Carti politiste nesortate pe categorii de autor

La un pas de moarte de Renee Dunan 1 DEŞERTUL FOAMEI     Încă din anul 1910 începusem să călătoresc prin Asia centrală. Aventura ce am să v-o istorisesc aici – una din acelea cărora în Franţa li se spune „îndrăzneţe” – mi s-a întâmplat în vara anului 1922. În 1914 fusesem mobilizat ca agent secret prin vecinătatea coastelor Mării Negre, pe care le-am cutreierat în lung şi în lat, poate de zeci de ori. Cu acest prilej, a trebuit să iau parte la întreaga comedie de politică financiară ce s-a jucat între Golful Persic şi Marea Neagră, mai cu deosebire după sfârşitul anului 1917. Aceasta, din cauză că finanţa internaţională, entuziasmată de prăbuşirea ţarismului, râvnea, cu ajutorul unor trupe alese pe sprânceană, să pună mâna pe bogăţiile imense de care abundă Georgia şi, totodată, pe zăcămintele de petrol din Baku. Numai că în această luptă aprigă se aflau faţă în faţă două-sisteme bancare – al Franţei şi al Angliei – fiecare lucrând cu metoda lui. Clemenceau trimisese acolo pe toţi foştii subofiţeri ai batalioanelor din Africa precum şi companii disciplinare, socotind că printr-o acţiune rapidă şi brutală vor lua locul gentlemenilor englezi. A fost o luptă puţin tragicomică, în cursul căreia au căzut foarte puţini morţi. Dar adevăraţii beneficiari au fost Sovietele care, în 1918, recucereau Georgia printr-o lovitură neaşteptată şi măiastră. Nu-i vorbă, truda lor nu fusese nici simplă şi nici uşoară. Dar se cuvine să recunoaştem că sunt diplomaţi din instinct, ca de altfel toate popoarele a căror rasă îşi are obârşia în Asia, pământ al chibzuinţei şi mai ales al calculelor nepripite. Mă aflam, prin urmare, la Batumi, în ziua când a intrat acolo armata sovietică. Francez şi însărcinat eu o misiune delicată, am fost nevoit să părăsesc oraşul într-ascuns, neoprindu-mă decât la Constantinopol. Acolo, m-au ţinut şase luni de zile cu făgăduiala că voi fi trimis din nou în Asia, unde goana însetată după concesiuni petrolifere începea să atragă numeroase bande de aventurieri. În sfârşit, am fost demobilizat la Constantinopol şi, curând după aceea, angajat de Statele Unite cu organizarea şi conducerea unei expediţii prin Kabul, Khiva, Aralsk, pe marea de Aral şi apoi prin Astrahan, pe Caspica. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin să tai drumul Sovietelor, care coborau de la Orenburg de-a dreptul în Buharia, unde ei constituiseră o republică, ce-şi întinsese hotarele până la Indu-Kuş. La epoca aceea regiunea era cam în fierbere. Este o mare imprudenţă să trezeşti aceste popoare adormite în mijlocul Asiei de câteva mii de ani. Sunt oameni care duc, acelaşi fel de existenţă de peste treizeci de veacuri, din generaţie în generaţie. Îi întâlneşti presăraţi de-a lungul unor teritorii imense şi cu toată slaba lor densitate, se găsesc însă, ici-colo, aşezări enorme. De altminteri sunt cu mult mai numeroşi decât pretind geografii… Dar dacă aceştia vieţuiesc în cercul unor tradiţii grozav de înapoiate, nu trebuie să-i credem prea „conservatori”. În afară de religia lor, par destul de schimbători, iar inteligenţa cu care se fălesc e în stare să asimileze cu aceeaşi uşurinţă ca şi japonezii, secretele civilizaţiei noastre. Astfel că încercarea de-a ridica în picioare acest imens aluat omenesc e un risc plin de primejdii. Ar fi la fel cu ceea ce-a păţit Anglia pe care, de azi înainte, posesiunile ei din India au făcut-o să fie prevăzătoare. Numai Rusia cea nouă se joacă cu focul. Dar m-am îndepărtat de subiectul povestirii mele. Precum se ştie, americanii au fost şi mai sunt convinşi că există petrol între Sir-Daria şi Amu-Daria. Chiar acolo se află Buharia, o regiune ce cuprinde trei deșerturi: Gobi, Cara-Cum şi, între ele amândouă, vestitul Deşert al Foamei, unde mi s-a întâmplat aventura despre care este vorba. Americanii m-au trimis acolo. Trebuie să situăm această întindere de pământ în felul următor: la miază-zi e Afganistanul, de unde am pornit. În partea dinspre răsărit, stăpâneşte Tibetul atotputernic. Către apus, străbătând pustietăţi nesuferite, ajungi la Marea Caspică, ce hotărniceşte partea de nord a Persiei, iar pe la miază-noapte, te îndrepţi spre Rusia sau, mai bine zis, spre guvernământul Tobolsk. Această ţară haotică se aşterne pe suprafaţa a douăzeci de grade longitudine şi douăsprezece grade latitudine. După toate presupunerile şi chiar aparenţele, bogăţii extraordinare zac îngropate pe aceste tărâmuri. Dar care o fi mijlocul de a face săpături în linişte şi nestânjenit de nimeni, laolaltă cu nişte locuitori prea puţin simpatici şi – cu oarecare dreptate – convinşi că cercetările europenilor n-au altă ţintă decât să le ia pământurile şi să-i robească? Acolo se vor juca cele mai formidabile intrigi diplomatice, cărora cred că numai războaiele occidentale le vor pune capăt. Totuşi, nu e vorba de mâine. Însă în ziua când industriile marilor naţiuni vor fi atins apogeul, acele îndepărtate ţinuturi vor fi un prilej neîntrerupt de căutat şi exploatat metale şi combustibili sau de dus o existenţă mai puţin zbuciumată, decât aiurea. Ca hienele se vor năpusti asupra Asiei. Localnicii o ghicesc prea bine. Cu blândeţea şi şiretenia înnăscută a rasei lor, se pricep să te slujească, tocmai atât cât au nevoie să tragă foloase de pe urma ta – şi încă foloase cât mai multe – dar încolo, sunt neîntrecuţi în a te păgubi, în chipul cel mai delicat, la limita exactă unde neajunsurile ce ţi le pun în cale te împiedică cu tot dinadinsul să-ți mai duci lucrările la capăt. Aşa că vor trebui ani îndelungaţi pentru cunoaşterea temeinică a secretelor acestui continent nemăsurat căruia, la urma urmei, Europa nu-i este decât un pinten înaintat, cum e de pildă ţinutul Bretaniei în Franţa… Aşadar, la început am fost la Kabul pentru noii mei stăpâni din America. În fond, dacă-i serveşti pe unii ori pe alţii, nu interesează. E vorba mai ales să poţi duce o viaţă neatârnată şi cât mai aventuroasă, plină de neprevăzut şi noutăţi, care e tot atât de indispensabilă aventurierului precum e băutura pentru un beţiv. La patru luni după ce ajunsesem la o înţelegere cu yankeii mei, plecam din Kabul cu optsprezece afgani şi trei americani, născuţi unul în Scoţia, altul în Suedia şi al treilea în Lituania. Doi asiatici europenizaţi ne însoţeau de asemenea. Caravana aceasta trebuise să fie organizată într-ascuns şi cu o prudenţă deosebită, căci Anglia nu permite ca altcineva să-i încalce hotarele ei asiatice, în scopul de a exploata un ţinut asupra căruia ea ţine morţiş să fie tutore suprem. Şi pe urmă, la Kabul, – capitală aproape independentă – trona un oarecare colonel Patrick Longhusband, cel mai plicticos şi cicălitor dintre slujbaşii englezi. Din fericire, munţii Hinducuş se află aproape de porţile Kabulului. Odată pornit pe cărările munţilor din vecinătate, ai scăpat de sub supravegherea autorităţilor celor mai straşnice. Aşa s-a întâmplat şi cu noi… Nu vă voi povesti străbaterea acestui lanţ de munţi, lipsiţi de interes pentru noi. Socotesc că e o problemă prea arzătoare pe care cuvintele nu sunt în stare să o zugrăvească. Zi de zi trăieşti într-o încordare bolnăvicioasă a voinţei şi treci printr-un şir de peripeţii cu care europeanul nu s-ar deprinde în ruptul capului. Pe măsură ce ne depărtam de Afganistan, puteam să ne bizuim tot mai mult pe devotamentul oamenilor noştri. Doar la plecare trebuia să ne temem, ca întotdeauna, de o tentativă generală de măcelărire a albilor europeni şi chiar a asiaticilor crescuţi aiurea în mijlocul civilizaţiei, deoarece comorile expediţiei noastre erau un prilej neîntrerupt de ispită pentru băştinaşii lacomi de tot ce li se părea că ar fi obiecte de preţ. — Însă eram tineri, înarmaţi cu multă bărbăţie şi o disciplină severă îi lega de noi, trup şi suflet, pe acei optsprezece afgani, în aşa fel că uneori te îndoieşti să spui că afganul ar fi hindus. Odată ajunşi la izvoarele râului Ok Serai, un afluent al lui Amu-Dana, am putut, în sfârşit, să coborâm versantul opus al colosului masiv muntos, Pe colinele de la nordul Hinducuşului se aşterneau, scobite, o mulţime de văi şi vâlcele în formă de evantai, pe unde şuvoaiele de apă şerpuiesc vijelioase, cu sate cocoţate în creştetul râpelor, unde poliandria se practică de veacuri. E fără îndoială unul din colţurile cele mai curioase din lume. Spetiţi de oboseală, am ajuns la Kunduz, după două luni de umblet chinuitor pe jos. De astă dată, ne aflam în partea de şes a locului căruia anevoie i s-ar putea identifica proprietarul. E tot Afganistanul sau începe ţara Buhariei? Şiretenia Sovietelor a fost la înălţime şi aici, precum am aflat apoi. Plecând de la sistemul folosit în republica lor Buharia, ei au constituit o serie de mici state prietene, pe care le asmut din când în când asupra Outlyings Governments-elor engleze sau a guvernământelor mai depărtate. De la Kunduz, iată-ne dar plecaţi din nou, urmând cursul Amu-Dariei. Dar, cum voiam să evit o ciocnire prea timpurie cu misiunile ruseşti, care împănaseră partea locului pe vremea aceea, am luat-o pieziş, abătându-ne dincolo de malul stâng al fluviului, în inima aşa-zisei ţări a turcomanilor. După patruzeci de zile de la trecerea Hinducuşului, păşeam pe un pământ sterp şi dezgustător, numit „Deşertul Foamei”. Nu întâlnisem picior de european de la Kunduz până acolo şi aveam pe drept cuvânt iluzia că străbăteam un continent necunoscut. Ce regiune fantastică! Pretutindeni pe unde treceam, găseam minereuri în stare aproape pură. Subsolul geme de fier şi aramă, de magneziu şi multe metale rare. Cărbunele abundă în straturi monstruoase, iar petrolul ţâşneşte de asemenea la fiecare pas. Călcam pe un aşternut de smoală. Cu siguranţă că erau şi zăcăminte de pietre preţioase. În câteva rânduri, am găsit bulgări de alumină colorată, prevestind vecinătatea smaraldelor sau poate a rubinelor, în orice caz numai pietre scumpe. Dar trebuia să fiu prevăzător. Eram singurul mineralog din convoi. Dacă aş fi spus că în cutare loc zac mii de nestemate, n-aş mai fi putut înainta cu caravana mai departe. De altminteri, aveam numai misiunea să descopăr zăcăminte petrolifere, dacă şi unde era cu putinţă, printr-o cercetare superficială şi, la nevoie, prin săpături. Socoteam deci o datorie faptul de-a urma acest consemn. La drept vorbind, el n-avea pentru mine decât foloase şi căutarea unei alte îndeletniciri n-ar fi avut alt rezultat decât să primejduiască expediţia, aşa cum m-am convins mai apoi. Aici ne întâmpină o regiune pietroasă şi anevoie de străbătut, unde viaţa e tot atât de stearpă ca şi vegetaţia. Într-o dimineaţă, inginerul care-mi slujea de ajutor, un yankeu suedez, fu găsit mort în cortul lui. La doua zile după aceea, un fel de molimă îmi doborî cinci afgani, care se stinseră, pe rând, în câteva ceasuri. Atunci am hotărât să ne zorim marşul ca să ajungem cât mai curând la Khiva, însă…

Impostorii de J Cros CAMERA MISTERULUI ŞI A MORMÂNTULUI DESCHIS   Era în noiembrie, într-o joi, când asfinţitul se lăsa încetul cu încetul peste un cer trist, peste Sena cenuşie, peste freamătul copacilor şi pietrele învechite ale cheiului, atingând ferestrele înalte ale bibliotecii Mazarine. O lampă de porţelan verde lumina masa fiecărui cititor. În această plăcută ambianţă, biblioteca îşi continua activitatea serioasă de studiu. — Ora închiderii! Anunţul brutal al paznicului sparse liniştea, făcându-i să tresară pe cititori, care se grăbiră să-şi termine pagina, să-şi mai ia o notă înainte de a preda cartea. Doar o tânără cu o figură prelungă, încadrată de două cosiţe şi cu nişte ochi cenuşii ascunşi în spatele unei perechi de ochelari, părea să nu fi auzit nimic. Ea tresări când şeful pazei o bătu pe umăr: — Haide domnişoară Danielle, este ora închiderii! Tot cufundată în Egipt? întrebă el, surâzând. — Vai, toată lumea a plecat… Bibliotecarul nu aşteaptă… şi vă fac să întârziaţi, domnule Pascal! Bibliotecarul îi surâse amical, dându-i fişa de ieşire. — Cum merge? Faceţi progrese? — Am impresia că da, încep să descifrez cu uşurinţă hieroglifele. — Felicitările mele, bravo! Urmări cu privirea silueta măruntă, cu o băscuţă albastră, care se îndrepta spre ieşire. — Vedeţi, îi spusese Danielle într-o zi, unul dintre străbunicii mei a fost alături de cel care a descifrat misterul hieroglifelor, Champollion… Tatăl meu a fost cercetător la muzeul din Cairo… şi tot acolo a şi murit. Fratele meu lucrează la Serviciul de antichităţi egiptene de la Luvru. * Danielle, fără să ţină seama de vântul rece, rătăcea de-a lungul cheiului. — Ce spuneţi, domnişoară Danielle, vă conduc o parte din drum? Danielle se întoarse şi surâse domnului Pascal. — Mergeţi pe jos? Îşi încetini mersul pentru a fi în pas cu bătrânul paznic, care îşi târa puţin piciorul în urma unei răni din război. — Care mai e situaţia fratelui dumneavoastră, a obţinut aprobarea pentru expediţia din Egipt? — E pe cale, dar merge încet! Trebuie să obţină o mulţime de aprobări, să îndeplinească o serie de formalităţi… Atâta birocraţie! Şi adăugă, suspinând: — Ce noroc pe el! Ce mult aş vrea să-l însoţesc! — Răbdare, răbdare, peste câţiva ani va fi rândul dumneavoastră. Dar iată că am ajuns… Pe curând, domnișoară Danielle. * La auzul soneriei, mătuşa Luce se grăbi să-i deschidă. Mătuşa Luce, la moartea surorii sale, îi luase la ea pe Jean şi Danielle, orfani de ambii părinţi, şi-i crescuse ca pe propriii ei copii. — Dragă Danie, s-a aprobat! Danielle înţelese imediat că Jean obţinuse aprobarea pentru expediţia din Egipt. Scoase un strigăt de bucurie şi se năpusti spre camera fratelui ei. Din spatele uşii întredeschise, străbătea zgomotul unei discuţii aprinse. Danielle se strecură în cameră, fără să fie observată. Trei tineri stăteau cu spatele la uşă. Fratele ei Jean, cocoţat pe masa de lucru, Max, în echilibru relativ pe un scaun şi Josée stând turceşte pe divan. Max şi Josée erau cei mai buni prieteni ai lui Jean. Ei îşi făcuseră studiile împreună, se ocupau de antichităţi egiptene şi acum urmau să întreprindă, tot împreună, prima lor misiune consacrată studiului piramidei Dahchur. Josée, desenatoare, studiase tehnica pictorilor egipteni şi avea misiunea copierii picturilor ce se găseau în piramidă. — Bună ziua, spuse Danielle, apropiindu-se. Ei, s-a făcut? Sunt nespus de mulţumită! Îmi arătaţi şi mie aprobarea pentru plecarea voastră în această expediţie? — Iat-o, cu toate formele legale. — Hai Dany, acum, că ai văzut cu ochii tăi, lasă-ne să lucrăm. N-avem decât o săptămână să ne pregătim. — N-aş putea rămâne? Iau o carte şi nu scot o vorbă. Dar Danielle nu-şi luă nicio carte. Ea puse mâna pe un portofel vechi din piele, se ghemui lângă sobă şi îl deschise. Scoase cu atenţie o bucăţică de hârtie maronie, cu marginile zdrenţuite, pe care se afla un desen cu negru. Era un fragment de papirus pe care, cu 3 000 de ani în urmă, un artist desenase un lup şi nişte pisici în chip de ciobani, ducând la păscut oi şi gâşte… Fără îndoială, pentru a le înfuleca mai uşor. Acest papirus fusese dăruit de însăşi Champollion străbunicului lor. — Dany, eşti nebună, ai să-l arzi! Jean se repezi la sora lui care, instinctiv, se dădu înapoi. — Vai! M-ai speriat! Dar nici vorbă, sunt atentă! Jean smulse fragmentul de papirus şi tresări… — Dar ce-i asta? Dincolo de siluetele animalelor, apărea clar un alt desen. — Pare un grafic. — Dar… Nu-i cumva parcursul Nilului? — Culoarea aceasta maronie, gândi Max cu voce tare, dar… da, a fost trasată cu cerneală simpatică! Ghemuiţi lângă sobă, ei apropiară cu mii de precauţii preţiosul papirus de flăcările sobei. Aplecaţi asupra documentului, pe care apăreau acum mai multe hieroglife maron, traduseră cu emoţie:   „După buiandrugul ascuns este sala dublă a Adevărului va veni adevărata Lumină în Orient Camera Misterului şi a Mormântului deschis”.   Ora 20,45, PERONUL 9, LINIA 2 Individul împinse uşa cafenelei, aruncă o privire în jurul micii săli aproape goale la această oră matinală, atinse borul pălăriei sale de fetru gri şi ceru scurt: — Un pachet de Gauloises, te rog, şi o fisă de telefon. Închise cu grijă uşa cabinei şi făcu un număr. Gesturile îi erau grăbite, scurte şi un tic nervos îi contracta obrazul stâng. — Alo, postul 55? Informaţiile sunt exacte. Plecarea are loc diseară. Care sunt instrucţiunile? — … — De acord, răspunse el printre dinţi, cu jumătate de glas. Tot la ora 0,45, pe banda obişnuită? — … — De acord. Ieşi grăbit şi silueta lui înaltă şi subţire, într-o gabardină gri, se pierdu în mulţime. * Trenul părăsise Arles şi trecea peste un viaduct. Danielle, sprijinită de Jean, privea cu ochii mari râul Crau, peste care trecea imensul apeduct. Asta pentru că Jean acceptase ca ea să-i însoţească până la Marsilia, de unde urma să plece la Fréjus, la sora mătuşii lor Luce. — Priviţi câmpia râului Crau, spuse persoana care stătea pe culoar lângă Danielle. Bărbatul avea cam 50 de ani. Părul era puţin încărunţit, iar figura lui pătrată, cu trăsături energice, părea mai blândă datorită expresiei binevoitoare a ochilor săi albaştri. Era André Florent, nume de prestigiu în domeniul egiptologiei. Urma să se îmbarce împreună cu Jean, Max şi Josée. — Iată, ne apropiem de Miramas şi au mai rămas cam 50 km până la Marsilia. Nu sunteţi obosită după o noapte de călătorie? — Eu? Deloc! — Hai să ne aşezăm, totuşi, puţin, în compartiment. — Ei! Danielle, la ce visezi? o tachină Josée. La descoperirea ta senzaţională, la secretul papirusului misterios? Papirusul lui Danielle Mirbel! — Haide, haide, interveni André Florent, lasă ironia. Şi eu cred în acest papirus. „Parcursul Nilului sacru, formulele care, în „Cartea Morţilor” descriu Marea Piramidă, reprezintă un lucru interesant, sunt sigur… Ce? V-am spus că numai prietenul meu Guérin de la Cairo ar putea descifra aceasta enigmă. Vom merge, deci, la Cairo. Şi vă asigur că dacă este ceva de găsit, vom găsi!” le spusese el înainte de plecare. Trenul intră în lungul tunel al râului Nerthe şi, la ieşire, apăru deodată, după o vale stâncoasă, rada portului Marsilia. — Vasul vostru este deja aici? întrebă Danielle, întorcându-se spre fratele ei. Dar încruntându-se, exclamă: — Tot el e! — Care el? Întrebă Jean. — Acolo pe culoar, omul acela în gri… — Şi ce-i cu el? — S-a mai învârtit în faţa compartimentului nostru. Are ceva ciudat, dar nu-mi dau seama ce. — Ai face mai bine să-ţi strângi lucrurile, aiurita mea mică, fiindcă, iată, am ajuns. * Instalată într-un fotoliu în holul hotelului Marsilia, Danielle privea pentru a zecea oară pliantul Companiei de navigaţie „Marsilia-Alexandria”. În faţa ei, André Florent scria. Jean, Max şi Josée apărură în hol. — Începusem să-mi pierd răbdarea, spuse domnul Florent. Mergem la mesagerie. — Haidem, spuse Jean. Mai am atâtea curse de făcut şi nu ştiu dacă voi avea timp. — De fapt, Danielle, tu care eşti atât de descurcăreaţă, dacă ai face tu aceste curse, în timp ce noi stăm la coadă la acest ghişeu? — Fie, răspunse ea, surâzând. — Cum merge? întrebă Danielle, când se reîntâlniră. Totul este aranjat? — Totul! Peste câteva ore vom naviga spre ţara faraonilor. Josée are un număr minunat de cabină: 13. Noi cu André Florent suntem la număr 30. — Dacă vreţi să ţineţi seama de experienţa mea, spuse acesta din urmă, să ne îmbarcăm chiar acum şi să ne instalăm. — Danielle, spuse Jean, întorcându-se către sora sa, te lăsăm aici. Vei aştepta liniştită pe mătuşa noastră de la Fréjus, cu care am vorbit la telefon. Fără să răspundă, Danielle se îndepărtă melancolică de prietenii ei. În acel moment privirea i se opri asupra omului brunet, care depunea cheia la recepţie. — Iar el! În spatele lui, un băiat ducea o valiză, pe care se putea citi „Alexandria”.

Domnul Tesson reapare de Allan Gordon 1 Francis Leblanc coborâ treptele de marmură ale bisericii San Francisco-el-Grande şi se opri pentru o clipă, nehotărât, în loc. După-amiaza fumurie de toamnă se lăsase greoaie peste oraş – şi turnurile Palatului Congresului răsăreau întunecate deasupra acoperişurilor şi pomilor bulevardului, pe care frunzele căzute aşternuseră un covor gros, foşnind în vânt şi sub paşii trecătorilor. Leblanc vizita Madridul pentru a doua oară. Înainte de război, locuise şase luni aci şi, fără să se laude, ajunsese să-l cunoască destul de bine. Se descurca uşor în toate ocaziile ivite, nu degeaba era operatorul-şef al Companiei de filme „Vaillant & Co” din Paris! Fusese o întreagă poveste şi cu plecarea lui de acum. Ei pregăteau un film cu subiect spaniol: dansatoare, castaniete, răzbunări însângerate, toate adunate laolaltă într-un titlu sugestiv, MOARTE Şi LACRIMI. Ideea fusese a lui Vaillant şi filmul era aproape gata, dar bătrânul era un tip meticulos şi extraordinar de încăpăţânat. Ţinea morţiş ca exterioarele să fie turnate chiar în Spania, pentru ca atmosfera de acolo să redea aidoma iubirea, dispreţul şi ura Madeleinei Pellier, interpreta principală a filmului, în cei peste o mie o sută de metri de peliculă proastă! Francis Leblanc se afla de doua săptămâni la Madrid şi în tot acest timp făcuse cinci sau şase probe, dar niciuna nu-l mulţumise, sau, mai bine zis, ştia că nu-l va mulţumi pe capsomanul de Vaillant. Se deplasase în păduricile de portocali de la Alcala, dar orizontul era prea restrâns; închiriase o motocicletă şi era cât p’aci să-şi frângă gâtul în gropile de la Getale; se oprise pe malul Tajunei, la Chinchon. Da, peisajul era potrivit, totuşi cam sterp. Luase câteva probe şi se gândise la Aranjuez, dar părăsise imediat ideea: prea era calul de bătaie al tuturor celor care voiau să toarne puţin sirop romantic, într-o acţiune dezlânată, fără cap şi coadă! Francis Leblanc se gândea la toate acestea, în timp ce mergea cu paşi grăbiţi, traversând bulevardul Prado. Ceasul din vitrina unui bijutier arăta orele cinci fără zece. La cinci era aşteptat de consilierul tehnic al Ministerului Propagandei spaniol, un anume senor Ruiz. Leblanc îi telegrafiase lui Vaillant şi-l anunţase că se oprise cu alegerea la regiunea Chinchon, unde s-ar fi putut turna exterioarele. Tot pe această cale îl anunţase că peste două sau trei zile se înapoiază în Franţa, cu autorizaţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Propagandei de a putea filma în regiunile pe care le va găsi nimerite din probele fotografice. Răspunsul şefului lui sosise mai curând decât s-ar fi aşteptat: în opt ore, adică exact în dimineaţa când începe povestirea noastră. Vaillant îi răspundea că într-adevăr Chinchon corespundea şi după eliberarea autorizaţiei să procedeze în consecinţă. În piaţa Puerta del Sol animaţia era în toi şi trecătorii grăbiţi furnicau în toate părţile. După cinci minute, Leblanc se afla în faţa lui senor Ruiz. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru stalucind de briantină. El vorbea franțuzeşte corect, cu un uşor accent nazal. — Luaţi loc, senor Leblanc. Consilierul răsfoi nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi ridică privirile şi-şi pironi vizitatorul cu o căutătură enigmatică. — Vă ascult, spuse el, jucându-se cu creionul de argint pe care-l ţinea în mână. — Dragă monsieur Ruiz, începu Leblanc, ştii ce mă aduce la dumneata; şederea mea în capitala dumneavoastră e pe cale de a lua sfârşit. Compania mea cinematografică s-a hotărât să turneze la Chinchon. Regiunea pare a fi nimerită şi vă solicit a da ordinele necesare pentru a căpăta cuvenita autorizaţie. Ruiz continua să se joace cu creionul. Buzele i se strânseră şi o cută i se desenă între sprâncene. După câteva clipe de tăcere, răspunse: — Da, ştiu despre ce este vorba. Regret din tot sufletul, senor Leblanc. Această autorizaţie nu vi se mai poate da. Leblanc scoase o exclamaţie şi rămase ca prostit. — Nu mi se mai poate da autorizaţia?! Glumeşti, monsieur Ruiz! Spaniolul se încruntă. — Regret din nou, dar nu este vorba de nicio glumă: autorizaţia v-a fost suspendată – şi totodată trebuie să vă aduc la cunoştinţă că şederea dumneavoastră în Spania trebuie să înceteze imediat… şi să părăsiţi ţara. Leblanc se săltă în scaun. Uimirea aproape îi luase graiul. — De… de ce? reuşi să articuleze. În primele clipe, credea că celălalt înnebunise subit. Cum se poate aşa ceva, monsieur Ruiz? Mi-aţi dat voie să fotografiez, să ies din oraş, mi-aţi dat toate asigurările posibile că voi putea filma în Spania… şi acum, după două săptămâni, îmi spuneţi că trebuie să pice? Şederea mea vă poate cauza neplăceri, când paisprezece zile nici n-aţi simţit-o… ba încă aţi încurajat-o şi sprijinit-o din toate punctele de vedere? Celălalt dete din umeri. — Îmi pare rău. Nu pot face nimic. Trebuie să ştiţi, senor Leblanc, că ordinele pe care le-am primit vorbeau chiar de arestarea dumneavoastră! — De arestarea mea? Ce înseamnă toată această comedie, monsieur Ruiz? Aveţi datoria, dacă nu obligaţia, să mă lămuriţi! Spaniolul se ridică în picioare. — Cred că nu, răspunse el batjocoritor. Cred că nu, senor Leblanc. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să părăsiţi ţara cât mai neîntârziat posibil. Şi, vă pot spune doar atât: căutaţi să uitaţi totul. — Mă voi plânge consululuii meu! Acordul Bidault-Franco, încheiat între ţările noastre…[1] — Nu vă povăţuiesc s-o faceţi, ripostă spaniolul pe un ton agresiv. În ruptul capului să n-o faceţi, senor Leblanc! Vă vârâţi într-un joc periculos – şi aşa v-am spus prea multe… Se înclină uşor, dându-i de înţeles că întrevederea s-a terminat. Fără să priceapă nimic, complet aiurit, Francis Leblanc ieşi din minister şi se pierdu în mulţimea trecătorilor. * * * În timp ce trecea prin grădina Buen Retiro, gândurile îi ciocăneau tot mai insistent creierul. Ce se întâmplase? Toţi se purtaseră destul de amabil cu el, pentru ca până la sfârşit să se petreacă ceea ce s-a petrecut. Ruiz aproape că sărise în sus, la auzul numelui de Chinchon. La naiba… ce avea cu Chinchon? Nu, se va duce la consul, acela era un om cumsecade, îl ajutase în repetate rânduri şi-i uşurase mult treaba; desigur că-l va sprijini şi acum. Totuşi, Leblanc simţea că în dosul tuturor acestor lucruri se ascundea ceva, care-i depăşea puterea de pricepere. Ia stai… ieri, sau când?… i se păruse ciudat faptul că întâlnise în autobuz, apoi pe peronul gării, la restaurantul unde mânca de obicei şi chiar în holul hotelului lui, un individ blond, cu şapcă pe cap şi cu un raglan de păr de cămilă, ce părea să-l studieze cu multă luare-aminte. La început crezuse că e vreunul din acei poliţişti acoperiţi de-ai Siguranţei spaniole, însărcinaţi cu supravegherea străinilor, dar atitudinile individului, precum şi întreaga lui înfăţişare, îl făcuseră să-şi schimbe părerea. Fără vreun motiv aparent, întoarse capul. Încă nu se lăsase seara, dar pomii din Buen Retiro cufundau grădina liniştită într-o semi-obscuritate plăcută, de culoare albăstrie. La câţiva zeci de paşi în urma lui, un bărbat cu şapcă pe cap şi cu un raglan din păr de cămilă se opri brusc în loc, uitându-se cu atenţie la una din placardele de pe marginea aleii. Leblanc îngheţă. Într-un străfulger înţelese; ei drăcie! Omul din spatele lui era acelaşi din gară, de la restaurant, din autobuz – ce voia oare de la el? Grădina era aproape pustie. Ici şi colo, pe vreo bancă ascunsă de boschete, perechile de îndrăgostiţi şopteau fără să aibă habar de nimic. Leblanc coti pe o alee, apoi pe alta, începu să se grăbească. Individul cu şapcă pe cap se afla mereu în spatele lui. Îi veni să se întoarcă şi să-l înfrunte, dar se răzgândi. Mai bine să se ţină celălalt după el – până la sfârşit o să vadă ce-o să fie. Şi apoi, începuse să se întunece şi mare mirare dacă Gruen nu şi-o fi închis dugheana! Gruen era un fotograf bătrân care-şi avea prăvălia – o mizerie! – pe una din străduţele de lângă Piaza Mayor. Leblanc îl cunoscuse cu ocazia primei lui vizite la Madrid. Umblase tot oraşul după o lentilă anumită şi, descurajat, intrase şi în magazinul sărăcăcios al fotografului, ca să nu-şi spună că n-a făcut tot ce era posibil să facă; dar culmea, Gruen avea ceea ce-i trebuia lui! Mai apoi, în repetate rânduri, îl vizitase şi filmele şi le developa la el; bătrânul fotograf era un adevărat artist în meseria lui. Cu câteva zile în urmă, făcuse la acesta probele pe care i le trimisese lui Vaillant. Ca de obicei, îi lăsase şi aparatul de fotografiat, un „Princeps”, cu lentile duble, deoarece i se slăbiseră arcurile burdufului. Luase copiile şi aparatul – şi abia a doua zi dimineaţă, la hotel, îşi dădu seama că fotograful îi înapoiase un alt aparat, tot un „Princeps”, de acelaşi format, mărime şi tip, tot cu lentile duble – dar nu aparatul lui, văzuse doar bine: cutia „Princepsului” lui avea o mică scrijelitură, urmare a călătoriei de la Getale, pe când cestălalt n-o avea. Desigur, Gruen primise la reparat un aparat identic şi greşise destinatarul, odată ce confuzia se putea face cu mare uşurinţă. Leblanc ajunse în faţa prăvăliei lui Gruen şi scoase un oftat de mulţumire: obloanele nu erau trase. Se minună totuşi văzând că luminile erau stinse, şi intră înăuntru. Clopoţelul agăţat deasupra uşii clincăni melodios de câteva ori, trezind liniştea deplină care stăpânea în toate ungherele prăvăliei cufundate în întuneric, Gruen nu se afla acolo. Leblanc îşi spuse că o fi în atelier, camera ce prelungea dugheana, despărţită de aceasta din urmă de o simplă draperie uzată. Îl strigă şi nerăspunzându-i nimeni, dete draperia la o parte. Atelierul era luminat şi lui Leblanc i se făcu părul măciucă: pe jos, cu ochii sticloşi aţintiţi spre tavan şi cu un pumnal înfipt până în plasele în piept, bătrânul fotograf zăcea mort, cu barba năclăită de sânge. Francis Leblanc nu era tipul care să se înspăimânte chiar atât de uşor. În timpul războiului luptase cu al 32-lea regiment de tancuri la Metz şi mai apoi la Dunkerque. Zile întregi asistase numai la sânge şi la trupuri sfârtecate – însă atunci era război şi el îşi apăra ţara de invadatori. Atmosfera din atelier, cu fotograful nemişcat pe duşumele, era de-a dreptul lugubră. Ce să facă? Ezită o secundă, apoi se repezi afară din prăvălie ca să cheme pe cineva, un trecător, un poliţist, oricine ar fi fost. Străduţa întunecată, cu felinare rare pe la colţuri, nu-i arătă ce ar fi dorit. Rămase nehotărât pe loc, neştiind ce să facă; o umbră se desprinse din bolta unei porţi şi înaintă spre el. Leblanc ridică braţul. — Domnule…! strigă el gâfâind, dar se opri. Umbra ajunsese la câţiva metri şi unul din felinare îl lumină în întregime: era omul cu şapcă şi pardesiu din păr de cămilă. Dintr-un salt, omul fu lângă el. Ochii lui ardeau în întuneric. — Dă aparatul! Repede! mârâi cu violenţă. Leblanc avea „Princepsul” agăţat de umăr, căci meseria lui îl obliga să nu se despartă niciodată de aparatul de fotografiat. Făcu un pas înapoi. — Ce vrei dumneata? spuse, şi fără să-şi dea seama, strigă: A fost omorât un om, în prăvălia aceea! Tipul cu şapcă păru că nu auzise ce-i spusese. Căutătura lui halucinată fixa tocul de piele al „Princepsului” – şi el repetă: — Aparatul! Scoate aparatul! Şi, în aceeaşi clipă, se repezi spre el, cu un scrâşnet. Leblanc se afla lângă un zid; se feri, şi pumnul celuilalt se strivi fulgerător de perete, chiar deasupra capului lui. Individul scoase un urlet. Leblanc îi aruncă un picior în pântece, prăvălindu-l pe caldarâm, şi începu să fugă în neştire în susul străzii.   [1] Acțiunea romanului se petrece în anul 1946

Asasinul invizibil  de A.Holdern CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera? În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi. Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai: — Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot… În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă: — Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă: — Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. — Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!… — Vasăzică, sunteţi avocat? — Iar ai ghicit… — Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru? — Nu, habar n-am. Omul meu deveni subit vorbăreţ: — Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri. — Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat? — Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge… — Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase. Apoi întinsei mâna, spunând: — Vrei să fii bun să-mi dai cheia? — Merg şi eu cu dumneavoastră. — Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile. Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea. În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:   Dr. FRÂTZ HQLLBERG Consultaţii numai la ore reţinute   Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:   WILLY WEBER   Portarul uitase desigur s-o scoată… Descuiai uşa şi intrai. Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului. Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”. Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal. Suficient pentru un burlac ca mine… Jos, portarul îmi zâmbi: — Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera… Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul: — Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez. …Şi am plecat vesel, fluierând… A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea. Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă… * *       * Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea… Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte… Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia. Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine. Era deci o femeie…   CAPITOLUL II În aceeaşi clipă am auzit un zgomot de paşi şi un foşnet de mătase; deci nu mă înşelasem: era într-adevăr, o femeie. Totuşi, nu făcui nicio mişcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viaţa prin fugă, cred că nu aş fi fost în stare. Parcă încremenisem. Un chibrit aprins licări la câţiva paşi de mine. În sfârşit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguţă, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu paşi hotărâţi, se îndreptă spre biroul meu. Aprinse lampa de pe birou şi aruncă chibritul în clipa când acesta ameninţa să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului. Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, ştiam că era o hoaţă şi procedai în consecinţă. Sculându-mă încetişor de pe canapea, mă îndreptai spre ea şi, printr-o mişcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiţă niciun gest de împotrivire. O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt şi femeia se întoarse. Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o linişte glacială. Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaştri şi trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneaţă şi tenace, ca toate hoaţele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… şomase în ultima vreme şi că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase. — Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic. Niciun răspuns. — Ei, hai „coniţă” lasă mofturile, mărturiseşte că ai vrut să mă jefuieşti. Nu cumva ai şi arma asupra d-tale? Ia să vedem… Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-şi aveau rostul în cazul de faţă, am început să-i scotocesc în poşetă. Acest gest o cam surprinse şi deşi, percheziţia mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziţie, păstrându-mi aerul hotărât. — Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găseşti că am dreptul să-ţi cer câteva lămuriri? Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mişcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă. Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puţin, nu într-o odăiţă de mansardă ca aceasta se putea aştepta să găsească o „pradă” serioasă. Dacă hoaţa mea ar fi fost un… hoţ, aş fi procedat altfel: l-aş fi legat şi aş fi anunţat poliţia. Văzând că metoda forte nu a reuşit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeţii. — Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă şi se sprijini de birou. Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuşi m-am străduit să-mi păstrez calinul. — Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracţie. Acest delict se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit şi împotriva voinţei celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular şi este reclamat, se pedepseşte cu închisoarea”? îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei. Apoi: — Nu găseşti că riscul e prea mare? Femeia tăcea mereu… încăpăţânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig: — După ce că mi-ai violat domiciliul, îţi mai şi baţi joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereţii… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbeşti, poliţia va reuşi cu siguranţă. Ea va şti să-ţi dezlege limba şi, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăţa să preţuieşti cinstea. Dar ameninţarea mea nu a avut niciun efect. — Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliţiei… Mă îndreptai cu paşi oarecum reţinuţi spre telefon.

Alo Politia de M. Cleveley De când H.L. Paine, şeful Secţiei tehnice de la Scotland Yard, fu chemat într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă de aprilie în Curzon Street-Hampton Court, spre a cerceta cauzele dispariţiei subite şi cu totul nemotivate a domnului John Boswell Chapman, detectivul se văzu – la propriu şi la figurat – în faţa unei uşi zăvorâte. Adică în faţa uşii de la casa de bani aflată în cabinetul directorului băncii Chapman & Cole. Despre dispariţia lui Chapman auzise Paine de la inspectorul Borden, care îi spusese cu puţin înainte, vădit rău dispus: — Ascultă, Paine, du-te te rog, la Chapman & Cole. Adresa o găseşti între firmele bancare… încă un bancher care a şters putina. Vremuri grele, Paine. De obicei, oamenii aceştia trăiesc cu mult peste mijloacele lor. Casă mare, servitori numeroşi, două sau trei automobile etc. Probabil că Chapman a avut datorii însemnate, poliţe neacoperite. Lucrurile acestea au fost introduse la noi de pe continent în timpul războiului, aşa cum se introduc bolile molipsitoare. Informează-mă diseară dacă ai izbutit să descoperi ceva cu privire ia căzui de faţă. Good bye! Paine căscase plictisit, căută adresa şi peste o jumătate de oră porni la drum. Când intră în ascensorul palatului băncii, spre a se sui la etajul întâi – cel al direcţiei – Paine întrebă pe liftier dacă Mr. Cole se afla în bancă. — Cole? se miră băieţaşul dezgheţat din Eas’t-endul Londrei. – O, vreţi să spuneţi asociatul băncii? Vânează în clipa de faţă hipopotami în Africa sau tigri în Burma. Nu prea ştiu exact. De văzut nu l-am văzut niciodată. Doar numele, său l-am citit pe firmă. Mr. Borrow însă, va putea să vă lămurească dacă țineți aşa de mult să știți unde se află domnul Cole. Mr. Borrow, primul procurist al firmei, singurul îndreptăţit să semneze şi pe care funcţionarii băncii îl numeau „sub”, fu într-adevăr acela care îl primi pe Paine, spre a-l informa cu privire la chestiunea aceasta importantă şi urgentă. Borrow se pregătise desigur, cu grijă pentru vizita detectivului de la Scotland Yard, căci informaţiile sale fură scurte, limpezi şi precise, fără ocoluri de ordin mai mult sau mai puţin sentimental. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, o zi de miercuri, şeful, John Boswell Chapman nu venise ca de obicei la ora zece la birou. Când Borrow intră pentru a doua oară în cabinetul directorului, în care, ca în toate zilele, se făcuse curăţenie – dis-de-dimineaţă, sub supravegherea portarului de noapte, sau, mai exact, a paznicului de noapte, „sub”-ul zări pe placa de mahon a biroului o scrisoare scrisă la maşină. Judecând după înfăţişare şi stil, rândurile erau bătute în cea mai mare grabă la maşina portativă, aflată pe o măsuţă din cabinetul directorului, pentru Uzul propriu al lui Chapman. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Călătorie urgentă la Paris. Nimeni nu se mai află în bancă, nici Borrow şi nici Glaspell nu răspund la chemarea telefonică. Trenul pentru Dover pleacă peste un sfert de oră. Pentru plăţile curente am pus 1000 de lire sterline din casa de oţel în seiful cel mic. Mă înapoiez în trei sau patru zile. Amânaţi până atunci problemele importante”. Scrisoarea purta semnătura şefului, cu una din acele parafe, cărora, oamenii de afaceri caută să le dea un caracter cât mai personal, spre a împiedica contrafacerea. Paine citi scrisoarea de câteva ori, ca şi cum ar fi căutat să dea de urma înţelesului ascuns al acestor cuvinte. Apoi se întoarse spre Borrow, un domn grăsuliu, ras proaspăt şi în vârstă de patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. — S-a mai întâmplat ca Mr. Chapman să rămână singur la bancă, după plecarea celorlalţi? — Din când în când. Uneori şeful nu voia să fie deranjat la discuţiile sale cu diferite persoane sau nu dorea să se afle în oraş sau la bursă despre aceste convorbiri. — Afacerile băncii au fost importante? Borrow privi mirat şi puţin indignat spre Paine. — Nu ştiu domnule Paine, dacă secretele comerciale… — Secretele dumneavoastră comerciale le voi păstra cel puţin tot atât de bine ca namila aceasta de casă de oţel. — Da, casa de oţel ce-o vedeţi aici ne-a pricinuit destule neplăceri! Poliţia, comisiuni, refacerea tavanului, aşezarea a două traverse noi. Dar Mr. Chapman ţinea neapărat s-o aibă în cabinetul său. E un produs al firmei Armstrong, cu toate garanţiile. Societatea de asigurări ne-a scăzut numaidecât primele pentru spargere şi incendiu cu zece la sută. — Vă rog încă odată, să-mi vorbiţi despre afacerile dumneavoastră, zise Paine zâmbind, punând astfel capăt laudelor lui Borrow la adresa casei de oţel. Aceasta măsura vreo doi metri şi jumătate şi stătea în colţul cel mai întunecos al încăperii. — În timpul din urmă, începu Borrow – banca noastră a plasat câteva împrumuturi ale ţărilor mici din Europa Centrală. Peste câteva zile trebuia să se încheie iar o tranzacţie importantă cu delegatul Ministerului de Finanţe al uneia din aceste state. În acest scop era pregătită o sumă mare de bani. După câte ştiu, vreo cinci sute de mii de lire sterline. — Şi această sumă era păstrată în casa asta de oţel? — Desigur, domnule Paine. Nu vă pare oare destul de solidă pentru a păstra în ea sume mai importante? — Mda! După cum văd firma Armstrong a revenit la construirea de broaşte cu combinaţie. Probabil un sistem deosebit de complicat. Şase litere. Secretul vă este, fireşte cunoscut? — Nu. Mr. Chapman nu l-a comunicat nimănui. — O dovadă că nu se aştepta nici să moară şi nici la un accident sau o crimă. Vom vedea mai pe urmă domnule Borrow. — Da, un accident sau o crimă! Ceva trebuie să se fi întâmplat, domnule Paine. În seara de 2 aprilie a plecat şeful. Scria despre o lipsă de trei, patru zile. Ori astăzi, suntem în 10 aprilie şi încă nu s-a înapoiat şi nici măcar n-am primit vreo ştire de la dânsul. În ziua de cincisprezece trebuiau să înceapă tratativele… — Mr. Chapman a notat în scrisoarea pe care a lăsat-o că nişte afaceri urgente fac necesară prezenţa sa la Paris. Au sosit oare în ziua de două a acestei luni, scrisori sau telegrame din Paris? — Desigur. Dar niciuna de o importanţă deosebită. Mi-am îngăduit între timp, să cercetez corespondenţa particulară a şefului, păstrată în acest dulap. N-am găsit însă nimic ce ar putea fi pus în legătură cu plecarea lui urgentă. — Aţi observat poate ceva deosebit în scrisoarea şefului dumneavoastră, Mr. Borrow? — Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Mai întâi, am dispus ca scrisoarea să fie păstrată împreună cu cealaltă corespondenţă internă a şefului, cu diferitele bilete în care ne comunica uneori dispoziţiile dumisale. Dar când am văzut că Mr. Chapman nu s-a înapoiat la termenul indicat, am examinat încă odată scrisoarea cu atenţie şi am constatat, vreau să fiu sincer – de abia atunci am constatat, că scrisoarea nu purta ca de obicei semnătura în facsimil, ci era semnată chiar de mâna şefului. Lucrul acesta era ceva cu totul neobişnuit, căci Mr. Chapman nu semna decât documente, contracte, cecuri şi alte hârtii. Altfel se slujea de o ştampilă, aflată în sertarul din mijloc al biroului. — În dimineaţa zilei de 3 aprilie aţi găsit biroul descuiat? — Nu, era încuiat, dar cheia se afla în scrisoarea prin care Mr. Chapman ne înştiinţa de plecarea sa neaşteptată. Şi a fost neapărată nevoie ca această cheie să ajungă în mâinile noastre, deoarece seiful se află chiar în birou. Broasca se poate deschide printr-un mecanism simplu, care mi-e cunoscut atât mie, cât şi domnului Glaspell, viitorul ginere al domnului Chapman. Cele o mie de lire, despre care şeful pomeneşte în scrisoare, se aflau într-adevăr depuse în seiful din birou. Lucrul cel mai neliniştitor e însă că semnătura şefului, deşi nu poate fi vorba de o contrafacere, nu e tocmai în regulă. Lipseşte semnul secret, pe care Mr. Chapman îl adaugă întotdeauna parafei sale, anume două puncte la capătul ei, aşezate aproape de tot, aşa că par a fi numai nişte pete mici de cerneală, făcute neintenţionat. În schimb, Mr. Chapman a mai adăugat de astă dată parafei sale altceva, un semn sau o literă, n-am izbutit încă să descifrez ce anume, deşi lupa mea e destul de bună. — Foarte interesant, domnule Borrow. N-aţi vrea să-mi încredinţaţi pentru câtva timp documentul misterios? Noi, cei de la Yard, dispunem poate de metode tehnice mai bune sau, hai să zicem, mai moderne, pentru a descifra astfel de semne, puţin citeţe. Borrow scoase scrisoarea din portofelul său şi o înmână detectivului. Paine văzu numaidecât că hârtia trecuse prin atâtea mâini, că o cercetare dactiloscopică n-ar fi putut să aducă nimic precis la iveală. — Dar plicul? întrebă Paine. — Nu ştiu unde e. Cred că a fost aruncat în coşul de hârtii. Iar când Paine merse la coşul aflat lângă birou şi se aplecă spre a cerceta conţinutul lui, Borrow adăugă: — Nu vă mai osteniţi degeaba, domnule Paine. Coşurile, se golesc în fiecare dimineaţă şi hârtiile din ele sunt duse în beci, unde fochistul le arde în cazanul caloriferului. — Sunteţi foarte bine informat, domnule Borrow. Cunoaşteţi toate rosturile casei la fel de amănunţit? În cazul acesta, aş putea numai să-l felicit pe Mr. Chapman pentru colaboratorul preţios pe care îl are în dumneavoastră. Dar, din păcate, e mai întâi nevoie să-l găsim pe şeful dumneavoastră, înainte ca… Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, bine îmbrăcat, intră neanunţat în cabinetul directorului. Ceea ce frapa mai mult la tânărul acesta, care avea mersul sprinten şi elastic, era contrastul dintre părul negru lucios, pieptănat cu cărare, şi paloarea feţei. Toată înfăţişarea sa – statura robustă şi totodată mlădioasă, îmbrăcămintea de un gust ales – se deosebea simţitor de aceea a lui Borrow, care era bondoc şi purta un costum cenuşiu de tweed. Paine se strădui să citească pe chipurile celor doi bărbaţi, care se salutară rece, vreo înţelegere tainică, dar trebui să-şi mărturisească numaidecât că nu putea fi vorba de aşa ceva. Borrow făcu prezentările: — Mr. Paine de la Scotland Yard. — Mr. Glaspell, viitorul ginere al şefului, Mr. Glaspell ţine deocamdată locul domnului Chapman în toate chestiunile de ordin personal sau oficial. Mr. Chapman are de gând să treacă, încetul eu încetul, povara afacerilor pe umerii mai tineri ai ginerelui său. Mr. Glaspell zâmbi amabil. Zise, însă fără să strângă mâna lui Paine: — A, dumneata eşti detectivul! Ei, ai descoperit unde se află socrul meu? Gladys şi cu mine suntem foarte îngrijoraţi. Poate că în realitate, Mr. Chapman petrece foarte bine la Paris, dar nu înţeleg cum de ne lasă fără veşti. Mi-ar fi extrem de neplăcut dacă săptămâna viitoare ar trebui să conduc eu tratativele. Cred că Borrow v-a pus la curent, Mr. Paine. Stătuleţele acestea din Europa Centrală! Of, Doamne, ce pacoste! Pot eu să mă bizui pe dumneata că vei face tot ce-ţi stă în putinţă, Mr… Mr. Paine? Ceva nou, Borrow? Nu? Pot aşadar să plec? La revedere, domnilor! După ce Glaspell ieşi din birou, şeful secţiei tehnice de la Scotland Yard privi spre Borrow şi clipi din ochi. — Nu prea face multe parale tânărul şef, după cât mi se pare, Mr. Borrow! „Sub”-ul îşi frecă mâinile, vădit încurcat.