux, alfabetizarea este o excepție în spațiul european, existând chiar printre membrii caselor regale și ai familiilor nobiliare multe personaje pentru care mânuirea armelor să fie considerată necesară iar mânuirea unui instrument de scris ca și inutilă…. Războiul și educația pentru război sunt preocupări de maximă importanță. Creștinismul va duce o permanentă politică de expansiune ideologică și teritorială și va reprima cu brutalitate orice disidență în interiorul teritoriilor aflate sub dominația puterii politice, adică monarhiilor de orientare creștină. Discuție: comentați critic textul biblic: ,,Cine nu e cu Mine, este împotriva mea (….)”, Matei, 12,30; Educația va progresa lent și dificil în Evul Mediu. Climatul intelectual nu încurajează dezvoltarea unor doctrine pedagogice propriu-zise și, în general, nu încurajează dezvoltarea unor doctrine personale, ci doar glossa și comentariul biblic, sub controlul autorității doctrinare a Bisericii. De altfel, Evul Mediu nu abundă în personalități culturale, pentru că preocupările principale erau războaiele, inclusiv Cruciadele și organizarea internă a noilor regate, lucruri ce presupuneau, inerent, o instabilitate cronică a instituțiilor de cultură. Totuși, conservarea unor materiale moștenite din antichitate și crearea unor noi opere culturale se va realiza în spații aparținând bisericii, mai ales în mănăstiri. Iar școlile vor funcționa, cel mai adesea, pe lângă instituții ecleziastice, pentru a se asigura, astfel, și controlul asupra programei și activităților. Alături de aceste direcții oficiale ale dezvoltării educației, controlate de Biserică, se va manifesta și un curent alternativ, subteran, de transmitere a unor cunoștințe moștenite din culturile antice sau venite de la popoarele cu care europenii intrau în contact ori populații stabilite pe teritoriul european în Evul Mediu. În această sferă pot fi încadrate tradițiile ce vor duce la formarea științelor de mai târziu, precum alchimia, kabbala, medicina alternativă, anumite preocupări pentru studiul fenomenelor numite mai târziu para-normale, și denumite tradițional vrăjitorie sau magie. Asemenea disidențe au asigurat o conservare și o transmitere și dezvoltare a unui patrimoniu de cunoștințe ce nu puteau fi subsumate ariei oficiale de studii, limitate de canonul creștin. De multe ori, unii din cei implicați în aceste experimente au plătit cu viața activitatea în slujba educației alternative, fiind torturați și uciși de Biserică și de autoritățile laice pentru vina de a nu se fi suspus limitelor impuse de doctrina oficială. La nivelul diferențelor de gen, Evul Mediu nu este preocupat de educația femeilor, acestea fiind desconsiderate până la limita patologiei, sau chiar și dincolo de această limită, în viziunea unor din gânditorii creștini femeia fiind lipsită de intelect și, prin urmare, irelevantă pentru educație și incapabilă de activitate cerebrală. Aceste poziții, ce pot fi întâlnite inclusiv la unii din Părinții Bisericii menționați mai înainte, continuă percepțiile eronate asupra diferențelor de gen și asupra condiției femeii din societatea greacă și romană, unde femeia nu avea capacitate de exercițiu, peste care se suprapun o serie de concepții preluate din Biblie, unde, de asemenea, condiția femeii este una de inferioritate. Uneori au fost invocate argumente teologice pentru asemenea poziții doctrinare. Discuție: comentați textul biblic Luca 10, 38-42, Isus cu Martha și Maria Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Și o femeie, numită Martha, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui. Martha era împărțită cu multă slujire, a venir repede la El, și I-a zis: ,,Doamne, nu-Ți pasă că soru-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să mă ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Martho, Martho, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Idei de discuție: – textul poate fi interpretat ca un îndemn la studiu și o postulare a obligației femeilor de a studia? –          textul poate fi considerat o dovadă a faptului că în viziunea lui Isus femeile au intelect și pot înțelege cuvintele sacre la fel cu bărbații? –          textul poate fi considerat o exprimare ironică? Se poate considera că Isus vorbește ironic cu Martha, ceea ce înseamnă că Isus avea umor și se amuza împreună cu cei apropiați, cu ucenicii și cu aceste femei care Îl găzduiesc?   Evul Mediu a reprezentat o perioadă de așezări și clarificări doctrinare la nivelul culturii europene. El a permis formarea unei noi mentalități, diferită de cea antică, definirea unei noi condiții umane și ueni paradigme educaționale conforme cu necesitățile ideologice ale monarhiilor creștine și idealurile Bisericii. Personalități exemplare sau doctrine padagogice remarcabile nu se pot identifica, deoarece climatul intelectual al epocii nu a favorizat apariția unor asemenea evenimente excepționale. Toma de Aquino E preferabil să ştim lucruri nesigure despre lucrurile importante decât să ştim lucruri sigure despre fleacuri. A transmite celorlalţi rodul contemplaţiei este un lucru mai măreţ decât contemplaţia însăşi. Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.    Petrarca   Ziceţi că eu n-am prieteni? Am prieteni şi societatea lor mi-e foarte plăcută. Prieteni din toate ţările şi toate timpurile. Ei întotdeauna sunt lângă mine. Când îi chem, vin, când îi întreb îmi răspund. Unii din ei îmi povestesc despre cele ce s-au întâmplat în timpurile trecute; alţii îmi spun ce se întâmplă în timpurile de faţă. Unii mă învaţă să trăiesc bine; alţii să mor bine. Ceilalţi prin veselia lor îmi risipesc grijile şi necazurile, unii îmi oţelesc inima în suferinţă; alţii mă învaţă să dispreţuiesc poftele inimii. Unii mă poartă de mână pe drumul cunoştinţelor; alţii mă îndreaptă pe cărarea virtuţilor. Vreo răsplată pentru atâtea binefaceri nu cer; nu cer nimic decât adăpostul unei încăperi modeste unde să fie scutiţi de pulbere. Când ies din casă îi iau cu mine pe cărările pe unde merg. Le plac mai mult decât zgomotele oraşelor, liniştea câmpurilor şi umbra arborilor. Şi ştiţi voi cine-mi sunt aceşti buni şi nedespărţiţi şi atât de puţin pretenţioşi prieteni? Prietenii mei, cărţile! Este mai important să vrei binele decât să cunoşti adevărul. S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi. Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură.   Dante Aligheri Dacă-ţi urmezi steaua, nu poţi greşi destinaţia divină. Li Bai Umbra si lumina sunt diferite in fiecare vale. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Curs introductiv(1)   O istorie a doctrinelor pedagogice urmează obligatoriu itinerariul unei istorii intelectuale a spațiului cultural cercetat. Doctrinaeste o construcție mentală, intelectuală, ce constituie o reprezentare teoretică însoțită de aplicații și raportări practice asupra unui domeniu de gândire, unui fenomen sau produs cultural. Existența unei doctrine atestă că societatea în care aceasta este prezentă se află într-o fază avansată de evoluție (culturală), are o istorie semnificativă a cunoașterii, datorită căreia s-a ajuns la formularea unei necesități a structurării demersurilor și acumulărilor congintive, pentru a se putea gestiona (la nivel simbolic, conceptual și pragmatic) un anumit domeniu ce prezintă interes pentru viața comunitară. Nu se poate vorbi de doctrine în societățile primitive (pre-gramaticale), unde aveam de-a face cu sisteme sau doar forme de reprezentare a unor raporturi inter-personale, ce se transmit, de regulă, prin ritualuri sau forme de instrucție ce țin de o comunicare mitologică. Este posibil ca asemenea forme de organizare a reprezentărilor despre lume, viață și sine să fie la originea civilizației pe care încercăm să o studiem azi urmărind concepțiile sale despre cunoaștere și educație. O preocupare pentru sistematizarea educației atestă că societatea în care această tendință se manifestă a atins un grad de cunoaștere ce impune o poziție reflexivă față de lume și față de propria identitate (la nivel individual și colectiv). Totodată presupune existența unei vieți intelectuale individuale, bazată pe libertatea de gândire a subiectului uman creator și reflexiv, într-un context social și, implicit, politic, ce valorizează individualismul și cercetarea speculativă – prin relativizarea normelor și abrogarea dogmelor și ritualurilor sau plasarea acestora în regim estetic. Urmărind istoria doctrinelor și concepțiilor pedagogice, vom urmări, inevitabil, și istoria relațiilor acestor construcții culturale cu alte zone de concepție și reflecție socială, cum ar fi sistemele politice, religioase, ideologice etc. O observație ce se impune de la sine, încă din acest punct, este că aveam de-a face cu diverse variante de ficțiune, care interacționează și se află într-o relație de interdependență și intercondiționare/condiționare reciprocă. Aceste diverse sisteme de reprezentare și organizare a realității se succed în istoria culturii astfel cum au fost formulate de personalități excepționale, pornind de la o serie de date și coodonate de origine imaginară (de cele mai multe ori, concepțiile pedagogice se întemeiează pe imaginea despre om și credințele privind scopul existenței și, eventual, utilitatea cunoașterii și sensul istoriei ale societății în care ele sunt formulate). În cursul nostru vom încerca să deconstruim aceste ficțiuni, să le înțelegem originile, structura, evoluția și influențele asupra gândirii umane și asupra situației civilizației omenești ca urmare a impactului acestor mecanisme la nivel social. O schemă pe care o vom folosi pentru analiza noastră va încerca să surprindă trei dimensiuni pe care le considerăm definitorii pentru orice doctrină, după cum urmează: Subzistența– orice doctrină e influențată, inevitabil, de mediul în care se naște, în care e formulată, este condiționată de coordonatele culturale a locului și epocii unde se formulează și se expune public; ea este o oglindă a epocii sale și a personalității/personalităților ce a/au contribuit la formularea sa; în același timp, doctrina deservește anumite scopuri, răspunde unor anumite cerințe socio-culturale; 2.Tranziția – doctrina pedagocică umărește scopuri, este formulată cu dorința explicită de a promova anumite valori, ce sunt considerate dezirabile și licite de către fondatorul/ii ei; uneori, chiar se urmărește combatarea unor alte concepții, înlocuirea unor alte sisteme de gândire – toate acestea pe baza unei concepții despre lume, istorie, sensul existenței etc., și alte asemenea reprezentări de tip ficțional; Viziunea– orice doctrină pedagogică urmărește promovarea unui sistem de valori culturale, formarea unei noi mentalități, vizează oreorganizare a lumiidupă principii mai bune, formularea unei variante de viitor în care tezaurizarea cunoașterii și transmiterea ei, prin formarea intelectuală a indivizilor și comunităților, să se bazeze pe noi coordonate teoretice și pragmatice. Vom umări, așadar, în cursul, adică itinerariul nostru, o analiză a succesiunii istorice a diverselor doctrine, o analiză a temelor ce preocupă și structurează aceste sisteme, adică a paradigmelor ce domină gândirea personalităților ce stau la originea doctrinelor, și vom mai urmări o încercare de a înțelege valoarea acestor acumulări în prezent și perspectivele pragmatice ale evoluției lor în perspectivă. Pentru a urma tradiția locului în care ne aflăm, o universitate din spațiul cultural european, vom proceda la o analiză istorică, o abordare cronologică a teoriilor pedagogice, a succesiunii acestora în epocile istoriei acestui spațiul de cultură și mentalitate. Vom porni de la originile cunoscute, atestate istoric ale acestei arii culturale, din Grecia antică, vom urma cu impactul modelului biblic, importat din Orient, și vom continua cu istoria dezvoltării sistemelor de învățământ și științelor educației, de-a lungul epocilor istorice ale Europei, privind cu atenție personalitățile majore, coordonatele gândirii acestora și reperele ce au influențat evoluțiile doctrinelor. Ajunși mai aproape de contemporaneitate, vom căuta să înțelegem intercațiunea la nivelul științelor educației cu diversele forme de influențe venite din alte arii culturale, cu influența asupra concepțiilor despre educație și pedagogie a științelor nou apărute – sociologia, antropologia, științele comunicării și altele. În par/cursul nostru vom urmări să înțelegem relația dintre diversele forme de ficțiuni fondatoare, gestionate de domenii precum religia, filosofia, politica, și concepțiile despre educație, despre subiecții actului educațional, despre utilitatea și scopurile educației și modelele acesteia. Cu alte cuvinte, vom încerca să înțelegem de ce știm ceea ce am fost învățați, cine și cum a decis ce trebuie să învățăm, cum și cînd și de ce suntem azi în poziția de a afla că o civilizație, inlusiv a noastră, de față, este produsul concepțiilor, doctrinelor și evoluției sale padagogice. Vom încerca, totodată, să aflăm ce putem spera și aștepta de la științele educației azi și ce doctrine pedagogice mai vechi și mai noi ne pot ajuta să ne înțelegem și să ne împăcăm cu istoria pe care am parcurs-o și cu ceea ce a făcut ea din noi. Se discută destul de intens despre o criză a lumii contemporane. O criză a valorilor, o criză a culturii, o criză ce conduce la o degradare a comunicării și la un eșec al educației. Urmând un curs al istoriei învățării vom încerca să aflăm dacă există erori în acest trecut și ce șanse avem acum, la finalul unui ciclu de civilizație, să învățăm a învăța cele necesare pentru supraviețuire și nu pentru auto-distrugere. Pentru că una din întrebările pe care le vom urmări de-a lungul cursului despre doctrinele pedagogice este dacă nu cumva în chiar aceste doctrine s-a strecurat o perspectivă negativă, o tendință obscură spre auto-distrugere, dacă nu cumva de-a lungul secolelor de căutări ne-am auto-programat pentru un eșec al paradigmei culturale, îndreptându-ne, conștient sau inconștient, către învățături și forme de învățare neviabile… Acest curs își propune să realizeze o sinteză a acestui trecut al spațiului cultural european, în conexiunile sale cu alte arii de cultură, și să ofere, pe această bază, o perspectivă asupra unor posibile variante de viitor.     Detalii organizatorice: Cel puțin două prezentări la seminar – se poate viza nota 10 la examen. O prezentare la seminar- se poate viza nota 9 la examen. Nicio prezentare la seminar (probabil nicio prezența la curs și/sau seminar)- realizarea unui eseu de 12-15 pagini care va fi adus în ziua examenului pe CD. Tematica va fi anunțată ulterior.     Succes!   Precizare- prezentările trebuie să presupună și documentare asupra subiectelor, nu numai discuții bazate pe experiența personală. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice – Lumea romană – curs III Lumea romană este, pentru prima oară în istoria cunoscută nouă, o civilizație de sinteză, ce cuprinde într-o variantă integratoare toate tradițiile și tendințele zonei mediteraneene. Înaintea perioadei romane existaseră culturi și civilizații ce au avut tendița de sinteză și asimilare a unor paradigme adiacente, așa cum a fost cazul marilor imperii ale Orientului antic – Babylon, Chaldeea-Assiria, Persia, Egipt, dar acestea nu conțineau zona nordică a bazinului mediteraneean, zona care este astăzi Europa. Imperiul Roman a fost prima formă de organizare politică în care s-au regăsit toate tradițiile orientului apropiat și ale populațiilor din zona de nord a mării, cărora s-au alăturat influențele din partea diverselor populații ce au migrat în acest areal între secolele VIII-VII î.e.n. și V e.n. Acest caracter sintetic și integrator a fost controlat și deliberat, romanii au optat conștient pentru o variantă de dezvoltare socială care să se bazeze pe o paradigmă deschisă, în măsura în care acest lucru era posibil, potrivit concepțiilor epocii respective. Ca și în cazul tuturor celorlalte forme de civilizație, totul a fost definit de modul de raportare la anumite ficțiuni fondatoare, adică mitologeme (imagini mitologice, clișee mentale) ce au structurat relația individului cu lumea și cu sine, ca și raporturile funcționale în cadrul grupurilor sociale. O caracteristică definitorie a abordării romane în materie de organizare socială este pragmatismul, înțeles, inițial, ca o urmare a legilor naturii în relațiile sociale și apoi, după contactul cu civilizația elenă, ca o adaptare a concepțiilor gândirii grecești în ceea ce privește o viziune utilitaristă a vieții. Romanii au evoluat de la stadiul de uniune de triburi agrare și pastorale din regiunea Latium până la a deveni un stat uriaș, care cuprindea întregul bazin al Mediteranei, toate țărmurile acesteia, cu toate populațiile din aceste zone și culturile lor împreună. O asemenea expansiune și capacitatea de a organiza un asemenea imperiu a fost, cu siguranță, susținută de o educație capabilă să furnizeze resurse pentru aceste întreprinderi fără precedent în istorie și care au lăsat urme funcționale încă astăzi. În acest sistem de gândire, orientarea către rezultate concrete și către atingerea unor scopuri capabile să asigure împlinire personală în cadrul grupului social mic și mare au fost ilustrate de preocupări pentru domenii ca gramatica, dreptul și teoriile politice. Asimilând exemplar moștenirea greacă, cucerind politic și militar Grecia, Roma și-a asigurat baza subzistenței sale culturale, deoarece statutul de putere culturală al Republicii Romane se bazează pe dobândirea tezaurului de cunoaștere al Greciei. – Comentați aserțiunea filosofului și matematicianului englez/american Alfred North Withehead (1861-1947), conform căruia întreaga filosofie europeană este ,,un șir de note de subsol la Platon”. Grecia a dat un alfabet și un sistem de gândire cu o multitudine de fațete, personalități, abordări și a fixat un model de raportare individuală și reflexivă la lume și la problematica individului, a lăsat moștenire omenirii o terminologie de specialitate în cele mai multe dintre științe și a inaugurat preocupările de teoretizare a cunoașterii, inclusiv a educației. Timp de mai multe secole limba de cultură în bazinul mediteraneean a fost greaca. Până la momentul cuceririi romane. Romanii, ca și grecii (și alte câteva populații, despre care vom discuta cînd vom evalua în ansamblu contribuțiile doctrinare ale antichității) au creat un alfabet, o scriere proprie, ceea ce denotă o anumită relație cu lumea, o anumită percepție a propriei identități, a propriei valori și misiuni în lume, inclusiv la nivel educativ. Alfabetul roman este sistemul de codificare a scrierii cel mai folosit în lume până astăzi. În acest moment, acest curs și discuțiile noastre se desfășoară folosind sistemul de scriere și comunicare lăsate moștenire de romani, ca instrumente de educație și comunicare, de tezaurizare a cunoașterii și identificare culturală. Cele mai multe elemente din terminologia didactică sunt de origine latină, iar alături de acestea se află cele de origine greacă. Preocupările romanilor de a se organiza au condus la asemenea performanțe inegalate de nicio altă civlizație până azi. Atenția lor de a urmări formularea de soluții practice și utile ale problemelor cotidiene i-a plasat peste preocupările speculative ale altor modele culturale. Dacă pentru diversele personalități ale lumii elenice și elenistice era extrem de important să formuleze doctrine capabile să explice universul, viața, scopurile existenței umane (a se vedea doctrinele Thales, Pitagora, Heraklit, Parmenide, Platon etc.), pentru personalitățiel lumii romane utilitatea aserțiunilor este superioară acestei preocupări. Acestea sunt și principii de educație romană. În diversele etape ale existenței statului roman (regat, republică, imperiu), a existat un siatem de învățământ de stat ce a fost secondat de un sistem de educație privată, în familie, cu preceptori, în cazul familiilor bogate. Școlile de stat predau, după modelul moștenit de la greci, istoria explară a miturilor homerice, dar și istoria evoluției Romei, alături de noțiuni de gramatică, literatură, artă a discurului (oratorie, rethorică) și noțiuni științifice. Există mărturii despre asemenea preocupări la scriitori precum Marcus Quintillianus (35-95 e.n.), Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), Plutarh (50 – 138 e.n.) și chiar, fragmentar, la Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.e.n.) și la Marcus Aurelius (121-180 e.n.). Conform celor păstrate în surse de la cei menționați și în alte forme de izvoare, existau școli organizate de stat, și exista un sistem de pregătire cu ajutorul unui maestru, în diverse variante – fe individual, fie cu mici grupuri de elevi/discipoli, după modelul grec. Eista și tradiția și moda ca anumite personalități culturale să fie frecventate de tineri și de alte persoane interesate de desbateri, pentru a discuta despre subiecte culte și a se perfecționa prin contactul cu aceștia, dar și pentru a ajuta la dezvoltarea unor unor noi subiecte pentru agenda publică.  Nu în ultimul rând, dezbaterile publice, în forum, pe diverse teme, de obicei juridice, politice, sociale, erau o sursă de instrucție și diversificare a gusturilor intelectuale. O diferență definitorie pentru abordarea romană în privința educației/peideei față de alte modele era orientarea către domenii utile societății. Romanii nu au excelat în speculații filosofice precum grecii, dar au formulat un sistem de drept civil care structurează și astăzi gândirea juridică a Europei. Idealul educației romane era să formeze un individ capabil să conserve valorile definitorii ale moștenirii latine (de la strămoșii latini și etrusci din Latium), să dezvolte statul roman (inclusiv prin cuceriri militare și politice) și să promoveze în întreaga lume modelul de civilizație roman, care era considerat etalonul normalității. Însă, ca și pentru greci și alte culturi antice, și pentru romani, etalonul normalității era individul de gen masculin, născut legitim, om liber, cu capacitate deplină de exercițiu, apt pentru activități fizice și intelectuale, inclusiv pentru războaie de cucerire), și gata să se implice în treburile publice, pentru folosul comunității dar și pentru dobândirea de avere și glorie personală. Femeile, invalizii, ne-cetățenii și alte categorii – aveau un rol cel mult secundar în societatea romană. Și modelul educațional perpetua această viziune. Cetățeanul roman era etalonul de umanitate, civilizația romană era modelul la care trebuia adusă întreaga lume, lucrurile ce aparțineau altor persoane decât cetățenii romani erau, pentru romani, res derelictae – lucruri abandonate, ce trebuiau recuperate, luate în stăpânire, chiar și prin forță, de cetățenii romani, pentru a asigura ordinea lumii, ordonarea lumii după modelul de civilizație roman, singurul – de altfel…. Conștiința propriei valori a fost cea care i-au ajutat pe romani să formuleze un sistem de organizare socială și politică și un model de educație capabil să îl susțină și perpetueze, dar tot aceasta a fost cea care a condus la căderea în dogmatism și în cultul personalității cunducătorilor și blocajele mentale ce au sfârșit prin prabușirea statului/imperiului. Preocpările majore pentru drept și politică au dat rezultate ale căror ecouri gestionează și azi mentalul european. Dreptul civil în funcțiune în Europa azi este cel roman, cu toate dezvoltările sale ulterioare. Însă tot de aici provine limitarea imaginarului european la binomul cetățenie-proprietate privată, acestea fiind conceptele ireductible, axiomatice, care se află, până azi, în centrul viziunii despre lume, despre justiție, la originea oricărei reglementări în zona culturală a Europei. Totul gravitează în jurul acestor idei forte, ce emană suportul pentru validarea oricărei variante de organizare. Până azi, calitatea de cetățean (roman/european/național) și proprietatea privată (a cetățeanului) sunt valorile fundamentale ale sistemulu de drept și construcțiile de imaginar social, inclusiv educația, se bazează pre salvgardarea acestor valori. Trăim azi într-o lume în care contează, mai presus de orice, calitatea de cetățean și proprietatea privatăpe care o deținem, pentru că așa am fost educați de romani! Această paradigmă educațională macro-socială este una din cele mai importante contribuții ale lumii romane la moștenirea culturală a umanității. În perioada romană, așadar, accentul a fost plasat pe ideile la nivel macro-social, mai puțin pe doctrine pedagogice individuale. Curentele dominante în gândirea romană au fost cele moștenite de la greci, iar cea mai importantă orientare a devenit, odată cu Seneca și Marcus Aurelius, scepticismul, ce va influența major creștinismul. Discuție:  –   analizați și comentați dictonul ,,divide et impera!”, comparați sensul originar al acestuia cu sensul târziu; la origine dictoul însemna ,,împarte corect și condu organizat”, divide = a împărți fără rest, impera = a conduce exercitând autoritate; ulterior a dobândit un sens fictiv – dezbină și supune/cucerește; discutați asupra sensurilor și evoluției lor și asupra gândirii romane, exemplului educativ cuprins în dicton! Din punct de vedere ideologic, am putea considera că lumea romană se desfășura între două imperative, între ,,Pereat mundus, fiat Justitia!” și ,,Salus reipublicae, suprema lex!”, adică între tendința de justiție absolută, irațională, ce corespunde idealului originar, al naivilor și vitejilor latini, porniți să cucerească și să civilizeze/educe lumea după modelul lor de viață frust și onest și, pe de altă parte, dorința de organizare și coerență socială capabilă să metabolizeze modele culturale și comportamente diverse, care corespunde idealului educativ al unei societăți târzii, ce conștientizează că șansa la supraviețuire depinde, uneori, de toleranța la aberație în relație cu conduitele inedite/heterodoxe.   Discuție: –     comentați și analizați comparativ, ca modele educaționale, cele două poziții de mai sus: ,,Să se facă dreptate de ar fi să piară lumea!” vs. ,,Salvarea lucrurilor publice(republicii)/intereselor generale este legea supremă!”. Ca o concluzie, lumea romană a lăsat o moștenire în care trăim azi, vie și prezentă cât se poate de concret în viața noastră cotidiană, educația, așa cum o știm azi, este  așezată în formele mentale, imaginare și teoretice formulate de romani și influențate ulterior de contactele cu unele forme culturale incidente. Se poate spune că romanii au dat o forma mentis civilizației europene, cu aspectele utile și pozitive, dar și cu blocajele și erorile ori rătăcirile sale (prin modul lor de viață, romanii au fost, poate, inventatorii consumerismului, este posibil să fie fost prima cultură a consumului…). O analiză exhaustivă a concepțiilor pedagogice ale lumii romane ar însemna o radiografie a civilizației europene, care este descendenta acesteia, și ar coincide cu un fel de exercițiu de introspecție al fiecăruia dintre noi, care suntem, într-un fel sau altul, urmași ai lumii romane, fie și numai pentru că trăim în arealul pe care aceasta l-a structurat geografic, politic și mental. Așadar, exercițiul de cunoaștere a concepțiilor pedagogice ale antichității romane poate continua la fiecare dintre noi cu un exercițiu de re-cunoaștere a urmelor, semnelor, ecourilor acelor formule culturale în propria viață, individuală și la nivel de grup social mic sau mare. Acesta este un exercițiu pe care în recomandăm ca subiect de seminar: să încercăm să detectăm câte din lucrurile pe care le considerăm azi ca de la sine înțelese, ca adevăruri inerente condiției umane sunt, de fapt, introduse de romani în cultura din care facem parte. Puncte de discuție pentru seminar: alfabetul latin, cifrele romane, sistemul de drept, terminologia științifică (de origine latină).   Repere bibliografice ajutătoare: Theodor Mommsen – Istoria romana, Editura Polirom, 2010; Fernand Braudel – Gramatica civilizațiilor, Editura Meridiane, 1994; *Textele scriitorilor latini menționați, și ale altora, pot fi consultate în diverse surse, lăsăm plăcerea descoperirii lor, mai ales pornind de la manualele de limba latină pentru liceu;