Mama de George Coșbuc
Mama este una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română, datorită sentimentului adânc omenesc pe care îl comunică în versuri limpezi, cu o rimă perfectă, ce par a povesti o poveste reală. Dragostea dintre mamă și fiu dramatică, datorită lungii despărțiri și a incertitudinii revederii.
Iubirea filială e exprimată indirect, fără declarații, prin evocarea mamei în universul ei familiar. Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odăii în care se află mama și se aproie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”.
Sentimentele se conturează din atmosfera de pustiitate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural (drumul spre căscioara singuratică) și cel interior (odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord: amestecul trist de lumină și umbra pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră, mișcarea monotonă a frunzișului și ritmului torsului, senzația de singurătate.
Apele repezi, zbuciumate ca sufletul omenesc, plopii (copaci unduitori și subțiri, foșnind tânguios ca un cântec de jale), cărările neumblate devin un fel de sunet al tăcerii, al absenței, ca și trosnetul de vreascuri a căror flacără „geme”.
Îngemănarea de sunet și lumină poartă pecetea tristeții din metaforele: „Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale” și „flacăra lor geme”.
Pustiul de afară, în a cărui imensitate întunecată pare a se pierde „căscioara”, și acela al odăii luminate fantastic exteriorizează pustiul din inima mamei („Tu, inimă pustie”). Așteptarea îndelungată și frământarea provocată de îndoială i-au obosit de moarte sufletul, sfâșiindu-l între iluzii (precum acel părelnic deget bătând în geam) și deznădejde.
Presimțindu-și sfârșitul, dorința mamei de a-și revedea feciorul crește dramatic, raportându-se la forțe mai presus de om:
„Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții”.
Tensiunea sufletească nu provoacă nicio agitație exterioară, dimpotrivă, împietrește pe femeia îndurerată. Cuvintele și gesturile ei încetinite de suferință se frâng, privirea devine fixă, neliniștea și chinul retrag pe om în adâncuri lăuntrice, făcându-l să participle tot mai puțin la ceea ce se întâmplă în jur. Poezia se compune din scene de o imobilitate aproape picturală, impresie accentuată de dispunerea umbrelor și luminilor; priveliștea unor cărări pustii în lumina apusului, mama torcând între umbrele fantastice ale focului, cele două orfane surprinse în aceeași îndeletnicire, mama tăcând îngândurată, cu ochii nemișcați, cu fusul deșirat la picioare sau plângând lângă vatră în noaptea târzie.
Ca în multe portrete atrag atenția și mâinile. Imobilitatea lor este manifestarea durerii care încremenește omul, oprind parcă viața în loc: „Te uiți la el și nu-l ridici, / Și fetele se miră”.
Propozițiile principale unite prin conjuncția „și” transcriu această discontinuitate a mișcării, stagnare a existenței încremenite în durere.
Naivitatea „copilelor” în contrast cu grija apăsătoare a mamei mărește impresia de părăsire a celei rămase fără niciun sprijin.
Din mărturisirea ei aflăm că pierind închipuirile fericite zămislite de dor, elanul vital se stinge în umbrele morții.
Cercul amintirii, care a făcut prezent chipul mamei, se închide cu notații despre natură, sugerând că mama îndură neodihna vântului, apăsarea norilor, negura nopții.
Mamă și fiu se găsesc prin puterea iubirii unul în preajma celuilalt, ea auzindu-l cum bate în geam, el închipuindu-și-o într-o seară ca atâta altele, într-o prelungă întunecare sufletească.
Versuri
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti
Ce vezi? întreab-o fată.
Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, ne-ridicând
De jos a ta privire:
Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el! Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
Descarcă fișa de la atașamente...
Posts
Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar
Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă.
Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie
ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.
În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie?
Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.
Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată.
Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul.
Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat,
până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului.
Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent
liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.
Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.
Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui.
Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe.
Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri
despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.
În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune,
exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”,
îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care,
presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare,
prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.
Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii,
un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.
În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui,
rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația
unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”
Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.
Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.
Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,
din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”.
Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului,
care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul
care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente:
răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.
Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.
Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior,
dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează
exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”,
„maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire.
Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ,
în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.
Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.
O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.
În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate,
între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.
Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului,
a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.
Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic.
A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.
Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.
Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/
Povestea Vrancei - comentariu
Povestea Vrancei este oi legendă populară. Ea provine, ca și alte texte referitoare la ținutul Vrancei,
din materialul folcloric strâns și reformulat în scris de un localnic. Intervenția, deși vizibilă, nu alterează,
totuși, autencitatea creației anonime, întrucât îi respectă spiritul.
În spiritul definiței legendei, Povestea Vrancei e o narațiune privitoare la originea unor sate, a numelui fiecăruia,
precum și a dreptului de proprietate al vrâncenilor asupra munților din ținut, o povestire în care adevărul istoric
și imaginația artistică a poporului se contopesc. Lupta antiotomană, figură excepțională a voievodului,
puterea lui de a preface o înfrângereîntr-o victorie, dar mai ales devotamentul nelimitat al întregului neam
față de el aparțin adevărului istoric.
Restul (identitatea tuturor personajelor, exactitatea faptelor) nu se poate verifica, și nici n-ar fi de folos,
interesantă fiind chiar această capacitate de remodelare artistică a unor întâmplări.
Pe scurt, o femeie simplă, trăitoare la munte, contribuie hotărâtor la o strălucită victorie a lui Ștefan cel Mare.
Putem delimita în corpul narativ câteva secvențe.
Prima secvență: Bătrâna primește în casa ei un drumeț misterios, îl omenește după străvechea lege a ospeției,
oferindu-i hrană și loc de odihnă, ca să recunoască apoi în călătorul ostenit pe însuși domnul Ștefan, biruit într-o luptă cu turcii.
A doua secvență care este și cea esențială, constituie inițiativa femeii de a-l ajuta pe domnitor. Vrâncioaia, personaj principal,
surprinde cititorul, care-și închipuie o bătrână singuratică, neputincioasă și neînsemnată, figură care nu se potrivește cu domnul Moldovei.
Totuși, datorită Vrâncioaiei, înfrângerea se va preface în izbândă. Situația aceasta amintește de basmul popular, în care o bătrână
salvează pe erou. Sfintele din basmele noastre sunt toate niște bătrâne aparent umile.
Or, tocmai această imagine e discreditată de omul din popor, învățat să caute adevărul sub stratul înșelător.
Trebuie să știm că textul nu apelează la suprafiresc, la miraculos, componenta de bază a legendei.
O adevărată minune este omul însuși (adevă proclamat demult în cultură). Bătrâna își îndeamnă feciorii să strângă oaste, ceea ce ei
împlinesc destoinic în aceeași noapte, buciumând fiecare în câte un dintre cele șapte părți ale Vrancei. Și iuțela cu care s-a strâns oastea
seamănă cu miracolele din basme, fără a fi domeniul supranaturalului.
Uimirea lui Ștefan, încheie această secvență narativă.
Biruința este sfârșitul previzibil al grelei încercări prin care trecuse domnitorul, având ca temei iubirea de țară, vitejia, tinerețea
și devotamentul unor apărători pe care poporul nu i-a putut uita.
Secvența finală este proprie numai legendei, constituind motivația întregii narațiunii.
Ștefan dăruiește fiecărui fecior al Vrâncioaiei câte unul din cei șapte munți ai Vrancei, iar ei „ridică” sate, după numele lor.
Aura legendei e sugerată de prezența unor elemente caracteristice și altor texte similare: întâmplarea extraordinară (alcătuirea unei oștiri
peste noapte în condiții neprevăzute), caraterul exemplar al personajelor (Vrâncioaia, Ștefan, cei șapte feciori, luptătorii anonimi) trasate
în câteva luni, fără vreo adâncime psihologică.
O anumită simetrie a faptelor legendare ilustrează adesea binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna.
Fără a avea o mișcare narativă atât de pilduitor îndreptată spre triumful binelul, cum se întâmplă în cele mai multe basme,
legenda urmează principiile etice ale poporului. În Povestea Vrancei, Binele este „organizat” topografic
(cei șapte munți revin celor șapte frați și toponimic), cele șapte sate vor purta numele acestor viteji.
Poporul iubește asemenea potriviri din convingerea că o ordine riguroasă trebuie să guverneze lumea.
Căutând semnificațiile mai largi ale textului, deduse din caracterul său legendar, am putea observa că așezări bine constituite,
precum satele vrâncene, „apar” în urma unor strălucite victorii. În această perspectivă se poate conchide că viețuim
într-o țară întemeiată de eroi legendari, ale cărei plaiuri sunt moștenite de la cei care s-au învrednicit de ele, apărându-le.
Devotamentul și recunoștința poporului față de domnitorul sfânt al Moldovei, la moartea căruia toată țara a plâns
ca după un părinte (cum notează un cronicar).
Îl recunoaștem și azi în tulburătoarele cuvinte ale unei tărănci, (notate de un cercetător al creațiilor populare):
„Io am îm pomelnic pi Ștefan-șel-Mari, la bisăricî. Nu c-am fos` niamuri; da di la bătrâni știm cî iel ni-a dat munțăi șî sî-l pominim în veși di veși.
Săpti munț i-ampărțât băiețâlor babi Vrânșiaia” - vorbe rostite în 1967.
Povestea Vrancei legenda populară românească - de citit -
De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.
Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.
Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.
Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.
După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.
– Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.
– Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.
Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.
Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.
Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.
Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.
Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.
Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.
Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.
De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.
Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:
– Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.
Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.
– Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?
– Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.
Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor.
Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:
– Dar cum te numeşti, bătrâno?
– Tudora Vrâncioaia.
– Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.
Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.
Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:
– Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.
Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.
Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.”
Substantivul
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii.
Exemple:
— ființe: copil, albină, fetiță, căprioară;
— lucruri: catedră, bloc, creion, carte;
— fenomene ale naturii: furtună, vijelie, ploaie, demnitate;
Clasificarea substantivelor
I. După formă există:
a) substantive simple — formate dintr-un singur cuvânt, precum: mască, cer, corn, bomboană, cadou, floare, brad...etc.
b) substantive compuse:
1) formate prin contopirea a două sau mai multe cuvinte, precum: bunăvoință, binefacere, radioascultători, portavion, primăvara;
2) formate din elemente care se scriu cu cratimă: redactor-șef, floarea-soarelui, zi-lumină, rea-voință, prim-ministru, Turnu-Severin.
II. După felul obiectului denumit există:
a) substantive comune — denumesc obiecte de același fel și se scriu cu literă mică, excepție făcând doar situația în care
apar la începutul enunțului și după punct.
Exemple: lac, oraș, teritoriu, muncă, prietenie, pace, munte
b) substantive proprii — denumesc numai anumite obiecte, spre a le deosebi de altele de același fel și se scriu cu literă mare(majusculă)
Exemple: Maria, Irina, București, Marea Neagră, Anul Nou, Marte, Munții Carpați.
Substantivele proprii exprimă nume de persoane, nume geografice, denumiri ale instituțiilor, nume ale corpurilor cerești, nume de animale,
titluri ale operelor literare, sărbători, evenimente.
Categoriile gramaticale ale substantivului: genul, numărul, cazul.
Genul substantivelor
În limba română substantivul are trei genuri:
— masculin: (un, doi): brad, frate, cărbune, ochi, ianuarie, trandafir;
— feminin: (o, două): petală, carte, castană, Luna, amiază, dimineață, bucurie;
— neutru: (un, două): stilou, miros, chestionar,televizor,teatru.
Diferența de sex dintre substantivele care denumesc ființe se exprimă în două feluri:
a) prin întrebuințarea unor cuvinte diferite la masculin și feminin: cocoș — găină, fată — băiat, frate — soră, bărbat — femeie;
b) prin formarea femininului de la masculin: lupoaică — lup, prietenă — prieten
c) prin formarea masculinului de la feminin: vulpe — vulpoi, rață — rățoi. Aceste substantive se numesc substantive mobile.
Substantivele, numele de animale, care au o singură formă pentru ambele sexe se numesc substantive epicene:
elefant, fluture, veveriță, țânțar, lăcustă, maimuță, girafă.
Numărul substantivelor
Prin formele pe care le iau substantivele, acestea pot arăta un singur obiect sau mai multe obiecte de același fel,
adică numărul substantivelor.
Substantivele au o formă pentru numărul singular și o formă pentru numărul plural.
Numărul substantivelor:
— singular: plop, prieten, fată, gutuie, test;
— plural: plopi, prieteni, fete, gutui, teste.
Există substantive cu forme duble de număr:
— la singular: bulgăre - bulăr, glonț - glonte, fluture - flutur, șoarece - șoarec;
— la plural: vreme - vremuri - vremi, blană - blănuri - blăni, coală - coli - coale
albuș - albușuri - albușe.
Se numesc substantive defective de singular acele substantive care au formă numai pentru plural.
Exemple: câlți, zori, Bucegi, Carpați, tăiței, cheiuri, pantaloni
Unele substantive au la plural alt înțeles decât substantivul la numărul singular: friguri, lapți, fiare, cristaluri.
Aceste forme de plural reprezintă alt substantiv decât forma de singular.
Se numesc substantive defective de plural substantivele care au formă numai pentru singular.
Exemple: aur, feudalism, foame, sete, miere, soare, volei, curaj, eroism, miere, făină, tinerețe.
Substantive cu sens colectiv
Sunt substantivele care denumesc o colectivitate de obiecte de același fel.
Exemple: popor, armată, roi, trib, ceată, grup, grămadă.
Se pot forma substantive colective cu ajutorul sufixelor „-inie”, „-iș”, „-et”.
Exemple: mult+ime = mulțime, student+ime = studențime, muncitor+ime = muncitorime
fag+et = făget, nuc+et = nucet, alun_iș = aluniș, brad+iș = brădiș, papură+iș = păpuriș, piatră+iș = pietriș.
Cazul substantivelor
Cazurile substantivului
Nominativ (cine? ce?)
subiect: Lui i se cuvine această cinste.
nume predicativ (întotdeauna în relație cu un verb copulativ): Radu este un copil bun.
apoziție (atribut apozițional): Râul Mureș a ieșit din matcă.
Atenție!
Exemplele se pot construi ușor dacă se folosesc adverbele: adică, anume, chiar, tocmai.
Mihai, (adică) nepotul meu a împlinit un an.
Acuzativ
atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece. (care apă?)
Atenție
Nu face greșeala să pui întrebarea: de unde?
nume predicative (urmează după un verb copulativ, iar substantivul e însoțit de prepoziție) - Florile sunt pentru mama.
complement direct (pe cine? ce?) - Îl intreb pe Mihai.
complement indirect (prepoziții + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri.
complement de agent (de cine? de către cine?) - Întrebarea a fost pusă de Alina.
Atenție!
Urmează după un verb la diateza pasivă sau după un participiu.
complement circumstanțial de loc (unde? cu sau fără prepoziții, încotro?) - Vine de la pădure.
complement circumstanțial de timp (când? cu sau fără prepoziții, cât timp?) - A lipsit de acasa o saptamana.
complement circumstanțial de mod (cum?, cât?, în ce fel?) - Copiii vin in grupuri. Aleargă ca vântul. (complement circumstanțial de mod comparativ)
complement circumstanțial de cauză (din ce cauză?) - Codrul clocoti de zgomot.
complement circumstanțial de scop (în ce scop?) - A plecat în oraș pentru cumpărături.
Genitiv
atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Intervenția colegei a fost salutară.
nume predicative (urmează dupa un verb copulativ și este însoțit de articol genitival: al, a, ai, ale) - Pământul este al țăranilor.
Atenție!
Substantivele în genitiv pot îndeplini și alte funcții sintactice dacă sunt precedate de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale,
forma articulată: asupra, contra, împotriva, înapoia, deasupra, dedesubtul, în susul, în josul, în fundul, din cauza etc.
complement indirect – Toți s-au ridicat contra propunerii lui.
complement circumstanțial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul peșterii.
complement circumstanțial de timp - A ajuns la gară înaintea sosirii trenului.
complement circumstanțial de cauză - A întârziat din cauza vremii.
atribut substantial prepozițional - Grădina din fata casei era inundată de verdeață.
Dativ
§complement indirect (cui?) Pădurii îi lipsește cântecul păsărilor.
Atenție!
Substantivele în dativ pot îndeplini și alte funcții sintactice, dacă sunt precedate de prepozițiile:
grație, datorită, mulțumită, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea
complement circumstanțial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile!
complement circumstanțial de mod - A răspuns conform așteptărilor noastre.
nume predicativ - El este aidoma fratelui tău.
atribut substantival prepozițional (care?) – Intervenția conform planului a condus la reușită.
atribut substantival (cui?) - Preot deșteptării noastre... / Oferirea de premii olimpicilor a fost televizată.
(de obicei dupa infinitivul lung)
complement prepozițional - Am reușit datorită Ioanei.
complement circumstanțial de cauză - A întârziat din cauza ploii.
Vocativ
§ nu are funcție sintactică; se desparte prin virgulă de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-l ocupă în propoziție
- Ioana,vino afară!
Relații semantice între cuvinte
Sinonimie
Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens. Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice.
Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice. Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:
a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa; a ridica (mânecile) = a sufleca; a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna; a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări; a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula; a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta; a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.
Tipologia sinonimelor
Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:
sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au aceeaşi definiţie semantică):
azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;
sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de sens graduală: teamă = frică ( „grad nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa");
c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită:
duşumea = podea
trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";
trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular
se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";
se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile):
cald „grad nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic";
fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" + „emanaţie de căldură".
Antonimie
Definiție: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea extralingvistică:
noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara,
şi o antonimie pe care o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere subiectivă.
De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (iarnă - vară, dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi ce uşoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.
Clasificarea antonimelor:
în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.56):
antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;
antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece:
antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;
antonime contrarii: a urca / a coborî;
antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.
în funcţie de structura cuvântului:
antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig - căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a veni apleca;
antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.
Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.
Omonimie
Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.
Nivele de reprezentare:
- lexical (omonimie lexicală): lin = „uşor"; lin = „specie de peşte". - gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.); un (nişte)= articol nehotărât; un (doi)= numeral; un (altul)= adjectiv pronominal. - sintactic: chemarea profesorului =„profesorul cheamă" sau „profesorul este chemat". Cauzele omonimiei lexicale:
convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi diferite): casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului"; casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde se fac plăţi". lin (< lat. lenis)= „domol, uşor"; lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".
divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea): calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal, vezicular etc.)"; calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică".
Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială): calcul / calculi = „pietricele"; calcu / calcule = „socoteli". c) derivarea lexicală: sunătoare = „nume de plantă"; sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix -ător); fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix colectiv -arie); fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier" (fierar + sufix nume de loc -ie).
Omonimele
Definiție: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).
Clasificarea omonimelor:
A. După gradul de identitate formală:
omonime totale (au toate formele identice):
mai adverb;
mai substantiv = „lună calendaristică"; coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele"; coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".
omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare):
diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.
diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).
B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de sens):
păcurar = „vânzător de păcură", păcurar = „păstor",
caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor" cu „cioban", rămânând ca „păcurar" să denumească „vânzătorul de păcură". b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):
a afecta = „a atribui o sumă de bani" („Guvernul a afectat suma de ...pentru..."); a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut" („Este afectat de vestea primită").
C. După apartenenţa morfologică:
a) omonime lexico-gramaticale:
aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;
cer = verb; vine = substantiv, forma de plural de la vână; vine = verb.
provin din conversiune: absolut (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.); muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaţie:
Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.
b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare diferite): lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.
Polisemia
Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri.
Aproximativ 80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.
Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor în care cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim cuvântul pot atribui tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.
Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri, spunem despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul de inflație semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre exemplu, cuvinte precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece sensuri principale, cărora li se adaugă alte sensuri secundare.
În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic cap și sensurile pe care le primește în aceste contexte.
Înțeles
Context
parte a corpului uman sau animal
Are un cap disproporționat de mare.
căpătâiul patului
M-am lovit de capul patului.
individ
Au primit câte 100 de lei de cap.
inteligent
Aceasta este o treabă care trebuie făcută cu cap.
viață
Constantin Brâncoveanu a plătit cu
capul
pentru îndrăzneala
de a se opune turcilor.
căpetenie
Avram Iancu a fost capul revoluționarilor din Transilvania.
margine de țară
Eu locuiesc în celălalt cap de țară.
nu-i nimic grav, nicio nenorocire
Nu-i un cap de țară dacă economia nu crește cât ne-am așteptat.
primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor
El a fost cap de afiș la concertul de Crăciun.
a rezolva; a învinge
În cele din urmă i-am dat de cap exercițiului dificil.
absolut nimic
Nu-i voi lăsa moștenire niciun cap de ață.
loc de onoare la masă
Am stat în capul mesei și m-am simțit important.
dispozitiv de citire discuri
Capul magnetic a atins discul și a defectat hard-discul computerului.
Cauzele polisemiei
Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte, rezultate din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri, care trimit la două categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți‖ și „ridicătură de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut‖. Pentru vorbitorii limbii române există o asemănare între cele două categorii de obiecte care permite folosire aceluiași cuvânt pentru ambele realități. Pe baza acestei asemănări, convențional, de la sensul de bază al cuvântului prag „partea de jos a tocului ușii‖, s-a format al doilea sens derivat „ridicătură de teren‖.
O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate ale unor cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost copiate. Spre exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă‖ a primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile) sensul de „bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou‖.
Paronimie
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice".
Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:
substantive: (abilitate - agilitate);
adjective: (etic - epic);
verbe: (a deconta - a decanta).
• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide): anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo-
Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou - argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar - locator.
Triplete paronimice: atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva a reliefa - a revela.
Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.
Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera
„atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial - glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.
Arhaismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte sau expresii care au dispărut din limba comună ori au încetat să mai fie folosite (scoase din uz).
Odată cu evoluția societății și vocabularul limbii vorbite în acea societate se dezvoltă prin îmbogățirea cu neologisme. O parte din cuvintele vechi sunt uitate și dispar din vorbirea uzuală, deoarece obiectul de referință al cuvintelor (noțiunea, instituția, funcția etc.) dispare sau sunt folosite variante mai noi (sinonime).
cuvinte care nu mai au obiect de referință în prezent: agă, arnăut, comis, clucer, diac, giubea, hatman, haraci, logofăt, medelnicer, pașă, postelnic, serdar, spătărie, tui etc
cuvinte înlocuite prin sinonime: herb > stemă, slobozenie > libertate, buche > literă, pizmă > invidie, ocârmuire > guvernare, zapis > document, zlătar > aurar, iscoadă > spion, pojarnic > pompier, catadicsi > a considera
Arhaismele sunt de mai mult feluri: lexicale, fonetice, morfologice, sintactice și semantice.
Arhaisme lexicale
Arhaismele lexicale sunt cuvintele vechi care au dispărut odată cu realitățile social-politice în care au fost produse și folosite: argat, armaș, bir, caimacan, chezaș, chezășie, clacă, dijmă, grămătic, ienicer, logofăt, pârcălab, polcovnic, spătar, stolnic, vistavoi, vornic etc.
Arhaisme fonetice
Arhaismele fonetice sunt forme vechi ale unor cuvinte, cu pronunție învechită, folosite și în prezent în mod frecvent, dar cu o pronunție actualizată: hitlean > viclean, a îmbla > a umbla, împle > a umple, lăcaș > locaș, părete > perete, pre > pe, a rumpe > a rupe, samă > seamă, sară > seară etc.
Arhaisme gramaticale
Arhaismele gramaticale sunt compuse din forme gramaticale (morfologice) și structuri sintactice învechite și ieșite din uz.
arhaisme morfologice: aripe, greșeale, grădine, inime, lunge, mânuri, palaturi, plânsem, ruinuri, șezum, văzum; s-a fost dus
arhaisme sintactice: tu stăpân vieții mele, preot deșteptării noastre, El este nepot Mariei, somnul vameș vieții (dativ adnominal, funcție de atribut)
Arhaisme semantice
Arhaismele semantice sunt cuvinte care au dispărut din uzul curent cu sensul învechit. Ele mai pot fi folosite, dar cu un sens schimbat, iar uneori cu valori stilistice.
sensuri învechite dispărute: limbă (=popor), mândru (= înțelept), tăbărî ( = a așeza tabără), a săruta (=a saluta), mișel (=sărman, sărac), nemernic (=pribeag,
străin), moșie (=patrie), carte (=scrisoare), a certa (= a pedepsi), a hotărî (= a trage hotar)
folosite cu sens schimbat rost (=cioc, gură) > a spune pe de rost, a ști pe de rost, a lua pe cineva la rost; valoare stilistică: Și încet cu mâna ridicată / Sprâncenele, din rostu-i rar / Duios cuvintele răsar
În unele locuțiuni și expresii, în care sunt folosite arhaisme semantice, vorbitorii nu mai sesizează sensul propriu al cuvântului vechi folosit:
a trage la aghioase (aghios = imn religios), a nu ști buche (buche = literă), a rămâne lefter (lefter = liber), a da ortul popii (ort = ban, monedă)
Chiar dacă nu mai sunt folosite în mod curent, arhaismele pot fi folosite și în prezent cu valori stilistice, pentru a da o anumită culoare textului, în evocarea unor oameni, a obiceiurilor și mai ales a evenimentelor din trecutul istoric.
Regionalismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte cu o răspândire geografică limitată, cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie.
Evoluția pe termen mai lung a regionalismelor poate fi diferită. O parte din ele vor intra în limba literară și o vor îmbogăți, prin adaosul de noi valori stilistice și semantice, iar altele vor ieși din uz, trecând în categoria arhaismelor.
Regionalismele se împart după natura lor în lexicale, fonetice, gramaticale, semantice.
Regionalisme lexicale
Regionalismele lexicale sunt cuvintele folosite doar într-o anumită regiune a țării (au o arie de circulație restrânsă) și care au sinonime în limba literară.
bai (=supărare), barabulă (=cartof), curechi (=varză), dadă (=soră mai mare), sabău (=croitor)
Regionalisme fonetice
Regionalismele fonetice (variante regionale) sunt forme cu circulație restrânsă ale unor cuvinte din limba literară, pronunțate diferit față de norma literară și sunt specifice unei anumite zone geografice.
bage (=bade), dește (=degete), frace (=frate), gios (=jos), mâne (=mâine), păianjeni (=păienjeni), șin și (=cinci)
Regionalisme gramaticale
Regionalismele gramaticale sunt forme flexionare (morfologice) sau structuri sintactice specifice unei anumite regiuni.
regionalisme morfologice: o făcut, o fost, a mele
regionalisme sintactice: ei merge, e toți
Regionalisme semantice
Regionalismele semantice (de sens) sunt formate din sensurile cuvintelor folosite doar în anumite
regiuni ale țării.
carte (=scrisoare)
O altă clasificare a regionalismelor, întâlnită în hărți și atlase lingvistice, are în vedere aria geografică de răspândire. După acest criteriu avem regionalisme moldovenești (moldovenisme), muntenești, ardelenești. Există și regionalisme de mai mică circulație cum sunt cele din Oltenia, Banat, Dobrogea sau Maramureș.
Exemple de regionalisme:
moldovenești: agud, barabulă, bojdeucă, buhai, ciubotă/ciubotar, colb, curechi, cușmă, dugheană, harbuz, oleacă, ogradă, păpușoi, perjă, postmagi, strujan, șleah, zăplaz etc.
muntenești: alde, ciurdă, dadă, deliu, ghioroc, groștei, pehlivan, pogon, a se șurupi, teci (=păstăi) etc.
ardelenești: bai, ai (=usturoi), bolund, cătană, cucuruz, duhan/a duhăni (tutun/a fuma), făgădău, grof, iugăr, laibăr, lepedeu, pălincă, sămădău etc.
din Oltenia: muică, țest, țol, lubeniță, juvete etc.
din Banat: frunce, munce, șură etc.
din Dobrogea: geamie, tui etc.
din Maramureș: clop, horincă etc.
Regionalisme vs. cuvinte populare
Regionalismele nu trebuie confundate cu cuvintele populare, care sunt fapte lingvistice generale.
Acesta din urmă sunt cuvinte cu circulație generală (sau aproape generală), deci nu sunt limitate la o anumită arie geografică.
muiere (=soție), mâță (=pisică), grumaz (=gât)
De reținut este că o serie de elemente populare sunt forme neliterare, adică pronunțări incorecte ale unor cuvinte existente și care trebuie combătute pentru a impune forma corectă recomandată de DEX sau DOOM. (cumpanie, ghivetă, stății, genunchi, mingie etc.)
Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală: bonjour, madam', O.K., weekend, look. Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.
Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urât) etc.
Neologismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte noi împrumutate recent dintr-o limbă străină sau create prin mijloace proprii limbii (derivare, compunere). Dintr-o altă perspectivă, neologismele reprezintă un indicator direct și imediat al schimbărilor survenite în viața materială și spirituală a unui popor. Lingviștii au estimat că în limba română există aproximativ 50.000 de neologisme, în acest număr nefiind incluși termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În categoria neologismelor sunt incluse cuvintele noi intrate în limba română după anul 1850, perioadă în care a avut loc un împrumut masiv de cuvinte îndeosebi din limba franceză, deci indirect din latina savantă.
limba latină savantă: colocviu, biblic, literă, fabulă, pictură etc;
din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;
din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;
din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;
din limba engleză: star, derbi, penalti etc
Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism; amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces; prăpastie - abis etc.
CÂMPUL LEXICAL
Prin câmp lexico-semantic înțelegem un fragment de lexic relativ autonom și izolat format din cuvinte care se află într-o relație de ierarhizare, stabilită pe baza înrudirii noționale sau denotative. Noțiunea de câmp lexico-semantic poate fi întâlnită și sub denumirea de subansamblu lexico-semantic, dar și câmp lexical sau câmp semantic.
Spre exemplu, câmpul lexico-semantic al cuvântului locuință este alcătuit dintr-o submulțime de cuvinte precum:
casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort etc.
Rudenia dintre cuvintele câmpului semantic de mai sus se bazează pe primele două seme comune (trăsături semantice comune): „loc construit‖, „pentru a fi locuit‖.
În termeni de unități semantice minimale, cuvintele unui câmp lexico-semantic se delimitează în urma stabilirii trăsăturilor semantice (seme) comune și trăsăturilor semantice (seme) diferențiatoare.
Prin analiza componențială au fost izolate fragmente lexicale (câmpuri lexico-semantice) care pot avea de la câteva zeci de elemente înrudite (50 de nume de rudenie), mergând până la câteva sute de termeni (200 de termeni cromatici).
Spre exemplu, câmpul lexical al cuvântului rudă are ca seme comune rudă, rudă de sânge, rudă prin alianță, iar ca seme diferențiatoare sexul, direcția ascendentă, direcția descendentă, linia directă, linia colaterală, momentul realizării și este format din:
cumnat, cumnată, cuscru, fiu, fiică, frate, ginere, mamă, mătușă, mire, mireasă, nepot, nepoată, noră, soacră, soră, soț, soție, tată, unchi, văr, vară etc.
Elementele care formează un câmp semantic au aceeași clasă gramaticală. Câmpurile semantice de mai sus ale cuvintelor rudă și locuință sunt formate din substantive. Alte câmpuri, cum ar fi cel al numelor de culoare sunt adjective, iar cele ale fenomenelor sonore sunt verbe.