Emil Gârleanu

Vulturul de  Emil Garleanu S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aştern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturandu-şi aripele, facu un ocol larg, suind şi scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, şi, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul şi urmari cu ochi stralucitori lunecarea uşoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice. Lua munţii în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus. Şi aşa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în galgairi puternice, privind în toate parţile cu ochii lui ca doua scantei. Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeza pe varful unei stanci ce ţaşnea în sus, goala, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, parea şi el de piatra, parea ca-i colţul ascuţit al stancii încremenite acolo de veacuri. Pe urma îşi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se facu dor de racoarea dulce a undei şerpuitoare. Salta şi se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îşi lua iaraşi zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare şi închise ochii. Aţipi… Adieri de vant îl înfaşoara în valul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisa înca, parca zareşte un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munţii parca-s aprinşi, cerul arde. îşi ia zborul grabind spre cuib. Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zareşte prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, şi aripa amorţita îi cade în jos. Se rostogoleşte de cateva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, îşi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munţii parca se prabuşesc. Aripa îi mai sta puţin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iaraşi cauta sa-şi întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniştit, privind înainte. Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura straşnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, şi, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. In vreme ce capriorul se scutura şi fuge, nauc de spaima şi durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschişi.

Tovarășii  de Emil Gârleanu E înca întuneric. Pamantul e jilav de roua şi brazdele rasturnate în ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o raţa salbatica zboara, furişandu-se, macaind speriata, ca alungata de glonţ. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte în camp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gaturile întinse, aşteptand jugul. Dar departe, în sat, încep sa cante cucoşii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce în ce mai deasa, şi-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se desluşesc toate: satul; încolo pe coasta, ca urnita din loc, padurea; în fund, dealurile gemene, unul dupa altul, ca pe o scara. Şi-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija care taraie în urechea plugarului ca un greier îl scoala. Omul arunca sacii la o parte, sare în picioare, îşi freaca ochii cu dosul mainii stangi şi cu dreapta îşi îndreapta şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat… slabi, de li se vad coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordeaza muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlantandu-şi picioarele ca nişte ţaruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urma fasaitul cuţitului cum intra în pamant ca într-un miez de paine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamna şi-i îndreapta parinteşte: – Cea, Duman, tata! Ei îl asculta ca nişte copii; şi, mereu, dara neagra a brazdei se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor. Se lumineaza încet-încet, în pas cu boulenii parca. E linişte. Un stol de grauri se lasa, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutura, tremurand, praful de aur în aer. Şi boii simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapanului au mai slabit: -Hais, Joian, tata! Iar la glasul lui, raspunde, ca din nişte dumbravi înflorite în adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei… E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman prinde sa luceasca de sudoare; jugul îl frige. Şi din urma glasul mai maniat al stapanului îl zoreşte: – Hai, Dumane, hai! Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; caci cunosc ei cuvantul nerabdator şi necajit al stapanului. Paşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parca se rasfrange şi mai tare faţa neagra a pamantului scormonit de plug… S-a încalzit de tot. Soarele frige. Duman parca-şi simte picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, în copita caruia i-a intrat un piron, mai acum catava vreme. Ii e sete. Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz. Bouleanul e deprins — mai aşteapta înca ceva; şi nu întarzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lasand o dunga peste pielea uda. Omul ţipa: – Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii! O albina ratacita se ţine morţiş de plugar şi el o alunga, înfuriat, cu mana. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lasat pe spatele lui Joian, care-l poarta, îngaduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arata calea, un cocostarc paşeşte agale, privind cand cu un ochi cand cu altul spre pamant, înfigandu-şi uneori ciocul. – O-ahoo! Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte vazduhul. Ţarina e încropita ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apa fiarta. Boulenii rasufla din greu. împrejurul gatului simt, ca o zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana de coceni din care ei de-abia aleg cate unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mancare: o bucata de mamaliga cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priincioasa. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap. Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala cu apa în care nici nu le intra bine botul. Apoi raman aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostarcul au zburat. Au ramas ei singuri în camp. în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsa, batut de razele fierbinţi ale soarelui, ale caror împunsaturi îi scot broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, şi de la dansul îşi poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant, la umbra care parca se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţa, la picioare. Şi parca înţelege, parca simte, parca în mintea lui se face deodata o lumina omeneasca: porneşte cu paşi grei, se apropie de stapan, pana cand îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul ramane în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata sa urneasca iaraşi plugul pe brazda.

Singuratecii de  Emil Garleanu Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteşte lin, şi în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipeşte tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic calatoare în necuprinsul firii. Şi cum, jos, lebada sidefeaza faţa apei, sus, luceafarul lumineaza întinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile nopţii acesteia în care lumea pare adancita într-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se în tacere, mandri, deopotriva de reci – deşi unul, bulgare de gheaţa, celalalt, para de foc. Şi se cunosc, se vad în fiecare seara, merg unul catre altul, şi se-ntalnesc: din înalt, luceafarul îşi coboara raza jos, în adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur. Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreşte drept deasupra rasfrangerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Şi astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.

Saracutul de Emil Garleanu S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înşurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curţi şi livezi luand cu el tot ce gasea mai uşor în cale. Şi daca de pe jos fura flori, pene şi hartii, de pe-o ramura lua un carabuş, un carabuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca doua neghiniţe. Carabuş de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, şi-a strans şi el picioruşele, şi-a vazut ca poate zbura şi fara sa dea din aripi. Vartejul şi-a facut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţara, langa o curte, s-a înţepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabuşul cazu pe-o bucaţica de hartie alba, şi ramase acolo, ameţit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit. Şi din capatul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşa, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise carabuşul; asta ma-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuş şi-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabuşul şi se întoarse sa priveasca dupa cucoş. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabuşul se facu mai mic decat era, ţinandu-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampaţit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi margelele, şi îşi dadu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afara, se înalţa în picioare, şi forfeca aripele de cateva ori în pamant: îşi dadeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabuşul, cand îl ajunse, şi acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi îşi stranse coada, şi zbura în drum. „De asta nu mai scap!” crezu carabuşul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, şi, lasandu-l, îşi vazu de drum. Carabuşului nu-i venea sa-şi creada ochilor ca mai e în viaţa. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traieşte. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-şi încerce aripele. Şi le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marişor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De aşa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gandi carabuşul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucaţica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabuşul şi: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiţi. Saracuţul carabuş! De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigandu-şi dupa dansa odraslele care duceau în minte o învaţatura mai mult.

Puisorii - Emil Garleanu Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul. În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzişul racoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulţimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, şi stolul întreg navaleşte la lupta. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, şi dansele se întorc obosite de se înşira pe varful şurelor de paie… Pe prispa casei, copilaşul numai în camaşuţa, cu capul gol, urmareşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla şi cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streaşina.Îi capatase dar de la mamuca lui. De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ţi dau puii cand or creşte mari!” Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceştia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toţi parca seamana unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!… Pasarelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigat vesel şi s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparţit o clipa din stol, au atins uşor streaşina casei, apoi s-au pierdut iaraşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau ramas bun de la el şi de la cuibul lor de huma. Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalţa şi porni încet sa lunece spre asfinţit. Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manuşiţele la ochi şi începu sa planga. Maica-sa arunca furca şi veni în fuga de-l lua în braţe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are. Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti: — Puişorii …. Mama îl strînge la san şi îl saruta cu drag: — Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara … Copilaşul se linişteşte; punand manuşiţa deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului. Şi lumina slaba a duiosului asfinţit de toamna le îneaca ochii înrouraţi acum la amandoi.