AnnaE
#0

 

                                                                                         

                                                             Mama de George Coșbuc

 

           Mama este una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română, datorită sentimentului adânc omenesc pe care îl comunică în versuri limpezi, cu o rimă perfectă, ce par a povesti o poveste reală. Dragostea dintre mamă și fiu dramatică, datorită lungii despărțiri și a incertitudinii revederii.

          Iubirea filială e exprimată indirect, fără declarații, prin evocarea mamei în universul ei familiar. Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odăii în care se află mama și se aproie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”.

          Sentimentele se conturează din atmosfera de pustiitate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural  (drumul spre căscioara singuratică) și cel interior (odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord: amestecul trist de lumină și umbra pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră, mișcarea monotonă a frunzișului și ritmului torsului, senzația de singurătate.

          Apele repezi, zbuciumate ca sufletul omenesc, plopii (copaci unduitori și subțiri, foșnind tânguios ca un cântec de jale),  cărările neumblate devin un fel de sunet al tăcerii, al absenței, ca și trosnetul de vreascuri a căror flacără „geme”. 

 

         Îngemănarea de sunet și lumină poartă pecetea tristeții din metaforele: „Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale” și „flacăra lor geme”.

Pustiul de afară, în a cărui imensitate întunecată pare a se pierde „căscioara”, și acela al odăii luminate fantastic exteriorizează pustiul din inima mamei („Tu, inimă pustie”). Așteptarea îndelungată și frământarea provocată de îndoială i-au obosit de moarte sufletul,  sfâșiindu-l între iluzii (precum acel părelnic deget bătând în geam) și deznădejde.

         

       Presimțindu-și sfârșitul, dorința mamei de a-și revedea feciorul crește dramatic, raportându-se la forțe mai presus de om:

„Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții”.

         

       Tensiunea sufletească nu provoacă nicio agitație exterioară, dimpotrivă, împietrește pe femeia îndurerată. Cuvintele și gesturile ei încetinite de suferință se frâng, privirea devine fixă, neliniștea și chinul retrag pe om în adâncuri lăuntrice, făcându-l să participle tot mai puțin la ceea ce se întâmplă în jur. Poezia se compune din scene de o imobilitate aproape picturală, impresie accentuată de dispunerea umbrelor și luminilor; priveliștea unor cărări pustii în lumina apusului, mama torcând între umbrele fantastice ale focului, cele două orfane surprinse în aceeași îndeletnicire, mama tăcând îngândurată, cu ochii nemișcați, cu fusul deșirat la picioare sau plângând lângă vatră în noaptea târzie.

         

Ca în multe portrete atrag atenția și mâinile. Imobilitatea lor este manifestarea durerii care încremenește omul, oprind parcă viața în loc: „Te uiți la el și nu-l ridici, / Și fetele se miră”.

         

        Propozițiile principale unite prin conjuncția „și” transcriu această discontinuitate a mișcării, stagnare a existenței încremenite în durere.

         

        Naivitatea „copilelor” în contrast cu grija apăsătoare a mamei mărește impresia de părăsire a celei rămase fără niciun sprijin.

Din mărturisirea ei aflăm că pierind închipuirile fericite zămislite de dor, elanul vital se stinge în umbrele morții.

         

        Cercul amintirii, care a făcut prezent chipul mamei, se închide cu notații despre natură, sugerând că mama îndură neodihna vântului, apăsarea norilor, negura nopții.

         Mamă și fiu se găsesc prin puterea iubirii unul în preajma celuilalt, ea auzindu-l cum bate în geam, el închipuindu-și-o într-o seară ca atâta altele, într-o prelungă întunecare sufletească. 

 

 

 

                                 

Versuri

 

 

                        În vaduri ape repezi curg

                        Şi vuiet dau în cale,

                        Iar plopi în umedul amurg

                        Doinesc eterna jale.

                        Pe malul apei se-mpletesc

                        Cărări ce duc la moară

                        Acolo, mamă, te zăresc

                        Pe tine-ntr-o căscioară.

 

                        Tu torci. Pe vatra veche ard,

                        Pocnind din vreme-n vreme,

                        Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

                        Iar flacăra lor geme:

                        Clipeşte-abia din când în când

                        Cu stingerea-n bătaie,

                        Lumini cu umbre-amestecând

                        Prin colţuri de odaie.

 

                        Cu tine două fete stau

                        Şi torc în rând cu tine;

                        Sunt încă mici şi tată n-au

                        Şi George nu mai vine.

                        Un basm cu pajuri şi cu zmei

                        Începe-acum o fată,

                        Tu taci ş-asculţi povestea ei

                        Şi stai îngândurată.

 

                        Şi firul tău se rupe des,

                        Căci gânduri te frământă.

                        Spui şoapte fără de-nţeles,

                        Şi ochii tăi stau ţintă.

                        Scapi fusul jos; nimic nu zici

                        Când fusul se desfiră…

                        Te uiţi la el şi nu-l ridici,

                        Şi fetele se miră.

 

                        …O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!

                        La geam tu sari deodată,

                        Prin noapte-afară lung priveşti

                        Ce vezi? întreab-o fată.

                        Nimic… Mi s-a părut aşa!

                        Şi jalea te răpune,

                        Şi fiecare vorbă-a ta

                        E plâns de-ngropăciune.

 

                        Într-un târziu, ne-ridicând

                        De jos a ta privire:

                        Eu simt că voi muri-n curând,

                        Că nu-mi mai sunt în fire…

                        Mai ştiu şi eu la ce gândeam?

                        Aveţi şi voi un frate…

                        Mi s-a părut c-aud la geam

                        Cu degetul cum bate.

                        Dar n-a fost el! Să-l văd venind,

                        Aş mai trăi o viaţă.

                        E dus, şi voi muri dorind

                        Să-l văd o dată-n faţă.

                        Aşa vrea poate Dumnezeu,

                        Aşa mi-e datul sorţii,

                        Să n-am eu pe băiatul meu

                        La cap, în ceasul morţii!

 

                        Afară-i vânt şi e-nnorat,

                        Şi noaptea e târzie;

                        Copilele ţi s-au culcat

                        Tu, inimă pustie,

                        Stai tot la vatră-ncet plângând:

                        E dus şi nu mai vine!

                        Ş-adormi târziu cu mine-n gând

                        Ca să visezi de mine!

 

 

 

Descarcă fișa de la atașamente...

 

 

Attachments