Etapa destalinizării formale (1953-1964)
S-a defășurat anevoie, cu presiuni puternice din partea propagandei de partid. Moartea lui Stalin din 1953 i-a urmat prima revoluție antibolșevică din Ungaria, 1956, când tancurile contrarevoluționare și trupele sovietice au invadat Ungaria și au „uitat” multă vreme să părăsească această țară, măcar de la noi s-au retras complet în anul 1958.
Declarația PRM din aprilie 1964 a dus la o oarecare independență externă a țării, dar cel puțin până la moartea lui DEj, ea n-a fost urmată de o destalinizare reală, preconizată de urmașul lui Stalin, N.S.Hrușciov. În România o adevărată destalinizare și de eliberare a țării nu s-a putut produce decât după Revoluția din 1989.
Un exemplu de literatură aservită din această perioadă este romanul Bărăgan (1954-1955) de V.M. Galan. Unele scrieri de Marin Preda, Eugen Barbu sau Petre Dumitriu au fost tolerate, dar n-au putut apărea fără concesii făcute literaturii controlate de partid. Unii scriitori au profitat de perioada aparentului dezgheț stalinist și au reuși să publice cărți importante scutite de balastul ideologic comunist: George Călinescu („Bietul Ioanide” - 1954), Radu Tudoran (Toate pânzele sus - 1955), Marin Preda (Moromeții - 1955), iar volumul II în 1967), Titus Popovici (Străinul - 1955), Petre Dumitriu (Cronică de familie - 1967).
Apărut în 1953, Bietul Ioanide evocă o perioadă controversată a istoriei românești, cea a mișcării legionare, fiind unul dintre cele mai rezistente romane ale epocii prin prezentarea de tip balzacian a mediului intelectual, academic. Toate pânzele sus!, apărut în 1954, s-a sustras presiunii ideologice prin faptul că era un roman de aventuri ce urmărea călătoria gaeletei „Speranța” spre Țara de Foc. Soluția salvatoare miza pe caracterul fictiv, imaginativ al literaturii și recursul la modalități subversive de minune a realității în proză cu intruziuni fantastice, evazionism, refugiul în exotic, regresiuni în spațiu și timp, lipsite de interes pentru mesajul public.
În poezie, primul care a încercat o resurecție a lirismului autentic, nesubordonat ideologiei comuniste, a fost tânărul poet Nicolae Labiș (1935-1956), numit de criticul Eugen Simion „buzduganul unei generații”. Debutul editorial s-a produs cu puțin timp înainte ca „pasărea cu clonț de rubin”, cum numește el moartea într-o poezie scrisă în spital să-l răoească din viață. În 1956 îi apare palcheta de versuri „Primele iubiri”, iar postum, în 1958, i se publică volumul „Lupta cu inerția”.
Generația care a urmat după Nicolae Labiș, numită convențional generația `60, va milita pentru aceeași libertate de inspirație și creație ca a albatrosului ucis, cu aripile sfărâmate, folosind titlul unei poezii de Nicolae Labiș, influențată de Albastrosul lui Baudelaire din „Florile răului” În 1960, Nichita Stănescu (1933 - 1983) publică o plachetă de versuri, „Sensul iubirii”, urmată de „O viziune a sentimentelor” (1964), „11 elegii” (1966), „Roșu vertical”, „Alfa”, „Oul și sfera”, toate publicate în 1967, „Necuvintele” (1969), În dulcele clasic (1970), „Măreția frigului” (1972), „Epica Magna” (1978), „Noduri și semne” (1982), volume de poezii prin care inițiază o mișcare poetică neomodernistă, la care adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu și alții.
În plan cultural are loc un proces de depolitizare a literaturii chiar dacă prin forme ermetice, opac încifrate de reflectare a realității. În același spirit de mascare a eului liric, Marin Sorescu (1936 - 1996) publică în anul 1964 un volum de parodii, „Singur printre poeți”, urmat de „Poeme” (1966), „Moartea ceasului” (1967), „Tinerețea lui Don Quijote” (1868), „Tușiți” (1969), „Suflete, bune la toate” (1969), „La lilieci” I, II, III (1972, 1973, 1979), „Astfel” (1973), „Descântarea” (1975), „Fântâni în mare” (1982). Poemele sale stau sub semnul ironiei și umorului, deși fantezia asociativă debordantă a poetului modernist ascunde o grimasă tragică. Ca dramaturg, este autorul unei capodopere „Iona”, care împreună cu „Paracliserul” și „Matca”, formează trilogia dramatică „Setea muntelul de sare”. A scris și romane: „Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii” și eseuri: „Insomnii”, Teoria sferelor de influență”, „Starea de destin”.
Reprezentat al generației resurecționale și al paradoxului în literatură este și Ion Gheorghe, născut în 1935. Opera poetică, eliberată de restul stihurilor prolecultiste e cuprinsă în „Pâine și adevăr”, roman în versuri, (1957); „Căile pământului” (1960), „Cariatida” (1964), „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968”, „Cavalerul trac” (1969), „Mai mult ca plânsul” (1970, „Megalitice” (1972), „Elegii politice” (1982) etc.
Cel mai important dintre poeții care au debutat în jurul anului 1960, într-o perioadă de relativă destalinisare a țării, a fost Nichita Stănescu. Împreunăă cu alți colegi de generație au reușit să imprime literaturii române o nouă direcție estetică, neaservită comenzii politice, intrată în istoria literaturii române cu numele de neomodernistă, fiindcă urma după modernismul interbelic. Calea curentului neomodernist a fost deschisă încă din 1941 prin apariția revistei „Albatros” condusă de Geo Dumitrescu. Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluția fenomenului neomodernist. Odată cu înființarea Cercului literar de la Sibiu. Actul de înființare e scris de Ion Negoițescu și semnat de Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca, afirmând intenția de a se întoarce către modernismul interbelic Nicolae Stănescu inițiază o mișcare poetică neomodernistă a unei întregi generații, numită „șaizecistă”, la care vor adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, etc.
Neomodernismul, după cum se știe, a fost o orientare literară a anilor `60 - `70, inițiată de un grup de tineri poeți, care au revenit la lirism după periaoda realismului socialist, când poezia era pusă în slujba ideologiei comuniste. Neomodernistii au recucerit subiectivitatea, senzorialul, afectivitatea, abordate într-o formă inedită prin puterea expresivă a limbajului.
Primul poet neomodernist, prin unele aspecte ale creației sale, este considerat, după cum am mai amintit, Nicolae Labiș. Adevărații neomoderniști sunt însă Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînndoat legătura diontre noua poezie și lirica interbelică.
Tot în 1964, câțiva poeți care frecventau cenaclul „Luceafărul” condus de Eugen Barbu, preluat apoi de Mircea Radu Paraschivescu, au constituit un grup al scriitorilor onirici format la început din Dumitru Țepenag și Leonid Dimov, cărora li se vor adăuga Vintilă Ivănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daiel Turcea și altii.
Cu rădăcini vagi în literatura onirică universală, în special în zona romantismului german, considerat de alți critici un curent înrudit cu suprarealismul, dar și destul de apropiat de noul roman francez, grupul onirist a fost repede interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag silit să se exileze la Paris. Au rămas de la onirici volumele „Lunga călătorie a prizonierului” de Sorin Titel, povestirile și romanele lui Dumitru Țepeneag, „Zadarnică e arta fugii”, „Nunțile necesare” sau „Cartea de vise” și alte poeme de Leonid Dimov.
În perioada imediat următoare e relativei liberalizări (1964 - 1971) debutează cu volume de proză reprezentanții Școlii de la Târgoviște, dar fiindcă ei au continuat să scrie și după 1971, fiind considerați premergători ai postmodernismului românesc, îi vom prezenta la scriitorii din ultima etapă a literaturii române sun comunism (1971 - 1989)
Posts
Țara mea de Ioan Nenițescu - comentariu literar
Ca orice poezie patriotică, Țara mea urmărește definirea ideii de țară și a sentimentelor față de ea. Acest lucru se face de obicei în mod direct, poeziile patriotice fiind profund lirice.
În poezia lui Ioan Nenițescu se observă în primul rând repetarea la începutul versului inițial al primelor strofe a cuvântului-cheie „acolo”. Acest termen arată că poetul se referă la un loc anume, pe care îl determină prin versurile următoare. Desigur, repetiția nu este întâmplătoare. Apare limpede ideea că patria este un loc unic, inconfundabil.
Primele trei strofe conțin o enumerație, ai cărei termeni sunt introduși prin cuvântul „acolo”: „unde-s nalți stejari”, „stânci și munți”, „cer senin”, care definește spațiul unic al patriei în cuvinte simple, însă relevante. Termenii „stejari”. „stânci”, „munți”, „cer” (cu epitetul „senin”) au sens figurat. Peisajul apare ca termen de comparație pentru oamenii care stăpânesc plaiurile țării. „Flăcăii cu piepturile tari” sunt ca „stejarii”, întrucât stejarul este un arbore falnic, rezistent la urgiile vremii, impunător și frumos, iar frunzele sale simbolizează (au devenit chiar semn al triumfului), victoria (de aceea apar și pe tresele gradelor superioare).
În numeroase creații literare, stejarul apare nu ca un simplu element al naturii, ci semnificând forța, bărbăția, biruința.
„Voinicii cei cu peri cărunți”, adică bătrânii luptători ai țării, sunt cimparați cu „stâncile” și „munții”. Ideea implicată aici e că acești oameni sunt la fel de neclintiți în voința lor ca piatra, că au măreția munților și duritatea stâncii. Femeile, al căror zâmbet este asemuit cu „cerul senin”, se definesc prin frumusețe și gingășie. Azurul cerului reprezintă puritatea și frumusețea, bunătatea și grația. Înfățișarea lor celestă nu le împiedică însă pe aceste femei de a-și educa fiii ca pe niște viitori luptători.
Dacă primele trei strofe se încadrează într-o amplă și complexă enumerație (din acest motiv după ultimul vers apare virgula), strofa a patra constituie încheierea frazei printr-o exclamație simplă și cuprinzătoare, ca un rezumat al cuvintelor de mai înainte; accentul cade pe „țara” și „neamul”. Un singur epitet: „românesc” împodobește aceste patru versuri. El este însă sugestiv tocmai pentru că este singular și simplu. Poetul pare a spune că un lucru evident nu mai trebuie explicat prin cuvinte. Spunând „românesc”, el spune totul. Cuvintele „meu”, „mea”, subliniind legătura dintre poet, țară și popor, accentuează prin repetarea lor intensitatea sentimentului de mândrie națională. Antonimele „să mor”, „să trăiesc”, unite de cuvântul „acolo” (în țara mea) rezumă ideea că ființa omenească, cu ceea ce are ea triumfător (viața), și cu durerea morții prefăcută în seninătate, nu poate exista cu adevărat decât în ținutul patriei.
Poezia continuă cu o nouă serie enumerativă, dispusă simetric față de cea dintâi, care evocă trecutul eroic al poporului nostru și completează definirea noțiunii de patrie. Pământul țării nu este numai priveliște, cu munți și păduri de stejar, ci și păstrătoare de urme ale Istoriei. Epitetul „bătrâne”, care se folosește de obicei în legătură cu ființele, este mai expresiv decât „vechi”, are o mai mare vibrație poetică, deoarece sugerează ideea măreției unui trecut încă viu. Cuvântul „dor”, atât de frecvent în poezia noastră populară, și cuvântul „moșie”, cu înțelesul său vechi de „patrie”, se îmbină într-o frumoasă exprimare figurată: „dorul de moșie” / Întotdeauna drept a stat”.
Poezia se încheie cu aceeași strofă-refren, concluzivă („Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc”), care amplifică, prin repetiție, ideile amintite, întregind ce-a de-a doua frază lirică (poetică). Parcă totul ar fi fost spus dintr-o răsuflare. Devine transparentă relația dintre conținut și titlu. Țara e un tărâm cum nu se află altul, în care poporul este desăvârșit ca și natura care l-a zămislit. Aceste minunate alcătuiri (patria și popor), nu se pot defini decât cu simplitate plină de rezonanța: „țara mea”, „neamul meu cel românesc”. În veșmântul sonor al cuvintelor, sentimentul iubirii de țară răsună grav, ca o chemare la izvoarele neamului.
Exerciții rezolvate din manualul de clasa a V-a editura BOOKLET
Scrierea și citirea numerelor naturale
Numerele naturale se scriu cu ajutorul cifrelor arabe 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Prima cifră a unui număr natural de două sau mai multe cifre este diferită de 0.
În scrierea unui număr natural, poziția ocupată de fiecare cifră reprezintă un anumit ordin (al unităților, al zecilor, al sutelor etc.).
Zece unități de un anumit ordin formează o unitate de ordin imediat superior: 10 unități formează o zece, 10 zeci formează o sută, 10 sute formează o mie etc.
Fiecare grup de trei ordine consecutive (unități, zeci, sute) formează o clasă: a unităților, a miilor, a milioanelor, a miliardelor etc
Pentru a citi un număr natural procedăm astfel:
- grupăm cifrele câte trei de la dreapta la stânga, formând clasele;
- citim de la stânga la dreapta numărul format din cifrele fiecărei clase, apoi numele clasei, fără a pronunța numele clasei care conține numai zerouri și nici pe cel al clasei unităților.
OBSERVAȚII
Un număr natural de două cifre poate fi reprezentat prin scrierea ‾ab, unde a și b sunt cifre și a ≠0.
Un număr natural de trei cifre poate fi reprezentat prin scrierea ‾abc, unde a, b și c sunt cifre și a ≠0.
Aplicații:
....................................................... ..............................................
Unitatea 1 / pagina 16 - Operații cu numere naturale
1/16 ► Pentru a ajunge la bunicii ei, Ana trebuie să meargă cu autobuzul trei sute optzeci.
Scrierea cu cifre arabe a numărului autobuzului cu care trebuie să meargă Ana este:
A. 308; B. 30 080; C. 380; D. 3080; E. 38.
Răspuns: C. 380
2/16 ► Ana primește de la bunici suma de bani reprezentată în imaginea de mai jos. Ce sumă de bani a primit Ana?
Răspuns: patru sute cincizeci și șase de lei (456)
Etapa stalinismului integral (1948 - 1953)
După câteva alternări la putere și instalarea guvernului așa-zis de șargă concentrație democratică a dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, după abolirea monarhiei și abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, colectivizarea forțată a agriculturii, reforma învățământului și culturii din 1948. Odată cu acest an literatura română a intrat într-o epocă nefastă, dominată de politic, aservită unui regim totalitar.
Noua cultură, numită proletcultistă, preconiza imposibilul, o falie o rupere totală de vechea cultură și crearea unei culturi noi a unei clase pretins conducătoare, proletariatul, muncitorii și țăranii, uniți prin înfățișarea emblematică a secerei și ciocanului. Se mai numea literatura realismului socialist, fiindcă obliga la zugrăvirea realității socialiste în dezvoltarea ei revoluționară. Temele recomandate erau cultul personalității lui Stalin și Dej, înfierarea claselor burghezo-moșierești, elogirea muncii, a noilor forțe revoluționare.
Unii scriitori, din naivitatea sau poate din interes, au crezut în schimbările sociale și democratice, alții au continuat tradițiile literaturii interbelice, neangajate politic.
În studiul de sociologie a literaturii, Eugen Negrici îi numește pe primii scriitori aserviți, pe ceilalți tolerați, datorită unor concesii sau subterfugii artistice de evitare a rigorilor cenzurii și represiunii. Examinată pe genuri literare, prima care răspunde comenzii politice, sociale a fost poezia, scrisă după principiul adoratio et imprecatio, adorare și condamnare, specific antagonismelor de clasă, politice, culturale.
În această periaodă s-au scris poezii imnice, eroice semnate de Dan Deșliu, Alexandru Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, A.E. Bakonski, care nu servesc azi decât ca literatură angajată politic, propagandistică. Unele dintre reportajele lui Geo Bogza sau romanele luptei de clasă a lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor (1953-1954), serveau aceluiași regim pretins democrat popular, cu precizarea că romanul lui Camil Petrescu, fără să facă mari concesii realismului socialist, are meritul înfățișării reale și minuțioase a revoluției de la 1848.
Marii poeți interbelici ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion BArbu, George Bacovia sau Ion Pillat sunt absenți sau interziși în această perioadă. Încercări de reabilitare a modernismului, amenințat de curentele avangardiste extreme (dadaismul, suprarelismul, ermetismul), care puteau desocializa sau trăda esența literaturii, se cunosc încă de la sfârșitul perioadei interbelice. Astfel, în 1941 se înființează revizta Albatros, condusă de Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pușca), în care se afirmă o nouă direcție în literatura română. Anul 1943 constituie o altă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu, din 1943, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu etc.
Actul de înființare era o scrisoare întocmită de Ion Negoițescu și semnată de mai mulți membri ai Cercului, trimisă de Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului și sincronismului cu literatura occidentală, cu intenția declarată de a se întoarce cître modernismul interbelic. O grupare aparte dorea continuarea suprarealiștilor spre noi orientări estetice și neomoderniste, fiind reprezentată de Gelu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.
Descarcă word de la atașamente