Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

CAPITOLUL VII   Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul se refugiază în» Blefuscu. Cum e primit acolo.   Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu avusesem prilejul să cunosc viaţa de la curte, datorită umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem şi citisem destule despre felul de a se purta al monarhilor şi miniştrilor, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată să cunosc cumplitele sale urmări într-o ţară atât de îndepărtată, condusă - după cum credeam eu - de principii foarte deosebite de cele din Europa. Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte (căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în cea mai mare disgraţie a Majestăţii Sale) veni în taină, noaptea, la locuinţa mea, într-o lectică închisă, şi ceru să mă vadă, fără să-şi spună numele, servitorului. Am dat drumul purtătorilor şi am vârât lectica cu Luminăţia Sa în buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor de încredere să spună că sunt indispus şi că m-am dus la culcare, am zăvorât uşa casei, am pus lectica pe masă, potrivit obiceiului meu, şi m-am aşezat şi eu lângă masă. După salutările de rigoare, văzând că faţa Luminăţiei Sale e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea îndeaproape cinstea şi viaţa mea. Mi-a vorbit cam în felul următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat): „Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din pricina dumitale mai multe şedinţe ale consiliului, iar Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum două zile. Îţi dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare amiral) ţi-a fost duşman de moarte aproape din prima clipă a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu ştiu; dar ura lui a sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra ţării Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a cărui duşmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din cauza soţiei sale, generalul Limtoc, şambelanul Lalcon şi judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare prin care eşti învinuit de trădare şi alte crime capitale". Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât cumpătul, conştient de meritele şi nevinovăţia mea, încât am vrut să-l întrerup, dar el mă rugă să tac, urmând astfel: "Fiindu-ţi recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, am căutat să capăt informaţii precise cu privire la şedinţele consiliului, precum şi o copie a învinuirilor ce ţi se aduc; făcând aceasta, mi-am pus viaţa în primejdie ca să-ţi fiu de folos.   ACT DE ACUZARE Împotriva lui QUINBUS FLESTRIN, OMUL-MUNTE   Articolul l   Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul domniei Majestăţii Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă trădare; că, totuşi, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat cu bună ştiinţă sus-numita lege, sub pretextul de a stinge focul din apartamentul scumpei şi augustei soţii a Majestăţii Sale, şi astfel, în chip viclean, trădător şi diabolic, a stins sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva îndatoririlor etc.   Articolul 2   Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota imperială din Blefuscu în portul nostru imperial şi după ce i s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărăţii Blefuscu şi să reducă această împărăţie la o provincie, care să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, şi să nimicească şi să omoare nu numai pe toţi exilaţii Capete-turtite, ci şi pe toţi locuitorii din acea împărăţie care nu se vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei şi Augustei Sale Majestăţi împăratul, a rugat să fie scutit de sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forţeze cugetul nimănui şi nici să distrugă libertatea şi viaţa unui popor nevinovat.   Articolul 3   Având în vedere că atunci când de la curtea împărăţiei Blefuscu au sosit la curtea Majestăţii Sale ambasadori ca să ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a ajutat, a instigat, a încurajat şi distrat pe sus-numiţii ambasadori, cu toate că ştia că sunt slujitorii unui monarh care a fost de curând inamicul declarat al Majestăţii Sale împăratul, şi a purtat război deschis împotriva Majestăţii Sale mai sus-amintite.   Articolul 4   Că acelaşi Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui supus credincios, se pregăteşte acum să întreprindă o călătorie la curtea împărăţiei Blefuscu, pentru care a căpătat numai o încuviinţare verbală din partea Majestăţii Sale împănatul şi, sub pretextul sus-amintitei încuviinţări, intenţionează, ca un perfid şi trădător ce e, să facă sus-amintita călătorie şi astfel să ajute, să încurajeze şi să aţâţe pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult duşmanul nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestăţii Sale împăratul mai sus-amintit...   Mai sunt şi alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai importante şi ţi le-am citit în rezumat. În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste acuzaţii, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe dovezi de bunăvoinţă, amintind în mai multe rânduri serviciile pe care i le-ai adus şi căutând să-ţi micşoreze crimele. Dar vistiernicul şi amiralul au insistat să fii condamnat la cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, prin incendierea casei dumitale în timpul nopţii, urmând totodată ca generalul să fie de faţă, însoţit de douăzeci de mii de oameni înarmaţi cu săgeţi otrăvite, care să ţintească faţa şi mâinile dumitale. Câţiva din servitorii dumitale vor căpăta ordinul secret de a turna pe cămăşile şi cearşafurile dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ţi rupi carnea şi să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtăşit această propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât să-ţi cruţe viaţa, de va fi cu putinţă, l-a câştigat până la urmă de partea sa pe şambelan. Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale credincios, a primit poruncă de la împărat să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptăţind astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există şi iertare - virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor şi cea pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata şi el e atât de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuşi, supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce gândeşte. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ţinând seamă de serviciile dumitale şi ascultând de îndemnul firii sale milostive, ar binevoi să-ţi cruţe viaţa şi ar porunci doar să-ţi scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face oarecum dreptate prin această măsură şi toată lumea ar slăvi mărinimia împăratului, precum şi generosul spirit de dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi.  A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea dumitale fizică n-ar avea de suferit şi ai mai putea fi de folos Majestăţii Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ţi pierde vederea te-a oprit să porneşti şi să aduci încoace şi restul flotei vrăjmaşe şi că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi cu ochii miniştrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu fac altfel. Această propunere a fost primită cu cea mai mare dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, şi-a ieşit din sărite şi, sculându-se furios, a întrebat cum de a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viaţa unui trădător să fie cruţată, când serviciile aduse de dumneata au constituit, dacă se ţine seama de cele mai înalte raţiuni de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestăţii Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai putea într-o bună zi să provoci o inundaţie prin aceleaşi mijloace, înecând întregul palat, şi aceeaşi forţă care ţi-a permis să capturezi flota inamicului ţi-ar putea sluji, cu prilejul primei nemulţumiri, s-o duci înapoi; că are motive temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale eşti un Cap-turtit, şi cum trădarea înainte de a se arăta în fapte îşi face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest temei şi a stăruit să fii condamnat la moarte. Vistiernicul a fost de aceeaşi părere; el a arătat în ce stare jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu întreţinerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor deveni o povară greu de îndurat; că propunerea secretarului de a ţi se scoate ochii, departe de a fi un leac împotriva răului ce ne paşte, va spori primejdia, căci e lucru ştiut că scoţând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult şi se îngraşă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate şi consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conştiinţei lor convinşi de vinovăţia dumitale, ceea ce e de ajuns ca să fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de litera strictă a legii. Totuşi, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea uşoară, ti s-ar putea aplica şi alte pedepse mai târziu. Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilinţă să fie ascultat din nou şi răspunzând obiecţiilor vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestăţii Sale făcute pentru întreţinerea dumitale, a spus că excelenţa sa, ca unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea lesne înlătura acest rău, micşorându-ţi treptat raţia; din lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili şi-ţi vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, cinci-şase mii de supuşi ar putea în două-trei zile să-ţi taie carnea bucăţele, să le încarce în căruţe şi să le îngroape în regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, păstrând scheletul ca monument pentru posteritate. Astfel, mulţumită marii prietenii a secretarului, toate s-au sfârşit cum nu se poate mai bine. S-a poruncit cu străşnicie ca planul acesta de a fi lăsat să mori de foame încet, încet, să fie ţinut în mare taină, dar sentinţa prin care se hotăra să ţi se scoată ochii a fost trecută în registre. Toţi au fost de acord, afară de Bolgolam, amiralul, care, fiind omul împărătesei, era mereu aţâţat de Majestatea Sa să stăruie asupra condamnării dumitale la moarte, ea duşmănindu-te fără cruţare din pricina mijloacelor josnice şi nelegiuite pe care le-ai folosit ca să stingi focul din apartamentele ei. Până în trei zile prietenul dumitale secretarul va primi instrucţiuni să vină acasă la dumneata şi să-ţi citească actul de acuzare, apoi să-ţi arate mărinimia şi graţia Majestăţii Sale şi a consiliului care te-au condamnat numai la pierderea vederii, pedeapsă la care Majestatea Sa e încredinţat că te vei supune recunoscător şi plin de umilinţă. Douăzeci de chirurgi ai Majestăţii Sale vor fi de faţă, pentru ca operaţia să decurgă în bune condiţiuni. Săgeţi foarte ascuţite vor fi aruncate în globurile ochilor dumitale, în timp ce vei sta culcat pe pământ. Las pe seama înţelepciunii dumitale măsurile ce urmează să le iei, iar pentru a nu da loc la bănuieli, trebuie să mă întorc neîntârziat, tot aşa de tainic precum am venit." Aşa şi făcu excelenţa sa, iar eu am rămas singur, ros de îndoieli şi adânc tulburat. După ce curtea ordona executarea unei sentinţe crude, care potolea ura monarhului sau răutatea vreunui favorit, exista un obicei introdus de împăratul actual şi de miniştrii săi (foarte deosebit de obiceiurile de altădată, după cum am fost încredinţat), potrivit căruia împăratul ţinea întotdeauna o cuvântare în faţa întregului consiliu, vorbind despre marea sa îngăduinţă şi bunătate ca de nişte însuşiri cunoscute şi trâmbiţate de lumea întreagă. Cuvântarea aceasta era publicată imediat în toată împărăţia, dar nimic nu îngrozea mai mult poporul decât laudele aduse clemenţei Majestăţii Sale, pentru că se ştia că cu cât se stăruia mai mult asupra acestor laude, cu atât pedeapsa era mai neomenoasă şi osânditul mai nevinovat. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că deoarece nu fusesem hărăzit să devin curtean, nici prin naştere, nici prin educaţie, eram atât de nepriceput să judec lucrurile, încât n-am izbutit să descopăr clemenţa şi mărinimia acestei sentinţe, socotind-o (greşit, poate) mai curând aspră decât milostivă. De câteva ori m-am gândit să mă înfăţişez la judecată, pentru că, deşi nu puteam tăgădui faptele amintite de cele câteva articole, nădăjduiam totuşi să mi se îndulcească pedeapsa. Cum însă în cursul vieţii mele citisem multe procese de stat - care întotdeauna se terminau în felul dorit de judecători - îmi era teamă să mă bizui pe o hotărâre atât de primejdioasă, într-o situaţie atât de critică şi împotriva unor duşmani atât de puternici. La un moment dat, eram hotărât să opun rezistenţă, pentru că atâta timp cât eram în libertate, cu greu ar fi putut să-mi vină de hac toate forţele împărăţiei aceleia, şi nimic n-ar fi fost mai lesne pentru mine decât să arunc cu pietre şi să dărâm capitala; totuşi am îndepărtat cu scârbă astfel de înduri, aducându-mi aminte de jurământul făcut împăratului, de favorurile de care mă bucurasem din partea lui şi de înaltul titlu de nardac ce mi-l conferise. Pe de altă parte, nu mă deprinsesem încă îndeajuns de temeinic cu recunoştinţa curtenilor spre a mă încredinţa că asprimea Majestăţii Sale faţă de mine mă scutea de toate obligaţiile din trecut. Până la urmă, m-am oprit la o hotărâre pentru care voi fi probabil criticat întrucâtva, şi nu pe nedrept, căci, mărturisesc, datorez păstrarea ochilor şi în consecinţă, libertatea mea, propriei mele nesăbuinţe şi lipsei de experienţă; deoarece, dacă aş fi cunoscut atunci firea monarhilor şi a miniştrilor (pe care am studiat-o mai târziu la multe alte curţi), precum şi felul în care îi tratau pe criminalii mai puţin periculoşi decât mine, m-aş fi supus fără zăbavă şi fără şovăire unei pedepse atât de uşoare, împins însă de pripeala tinereţei şi având încuviinţarea Majestăţii Sale împăratul de a face o vizită de curtoazie împăratului din Blefuscu, m-am folosit de acest prilej, şi înainte să fi trecut trei zile, i-am trimis o scrisoare prietenului meu, secretarul, prin care-l înştiinţam că luasem hotărârea de a pleca încă în dimineaţa aceea spre Blefuscu, potrivit cu permisiunea ce o căpătasem; şi fără să mai aştept vreun răspuns, m-am îndreptat spre partea insulei unde se afla flota noastră. Am înhăţat un vas mare de război şi am legat un odgon de prova, apoi am ridicat ancorele, m-am dezbrăcat, mi-am pus în corabie hainele (împreună cu pătura pe care o purtam sub braţ) şi, trăgând nava după mine, am ajuns, când mergând prin apă, când înotând, în împărătescul port din Blefuscu, unde poporul mă aştepta de mult; aici mi s-au dat două călăuze care să mă ducă spre capitala ţării, ce se numeşte tot Blefuscu. I-am ţinut în mână pe cei doi însoţitori ai mei până am ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului, apoi i-am rugat să anunţe pe unul din secretari despre sosirea mea şi să-i spună că aştept acolo ordinele Majestăţii Sale... După vreo oră am primit răspunsul că Majestatea Sa, însoţit de familia regală şi de marii dregători a ieşit în întâmpinarea mea. Am înaintat încă o sută de yarzi. Împăratul şi suita descălecaseră, împărăteasa şi doamnele se dădură jos din căleşti, fără ca eu să observ vreo umbră de teamă sau îngrijorare pe feţele lor. M-am lungit la pământ ca să sărut mâna împăratului şi a împărătesei. I-am spus Majestăţii Sale că am venit, potrivit făgăduielii mele şi cu încuviinţarea împăratului, stăpânul meu, pentru a avea cinstea să văd un monarh atât de puternic şi pentru a-i oferi orice serviciu de care sunt capabil şi care nu ar fi împotriva îndatoririlor ce le am faţă de împăratul meu —, nu am pomenit nici un cuvânt despre dizgraţia în care căzusem, deoarece până în clipa aceea eu nu fusesem informat oficial şi aveam tot dreptul să mă socotesc cu desăvârşire neştiutor; de asemeni, nu aveam nici un temei să cred că împăratul va descoperi taina cât timp mă aflam în afara puterii lui; totuşi, m-am înşelat, după cum se dovedi în curând. Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a primirii ce mi s-a făcut la această curte, întru totul pe măsura generozităţii unui monarh atât de mare, şi nici asupra impasului în care m-am găsit neavînd la îndemână o casă şi un pat, fiind nevoit să dorm pe pământ, înfăşurat în pătura mea.     CAPITOLUL VIII   Printr-o întâmplare fericită, autorul găseşte mijlocul de a. pleca din Blefuscu şi, după câteva peripeţii, se înapoiază teafăr în patria sa.   Trei zile după sosirea mea, ducându-mă din curiozitate pe coasta de nord-est a insulei, am văzut în larg, la vreo jumătate de leghe depărtare de ţărm, ceva ce semăna cu o barcă răsturnată. Mi-am scos pantofii şi ciorapii şi înaintând prin apă cam două-trei sute de yarzi, mi-am dat seama că obiectul se apropia datorită fluxului; şi atunci am văzut limpede că era o barcă adevărată, azvârlită departe de corabie, după câte am bănuit, de vreo furtună. M-am înapoiat numaidecât în oraş şi am rugat pe Majestatea Sa împăratul să-mi împrumute douăzeci din cele mai mari vase care-i mai rămăseseră după pierderea flotei, precum şi trei mii de marinari, sub comanda vice-amiralului său. Flota făcu un ocol în timp ce eu am pornit pe drumul cel mai scurt spre locul de pe coastă de unde văzusem prima oară barca. Între timp, fluxul o adusese şi mai aproape. Toţi marinarii aveau la ei frânghii, pe care eu le împletisem din mai multe funii ale lor pentru a fi mai rezistente. Când au sosit vasele, m-am dezbrăcat şi am mers prin apă până ce am ajuns cam la o sută de yarzi de barcă, de unde am fost silit să înot ca să ajung la ea. Marinarii mi-au aruncat capătul unei frânghii pe care-l prinsei de-o gaură din prova bărcii, iar celălalt capăt de un vas de război. Mi-am dat seama însă că toată truda mea era zadarnică, deoarece neatingând fundul cu picioarele, nu puteam lucra mai departe. Am fost silit să înot în spatele bărcii şi s-o împing, atunci când puteam, cu mâna; cum fluxul îmi era prielnic, am înaintat aşa până când ţinându-mi bărbia ridicată, am dat cu picioarele de fund. M-am odihnit două-trei minute, apoi iar am împins barca, şi tot aşa până ce apa nu-mi mai trecu de subsuori. Terminîndu-se astfel treaba cea mai anevoioasă, am luat celelalte odgoane aflate pe unul din vase şi le-am fixat mai întâi de barcă, apoi de nouă din corăbiile ce mă însoţeau. Vântul fiind prielnic, marinarii au remorcat şi eu am împins până când am ajuns la patruzeci de yarzi de coastă; după ce fluxul a încetat, m-am dus până la barcă şi cu ajutorul a două mii de oameni, toţi cu odgoane şi maşinării, am reuşit s-o întorc cu fundul în sus, descoperind că nu avea decât stricăciuni neînsemnate. Nu-l voi plictisi pe cititor descriindu-i cum m-am necăjit când, cu ajutorul unor vâsle la care lucrasem zece zile, am încercat să-mi duc barca în portul imperial Blefuscu, unde, la sosirea mea, s-a adunat o mare mulţime de oameni, cuprinşi de uimire la vederea unui vas atât de uriaş. I-am spus împăratului că norocul mi-a scos în cale această barcă pentru a mă duce într-un loc de unde aş putea să mă întorc în patrie i l-am rugat pe Majestatea Sa să dea ordin să mi se pună la îndemână tot ce-mi trebuie spre a-mi echipa nava; totodată i-am cerut şi încuviinţarea de a pleca, lucru pe care l-am obţinut, după ce, foarte curtenitor, a căutat să mă înduplece să rămân. În tot acest răstimp, eram peste măsură de uluit că la curtea din Blefuscu nu se înfăţişase încă nici un sol din partea împăratului meu. Mai târziu însă mi s-a dat să înţeleg în taină că Majestatea Sa, neputînd să-şi închipuie că eu aş şti cât de cât ceva despre planurile sale, era încredinţat că am plecat în Blefuscu, potrivit cu încuviinţarea ce mi-o dăduse şi despre care ştia întreaga curte, numai pentru a-mi ţine făgăduiala, urmând să mă înapoiez peste câteva zile, când ceremoniile de la curtea din Blefuscu vor fi luat sfârşit. În cele din urmă, însă, îndelungata mea absenţă începu să-l supere pe suveran, şi după ce se consultă cu vistiernicul şi cu ceilalţi uneltitori, un dregător fu trimis cu o copie a actului de acuzare împotriva mea. Solul avea instrucţiuni de a-i zugrăvi monarhului din Blefuscu „marea îngăduinţă a stăpânului său, care se mulţumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii"; să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, şi dacă nu mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac şi voi fi declarat trădător". Trimisul mai adăugă că „pentru menţinerea păcii şi prieteniei între cele două împărăţii, stăpânul său aşteaptă ca fratele său din Blefuscu să poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini şi de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător". Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie şi de scuze. El spunea că „fratele său ştie că e cu neputinţă ca să fiu trimis legat; că deşi eu îl lăsasem fără flotă, îmi era totuşi nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult şi amândoi împăraţii vor răsufla uşuraţi, deoarece am găsit pe ţărm un vas uriaş care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul să fie echipat cu ajutorul şi sub îndrumarea mea şi nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărăţiile să scape de năpastă". Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai confidenţial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în serviciul său.  Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi sau miniştri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, mulţumindu-i cum se cuvine pentru intenţiile sale binevoitoare, l-am rugat cu umilinţă să mă ierte. I-am spus că, "de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici". N-aş putea spune că împăratul s-a arătat nemulţumit, ba mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte dintre miniştrii săi. Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva plecarea, iar curtea, nerăbdătoare să se vadă odată scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecţionarea a două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâşii de pânză din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii şi odgoane, împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai groase şi rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, precum şi pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit să dobor câţiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face vâsle şi catarge; iar constructorii de vase ai Majestăţii Sale m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca brută. La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă împăratului că-i aştept poruncile şi că vreau să-mi iau rămas bun. Împăratul şi familia regală ieşiră din palat; eu m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul mi-a întins-o graţios; la fel a făcut şi împărăteasa şi prinţii. Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două sute de sprugi fiecare, precum şi portretul său în mărime naturală, pe care l-am băgat imediat în mănuşă ca să-l feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor zugrăvindu-i-le. Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi şi trei sute de oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine şi băutură, precum şi cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am luat cu mine şase vaci şi doi boi vii şi un număr egal de oi şi berbeci, cu gândul de a-i duce în ţara mea şi de a-i prăsi; iar pentru întreţinerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel de fân şi un săculeţ cu grâu. Aş fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de bună seamă, nu ar fi încuviinţat aşa ceva; şi, în afară de faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece de bunăvoie şi din proprie dorinţă. După ce mi-am pregătit aşadar lucrurile cum m-am priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci şi patra zi a lunii septembrie 1701, la şase dimineaţa, iar după ce am străbătut vreo patru leghe în direcţia nord, vântul bătând dinspre sud-est, la şase seara am zărit o insulă mică la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat într-acolo şi am aruncat ancora în partea mai adăpostită a insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva şi m-am culcat. Am dormit dus, cel puţin şase ceasuri după câte bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deşteptat a început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am luat gustarea de dimineaţă înainte de a răsări soarele, apoi am ridicat ancora pe un vânt prielnic şi am plutit în aceeaşi direcţie ca şi în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o aveam în buzunar. Intenţia mea era să ajung, dacă se putea, la una din insulele despre care aveam motive să cred că se găsesc la nord-est de Ţara Van Diemen. În ziua aceea nu am descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci şi patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în direcţia sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat şi i-am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuşi mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla mai încet. Am întins toate pânzele şi peste o jumătate de oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălţat un steag şi au tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la gândul neaşteptat că-mi voi revedea patria şi pe cei dragi. Vasul şi-a încetinit mersul şi eu l-am abordat între cinci şi şase seara, în ziua de douăzeci şi şase septembrie; şi mi-am simţit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului englez. Mi-am vârât vacile şi oile în buzunarele hainei şi m-am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era un vas englez de comerţ care se întorcea din Japonia prin mările nordului şi sudului; căpitanul, domnul John Biddel din Deptford, era un om foarte îndatoritor şi un marinar neîntrecut. Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoinţă şi m-a rugat să-i spun de unde vin şi unde vreau să mă duc. I-am povestit totul în câteva cuvinte, însă omul şi-a închipuit că aiurez şi că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat minţile. Atunci am scos din buzunar vitele şi oile, iar căpitanul, după ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem adevărul. I-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al Majestăţii Sale, precum şi alte rarităţi din ţara aceea. I-am dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare şi i-am făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă şi o oaie gata să fete. Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum mi s-a întâmplat o singură nenorocire, şi anume că şobolanii de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o gaură, curăţate de toată carnea. Celelalte animale le-am debarcat cu bine şi le-am lăsat să pască pe o pajişte din Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe de altă parte, n-aş fi izbutit să le ţin în viaţă de-a lungul unei călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi dat o parte din biscuiţii lui cei mai buni care, pisaţi şi amestecaţi cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câştiguri frumoase arătând animalele multor persoane de vază precum şi altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a mea, le-am vândut cu şase sute de lire. Întorcându-mă din ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au înmulţit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de mare folos fabricilor de lână, datorită fineţei firului. Nu am stat decât două luni cu soţia şi cu familia mea, pentru că dorinţa nepotolită de a călători prin ţări străine nu-mi da pace. I-am lăsat soţiei mele o mie cinci sute de lire şi am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, în speranţa că-mi voi spori avutul. Unchiul meu John îmi dăruise o moşie lângă Epping cu un venit de vreo treizeci de lire anual şi am închiriat pe o perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru" din Fetter Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; aşa că primejdia de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la şcoală şi era un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată şi are copii) învăţa pe atunci să coasă. M-am despărţit de soţie, băiat şi fată, şi unii şi alţii cu lacrimi în ochi, şi m-am urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, Adventure, cu destinaţia Surat, comandat de căpitanul John Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi cuprinsă în partea a doua a cărţii mele.  

        Năzdrăvăniile lui Nastratin  Hogea  de Anton Pann     CUPRINS:   ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU   PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ   CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI   GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI   CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE   CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ IAR NU DUPĂ CE TE-NŞALĂ   UN NEBUN FĂGĂDUIEŞTE ŞI-NŢELEPTUL S-AMĂGEŞTE   HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ   OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ CINE FURĂ AZI O CEAPĂ, MÂINE FURĂ ŞI O IAPĂ DAR OR ÎN TEMNIŢĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎŞI FRÂNGE   TE PĂZEŞTE SĂ NU SUPERI P-ALTUL ÎNTRE PROŞTI SĂ-L NUMERI   MULŢI SUNT PROŞTI CARE LE PLACE P-ALŢII-N SOBOR SĂ ÎMPACE   CUI ÎI PLACE LINIŞTIRE SĂ-ŞI FACĂ ÎMPREJMUIRE   PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL      ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU   Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător) Care a rămas de basmu până astăzi tuturor, Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan, Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean; El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând: - Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) - Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta, Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola! Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând, Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari; Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun, Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un. Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era, Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra; Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ, Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ; După ce găsi găleata şi după ce o legă, Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă; Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos, Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas; Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus) Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând, Începur-a bate-n palme şi “hair-ola!” strigând. Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit. După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras, Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas, Zise: - Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat, Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat, Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.     PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ   Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat. Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum. Hogea îl întreabă iarăşi: - Dar ce mănânci tu acum? - Pâine uscată cu apă. Hogea zise: - Aşadar, Socoteşti tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar Ca astă pâine uscată ce o uzi şi o îmbuci, Cu atâta gust şi foame cât ş-altui poftă aduci?         CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI   Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum şedea Îşi lungea nasul aiurea, p-alţii fără a-i vedea; Trecând unul din prieteni: - Ce miroşi? l-a întrebat. - Vecinul meu – el răspunse – găteşte scumpe mâncări, Şi de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări.       GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI   Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba De ş-a plătit datoria. Iar el îi răspunse: Ba! - Dar ce umbli fără grijă, când te ştii că eşti dator? - Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.     CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE   Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut; De n-aş avea, Hoge zise, vreo trebuinţă de ea, Ţ-aş fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia; Dar am să întinz pe dânsa, să usuc nişte pospai2 Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai? - Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci Şi mai mult nu e de lipsă să stau a ţ-o tălmăci.     DACĂ N-AI SĂ MERGI CĂLARE NU UMBLA LA-MPRUMUTARE   Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin; Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat. Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas. - Spui că nu-i - zise vecinul - şi na, iaca al său glas! Iar Nastratin îi răspunse: - Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu? Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu?   CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ IAR NU DUPĂ CE TENŞALĂ   Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea, Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva: Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort, L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort; Apoi cu acest ghem mare în piaţ' să-l vânză mergând, Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând; Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător, Carele de chilipire era-n piaţ' precupitor; În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preţ, Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleţ): - Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar? Nastratin Hogea răspunse: - Iaca un cap de măgar! Dacă-l mai întrebă încă ş-îi răspunse tot la fel, Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el. Şi scoţând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut, Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut. Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa, S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa, Şi abia găsi pe dânsul numai o oca de tort, Iar celelalte ocale capul măgarului mort. "Mai mare daraua Fu decât ocaua." Ce să facă?! Pleacă iute să-l caute necăjit, Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit; El însă tot căutându-l prin piaţ' de a-l mai vedea, Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea, Şi puind mâna pe dânsul, judecăţii-n grab l-a dat, Arătând cu jeluire cum şi ce fel l-a-nşelat. Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus, El totodată de faţă şi dovezile ş-a pus, Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar, Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar. Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar, Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.     UN NEBUN FĂGĂDUIEŞTE ŞI-NŢELEPTUL SAMĂGEŞTE   Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având, Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând; Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa, Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa; Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea, Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea. Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin, Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin; După ce jeluitorul fu d-aci afară dat, Zise lui Nastratin Hogea: - Scoate ce mi-ai arătat; El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos. Dar ce este asta? zise judecătorul bătrân; Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.     HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ   Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat, Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat; Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga, Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga; Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos, Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos. Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă, Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă; Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc, Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc, Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat, Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat: - Poftim, poftim, Hogea - efendi3, către dânsul toţi zicând, L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând. El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas, Zicând: - Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras! Îl întrebară nuntaşii: - Hogea-efendi! zicând, Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând? - Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit, Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit, Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: "Mulţămim!", Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: "Poftim, poftim !" De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc, Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.     OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ   Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor, Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor; După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut, Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut, Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus, Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus; Altul viind zise iară: - Hogea, ce bine făceai Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai; Altul iar îi zise: - Hogea, eu în locu-ţi de eram, Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam. Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut, Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut; Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea, El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea. Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit, Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit Zicând: - Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu, Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.   CINE FURĂ AZI O CEAPĂ MÂINE FURĂ ŞI O IAPĂ DAR OR ÎN TEMNIŢĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎŞI FRÂNGE   Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câştig neavând Şi în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând Hotărâ să fure ceapă de la un al său vecin Ce avea destulă-n casă şi nu da la vreun strein. Dar văzând Nastratin Hogea că el uşa o-ncuia, Plan făcu pe coş să intre noaptea şi ceva să ia. Deci suindu-se pe casă şi privind pe coş în jos, Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos, Şi lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit, Deodată fără de veste se pomeni jos trântit, Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc, Având mică norocire că n-a fost în vatră foc. Deşteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu, Se sculă totdeodată, nici o clipă nu şezu, Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea, Mai curând să prindă hoţul, şi cine e a-l vedea. Iar Hogea zise: - Vecine! atât să nu te grăbeşti, Că ce am păţit, şi mâine tot aicea mă găseşti.     TE PĂZEŞTE SĂ NU SUPERI P-ALTUL ÎNTRE PROŞTI SĂ-L NUMERI   Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra. Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă, Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă. Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra, Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era; Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut, Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut, Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut, Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut; Descălecă şi se duse în groapă a se uita, Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta? Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra, Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera; Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând, Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând. Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era (Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra) Stând: - Ciudat lucru! el zise - or ochii mei sunt stricaţi, Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi! Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând, Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost, Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost. Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra, Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa, Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea. Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: - Nu te supăra, Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra! Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi, Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi. Începu omul acela măgarii a-i număra, Arătând întâi cu mâna de supt el care era. Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el): - Dar ce! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel? Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.     MULŢI SUNT PROŞTI CARE LE PLACE P-ALŢII-N SOBOR SĂ ÎMPACE   Nastratin Hogea odată Măgarul din grajd scăpând Plecă cu traista-ncărcată Ca să-l caute-ntrebând: Ş-întâlnind pe oarecine Din săteni l-a întrebat: - N-ai văzut cumva, vecine, Pe magarul meu prin sat? Ba l-am văzut, el zise, Colea ca jude şezând, Şi la vite-n holde prinse Judeca, ispas făcând. Hogea zise cu mirare: Jude-n sat magarul meu?! Zise acel la plecare: Da, da ceea ce-ţi spun eu. Hogea necăjit se duse În cel mai repede pas, În pragul uşii se puse Unde se făcea ispas. Şi traista după ce-ntinse Cu un jos a o pleca, Tpru, tpru, tpru! din buze zise Către cei ce judeca. Toţi râseră de această, Numai unul cum şedea, Viind, se plecă la traistă, Ca ce e-n ea a vedea; Iar Hogea traista-ncărcată După gâtu-i aruncând Începu totdeodată Ca să-l judece zicând: Treburile-mi stau acasă Şi tu aici în sobor Poftişi tocmai când îmi pasă Să te faci judecător.   CUI ÎI PLACE LINIŞTIRE SĂ-ŞI FACĂ ÎMPREJMUIRE   Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavând Îşi arse dimprejur gardul, numai porţile lăsând; Şi văzând el că vecinii ş-alţii p-aicea trecea, Intrând sau ieşind din curtea-i, şi venea şi se ducea, Supărându-se de-aceasta ieşind striga către toţi Că fiecare să intre şi să iasă tot pe porţi.     ÎNTR-ACEASTĂ LUME ORICE D-UNDE VINE SE ÎNTOARCE   Nastratin Hogea-n grădină castraveţi mai mulţi făcând Şi dintr-înşii pe parale unul-altuia vânzând, Cu banii strânşi merse-ndată ş-îşi cumpără un magar, Gata, la cap un căpăstru şi în spate un samar; Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă, Ş-încet-încet după dânsul către casa lui plecă; Când sosi la un râu mare şi să-l treacă trebuind, L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul ţiind; Magarul din întâmplare în apă se-mpiedică Şi neputând să se scoale, s-afundă şi se-necă; Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura, Zise: - Cum se vede treaba, ursita asta-ţi era, Unde era castraveţii în apă a se-nnăcri Pe tine-n locul acelor râul te acoperi; Aşadar or castraveţii, or banii din ei luaţi Sunt ursiţi, precum se vede,-n apă a fi înecaţi.   PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL   Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliţă trecând Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând Se opri ca să privească la un lucru foarte rar. Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar, Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat Şi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înşirat, Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins, Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf, Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf; Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând, Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând. Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia, Se apropie de dânsul ş-începu a-l mângâia; Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel Merge, îl îmbrăţişează ş-îl sărută frumuşel. Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu, Întrebă: - Dar or îţi place cum e măgăruşul meu? - De minune! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi, Şi alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi. Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar? - Cum nu? - Hoge îi răspunse - numai să mi-l dai şcolar, Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea. Ba nu voi - bogatul zise - că-l procopseşti aşa prea, E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu, Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu. Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim, Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim. Bine! - îi zise bogatul - cum ştii tu, aşa să faci, Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci. Să-mi dai - Nastratin îi zise - o sută de-mpărăteşti, Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti; Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni, Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni, Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar, Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar. Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat, Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat, Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa, Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa: Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf, Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zaduf Că el pe fiece lună îi va trimite mertic Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic. După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis, Femeia Hogii, cu masa care sta şi-l aştepta, Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita, Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând, Se mira ce o să fie, pricina necunoscând. Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc. El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc, Ş-îi răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit, Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit. Dar or ţ-ai ieşit din fire? zise ea, la el privind. Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind? Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti? - Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu, Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu. E o vorbă: "Pân' la anul câte căciuli nu rămân Într-această-ntinsă lume pustii şi fără stăpân!" Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu, Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu. Cu asemenea cuvinte şi cu alte Nastratin Îşi mai împăcă nevasta şi se linişti puţin...          

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.2 17 Grădina de vară nu mai arăta, însă, aşa cum o lăsase Tino. Lumea care-şi încheiase tranzacţiile dăduse buzna în incintă, era o înghesuială prin care şi un leu congolez cu greu ar fi putut străbate, chelnerii nu mai răzbeau să ajungă cu halbele la destinaţie, le balansau pe deasupra capetelor, mîini ameninţă­toare se înălţau spre ele şi, în cele mai dese cazuri, cupele înspumate erau vărsate în creştetul cui se nimerea. Prins în aglomeraţie, Tino de abia reuşi să evite un astfel de şuvoi ce se revărsă abundent la o palmă de el. Masa la care stătuseră Nabu şi vînătorul era acum ocupată de un grup gălăgios. Cei doi nu se mai ve­deau nicăieri. Înfruntlnd aceleaşi greutăţi cu care avusese de luptat la intrare, scundul bucureşteau iz­buti pînă la urmă să se vadă din nou în stradă. Încotro s-o apuce? Ce altceva decît pura întîmplare îţi poate scoate înainte pe cel căutat într-un bîlci mai ameţitor decît un carusel? Ce sentinţă, şi, să recunoaştem, pe deplin îndreptăţită, va formula Jerry aflînd că orica urmă a suspecţilor a fost pierdută? Şi asta din cauza cîtorva cărţi poştale ilustrate... Începu să rătăcească fără ţintă, de-a lungul stră­zilor înţesate de gherete improvizate, lăsîndu-şi paşii în voia lor. Numai instinctul de vechi explorator, combinat cu puţin noroc, îl va repune pe pista cea bună. Trecuse aşa o oră sau mai mult de cînd umbla abătut, însetat, prăfuit. Se găsea în unul din acele momente cînd cea mai cumplită dorinţă ce te cople­şeşte e să sari gardul unui ştrand şi să te arunci în bazinul răcoros. Privi în jur ca spre a se dumiri dacă o localitate ca aceasta arată a avea ştrand. Nici vorbă! Se găsea pe strada care ducea la gară. Casele erau aici mai rare, nu se mai înghesuiau una în alta, cu grădini intre ele. Chiar din spatele lor începeau culturi de porumb, secară sau cînepă, Prin curţi, la umbra cîte unui nuc uriaş sau a ghirlandelor de viţă, la mese de scîndură, se jucau table sau cărţi pe chibrituri. Se gîndi un mo­ment să se apropie de o poartă şi să ceară o cană de apă, dair observă că setea, fără a slăbi, se transfor­mase în foame. Ajunse în dreptul unei clădiri de o relativă impo­zanţă, dar nezugrăvită de mult, pe faţada căreia scria cu litere mari: VILA MILLY. Spre deosebire de toate casele vecine, aici nu se observa nici cea mai mică mişcare, storurile erau lăsate, toate uşile închise. Lo­catarii erau, pesemne, plecaţi, sau dormeau duşi. În spate, dintr-un lan cu porumbul mare pînă aproape de acoperiş, se înălţa un măr văratic. De pe gard puteai ajunge aproape fără efort între crengile lui. Ceea ce Tino şi experimentă. Ajunsese pe la jumătatea celui de-al şaselea frucr, după ce-şi înţesase buzunarele, cînd fereastra ce dădea spre coroana pomului se deschise brusc. Alt­cineva, aproape în acelaşi timp, se repezi şi o apropie, lăsînd-o abia întredeschisă. — Las-o, se auzi o voce, nu vezi că te îneci aici? — Ai timp să respiri destul aer curat pe Bucura, replică celălalt. Ferestrele sînt făcute să stea închise, ca şi gura, Cînd se deschid prea mult... Geamul era acoperit cu hîrtie pentru învelit caie­tele şcolare, decolorată de lumină. Prin crăpătura ferestrei răbufni un fum gros de ţigară învăluind pomul în valuri înecăcioase. Tino se simţi cuprins de ameţeală şi abia îşi înăbuşi un acces de tuse. Îşi încordă auzul, dar cei doi tăceau. Aşteptau, se vede, să închidă din nou fereastra pentru a-şi putea relua misterioasele afaceri. Dacă era aşa, lucrurile se complicau îngrozitor, nelăsînd să se întrevadă ni­mic din taina ce apăsa asupra „Vilei Milly”. După ce atmosfera se mai limpezi, prin slaba dîră luminoasă ce pătrundea înăuntru, Tino distinse silu­etele a doi bărbaţi ce fumau tăcuţi. Peste cîteva minute, unul din ei se apropie de fe­reastră spre a o închide. — Nabu, urlă Tino sub perspectiva disperată de a rămîne cine ştie cît timp suspendat în pom, fără să afle o iotă din ce se petrece înăuntru. Măcar să-i surprind, să văd ce fac, gîndi el. În aceeaşi clipă, în timp ce păcurarul încremeni uimit în cadrul ferestrei, băiatul îşi dete drumul cu toată greutatea din măr. Căzătura fulgerătoare rea­liză însă cea mai cutremurătoare scenă ce se poate imagina. În loc să ajungă cu tălpile pe pămînt, se trezi călare în spinarea cuiva care, abia atunci îşi dete seama, aştepta pitit între buruienile mari ce înăbuşeau porumbul. Acesta se ridică înspâimîntat şi o luă la goană spre fundul grădinii, cu Tino în spate, făcîndu-şi cu greu loc printre foile tăioase ale porumbiştei. Tichia îi căzuse, smulsă de crengile mă­rului, lăsînd ţeasta goală ca un dovleac ce s-ar fi des­prins din vîrtej săltîndu-se îngrozit spre vreo ascun­zătoare. — Sari jos,  se auzi un strigăt, pînă nu-mi iese din raza puştii! Tino îşi făcu vînt într-o parte, se piti la pămînt şi aşteptă bubuitura care nu întîrzie. Dovleacul dispă­ruse, însă, cu o agilitate surprinzătoare şi tot ce mai văzu cînd se ridică dintre buruieni fu bustul vînătorului cu coatele pe pervaz şi puşca în mîini, parcă muiată după o teribilă încordare. Privea dezolat pe deasupra porumbiştilar cu acel aer care spune singur că nu mai e nimic de făcut. Abia cînd Tino luă tichia ce se legăna spînzurată în ramul mărului şi i-o aruncă lui Nabu acesta iz­bucni subit într-un rîs răsunător. — Dar eşti un călăreţ de mare clasă, zise cînd se mai domoli. — A treia oară cînd îmi scapă! oftă vînătorul cu o părere de rău fără margini. Înseamnă că niciodată... — Ţi-am spus că trebuie să-l prinzi, nu să-l ciuru­iţi, îl întrerupse Nabu. Ce, Doamne iartă-mă! Pri­cepi aşa greu? Parcă tu ai fi cioban, nu eu. — Trebuia să-mi pice, reluă celălalt. N-o s-aştept pînă-şi termină depozitul de aur. Tot cu cîte-o oala pe care mi-o plasezi, nu mă îmblînzeşti. Să nu crezi... Nabu arătă din cap spre copil. În sens de: „astea nu-s lucruri pe care să le discutăm faţă de el”. — Unde e Jerry? întrebă. — La căruţă, explica Tino. — Repede, acolo! comandă ciobanul, Jerry e în pericol. Tino nu-şi putu da seama dacă Nabu era sincer cînd spunea aceasta, sau plecarea grăbită se datora faptului că el îi deranjase în afacerile lor şi ei n-ar fi vrut ca el să intre în „Vila Milly” să vadă ce se întîmplă înăuntru. Deduse doar atît că grupul vînătorului şi cel al pleşuvului sînt rivale, cel de al doilea părînd a fi pus mîna pe comoară. Poziţia lui Nabu nu era clară, în timp ce ţintaşul de vulturi dispăruse cu totul în culisele muntelui unde pregătea, probabil, o cumplită lovitură de teatru. 18 Tîrgul de vite arăta ca un cîmp după bătălie. Lumea începuse să se rărească. Unul după altul, carele se puneau în mişcare ca la începutul unei lungi pribegii. Din loc în loc, ghiulele risipite mai fumegau: instala­ţiile unde se prăjeau mititei şi se fierbeau crenvurşti. Gherete se demontau sub izbiturile securilor, se încărcau şi ele pe căruţe şi lăsau locul pustiu. Covil­tirele moţilor întăreau şi mai mult impresia că un drum lung avea să se aştearnă sub rafurile roase ale roţilor de lemn. Se petrecuseră schimbări şi în şirul indivizilor în­tinşi la soare. Unii se uscaseră de-a binelea şi se pregăteau de plecare, alţii, abia ieşiţi din apă aştep­tau nerăbdători să ocupe locul ce se elibera. Lîngă cei mai mulţi, nevestele resemnate aşteptau să se zbicească pentru a-i putea transporta acasă. Tînărul trăpaş dispăruse şi asta însemna că totul s-a sfîrşit, Galbena urmînd să rămînă singură cu nămolurile ei, scoase abia o clipă de cutezătorii călăreţi din veşnicia lor sleită. Măgăruşul îşi aştepta nemişcat lîngă căruţa lui Nabu întorsătura destinului. Se poate afirma cu siguranţă că nu visa nici aşchiile de piatră ale muntelui ce-i vor mîngîia de acum copitele, nici tălăngile ce aveau să-i încînte urechile lungi pînă la capătul zile­lor. Visele lui puteau fi altele, oricare, în afară de acestea, pentru că, obişnuit, visele sînt cam altele decît cele care ar trebui. În jurul lui şi al căruţei, singura ce-i devenise fami­liară în timpul şederii şi de care nu se mai despărţea, creştea tot mai mult golul, pe măsură ce tîrgul se stingea treptat, istovit. Mai rămăsese alături doar pata murdară lăsată de un camion, obolul acestuia la îngrăşarea şesului roşcat. — Unde e Jerry? repetă Nabu întrebarea de la „Vila Milly”. Tino privi agitat în jur, tot mai speriat, pe măsură ce o neagră presimţire punea stăpînire pe el. Ca să se elibereze de greutatea coşmarului şi în speranţa că va fi prin ceva contrazis, printr-o întîmplare sau măcar un cuvînt, şopti parcă vinovat: — Cred că l-au găsit ai lui. Cred că acum e acasă, poate i-au dat de mîncare, sau îl ceartă... — Nu e omul, spuse pe gînduri vînătorul. Mă tem de altceva mult mai rău. Îl cunosc ce poate şi mai cunosc pe cineva... preferă el să rămînă enigmatic. — Îl cunoşti pe Jerry? zise Tino uimit şi revoltat totodată. Vocea lui putea să însemne că se teme de oamenii aceştia care pentru a pune mîna pe comoară sînt în stare de orice, dar şi că Jerry e prietenul lui şi nu dă voie oricui să-şi dea părerea despre el. Fap­tul precis că sînt în duşmănie cu pleşuvul, pe care şi el îl ura cel puţin de două ori pe atîta, nu schimba cu nimic datele problemei. Important e ca el şi Jerry să nu cadă în mîna nici unui grup, ca ei doi să-şi poată continua expediţia. Iată însă că unul din ei piere fără urmă, iar el rămîne să se războiască singur cu două grupuri mai mari şi mai bine înarmate. Să se războiască, în acelaşi timp, cu necunoscutul. — Îl cunosc, declară vînătorul, ca şi pe tine. Vă ştiu şi planurile. Iar fiindcă veni vorba, ţin să te aver­tizez că documentele voastre conţineau cîteva erori — Ştii toate astea de la vînătorul de vulturi... Nu ne-a furat degeaba jurnalul, observ că vi l-a prelucrat tuturor, spuse Tino cu ironie amară, privindu-l pe celălalt drept în ochi. Unde aţi ţinut şedinţa, pe Ju­dele, pe Chiciura, pe Custura Păpuşii? Sau la Tăul Spurcat? — Erorile văd eu vă caracterizează, continuă să rămînă calm vînătorul. Nu el v-a furat jurnalul, el vi l-a restituit. De furat a avut altcineva grijă, unul care, deocamdată numai presupun, l-a furat pînă la urmă şi pe viteazul Jerry. — Spînul! exclamă băiatul. Crezi că... El a vrut să ne rătăcească cu săgeţile lui blestemate pe zidul cetăţii... Dar nu l-am văzut atunci cînd am stat pe platou. — Nici cătarea puştii nu l-a văzut la timp. — Şi crezi că vînătorul de vulturi ne era prieten? se agăţă Tino de speranţa că în pustietatea de piatră ar mai putea exista un suflet care să nu-i duşmă­nească. Poate l-ar ajuta să-l salveze pe Jerry, dacă într-adevăr, aşa cum crede vînătorul, a fost răpit. La comoară nici nu se mai gîndea acum. — Prietenia nu se declară, se dovedeşte! replică vînătorul impersonal ca un proverb. Dar iată pe ci­neva care ne-ar putea da indicii preţioase. Fetiţo, ia hai la moşu! Omul nu era bătrîn pentru a-şi spune singur „moşu” şi Tino încercă să şi-l imagineze cu barbă. Nu, n-ar semăna nici aşa cu vînătorul de vulturi, deşi toţi oamenii cu puşcă seamănă puţin între ei. Fetiţa cu rochiţă decolorată rămasă prea scurtă îşi încheiase ocupaţiile grafice şi se juca acum cu nişte cioburi de oale sparte rămase după căruţele moţilor. Se apropie uitîndu-se mereu, nu la cel ce o strigase, ci la Tino. — Una am pus-o, spuse ea mîndră de misiunea importantă ce i se încredinţase. — Şi celelate? — Le-am ascuns, zîmbi ea cu o mică viclenie în ochi. — Jerry unde e? îşi asumă el cercetările, negiijîndu-i pe vînător şi pe Nabu. — A plecat eu camionul. — Cine mai era în camion? interveni brusc vînătorul, că fata aproape se sperie. — Un om. Era şoferul şi cu un om, găsi ea că n-a fost suficient de clară. — Cum arăta? — Aşa! Şi fetiţa arată spre gard unde faţa spînă, reprezentată printr-un cerc, rînjea spre ei. 19 Măgăruşul s-a familiarizat imediat cu stîna şi baciul susţinea că asta e un semn de înţelepciune pentru că el, Tino, deşi mai vechi, n-a reuşit performanţa. Umbla degajat printre oi, chiar cu o anumită afecţi­une, nu se temea de berbeci, cîinii şi-i făcuse pe loc complici, ba uneori inspecta şi numeroasele vase de lemn şi de tuci din preajma focului în căutarea unui codru de mălai. Se vedea la o primă ochire că nu-i era urît, fără unul de seama lui, aşa cum îi era lui Tino fără Jerry, dar asta băiatul nu i-o mai spu­sese baciului pentru că acesta ar fi fost în stare să deschidă noi comparaţii care l-ar defavoriza. Totul decurgea aici normal, dacă normal însem­nează a scoate oile la păşune, a le mulge, a face caş, a dormi buştean, a mînca şi a fuma cu pipa. Nu se întreprindea nimic din ce ar fi dorit Tino şi asta îl neliniştea pe măsură ce zilele treceau. — Dacă tu, Nabu, sau tu, Tino, aflaţi ceva despre Jerry anunţaţi-mă imediat, spusese vînătorul atunci cînd se despărţisera de el la casa pădurarului. Nabu însă nu făcuse nimic în direcţia asta, e drept că lip­sea zile întregi, dar nu se ştie pentru ce. Iar el ar fi făcut orice însă nu ştia cum. Pînă la urmă, după îndelungate pregătiri psiholo­gice, îşi adună tot curajul de care dispunea şi într-o dimineaţă, fără să anunţe nimic, o luă pe drumul ştiut spre fortăreaţă. Dacă aceasta era în mîinile spî­nului (el doar făcuse semnele pe ziduri şi aşezase fibula pe piatră, nu mai încăpea nici o îndoială), era posibil să-l fi închis pe Jerry acolo. Să fi trădat pri­etenul său cauza expediţiei şi să se fi aliat cu spînul părăsindu-l pe el spre a descoperi comoara singur? Exclus. Să se fi asociat cu banditul pentru a-i smulge informaţii? Probabil. Atunci n-avea decît să facă joncţiunea pentru a ataca locul preţios din două părţi, învingîndu-i pe toţi ceilalţi adversari. Să fi fost într-adevăr răpit? Varianta cea mai posibilă şi cea mai înfricoşătoare totodată. În cazul acesta trebuia ac­ţionat rapid, pentru a-l salva. În ce-l priveşte pe Nabu şi pe vînător, nici gînd n-avea să-i informeze dacă ar da de urma prietenului. Era convins că aceş­tia sînt în căutarea, comorii, iar pe ei nu-i foloseau decît ca pioni pentru prinderea echipei rivale. Profită de sentimentele lui faţă de Jerry ca să-l antre­neze în căutarea acestuia, ceea ce pentru ei ar însemna prinderea spînului. S-aştepte ei mult şi bine!...