Emil Gârleanu

Nedespartite de  Emil Garleanu Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc în înalt, se deşira, iar se strang şi iar se raresc, apoi îşi aleg calauzele, le pun în frunte, şi-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vaslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! încotro? In nopţile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinţa subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; ţipete rasar şi se strang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. Şi cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parca fura soarele, pe aripele lor parca duc primavara. Un stol de turturele a întarziat. Grabite, s-au strans în dimineaţa aceasta, şi-n falfairile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întai o iau pe-aproape de pamant, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul paduricii, în vreme ce o raza de soare împinge panza norilor şi tiveşte pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai înainte, o pereche ramane în zbor mai potolit, în urma. Ajung deasupra raului; un ţipat nabuşit, din guşa un semn al calauzei, vrea sa le stranga pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşca clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele doua perechi feresc ca fulgerul în laturi; dar din perechea din urma o turturica îşi curma zborul, îşi aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al vieţii, se roteşte în doua cercuri, se înalţa drept, ca o sageata, în vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele raului, care o fura şi o poarta mai departe. Stingherul, soţul, urmareşte puţin stolul, apoi se întoarce, cauta îngrijat, şi, pe apa turbure, îşi vede tovaraşa. O putere îl ţine atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plapand şi patat de sange ce luneca la vale, de la trupul pe care, în cercuri stranse, îl urmareşte mereu. Şi subt cerul, în care raza de soare s-a stins, calatoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un ramas bun, pasarea moarta manata de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmandu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!… Şi-n urma lor toamna cade mai grea!

Musculita de Emil Garleanu In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliţi. In faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţa, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo şi-ncoace. Se uita prin strachini, se aşaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intra pana şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezasera pe pat cu fundul în jos şi-l prefacusera într-un cuibar de oua roşii – caci e Pastele. Nimic… In sfarşit, da Dumnezeu şi ajunge şi la masuţa, drept deasupra ceaslovului. Se lasa uşoara, zbarnaind mulţumita, pe foaia unsuroasa, pe ale carei colţuri de sus picaturile de ceara stau ca nişte peceţi. E doar obişnuita cu carţile bisericeşti; nu o data ieşise satula din biserica de peste drum. E atata hrana pe foile îngroşate parca de urmele degetelor tavalite prin graul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degeţelul ce-şi lasase urma avusese grija sa se înmoaie dintru-ntai în dulceaţa. Musculiţa se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i! Numai din cand în cand prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu maiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul randului: „Slava ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascal, caruia îi ramasese pe barba, langa buze, un fir de grau uris cu miere. Pana ce n-a gustat din miere nu s-a lasat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungand-o. Acum s-a saturat; se suie binişor pana-n mijlocul slovei roşii care o atrage. îşi scutura aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi, şi le freaca unul de altul ca şi cum ar ascuţi doua cuţite; apoi leneşa, aţipeşte. In clipa aceasta uşa se deschide dintr-o data. Sfinţia sa, popa Gheorghe, intra suparat, aprins la faţa, rasufland din greu. A facut slujba la biserica, pe urma s-a abatut pe la Petru bacalul, aşa în treacat, a luat un pelinaş, şi s-a întors acasa. Şi poftim ce gaseşte: preoteasa nicairi — dusa prin vecini; copiii la hoinarit, dupa ce sparsesera mai întai toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sala. – Poftim!… ei poftim! striga parintele înfuriat. Apoi îşi arunca ochii pe masa şi se supara şi mai rau; – Pana şi carţile mi le-au vrafuit! Repede, cu o mişcare iute, sfinţia sa închide ceaslovul, şi-l arunca, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivita, se facu una cu hartia, tocmai în clipa cand, mai adormita, izbutise sa-şi statorniceasca în capuşorul ei un gand: „Ce bine e sa traieşti şi sa mori satula!”.

Puisorii - Emil Garleanu Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul. În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzişul racoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulţimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, şi stolul întreg navaleşte la lupta. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, şi dansele se întorc obosite de se înşira pe varful şurelor de paie… Pe prispa casei, copilaşul numai în camaşuţa, cu capul gol, urmareşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla şi cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streaşina.Îi capatase dar de la mamuca lui. De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ţi dau puii cand or creşte mari!” Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceştia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toţi parca seamana unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!… Pasarelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigat vesel şi s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparţit o clipa din stol, au atins uşor streaşina casei, apoi s-au pierdut iaraşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau ramas bun de la el şi de la cuibul lor de huma. Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalţa şi porni încet sa lunece spre asfinţit. Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manuşiţele la ochi şi începu sa planga. Maica-sa arunca furca şi veni în fuga de-l lua în braţe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are. Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti: — Puişorii …. Mama îl strînge la san şi îl saruta cu drag: — Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara … Copilaşul se linişteşte; punand manuşiţa deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului. Şi lumina slaba a duiosului asfinţit de toamna le îneaca ochii înrouraţi acum la amandoi.

Vulturul de  Emil Garleanu S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aştern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturandu-şi aripele, facu un ocol larg, suind şi scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, şi, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul şi urmari cu ochi stralucitori lunecarea uşoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice. Lua munţii în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus. Şi aşa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în galgairi puternice, privind în toate parţile cu ochii lui ca doua scantei. Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeza pe varful unei stanci ce ţaşnea în sus, goala, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, parea şi el de piatra, parea ca-i colţul ascuţit al stancii încremenite acolo de veacuri. Pe urma îşi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se facu dor de racoarea dulce a undei şerpuitoare. Salta şi se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îşi lua iaraşi zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare şi închise ochii. Aţipi… Adieri de vant îl înfaşoara în valul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisa înca, parca zareşte un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munţii parca-s aprinşi, cerul arde. îşi ia zborul grabind spre cuib. Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zareşte prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, şi aripa amorţita îi cade în jos. Se rostogoleşte de cateva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, îşi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munţii parca se prabuşesc. Aripa îi mai sta puţin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iaraşi cauta sa-şi întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniştit, privind înainte. Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura straşnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, şi, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. In vreme ce capriorul se scutura şi fuge, nauc de spaima şi durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschişi.

In curtea mea de Emil Garleanu Curtea mea e la ţara, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de catina, iar pe catina. în care vrabiile stau împanata ca albinele în roi, se ţese, de cu primavara pana-n toamna, tulpina de rochiţa randunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvarlitura de piatra unul de altul, se înalţa plopi batrani, fuse uriaşe pe care se deapana vantul; pe varfurile lor ţin acoperamantul – cerul. Tufe de pomuşoara şi de agrişe dau, înauntrul curţi, adapost pasarilor mele. Caci am pasari multe şi felurite. De ici, din portiţa încununata cu iedera, hai sa le privim. Ai auzit cucurigul? Rasare soarele. Cucoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iata-l pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de lupta. Parca vrea sa-şi arate barbaţia cardului celuia de claponi, din faţa lui – gaini care nu se oua, ale caror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de salcii plangatoare printre pasari. A, uite-o: harnica ograzii! Repede-repede, sfaraindu-i picioruşele, în ghetele galbene pe nisip, de iute ce alearga, cu boneţica alba tivita, cu amici, de gospodina, pe cap, cu cerceluşii de margean la ureche, stransa în fusta ei cu picaţele, bibilica -picherea alearga dintr-un colţ într-altul, sa puie toate la locul lor. Numai sa-i auzi guriţa cand vreo leneşa se întrece mai mult cu de deochiul somnului. Albe, linse, sau zburlite ca de vant, leganandu-se, sasaind, îndemnand la tacere – le vezi? cardul de gaşte se înşira, una dupa alta, ca şi cand cea din capat ar fi înghiţit un mosor de sfoara al carei capat l-ar fi hapait, pe rand, toate celelalte. Dincolo, langa teuca de apa, sunt raţele; parca-s totdeauna vaduve, aşa-s de ursuze. Mişcand mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stanga, ca şi cand dansa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai sa-şi desfaca lopaţelele pliscului, sa se lincereasca-n apa. – Dar bate soarele tare. Pune-ţi mana la ochi, sa poţi privi mai bine. Colo, subt tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Infoiate, gata sa sara în capul oricui s-ar apropia, ele scurma mereu, ca şi cand ar cauta o comoara. îşi hranesc puişorii. Gagalicii — boţuri de aur, cu doua picaturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se framanta, cum se strang roi şi se desfac pe urma, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sarit pe spatele mamei, şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţa dupa gat. De acolo urmareşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi: prinde clipa, sare, şi apuca viermişorul. Apoi, fugind subt aripa calda şi ocrotitoare a cloştii, ospateaza. Ceilalţi raman locului prostiţi, saracuţii, pana ce zaresc o alta prada. Dar ce-i? Gainile se strang sa priveasca iscoditoare. Doi cucoşi tineri s-au apucat la lupta. Penele zbor ca luate de vant. Stai puţin şi-o sa vezi! Gramaticul curţii mele e doar curcanul! Iata-l: i-a şi zarit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupeşte, şi—l urmareşte pana în celalalt colţ al curţii. Iar daca a facut pace, e şi dreptul lui: se înroteşte, îşi atarna şiragurile de hurmuz şi margele la gat şi, ca un drept judecator ce este, primeşte închinaciunile tuturor. Numai fantele, craiul curţii mele – priveşte-l, nici nu vrea sa se uite la el. Tot necazul lui e ca gramaticul îşi poate înroti la fel coada. Auzi un latrat? E Dudaş, Dudaşache, dulaul, pazitorul. Acuma cerceteaza gardul daca n-are vreo gaura prin care sa se poata strecura lighioanele înlauntrul curţii. Cand gaseşte o deschizatura se opreşte şi latra – da de veste. Aha! Vezi? S-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gagalicii de aur au navalit subt aripele cloştilor, sa se ascunda. O sageata strabate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grija! Gramaticul l-a zarit cel dintai. Şi-a strans mugurul nasului, şi-a scos guşa în afara şi—l urmareşte cu ochii, sa sara. Gluguind, parca-i zice: poftim daca-ţi da mana!” Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, sa caute aiurea o prada mai puţin pazita. Şi-n urma lui paserile îşi vad de hrana, gagalicii rasar iaraşi la lumina, şi liniştea şi pacea se lasa peste curtea mea. Hai, de ne-om duce şi noi!