Emil Gârleanu

Hoinar de Emil Garleanu O clipa ţinu noaptea, cat ţin nopţile de vara, cand întunericul e numai o strangere de aripi a luminii. Şi totuşi îndata ce se trezi fluturul, în racoarea umeda a dimineţii, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise în sine, banuind: „Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!” Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din înalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, şi peste campie navali un val de aur. Fluturul îşi palpai de cateva ori aripele, şi din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, îşi lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese de mult pe la targ, o lua într-acolo. Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul, şi, mehenghi, se furişa întai pe la ferestrele casei. Perdelele erau înca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand în albastru, sinilii batand în roz, acoperite de roua, ca de nişte nestemate, fragede flori”, gandi fluturaşul, şi batandu-şi aripele albastre stropite cu aur, le saruta pe rand. „Aici o sa stau astazi pe vremea arşiţei”, gandea ştrengarul. Dar tot privind la ele, gasi zorelelor o scadere; prea îşi schimbau faţa: dimineaţa într-un fel, la amiaza într-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase. „Nu-s statornice” adauga craiul, şi pleca mai departe. Cum zbura aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se aşeza pe o tulpina de rozeta. Şi cum ramasese pierdut, rasufland mireasma îmbatatoare, se gandea: „Nu e floare mai fermecatoare carozeta, degeaba! în mireasma ei sa mori şi mori fericit!” Gandind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, îşi mai schimba din pareri: „într-adevar, îmbatator miros; dar de ce oare firea nu îmbina niciodata toate însuşirile la un loc. Poftim, priveşte, cine împraştie o asemenea mireasma! Flori marunţele, pipernicite, aproape verzi ca şi frunzele.” Şi fiindca în clipa aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fara sa stea în cumpana îşi facu vant spre lujerul înalt, subţire şi mandru al unui crin întarziat. Aşezandu-se în potirul parfumat, alb ca zapada, berbantul îşi destinse aripele puţin, sa se odihneasca, dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii, şi se necaji: „Foarte mulţumesc de gazda, daca e vorba sa ies manjit!… Şi unde mai pui ca aici stai ca într-o manastire.” Se înalţa în aer. Se încalzise grozav. „Parca e mai cald ca la camp”, gandi sprinţarul. In vremea aceasta ochii lui zarira, aşa, ca o şuviţa de sange. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripele, lovi de cateva ori aerul şi se lasa, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creaţa şi îmbalsamata. „Uite-o floare care nu-i nazuroasa, îşi zise; o gaseşti pretutindeni; şi cu toate astea ar avea dreptul sa fie mandra cu faţa ei îmbujorata. Da, garoafa într-adevar mi-i draga”. Şi statea hoinarul, tolanit pe frunzişoarele moi ca un paşa, cand parca îl ameţi ceva. „Ce sa fie? Mirosul garoafei”. Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica, sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa împrumute mirosul piparat de cuişoare? „Pfui!” Zglobiu, îşi vazu de drum, aiurea, stranutand… Şi ziua trecea, şi ratacitorul zbura mereu, mereu, fara astampar. „Uite colo un lavicer de nu ma uita. Fiindca-s albastre ca şi mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru mare”; atingandu-le dispreţuitor cu varful de aripa, le lasa în urma. Ce mai straturi de ochiul bouluil „Sunt prea din topor – baga de seama curtezanul – ce e floare trebuie sa aiba ceva care sa 0 înrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu mine”, îngamfat, se împiedica de o gura leului; „Mersi, de-alde dumneatale gasesc şi în camp, la ţara”. „Ei, cu micşunica se schimba vorba – adeveri şiretul – asta da”. Şi se lasa elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. îşi stranse aripele una, îşi rasuci musteaţa, facu ochii mici: micşunica ramase liniştita; gazda buna dar nu sprinţara. Flacaul se necaji: „Ho! Babatie, prea te crezi! Eu n-am venit sa dorm”. Şi fugi, razand. Maigaritarele nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca în necaz; întrucat priveşte barba împaratului, îi venea rau numai cand se gandea la numele ei… Ziua trecea, soarele scapata; se mai racorise. O lua înspre gherghine. Cocoţate, sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „înalte şi proaste”, zise pierde-vara, şi, înalţandu-se sus, cauta cu ochii trandafirii. îi zari. Se coborî încet, curtenitor se închina, în faţa fiecaruia. „Flori de paradis, flori maiestre, flori…” dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stanga, complimentand, aripa l se zgarie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fara sa se mai uite înapoi… Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar în drum facu cu ochiul rochiţei randunicii, o veche prietena, şi spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, îmbatranit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le ramasese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de camp. „Tot mai frumos e campul… Dar nu-i vorba, şi-n gradina!…” Şi parca departe, într-un colţ, zari o floare, învoalta, necunoscuta. Grabi, dar deodata începu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca se întunecase. Nu mai vedea nimic. îl apucase noaptea în drum. Neputand sa mai zboare, se lasa la întamplare, pe un spin uscat, sa aştepte zorii, suspinand nemulţumit: „Ce Dumnezeu se-nnopteaza aşa devreme!”

Saracutul de Emil Garleanu S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înşurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curţi şi livezi luand cu el tot ce gasea mai uşor în cale. Şi daca de pe jos fura flori, pene şi hartii, de pe-o ramura lua un carabuş, un carabuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca doua neghiniţe. Carabuş de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, şi-a strans şi el picioruşele, şi-a vazut ca poate zbura şi fara sa dea din aripi. Vartejul şi-a facut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţara, langa o curte, s-a înţepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabuşul cazu pe-o bucaţica de hartie alba, şi ramase acolo, ameţit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit. Şi din capatul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşa, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise carabuşul; asta ma-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuş şi-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabuşul şi se întoarse sa priveasca dupa cucoş. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabuşul se facu mai mic decat era, ţinandu-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampaţit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi margelele, şi îşi dadu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afara, se înalţa în picioare, şi forfeca aripele de cateva ori în pamant: îşi dadeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabuşul, cand îl ajunse, şi acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi îşi stranse coada, şi zbura în drum. „De asta nu mai scap!” crezu carabuşul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, şi, lasandu-l, îşi vazu de drum. Carabuşului nu-i venea sa-şi creada ochilor ca mai e în viaţa. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traieşte. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-şi încerce aripele. Şi le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marişor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De aşa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gandi carabuşul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucaţica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabuşul şi: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiţi. Saracuţul carabuş! De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigandu-şi dupa dansa odraslele care duceau în minte o învaţatura mai mult.

Singuratecii de  Emil Garleanu Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteşte lin, şi în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipeşte tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic calatoare în necuprinsul firii. Şi cum, jos, lebada sidefeaza faţa apei, sus, luceafarul lumineaza întinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile nopţii acesteia în care lumea pare adancita într-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se în tacere, mandri, deopotriva de reci – deşi unul, bulgare de gheaţa, celalalt, para de foc. Şi se cunosc, se vad în fiecare seara, merg unul catre altul, şi se-ntalnesc: din înalt, luceafarul îşi coboara raza jos, în adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur. Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreşte drept deasupra rasfrangerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Şi astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.

Luptatorii de Emil Garleanu Soarta se vede ca-i menise aşa: sa fie vecini şi sa fie duşmani. Şi amandoi cucoşi frumoşi. Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mangaierea luminei. Gulerul şi penele subţiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mladioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau îndata. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gaze, creasta plecata, ştrengareşte, roşie, aprinsa ca para focului. Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor puţin-puţin galbui ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, uşoara, rasfirata. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în margeanul pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta şi roşie ca o garoafa. Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri taioase printre sparturile gardului; fiecare se silea sa trambiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese înca faţa-n faţa, sa se masoare. Astazi însa, clipa dorita de amandoi sosise pe neaşteptate. Cucoşul alb, cu gainile lui, ieşise pe tapşanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul era jilav, plin de mustul din care se şi hranea cea dintai urzeala a lavicerului ierbii. Cum scurma aşa, cucoşul îşi auzi tovaraşele şoptind. Ridica semeţ capul, şi drept înainte, din partea cealalta, vrajmaşul negru se proptise gata de lupta. Gainile se oprira; înţelesesera ca aveau ceva de privit. O scaparare şi s-au repezit. S-au oprit faţa-n faţa, cu gaturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele puţin desfacute şi date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni şi se lovira piept în piept; apoi se dezlipira repede şi, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse. Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat. Şi iara şi se detera-napoi, cu gaturile întinse de mai sa se desprinda din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odata vantul aşa s-au ridicat de la pamant. Se îndesara pene-n pene, cautand sa se apuce cu pliscul, sa se sfaşie cu ghearele. Se ferira pe urma în laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut sa se rapeasca-n vazduh; şi-n sfarşit se ţintuira locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand, statura aşa pana cand durerea îi învinse; atunci se smucira-napoi, pandind clipa cand sa se rapuie. Sangele clocoti deodata în trupul amandurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se napustira, de asta data pe viaţa şi pe moarte. Stranşi în gheare ca-n nişte cleşti, cu pliscurile împlantate unul în carnea celuilalt, se rostogolira la pamant şi iar se înalţara, aprigi, în picioare. Sapara pamantul cu pintenii, şi ţarana sarea împraştiata. Penele, negre şi albe, zbarlite, smulse, rasfirate, se amestecara-n lupta abraşa, ca trupurile lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare chinuita de furtuna ce-i împraştia petalele-n vant. Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai încordara o data şi se descleştara doboraţi, însangeraţi, rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi de sange. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dunga roşie, de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului. Şi cum stateau aşa, gainile se apropiara mulţumite şi mandre parca fiecare de stapanul lor, îi înconjurara. Iar luptatorii, dupa ce se mai privira o data ca şi cum şi-ar fi zis: „pe maine!” se departara, ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului sau.

Cucosul de  Emil Garleanu In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocoţate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, împraştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteala. La o parte, aşa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucoşul – Paşa, cum îi zic toţi ai casei – rotofei, îmbracat în pene, cu creasta lasata, ştrengareşte, pe-o ureche. Cu gatul întins, cu ochii înca ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla într-atat de par nişte burdufuri, cand sunt seci, ca nişte gogoşi; decat al tuturor gansacilor care se plimba pe apa şi fac pe visatorii, dar în cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al raţoilor care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganaţi; şi chiar decat al paunilor mandri în port, dar cu glasul, între pasari, ca al magarului între dobitoace. El e poet! E cel dintai care se minuneaza de frumuseţile firii, şi fara parere de rau îşi rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De aceea dansul acum priveşte, pe cand toţi ai casei dorm. Mijeşte de ziua. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoara, dunga de lumina a zorilor; întai e ca o dara de zapada, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apa care-şi înalţa o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţa parca şi lumina începe sa se cearna peste pamant, uşoara, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se vad dealurile, mai încoace campul, aproape satul, şi chiar în faţa îşi desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se înfioara; cucoşul rasufla fericit, apoi îşi uda pliscul în margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina încremeneşte o clipa. Cucoşul îşi cauta cu ochii tovaraşele, le zareşte şi în gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura, nadoleanca; – babatia, tot langa el şi numai langa el; a scos cinci randuri de pui pana acum şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. în dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucueta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urma. Cel puţin Berea, de pe creanga cea mai de jos, vazuse ca n-are încotro şi—l lasa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era draga ca ochii din cap. Puica e o americanca alba ca laptele, puţin mai rasarita decat un ou şi cu un cucui mai mare decat ea întreaga; îi place cum merge înfipta, cu capul ţanţoş, tremurandu-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl facu sa ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireata, întinse gatul şi, pe cand celelalte visau înca, ştrengarita îl saruta de „buna-dimineaţa”. Şi-n aceeaşi vreme, într-o scaparare orbitoare, din fundul zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira în ochii celor doi îndragostiţi. Cucoşul îşi înfoie penele şi ramase aşa, minunat, în faţa rasaritului care ardea în para. Peste cateva clipe privi spre gainile care dormeau şi zise Puicii: „Ce frumuseţe dumnezeiasca, draga! Şi proastele astea dorm”. Apoi planui o ghiduşie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa înţeleaga ca le-o pregateşte el. Se ridica în picioare, batu din pinteni, îşi falfai aripele ca doua steaguri şi, întinzandu-şi gatul – cu gandul într-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn – trambiţa din guşa, voiniceşte: — Cu-cu-ri-guuu!…