Emil Gârleanu

Dupa asemanarea lor de Emil Garleanu Facuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pamantului. Îi ramasese de înviețuit numai cateva. Pe acestea se hotarî sa le plasmuiasca dupa sfatul celorlalte. Astfel putea sa cunoasca și inima și mintea acelor carora le daduse suflet mai dinainte. Așa, dupa povața leului, care vroia sa știrbeasca din mareția tigrului, facu mața; dupa gustul raței, zuliara pe lebada, faptui gasca; dupa placul elefantului, ironist, nascu șoarecele. Asculta chiar pe magar, care-l rugase ca, decat ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu știa ca fiecare din vietațile aceste își vor avea pe pamant menirea lor; ca, cu cat vor fi mai multe, cu atat se vor înlesni mai bine una pe alta; ca nici urechea magarului n-o sa prinda nota privighetoarei, dupa cum nici marimea elefantului n-o sa poata batjocori micimea șoarecelui. De aceea Atotputernicul se plimba pe pamant, întreband și ascultand în dreapta și în stanga. Într-un rand, odihnindu-se pe o piatra, se gandea cum sa mai dea o viețuitoare aerului. Și cum cata cu ochii primprejur, iata ca vede: sub o frunza, o broasca; o albina și-un fluture pe cate o floare; și-n mijlocul unei mreje, țesute între doua crengi, un paianjen. Dumnezeu zambi, le chema la el și le spuse: — Ascultați, vietaților, vreau sa va dau pe ziua de astazi înca o tovarașa. Doresc sa aud povața voastra — cum și ce înfațișare sa-i alcatuiesc. Mergeți de va sfatuiți dintru-ntai între voi și veniți cu lucrul gata. Cele patru viețuitoare se trasera mai la o parte, în sfat. — Bine, dragilor, se umfla broasca, nu-i ajunge preasfantului ca ne are pe noi? O sa lase atatea ființe pe pamant, ca nu ne-o ajunge cu ce ne hrani. Ia sa-i croim noi o dihanie cum n-a mai vazut nimeni, doar l-om satura. Și șu-șu-șu, șu-șu-șu, se sfatuira! Apoi, cateșipatru, venira în fața Domnului. — Ei? le întreba Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai? — Înalt-preasfinte, zise broasca, priviți-mi ochii și faceți-i noii viețuitoare la fel. — Bun! Dar tu, fluture? — Priviți-mi trupul. — Bun! Dar tu, albina? — Priviți-mi aripile. — Bun! Dar tu, paianjene? — Priviți-mi picioarele. — Bun! Foarte bine! raspunse Dumnezeu și zambi: ochi de broasca, trup de fluture, aripi de albina și picioare de paianjen! Iata lighioana pe care o doreau ele! Dihainile se uitara una la alta. — Acum sa-l vedem, zise albina, încet, broaștei. Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Și în mana Domnului rasari, deodata, noua viețuitoare. — Iata sora voastra. Va place? Cele patru sfatuitoare raspunsera, codindu-se: — Da… marite Doamne!… Și Dumnezeu înțelese ca noua viețuitoare era într-adevar frumoasa. Tocmai în clipa aceasta uite și-o șoparla. S-o întrebe și pe asta, se gandi Dumnezeu. — Ei, tu, șoparla, ce zici ca-i mai lipsește ființei acestea ca sa se desavarșeasca sfatul celor patru tovarașe ale tale? — Sprinteneala mea, Doamne, raspunse cu acreala șoparla. — Fie! Du-te! porunci Dumnezeu fapturii celei noi care se ridicase pe varful degetului sau. Și așa, din rautatea celor cinci viețuitoare, zbura, pentru întaia oara pe pamant, nebunatica și gingașa libelula. Dar ar fi nedrept sa nu se știe ca dintre toate viețuitoarele numai randunica fusese marinimoasa. Ea ruga pe Dumnezeu sa dea viața unei randunele mai chipeșe ca ea. Și Dumnezeu îi facu hatarul: însufleți lastunul. Dar pentru inima cea buna a randunicii o lasa tot pe dansa mai frumoasa.

Cucosul de  Emil Garleanu In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocoţate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, împraştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteala. La o parte, aşa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucoşul – Paşa, cum îi zic toţi ai casei – rotofei, îmbracat în pene, cu creasta lasata, ştrengareşte, pe-o ureche. Cu gatul întins, cu ochii înca ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla într-atat de par nişte burdufuri, cand sunt seci, ca nişte gogoşi; decat al tuturor gansacilor care se plimba pe apa şi fac pe visatorii, dar în cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al raţoilor care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganaţi; şi chiar decat al paunilor mandri în port, dar cu glasul, între pasari, ca al magarului între dobitoace. El e poet! E cel dintai care se minuneaza de frumuseţile firii, şi fara parere de rau îşi rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De aceea dansul acum priveşte, pe cand toţi ai casei dorm. Mijeşte de ziua. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoara, dunga de lumina a zorilor; întai e ca o dara de zapada, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apa care-şi înalţa o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţa parca şi lumina începe sa se cearna peste pamant, uşoara, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se vad dealurile, mai încoace campul, aproape satul, şi chiar în faţa îşi desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se înfioara; cucoşul rasufla fericit, apoi îşi uda pliscul în margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina încremeneşte o clipa. Cucoşul îşi cauta cu ochii tovaraşele, le zareşte şi în gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura, nadoleanca; – babatia, tot langa el şi numai langa el; a scos cinci randuri de pui pana acum şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. în dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucueta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urma. Cel puţin Berea, de pe creanga cea mai de jos, vazuse ca n-are încotro şi—l lasa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era draga ca ochii din cap. Puica e o americanca alba ca laptele, puţin mai rasarita decat un ou şi cu un cucui mai mare decat ea întreaga; îi place cum merge înfipta, cu capul ţanţoş, tremurandu-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl facu sa ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireata, întinse gatul şi, pe cand celelalte visau înca, ştrengarita îl saruta de „buna-dimineaţa”. Şi-n aceeaşi vreme, într-o scaparare orbitoare, din fundul zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira în ochii celor doi îndragostiţi. Cucoşul îşi înfoie penele şi ramase aşa, minunat, în faţa rasaritului care ardea în para. Peste cateva clipe privi spre gainile care dormeau şi zise Puicii: „Ce frumuseţe dumnezeiasca, draga! Şi proastele astea dorm”. Apoi planui o ghiduşie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa înţeleaga ca le-o pregateşte el. Se ridica în picioare, batu din pinteni, îşi falfai aripele ca doua steaguri şi, întinzandu-şi gatul – cu gandul într-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn – trambiţa din guşa, voiniceşte: — Cu-cu-ri-guuu!…

Cantaretul de Emil Garleanu E de neam! Între toate lighioanele lumii, gandeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamantul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici un capatai, prin vazduh, cand neamul lor greieresc îsi ridica osanele lui însusi, supt frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea – dainuiau stapani în lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cantarea în cuptorul brutariei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau batranii în toate mintile lor, si ei, fireste, de la alti batrani priceputi le auzisera. Caci doar asa raman povestile pe lume. Toate gandurile acestea navalisera greierului în cap într-o seara, cand nu putea atipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cantecele ei, de sus, din copacul supt care dansul se odihnea. „Ma rog, n-as putea-o vedea si eu pe dihania asta? Ce neam asa de obraznic sa fie?“ se întreba greierul. Si cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca sa afle si-un raspuns, îsi puse în minte sa iscodeasca pe o lacusta, desi numai la gandul ca avea sa vorbeasca unei obraznicaturi, care îndraznise sa se întreaca din sarit cu el, îl apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. „Fireste – gandi greierul – lacusta si sa stea acasa – dracul a mai vazut!“ Si cum luna se ascunsese într-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze calea. Si, asa, se întoarse. Toata nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îsi facuse de cap. Îl mai mangaie însa pe greier iubirea si laudele care o multime de maica-domnului – ganganiile cele rosii stropite cu negru – i-o aratau. Lasa ca-l cainau ca nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul întelesese ca si ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura linistea bastinasilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mandrie, si, în zori de zi, li se închina cu plecaciune, poftindu-le, în juru-i, sa-l asculte. Si, cu toata oboseala, greierul le canta, în cinstea lor, un imn al diminetei. Iar vacile-domnului îl rugau sa nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decat sa-l asculte. Si le-a cantat greierul pana ce soarele s-a ridicat de cateva suliai pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cantaretul se ruga de iertare, sa atipeasca putin. Si se adaposti supt frunza unei rochita-randunicii. Iar vacile-domnului se sfstuirs, se ridicara pe firicelele de iarba dimprejurul culcusului cinstitului cantaret si, leganandu-se usor, începura sa-i faca vant, sa doarma în racoare, cum se si cuvenea unui mandru crai ce era.

Puisorii - Emil Garleanu Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul. În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzişul racoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulţimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, şi stolul întreg navaleşte la lupta. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, şi dansele se întorc obosite de se înşira pe varful şurelor de paie… Pe prispa casei, copilaşul numai în camaşuţa, cu capul gol, urmareşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla şi cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streaşina.Îi capatase dar de la mamuca lui. De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ţi dau puii cand or creşte mari!” Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceştia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toţi parca seamana unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!… Pasarelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigat vesel şi s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparţit o clipa din stol, au atins uşor streaşina casei, apoi s-au pierdut iaraşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau ramas bun de la el şi de la cuibul lor de huma. Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalţa şi porni încet sa lunece spre asfinţit. Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manuşiţele la ochi şi începu sa planga. Maica-sa arunca furca şi veni în fuga de-l lua în braţe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are. Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti: — Puişorii …. Mama îl strînge la san şi îl saruta cu drag: — Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara … Copilaşul se linişteşte; punand manuşiţa deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului. Şi lumina slaba a duiosului asfinţit de toamna le îneaca ochii înrouraţi acum la amandoi.

Vulturul de  Emil Garleanu S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aştern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturandu-şi aripele, facu un ocol larg, suind şi scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, şi, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul şi urmari cu ochi stralucitori lunecarea uşoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice. Lua munţii în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus. Şi aşa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în galgairi puternice, privind în toate parţile cu ochii lui ca doua scantei. Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeza pe varful unei stanci ce ţaşnea în sus, goala, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, parea şi el de piatra, parea ca-i colţul ascuţit al stancii încremenite acolo de veacuri. Pe urma îşi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se facu dor de racoarea dulce a undei şerpuitoare. Salta şi se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îşi lua iaraşi zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare şi închise ochii. Aţipi… Adieri de vant îl înfaşoara în valul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisa înca, parca zareşte un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munţii parca-s aprinşi, cerul arde. îşi ia zborul grabind spre cuib. Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zareşte prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, şi aripa amorţita îi cade în jos. Se rostogoleşte de cateva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, îşi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munţii parca se prabuşesc. Aripa îi mai sta puţin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iaraşi cauta sa-şi întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniştit, privind înainte. Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura straşnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, şi, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. In vreme ce capriorul se scutura şi fuge, nauc de spaima şi durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschişi.