Forum

                                                                Istoria artei de Ernst Hans Gombrich           Cuprins: Ernst Hans Gombrich Despre autor PREFAŢĂ INTRODUCERE 1. ÎNCEPUTURI MISTERIOASE 2. O ARTĂ PENTRU VEŞNICIE 3. MAREA DEŞTEPTARE 4. ŢINUTUL FRUMUSEŢII 5. CUCERITORII LUMII 6. RĂSCRUCEA 7. PRIVIND SPRE RĂSĂRIT 8. CREUZETUL ARTEI OCCIDENTALE 9. BISERICA MILITANTĂ 10. BISERICA TRIUMFĂTOARE 11. CURTENI ŞI BURGHEZI 12. CUCERIREA REALITĂŢII 13. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE (I) 14. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE (II) 15. ATINGEREA ARMONIEI 16. LUMINĂ ŞI CULOARE 17. RENAŞTEREA LA NORD DE ALPI 18. O PERIOADĂ CRITICĂ 19. DIVERSITATE ÎN VIZIUNE 20. OGLINDA NATURII 21. PUTERE ŞI GLORIE (I) 22. PUTERE ŞI GLORIE (II) 23. SECOLUL LUMINILOR 24. RUPTURA CU TRADIŢIA 25. REVOLUŢIA PERMANENTĂ 26. ÎN CĂUTAREA UNOR CRITERII NOI 27. O ARTĂ EXPERIMENTALĂ 28. O ISTORIE FĂRĂ SFÂRŞIT O altă schimbare de atitudine     Despre autor   Prof. Sir Ernst Hans Gombrich s-a născut la Viena în 1909 şi a început să lucreze la Institutul Warburg din Londra în 1936, unde a ocupat şi postul de director; a fost profesor în istoria tradiţiei clasice la Universitatea din Londra, din 1959 până la pensionarea sa, în 1976. A fost făcut cavaler în 1972 şi a primit Ordinul Meritului în 1988, iar printre multele premii şi distincţii ce i s-au acordat peste tot în lume se numără Premiul Goethe (1994) şi Medalia de Aur a Oraşului Viena (1994). A decedat în noiembrie 2001. Printre lucrările sale se numără: Art and Illusion. A Study in the Psychology of Pictorial Representation (1960), The Sense of Order. A Study in the Psychology of Decorative Art (1979) şi 11 volume de studii şi recenzii, toate publicate de Phaidon Press.     PREFAŢĂ   Această carte este destinată celor care simt nevoia unei prime viziuni de ansamblu asupra unui domeniu deosebit de divers şi atrăgător. Scopul ei este să scoată în evidenţă liniile principale, fără să-l încurce pe începător cu o acumulare excesivă de detalii, urmărind să aducă o oarecare ordine, o anumită claritate în mulţimea de nume proprii, date şi stiluri care complică puţin lucrările mai specializate, şi să-l pregătească astfel să le consulte în mod util. Scriind această lucrare, m-am gândit mai ales la cititorii tineri, la adolescenţii care tocmai au descoperit lumea artei. Pe de altă parte, întotdeauna am crezut că e bine ca lucrările adresate tinerilor, un public deosebit de sever, să nu fie prea diferite de cele destinate adulţilor, exceptând evitarea tendinţei de a folosi un limbaj pretenţios sau de a exprima sentimente convenţionale. Ştiu din experienţă că aceste două defecte, din păcate prea frecvente, pot să-i îndepărteze pentru totdeauna pe cititori de scrierile despre artă. M-am străduit în mod sincer să evit aceste capcane, cu riscul de a părea uneori banal sau prea puţin „ştiinţific”. Dar nu m-am ferit niciodată de dificultăţile gândirii şi sunt îndreptăţit să sper că niciun cititor nu va considera dorinţa mea de a folosi cât mai puţini termeni tehnici drept o intenţie de a-l subestima. Oare nu acela care foloseşte inadecvat limbajul „ştiinţific”, vrând să se impună pe sine, îl subestimează pe cititor? În afara acestei hotărâri de a limita numărul de termeni tehnici, m-am străduit, scriind această carte, să respect câteva reguli care mi-au făcut sarcina de autor mai dificilă, dar care pot s-o uşureze puţin pe cea a cititorului. Prima dintre aceste reguli a fost să nu vorbesc despre opere pe care nu le puteam reproduce; nu voiam să văd textul transformându-se în liste de nume proprii care n-ar fi putut să însemne mare lucru pentru cei ce nu cunosc operele respective, fiind cu totul inutile pentru cei care le cunosc. Această regulă m-a obligat să limitez numărul de artişti şi de opere comentate la numărul de ilustraţii din lucrarea mea. Am fost astfel nevoit să fiu şi mai sever în alegerea a ceea ce trebuia citat şi a ceea ce trebuia lăsat deoparte. Şi aşa am ajuns la obligaţia să respect a doua regulă: să mă limitez la adevăratele opere de artă şi să sacrific tot ce ar fi putut să fie interesant ca simplă mostră a gustului sau modei. Această hotărâre m-a constrâns să renunţ la multe efecte literare. Lauda e mult mai plicticoasă decât critica, şi câteva orori amuzante ar fi adus puţin divertisment. Dar cititorul ar fi avut dreptul să-mi reproşeze introducerea unei opere mediocre, după părerea mea, cu riscul de a îndepărta o capodoperă autentică, pentru a-i face loc celei dintâi. Nu pretind că toate operele reproduse reprezintă cel mai înalt grad de perfecţiune, dar m-am străduit să nu aleg nimic despre care consider că nu are un merit deosebit. A treia regulă a cerut şi ea puţină modestie. Am ţinut să rezist oricărei tentaţii de a mă arăta original în alegerea mea, de teamă să nu se piardă, în noianul preferinţelor personale, capodoperele cele mai celebre. La urma urmelor, această carte nu trebuie să fie doar o culegere de lucruri frumoase: ea este destinată celor care încearcă să se orienteze într-un domeniu nou şi, în acest sens, formele familiare ale unor opere evident prea cunoscute pot să constituie repere preţioase. De altfel, deseori operele cele mai celebre sunt cu adevărat cele mai valoroase în multe privinţe, iar dacă această carte reuşeşte să ajute cititorul să le privească cu alţi ochi, poate că va fi mult mai util decât dacă le-ar fi neglijat în favoarea unor opere mai puţin cunoscute pe plan universal. Totuşi, am fost nevoit să renunţ la un mare număr de opere faimoase şi de maeştri celebri. Cu mare regret, nu am putut găsi loc pentru arta etruscă, pentru cea hindusă, pentru artişti de importanţa lui Jacopo della Quercia, Signorelli sau Carpaccio, Peter Vischer, Brouwer, Terborch, Canaletto sau Corot şi a multor altora care mă emoţionează profund. Includerea tuturor ar fi însemnat dublarea sau triplarea volumului acestei cărţi şi reducerea utilităţii sale ca prim ghid asupra artei. Trebuie să spun că am respectat o lege subsidiară în această muncă tristă de eliminare: când am avut ezitări, am preferat întotdeauna o operă cunoscută de mine în original unei opere pe care o cunoşteam doar din fotografii. Aş fi preferat să fac din ea o regulă absolută, dar n-am vrut ca cititorul să suporte consecinţele dificultăţilor de deplasare ce au marcat anii în care a fost realizată această lucrare. Şi, de altfel, ultima mea regulă a fost să nu mă supun unor reguli cu adevărat tiranice, ci să le mai încalc câteodată, lăsându-l pe cititor să mă prindă cu mâţa în sac! Cam asta ar fi tot despre regulile restrictive pe care mi le-am impus. În ceea ce priveşte scopul urmărit, acesta ar trebui să fie scos în evidenţă chiar de către carte. Am încercat să povestesc încă o dată istoria artei în limbajul cel mai simplu, făcând-o foarte coerentă în mintea cititorului. Ea ar trebui să-i lumineze judecata, nu atât prin descrieri entuziaste, cât prin indicaţii despre intenţiile probabile ale fiecărui artist. Metoda mea ar trebui cel puţin să contribuie la risipirea cauzelor unora dintre neînţelegerile cel mai des întâlnite şi să prevină o atitudine critică ce lasă să ne scape esenţialul operei de artă. În plus, cartea are şi un alt scop, puţin mai ambiţios: încearcă să aşeze opera de artă în locul ei istoric şi să faciliteze astfel înţelegerea intenţiilor artistice ale diferiţilor maeştri. Fiecare generaţie este, într-o oarecare măsură, revoltată contra criteriilor generaţiei precedente; fiecare operă îşi emoţionează contemporanii prin ceea ce nu vrea să fie, ca şi prin ceea ce vrea să fie. Când tânărul Mozart a sosit la Paris, a fost uimit – după cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă tatălui său – de faptul că simfoniile la modă se sfârşeau întotdeauna cu un finale pe un ritm rapid; ceea ce l-a făcut să înceapă această ultimă mişcare cu o introducere lentă, ca să producă asupra auditoriului un efect de surpriză. Acest exemplu, oricât ar fi de superficial, arată foarte bine în ce sens trebuie să încline căutarea unei judecăţi istorice asupra operei de artă. Nevoia de a se distinge poate că nu este lucrul cel mai elevat sau cel mai profund în motivaţia unui artist, dar este aproape întotdeauna prezentă. Iar o apreciere justă a acestei dorinţe de diferenţiere ajută deseori la înţelegerea artei din trecut. Am încercat să fac din această metamorfoză constantă dominanta povestirii mele şi să scot în evidenţă cum fiecare operă se leagă de cea care a precedat-o, prin imitaţie sau opoziţie. Cu riscul de a părea plicticos, am revenit uneori, în scopul confruntării, asupra unor opere care indică foarte bine distanţa pe care un artist anume a vrut să şi-o impună faţă de predecesorii lui. Această metodă de prezentare comportă un pericol pe care sper că l-am evitat, dar care trebuie să fie menţionat: confuzia naivă pe care ar putea s-o sugereze între schimbarea continuă ce caracterizează viaţa artei şi noţiunea unui progres constant. Este foarte adevărat că fiecare artist are impresia că a depăşit generaţia dinaintea lui şi că, din punctul lui de vedere, constituie un progres faţă de tot ceea ce s-a făcut anterior. Nu putem spera să înţelegem cu adevărat o operă de artă dacă nu împărtăşim, într-o anumită măsură, triumful şi eliberarea încercate de artist în faţa propriei creaţii. Dar trebuie să fim conştienţi că orice câştig, orice progres într-o anumită direcţie duce la o pierdere în alt sens şi că, în pofida rolului său, acest progres, cu totul subiectiv, nu corespunde unei perfecţionări adevărate a valorilor artistice. Enunţat în mod abstract, acest lucru ar putea să nu pară foarte clar. Sper ca lucrarea mea să poată risipi această neînţelegere. Încă o vorbă despre spaţiul rezervat în această lucrare fiecărei arte. Unii vor considera că pictura a fost pe nedrept favorizată în detrimentul sculpturii şi arhitecturii. Unul dintre motivele acestui dezechilibru este că, prin tehnica fotografică, pictura pierde mai puţin decât sculptura în relief, cu atât mai mult arhitectura. Pe de altă parte, n-am avut deloc intenţia să rivalizez cu multele lucrări excelente despre istoria stilurilor arhitecturale. Totuşi, istoria artei, aşa cum am vrut s-o prezint, nu putea fi povestită fără a aminti şi evoluţia arhitecturii. Dat fiind că, pentru fiecare perioadă, am fost nevoit să mă limitez la comentarea a unu-două edificii, am încercat să restabilesc echilibrul reproducând aceste exemple, în fiecare capitol, la loc de onoare. Acest lucru îl poate ajuta pe cititor să coordoneze ceea ce ştie despre fiecare epocă şi s-o vadă bine în ansamblul ei. Ca anexă la fiecare capitol, am ales o imagine caracteristică pentru mediul artistic al epocii respective. Aceste imagini formează un fel de serie independentă, reflectând schimbările din situaţia socială a artistului şi a publicului. Chiar dacă meritul lor artistic nu este întotdeauna dintre cele mai mari, aceste documente ne pot ajuta să evocăm o imagine destul de precisă a cadrului în care s-a format arta din timpurile trecute. Cartea de faţă n-ar fi fost niciodată scrisă fără încurajările călduroase primite de la Elisabeth Senior, a cărei moarte prematură, în cursul unui bombardament la Londra, a constituit o mare pierdere pentru toţi cei care au cunoscut-o. Trebuie să mai mulţumesc şi doctorului Leopold Ettlinger, doctorului Edith Hoffmann, doctorului Otto Kurz, doamnelor Olive Renier şi Edna Sweetmann, precum şi soţiei şi fiului meu Richard pentru ajutorul şi sfaturile lor folositoare.          

    DOMNULE COMISAR de Tudor Mușatescu (Proză satirică)                   Subsemnata Matilda Sorcoveanu în etate de 56 de ani, căci în acte este greșit, fiind confundată, cînd m-a declarat la Ofițerul Stării Civile, cu sora mea mai mare, actualmente în etate de 61 de ani, căci sîntem gemene, cu inima zdrobită de durere, pentru tot restul zilelor ce le mai posed, am onoare a depune următoarea reclamațiune contra criminalului și asasinului cu premeditație, avocat Tică Ionescu-Lăculețe, de profesiune chiriașul meu de sus, asupra faptului de omor și șoricioaică săvîrșit asupra numitei Fofoloanca, de profesiune pisică de ancora, căci o aveam de la un marinar, vărul meu de la Constanța, proprietatea mea personală și prietena mea cea mai bună, căci față de răutatea oamenilor din această lume crudă, prefer mai bine animalele, în afară de costul său, care, la prețul de azi, nici nu se mai găsește, toate fiind corcituri sau cu moravuri ușoare, pentru care scop își petrece existența lor mai mult pe acoperișuri și maidane, și de-aia n-am ținut niciodată cotoi masculini, acești indivizi, fiind mult mai vagabonzi decît ele, încît, cu ochii plini de lacrimi și cu inima zdrobită de durere pentru tot restul zilelor ce le mai posed, viu spre a vă spune, cum s-au petrecut faptele înainte de antecedentele morții ei, căci victima a decedat la două zile după ce a fost omorîtă, cu toate îngrijirile date de trei medici veterinari și unul de om, plus că, nemaiavînd încredere în știința lor, i-am dat și eu, pe ascuns, două tuburi cu pastile de sulfamidă diluată în lapte, precum și un tub de somnalin, diluat în puțin ceai de cozi de cireși, căci nu dormea toată noaptea, visînd numai șoareci, ceea ce o agita în tot corpul, procurîndu-i diferite tulburări, fără să se mai poată cere afară și toate aceste lucruri, care mi-a zdrobit inima de durere pentru tot restul zilelor ce mai posed, n-a fost decît răzbunarea d-lui Tică Ionescu-Lăculețe, pentru o scîrbă de canar pe care Fofoloanca mea i l-a mîncat din eroare și care - momind-o cu o farfurioară de griși cu lapte, preparat cu șoricioaică, de complicea sa, anume nevastă-sa‚ a invitat-o la ei în bucătărie, cu diferite vorbe dulci și după ce victima i-a crezut pe cuvînt și a consumat grișul ucigător, amîndoi a deschis ușa din dos și a început să mă strige cu cuvinte prefăcute, zicînd : „Madam Sorcoveanu, vino să-ți iei pisicuța căci nu știm ce are, dar i s-a făcut rău la noi în bucătărie și a leșinat puțin sub mașină”, astfel că, cînd m-am dus la fața locului, am găsit-o în nesimțire și cu toate întrebările mele că ce i s-a întîmplat, n-a putut să-mi mai răspundă absolut nici un cuvînt și se uita la mine lung, făcîndu-mi cu un ochi spre farfuria cu griși care rămăsese alături și cu celălalt spre ambii asasini, care, făcînd pe nevinovații, zicea că să-i dăm și restul de griși din farfurie că poate îi face bine, dar binele care i l-a făcut să fie la ei și la tot neamul lor, căci prin această crimă am rămas singură pe lume, zdrobindu-mi inima de durere pentru tot restul zilelor ce le mai posed, așa că vă rog a face imediat cercetări la fața locului, pentru a trimite pe ambii criminali în fața Curții cu Jurați, spre a-și primi cuvenita pedeapsă, sau dacă nu le otrăvesc și eu apa de la chiuvetă cu dinamită sau alt preparat cît mai atomic cu putință, pe care pot să mi-l procur din comerț.         Cu inima zdrobită de durere pentru tot restul zilelor care le mai posed, vă rog să primiți asigurarea celei mai considerabile stime, precum și această farfurioară cu colivă din partea victimei al cărei parastas de trei zile l-am oficiat chiar azi, acasă, căci la biserică m-a refuzat părintele, spunînd că sînt cam nebună și că pisicile nu este adevărat că sînt și ele suflet de om, nefiind de religie ortodoxă.   Matilda Sorcoveanu  

  Abis de Colin Forbes     PROLOG     – Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land Rover-ului alunecând în noroi. – Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve. Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, şi ei erau sus, pe dealurile din Purbeck[1], apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare. Philip se gândi că Dorset-ul[2], în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului. În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mişcare nesfârşită. – Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor[3], remarcă Philip. La baza văii – puţin mai mare decât o trecătoare largă – se găsea o casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el. – Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi şi apucându-se de maşină. – Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, îşi spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el. – Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreaţă, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan. – Înapoi, la locul tău. Eu conduc, şi cu asta, basta. – Fii încăpăţânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, şi tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman’s Tout? Ce înseamnă Tout? – Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns. Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, şi continuă să urce mai sus şi mai sus. – Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia – drept dinspre mare. Lasă trapa jos. Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă. – Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine. – Pentru mine e suficient de aproape. – Mă întreb a cui e clădirea aceea veche. În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de granit. Părea părăsită, şi de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei. Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din faţă. Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând. Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el”, gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi poate construi. Doar dacă... Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul ochiului, prinse o licărire şi din interiorul ţărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi. – Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi întunecată? întrebă el. – Nu, n-am văzut. – Eşti sigură? – Da. Ai ajuns la marginea falezei? – E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit. – De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus! El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un semicerc şi coborî înapoi pe urmele de pe drum. Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se instală din nou. – Opreşte, pentru Dumnezeu! ţipă el. Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al generalului Sterndale. – Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară. Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-şi drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafaţa udă şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală. – Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu el griji. – Nu ai un telefon mobil? – Nu. Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS[4] de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepţie. – Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el. Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar. – Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă... Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela. – Ce cauţi? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus. – Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu câţiva oameni în ea. – Se poate să fi fost Sterndale şi fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară. – Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar maşina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat. – Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Îngheţăm aici. – Da... Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieşind adesea de pe urmele de roţi, în porţiunile laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum. – Îmi place să-ţi conduc rabla. E distractiv... În condiţiile astea, e un test pentru nervi. – Oare? Din nou primi un semnal din subconştient. Încetă să-i mai dea atenţie când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golaşe mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta. – Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul mlăştinos în spatele lor. – Bine, dar de ce? – Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut. – Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut. – E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston. Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure – se resimţea după durerea provocată de moartea bruscă a soţiei sale, în urmă cu un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea un interes crescând pentru o altă femeie – o parte din ea îi funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori? Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, aşa, la un pahar...”       [1] Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru carierele de calcar. (n.tr.)   [2] Regiune în sudul Angliei (n.tr.)   [3] Manor – „conac" (n.tr.)   [4] Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informaţii            

  Subteranele Panterei de Amos Oz   Am fost numit trădător de multe ori în viaţa. Prima data a fost când aveam doisprezece ani şi trei luni şi locuiam într-o periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanţei de vara, cu mai puţin de un an înainte ca englezii sa părăsească ţara, într-o vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului.          Într-o dimineaţa aceste cuvinte au apărut pe pereţii casei noastre, scrise cu litere groase şi negre, chiar sub fereastra bucătăriei:          PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o întrebare care ma preocupa şi acum, scriind aceasta poveste. Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Şi daca nu, de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiţii nu este trădarea josnica?          Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” şi ma numiseră aşa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac oamenii care iubesc banii cu monedele şi bancnotele şi la fel cum fac cu cărţile împătimiţii jocului de căiţi.)          Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei când s-a dus sa ia ziarul, la şase şi jumătate, în acea dimineaţa. La micul dejun, în timp ce îşi întindea gem de zmeura pe o felie de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuţitul m borcanul cu gem aproape pana la mâner şi a spus în felul sau pmdent: „Ce surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite aşa o onoare?”          Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineţii. E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalţi.”          Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toţi ceilalţi din zona în acea vreme. Avea gesturile şi vocea cuiva care are totdeauna drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul borcanului şi întinzând o cantitate egala pe ambele parţi ale feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea foloseşte cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele noastre. Dar ce este un trădător? Chiar aşa. Un om fara onoare. Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, îşi ajuta duşmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau familiei şi prietenilor. E mult mai vrednic de dispreţ decât un criminal. Termină-ţi de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se moare de foame în Asia”.          Mama îmi trase farfuria din faţa şi termina de mâncat oul şi restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie linişte. Spuse: „Nici un om care iubeşte nu este trădător”.          Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui meu: după direcţia în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra frigiderului şi care nu servea unui scop anume.          După micul dejun, părinţii mei s-au grăbit sa prindă autobuzul către slujba. Eram liber şi aveam o grămadă de timp pana seara, deoarece era vacanţa de vara. Întâi de toate am curăţat masa şi am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. Apoi am închis toate geamu-rile şi obloanele din toată casa ca sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele şi praful deşertului provocau deteriorarea cărţilor tatălui meu, aliniate pe rafturile de pe pereţi, iar unele dintre ele erau volume rare. Am citit ziarul de dimineaţa, apoi l-am împăturit şi l-am pus pe masa din bucătărie, după care am aşezat broşa mamei la loc în cutie. Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căinţă, ci din placerea de a sta într-un loc în care era curăţenie. Pana acum îmi făcusem o obişnuinţa din a merge prin toată casa în flecare dimineaţa şi seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile şi obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca trebuia sa închid uşa de la baie, deşi era de preferat sa rămână deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o deschideam.          Toată vara aceea mama şi tata plecau la opt dimineaţa şi se întorceau la şase seara. Prânzul ma aştepta în ftigider şi în fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam începe sa ma joc pe covoraş cu un grup mic de cinci sau zece soldaţi sau pio-nieri, cercetaşi, constructori de drumuri, constmctori de forturi şi, încetul cu încetul, puteam îmblânzi forţele naturii, puteam sa înfrangduşmanii, sa cuceresc spaţii întinse, sa construiesc oraşe şi sate şi sa fac drumuri care sa facă legătura între ele.          Tatăl meu era corector şi un fel de asistent editorial într-o mica editura. Noaptea obişnuia sa stea pana la doua sau trei dimineaţa, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărţi, cu trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunţit plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, ca şi cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munţii de cărţi aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuţe şi cartonaşe cu observaţii, pregătindu-se pentru marea sa carte despre istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care era total dedicat conceptului dejustiţie.          Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-şi ridice paharul de ceai pejumatate plin şi sa privească fix prin el la lumina albastra din fereastra. Şi uneori îl lipea de obraz, ca şi cum ar fi atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de copii pentru orfanii imigranţi, care reuşiseră sa se ascundă de nazişti în inanastiri sau sate îndepărtate şi ajunseseră la noi, cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei morţii”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii se comporta ca lupii unii cu alţii. Chiar şi refugiaţii, chiar şi copiii”. În imaginaţia mea asociam satele îndepărtate cu imagini îngrozitoare ale unor oameni-lupi şi întunecimea văilor umbrei morţii. Lubeam cuvintele „întunecime” şi „vale” penim ca trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu mănăstiri şi pivniţe. Şi iubeam umbra morţii pentru ca nu o înţelegeam. Daca murmuram „umbra morţii”, aproape ca puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou abia perceptibila, ca şi cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat şi nu mai exista cale de întoarcere.          M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o perioada fatala şi, în consecinţa, trebuia sa ne angajam toate resursele morale. Mai scria acolo ca acţiunile englezilor „aruncau o umbra grea” şi ca evreii erau mobilizaţi sa „treacă testul”.          Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul Re-zistenţei, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele nnui ziar, aşteptând în pragul uşii vreunei clădiri, pe cealaltă parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiţi de propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. Băiatul care lucrase la băcănia Fraţilor Sinopski trăgea după el un camcior care scârţâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara copii, matura pa-vajul din faţa uşii, probabil, a treia oara în acea dimineaţa. Doc-toriţa Gryphus stătea pe balcon completând fişe de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material pentru memoriile sale despre viaţa evreilor din oraşul ei, Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în căruţa lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un clopoţel şi cântându-l calului sau un cântec trist, în idiş. Aşa ca am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci un adultjosnic (BOGER). În dimineaţa aceea aş fi dat bucuros orice aveam ca sa fiu un adult.          Aşadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”.          Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie şi iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca evreii sunt o rasa încăpăţânată, a făcut un Balaam”.          Domnul Gihon avea obiceiul de a-şi condimenta lecţiile cu glume care nu erau deloc amuzante. Adesea îşi folosea soţia drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze pasajul din Cartea Regilor despre bice şi scorpioni, a spus: „Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va pedepsesc cu biciul, iar soţia mea ma chinuie cu scorpionii”. Sau: „Exista un text care spune aşa: „Ca trosnetul ghimpelui sub oala”. Ecleziastul, capitolul şapte. Ca doamna Gihon când încearcă sa cânte”.          O data am spus în timpul cinei: „îl ştii pe profesorul meu Gihon; nu exista zi în care sa nu-şi ponegrească soţia în clasa”.          Tatăl meu s-a uitat la mama şi a spus: „Fiul tau cu siguranţa şi-a ieşit din minţi” (Tatăl meu era îndrăgostit decuvintele „cu siguranţa”, precum şi de „indubitabil”, „evident”, „într-adevăr”).          Mama spuse: „în loc să-l insulţi, mai bine ai încerca sa vezi ce vrea sa spună. Nu-l asculţi niciodată. Nici pe mine. Sau pe oricine altcineva. Tot ce asculţi tu sunt ştirile de la radio”.          „Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuţie aprinsa, „are cel puţindoua parţi. Şi asta o ştiu toţi, cu excepţia câtorva suflete frenetice.”          Nu ştiam ce însemnau „suflete frenetice”, dar ştiam ca nu era mo-mentul potrivit sa întreb. Aşa ca i-am lăsat sa stea în tăcere faţa în faţa aproape un minut întreg – aveau uneori momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg – şi doar după aceea am spus: „Cu excepţia unei umbre”.          Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline de suspiciune, cu ochelarii lăsaţi pe lajumatatea nasului, clătinându-şi capul în sus şi-njos, una dintre acele priviri care aminteşte de ceea ce învăţasem la ora de religie, „aştepta sa culeagă struguri şi a cules agurida”, iar ochii lui albaştri au sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, faţa de mine şi faţa de tineri, în general, faţa de eşecul sistemului educaţional căruia i se încredinţase un fluture şi dăduse la iveala o crisalida.              

  Sotul meu, Michael de Amos Oz     1. Am început să scriu paginile acestea, deoarece mulţi dintre cei pe care i-am iubit sunt morţi. Am început să scriu paginile acestea, deoarece când eram tânără aveam o uriaşă forţă de a iubi, iar acum această forţă a început să moară. Şi eu nu vreau să mor. Am împlinit treizeci de ani şi sunt căsătorită. Soţul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. Eram studentă în anul întâi la Universitatea Ebraică, pe vremea când încă se mai ţineau cursuri la colegiul Terra Sancta. Iată cum ne-am întâlnit: Era într-o zi de iarnă şi, pe la nouă dimineaţa, coborând scările, am alunecat. Un tânăr necunoscut m-a susţinut, prinzându-mă de braţ. Avea o mâna sigură şi totuşi reţinută. I-am zărit degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu o tentă uşor mai închisă la articulaţii. Se repezise să mă prindă şi am rămas sprijinită de braţul lui până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E umilitor să cazi aşa, deodată, în faţa unor străini: te aştepţi să întâlneşti priviri curioase şi zâmbete maliţioase. Eram stânjenită şi pentru că simţeam mâna tânărului necunoscut mare şi caldă. Aşa cum mă susţinea, căldura degetelor pătrundea prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o împletise mama. Era iarnă la Ierusalim A vrut să ştie dacă m-am lovit. I-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit glezna. Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid şi intimidant. M-am înroşit. Nu l-am refuzat atunci când m-a invitat la barul de la parterul colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra Sancta este o mănăstire creştină ce fusese închiriată Universităţii Ebraice după războiul din 1948, când clădirile de pe muntele Scopus fuseseră distruse. Era o construcţie rece, cu coridoarele înalte şi largi. Mă simţeam tulburată, lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. Nu eram în stare să-l privesc în faţă şi să-i cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât vedeam, că are chipul prelung, slab şi smead. — Hai să ne aşezăm, spuse el. Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu prieten îşi întoarse capul, am văzut că părul îi era tăiat scurt şi că nu se bărbierise egal. Pe ici, pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră câţiva ţepi negricioşi. Nu ştiu de ce amănuntul acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele lui care se jucau cu o linguriţă păreau însufleţite de o viaţă proprie. Şi linguriţei îi plăcea să fie atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine şi îi rămăseseră câţiva ţepi. Se numea Michael Gonen. Era student în anul trei la geologie. Se născuse şi crescuse în Holon. — E frig în Ierusalimul ăsta al tău. — Ierusalimul meu? De unde ştii că sunt din Ierusalim? M-a rugat să-l iert dacă se înşelase, deşi el credea că nu se înşelase. Învăţase să-i distingă pe cei din Ierusalim dintr-o singură privire. Pe când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii mei. Ai lui erau cenuşii. Am observat în ei o licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. I-am spus că ghicise. Eram într-adevăr din Ierusalim. — Să ghicesc? Da' de unde! Se prefăcu jignit, dar colţurile gurii îi zâmbeau. Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din Ierusalim. Să vadă? Se învăţau oare asemenea lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînţeles că nu. De fapt învăţase asta de la pisici. De la pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înşală niciodată în privinţa oamenilor. — Am impresia că eşti un om fericit, i-am spus eu veselă. Am început să râd şi râsul m-a dat de gol. După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l însoţesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să se proiecteze nişte filme documentare despre Marea Moartă şi deşertul Arava. În drumul nostru am trecut pe lângă locul unde alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins din nou braţul cu mâna stingă, de parcă aş fi fost în pericol să alunec din nou pe treapta respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei albastre, îi simţeam fiecare deget în parte. A tuşit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi surprinse privirea şi se înroşi. Se înroşi până la urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre. — Toarnă cu găleata, spuse Michael. — Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării şi eu cu entuziasm, de parcă aş fi descoperit brusc că suntem rude. Michael şovăi, apoi adăugă : — Dis-de-dimineaţă am constatat că e ceaţă şi că suflă un vânt puternic. — În Ierusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns eu veselă, accentuând „Ierusalimul meu" ca să-i reamintesc de primele lui cuvinte. Aş fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi şi doi. Cât de bine îmi aduc aminte! În documentarul ştiinţific am văzut cum se evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, cristale de un alb scânteietor, deasupra nămolului cenuşiu. Mineralele din cristale erau asemenea unor vinişoare delicate şi fragile. Nămolul cenuşiu se cliva treptat sub ochii noştri întrucât documentarul prezenta procesele naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau însoţite de comentarii. Ferestrele fuseseră acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu pătrundă înăuntru. De altfel lumina acelei zile era palidă şi mohorâtă. Un conferenţiar bătrân făcea din când în când câte o observaţie, dădea explicaţii pe care eu nu le înţelegeam. Vocea îi era domoală şi sonoră. Îmi amintea vocea doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie când aveam nouă ani. Cu ajutorul unui arătător, indica mereu elementele mai semnificative din imagini, ca mintea studenţilor să nu se îndepărteze de la subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să observ amănunte lipsite de importanţă, ca de pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de deşert care apăreau mereu pe ecran în preajma instalaţiilor de extras carbonat de potasiu. În lumina scăzută a fasciculului magic puteam examina în voie şi trăsăturile, braţul, arătătorul bătrânului conferenţiar, îmi amintea de o poză dintr-una dintre cărţile mele preferate; mă ducea cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau Moby Dick. De afară se auzeau uneori bubuituri răguşite de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă atenţia că ne-a adus o veste importantă. Răposatul meu tată obişnuia să spună : Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei nu pot hotărî ce să-şi dorească. Eu nu sunt un om deosebit de tare. Michael şi cu mine ne-am dat întâlnire pentru aceeaşi seară la cafeneaua Atara din stradă Ben Yehuda. Afară se dezlănţuise furtuna, lovind furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului. Restricţiile alimentare erau încă în vigoare. Ni s-a servit un surogat de cafea şi nişte pliculeţe minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip spiritual. Probabil nu ştiuse el cum s-o spună. Îmi făcea însă plăcere că se străduieşte, eram încântată că-l  vedeam încordat din cauza prezenţei mele. De dragul meu ieşea din carapace şi încerca să fie amuzant şi să se amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram că, dacă voi mai creşte, voi deveni bărbat, şi nu femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam numai cu băieţii şi citeam cărţi scrise pentru băieţi. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă cocoţam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la marginea unui cartier numit Katamon. Alături de noi cobora în pantă un teren viran plin de pietroaie, de ciulini şi de fiare vechi. Jos, în vale, se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, Halii şi Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu eram prinţesă, ei îmi formau escorta, dacă eu pretindeam că sunt comandant de oşti, ei erau ofiţerii, când eram explorator, făceau pe cărăuşii băştinaşi, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot împreună exploram străzi îndepărtate, hoinăream prin păduri, flămânzi şi gâfâind de oboseală, îi hărţuiam pe copiii ortodocşilor, strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură pe poliţiştii britanici. Ne ţineam după ei ca apoi s-o luăm la goană, ne ascundeam şi apoi brusc apăream la un pas de ei. Gemenii erau supuşii mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă. Michael spuse: — Eşti timidă, nu-i aşa? După ce şi-a băut cafeaua, a scos o pipă din buzunarul hainei şi a pus-o pe masă, între noi. Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea reiată, cu un pulover roşu, lălâu, cum obişnuiau să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-şi dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i părusem mai feminină în rochia de lină albastră pe care o purtasem de dimineaţă. Cel puţin aşa avea el impresia. — Şi tu păreai altfel azi-dimineaţă, am ripostat eu. Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. Obrajii îi erau aprinşi din cauza frigului biciuitor de afară. Trupul lui era zvelt şi osos. Luă pipa neaprinsă şi începu să deseneze contururi pe faţa de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa îmi dădeau o senzaţie de linişte. Cuprins probabil brusc de remuşcări pentru observaţia făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca şi cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. Rosti cuvintele cu ochii aţintiţi la pipă. Nu sunt destul de tare, dar tot sunt mai tare decât tânărul acesta. — Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi. — N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la transmisiuni. Operator radio în regimentul Cârmei.