Poezii Legende

Legenda rândunicăi Rândunică, rândunea Ce baţi la fereastra mea? Du-te-ţi pune rochiţa, Că te arde arşiţa, Te suflă vântoaiele Şi te udă ploaiele. Mergi în câmpul înverzit, Că rochiţa a-nflorit Şi o calcă turmele Şi o pasc oiţele. (Cântec poporal) I Când se născu pe lume voioasa Rândunică, Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică, Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat, Copilă drăgălaşă de mare împărat. Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare, Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare, O gingaşă comoară formată din senin, Din raze, din parfumuri, din albul unui crin, Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea Să nu dispară-n aer sub forma de o stea. O zână coborâtă din zodia cerească Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească, Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri, S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri. Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută, De ploaie neatinsă, de soare nevăzută, Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor O trestie, un fagur ş-o floare de bujor, Menind prin şoapte blânde copila să devie Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie, La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare. Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă, Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă, Şi-i zise: “De-ţi e gândul să ai parte de bine, Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine, Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor, Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător, Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale Pe oricare funtă cu forme virginale, Pe dalbele copile, a dragostei comori, Ce-s jumătate fete şi jumătate flori, Pe zânele născute în atmosfera caldă, Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă, Şi chiar pe luna plină de o lumină moale, Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”. II Copila descântată de zâna ei cea bună Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună, Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare; Iar când ieşi din cuibul în care înflorise Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise, Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin, Putea să se măsoare pe umbra unui crin, Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele, S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini, Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini, Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri, Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată De dulcea armonie naturii deşteptată. Atunci pe nesimţite un glas de zburător Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor: “Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură, Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură, Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire, Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire. Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie, Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie, Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile Din alba lui splendoare ar face mii de zile! Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite, Se par două cireşe în soare pârguite, Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur Se leagănă prin aer precum un verde laur; Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri, Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!” Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind… Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind, Lilie zburătoare, de fluturi alungată, Care-i formau pe frunte o salbă-naripată. III Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună. Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere. Albina doarme-ascunsă în macul adormit, Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Şi raza argintie din stele dezlipită Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele şiraguri de rouă lucitoare. Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară? Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară Şi merge drept la malul pârăului din vale? Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale, Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte. O! dalbă feerie! divină încântare!… Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare, Şi lumii se arată minunea cea mai rară, Albind ca faptul zilei în zi de primăvară! Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori, Loviţi ca de lumina rozatică din zori, S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde… Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde. Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă, Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă, Lăsând ca să albească prin valul de cristal Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal. Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească, Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească, Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte, Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte, Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă. Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior, Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună, Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună, ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde În lină îngânare se clatină pe unde. IV Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară! Copila cu grăbire din valuri iese-afară. Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?… Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă; Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă, Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând, Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând! Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt, Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ, Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele, Odoare-a primăverii: Bochifi-de-rândunele!… Mirceşti, 1874

Legenda lăcrimioarei I În rai nici o minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, Căci albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite. Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii. Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii. Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri, Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri; Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde: “Nici umbra de durere aice nu pătrunde”. Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite, Stau sufletele blânde, iubinde, fericite, Gustând în liniştire cerească veselie Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie. Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare… Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. II Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume, Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume; Iar sufletele toate îi ies lui înainte, Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte, Şi-i zic: “În raiul nostru bine-ai sosit, copile! Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?” “Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.” “Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?” “Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.” “Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?” “Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!” Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere, Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare. De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

Legenda ciocârliei Lie, Lie, Ciocârlie, Zbori în soare Cântătoare Şi revină Din lumină Pe pământ Cu dulce cânt! (Poporal) I De când erau ca iarba anticii codri deşi Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi, Şi văile profunde, şi latele vâlcele Ca pe o apă lină uşoare vălurele; De când în lume lupii erau păstori de oi Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi; De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană O floare cântătoare, o floare năzdrăvană, N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă! Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit, Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit, Ferice de-a atinge cu-o rază argintie, Cu ultima lor rază aşa minune vie. Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată, Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată; Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare, Al inimilor farmec, a ochilor mirare. Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte Că parcă se renaşte, că inima lui creşte, Că trece lin din iarnă în dulce primăvară, Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară. Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare, Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie, Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare. Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate, Din fire de păianjen ţesute şi lucrate, Prin care tainic saltă luciri de forme albe, Comori atrăgătoare ca visurile dalbe, Precum acele slabe văpăi tremurătoare Prin frunze răspândite de luna gânditoare. Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază, Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează, Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri, Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri. Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune, Din soarele-răsare şi pân’ la soare-apune Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă, Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă. Şi-i zice: “Însuşi cerul spre tine se înclină… Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!” II Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură, Că Lia fură ochii, şi minoe le fură; Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate, Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit, Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit. În grabă alergat-au din toate-a lumii zări, De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi, Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi. Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri, Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş; Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire. Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată, Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată, Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare! Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare, Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi. Ei plâng!… de ce plâng însă luceferii duioşi? De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă, De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă? Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte, N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte, Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pământul!… dar umbra să o ştie Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte, Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte Şi zice: “Tu, al lumii monare strălucitor! O! splendidă comoară de viaţă şi amor! Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire! Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire! Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale, Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale, Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare, Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare, Căci te urăsc atunce… cu dragoste şi dor, Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!” Ea zice şi se simte de raze inundată. Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată: “Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul, Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare! El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul, Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul. Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar! El dă junie lumii, iubire, fericire, La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire, Dar raza-i ce învie e rază şi de foc Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc, Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează, Şi umbra o înghite când soarele-i amiază”. “Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia. Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una, M-oi duce mult departe c-un repede avânt, Departe, unde cerul se lasă pe pământ, Pe unde munţii falnici apar ca nourele, Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele. M-oi duce, duce, duce, pân’ mi-oi găsi ursitul Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul, Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea, Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!” “Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine! Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.” III În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte, Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă, Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg, Ce zice că pământul nu e destul de larg, Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul, Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul. El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună; Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea! Se duce calul Graur spre codrii de stejari În care greu se luptă balaurii cei mari Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume; Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese, Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese. El trece prin poiene cu tufe aurite În care se alungă şopârle smălţuite Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald, Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald. Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară, Lovind încet de umbră aripa lui uşoară, Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde, Se mişcă-n vălurele precum o apă verde. El trece peste râuri ce curg necontenit Ca zilele senine a celui fericit. Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce, In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce. Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă, Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă, Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei. Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare, Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare, Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur, Precum un vis ferice într-un vârtej de aur. Dar după multă trudă şi mult amar de cale, Odată cu amurgul ajunge într-o vale, O vale înverzită ce se uneşte-n zare Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare. Acolo calul Graur îşi încetează zborul, Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul, Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal Şi merge de se pune pe-al mării verde mal, Privind cu dor la raiul din fundul depărtat Pe care se ridică al soarelui palat. “Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?” O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită. “Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice, Zăreşti în depărtare cea insulă ferice Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime? Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime, Acel palat de aur, cel cuib de străluciri, Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri? Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu, Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu! Dar cum să fac, vai mie!… ah! calul meu nu poate Să calce şi pământul, şi mările să-noate!” “Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.” Cum zice, cum nechează… Din marea cea profundă O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă, Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită, Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită. Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte, Dar când e ca să plece şi când se despărteşte De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă. Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare. Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată, Şi Graur se afundă în zarea nourată. IV Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină Cântând o melodie simfonică, marină, Ajunge Lia grabnic la insula dorită, A cărei iarbă vie cu raze-i altoită. Copila-n haine mândre de fiu împărătesc S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc, Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător, O spun mai mult că-i fată decât că e fecior. Ea intră în palatul acel de feerie Cu inima-n bătaie de dulce bucurie, Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni, Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă, Cu genele căzute pe ochi ca o năframă! De când nu era încă pământul care este, De când tot ce e-n lume era numai poveste Şi raza de lumină şi razele căldurii Erau comori ascunse în haosul naturii, A splendidului soare ferice născătoare Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare, Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire, Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire, Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă. Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine, Tresare şi întreabă: “Ce om, ce fiară, cine A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde În locuri necălcate de pas de om; pe unde Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte, Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?” Copila tremurândă s-apropie şi zice: “Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice”. “De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită, Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare; Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul, Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul Şi piei din aste locuri neatinse şi curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă. Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă; Când iată că s-aude în lunga depărtare De cai venind spre casă voioasă nechezare, Şi iată că palatul se umple deodată Cu zilnica lumină din lume adunată; Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri. El vine şi apare atât de luminos, Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos. “Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat! Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat. Te bucură de oaspe venit de pe pământ, Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!” În juru-i mândrul soare se uită cu mirare… El vede şi nu crede, îi pare că îi pare Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină Sub galeşa ochire a fetei ce suspină. Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă: “Oricine-ai fi, el zice, fiintă, tu, plăpândă! Durerea omenească în veci să nu te-ajungă, Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă! Pe flori de primăvară obrazu-p să se culce, Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!” Copila îl ascultă pierdută în extaz, Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Şi zice: “Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară Şi casa părintească în timp de primăvară, Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir; Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir, Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele; Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele, Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască, Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească: Minune mult iubită! Lumină de lumine! Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!” Şi soarele şi Lia, pereche de iubire, În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire, Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă. Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă, Grăind cu mintea, zice: “Să fiu oare-nşelată? Acest străin să fie oare fecior, sau fată? El are glasul dulce, prea dulce, prea duios De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!” Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristete: “Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!… Amar de cine are pe ochi un negru nor Când inima presimte!… E fată, sau fecior… La noapte voi aşterne în patu-i albe flori; De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori, Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite, În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.” Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind, Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind. Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă, O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă Şi-i zice cu-nfocare: “Iubita mea mireasă, În lumea pământeană ai fost împărăteasă; De-acum tot împreună gustând cerescul bine, Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine”. Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte Ca ziua cea de vară când razele se scurg Topindu-se în umbra adâncă din amurg. Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte… Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte, Nici unul n-are gândul să facă începutul, Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul! V A doua zi, pe timpul minunilor visate, Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate, Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină, Simţeşte că e-n lume o stranie lumină. Ea merge cu grăbire la patul unde crede C-a trebuit să doarmă străinul… şi ea vede (Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă), Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă. “Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată! Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!” Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire, Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oterire… Ce vede? Pe zenitul adânc, înflăcărat, Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu 1-au răpit, Cutrieră cerescul întins nemărginit. Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor; Iar soarele ferice, dând lumilor uitare, Cu Lia legănată pe sânul lui apare, Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare… “Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău, Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!” Şi mama cade moartă! Ea cade! dar urgia, Dar cruntul blestem zboară, se suie pân’ la Lia, Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată, Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea! Iubirea i-a dat moartea şi moartea – nemurirea! Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare, Chemându-1, primăvara, cu dulcea ei cântare! 1875, mai

Dan, căpitan de plai (XV secol) Frunză verde de mălai; Cine merge sus la rai? Merge Dan, şoiman de plai, C-a ucis el mulţi duşmani, Un vizir şi patru hani. Frunză verde lemn de brad, Cine merge jos în iad? Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Pe Dan, căpitan de plai! (Fragm. de cântec poporal) I Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic În peştera de stâncă, pe-un munte păduratic, Privind cu veselie cum soarele răsare, Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune… Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune! Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stâncă solitară, Dincolo din morminte el trist acum priveşte O tainică fantasmă ce-n zare s-adânceşte, Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi, Şi zice: “Timpul rece apasă-umărul meu Şi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu! O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă! Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!” Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare, Iar munţii, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare. Ai timpilor eroici imagine augustă, Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău! El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu. Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, Şi mult iubea când ţara stiga: “La luptă, Dane!” Să vânture ca pleava oştirile duşmane. Atunci a lui mânie ca trăsnetul era, În patru mari hotare tuna şi fulgera, Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei. Ades el pleca singur prin codri fioroşi, În care luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi, Şi dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blândeţe îl dezmierda grăind: “N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine”. Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină Prin codri fără drumuri şi fără de lumină. Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ. Încrederea-nfloreşte în inimile mari! II Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte. “O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte!… E sabie în ţară! au năvălit tătarii! Ş-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!” “Aşa! răspunde altul, colo în depărtare Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare! Ard satele române! ard holdele-n câmpii! Ard codrii!… Sub robie cad fete şi copii. Şi-n fumul ce se nalţă cu larme zgomotoase Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!” Bătrânul Dan aude, suspină şi nu crede! Dar iată că pe ceruri din patru părţi el vede Trecând un stol de vulturi urmaţi de uli gramadă, Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă. Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc. “La luptă, Dane! ţara-i în jar, ţara-i în foc!” Bătrânul Dan desprinde un paloş vechi din cui, Şi paloşul luceşte voios în mâna lui. Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână Şi simte că tot bate o inimă română. El zice cu mândrie, nălţând privirea-n sus: ‘Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus. O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai! Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu, Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu, Ş-atunci inima numai de-a bate să încete Când voi culca sub tărnă a duşmanilor cete!” Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i şale, Îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară-n vale. III În scurtele răstimpuri când soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină, E un moment de pace în care, neoprit, Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit. Atunci zăreşte ochiul minunile din basme, Acele legioane de tainice fantasme Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite. Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte, Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte! Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri, Dar râul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri, Să treacă înainte viteazul Dan la luptă. Şi astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă Pân’ ce soseşte-n seară la casa lui Ursan. Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat, Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. El e de peste Milcov pribeag misterios. Toţi care ştiu de dânsul spun multe, dar şoptind, Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind, Deşi-i place să crească sirepe herghelii, Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii. Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare, Intrând în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare, A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul; Iar Ştefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul, I-a zis: “Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată, Şi cât îi vedea zare, a ta să fie toată!”* De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. Drumeţul intră, zice: “Bine-am găsit, Ursane!…” Un aspru glas răspunde: “Bine-ai venit, moş Dane! Ce vânt te-aduse-aice?” “Vânt rău şi de jelire! Ne calc’ păgânii, frate, şi ţara-i la pieire!” Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său. Dan zice: “De pe munte venit-am să te ieu, Să mergem”. “Dar! să mergem!” adaugă Ursan Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan. Apoi un corn apucă şi buciumă în vânt. IV Deodată se aude un tropot pe pământ, Un tropot de copite, potop rotopitor! Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată, Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburând o herghelie de armăsari zmeioşi, Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioşi, Şi-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare, Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvârteşte. Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: “Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat, Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!” “Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?” “Tu să rămâi aice ca să-mi păzeşti averea.” Frumos odor e Fulga! şi naltă-i e făptura! Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura, Şi părul său de aur în creţi lungi se lasă Ca pe strujanul verde un caier de mătase. El are glas puternic în gură rumeoară Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară. Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui albă, Purtând la brâu un paloş şi pe grumaji o salbă, Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată? Iar când pe sub altiţa cămăşii înfirată Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi în undă, Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă, Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!… Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan. Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ, Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povătuiele: “Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!” Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vânt, Încruntă ochiul, bate copita de pământ, Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte; Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte Şi repede ca gândul, s-aruncă uşurel, Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el. Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare, Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare Şi-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul S-afundă-n largul spaţiu şi spintecă amurgul… Dar când steluţa lunii apare viu la lume, Copila se întoarce cu murgul alb de spume Şi zice: “Iată calul! El ştie-acum de frâu Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brâu.” Ursan cu drag răspunde: “Aibi parte de noroc!” Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc, Încalecă şi-n umbră dispar ca într-un nor… Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor. V E noaptea înstelată, e caldă, liniştită! Se pare că din ceruri pe lumea adormită Pluteşte-o lină, dulce, divină îndurare, Dar ea nu poate stinge avântul de turbare Ce duce călăreţii pe-ntinderea pustie, Precum doi spectri gemeni mânaţi de-o vijelie. Ei zbor tăcuţi sub ochii stelutelor trezite În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite. S-afund mereu în taina nopţii; dar gândul lor De mult e cu tătarii în luptă de omor. Oţintă de lumină prin umbră viu înoată. Ea creşte, se înaltă pe zare ca o roată Şi umple de văpaie cereştile abisuri. Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri, Dar leul de la munte şi vierul de pe vale Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale. “E roşie luna!” zice din doi cel mai bătrân. “E luna însetată de sânge de păgân!” Răspunde cel mai aspru… Şi puii lor de zmei Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei. Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie, Se duc pân’ ce-a lor umbră întinsă pe câmpie Le trece înainte şi pân’ ce se lovesc În ochi cu faptul zilei… Atunce se opresc. Şi iată-i pe o culme nocturnii călători, Lucind sub cerul palid în mantie de zori! Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii Şi stau privind în vale cum fac pârjol tătarii. Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor De-a lung pe şesul umed, şi zboară sus în aer, Ducând cu el un vuiet de larmă şi de vaier. Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite, Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite, Şi cai scăpaţi în fugă, şi câini, şi boi în turme, Goniţi de tătărimea ce calcă pe-a lor urme. Ici, colo, se văd cete în luptă încleştate, Mişcări de braţe goale în aer ridicate, Luciri de arme crunte pătate roş cu sânge Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge. Apoi din vreme-n vreme o ceaţă luptătoare Se-mprăştie cu grabă, lăsând cadavre-n soare! Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească Năprasnic se ucide cu gloata românească. Dan zice: “Măi Ursane! acolo e de noi! Acolo râde moartea în crâncenul război. Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus, Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus, Şi cale să deschidem prin aprigul duşman… La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!” “Amin şi Doamne-ajută!” Ursan voios răspunde, Şi-n gloată fiecare ca viforul pătrunde. VI Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime, Croind o pârte largă prin deasa ei mulţime. Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face în juru-i o rotire, Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins! În lături, înainte, în urmă-i totul moare! Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare, Şi-n urmă, şi-mprejuru-i, şi-n lături semănate Zac sute de cadavre cu capete sfărmate. Şi astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează, Şi spre apus prin sânge mereu înaintează. Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit, Tot vine după paloş spre mândrul răsărit. El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă, Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie Tot cade-n dreapta,-n stânga şi taie-n carne vie… Fug toţi şi pier din cale-i!… El strigă: “Steie faţă Cui place vitejia, cui s-a urât de viaţă!” Dar nime nu-ndrăzneşte la glasu-i să apară, Căci el se-naintează precum un stâlp de pară, Şi cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus, Îi pare că alt soare se-nalţă din apus. Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpăcate Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate Ş-ajung ei faţă-n faţă prin apriga furtună, Şi armele lor ude cruciş le împreună. “Noroc pe, Ursane!” “Şi pe, tot noroc!” Dar n-a sfârşit cuvântul Ursan şi cade-n loc, Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc. El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc Şi greu se prăbuşeşte c-un geamăt de pe cal. Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval’! “În lături, litfe!” strigă la ei viteazul Dan, Punându-se de pază la capul lui Ursan. Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă, Ameninţând cu ochii tătarii, mi-i aşteaptă Precum aşteaptă zimbrul de lupi înconjurat Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat. Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el, Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel. Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi, Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi, Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare: “Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!” Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână Şi paloşul lui ţine în loc ceaţa păgână. O! Dane căpitane! puterile-ţi slăbesc Şi norii pe deasupră-ţi trecând se învârtesc. Tu mori! şi tătărimea s-apropie de tine! Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grâu. E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu, Voinic, în brâu cu paloş şi pe grumaz cu salbă. E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă Şi grabnic pe-al ei tată răpeşte din grămadă, Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă. “Alah!” răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă… Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă? Ei văd curgând pe dealuri arcaşii din Orhei Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei! Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă, Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi. Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămâne! Şi cade, mic sau mare, pe mâinile române! În faţă cu românul nu-i milă, nu-i iertare, Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare. O ştiu de mult tătarii, o ştiu de la bătrâni Şi fug, nevrând s-asculte de şefi, de-ai lor stăpâni Tot omul vede moartea ş-aleargă-nspăimântat. Cel viu uită şi lasă pe mortul ne-ngropat Şi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân, Că-n umbra fiecărui s-avântă un român! Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde. Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte, De cai ucişi, de care, de corturi risipite, Şi tuiurile oastei de oaste părăsite! O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală, Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme, Clădiri de visuri nalte, magie triumfală, A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme! VII Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său, Luând pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu. El merge de se-nchide în cortu-i, umilit, Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit. Trei zile, trei nopţi hanul nu gustă-n suflet pace. Întins ca un cadavru jos pe covor el zace, Dar când revine, palid, din lunga-i desperare, În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare. El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul. Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră românul! “Ghiaur! zice tătarul cu inima haină, Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?” “Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul, Căci are să renască mai fragedă la anul!” Ghirai cade pe gânduri, lăsându-şi capu-n piept, Şi, îmblânzindu-şi glasul: “O! Dan, om înţelept! Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume. Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori! Acum îţi veni rândul şi ţie ca să mori. Priveşte! lângă uşă călăul te pândeşte Cu ştreangul şi cu pala ce-n mână-i zângăneşte. Un semn, şi capu-ţi zboară la câini şi la vulturi, Şi suiletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri. Dar însă îmi fac milă de ani şi de-a ta minte, Gândind la bătrâneţea ce-apasă-al meu părinte, Şi vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!” Creştinul Dan, bătrânul cu suflet luminos, Înalţă-a lui statură şi zice maiestos: “Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi! Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi. Deci, nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată, Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată. Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, Un vierme ce mănâncă albeaţa din obraz. Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc, Ca după-o viaţă lungă, ferită de ruşine, Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine! Aşa m-a deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie! La trai fără mustrare şi fără prihănie. Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri. Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri, Departe ea de mine!… mai drept e ca să mor!… Iar dacă ai tu cuget şi-ţi pasă de-al meu dor, Ghirai, mă lasă, lasă în ora morţii grele Să mai sărut o dată pământul ţării mele!” Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface Unealta de robie sub care leul zace, Cumplitul lanţ ce-l leagă cu strânse noduri sute, Şi zice grabnic: “Tată, ia calul meu şi du-te!” Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece, Şi-n aerul Moldovei se umilă pieptu-i rece, Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale. Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce, Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte Pământul ce tresare şi care-1 recunoaşte… Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort, Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort! Iar hanul, lung privindu-1, rosteşte cu durere: “O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere, Având o viaţă verde în timpul tinereţii Şi albă ca zapada în iarna bătrâneţii!…”

Cuza Vodă Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei, O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare Sadit pe miriade de libere ogoare! O clipă apărut-ai în planul veciniciei Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României, Nălţând din părăsire antica-i demnitate Prin magica Unire şi sacra Libertate. Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă, Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte, Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere, Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire, Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire, Acum te odihneşte gustând eterna pace În taina măiestoasă a morţii care tace, Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească… Sunt nume destinate, ca numele tău mare, Să steie neclintite pe-a Timpului hotare Şi vecinic să răspânda o falnică lumină Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!