Poezii Ostasii Nostri

Ţara de Vasile Alecsandri Din umbra deasă-a norului Întins pe ţări străine Cu aripile dorului Voios revin la tine, O! cuib al fericirilor, O! ţară luminoasă, Comoara-a nălucirilor, Gradina mea frumoasă! Ş-avântul tinereţilor Ce-n sânu-mi se trezeşte, Prin lumile poeţilor Zburând mă rătăceşte. Şi-n farmecul avântului Tot ce sub ochi răsare În poalele pământului Mai drăgălaş îmi pare; Întinderea câmpiilor În zări mai lin se pierde. Mai dulce-i rodul viilor, Verdeaţa e mai verde. Mai înalte sunt înălţimile, Mai cald e mândrul soare, Mai limpezi limpezimile De râuri şi izvoare. Iar fetele cu florile Mai viu râd între ele, Şi spun privighetorile Mai tainic vers la stele. Aice-i ţara basmelor Ce îngână-a noastră minte Prin freamătul fantasmelor Din timpi de mai înainte. Aice-i vestea Doamnelor Din lumea legendară, Ş-a prelungirii toamnelor Sub cerul de primăvară. Aice-i ţara ţărilor Ş-a doinelor de jale Ce-n liniştirea serilor Te ţin uimit în cale. Aici cu lăcrimioare Bujori se prind în horă. Aice însuşi soarele Are-ntre flori o soră, Şi-n stâncile Carpaţilor Cresc păsări năzdrăvane, Şi-n sufletul bărbaţilor, Mândriile române! O! gura dulce-a raiului, Tu dai prin o zâmbire Şi fericire traiului, Şi morţii fericire. Luceferii eterului Râvnind privesc la tine, Şi toţi îngerii cerului Te-au îndrăgit ca mine!

Oda ostaşilor români Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte! Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei şoimani de munte! Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie, Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume! Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare, Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare, Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă, Voi, nepăsători de moarte, dispretuitori de viaţă, Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumii pusă în mirare, Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare! De la domn pân’ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă, V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime, Ş-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată, Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată! Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute, Ca la Rahova cu turnul, ca la Griviţa cu zborul, Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi aţi pus piciorul, Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie Ridicând otară mică peste-o mare-mpărăţie! O! viteji de vită veche! Auziţi în depărtare Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?… Sunt bătăile de inimi a întregui neam al nostru Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru, Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge, Sunt urările voioase pentru-acel care învinge! O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare, Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare, Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată? E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată, E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării, E triumful luptei voastre, soarele neatârnării! Dragii mei! din focul luptei oteliţi când vă-ţi întoarce La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce, Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte, Ca la domni, cu pâini şi sare, vor ieşi vouă-nainte. Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună! Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte! Viitorul României dat-a mugur ce-ncolteşte! O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare. Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice. Mirceşti, 28 noiembrie 1877

Peneş Curcanul Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: “Ba, Zburăm la luptă cruntă!” “Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!” Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr’ de musteţi Răcnea: “Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!” Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu… şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind… mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau… Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie… Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!… Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: “Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!” Făcând trei cruci, noi am răspuns: “Amin! şi Doamne-ajută!” Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne-ajunşi!… încă un pas. “Ura!-nainte, ura!…” Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şant moare zdrobind O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: “Moldova să trăiască!” Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: “Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!” Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm… iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. “Allah! Allah!” turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: “Ah! pot să mor de-acum, am zis A noastră e izbânda!” Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit “Virtutea militară”!… Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească! Mirceşti, august 1877

Sergentul Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: “Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!” Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt, Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă Zbura ca o lumină de glorie mareaţă, Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari Treceau lucioase umbre de eroi legendari. Opinca-i era spartă, căciula desfundată, Dar fruntea lui de raze părea încoronată. Calică-i era haina, dar străluceau pe ea Şi crucea “Sfântul Gheorghe” ş-a “României Stea”. Românul venea singur pe drumul plin de soare, Când iată că aude fanfare sunătoare Şi vede nu departe în faţa lui venind Un corp de oaste mândră în aur strălucind. Erau trei batalioane de garda-mpărătească Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească. În frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag, La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag, Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă, Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă. Deodat’ el dă cu ochii de searbădul român Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân, Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede Când crucea “Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el Şi-i zice cu blândeţe: “De unde vii, străine?” “Vin tocmai de la Plevna.” “Cum e acolo?” “Bine.” “Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?” “Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.” “Dar pentru care fapte?” “Ştiu eu?… Cică drept plată Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…” “Dar ce rang ai, voinice?” “Am rang… de dorobanţ!” Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul, Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trăgând al lui picior. Mirceşti, decembrie 1877

Cântec ostăşesc Român verde ca stejarul, Râd de duşmani şi de moarte! Să-mi trăiască armăsarul Şi prin glonţi să mă tot poarte! Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu! Cât mi-a sta mâna voinică Pe-a mea pală ostăşească, N-aibă grijă de nimică Ţara mea cea românească! Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu! Cu-al meu suflet, cu-a mea pală, Cu-al meu şoim albit de spume, În duşmani vom da năvală, De s-a duce vestea-n lume! Sai, voinice, şi nechează Ager, falnic ca un zmeu, Căci am inimă vitează Şi credinţă-n Dumnezeu!