Emil Gârleanu

Dupa asemanarea lor de Emil Garleanu Facuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pamantului. Îi ramasese de înviețuit numai cateva. Pe acestea se hotarî sa le plasmuiasca dupa sfatul celorlalte. Astfel putea sa cunoasca și inima și mintea acelor carora le daduse suflet mai dinainte. Așa, dupa povața leului, care vroia sa știrbeasca din mareția tigrului, facu mața; dupa gustul raței, zuliara pe lebada, faptui gasca; dupa placul elefantului, ironist, nascu șoarecele. Asculta chiar pe magar, care-l rugase ca, decat ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu știa ca fiecare din vietațile aceste își vor avea pe pamant menirea lor; ca, cu cat vor fi mai multe, cu atat se vor înlesni mai bine una pe alta; ca nici urechea magarului n-o sa prinda nota privighetoarei, dupa cum nici marimea elefantului n-o sa poata batjocori micimea șoarecelui. De aceea Atotputernicul se plimba pe pamant, întreband și ascultand în dreapta și în stanga. Într-un rand, odihnindu-se pe o piatra, se gandea cum sa mai dea o viețuitoare aerului. Și cum cata cu ochii primprejur, iata ca vede: sub o frunza, o broasca; o albina și-un fluture pe cate o floare; și-n mijlocul unei mreje, țesute între doua crengi, un paianjen. Dumnezeu zambi, le chema la el și le spuse: — Ascultați, vietaților, vreau sa va dau pe ziua de astazi înca o tovarașa. Doresc sa aud povața voastra — cum și ce înfațișare sa-i alcatuiesc. Mergeți de va sfatuiți dintru-ntai între voi și veniți cu lucrul gata. Cele patru viețuitoare se trasera mai la o parte, în sfat. — Bine, dragilor, se umfla broasca, nu-i ajunge preasfantului ca ne are pe noi? O sa lase atatea ființe pe pamant, ca nu ne-o ajunge cu ce ne hrani. Ia sa-i croim noi o dihanie cum n-a mai vazut nimeni, doar l-om satura. Și șu-șu-șu, șu-șu-șu, se sfatuira! Apoi, cateșipatru, venira în fața Domnului. — Ei? le întreba Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai? — Înalt-preasfinte, zise broasca, priviți-mi ochii și faceți-i noii viețuitoare la fel. — Bun! Dar tu, fluture? — Priviți-mi trupul. — Bun! Dar tu, albina? — Priviți-mi aripile. — Bun! Dar tu, paianjene? — Priviți-mi picioarele. — Bun! Foarte bine! raspunse Dumnezeu și zambi: ochi de broasca, trup de fluture, aripi de albina și picioare de paianjen! Iata lighioana pe care o doreau ele! Dihainile se uitara una la alta. — Acum sa-l vedem, zise albina, încet, broaștei. Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Și în mana Domnului rasari, deodata, noua viețuitoare. — Iata sora voastra. Va place? Cele patru sfatuitoare raspunsera, codindu-se: — Da… marite Doamne!… Și Dumnezeu înțelese ca noua viețuitoare era într-adevar frumoasa. Tocmai în clipa aceasta uite și-o șoparla. S-o întrebe și pe asta, se gandi Dumnezeu. — Ei, tu, șoparla, ce zici ca-i mai lipsește ființei acestea ca sa se desavarșeasca sfatul celor patru tovarașe ale tale? — Sprinteneala mea, Doamne, raspunse cu acreala șoparla. — Fie! Du-te! porunci Dumnezeu fapturii celei noi care se ridicase pe varful degetului sau. Și așa, din rautatea celor cinci viețuitoare, zbura, pentru întaia oara pe pamant, nebunatica și gingașa libelula. Dar ar fi nedrept sa nu se știe ca dintre toate viețuitoarele numai randunica fusese marinimoasa. Ea ruga pe Dumnezeu sa dea viața unei randunele mai chipeșe ca ea. Și Dumnezeu îi facu hatarul: însufleți lastunul. Dar pentru inima cea buna a randunicii o lasa tot pe dansa mai frumoasa.

Musafirul de  Emil Garleanu În lungul campiei arse, pustii, se înalța doar un singur palc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasa a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzand în fața, ca pe o naframa, o balta mica, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cate o raza de soare. În frunzișul salciilor acestora se strang stoluri întregi de pasari, de stau ziulica întreaga sa se adaposteasca de caldura cotropitoare. Privighetori, scatii, macalendri, sticleți, floreni, cate și mai cate alte neamuri de zburatoare, toate își gasesc aici salașul. E un ciripit, un piruit, spre seara, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calca sub acest umbrar singuratic. Și pasarile traiesc ca-n împarația lor… Azi e o zi înabușitoare. E în iulie. Aerul unduleaza, pare ca-i rasufletul pamantului ostenit de alergatura lui prin haos. Pasarile se cobor pe fiecare clipa sa ia în gura cate o picatura de apa din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de caldura, o lua într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Și, cand se credea pierdut, zari cu ochii lui mici, roșii, fara de gene, cu ochii lui cei îngropați în grasimea capului, palcul ademenitor de salcii. Îndata și-a îndreptat ratul spre ele, cum își îndreapta luntrea botul spre țarm, și-o porni într-acolo. Cand a ajuns și-a dat de balta, se repezi, nebun de bucurie, gonind pasarile, care zburara înfricoșate. Se afunda, pana la urechi, în balta, apoi închise ochii, rasufland cu pofta aerul racoritor. O libelula sosi, zburand zglobie, și, crezand ca deasupra apei e o floare, se lasa, ușoara, pe ratul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînțeles de placuta, gadili sufletul musafirului pentru întaia data în viața lui, și, fericit la culme, prinse a guița lung și ascuțit. Libelula, vazand ca se înșelase, zbura, înfricoșata. Iar pasarile ascultara cat ascultara zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gand, împanzira, care-ncotro, largul campiei încropite.

Cucosul de  Emil Garleanu In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocoţate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, împraştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteala. La o parte, aşa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucoşul – Paşa, cum îi zic toţi ai casei – rotofei, îmbracat în pene, cu creasta lasata, ştrengareşte, pe-o ureche. Cu gatul întins, cu ochii înca ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla într-atat de par nişte burdufuri, cand sunt seci, ca nişte gogoşi; decat al tuturor gansacilor care se plimba pe apa şi fac pe visatorii, dar în cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al raţoilor care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganaţi; şi chiar decat al paunilor mandri în port, dar cu glasul, între pasari, ca al magarului între dobitoace. El e poet! E cel dintai care se minuneaza de frumuseţile firii, şi fara parere de rau îşi rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De aceea dansul acum priveşte, pe cand toţi ai casei dorm. Mijeşte de ziua. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoara, dunga de lumina a zorilor; întai e ca o dara de zapada, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apa care-şi înalţa o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţa parca şi lumina începe sa se cearna peste pamant, uşoara, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se vad dealurile, mai încoace campul, aproape satul, şi chiar în faţa îşi desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se înfioara; cucoşul rasufla fericit, apoi îşi uda pliscul în margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina încremeneşte o clipa. Cucoşul îşi cauta cu ochii tovaraşele, le zareşte şi în gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura, nadoleanca; – babatia, tot langa el şi numai langa el; a scos cinci randuri de pui pana acum şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. în dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucueta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urma. Cel puţin Berea, de pe creanga cea mai de jos, vazuse ca n-are încotro şi—l lasa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era draga ca ochii din cap. Puica e o americanca alba ca laptele, puţin mai rasarita decat un ou şi cu un cucui mai mare decat ea întreaga; îi place cum merge înfipta, cu capul ţanţoş, tremurandu-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl facu sa ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireata, întinse gatul şi, pe cand celelalte visau înca, ştrengarita îl saruta de „buna-dimineaţa”. Şi-n aceeaşi vreme, într-o scaparare orbitoare, din fundul zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira în ochii celor doi îndragostiţi. Cucoşul îşi înfoie penele şi ramase aşa, minunat, în faţa rasaritului care ardea în para. Peste cateva clipe privi spre gainile care dormeau şi zise Puicii: „Ce frumuseţe dumnezeiasca, draga! Şi proastele astea dorm”. Apoi planui o ghiduşie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa înţeleaga ca le-o pregateşte el. Se ridica în picioare, batu din pinteni, îşi falfai aripele ca doua steaguri şi, întinzandu-şi gatul – cu gandul într-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn – trambiţa din guşa, voiniceşte: — Cu-cu-ri-guuu!…

Cantaretul de Emil Garleanu E de neam! Între toate lighioanele lumii, gandeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamantul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici un capatai, prin vazduh, cand neamul lor greieresc îsi ridica osanele lui însusi, supt frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea – dainuiau stapani în lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cantarea în cuptorul brutariei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau batranii în toate mintile lor, si ei, fireste, de la alti batrani priceputi le auzisera. Caci doar asa raman povestile pe lume. Toate gandurile acestea navalisera greierului în cap într-o seara, cand nu putea atipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cantecele ei, de sus, din copacul supt care dansul se odihnea. „Ma rog, n-as putea-o vedea si eu pe dihania asta? Ce neam asa de obraznic sa fie?“ se întreba greierul. Si cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca sa afle si-un raspuns, îsi puse în minte sa iscodeasca pe o lacusta, desi numai la gandul ca avea sa vorbeasca unei obraznicaturi, care îndraznise sa se întreaca din sarit cu el, îl apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. „Fireste – gandi greierul – lacusta si sa stea acasa – dracul a mai vazut!“ Si cum luna se ascunsese într-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze calea. Si, asa, se întoarse. Toata nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îsi facuse de cap. Îl mai mangaie însa pe greier iubirea si laudele care o multime de maica-domnului – ganganiile cele rosii stropite cu negru – i-o aratau. Lasa ca-l cainau ca nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul întelesese ca si ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura linistea bastinasilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mandrie, si, în zori de zi, li se închina cu plecaciune, poftindu-le, în juru-i, sa-l asculte. Si, cu toata oboseala, greierul le canta, în cinstea lor, un imn al diminetei. Iar vacile-domnului îl rugau sa nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decat sa-l asculte. Si le-a cantat greierul pana ce soarele s-a ridicat de cateva suliai pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cantaretul se ruga de iertare, sa atipeasca putin. Si se adaposti supt frunza unei rochita-randunicii. Iar vacile-domnului se sfstuirs, se ridicara pe firicelele de iarba dimprejurul culcusului cinstitului cantaret si, leganandu-se usor, începura sa-i faca vant, sa doarma în racoare, cum se si cuvenea unui mandru crai ce era.

Singuratecii de  Emil Garleanu Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteşte lin, şi în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipeşte tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic calatoare în necuprinsul firii. Şi cum, jos, lebada sidefeaza faţa apei, sus, luceafarul lumineaza întinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile nopţii acesteia în care lumea pare adancita într-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se în tacere, mandri, deopotriva de reci – deşi unul, bulgare de gheaţa, celalalt, para de foc. Şi se cunosc, se vad în fiecare seara, merg unul catre altul, şi se-ntalnesc: din înalt, luceafarul îşi coboara raza jos, în adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur. Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreşte drept deasupra rasfrangerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Şi astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.

Vulturul de  Emil Garleanu S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aştern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturandu-şi aripele, facu un ocol larg, suind şi scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, şi, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul şi urmari cu ochi stralucitori lunecarea uşoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice. Lua munţii în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus. Şi aşa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în galgairi puternice, privind în toate parţile cu ochii lui ca doua scantei. Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeza pe varful unei stanci ce ţaşnea în sus, goala, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, parea şi el de piatra, parea ca-i colţul ascuţit al stancii încremenite acolo de veacuri. Pe urma îşi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se facu dor de racoarea dulce a undei şerpuitoare. Salta şi se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îşi lua iaraşi zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare şi închise ochii. Aţipi… Adieri de vant îl înfaşoara în valul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisa înca, parca zareşte un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munţii parca-s aprinşi, cerul arde. îşi ia zborul grabind spre cuib. Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zareşte prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, şi aripa amorţita îi cade în jos. Se rostogoleşte de cateva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, îşi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munţii parca se prabuşesc. Aripa îi mai sta puţin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iaraşi cauta sa-şi întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniştit, privind înainte. Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura straşnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, şi, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. In vreme ce capriorul se scutura şi fuge, nauc de spaima şi durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschişi.

Nedespartite de  Emil Garleanu Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc în înalt, se deşira, iar se strang şi iar se raresc, apoi îşi aleg calauzele, le pun în frunte, şi-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vaslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! încotro? In nopţile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinţa subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; ţipete rasar şi se strang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. Şi cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parca fura soarele, pe aripele lor parca duc primavara. Un stol de turturele a întarziat. Grabite, s-au strans în dimineaţa aceasta, şi-n falfairile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întai o iau pe-aproape de pamant, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul paduricii, în vreme ce o raza de soare împinge panza norilor şi tiveşte pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai înainte, o pereche ramane în zbor mai potolit, în urma. Ajung deasupra raului; un ţipat nabuşit, din guşa un semn al calauzei, vrea sa le stranga pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşca clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele doua perechi feresc ca fulgerul în laturi; dar din perechea din urma o turturica îşi curma zborul, îşi aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al vieţii, se roteşte în doua cercuri, se înalţa drept, ca o sageata, în vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele raului, care o fura şi o poarta mai departe. Stingherul, soţul, urmareşte puţin stolul, apoi se întoarce, cauta îngrijat, şi, pe apa turbure, îşi vede tovaraşa. O putere îl ţine atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plapand şi patat de sange ce luneca la vale, de la trupul pe care, în cercuri stranse, îl urmareşte mereu. Şi subt cerul, în care raza de soare s-a stins, calatoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un ramas bun, pasarea moarta manata de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmandu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!… Şi-n urma lor toamna cade mai grea!

Musculita de Emil Garleanu In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliţi. In faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţa, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo şi-ncoace. Se uita prin strachini, se aşaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intra pana şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezasera pe pat cu fundul în jos şi-l prefacusera într-un cuibar de oua roşii – caci e Pastele. Nimic… In sfarşit, da Dumnezeu şi ajunge şi la masuţa, drept deasupra ceaslovului. Se lasa uşoara, zbarnaind mulţumita, pe foaia unsuroasa, pe ale carei colţuri de sus picaturile de ceara stau ca nişte peceţi. E doar obişnuita cu carţile bisericeşti; nu o data ieşise satula din biserica de peste drum. E atata hrana pe foile îngroşate parca de urmele degetelor tavalite prin graul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degeţelul ce-şi lasase urma avusese grija sa se înmoaie dintru-ntai în dulceaţa. Musculiţa se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i! Numai din cand în cand prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu maiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul randului: „Slava ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascal, caruia îi ramasese pe barba, langa buze, un fir de grau uris cu miere. Pana ce n-a gustat din miere nu s-a lasat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungand-o. Acum s-a saturat; se suie binişor pana-n mijlocul slovei roşii care o atrage. îşi scutura aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi, şi le freaca unul de altul ca şi cum ar ascuţi doua cuţite; apoi leneşa, aţipeşte. In clipa aceasta uşa se deschide dintr-o data. Sfinţia sa, popa Gheorghe, intra suparat, aprins la faţa, rasufland din greu. A facut slujba la biserica, pe urma s-a abatut pe la Petru bacalul, aşa în treacat, a luat un pelinaş, şi s-a întors acasa. Şi poftim ce gaseşte: preoteasa nicairi — dusa prin vecini; copiii la hoinarit, dupa ce sparsesera mai întai toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sala. – Poftim!… ei poftim! striga parintele înfuriat. Apoi îşi arunca ochii pe masa şi se supara şi mai rau; – Pana şi carţile mi le-au vrafuit! Repede, cu o mişcare iute, sfinţia sa închide ceaslovul, şi-l arunca, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivita, se facu una cu hartia, tocmai în clipa cand, mai adormita, izbutise sa-şi statorniceasca în capuşorul ei un gand: „Ce bine e sa traieşti şi sa mori satula!”.

Puisorii - Emil Garleanu Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul. În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzişul racoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulţimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, şi stolul întreg navaleşte la lupta. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, şi dansele se întorc obosite de se înşira pe varful şurelor de paie… Pe prispa casei, copilaşul numai în camaşuţa, cu capul gol, urmareşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla şi cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streaşina.Îi capatase dar de la mamuca lui. De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ţi dau puii cand or creşte mari!” Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceştia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toţi parca seamana unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!… Pasarelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigat vesel şi s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparţit o clipa din stol, au atins uşor streaşina casei, apoi s-au pierdut iaraşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau ramas bun de la el şi de la cuibul lor de huma. Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalţa şi porni încet sa lunece spre asfinţit. Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manuşiţele la ochi şi începu sa planga. Maica-sa arunca furca şi veni în fuga de-l lua în braţe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are. Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti: — Puişorii …. Mama îl strînge la san şi îl saruta cu drag: — Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara … Copilaşul se linişteşte; punand manuşiţa deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului. Şi lumina slaba a duiosului asfinţit de toamna le îneaca ochii înrouraţi acum la amandoi.

Pasare de noapte de Emil Garleanu O zi înabușitoare ca aceasta nu mai coborase Dumnezeu pe pamant. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojisera frunzele, iarba se macinase, pamantul se facuse cenușa. Izvoarele secasera; locul balților nici pas sa se mai cunoasca. Ici, colo, cate o șuvița de apa, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boala. Lighioanele padurilor umblau cu limba scoasa, sa gaseasca unde sa-și stampere setea. Atunci, unele din ele, o luara în sus, spre ținuturile înzapezite, unde nu le putea lipsi apa niciodata. Pana și buhna, cat era ea de greoaie, ca nu-și întinsese niciodata înca aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca și cum i-ar sufla mereu un foi în coșul pieptului, cu capul ei buhos și nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasare de zi, ca celelalte, și-a dezmorțit aripile și-a pornit-o la drum, sa gaseasca un izvor, un parau, sa bea o picatura de apa macar. Și cum nu era deloc deprinsa, își falfai aripile, dintru-ntai, de la un copac la altul, apoi de la o poiana la cealalta, pana ce a ajuns, în sfarșit, într-o alta padure. Decat se-ntunecase de-a binelea, cazuse noaptea, și peste o apa sa deie nici gand. Atunci a poposit pe-o craca, sa aștepte zorii zilei. Racoarea nopții o mai înviora. Dar cum statea așa, pleca puțin capul, și-n clipa aceea zari, chiar sub creanga pe care statea, cum stralucește ceva. Ce sa fie? se gandi buhna. Ochi de mața salbatica nu erau, fiindca nu erau doi. Atunci? zbura jos, și care nu-i fu mirarea cand simți pamantul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un șipot bogat în apa, și-acum nu mai izvora decat cate-o picatura pe care Dumnezeu o pastra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picatura ceea ca un ban de aur, caci, ca sa o gaseasca privighetoarea, Atotputernicul rasfrangea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gandit, dar de ce stralucește picatura ceea nu și-a dat bine seama, și, numai într-un tarziu, și-a închipuit ca uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetata însa, sorbi apa, și-n locul ei ramase pamantul întunecat, caci steaua nu mai avea unde sa se oglindeasca. Și mare-i fu mirarea buhnei cand nu mai zari lumina. Vasazica, ea o bause odata cu apa? Zburand înapoi pe craca, se gandi ce se gandi, și se hotarî… Daca sorbise lumina, trebuia și ea, la randul ei, sa lumineze. Poate ca Dumnezeu îi harazise darul asta sa mai înfrumusețeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei sa traiasca… De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, sa vada prin întuneric; și acuma de buna seama crede ca vede fiindca lumineaza dansa. O fi și pedeapsa lui Dumnezeu, fiindca sorbise picatura de apa care se cuvenea numai privighetorii.

In curtea mea de Emil Garleanu Curtea mea e la ţara, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de catina, iar pe catina. în care vrabiile stau împanata ca albinele în roi, se ţese, de cu primavara pana-n toamna, tulpina de rochiţa randunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvarlitura de piatra unul de altul, se înalţa plopi batrani, fuse uriaşe pe care se deapana vantul; pe varfurile lor ţin acoperamantul – cerul. Tufe de pomuşoara şi de agrişe dau, înauntrul curţi, adapost pasarilor mele. Caci am pasari multe şi felurite. De ici, din portiţa încununata cu iedera, hai sa le privim. Ai auzit cucurigul? Rasare soarele. Cucoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iata-l pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de lupta. Parca vrea sa-şi arate barbaţia cardului celuia de claponi, din faţa lui – gaini care nu se oua, ale caror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de salcii plangatoare printre pasari. A, uite-o: harnica ograzii! Repede-repede, sfaraindu-i picioruşele, în ghetele galbene pe nisip, de iute ce alearga, cu boneţica alba tivita, cu amici, de gospodina, pe cap, cu cerceluşii de margean la ureche, stransa în fusta ei cu picaţele, bibilica -picherea alearga dintr-un colţ într-altul, sa puie toate la locul lor. Numai sa-i auzi guriţa cand vreo leneşa se întrece mai mult cu de deochiul somnului. Albe, linse, sau zburlite ca de vant, leganandu-se, sasaind, îndemnand la tacere – le vezi? cardul de gaşte se înşira, una dupa alta, ca şi cand cea din capat ar fi înghiţit un mosor de sfoara al carei capat l-ar fi hapait, pe rand, toate celelalte. Dincolo, langa teuca de apa, sunt raţele; parca-s totdeauna vaduve, aşa-s de ursuze. Mişcand mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stanga, ca şi cand dansa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai sa-şi desfaca lopaţelele pliscului, sa se lincereasca-n apa. – Dar bate soarele tare. Pune-ţi mana la ochi, sa poţi privi mai bine. Colo, subt tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Infoiate, gata sa sara în capul oricui s-ar apropia, ele scurma mereu, ca şi cand ar cauta o comoara. îşi hranesc puişorii. Gagalicii — boţuri de aur, cu doua picaturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se framanta, cum se strang roi şi se desfac pe urma, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sarit pe spatele mamei, şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţa dupa gat. De acolo urmareşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi: prinde clipa, sare, şi apuca viermişorul. Apoi, fugind subt aripa calda şi ocrotitoare a cloştii, ospateaza. Ceilalţi raman locului prostiţi, saracuţii, pana ce zaresc o alta prada. Dar ce-i? Gainile se strang sa priveasca iscoditoare. Doi cucoşi tineri s-au apucat la lupta. Penele zbor ca luate de vant. Stai puţin şi-o sa vezi! Gramaticul curţii mele e doar curcanul! Iata-l: i-a şi zarit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupeşte, şi—l urmareşte pana în celalalt colţ al curţii. Iar daca a facut pace, e şi dreptul lui: se înroteşte, îşi atarna şiragurile de hurmuz şi margele la gat şi, ca un drept judecator ce este, primeşte închinaciunile tuturor. Numai fantele, craiul curţii mele – priveşte-l, nici nu vrea sa se uite la el. Tot necazul lui e ca gramaticul îşi poate înroti la fel coada. Auzi un latrat? E Dudaş, Dudaşache, dulaul, pazitorul. Acuma cerceteaza gardul daca n-are vreo gaura prin care sa se poata strecura lighioanele înlauntrul curţii. Cand gaseşte o deschizatura se opreşte şi latra – da de veste. Aha! Vezi? S-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gagalicii de aur au navalit subt aripele cloştilor, sa se ascunda. O sageata strabate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grija! Gramaticul l-a zarit cel dintai. Şi-a strans mugurul nasului, şi-a scos guşa în afara şi—l urmareşte cu ochii, sa sara. Gluguind, parca-i zice: poftim daca-ţi da mana!” Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, sa caute aiurea o prada mai puţin pazita. Şi-n urma lui paserile îşi vad de hrana, gagalicii rasar iaraşi la lumina, şi liniştea şi pacea se lasa peste curtea mea. Hai, de ne-om duce şi noi!

Grivei de Emil Garleanu E batran. înţelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a şi îmbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţa. Douazeci de ani, vara şi iarna, în curtea aceasta a trait, şi-a pazit-o. In nopţile de toamna, cu ploile repezi şi patrunzatoare, în nopţile de iarna, cu viforniţele naprasnice, el nu statea în cuşca lui; sufland cu greu, încordandu-şi muşchii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colţurile gradinii şi, latrand, dadea de ştire ca nu e chip sa te poţi apropia de casa stapanului… Dar în seara aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci în creştetul capului. Şi alta data… Dar cate nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curţii! Insa vremea trece, viaţa cu ea. Şi-acuma îmbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la uşa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga. Ramanea uneori zile întregi, fara sa înghita nimic, fiindca nu se putea mişca. Şi-acum, în urma, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalţi caini, cand ramanea singur, numai el şi suferinţa lui – mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întai gemea, înabuşit, cu gura închisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca şi cum i se desfacea inima din piept. Apoi îl apuca fiorii; spasmele îi descleştau falcile şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinţi care îi lunecau pe bot, şi parca-l ardeau. Si-n urma înnebunit de durere, nu mai putea rabda, în urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata încordarea glasului, urla înspaimantator, de rasuna pana în departari de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care îi plangea de mila. Şi dimineaţa, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie. Şi toţi ai casei care treceau pe langa el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i facea sa tresara speriaţi, în pat. Iar unii credeau ca prevesteşte ceva rau, ca prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blanzi,,şterşi de boala, îi urmarea pana ce se faceau nevazuţi. înţelegea şi aştepta sa-i vina ceasul. Într-o dimineaţa şi-a zarit stapanul de departe venind spre el, cu mainile la spate, ţinand ceva ce sclipi la o întorsatura, în bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula şi, scheunand, plangand, se tarî catre stapanul lui, se tarî şi, cand ajunse, îi linse picioarele ca şi cum şi-ar fi luat ramas bun. Apoi închise ochii şi, încolacit, aştepta. Aştepta mult. I se facuse mila stapanului?… Bubuitura nu curma liniştea ograzii. Şi astazi simţi ca nu mai are mult. Şi parca-i parea rau sa închida ochii în curtea în care traise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodata, o groaza, o frica de locul acela în care suferise atata îl cuprinse. îşi aduna toate puterile, apoi ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, ieşi din curte şi o lua pe drum, înspre padure. Cand ajunse în marginea ei, intra în cel dintai stufiş şi, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi facu culcuşul. Şi aştepta. Spre seara un fior îi zvarcoli trupul, apoi altul. Şi-nca unul – cel de pe urma. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urla, ca şi cum şi-ar fi luat un ramas bun. Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.

Luptatorii de Emil Garleanu Soarta se vede ca-i menise aşa: sa fie vecini şi sa fie duşmani. Şi amandoi cucoşi frumoşi. Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mangaierea luminei. Gulerul şi penele subţiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mladioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau îndata. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gaze, creasta plecata, ştrengareşte, roşie, aprinsa ca para focului. Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor puţin-puţin galbui ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, uşoara, rasfirata. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în margeanul pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta şi roşie ca o garoafa. Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri taioase printre sparturile gardului; fiecare se silea sa trambiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese înca faţa-n faţa, sa se masoare. Astazi însa, clipa dorita de amandoi sosise pe neaşteptate. Cucoşul alb, cu gainile lui, ieşise pe tapşanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul era jilav, plin de mustul din care se şi hranea cea dintai urzeala a lavicerului ierbii. Cum scurma aşa, cucoşul îşi auzi tovaraşele şoptind. Ridica semeţ capul, şi drept înainte, din partea cealalta, vrajmaşul negru se proptise gata de lupta. Gainile se oprira; înţelesesera ca aveau ceva de privit. O scaparare şi s-au repezit. S-au oprit faţa-n faţa, cu gaturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele puţin desfacute şi date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni şi se lovira piept în piept; apoi se dezlipira repede şi, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse. Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat. Şi iara şi se detera-napoi, cu gaturile întinse de mai sa se desprinda din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odata vantul aşa s-au ridicat de la pamant. Se îndesara pene-n pene, cautand sa se apuce cu pliscul, sa se sfaşie cu ghearele. Se ferira pe urma în laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut sa se rapeasca-n vazduh; şi-n sfarşit se ţintuira locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand, statura aşa pana cand durerea îi învinse; atunci se smucira-napoi, pandind clipa cand sa se rapuie. Sangele clocoti deodata în trupul amandurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se napustira, de asta data pe viaţa şi pe moarte. Stranşi în gheare ca-n nişte cleşti, cu pliscurile împlantate unul în carnea celuilalt, se rostogolira la pamant şi iar se înalţara, aprigi, în picioare. Sapara pamantul cu pintenii, şi ţarana sarea împraştiata. Penele, negre şi albe, zbarlite, smulse, rasfirate, se amestecara-n lupta abraşa, ca trupurile lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare chinuita de furtuna ce-i împraştia petalele-n vant. Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai încordara o data şi se descleştara doboraţi, însangeraţi, rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi de sange. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dunga roşie, de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului. Şi cum stateau aşa, gainile se apropiara mulţumite şi mandre parca fiecare de stapanul lor, îi înconjurara. Iar luptatorii, dupa ce se mai privira o data ca şi cum şi-ar fi zis: „pe maine!” se departara, ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului sau.

Hoinar de Emil Garleanu O clipa ţinu noaptea, cat ţin nopţile de vara, cand întunericul e numai o strangere de aripi a luminii. Şi totuşi îndata ce se trezi fluturul, în racoarea umeda a dimineţii, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise în sine, banuind: „Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!” Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din înalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, şi peste campie navali un val de aur. Fluturul îşi palpai de cateva ori aripele, şi din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, îşi lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese de mult pe la targ, o lua într-acolo. Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul, şi, mehenghi, se furişa întai pe la ferestrele casei. Perdelele erau înca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand în albastru, sinilii batand în roz, acoperite de roua, ca de nişte nestemate, fragede flori”, gandi fluturaşul, şi batandu-şi aripele albastre stropite cu aur, le saruta pe rand. „Aici o sa stau astazi pe vremea arşiţei”, gandea ştrengarul. Dar tot privind la ele, gasi zorelelor o scadere; prea îşi schimbau faţa: dimineaţa într-un fel, la amiaza într-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase. „Nu-s statornice” adauga craiul, şi pleca mai departe. Cum zbura aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se aşeza pe o tulpina de rozeta. Şi cum ramasese pierdut, rasufland mireasma îmbatatoare, se gandea: „Nu e floare mai fermecatoare carozeta, degeaba! în mireasma ei sa mori şi mori fericit!” Gandind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, îşi mai schimba din pareri: „într-adevar, îmbatator miros; dar de ce oare firea nu îmbina niciodata toate însuşirile la un loc. Poftim, priveşte, cine împraştie o asemenea mireasma! Flori marunţele, pipernicite, aproape verzi ca şi frunzele.” Şi fiindca în clipa aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fara sa stea în cumpana îşi facu vant spre lujerul înalt, subţire şi mandru al unui crin întarziat. Aşezandu-se în potirul parfumat, alb ca zapada, berbantul îşi destinse aripele puţin, sa se odihneasca, dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii, şi se necaji: „Foarte mulţumesc de gazda, daca e vorba sa ies manjit!… Şi unde mai pui ca aici stai ca într-o manastire.” Se înalţa în aer. Se încalzise grozav. „Parca e mai cald ca la camp”, gandi sprinţarul. In vremea aceasta ochii lui zarira, aşa, ca o şuviţa de sange. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripele, lovi de cateva ori aerul şi se lasa, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creaţa şi îmbalsamata. „Uite-o floare care nu-i nazuroasa, îşi zise; o gaseşti pretutindeni; şi cu toate astea ar avea dreptul sa fie mandra cu faţa ei îmbujorata. Da, garoafa într-adevar mi-i draga”. Şi statea hoinarul, tolanit pe frunzişoarele moi ca un paşa, cand parca îl ameţi ceva. „Ce sa fie? Mirosul garoafei”. Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica, sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa împrumute mirosul piparat de cuişoare? „Pfui!” Zglobiu, îşi vazu de drum, aiurea, stranutand… Şi ziua trecea, şi ratacitorul zbura mereu, mereu, fara astampar. „Uite colo un lavicer de nu ma uita. Fiindca-s albastre ca şi mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru mare”; atingandu-le dispreţuitor cu varful de aripa, le lasa în urma. Ce mai straturi de ochiul bouluil „Sunt prea din topor – baga de seama curtezanul – ce e floare trebuie sa aiba ceva care sa 0 înrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu mine”, îngamfat, se împiedica de o gura leului; „Mersi, de-alde dumneatale gasesc şi în camp, la ţara”. „Ei, cu micşunica se schimba vorba – adeveri şiretul – asta da”. Şi se lasa elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. îşi stranse aripele una, îşi rasuci musteaţa, facu ochii mici: micşunica ramase liniştita; gazda buna dar nu sprinţara. Flacaul se necaji: „Ho! Babatie, prea te crezi! Eu n-am venit sa dorm”. Şi fugi, razand. Maigaritarele nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca în necaz; întrucat priveşte barba împaratului, îi venea rau numai cand se gandea la numele ei… Ziua trecea, soarele scapata; se mai racorise. O lua înspre gherghine. Cocoţate, sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „înalte şi proaste”, zise pierde-vara, şi, înalţandu-se sus, cauta cu ochii trandafirii. îi zari. Se coborî încet, curtenitor se închina, în faţa fiecaruia. „Flori de paradis, flori maiestre, flori…” dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stanga, complimentand, aripa l se zgarie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fara sa se mai uite înapoi… Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar în drum facu cu ochiul rochiţei randunicii, o veche prietena, şi spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, îmbatranit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le ramasese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de camp. „Tot mai frumos e campul… Dar nu-i vorba, şi-n gradina!…” Şi parca departe, într-un colţ, zari o floare, învoalta, necunoscuta. Grabi, dar deodata începu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca se întunecase. Nu mai vedea nimic. îl apucase noaptea în drum. Neputand sa mai zboare, se lasa la întamplare, pe un spin uscat, sa aştepte zorii, suspinand nemulţumit: „Ce Dumnezeu se-nnopteaza aşa devreme!”

Saracutul de Emil Garleanu S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înşurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curţi şi livezi luand cu el tot ce gasea mai uşor în cale. Şi daca de pe jos fura flori, pene şi hartii, de pe-o ramura lua un carabuş, un carabuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca doua neghiniţe. Carabuş de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, şi-a strans şi el picioruşele, şi-a vazut ca poate zbura şi fara sa dea din aripi. Vartejul şi-a facut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţara, langa o curte, s-a înţepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabuşul cazu pe-o bucaţica de hartie alba, şi ramase acolo, ameţit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit. Şi din capatul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşa, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise carabuşul; asta ma-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuş şi-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabuşul şi se întoarse sa priveasca dupa cucoş. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabuşul se facu mai mic decat era, ţinandu-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampaţit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi margelele, şi îşi dadu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afara, se înalţa în picioare, şi forfeca aripele de cateva ori în pamant: îşi dadeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabuşul, cand îl ajunse, şi acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi îşi stranse coada, şi zbura în drum. „De asta nu mai scap!” crezu carabuşul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, şi, lasandu-l, îşi vazu de drum. Carabuşului nu-i venea sa-şi creada ochilor ca mai e în viaţa. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traieşte. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-şi încerce aripele. Şi le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marişor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De aşa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gandi carabuşul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucaţica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabuşul şi: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiţi. Saracuţul carabuş! De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigandu-şi dupa dansa odraslele care duceau în minte o învaţatura mai mult.

Căprioara -  Emil Gârleanu Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere. Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii. Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea… Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Cat un fir de neghina de Emil Garleanu Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poţi judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai în capuşorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie sa te îndrepţi. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a întins aripioarele şi-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi a cazut, istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci întaiaşi data a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda, ca o samanţa. De unde venea? Din iarba; ţinea minte ca se trezise subt rochiţa randunicii. Dar încotro avea sa se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a scoborat de pe frunza, şi-a purces sa caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicairi. Altele a întalnit – dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. Amers mult şi bine; alta gandire n-a mai auzit. „înţelepciunea e rara” se gandea biata ganganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! într-o zi o prinse ploaia: din nebagare de seama cazu într-un şuvoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta data – ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, subt talpa cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase langa dansa un gol. De ce-ţi atarna viaţa în ziua de azi! Dar trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand eşti nevoit sa-l cumpaneşti în fiecare clipa? Umbla numai pe dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo oameni, mai la o parte un carucior cu copii. „La ce m-a lasat Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant, se întreba gangania? Unde sa ma aşez ca sa raman liniştita?” Atunci în faţa i se ridica deodata casa, locuinţa stapanului gradinii. „Sus, acolo, trebuie sa fie bine… dar e prea înalt. Sa se ridice cu cumpatare”. întai zbura pe varful unei gherghine; de-acolo pe-un copacel, pe-un calin; pe urma pe iedera dimprejurul balconului. In sfarşit, iat-o; a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogoreşte-un chin. Va sa zica şi aici – iad. Şi gandul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?…” Toate celelalte vietaţi pareau ca au o chemare. Şi fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e încantarea ochilor, e floare zburatoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casa, agoniseşte – traiesc mii la un loc; furnica daca ar fi de o suta de ori mai mare i-ar fi destula mintea pe care o are acum, în vreme ce atatea dobitoace, mari cat munţii, daca ar fi de o suta de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?… In clipa aceea gaza prinse cu ochişorii o semene a ei zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca şi dansa. Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o randunica se repezi din cuibul de subt streaşina şi prinse din zbor tovaraşa de suferinţa. Peste o clipa se auzi ţipetele de bucurie ale puişorilor carora randunica le aducea hrana. Şi gangania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastra: sa hranim paserile care au ce cauta pe lume!”… … Gaza întinse aripioarele, se lasa în gol, pluti puţin; apoi sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi. Şi, îndata, puişorii primeau, galagioşi, pe mama buna ce le aducea iar hrana.

Tovarășii  de Emil Gârleanu E înca întuneric. Pamantul e jilav de roua şi brazdele rasturnate în ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o raţa salbatica zboara, furişandu-se, macaind speriata, ca alungata de glonţ. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte în camp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gaturile întinse, aşteptand jugul. Dar departe, în sat, încep sa cante cucoşii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce în ce mai deasa, şi-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se desluşesc toate: satul; încolo pe coasta, ca urnita din loc, padurea; în fund, dealurile gemene, unul dupa altul, ca pe o scara. Şi-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija care taraie în urechea plugarului ca un greier îl scoala. Omul arunca sacii la o parte, sare în picioare, îşi freaca ochii cu dosul mainii stangi şi cu dreapta îşi îndreapta şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat… slabi, de li se vad coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordeaza muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlantandu-şi picioarele ca nişte ţaruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urma fasaitul cuţitului cum intra în pamant ca într-un miez de paine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamna şi-i îndreapta parinteşte: – Cea, Duman, tata! Ei îl asculta ca nişte copii; şi, mereu, dara neagra a brazdei se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor. Se lumineaza încet-încet, în pas cu boulenii parca. E linişte. Un stol de grauri se lasa, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutura, tremurand, praful de aur în aer. Şi boii simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapanului au mai slabit: -Hais, Joian, tata! Iar la glasul lui, raspunde, ca din nişte dumbravi înflorite în adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei… E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman prinde sa luceasca de sudoare; jugul îl frige. Şi din urma glasul mai maniat al stapanului îl zoreşte: – Hai, Dumane, hai! Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; caci cunosc ei cuvantul nerabdator şi necajit al stapanului. Paşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parca se rasfrange şi mai tare faţa neagra a pamantului scormonit de plug… S-a încalzit de tot. Soarele frige. Duman parca-şi simte picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, în copita caruia i-a intrat un piron, mai acum catava vreme. Ii e sete. Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz. Bouleanul e deprins — mai aşteapta înca ceva; şi nu întarzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lasand o dunga peste pielea uda. Omul ţipa: – Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii! O albina ratacita se ţine morţiş de plugar şi el o alunga, înfuriat, cu mana. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lasat pe spatele lui Joian, care-l poarta, îngaduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arata calea, un cocostarc paşeşte agale, privind cand cu un ochi cand cu altul spre pamant, înfigandu-şi uneori ciocul. – O-ahoo! Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte vazduhul. Ţarina e încropita ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apa fiarta. Boulenii rasufla din greu. împrejurul gatului simt, ca o zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana de coceni din care ei de-abia aleg cate unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mancare: o bucata de mamaliga cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priincioasa. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap. Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala cu apa în care nici nu le intra bine botul. Apoi raman aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostarcul au zburat. Au ramas ei singuri în camp. în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsa, batut de razele fierbinţi ale soarelui, ale caror împunsaturi îi scot broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, şi de la dansul îşi poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant, la umbra care parca se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţa, la picioare. Şi parca înţelege, parca simte, parca în mintea lui se face deodata o lumina omeneasca: porneşte cu paşi grei, se apropie de stapan, pana cand îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul ramane în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata sa urneasca iaraşi plugul pe brazda.

Cand stapanul nu-i acasa! de Emil Garleanu In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, sta uitata o bucata de caşcaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de dupa soba, şoricelul nu-şi mai gaseşte locul. Parca-l trage cineva de mustaţa afara. Sa iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Sa-nchida ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi branza-i proaspata. Mai mancase aşa bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise într-atata ca aceasta de acum. Sa încerce. Face caţiva paşi marunţi, pana-n marginea ascunzatoarei lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atata staruinţa la dansa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrazni! Dar cum? S a mearga mai întai pe langa perete pana la divan. Aşa, bun! Pe urma… Pe urma pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jilţul cela? Nici aşa. Arunci? Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la poliţa. Şi-odata la caşcaval, lasa, n-are el nevoie sa-l înveţe alţii ce sa faca cu dansul. Dar motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai varat în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orişicum sa mai aştepte puţin, sa vaza, nu se mişca nimeni, nu-l pandeşte cineva? Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand aşteapta motanul prilejul sa puie laba pe bietul şoricuţ. Daca nu mancase el caşcavalul, caci mirosul acela îi zbarlise şi lui mustaţile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustaţile întoarse subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, sta neclintit, dupa perna de pe divan, şi-aşteapta. L-a zarit. Uite-l, îi vede margelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, înca un pas, înca unul, doi, aşaa! Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui. Bietul şoricel n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. îl apasa puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strange, de drag ce-i, îl rasuceşte în aer şi-l lasa ameţit pe podea. Şi-l priveşte, gandind. „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o sa-mi pari mie dupa ce te-oi cranţani”. Dar mai întai sa se mai joace puţin cu dansul. II pune pe picioare, îl lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga şi iar vrea sa-l prinda în cleştele labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua sarituri motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odaii se opreşte, adulmeca lacom mirosul de caşcaval, apoi, zarind motanul, se repede şi latra cu înverşunare. Ar sari în ocniţa, dar e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte, tremura, casca de neliniştit ce-i, maraie şi latra. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteapta sa se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde caşcavalul parca-l ademeneşte. Şi astfel cateştrei duşmanii: şoarecele în gaura, motanul în ocniţa şi cainele în mijlocul odaii se pandesc munciţi de acelaşi gand. Dar paşi apasaţi cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar cainele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, îşi arunca palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre poliţa, ia felia de caşcaval, taie o bucata de paine şi, muşcand cand dintr-una cand dintr-alta, mananca din plin, cu pofta. Şi din trei parţi, trei perechi de ochi îl urmaresc cu pizma.

Căprioara de  Emil Gârleanu Pe muşchiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasa dezmierdat. Caprioara îl linge, şi limba ei subţire culca uşor blana moale, matasoasa, a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugamica încolţeşte un simţamant staruitor de mila pentru fiinţa frageda careia i-a dat viaţa, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuia sa se desparta chiar azi, caci vremea înţarcatului venise de mult înca. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul caprioarei scapa ca un muget înabuşit de durere; iedul deschide ochii. Caprioara se îmbarbateaza, sare în picioare şi porneşte spre tancurile de stanca din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit. Acolo, sus, e pazit şi de duşmania lupului, şi de iscusinţa vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca langa dansa. Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de primejdii. Caprioara îşi azvarle picioarele în fuga fulgeratoare, în salturi îndrazneţe – sa încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urma; doar la sariturile ameţitoare se opreşte, cate o clipa, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avanta ca o sageata şi, behaind vesel, zburda de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lujere. Dar trebuie sa scoboare, sa strabata o padure, ca sa urce din nou spre tancuri. Caprioara conteneşte fuga; paşeşte încet, prevazatoare. Trece din poiana în poiana, intra apoi sub bolţi de frunze, pe urma prin hrube adanci de verdeaţa, pana ce patrunde în inima întunecata, ca un iad, a padurii. Şi-au mers mult aşa pana ce au dat în sfarşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sarind. Dar în aceeaşi clipa caprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecand. In faţa ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt şi iedul ar fi fost sfaşiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc, sfaşietor, cum nu mai scosese înca, şi dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul vazand prada mai mare, uita iedul şi se repede la ea… Prabuşita în sange, la pamant, sub colţii fiarei, caprioara ramane cu capul întors spre iedul ei. Şi numai cand acesta, înspaimantat, se topeşte în adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa morţii.