AnnaE
#0

 

Subteranele Panterei de Amos Oz

 

Am fost numit trădător de multe ori în viaţa. Prima data a fost când aveam doisprezece ani şi trei luni şi locuiam într-o periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanţei de vara, cu mai puţin de un an înainte ca englezii sa părăsească ţara, într-o vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului.

         Într-o dimineaţa aceste cuvinte au apărut pe pereţii casei noastre, scrise cu litere groase şi negre, chiar sub fereastra bucătăriei:

         PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o întrebare care ma preocupa şi acum, scriind aceasta poveste. Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Şi daca nu, de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiţii nu este trădarea josnica?

         Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” şi ma numiseră aşa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac oamenii care iubesc banii cu monedele şi bancnotele şi la fel cum fac cu cărţile împătimiţii jocului de căiţi.)

         Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei când s-a dus sa ia ziarul, la şase şi jumătate, în acea dimineaţa. La micul dejun, în timp ce îşi întindea gem de zmeura pe o felie de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuţitul m borcanul cu gem aproape pana la mâner şi a spus în felul sau pmdent: „Ce surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite aşa o onoare?”

         Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineţii. E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalţi.”

         Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toţi ceilalţi din zona în acea vreme. Avea gesturile şi vocea cuiva care are totdeauna drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul borcanului şi întinzând o cantitate egala pe ambele parţi ale feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea foloseşte cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele noastre. Dar ce este un trădător? Chiar aşa. Un om fara onoare. Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, îşi ajuta duşmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau familiei şi prietenilor. E mult mai vrednic de dispreţ decât un criminal. Termină-ţi de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se moare de foame în Asia”.

         Mama îmi trase farfuria din faţa şi termina de mâncat oul şi restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie linişte. Spuse: „Nici un om care iubeşte nu este trădător”.

         Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui meu: după direcţia în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra frigiderului şi care nu servea unui scop anume.

         După micul dejun, părinţii mei s-au grăbit sa prindă autobuzul către slujba. Eram liber şi aveam o grămadă de timp pana seara, deoarece era vacanţa de vara. Întâi de toate am curăţat masa şi am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. Apoi am închis toate geamu-rile şi obloanele din toată casa ca sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele şi praful deşertului provocau deteriorarea cărţilor tatălui meu, aliniate pe rafturile de pe pereţi, iar unele dintre ele erau volume rare. Am citit ziarul de dimineaţa, apoi l-am împăturit şi l-am pus pe masa din bucătărie, după care am aşezat broşa mamei la loc în cutie. Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căinţă, ci din placerea de a sta într-un loc în care era curăţenie. Pana acum îmi făcusem o obişnuinţa din a merge prin toată casa în flecare dimineaţa şi seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile şi obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca trebuia sa închid uşa de la baie, deşi era de preferat sa rămână deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o deschideam.

         Toată vara aceea mama şi tata plecau la opt dimineaţa şi se întorceau la şase seara. Prânzul ma aştepta în ftigider şi în fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam începe sa ma joc pe covoraş cu un grup mic de cinci sau zece soldaţi sau pio-nieri, cercetaşi, constructori de drumuri, constmctori de forturi şi, încetul cu încetul, puteam îmblânzi forţele naturii, puteam sa înfrangduşmanii, sa cuceresc spaţii întinse, sa construiesc oraşe şi sate şi sa fac drumuri care sa facă legătura între ele.

         Tatăl meu era corector şi un fel de asistent editorial într-o mica editura. Noaptea obişnuia sa stea pana la doua sau trei dimineaţa, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărţi, cu trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunţit plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, ca şi cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munţii de cărţi aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuţe şi cartonaşe cu observaţii, pregătindu-se pentru marea sa carte despre istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care era total dedicat conceptului dejustiţie.

         Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-şi ridice paharul de ceai pejumatate plin şi sa privească fix prin el la lumina albastra din fereastra. Şi uneori îl lipea de obraz, ca şi cum ar fi atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de copii pentru orfanii imigranţi, care reuşiseră sa se ascundă de nazişti în inanastiri sau sate îndepărtate şi ajunseseră la noi, cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei morţii”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii se comporta ca lupii unii cu alţii. Chiar şi refugiaţii, chiar şi copiii”. În imaginaţia mea asociam satele îndepărtate cu imagini îngrozitoare ale unor oameni-lupi şi întunecimea văilor umbrei morţii. Lubeam cuvintele „întunecime” şi „vale” penim ca trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu mănăstiri şi pivniţe. Şi iubeam umbra morţii pentru ca nu o înţelegeam. Daca murmuram „umbra morţii”, aproape ca puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou abia perceptibila, ca şi cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat şi nu mai exista cale de întoarcere.

         M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o perioada fatala şi, în consecinţa, trebuia sa ne angajam toate resursele morale. Mai scria acolo ca acţiunile englezilor „aruncau o umbra grea” şi ca evreii erau mobilizaţi sa „treacă testul”.

         Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul Re-zistenţei, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele nnui ziar, aşteptând în pragul uşii vreunei clădiri, pe cealaltă parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiţi de propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. Băiatul care lucrase la băcănia Fraţilor Sinopski trăgea după el un camcior care scârţâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara copii, matura pa-vajul din faţa uşii, probabil, a treia oara în acea dimineaţa. Doc-toriţa Gryphus stătea pe balcon completând fişe de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material pentru memoriile sale despre viaţa evreilor din oraşul ei, Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în căruţa lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un clopoţel şi cântându-l calului sau un cântec trist, în idiş. Aşa ca am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci un adultjosnic (BOGER). În dimineaţa aceea aş fi dat bucuros orice aveam ca sa fiu un adult.

         Aşadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”.

         Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie şi iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca evreii sunt o rasa încăpăţânată, a făcut un Balaam”.

         Domnul Gihon avea obiceiul de a-şi condimenta lecţiile cu glume care nu erau deloc amuzante. Adesea îşi folosea soţia drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze pasajul din Cartea Regilor despre bice şi scorpioni, a spus: „Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va pedepsesc cu biciul, iar soţia mea ma chinuie cu scorpionii”. Sau: „Exista un text care spune aşa: „Ca trosnetul ghimpelui sub oala”. Ecleziastul, capitolul şapte. Ca doamna Gihon când încearcă sa cânte”.

         O data am spus în timpul cinei: „îl ştii pe profesorul meu Gihon; nu exista zi în care sa nu-şi ponegrească soţia în clasa”.

         Tatăl meu s-a uitat la mama şi a spus: „Fiul tau cu siguranţa şi-a ieşit din minţi” (Tatăl meu era îndrăgostit decuvintele „cu siguranţa”, precum şi de „indubitabil”, „evident”, „într-adevăr”).

         Mama spuse: „în loc să-l insulţi, mai bine ai încerca sa vezi ce vrea sa spună. Nu-l asculţi niciodată. Nici pe mine. Sau pe oricine altcineva. Tot ce asculţi tu sunt ştirile de la radio”.

         „Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuţie aprinsa, „are cel puţindoua parţi. Şi asta o ştiu toţi, cu excepţia câtorva suflete frenetice.”

         Nu ştiam ce însemnau „suflete frenetice”, dar ştiam ca nu era mo-mentul potrivit sa întreb. Aşa ca i-am lăsat sa stea în tăcere faţa în faţa aproape un minut întreg – aveau uneori momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg – şi doar după aceea am spus: „Cu excepţia unei umbre”.

         Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline de suspiciune, cu ochelarii lăsaţi pe lajumatatea nasului, clătinându-şi capul în sus şi-njos, una dintre acele priviri care aminteşte de ceea ce învăţasem la ora de religie, „aştepta sa culeagă struguri şi a cules agurida”, iar ochii lui albaştri au sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, faţa de mine şi faţa de tineri, în general, faţa de eşecul sistemului educaţional căruia i se încredinţase un fluture şi dăduse la iveala o crisalida.

 

 

 

 

 

 

 

Attachments