Nu mă tratez şi nu m-am tratat niciodată, deşi am...
Recent Posts
Partea întâi FANDORIN
...
„Leviatan ne trimite la epoca cerebrala a romanulu...
Gambit Turcesc de Boris Akunin
Capitolul întâi
...
Azazel de Boris Akunin
Capitolul întâi,
...
Frumos e timpul mohorat de Bogomil Rainov
Capit...
Teroare de M.Cleveley
CAPITOLUL I
— Paine, m...
Stupefiante de John Piers
PROLOG
Directorul ...
Rex P Ameninta de Charles Leblanc
Noel Forster ...
Omul din Mexic de Jim Weine
1
ŞERPI CIUDAŢI
...
Posts
PARTEA A DOUA
CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG
CAPITOLUL I
Descrierea unei furtuni năprasnice; o şalupă fiind trimisă să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta ţinutul. E lăsat pe ţărm, capturat de unul din băştinaşi şi dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări prin care trece. Descrierea locuitorilor.
Deoarece firea şi soarta îmi hărăziseră o viaţă zbuciumată, după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou patria şi m-am îmbarcat la Downs cu destinaţia Surat, în a douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall.
Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la Capul Bunei Speranţe, unde am debarcat ca să reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe ţărm şi am iernat acolo; şi cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut părăsi Capul Bunei Speranţe până la sfârşitul lui martie. Atunci am ridicat pânzele şi am navigat în bune condiţii până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu aceeaşi tărie dinspre nord-vest de la începutul lui decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început să bată mult mai violent şi mai dinspre vest ca de obicei, vreme de douăzeci de zile în şir. În acest timp, am fost împinşi puţin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă şi un calm desăvârşit îi luă locul, fapt care pe mine m-a bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigaţia pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o furtună care, într-adevăr, se dezlănţui a doua zi, când începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud.
Temându-ne că vântul s-ar putea înteţi, am strâns pânza bompresului şi ne-am pregătit să dăm jos trinca; şi cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile şi am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în larg, am crezut că e mai bine să fugim din faţa vântului decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. Am redus trinca şi am întins scota; timona era sub vânt şi vasul se ţinea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind ruptă, am dezvergat-o şi am dus-o înăuntrul vasului. Furtuna se dezlănţuise năprasnic, ridicând valuri uriaşe. Cu ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să uşurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat trinca şi vela mare şi am luat capa. Apoi am ridicat randa, gabierul mare şi gabierul mic. Vântul bătea dinspre sud-vest, împingându-ne înspre est-nord-est. După ce am virat spre tribord, am molat braţele şi balansinele; am braţat sub vânt, am braţat bulinele, le-am legat strâns, am tras murele sub vânt şi vasul a început să gonească cu toate pânzele întinse.
În timpul acestei furtuni, urmată de un vânt puternic dinspre vest-sud-vest, am fost mânaţi, după calculele mele, vreo cinci sute de leghe spre est, încât nici cel mai bătrân marinar de pe bord n-ar fi fost în stare să ne spună în ce parte a lumii ne aflam. Stăteam bine cu proviziile, vasul nu fusese avariat şi echipajul era sănătos, dar sufeream cumplit de sete. Am socotit că e mai bine să urmăm aceeaşi direcţie, decât să cârmim mai spre nord, ceea ce ne-ar fi putut duce înspre coasta de nord-vest a Marii Tartarii şi Oceanul Îngheţat.
În a şasesprezecea zi a lunii iunie 1703, băiatul care se cocoţase în vârful catargului descoperi un petic de pământ. La 17 iunie, ne aflam în faţa unei insule mari sau a unui continent (nu ne puteam da seama); în partea de sud a ţărmului, se vedea o mică limbă de pământ înaintând în mare, precum şi un golfuleţ prea puţin adânc pentru un vas de mai bine de o sută de tone. Am ancorat la o depărtare de o leghe de golf, iar căpitanul trimise spre ţărm o şalupă cu vreo zece oameni înarmaţi şi prevăzuţi cu vase pentru apă, în cazul când ar fi găsit. I-am cerut voie să-i însoţesc, ca să cercetez ţinutul şi să fac niscaiva descoperiri. După ce am debarcat, n-am văzut nici urmă de râu sau de izvor, şi nici picior de om. Marinarii noştri porniră să cutreiere ţărmul, doar, doar vor găsi apă de băut pe lângă mare, iar eu m-am dus singur în direcţie opusă, cercetând ţinutul acela pustiu şi stâncos. Începusem să mă plictisesc şi, nevăzând nimic care să-mi astâmpere curiozitatea, am luat-o agale înapoi către golf; şi cum marea se întindea nestingherită în faţa ochilor mei, i-am văzut pe oamenii noştri în barcă şi vâslind din răsputeri înspre corabie. Era cât pe ce să strig, cu toate că ar fi fost zadarnic, când, deodată, am zărit o făptură uriaşă, urmărindu-i cu repeziciune prin apă; apa nu-i ajungea decât până la genunchi şi uriaşul făcea nişte paşi uluitor de mari; cum însă oamenii noştri i-o luaseră înainte cu vreo jumătate de milă şi în locul acela marea era presărată cu stânci ascuţite, monstrul nu reuşi să ajungă barca. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, deoarece atunci n-am mai stat să văd cum se vor sfârşi lucrurile, ci am rupt-o la fugă pe unde venisem, căţărându-mă apoi pe coastele repezi ale unui deal, ceea ce mi-a îngăduit să am o vedere mai cuprinzătoare asupra ţinutului.
Tot pământul era cultivat, dar ceea ce m-a uimit în prima clipă a fost lungimea ierbii care, pe o întindere rezervată, pare-se pentru fân, avea o înălţime de vreo douăzeci de picioare.
În cele din urmă am dat de ceea ce am socotit eu că este o şosea, deşi localnicilor le slujea drept potecă printr-un lan de orz. Am mers aşa o bucată de vreme, dar n-am prea văzut mare lucru de o parte sau de cealaltă a drumului, căci era aproape de vremea secerişului şi grâul se ridica la vreo patruzeci de picioare pe puţin. Mi-a trebuit un ceas ca s-ajung la capătul lanului, împrejmuit cu un gard, înalt de cel puţin o sută douăzeci de picioare, pomii, pe de altă parte, erau atât de uriaşi încât nu puteam să-mi dau seama de înălţimea lor. Între un lan şi celălalt se afla un pârleaz. Avea patru trepte şi, în partea de sus, o piatră peste care trebuia să sari. Mi-a fost cu neputinţă să trec pârleazul pentru că fiecare treaptă era înaltă de şase picioare, iar piatra de sus de vreo douăzeci. Mă căzneam să descopăr vreo spărtură în gard, când deodată am zărit în lanul vecin un localnic venind înspre pârleaz. Era cam tot atât de mare ca cel pe care-l văzusem urmărind barca în larg; cred că era înalt cât o clopotniţă obişnuită şi, după socotelile mele, făcea nişte paşi de zece yarzi. Cuprins de o groază de nedescris, am fugit să mă ascund în grâu, de unde l-am văzut în vârful pârleazului, privind înapoi spre lanul din dreapta, şi l-am auzit strigând cu glas mai răsunător decât o pâlnie de vorbit; dar zgomotul venea de la o înălţime atât de mare, încât la început am fost încredinţat că e un tunet. Apoi, alte şapte namile se îndreptară spre el, cu secere în mâini, fiecare seceră fiind cât şase coase de-ale noastre. Aceştia nu erau atât de bine îmbrăcaţi ca primul, părând a fi mai degrabă slugile sau argaţii lui, căci, după ce le spuse câteva cuvinte, oamenii începură să secere grâul din lanul unde mă aflam eu. Am căutat să mă ţin cât mai departe de ei, dar mă mişcam anevoie, căci pe alocurea tulpinele de grâu nu erau nici la un picior depărtare unele de altele, aşa încât de abia reuşeam să mă strecor printre ele. Totuşi, am izbutit să înaintez, până când am ajuns într-o parte a câmpului unde grâul fusese culcat de ploaie şi de vânt. De aici încolo n-am mai putut face un pas; tulpinele erau atât de încâlcite, încât mi-a fost cu neputinţă să mă furişez printre ele, iar mustăţile spicelor culcate - atât de tari şi ascuţite, încât îmi sfâşiau hainele şi carnea.
Totodată, de secerători nu mă despărţeau nici o sută de yarzi. Trudit, abătut şi cuprins de deznădejde, zăceam între două brazde, dorind din toată inima să mor. Mi-am căinat nemângâiata văduvă şi bieţii copii orfani şi mi-am blestemat nebunia şi încăpăţânarea de a mă avânta într-o nouă călătorie, împotriva tuturor poveţelor prietenilor şi rudelor mele. În această stare de spirit, n-am putut să nu mă gândesc la Liliput, ţară ai cărei locuitori vedeau în mine un uriaş şi unde cu o singură mână am fost în stare să trag după mine toată flota imperială şi să fac toate isprăvile acelea oare vor rămâne de-a pururi în cronicile împărăţiei, în timp ce posteritatea le va da cu greu crezare, deşi le-au stat mărturie milioane de oameni. M-am întristat la gândul că s-ar putea să par tot atât de mic în ochii acestui popor ca şi un liliputan în ochii noştri. Mi-am spus, totuşi, că asta ar fi ultima dintre nenorociri. E lucru constatat că sălbăticia şi cruzimea oamenilor sunt proporţionale cu mărimea lor; atunci, la ce mă puteam aştepta decât să fiu un simplu dumicat în gura celui dintîi dintre aceşti monştri care ar fi pus mâna pe mine? Filozofii au fără îndoială dreptate, atunci când ne spun că nimic nu e mare sau mic decât prin comparaţie. Printr-un capriciu al soartei, s-ar putea prea bine ca liliputanii să dea peste oameni tot atât de mici în raport cu ei pe cât erau ei faţă de mine. Şi cine ştie dacă în vreun colţ îndepărtat de lume, pe care noi încă nu l-am descoperit, n-or fi trăind poate făpturi şi mai uriaşe decât acest neam de uriaşi?
Înfricoşat şi ameţit cum eram, mă lăsasem furat de astfel de gânduri, când, deodată, văzând pe unul din secerători doar la vreo zece yarzi de brazda unde mă aflam, mi-am dat seama că la următorul pas voi fi strivit sub piciorul lui sau tăiat în două de seceră. Aşa se face că în clipa când era gata să pornească mai departe, am ţipat ca din gură de şarpe; matahala făcu un pas înapoi şi, iscodind locul jur împrejur cu privirea, m-a descoperit în cele din urmă, cum zăceam pe pământ. Stătu puţin în cumpănă ca unul care, prevăzător, caută să pună mâna pe o lighioană mică şi primejdioasă, în aşa fel încât aceasta să nu-l poată zgâria sau muşca, întocmai cum făceam şi eu uneori în Anglia cu câte o nevăstuică. Într-un târziu, se hotărî să mă apuce de mijloc, ţinându-mă între arătător şi degetul mare, şi mă ridică până la trei yarzi în dreptul ochilor ca să mă poată cerceta mai bine.
I-am ghicit gândul şi am avut întâmplător atâta prezenţă de spirit, încât să nu mă zbat de loc în timp ce mă ţinea în aer la mai bine de şaizeci de picioare de la pământ, de teamă să nu-i lunec printre degete, deşi mă strângea ca-ntr-un cleşte. Tot ce am îndrăznit să fac a fost să-mi ridic ochii către soare, să-mi împreunez mâinile într-un gest rugător şi să rostesc câteva cuvinte cu o voce umilă şi plângătoare, potrivită cu starea în care mă găseam, căci mă temeam să nu dea cu mine de pământ, aşa cum facem noi de obicei cu orice jivină mică şi scârboasă, pe care vrem s-o omorâm. Dar zodia mea norocoasă a vrut ca namilei să-i placă vocea şi gesturile mele, aşa că începu să se uite la mine ca la o ciudăţenie, uimit peste măsură să mă audă rostind cuvinte articulate, măcar că nu înţelegea nimic. Între timp, nu m-am putut opri să nu gem, să nu vărs câteva lacrimi şi să nu-mi bălăngănesc capul într-o parte şi-n alta, căutând să-l fac să priceapă cât de rău mă strângea în cele două degete ale sale. Păru că înţelege, pentru că, ridicându-şi poalele hainei, mă aşeză binişor înăuntru, apoi o luă la fugă spre stăpânul său, un fermier chivernisit, şi care nu era altul decât făptura pe care o văzusem prima oară în lanul de grâu.
După ce servitorul îi povesti fermierului (aşa am presupus eu din conversaţia lor) tot ce ştia despre mine, fermierul luă un pai de mărimea unui baston şi-mi ridică pulpana hainei, închipuindu-şi, pesemne, că e un fel de învelitoare cu care mă înzestrase natura. Suflă apoi şi-mi dădu părul la o parte ca să mă vadă mai bine la faţă. Îi chemă pe cosaşi la el şi-i întrebă (după cum am aflat mai târziu) dacă au mai văzut pe câmp vreo făptură care să semene cu mine, apoi mă aşeză jos, încetişor, în patru labe. Eu m-am ridicat însă imediat în picioare şi am început să mă plimb încoace şi încolo, ca să-i fac să priceapă că n-am de gând să fug. Cât despre uriaşi, s-au aşezat cu toţii roată în jurul meu, spre a-mi urmări mai bine mişcările. Eu mi-am scos pălăria şi am făcut o plecăciune adâncă în faţa fermierului. Am îngenunchiat, mi-am ridicat ochii şi mâinile şi am rostit mai multe cuvinte, cât am putut de tare; am scos apoi o pungă cu aur din buzunar şi i-am întins-o plin de umilinţă. El o luă în podul palmei, o duse aproape de ochi ca să vadă ce este, apoi o întoarse de câteva ori pe o parte şi pe alta cu vârful unui bold (pe care-l scoase din mânecă), dar tot nu se dumiri. Atunci i-am făcut semn să-şi pună mâna pe pământ; am luat punga şi, deschizând-o, i-am răsturnat tot aurul în palmă.
Erau şase monede spaniole a câte patru pistoli fiecare, în afară de vreo douăzeci-treizeci de monede mai mici. L-am văzut umezindu-şi vârful degetului mic cu limba şi ridicând una din monezile cele mai mari, apoi alta; dar părea că nu înţelege de loc ce sunt. Îmi făcu apoi semn să le pun înapoi în pungă şi să vâr punga în buzunar ceea ce până la urmă am socotit că e bine să fac, după ce i-am oferit-o de mai multe ori.
Între timp, fermierul se convinsese că trebuie să fiu o creatură raţională. Îmi vorbi în mai multe rânduri, dar vocea lui îmi spărgea urechile ca vuietul unei mori de apă; totuşi, cuvintele-i erau destul de articulate. I-am răspuns, strigând în mai multe limbi, iar el şi-a plecat de câteva ori urechea până la doi yarzi de mine; totul a fost însă în zadar, căci nu ne puteam înţelege de fel unul cu altul.
Îşi trimise oamenii înapoi la lucru, iar el, scoţându-şi batista din buzunar, o împături în două şi o aşternu în palma stângă pe care o puse pe pământ, făcându-mi semne să păşesc în palmă - nimic mai lesne, deoarece mâna lui nu era mai groasă de un picior. Am socotit că e de datoria mea să-l ascult şi de teamă să nu cad, m-am lungit pe batistă; m-a înfăşurat, pentru mai multă siguranţă, până peste cap, şi în felul acesta m-a dus la el acasă. Acolo a strigat-o pe nevastă-sa şi m-a arătat; ea însă a scos un ţipăt şi a dat să fugă, aşa cum fac femeile în Anglia la vederea unei broaşte râioase sau a unui păianjen. Totuşi, după ce a văzut cum mă port şi cum ascult de semnele pe care mi le făcea bărbatul ei, s-a liniştit repede şi, încetul cu încetul, m-a îndrăgit foarte mult.
Era vremea amiezii şi un servitor aduse prânzul - un singur fel de mâncare cu carne (potrivit cu viaţa simplă a unui ţăran), într-o strachină de vreo douăzeci şi patru de picioare diametru. În odaie se aflau fermierul şi soţia lui, trei copii şi o bunică bătrână. După ce s-au aşezat să mănânce, fermierul m-a pus pe masă la oarecare depărtare de el; masa era înaltă de treizeci de picioare. Nu mai puteam de frică şi mă ţineam cât mai departe de margine, de teamă să nu cad. Soţia fermierului tăie câteva felioare subţiri dintr-o bucată de carne, apoi fărâmiţă puţină pâine într-o strachină de lemn şi-mi puse totul dinainte. I-am făcut o plecăciune adâncă, mi-am scos cuţitul şi furculiţa şi am început să mănânc, în hazul tuturor. Stăpâna trimise servitoarea după o ceşcuţă, care avea vreo doi galloni, şi o umplu cu băutură; am ridicat vasul anevoie, cu amândouă mâinile, şi în chipul cel mai respectuos am băut în sănătatea stăpânei, rostind cuvintele în englezeşte cât am putut de tare, ceea ce îi făcu pe toţi să râdă cu atâta poftă, încât aproape mă asurziseră. Băutura avea gust de cidru slab şi era destul de plăcută. Apoi stăpânul îmi făcu semn să mă apropii de farfuria lui, dar în timp ce mergeam pe masă, mereu cu frica în oase - cum cititorul poate prea bine să-şi dea seama - m-am împiedicat de o coajă de pâine şi am căzut cu faţa-n jos, fără ca totuşi să mă rănesc. M-am sculat îndată şi văzând că bieţii oameni sunt foarte îngrijoraţi, mi-am luat pălăria (pe care, ca o persoană bine crescută, o ţineam sub braţ) şi fluturând-o pe deasupra capului, am strigat de trei ori ura ca să le arăt că nu mi s-a întâmplat nimic grav.
În timp ce mă îndreptam către stăpânul meu (aşa îi voi spune de acum înainte), fiul lui cel mai mic, care şedea lângă el, un ştrengar de vreo zece ani, mă apucă de picioare şi mă ţinu atârnat în aer atât de sus, încât începui să tremur din toate mădularele; dar taică-său mă smulse din mâinile lui şi-i trase peste obrazul stâng o palmă ce ar fi culcat la pământ un escadron de cavalerişti europeni, poruncindu-i să plece de la masă. Temându-mă însă că băiatul ar putea să prindă pică pe mine şi amintindu-mi cât de răi sunt băieţii noştri cu vrăbiile, iepurii de casă, pisicuţele şi căţeii, am căzut în genunchi şi arătând spre băiat, l-am făcut pe stăpânul meu să înţeleagă că doresc ca fiul lui să fie iertat. Tatăl încuviinţă şi băiatul îşi reluă locul; eu m-am dus şi i-am sărutat mâna copilului, iar tatăl i-a luat-o şi l-a făcut să mă mângâie cu ea.
Pe la mijlocul mesei, pisica favorită a stăpânei mele îi sări în poală. Am auzit în spatele meu un zgomot ca acela făcut de vreo zece torcătoare şi, întorcându-mi capul, am văzut că nu era decât pisica - pasămite, torcea. Pisica aceasta era de trei ori mai mare decât un bou, după cum am socotit eu, cercetându-i capul şi una din labe în timp ce stăpâna ei o hrănea şi o mângâia. Înfăţişarea fioroasă a animalului m-a umplut de groază, deşi stăteam în celălalt capăt al mesei, la o distanţă cam de vreo cincizeci de picioare, şi deşi stăpâna o ţinea strâns ca nu cumva să sară şi să mă înhaţe în gheare. Din fericire, nu era nici o
primejdie, căci pisica nu mă băga câtuşi de puţin în seamă, nici chiar atunci când stăpânul meu mă aşeză la trei yarzi de ea. Şi cum mi se spusese întotdeauna şi ştiam şi eu din experienţa călătoriilor mele că a fugi din faţa unui animal fioros sau a-i arăta că ţi-e frică înseamnă să-l faci negreşit să te urmărească sau să se repeadă la tine, am hotărât să nu trădez nici un fel de îngrijorare în această periculoasă situaţie. Curajos, m-am plimbat de cinci-şase ori chiar pe sub nasul lighioanei şi m-am apropiat la o jumătate de yard de ea; pisica se dădu înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică de mine. De câini mă temeam mai puţin, măcar că în odaie intrară vreo trei-patru, cum se întâmplă de obicei în casele fermierilor; unul din ei era un dulău, mare cât patru elefanţi, iar altul, un ogar, ceva mai înalt decât dulăul, dar nu atât de voinic.
Când prânzul era pe sfârşite, intră în odaie doica, cu un copil de un an în braţe. De îndată ce mă zări, ţâncul, crezând că sunt o jucărie, începu să scâncească aşa de tare, în legea lui, încât s-ar fi auzit de la Podul Londrei până la Chelsea . Maică-sa căută să-i intre în voie; mă luă de pe masă şi mă arătă copilului care, înşfăcându-mă îndată de mijloc, îmi vârî capul în gură. Am început să urlu atât de tare, încât mititelul se sperie şi-mi dădu drumul; cu siguranţă mi-aş fi rupt gâtul dacă maică-sa nu m-ar fi prins în şorţ. Pentru a potoli copilul, doica scutură o zornăitoare - un vas cu câteva pietroaie înăuntru şi prins cu un odgon de mijlocul copilului; dar totul fu în zadar, aşa că se văzu nevoită să recurgă la ultimul remediu, dându-i să sugă. Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult decât vederea monstruoşilor ei sâni pe care nu ştiu cu ce i-aş putea compara, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre mărimea, forma şi culoarea lor. Ieşeau în afară cu vreo şase picioare şi nu aveau mai puţin de şaisprezece în circumferinţă. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, şi atât sfârcul cât şi sânul erau plini de pete, bube şi pistrui de-ţi făcea silă; puteam s-o văd pe doică de-aproape căci ea stătea jos, ca să-i vină mai uşor să alăpteze copilul, iar eu stăteam pe masă. Această privelişte m-a făcut să mă gândesc la pielea catifelată a doamnelor noastre din Anglia, care ne par atât de frumoase numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru ştiut că pielea cea mai netedă şi mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană şi urâtă la culoare.
Îmi amintesc că pe când mă aflam în Liliput, tenul omuleţilor acelora îmi părea cel mai frumos din lume; şi discutând acest subiect cu un cărturar de al lor - un prieten intim al meu - acesta îmi spuse că faţa mea părea mult mai frumoasă şi mai netedă când mă privea de jos decât când îl luam în mână şi-l apropiam de obraz; mi-a mărturisit că la început priveliştea i s-a părut dezgustătoare, îmi spuse că în pielea mea se văd ditai găuri, că firele din barbă sunt de zece ori mai groase decât ţepii unui mistreţ, iar obrazul are culori diferite, lucru foarte neplăcut la vedere, deşi, după părerea mea - să-mi fie îngăduit s-o spun - sunt la fel de blond ca cei mai mulţi bărbaţi din ţara mea şi, în ciuda călătoriilor, prea puţin ars de soare.
Pe de altă parte, aducând vorba despre doamnele de la curtea împăratului, prietenul avea obiceiul să-mi spună că una are pistrui, alta o gură prea mare, alta un nas prea gros, în timp ce eu nu vedeam nimic din toate astea. Recunosc că observaţia lui era perfect adevărată şi nu am amintit-o de la început, întrucât mi-a fost teamă ca cititorul să nu-şi închipuie că uriaşii aceia erau de-a dreptul pociţi. Adevărul e că erau un neam de oameni frumoşi; mai ales trăsăturile stăpânului meu, un simplu fermier doar, mi se păreau foarte bine proporţionate când îl priveam de la o distanţă de şaizeci de picioare.
Îndată ce se sculă de la masă, stăpânul se duse la argaţi şi, după câte mi-am putut da seama din glasul şi gesturile sale, îi ceru cu străşnicie nevesti-si să aibă grijă de mine. Eram foarte obosit şi picam de somn; văzând aceasta, stăpâna m-a culcat chiar în patul ei şi m-a acoperit cu o batistă albă şi curată, dar mai mare şi mai aspră decât vela mare a unui vas de război.
Am dormit vreo două ore şi am visat că sunt acasă cu soţia şi copiii mei, ceea ce mi-a sporit şi mai mult amărăciunea când m-am deşteptat şi m-am văzut singur într-o încăpere nesfârşită, lată de vreo două-trei sute de yarzi şi înaltă de vreo două sute, culcat într-un pat, lat şi el de douăzeci de yarzi. Stăpâna se dusese să-şi vadă de ale gospodăriei, închizându-mă în casă. Patul era la opt yarzi deasupra duşumelei. O nevoie firească îmi dădea ghes să mă cobor. Nu îndrăzneam să strig, şi chiar dacă aş fi strigat ar fi fost în zadar cu glasul meu şi la o distanţă atât de mare ca aceea dintre camera unde mă aflam şi bucătăria unde era familia fermierului. Între timp, doi şobolani se căţărară pe perdele şi începură să alerge prin pat de colo până colo, cu nările dilatate. Unul din ei se apropie de faţa mea, aşa că m-am sculat îngrozit şi mi-am scos pumnalul ca să mă apăr. Scârboasele lighioane avură îndrăzneala să mă atace din amândouă părţile, iar una din ele dădu să mă înhaţe de guler cu labele din faţă; din fericire, i-am spintecat burta înainte de a-mi putea face vreun rău. Şobolanul se prăvăli la picioarele mele, iar celălalt, văzând soarta tovarăşului său, o luă la sănătoasa, nu însă fără a se alege cu o rană în spinare pe care i-am făcut-o în timp ce o tulea; fugind lăsa dâre de sânge în urma lui.
După această ispravă, am început să mă plimb încolo şi-ncoace pe pat, ca să-mi vin în fire. Jivinile acestea erau de mărimea unui zăvod, dar mult mai sprintene şi mai fioroase. Dacă înainte de a adormi mi-aş fi scos cingătoarea, aş fi fost cu siguranţă sfâşiat în bucăţi şi mâncat. Am măsurat coada şobolanului ucis şi am constatat că avea doi yarzi fără o incie; dar mi s-a-ntors stomacul pe dos când m-am gândit să dau leşul jos din pat, unde zăcea sângerând întruna. Văzând că tot mai are un dram de viaţă într-însul, l-am omorât tăindu-i beregata.
Nu trecu mult şi în cameră intră stăpâna care, văzându-mă plin de sânge, alergă spre mine şi mă luă în mână. Am arătat spre şobolanul mort, zâmbind şi făcând fel şi fel de semne ca să priceapă că sunt viu şi nevătămat; ea se bucură nespus şi chemă servitoarea să ia cu un vătrai lighioana ucisă şi s-o arunce afară pe fereastră. Mă aşeză apoi pe masă, iar eu îi arătai pumnalul plin de sânge, pe care după ce l-am şters cu poalele hainei, l-am vârât în teacă. Cum trebuia să fac neapărat ceva ce altul n-ar fi putut face în locul meu, m-am căznit în fel şi chip să-i dau stăpânei mele a înţelege că vreau să fiu pus jos, pe podea; după ce mi-a îndeplinit rugămintea, ruşinea m-a împiedicat să-mi trădez gândurile, aşa că m-am mulţumit să arăt înspre uşă, făcând mai multe plecăciuni. Cu multă greutate, buna femeie îşi dădu în sfârşit seama ce vreau şi luându-mă în mână, mă duse în grădină unde mă aşeză jos. M-am depărtat cam la vreo două sute de yarzi şi făcându-i semn să nu se uite la mine sau să mă urmeze, m-am ascuns între două frunze de măcriş şi acolo mi-am făcut nevoile.
Nădăjduiesc că cititorul binevoitor mă va ierta pentru că stărui asupra acestor amănunte şi a altora asemănătoare care, oricât de neînsemnate ar putea să pară în ochii celor de rând, vor ajuta, fără îndoială, unui filozof să-şi lărgească orizontul şi să-şi îmbogăţească imaginaţia, folosindu-le spre binele vieţii publice şi private, ceea ce a fost singura mea ţintă când m-am gândit să înfăţişez lumii descrierea acestei călătorii şi a altora; totdeauna m-am străduit să zugrăvesc doar adevărul adevărat, fără zorzoane de stil. Tot ce mi s-a întâmplat în această călătorie a făcut o impresie atât de puternică asupra mea şi atât de adânc mi s-a întipărit în minte, încât atunci când am încredinţat hârtiei peripeţiile mele, nu am scăpat nici un fapt important.
Totuşi, la o revizie atentă, am scos câteva pasaje de mai mică însemnătate care se aflau în prima formă a lucrării, de teamă să nu fiu socotit plictisitor sau chiţibuşar - lucru de care călătorii sunt adesea învinuiţi, şi poate pe bună dreptate.
CAPITOLUL II
Descrierea fiicei fermierului. Autorul e dus la târg într-un oraş, apoi în capitală. Amănunte asupra călătoriei.
Stăpâna mea avea o fată de nouă ani, un copil înzestrat pentru vârsta ei, foarte pricepută în a mânui acul şi meşteră când era vorba să-şi înfaşe păpuşa. Mama şi fata s-au sfătuit cât s-au sfătuit, apoi mi-au făcut un culcuş în leagănul păpuşii: leagănul a fost aşezat într-un sertar mic al scrinului, şi sertarul pus pe o poliţă, de teama şobolanilor.
Acesta mi-a fost patul tot timpul cât am stat la ei; treptat-treptat, mi l-am făcut mai comod, pe măsură ce le-am deprins limba şi mi-am putut exprima dorinţele. Fetiţa era atât de îndemânatică, încât după ce mi-am scos hainele de vreo două ori în faţa ei, a putut să mă îmbrace şi să mă dezbrace, cu toate că nu o supăram cu asemenea treabă atunci când mă lăsa să fac şi una şi alta singur. Mi-a cusut şapte cămăşi şi alte câteva rufe, din cel mai fin material pe care l-a putut găsi şi care era mai aspru ca pânza de sac. Ea, cu mâinile ei, îmi spăla întotdeauna rufele şi tot ea mi-a fost şi profesoară, căci m-a învăţat limba lor. Când arătam vreun lucru, îmi spunea cum se cheamă, astfel că în câteva zile am putut să cer tot ce am dorit. Era destul de scundă pentru vârsta ei - cam de vreo patruzeci de picioare - şi avea o inimă foarte bună. M-a botezat Grildrig, nume pe care l-a adoptat şi familia, apoi toată ţara. Cuvântul exprimă ceea ce latinii numesc nanunculus, italienii homunceletino şi englezii mannikin. Acestei fetiţe îi datorez în primul rând faptul că am scăpat cu viaţă în ţara aceea; căci nu ne-am despărţit o singură dată cât am stat acolo. Eu îi spuneam Glumdalclitch, sau mica dădacă, şi m-aş face vinovat de adâncă nerecunoştinţa, dacă nu aş aminti cu cinstea cuvenită grija şi dragostea ei pentru mine, pe care aş dori din toată inima să le pot răsplăti aşa cum merită, în loc să fiu unealta nevinovată, dar nenorocită a dizgraţiei ei, după cum am prea multe motive să mă tem că am fost.
Prin vecini se aflase şi se vorbea că stăpânul meu a găsit pe câmp un animal ciudat cam de mărimea unui splancnuck, dar încolo semănând întru totul cu o fiinţă omenească; că acest animal imită omul în toate acţiunile lui, că vorbeşte, după câte se pare, într-o limbă ciudată, că a şi învăţat mai multe cuvinte de ale lor, că umblă în două picioare, că e blând şi potolit, vine când e chemat, face ce i se spune, are mădularele cele mai gingaşe din lume, şi un obraz mai frumos decât o copilă de viţă nobilă în vârsta de trei ani. Un alt fermier, care locuia nu departe şi era bun prieten cu stăpânul meu, îi făcu o vizită ca să afle adevărul cu privire la zvonurile acestea. M-au adus îndată şi m-au aşezat pe o masă, unde am început să umblu de colo, colo, după cum mi s-a poruncit, mi-am scos pumnalul, l-am pus la loc, i-am făcut o plecăciune musafirului stăpânului meu, l-am întrebat, în limba lui ce mai face şi i-am urat „bine ai venit", întocmai cum mă învăţase mica mea dădacă.
Deoarece omul era bătrân şi avea vederea slabă, şi-a pus ochelarii ca să mă vadă mai bine, lucru la care eu nu m-am putut stăpâni să nu râd cu hohote, pentru că ochii lui erau aidoma lunei pe care aş fi văzut-o prin două ferestre deodată. Ai casei, ghicind pricina veseliei mele, au început şi ei să râdă, ceea ce îl făcu pe ghiuj să se supere şi să-şi iasă din fire. Trecea drept un calic fără seamăn. Şi nu mă îndoiesc că era adevărat, deoarece, spre nenorocirea mea, i-a dat o povaţă blestemată stăpânului meu, şi anume să mă arate ca pe altă minunăţie într-o zi de târg în oraşul vecin - o jumătate de oră de mers călare (cam la vreo douăzeci şi două de mile de casa noastră). Am bănuit eu că se pune la-cale ceva rău când l-am văzut pe stăpân şi pe prietenul lui tot şoptindu-şi ceva unul altuia şi arătând din când în când spre mine; de frică ce mi-era, mi-am închipuit că am auzit şi am înţeles câteva din cuvintele lor. A doua zi dimineaţă, însă, Glumdalclitch, mica mea dădacă, îmi povesti tot ce izbutise ea să afle prin şiretlicuri de la maică-sa. Biata copilă mă luă la pieptul ei şi începu să plângă de ruşine şi durere. Se temea ca oamenii aceia grosolani să nu-mi facă vreun rău, să mă strivească sau să-mi rupă vreun mădular luându-mă în mâinile lor. Ea îşi dăduse seama cât de modest eram din fire, cât de mult ţineam la cinstea mea, şi nu-i fu greu să-şi închipuie ce ocară ar fi fost pentru mine să fiu arătat la bâlci, pentru bani, oamenilor celor mai de jos. Spunea că maică-sa şi taică-său i-au făgăduit ca Grildrig să fie al ei; acum însă vedea ea bine că vor s-o înşele ca şi anul trecut când i-au dăruit un miel, dar de îndată ce mielul s-a îngrăşat, l-au vândut unui măcelar. În ce mă priveşte, mărturisesc cinstit că eram mai puţin îngrijorat decât dădaca mea. Nutream orbeşte speranţa, care de altfel nu m-a părăsit niciodată, că într-o bună zi îmi voi recâştiga libertatea. Cât despre ocara de a fi dus de colo până colo în chip de monstru, mă socoteam cu totul străin în ţara aceea şi-mi închipuiam că nimeni nu m-ar putea învinui pentru o astfel de năpastă, dacă m-aş întoarce vreodată în Anglia; căci însuşi regele Marii Britanii de-ar fi fost în locul meu, n-ar fi avut încotro şi s-ar fi supus acestei năpaste.
În prima zi de târg, stăpânul meu, ascultând de povaţa prietenului, m-a dus într-o cutie în oraşul învecinat, luând-o cu el şi pe Glumdalclitch, dădaca mea, pe care o aşeză pe o pernă în spatele şeii. Cutia era închisă din toate părţile şi avea o uşiţă prin care puteam intra şi ieşi, precum şi câteva găuri făcute cu burghiul ca să intre aerul. Fetiţa avusese grijă să pună înăuntru plapuma păpuşii, ca să am pe ce să mă întind. Totuşi, am fost grozav de zgâlţâit şi de zdruncinat în timpul călătoriei, deşi a ţinut numai o jumătate de oră; calul făcea nişte paşi de patruzeci de picioare şi sărea aşa de sus că hurducăturile semănau cu tangajul şi ruliul unei corăbii pe o vijelie cumplită, atât numai că erau mult mai dese. Drumul a fost ceva mai lung decât de la Londra la St. Albans. Stăpânul meu trase la hanul unde poposea de obicei, şi după ce stătu puţin de vorbă cu hangiul şi făcu unele pregătiri necesare, tocmi un grulttud sau crainic să dea de veste prin tot oraşul că la hanul „Vulturul Verde" poate fi văzută o fiinţă ciudată, nu mai mare decât un splacnuck (un animal de prin partea locului, foarte frumos şi lung de vreo şase picioare), semănând întru totul cu o fiinţă omenească şi care putea să articuleze mai multe cuvinte şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri.
Am fost pus pe o masă în odaia cea mai mare a hanului - să tot fi avut vreo trei sute de picioare pătrate. Mica mea dădacă stătea pe un scăunaş jos lângă masă şi avea grijă să-mi spună ce trebuie să fac. Stăpânul meu, ca să preîntâmpine îmbulzeala, nu lăsa înăuntru mai mult de treizeci de persoane. M-am plimbat pe masă după cum mi-a cerut fetiţa; apoi tot ea mi-a pus întrebări pe măsura cunoştinţelor mele, la care eu îi răspundeam cât puteam de tare. M-am îndreptat de mai multe ori către cei de faţă, am făcut plecăciuni şi le-am spus „bine aţi venit" şi alte câteva cuvinte pe care le învăţasem. Am ridicat un degetar plin cu băutură, dat de Glumdalclitch în chip de pahar, şi am băut în sănătatea lor. Mi-am scos pumnalul şi l-am fluturat prin aer, cum fac spadasinii în Anglia. Dădaca mea îmi dădu un pai pe care-l mânuii ca pe o suliţă, întrucât învăţasem această artă în tinereţe. Douăsprezece grupuri de spectatori s-au perindat în ziua aceea prin faţa mea şi tot de atâtea ori am fost silit să repet aceleaşi caraghioşlîcuri până când am simţit că-s mort de oboseală şi de silă.
Cei care mă văzuseră povesteau lucruri atât de minunate despre mine, încât oamenii erau gata-gata să dărâme uşile ca să intre. Gândindu-se la propriul lui folos, stăpânul nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe mine afară de dădaca mea, şi pentru a preîntâmpina orice primejdie, în jurul mesei au fost aşezate bănci la o distanţă la care nu mă putea atinge nimeni. Totuşi, un nenorocit de şcolar mă ţinti cu o alună care era cât pe ce să mă lovească; o aruncase cu atâta putere, încât fără îndoială mi-ar fi turtit ţeasta, aluna fiind mare cât ţin dovleac. Am avut însă mulţumirea să-l văd pe ştrengar bătut măr şi dat afară din cameră.
Stăpânul meu dădu de veste că mă va arăta din nou în viitoarea zi de târg. Între timp, îmi pregăti un mijloc de transport mai potrivit, şi n-a făcut rău, căci eram atât de obosit după drum şi după ce-i distrasem pe oameni opt ceasuri în şir, că de abia mă mai puteam ţine pe picioare sau îngăima o vorbă. Mi-au trebuit nu mai puţin de trei zile ca să-mi revin; şi ca să n-am pic de odihnă nici acasă, toţi cetăţenii din ţinutul învecinat până la o sută de mile jur împrejur, auzind de faima mea, veniră să mă vadă în casa stăpânului. Nu cred să fi fost mai puţin de treizeci de oameni, cu nevestele şi copiii lor (ţara are o populaţie foarte deasă) şi ori de câte ori mă arăta cuiva, stăpânul meu cerea un preţ ca şi cum odaia ar fi fost ticsită de lume, chiar dacă de faţă era o singură familie; aşa că o bucată de vreme, deşi nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nici o zi a săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă).
Stăpânul meu, dându-şi seama că s-ar putea îmbogăţi de pe urma mea, luă hotărârea să mă poarte prin cele mai mari oraşe ale ţării. Aşadar, după ce pregăti toate cele trebuincioase pentru o călătorie îndelungată şi puse la punct rosturile gospodăriei, îşi luă rămas bun de la nevastă-sa şi la 17 august 1703, cam două luni de la sosirea mea, pornirăm spre capitala ţării, aşezată în inima împărăţiei, la vreo trei mii de mile departe de casa noastră. Stăpânul meu o aşeză pe Glumdalclitch pe cal, la spatele lui. Ea mă ţinea în poală, într-o cutie pe care şi-o legase de mijloc. Fetiţa căptuşise cutia cu stofa cea mai moale pe care o putuse găsi, aşternuse pe jos pătura, pusese înăuntru pătuţul păpuşii, îmi făcuse rost de rufărie şi cele trebuincioase, pregătind totul cum se pricepuse mai bine.
Nu eram însoţiţi decât de un băiat de-al casei, care călărea în urma noastră, ducând bagajele.
Planul stăpânului meu era să mă arate în toate oraşele din drum şi chiar să se abată într-o parte sau alta cu cincizeci sau o sută de mile, spre orice sat sau conac unde nădăjduia să găsească muşterii. Călătoria nu a fost anevoioasă, pentru că făceam între o sută patruzeci şi o sută şaizeci de mile pe zi; Glumdalclitch, cu gând să mă cruţe, se plângea întruna că a obosit-o trapul calului! Când o rugam, mă scotea din cutie ca să mai respir puţin şi să-mi arate ţara, dar mă ţinea mereu legat de o cureluşă. Am trecut peste cinci sau şase râuri, cu mult mai late şi mai adânci decât Nilul sau Gangele, şi aproape că n-am întâlnit vreun pârâiaş atât de mic cum e Tamisa sub podul Londrei. Călătoria noastră a ţinut zece săptămâni şi am fost arătat în optsprezece oraşe mari, în afară de nenumărate sate şi case particulare.
La 26 octombrie am sosit în capitală, numită în limba lor Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Stăpânul meu închirie o casă pe strada principală a oraşului, nu departe de palatul regal, punând ca de obicei afişe care descriau întocmai persoana şi talentele mele. Locuinţa aceasta avea o cameră mare, lată cam de vreo trei-patru sute de picioare. Stăpânul făcu rost de o masă cu un diametru de 60 de picioare, pe care urma să-mi joc rolul, şi o îngrădi jur împrejur, la o distanţă de trei picioare de la margine, cu un gard având aceeaşi înălţime, ca nu cumva să cad. Eram arătat oamenilor de zece ori pe zi spre uimirea şi mulţumirea tuturor. Acum puteam vorbi limba destul de bine şi înţelegeam perfect orice cuvânt care-mi era adresat. Pe lângă aceasta, învăţasem alfabetul lor şi uneori izbuteam chiar să descifrez o propoziţiune, două, căci Glumdalclitch îmi fusese dăscăliţă atât acasă, cât şi în ceasurile de răgaz din timpul călătoriei noastre. În buzunar, ea purta o cărticică, nu cu mult mai mare decât Atlasul lui Sanson. Era un tratat obişnuit pentru folosinţa tinerelor fete, în care se vorbea pe scurt despre religia lor. Cu ajutorul acestui manual, ea m-a învăţat literele, tălmăcindu-mi cuvintele.
Marele Gatsby de Scott Fitzgerald
Din nou, Zeldei
Capitolul 1
Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.
— Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.
Atât şi nimic mai mult – dar cum totdeauna ne-am înţeles foarte bine din puţine cuvinte, mi-am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este că am tendinţa de a nu judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund multe caractere ciudate şi am căzut pradă multor pisălogi înveteraţi. O minte sucită descoperă şi profită repede de această calitate când se întâmplă s-o întălnească la un om normal, şi aşa s-a făcut că în anii studenţiei am fost acuzat – pe nedrept – că sunt o fire interesată şi abilă, pentru motivul că necunoscuţi cu apucături stranii îmi destăinuiau necazurile lor ascunse. Cea mai mare parte a confidenţelor ce mi se făceau erau spontane – şi adeseori când îmi dădeam seama, după anumite semne sigure, că o destăinuire de natură intimă se arată la orizont, mă prefăceam că mi-e somn, că sunt absent sau pornit să-i iau peste picior, căci destăinuirile tinerilor (sau, cel puţin, termenii în care sunt făcute), poartă de obicei pecetea plagiatului şi sunt marcate de vădite omisiuni. Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate. Şi astăzi încă, mi-e teamă că voi încerca nu ştiu ce pierdere dacă dau uitării faptul că – aşa cum, din snobism, susţinea tata şi aşa cum, din snobism, repet şi eu – la naştere simţul cuviinţei în ceea ce are el fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură.
Şi acum, după ce m-am lăudat astfel cu spiritul meu de toleranţă, trebuie să recunosc că are şi el o limită. Comportarea noastră poate să se rezeme pe o stâncă de neclintit sau să plutească pe o mlaştină nesigură, dar, dincolo de un anume punct, nu-mi pasă pe ce se întemeiază. În toamna trecută, când m-am înapoiat de pe coasta de est, aş fi dorit ca toată lumea să poarte uniformă şi să aibă o ţinută morală ireproşabilă; nu mai doream incursiuni pline de peripeţii în inimile oamenilor şi prilejul de a afla lucruri de nimeni ştiute.
Numai Gatsby, bărbatul care dă numele său acestei cărţi, a făcut excepţie de la această regulă – Gatsby care reprezenta tot ceea ce îmi stărneşte cel mai sincer dispreţ. Dacă a avea personalitate înseamnă un şir neîntrerupt de acţiuni încununate de succes, atunci acest om avea într-adevăr ceva splendid, o sensibilitate acută faţă de toate promisiunile existenţei, o sensibilitate asemenea acelor complicate aparate care înregistrează cutremurele de pământ de la o depărtare de zece mii de mile. O asemenea receptivitate n-are nimic în comun cu acea impresionabilitate placidă pe care o înnobilăm numind-o pompos „temperament creator"; dimpotriva, Gatsby avea o extraordinară vocaţie pentru speranţă, era stăpânit de o febră romantică aşa cum n-am mai întâlnit şi e probabil că nu voi mai întâlni vreodată la altcineva. Nu, Gatsby s-a dovedit până la urmă a fi un om adevărat; şi numai ce-l umbrea pe Gatsby, numai praful murdar stârnit de visurile lui m-a făcut să-mi pierd un timp interesul pentru durerile zadarnice şi pentru efemerele bucurii ale semenilor mei.
Provin dintr-o familie de oameni bogaţi, stabilită de trei generaţii într-un orăşel din Midwest. Carraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiţia familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch, dar fondatorul ramurii din care mă trag a fost de fapt fratele bunicului, care s-a stabilit aici în '51, şi-a trimis un înlocuitor în Războiul Civil şi a pus bazele comerţului en gros cu articole de fierărie cu care se ocupă astăzi tata.
Nu l-am cunoscut niciodată pe acest frate al bunicului, însă se spune că îi semăn – invocându-se ca argument portretul aspru care atârnă în biroul tatii. Am absolvit universitatea la New Haven în 1915, exact un sfert de veac după tatăl meu şi la scurt timp după aceea am participat la minunata migraţie teutonică întârziată, cunoscută sub denumirea de război mondial. Am gustat atât de intens contraincursiunea noastră, încât şi după întoarcerea de pe front continuam să fiu stăpânit de neastămpăr. Midwest-ul nu mi se mai părea centrul incandescent al lumii, ci doar o periferie sordidă a universului – aşa că m-am hotărât să mă mut pe coasta de est şi să învăţ arta speculaţiilor la bursă. Toţi cunoscuţii mei făceau afaceri la bursă şi de aceea am presupus că bursa ar putea să mai asigure încă o existenţă. Unchii şi mătuşile mi-au discutat intenţia ca şi cum ar fi fost vorba de alegcrea şcolii pentru un copil şi în cele din urmă au spus: „De, mda", cu feţe foarte grave, ezitante. Tata s-a învoit să mă finanţeze timp de un an şi, după mai multe amânări, în primăvara lui '22 m-am instalat pentru totdeauna, după cum credeam eu, pe coasta de est.
Cuminte ar fi fost să-mi găsesc întâi un apartament în oraş, însă cum vremea era frumoasă şi cum veneam dintr-o regiune cu pajişti întinse şi arbori prietenoşi, atunci când un tânăr coleg de birou mi-a prupus să închiriem împreună o casă într-una din aşezările suburbane, ideea mi s-a părut excelentă. Tot el a găsit şi casa – un bungalow destul de coşcovit – cu optzeci de dolari pe lună. În ultimul moment, însă, firma l-a detaşat la Washington, aşa că m-am stabilit singur. Aveam un câine – de fapt l-am avut doar câteva zile, căci pe urmă a fugit – , un automobil Dodge destul de vechi şi o servitoare finlandeză care-mi făcea curat şi-mi pregătea micul dejun şi care, trebăluind la maşina electrică de gătit, mormăia nu ştiu ce pe limba ei.
M-am simţit singur o zi sau două, până când într-o dimineaţă, un necunoscut, stabilit prin partea locului probabil după mine, m-a oprit pe stradă.
— Cum ajung la West Egg? m-a întrebat el dezorientat.
L-am lămurit. Dar, văzându-mi după aceea de drum, nu m-am mai simţit singur şi străin. Eram o călăuză, un cunoscător al locurilor, unul dintre pionierii coloniei. Fără să ştie, omul acela îmi conferise dintr-o dată cetăţenia locului.
Şi astfel, în zilele acelea însorite, urmărind explozia înfrunzirii copacilor, ca la cinematograf când filmul rulează repede, am fost pătruns de acea convingere, destul de răspândită, că viaţa avea să înceapă din nou o dată cu vara.
Pe de o parte, aveam mult de studiat, iar pe de altă parte, simţeam cum trag sănătate în piept din aerul proaspăt, atât de tonic. Mi-am cumpărat o duzină de tomuri despre finanţe, tehnică bancară şi acţiuni şi efecte, care, aşa cum stăteau înşirate pe raftul bibliotecii în legăturile lor roşii şi aurii, ca nişte monede noi, îmi făgăduiau parcă dezvăluirea unor taine orbitoare, pe care nu le cunoscuseră decât Midas, Morgan şi Mecena. Mai aveam intenţia lăudabilă să citesc multe alte cărţi pe lângă acestea. La universitate avusesem oarecare preocupări publicistice – o dată scrisesem o serie de editoriale foarte solemne şi categorice în revista Yale News – şi acum aveam de gând să reiau acest fel de activitate, şi mă şi vedeam redevenind un specialist limitat la un domeniu temeinic stăpânit, ceea ce se numeşte un om bine pregătit. O asemenea formulă nu reprezintă de fapt o simplificare brutală – în fond viaţa pare că promite mult mai mult când o priveşti de la o singură fereastră.
A fost numai o întâmplare faptul că închiriasem o casă într-una din cele mai ciudate comunităţi ale Americii de Nord. Locuinţa mea se găsea pe acea insuliţă prelungă şi zgomotoasă care se întinde la răsărit de New York – şi pe care se află, printre alte curiozităţi naturale, două formaţiuni geologice neobişnuite. La douăzeci de mile de oraş se află două ouă uriaşe, identice ca formă, despărţite doar de un golfuleţ, cu bazele înmuiate în cea mai blândă apă sărată pe care o poţi găsi în emisfera vestică – întinsa pânză de apă a strâmtorii Long Island. Nu sunt două ovale chiar perfecte – ca şi oul din povestea lui Columb, amândouă sunt turtite la capătul unde se sprijină pe pământ – însă asemănarea fizică dintre ele constituie probabil o sursă de uimire continuă pentru pescăruşii ce zboară pe deasupra lor. Pentru vieţuitoarele neînaripate, un fenomen şi mai interesant este însă că, în afară de formă şi mărime, nu mai au nici o altă asemănare.
Eu locuiam pe oul dinspre apus, West Egg – cel mai puţin monden, deşi formula este prea superficială pentru a exprima contrastul bizar şi aproape sinistru dintre ele. Locuinţa mea se afla chiar la marginea oului, la numai cincizeci de iarzi de strâmtoare, literalmente strivită între două vile uriaşe, care se închiriau cu 12.000-l5.000 de dolari pe sezon. Cea din dreapta era o construcţie colosală din toate punctele de vedere – o imitaţie a vreunei primării de epocă din Normandia, cu un turnuleţ într-o parte semeţindu-se nou-nouţ de sub un breton rar de iederă sălbatică, o piscină de marmură şi peste patruzeci de acri de pajişte şi grădină. Era vila lui Gatsby. Sau, mai bine zis, întrucât nu-l cunoşteam pe Gatsby, era o vilă locuită de un domn cu acest nume. Casa în care stăteam eu era o adevărată oroare, însă, fiind o oroare de dimensiuni reduse, fusese ignorată de snobii doritori să se stabilească aici, astfel că beneficiam de o perspectivă deschisă spre mare, de o privelişte parţială spre pajiştea vecinului meu şi de vecinătatea consolatoare a milionarilor – toate acestea pentru optzeci de dolari pe lună.
Dincolo de golful care despărţea cele două ouă scânteiau palatele luxoase din East Egg, iar cronica acestei veri începe cu adevărat în seara când am traversat golful pentru a lua cina în familia lui Tom Buchanan. Daisy îmi era un fel de verişoară îndepărtată, iar pe Tom îl cunoscusem la universitate. Îndată după război petrecusem chiar două zile în casa lor din Chicago.
Pe lângă diferite alte însuşiri fizice, soţul ei se remarcase ca unul dintre cei mai desăvârşiţi jucători de rugby la New Haven – într-un fel fusese o personalitate naţională, unul dintre acei indivizi care ating la douăzeci şi unu de ani un grad atât de înalt de perfecţiune într-un anumit domeniu, încât după aceea nimic din ceea ce fac nu mai pare la înălţime. Familia lui era imens de bogată – chiar şi la universitate largheţea cu care îşi cheltuia banii constituise un motiv de critică – însă acum părăsise oraşul Chicago, îndreptându-se spre est cu o hotărâre, cu o energie care-ţi tăia aproape răsuflarea, de pildă, cumpărase o herghelie de poney de polo din Lake Forest. Îţi venea greu să crezi că un om din generaţia mea putea fi atât de bogat încât să-şi permită asemenea excentricităţi.
N-am înţeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. Petrecuseră un an în Franţa fără vreun motiv deosebit, apoi hoinăriseră de colo până colo, oprindu-se nerăbdători şi neliniştiţi oriunde se juca polo şi oriunde întâlneau mai mulţi oameni bogaţi laolaltă. De data aceasta se stabiliseră definitiv, cum îmi explicase Daisy la telefon, însă nu o crezusem – nu puteam şti ce se ascunde în inima ei, dar simţeam că Tom avea să alerge mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristeţe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilnr de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată.
Şi aşa se întâmplă că, într-o seară caldă, am traversat golful spre East Egg să-mi vizitez doi vechi prieteni, pe care de fapt nici nu-i cunoşteam prea bine. Locuinţa lor era încă şi mai complicată decât mă aşteptasem: o vilă colonială în stil georgian, zugrăvită cochet în roşu şi alb, cu faţa spre golf. Pajiştea începea chiar de pe coastă şi se întindea pe vreun sfert de milă, cuprinzând cadrane solare, ziduri de cărămidă, vesele grădini de flori – şi în cele din urmă ajungea lă vilă, ridicându-se pe zidurile ei laterale în valuri de viţă sălbatică, de parcă nu şi-ar fi putut opri avântul cu care alergase spre ea. Faţada vilei era un lung şir de uşi de sticlă, care scânteiau acum în răsfrângeri aurii, larg deschise spre după-amiaza străbătută de adieri calde, şi acolo chiar, în faţa uşii de la intrare, mă aştepta Tom Buchanan în costum de călărie, într-o atitudine caracteristică, bine înfipt pe picioarele depărtate.
Se schimbase din anii studenţiei. Vedeam acum un bărbat voinic de vreo treizeci de ani, cu părul de culoarea paiului, cu o gură cam aspră şi un fel de a fi cam arogant. Faţa îi era însufleţită de ochii scânteietori, dispreţuitori, şi privirea trufaşă îl făcea să aibă aerul că se apleacă mereu înainte, cu agresivitate. Croiala efeminată a hainelor de călărie nu reuşea să-i ascundă musculatura de uriaş – părea că nu mai încape în cizmele bine lustruite, întinse gata-gata să rupă şireturile, şi-i vedeai muşchii jucând când i se mişca umărul sub haina subţire. Avea un trup capabil de eforturi enorme, un trup agresiv.
Şi glasul – un tenor cam răguşit – sporea această impresie. Păstra întotdeauna în voce, chiar şi când vorbea cu cei care-i erau simpatici, o nuanţă de dispreţ, şi-mi aduceam aminte că la New Haven întâlnisem oameni care-l urau din toate puterile.
„Să nu crezi că părerea mea predomină, părea că spune cu întreaga-i făptură, să nu crezi asta din cauză că sunt mai puternic şi am reuşit în viaţă mai bine decât tine."
Pe vremuri, făcusem amândoi parte din aceeaşi asociaţie a studenţilor din ultimii ani şi, fără a fi ajuns vreodată intimi, mi se păruse atunci că avea o părere bună despre mine şi că, în felul lui aspru, sfidător, dar şi însingurat, ar fi dorit ca şi eu să ţin la el.
Schimbarăm câteva cuvinte opriţi la soare, pe verandă.
— E drăguţă casa mea, spuse el jucându-şi mereu, neliniştit, ochii în jur.
Mă făcu să mă întorc apucându-mi braţul, arătându-mi cu mâna lui mare detaliile faţadei, şi apoi, dincolo, grădiniţa în stil italian, cu câteva trepte sub nivelul pajişth, tufişurile de trandafiri care se întindeau pe vreojumătate de acru şi o barcă cu motor acostată la debarcader.
— Asta a fost proprietatea lui Demaine, magnatul petrolului – apoi m-a împins din nou de braţ spre casă, cu un gest brusc, însă cu aceeaşi politeţe. Hai înăuntru.
Am trecut printr-un hol înalt, spre un fel de terasă scăldată într-o lumină trandafirie, legată de corpul vilei prin nişte glasvanduri uriaşe, la fiecare capăt. Geamurile deschise aruncau reflexe albe, scânteietoare, pe iarba tânără care părea că vrea să pătrundă în casă. Prin întreaga încăpere sufla o briză slabă, umflând perdelele la un capăt, făcându-Ie să tremure la celălalt, ca nişte steaguri palide, răsucindu-le către albeaţa de frişcă a tavanului, apoi aruncându-le pe covorul gros de culoarea vinului, însufleţind pretutindeni în încăpere o umbră tremurătoare, ca atunci când suflă briza pe mare.
Singurul obiect cu totul imobil era o sofa enormă pe care se aflau, agăţate parcă de o geamandură, două femei tinere. Purtau amândouă rochii albe, ale căror cute şi falduri tremurau şi fremătau necontenit, ca şi cum chiar atunci s-ar fi oprit să-şi tragă sufletul, după ce alergaseră împrejurul casci. Cred că am rămas locului câteva clipe, ascultând foşnetul perdelelor şi izbiturile unui tablou mişcat de vânt pe perete. Apoi Tom închise cu zgomot ferestrele din spate şi vântul se stinse domol prin cameră, iar perdelele, covoarele şi cele două femei se lăsară să plutească încet, spre duşumea, ca nişte baloane din care iese încet aerul.
Pe cea mai tânără n-o cunoşteam. Stătea cât era de lungă la un capăt al divanului, perfect nemişcată, cu bărbia repezită în sus ca şi cum ar fi menţinut în echilibru pe ea un obiect în primejdie să se răstoarne. Chiar dacă mă văzuse cu coada ochiului, nu se trăda prin nimic, iar eu mă simţeam atât de stânjenit, încât îmi venea să bolborosesc nişte scuze că am deranjat-o prin intrarea mea în cameră.
Cealaltă – Daisy – schiţă oarecum o încercare de a se ridica: îşi aplecă puţin corpul, cu o expresie studiată, apoi râse, un râs mic şi absurd, încântător, şi mă pomenii şi eu răzând în timp ce mă îndreptam spre ea traversând încăperea.
— Sunt p-pur şi simplu p-paralizată de fericire.
Râse din nou, ca de ceva foarte spiritual, şi îmi reţinu o clipă mâna într-a ei, privindu-mă deschis în faţă, parcă ar fi vrut să-mi spună că pe nimeni în lume n-ar fi vrut atât de mult să-l vadă ca pe mine. Aşa era ea. Cu vocea foarte scăzută, ca un murmur, mă anunţă că fata care ţinea obiectul acela nevăzut în echilibru pe bărbie se numea Baker. Erau unii care pretindeau că Daisy vorbea atât de încet, abia murmurând, doar pentru a-şi face interlocutorii să se aplece spre ea; era însă o critică fară obiect, care nu-i ştirbea nimic din farmec.
Oricum, buzele domnişoarei Baker tremurară; apoi dădu din cap abia perceptibil spre mine şi-şi întoarse repede capul în aceeaşi poziţie – evident, obiectul pe care-l susţinea tremurase o clipă şi asta o speriase. Din nou mă trezii aproape scuzându-mă. Orice manifestare de încredere în propriile forţe îşi atrage din partea mea un omagiu plin de uimire.
Îmi privii din nou verişoara, care acum începuse să mă chestioneze cu aceeaşi voce joasă, fascinantă. Avea o voce pe care îţi era cu neputinţă să n-o urmăreşti în modulaţiile ei, ca şi cum fiecare frază rostită ar fi fost o temă melodică pe care nu aveai s-o mai asculţi niciodată. Faţa îi era tristă şi frumoasă, iar pe ea scânteiau, ca nişte podoabe, ochii strălucitori şi buzele pasionate, umede; în glas îi tremura o vibraţie pe care bărbaţii din jurul ei nu o mai uitau, o chemare, o şoaptă care te îndemna: „ascultă-mă", parcă destăinuindu-ţi că doar cu puţin timp înainte văzuse întâmplări minunate, însufleţitoare, şi că foarte curând aveau să se mai petreacă alte lucruri pline de viaţă, fermecătoare.
În drum spre New York – i-am spus – mă oprisem o zi sau două la Chicago şi de acolo cel puţin o duzină de persoane îi trimiteau prin mine salutări, complimente.
— Îmi duc lipsa? exclamă ea în extaz.
— Tot oraşul are un aer dezolat. Automobilele şi-au dat cu lac negru pe roata stângă din spate ca să semene cu o coroană mortuară şi toată noaptea pe cheiul dinspre nord răsună un vaiet neîntrerupt.
— Splendid! Hai să ne întoarcem la Chicago, Tom. Chiar mâine!
Şi apoi, fără legătură, spuse întorcându-se spre mine:
— Ar trebui să-mi vezi fetiţa.
— Mi-ar face plăcere.
— Acum doarme. Are trei ani. N-ai văzut-o până acum?
— Nu, niciodată.
— Ei, ar trebui s-o vezi. Este...
Tom Buchanan, care se învârtise fără odihnă prin cameră, se opri lângă mine lăsându-şi mâna pe umărul meu.
— Cu ce te ocupi, Nick?
— Lucrez la un agent de bursă.
— Şi cum îl cheamă pe agentul ăsta?
I-am spus.
— N-am auzit niciodată de numele lui, remarcă el pe un ton decisiv.
Pe mine felul său de a fi mă cam irita.
— Ai să auzi, i-am răspuns scurt. Dacă mai stai la New York, ai să auzi de el.
— A, am să rămân la New York, n-avea nici o grijă, spuse, aruncând o privire spre Daisy, şi apoi mă privi iarăşi ca şi cum ar mai fi aşteptat ceva de la mine. Aş fi idiot dacă m-aş gândi să mă mut în altă parte.
În momentul acela domnişoara Baker spuse: „Absolut!" într-un fel atât de neaşteptat, încât mă făcu să tresar. Era primul cuvânt pe care-l scosese de la sosirea mea. S-ar fi părut că această primă replică o impresionase şi pe ea tot atât de mult ca şi pe mine, pentru că o văzui căscând şi, cu o serie de mişcări abile, rapide, se ridică de pe sofa intrând parcă abia atunci în cameră.
— Am înţepenit, se plânse. Nici nu mai ţin minte de când zac pe sofaua asta.
— Nu te uita atât de urăt la mine, îi răspunse Daisy. Toată după-amiaza am încercat să te conving să mergi la New York.
— Nu, mulţumesc, spuse domnişoara Baker, refuzând tava cu cocteiluri care tocmai fuseseră aduse. Sunt în antrenament.
Tom o privi neîncrezător.
— Nu, zău!
Dădu pe gât paharul ca şi cum ar fi avut doar o picâtură pe fund.
— Nu pot să-nţeleg cum reuşeşti să faci ceva vreodată.
O fixai pe domnişoara Baker, întrebându-mă cu ce se ocupa. Îţi făcea plăcere să te uiţi la ea. Era o fată zveltă, cu sânii mici şi trupul drept, care îşi accentua aerul sportiv trăgându-şi umerii spre spate, ca un elev de şcoală militară. Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, mă priveau de pe faţa-i încântătoare, dar nemulţumită, parcă obosită, cu un aer de curiozitate politicoasă. Îmi făcea impresia că o mai întâlnisem sau că îi văzusem cândva fotografia.
— Dumneata locuieşti în West Egg, remarcă ea dispreţuitoare. Cunosc şi eu pe cineva acolo.
— Eu nu cunosc chiar pe nimeni...
— Trebuie să-l ştii pe Gatsby.
— Gatsby? întrebă Daisy. Care Gatsby?
Înainte de a-i fi putut răspunde că era vecinul meu, se anunţă că cina e servită; şi, trecându-şi cu un aer imperativ braţul puternic pe sub al meu, Tom Buchanan mă sili să ies din cameră, ca şi cum ar fi mutat o piesă de şah pe un alt careu al tablei.
Cele două femei ne precedau cu mersul lor graţios, puţin obosit, cu mâinile aşezate uşor pe şolduri, şi ajunserăm astfel pe o verandă trandafirie, deschisă către apus, unde pe masă, în vântul care acum se mai liniştise, pâlpâiau patru lumânări.
— De ce-aţi pus lumânări? obiectă Daisy încruntându-se şi le stinse cu degetele. Peste două săptămâni e ziua cea mai lungă a anului. (Ne privi radioasă pe toţi, la rând.) Şi vouă vi se întâmplă să aşteptaţi ziua cea mai lungă a anului şi pe urmă să vă pară rău după ea? Mie mi se întâmplă întoldeauna să aştept ziua cea mai lungă a anului şi până la urmă nici nu bag de seamă când vine.
— Ar trebui să ne gândim să facem ceva, căscă domnişoara Baker, aşezându-se la masă ca şi cum s-ar fi suit în pat.
— Excelent, spuse Daisy. Dar ce?
Se întoarse spre mine deznădăjduită:
— Ce se poate organiza?
Înainte să-i fi putut răspunde, ochii i se fixară cu o expresie îngrozită pe degetul mic.
— Ia uitaţi-vă, se plânse, s-a învineţit.
Îl examinarăm cu toţii – încheietura degetului era albăstrie.
— Tu ai făcut asta, Tom, spuse ea mustrător. Ştiu că n-ai vrut, dar ai făcut-o. Aşa-mi trebuie dacă m-am măritat cu o brută, cu un bărbat greoi, agresiv, urâcios...
— Daisy, nu-mi place cuvântul brută nici chiar în glumă, obiectă Tom supărat. — Brută, insistă Daisy.
Daisy şi domnişoara Baker se trezeau uneori vorbind amândouă deodată, nu pentru că s-ar fi grăbit să spună ceva, ci mai degrabă vorbind fără rost, nu chiar flecărind, ci păstrând tot timpul un fel de detaşare asemănătoare cu răceala rochiilor albe şi cu privirile lor impersonale, lipsite de orice dorinţă. Făceau doar faţă împrejurării şi ne acceptau, pe Tom şi pe mine, cu un mic efort politicos ca să întreţină discuţia, încercând să vadă dacă pot găsi ceva amuzant. Ştiau că cina avea să se termine curând, ceva mai târziu avea să treacă şi seara, şi amintirca ei avea să fie împinsă neglijent la o parte. Era ceva cu totul deosebit de serile de odinioară din Vest, unde o cină cu oaspeţi însemna o goană febrilă de la o clipă la alta până te ridicai de la masă, aşteptând mereu dezamăgit ceva, mereu altceva, tot timpul cu un fel de spaimă agitată faţă de clipa prezentă.
— Mă faci să mă simt cam necioplit, Daisy, îi mărturisii la al doilea pahar de vin, un vin cu miros de dop dar, oricum, impresionant. Nu poţi să discuţi şi tu despre recoltă sau lucruri de felul acesta?
Nu voisem să insinuez nimic, însă remarca mea fu primită într-un fel cu totul neaşteptat.
— Civilizaţia se duce dracului! izbucni Tom cu violenţă. Am ajuns un pesimist teribil în chestiile astea. N-ai citit Ascensiunea imperiilor de culoare, de unul Goddard?
— Nu, am răspuns, cam surprins de tonul lui.
— E o carte teribilă. Toată lumea ar trebui s-o citească. Zice acolo că, dacă nu suntem atenţi, întreaga rasă albă are să... are să fie copleşită. E o chestie ştiinţifică, s-a dovedit.
— Tom a ajuns foarte profund, spuse Daisy cu o expresie de tristeţe involuntară.
Citeşte cărţi grele, cu cuvinte lungi. Care era cuvântul ăla pe care...
— Aici e vorba de o chestie dovedită ştiinţific, insistă Tom privind-o iritat. Tipul ăsta a înţeles problema. Noi, care suntem rasa dominantă, trebuie să ne ţinem bine, pentru că altminteri încap toate pe mâinile celorlalte rase.
— Trebuie să le dăm la cap, şopti Daisy, încruntându-se feroce către soarele care-i apunea în faţă.
— Să vezi, în California..., începu domnişoara Baker, însă Tom o întrerupse agitându-se greoi în scaun.
— Adevărul e că noi suntem nordici. Eu sunt, şi tu, şi tu, şi... – după o ezitare infimă o incluse şi pe Daisy cu un semn uşor din cap, ea îmi făcu iarăşi cu ochiul. Noi am creat toate lucrurile acestea care constituie civilizaţia – ştiinţa, şi arta, şi toate. Înţelegeţi?
Era în conversaţia lui ceva patetic, ca şi cum încrederea pe care o avea în el însuşi, acum când era mai matur decât pe vremuri, nu i-ar mai fi ajuns. Când, aproape îndată după aceea, se auzi telefonul sunând în casă şi valetul părăsi veranda, Daisy profită de această întrerupere de o clipă şi se aplecă spre mine.
— Să-ţi spun un secret de familie, îmi şopti ea cu entuziasm. În legătură cu nasul valetului. Nu vrei să ştii ce-i cu nasul valetului?
— De asta am şi venit la voi astă-seară.
— Ei, află că nu a fost întotdeauna valet. Era angajat să lustruiască argintăria la nişte indivizi din New York, care aveau un serviciu pentru două sute de persoane. Trebuia să frece tacâmuri de dimineaţă până seara, şi în cele din urma asta a început să-i atace nasul...
— Şi aşa, din rău în mai rău..., sugeră domnişoara Baker.
— Da. Şi aşa, din mai rău în mai rău, până a trebuit să renunţe la poziţia lui.
O clipă, o ultimă rază de soare căzu cu strălucire romantică pe faţa-i însufleţită; vocea ei mă silea să mă plec cu respiraţia tăiată – apoi scânteierea se stinse şi lumina îi părăsi cu regret trăsăturile, întărziind pe fiecare dintre ele, întocmai ca nişte copii care se joacă seara pe stradă şi nu se-ndură să intre în casă.
Valetul reveni şi-i murmură lui Tom ceva la ureche. Tom se încruntă, îşi împinse scaunul la o parte şi intră în casă fără să spună nimic. Ca şi cum absenţa lui ar fi animat-o dintr-o dată, Daisy se plecă iarăşi peste masă şi vocea-i sună scânteietoare, muzicală.
— Ce plăcere îmi face să te văd la mine la masă, Nick. Mă faci să mă gândesc la... la un trandafir, pur şi simplu la un trandafir. Nu? se întoarse ea către domnişoara Baker aşteptând confirmarea. Cu adevărat, un trandafir, nu-i aşa?
Nu era adevărat. Nu semăn nici pe departe cu un trandafir. Improviza numai, însă din adâncul ei se degaja o căldură însufleţitoare, ca şi cum cu toată fiinţa ar fi vrut să ţi se mărturisească în fiecare din cuvintele acestea vibrante, şoptite întretăiat. Pe urmă, brusc, îşi aruncă şervetul pe masă, se scuză şi intră înăuntru.
Domnişoara Baker şi cu mine schimbarăm o privire scurtă, străduindu-ne cu conştiinciozitate s-o facem cât mai lipsită de expresie. Eram pe punctul să spun ceva, când ea se ridică făcând o mişcare neaşteptată şi şoptindu-mi „St!", ca şi cum m-ar fi avertizat să păstrez tăcerea. Murmure agitate răzbăteau dinăuntru, iar domnişoara Baker se străduia, fără nici o ruşine, să tragă cu urechea.
Murmurul crescu până aproape de coerenţa unor vorbe perceptibile, se stinse, urcă din nou febril, apoi încetă cu totul.
— Domnul Gatsby acesta de care vorbeai e vecinul meu, începui eu.
— Taci puţin. Vreau să aud ce se-ntămplă.
— Se-ntămplă ceva? întrebai cu inocenţă.
— Vrei să spui că nu eşti la curent?
Domnişoara Baker se întoarse spre mine, sincer surprinsă.
— Credeam că ştie toată lumea.
— Eu nu.
— De..., spuse ezitând. Tom are o damă la New York.
— Are o damă? repetai cu o voce inexpresivă.
Domnişoara Baker aprobă din cap.
— Ar putea cel puţin să aibă decenţa de a nu-i telefona la ora mesei. Nu crezi?
Până să înţeleg cu adevărat ce vrea să spună, se auzi foşnet de rochie şi scârţăit de pantofi, iar Tom şi Daisy reveniră la masă.
— Vă rugăm să ne iertaţi! exclamă Daisy cu o veselie crispată.
Se aşeză, o privi cercetător pe domnişoara Baker şi apoi pe mine şi continuă:
— Am aruncat o privire afară, e foarte romantic. E o pasăre, acolo pe pajişte, cred că-i o privighetoare sosită cu vreun vapor. Cântă...
Şi vocea lui Daisy cântă:
— Ce romantic, nu, Tom?
— Foarte romantic, spuse acesta, apoi adăugă stânjenit, îndreptându-se spre mine: Dacă o mai fi lumină după-masă, aş vrea să-ţi arăt grajdurile.
Telefonul sună iarăşi în casă, făcându-ne pe toţi să tresărim, când Daisy îşi clătină capul cu un aer definitiv către Tom; grajdurile, ca de fapt orice alt subiect de conversaţie, fură date uitării. Din cioburile sfărâmate ale ultimelor cinci minute petrecute la masa aceea îmi mai amintesc că lumânările au fost aprinse din nou, fără nici o nevoie, că aş fi vrut să-i fixez drept în ochi pe toţi cei din jur şi că simţeam, cu toate acestea, că trebuie să le evit privirile. Nu ştiu la ce se gândeau Daisy şi Tom, însă mă îndoiesc că însăşi domnişoara Baker, care afişa un scepticism dur, era în stare să facă complet abstracţie de insistenţele metalice, stridente, ale fiinţei care era a cincea cu noi la masă. Pentru anumite temperamente, situaţia ar fi putut părea interesantă – în ce mă priveşte, simţeam mai degrabă impulsul să telefonez de îndată la poliţie.
Inutil să spun că n-a mai fost deloc vorba despre cai. Tom şi domnişoara Baker, păstrând între ei căţiva metri de amurg, se întoarseră în bibliotecă încet şi cu aerul că se duceau să privegheze un mort, iar eu, căutând să par plin de interes şi puţin cam surd, o urmai pe Daisy, printr-un şir de verande, dând una într-alta, spre veranda din faţă. Aici, în semiîntuneric, ne aşezarăm unul lângă altul pe o canapea.
Daisy îşi luă faţa în mâini, ca şi cum ar fi vrut să-i cerceteze cu degetele contururile încântătoare, privind tristă spre întunericul catifelat de afară. Îmi dădeam seama că e pradă unor emoţii nestăpânite, aşa că îi adresai întrebarea care mi se părea atunci cea mai liniştitoare, ceva despre fetiţa ei.
— Noi doi nu ne cunoaştem prea bine, spuse ea deodată. Suntem veri, totuşi. Nici n-ai venit la nunta mea.
— Nu mă întorsesem din război.
— E adevărat.
Ezită o clipă.
— Să-ţi spun drept, am trecut prin ceasuri foarte grele, Nick. Am ajuns o cinică.
Evident, avea şi motive. Aşteptam să mai adauge ceva, însă rămase tăcută şi după o clipă revenii, cam fără convingere, la discuţia despre fetiţă.
— Trebuie să fie mare... vorbeşte... mănâncă, creşte... Cred că ai toate motivele să fii mândră de ea.
— A, da.
Mă privea absentă.
— Ascultă, Nick: să-ţi spun ce mi-a trecut prin cap când am născut-o. Vrei să ştii?
— Foarte mult.
— Asta te va ajuta să înţelegi cum am ajuns să mă gândesc la asemenea lucruri. O născusem abia de-un ceas. Tom era... Dumnezeu ştie unde. Mă trezisem din anestezie cu senzaţia că sunt părăsită de toţi; am întrebat-o pe infirmieră dacă era băiat sau fată. Mi-a spus că e fată şi atunci m-am întors cu faţa la perete şi-am plăns. „Foarte bine, m-am gândit, îmi pare bine că e fată. Şi sper că are să fie o proastă – ăsta-i cel mai bun lucru pe care şi-l poate dori pe lumea asta o fată, să fie o proastă frumoasă." Vezi, cred că orice ai face, viaţa e oribilă, continuă ea cu convingere. Toată lumea îşi dă seama de asta, adică oamenii mai deştepţi. Şi eu ştiu. Am fost peste tot, am văzut de toate, am făcut de toate.
Ochii îi azvărleau priviri scurte în jur, sfidători parcă – îmi amintea într-un fel de Tom – şi râse deodată cu un dispreţ sincer:
— O, Doamne, cât sunt de plictisită! În clipa în care vocea i se stinse, încetând să-şi mai exercite fascinaţia, simţii nesinceritatea fundamentală a vorbelor ei. Mă făcea să mă simt stânjenit, ca şi cum toată vremea nu făcuse altceva decât să încerce, într-un fel sau altul, să trezească în mine o emoţie care să îmbogăţească atmosfera romantică a serii. Aşteptai şi, într-adevăr, după o clipă, Daisy se întoarse spre mine: faţa ei frumoasă devenise rigidă, mă privea cu buzele strânse, ca şi cum prin ceea ce spusese până atunci îşi afirmase apartenenţa la o societate secretă, selectă, din care făceau parte ea şi cu Tom.
Înăuntru, camera trandafirie era scăldată în lumină. Tom şi domnişoara Baker şedeau fiecare la un capăt al canapelei – ea îi citea cu voce tare din Saturday Evening Post – şi cuvintele, murmurate fără inflexiune, se îmbinau unul într-altul într-un fel de melopee alinătoare. Lumina lămpii, care scânteia vie pe cizmele lui şi mată în părul ei de culoarea frunzelor de toamnă, se răsfrânse pe foaia ziarului când întoarse pagina, şi o clipă am putut urmări unduirea muşchilor prelungi, zvelţi, pe braţul ei dezgolit.
Când intrarăm, domnişoara Baker ridică mâna cu un gest autoritar, oprindu-ne locului şi impunându-ne o clipă tăcere.
— Urmarea, spuse ea aruncând revista pe masă, în numărul viitor.
Trupul i se trezi dintr-o dată la viaţă printr-o mişcare neliniştită a genunchiului şi se ridică în picioare.
— E ora zece, remarcă ea – după toate aparenţele constatând cât e ceasul de undeva din tavan. E vremea ca fetiţa să se ducă la culcare.
— Jordan joacă în campionatul de mâine, explică Daisy. Dincolo, la Westehester.
— Ah... dumneata eşti Jordan Baker!
Înţelegeam acum de ce-mi fusese familiară figura ei – expresia aceasta dispreţuitoare, dar atractivă, mă privise din multe fotografii ilustrând evenimentele sportive din Asheville, Hot Springs, Palm Beach. Auzisem despre ea şi o poveste, o poveste neplăcută, care într-un fel implica o critică, dar ce anume, uitasem de mult.
— Noapte bună, spuse ea blând. Să mă treziţi la opt, vă rog.
— Dacă te laşi trezită.
— Am să mă las. Noapte bună, domnule Carraway. Ne mai vedem.
— Sigur că vă mai vedeţi, confirmă Daisy. De fapt, cred că am să pun bazele unei căsătorii între voi. Vino mai des, Nick, şi am să... am să vă aranjez eu. Văd eu cum – vă încui din greşeală în debara, vă împing pe mare în vreo barcă, şi aşa mai departe...
— Noapte bună, mai spuse domnişoara Baker de pe scară. N-am auzit o vorbă.
— Drăguţă fată, spuse Tom după o clipă. N-ar trebui s-o lase să se vânture aşa, de colo până colo.
— Cine n-ar trebui? întrebă Daisy rece.
— Familia ei.
— Familia ei se reduce la o singură mătuşă care are vreo sută de ani. Şi pe lângă asta, Nick o să aibă grijă de ea, nu-i aşa, Nick? O să petreacă multe week-enduri aici la noi, în vara asta. Cred că atmosfera familială o să-i facă bine.
Daisy şi Tom se priviră unul pe altul, o clipă, în tăcere.
— E din New York? întrebai repede.
— Din Louisville. Ne-am petrecut împreună acolo copilăria imaculată. Copilăria noastră albă...
— Ai avut cu Nick o discuţie mai intimă pe verandă? întrebă Tom deodată.
— Mai intimă? mă privi ea. Uite, nu-mi amintesc, cred mai degrabă că am vorbit despre rasa nordică. Da, sigur. S-a strecurat în conversaţia noastră pe nesimţite...
— Nu crede şi tu tot ce auzi, Nick, mă sfătui Tom.
Am răspuns pe un ton neglijent că nici nu auzisem prea multe, iar câteva minute mai târziu m-am ridicat să plec. Ştiu că m-au condus până la uşa din faţă, oprindu-se unul lângă altul în dreptunghiul viu de lumină al uşii. Pe când porneam automobilul, Daisy îmi strigă deodată:
— Stai o clipă! Am uitat să te întreb ceva, ceva foarte important. Am auzit că te-ai logodit cu o fată, acolo în Vest.
— Tocmai, adăugă Tom. Am auzit asta de la trei persoane diferite, aşa că trebuie să fie ceva adevărat.
Bineînţeles că ştiam despre ce era vorba, însă adevărul este că nu eram nici măcar pe departe logodit. Faptul că lumea începuse să vorbească de logodnă constituise unul din motivele care mă determinaseră să plec spre New York. Nu poţi înceta să mai ieşi cu o prietenă pur şi simplu pentru că lumea a început să vorbească, dar pe de altă parte n-aveam de gând să mă las împins de zvonuri spre căsătorie.
Interesul pe care mi-l arătau mi se părea însă emoţionant şi mă făcu să-i simt parcă mai puţin distanţi prin bogăţia lor – totuşi, pe când mă îndepărtam cu automobilul, eram cam încurcat şi puţin dezgustat. Consideram că lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă Daisy în primul rând era să plece pur şi simplu de acasă, cu copilul în braţe – însă, după toate aparenţele, ei nici nu-i trecea prin cap aşa ceva.
Cât despre Tom... mi se părea mai puţin surprinzător că „are o damă la New York" decât că se lăsase atât de deprimat de o carte. Constatam că era în el ceva care-l împingea acum spre nişte locuri comune pretenţioase, ca şi cum egoismul fizic brutal de până atunci nu i-ar mai fi fost de ajuns.
Vara începuse de-a binelea; îi simţeam arşiţa iradiind de pe acoperişurile plate ale vilelor înşiruite de-a lungul şoselei şi în faţa garajelor, unde se înălţau pompele noi de benzină în mari cercuri luminoase. Când am ajuns acasă, în West Egg, am băgat maşina în garaj şi m-am aşezat o clipă pe maşina de tuns iarbă uitată în curte. Vântul murise, era o noapte înaltă, sclipitoare, cu foşnete de aripi fremătând în pomi şi mereu reîncepute sunete de orgă, ca şi cum foalele pământului le-ar fi insuflat broaştelor viaţă răsunătoare. O pisică îşi alunecă umbra tăcută prin clarul de lună şi, întorcându-mi capul s-o urmăreac, am văzut că nu eram singur – la vreo cincisprezece paşi de mine o siluetă singuratică se iscase din umbra vilei vecinului – un bărbat oprit acolo cu mâinile-n buzunare, privind spuzeala argintie a stelelor. Ceva din mişcările lui liniştite şi din felul sigur în care păşea prin iarbă îmi spunea că e însuşi domnul Gatsby, care ieşise probabil să-şi citească soarta în stelele cerului de deasupra noastră.
M-am gândit să-l strig. Domnişoara Baker îi menţionase numele la masă şi asta putea să ajungă drept recomandaţie. Dintr-o dată, însă, ceva din atitudinea lui mă făcu să simt că prefera să fie lăsat în singurătate – îşi întinse cu un gest ciudat braţele către apa întunecată şi, oricât eram de departe de el, aş fi putut jura că tremură. Fără voie am privit şi eu spre strâmtoare – dar n-am putut distinge nimic altceva decât o luminiţă verde, însingurată şi depărtată, poate la capătul unui debarcader.
Când mi-am întors din nou privirile, Gatsby dispăruse şi eram iarăşi singur în noaptea fremătătoare.
descarcare carte gratuit.....
Lovituri din umbra de Ion Topolog volumul 1 si 2
DE LA DROBETA, PESTE DONARIS PÂNĂ ÎN malul celălalt, se întinde podul damascianului. Apele vuiesc surd pe lângă cele douăzeci de picioare din piatră și, sfârtecate, se leagă dincolo, la vale, într-o platoșă lucitoare, sub lumina moartei Selene. Aici, pe pod, puhoiul roman se scurge încet, dar dincolo, la capătul opus, au loc primele ciocniri între arcașii daci și pedestrii străini, trecuți cu bărcile, în mai multe locuri ale fluviului. Împăratul bănuise că vor fi înfruntați la capătul podului, de aceea, din timp, hotărâse trecerea și cu bărcile, în douăsprezece puncte de pe cursul Donarisului: șase în sus și șase în jos de pod.
Temându-se de încercuirea trupelor de hărțuială, Iartan, căpetenia dacilor, dădu poruncă de retragere în desimea pădurilor, nu fără a lăsa stricăciuni în oameni și animale, în rândurile dușmanilor. E ceas de noapte în idele lui Iulius. Dincolo de portalul monumental al Donarisului ard încă rămășițele jertfei aduse de împărat zeilor, în timp ce pe podul din lemn se scurg trupele auxiliare, în lărgimea celor treizeci și trei de pași, cât măsoară puntea. Balbus și Apolodor urmăresc lucrările de înaintare pe pământul Daciei, prin codrii ei fără capăt. Împăratul, avându-l în stânga pe Lucius Licinius Sura, iar în dreapta pe Tiberius Claudius Livianus, vine pe mijlocul podului în trapul calului, învăluit într-o negură argintie și împărțind poruncile din îndemnul mâinii stângi. Nubienii și scaurii îl zăresc strălucind ca însuși Marte pe scările nesfârșite ale Capitoliului. Inimile însetate de glorie le bat în piepturi puternic, căci dincolo de pod e Dacia, e aurul și argintul, și vinul, e scăparea Romei.
Așa gândește și hispanul, cel vestit prin războaiele de la Rin, stăpânul cetății eterne.
•
Sus, între colții de piatră, se înșiră capete negre și mute. Din nouri rupți se arată iar stăpâna nopții și-n lumina ei, în vale, văd viermuind romanii. Își umflă pieptul bătrânul Ciad și lui Zamolxe se roagă să crească apele, să spele pământul și piatra de dușmani, dar Zamolxe mână apele domol și pământul nu se clatină. Atunci lui Gebeleizis se roagă să răstoarne munții cu totul peste acvilele din vale, cerul să ia foc deasupra lor, dar munții nu se mișcă și cerul doarme liniștit.
La Sarmizegetusa e scăparea.
Bătrânul face un semn și dintr-un salt Tiagar e lângă el. Are brațele de criță și sufletul de miel. Tatăl îi caută ochii și-n inimă simte că-l împinge dorința grea de pace. O clipă îl vede băiețandru, alergând pe câmpul cu ierburi înflorite, pe când își lucrau pământul… Erau acasă și Disbe, mama lui, îi îmbucura privindu-i, pe când torcea părul de capră sau pregătea miedul. Crescuse voinic tare, și mândru, și iute ca un șoim. Îi întrecuse pe toți în prinderea bourului, când i-arunca cu dibăcie în picioare capcana. Putea, ca și el, tatăl, să atingă vârsta bătrâneții lângă Nevina, fata lui Molaz, vecin și bun tovarăș de negoațe. Dar din sat în sat trecu balaurul cu cap de lup, șuierând cumplit a moarte: Război!… Și atunci cu toții apucară scuturile dave, acoperite pe deasupra cu piele aspră și păroasă de bour și alergară la chemarea marelui Decebal. Era noapte lină, dar din cer cădeau aprinse lacrimile zeului Gebeleizis. În toată cetatea fură aprinse torțele: „Moarte!” spuse marele preot Vezina, și „Moarte!” țipară miile de torțe. Acesta fu cuvântul pe care ei, atunci, îl trimiseră dușmanilor, dar nu credeau c-așa de repede le va fi călcat pământul. El și feciorul, cu alții din steagurile de elită ale regelui, fură rânduiți la hotar, să conducă hărțuiala pe drumul dinspre Tapae și să-l vestească pe Decebal de înaintarea romanilor. De atunci obrajii fetei lui Molaz nu s-au mai uscat.
Călare, Tiagar aleargă prin vânturile de miazănoapte, mânat de o urdie de spaime. El duce răspuns lui Decebal de toate câte ochii lui văzură acolo unde înverșunatul Donaris se-ndoaie, scăpând dintre strâmtori. Ca frunza și ca iarba vin romanii și toate semințiile ce li-s supuse, tot trec, tot trec, și nu li se mai vede nici capul și nici coada. La locul ce se cheamă „Între râuri” acvilele s-au împărțit în trei coloane, și una pe la „Tapae” va să vie, iar alta peste munți, pe la „Izvoarele Rhobonului”, și a treia însuși împăratul o conduce, prin țara burilor, pe „Alutus în sus”. Din drumul său, spre Sarmizegetusa, Tiagar se lasă în vale, abătându-se în satul în care s-a născut, s-o vadă pe Nevina. E cale de o bătaie de săgeată. Satul lor seamănă cu un tumul în care doar câinii se aud urlând a pustiu. Nădăjduiește că femeile, bătrânii și copiii să nu se fi tras toți la munte, cu toate că în drum a întâlnit pâlcuri, mulțime șiroind. La casa cu intrare drept de afară, oprește calul înspumat și bate tare-ncet în ușa nou cioplită. N-apucă să bată și a doua oară, că ușa se smulge parcă din țâțâni și-n brațe-i sare, țipând, Nevina. El n-are ce să-i spună bine: romanii vin mereu, ca negurile de grindină. Ea îl roagă mult s-o ia cu el, dar nu e cu putință, căci soarta sa de-acum stă în mâinile acelui ce va pieri cu țara sau va domni pe mai departe-nvingător. Nu este însă timp de stat. Tiagar o saltă sus pe cal și o duce-n goană până la marginea satului. Acolo o coboară, o strânge-n brațe și o-ndeamnă la tărie. Apoi saltă în șaua mică din piele de zimbru, cu pintenul împunge burta calului, și precum cerbul saltă către munți. Nevina stă o vreme pe gânduri, uitându-se în urma lui, apoi se hotărăște să-i țină calea la întoarcere, în locul ce se cheamă Horști. Acolo cerbii vin cu căprioarele de se adapă, iar zânele în nopțile de primăvară joacă cu aleasa lor, zeița Bendis. Se-ntoarce dar, cu grabă acasă, își taie părul auriu, bogat, se leagă peste cămașă și ițari cu niște bete aspre și se apropie de mama sa, Noime. Simțindu-i boarea răsuflării, Noime se ridică în somnul greu ce îl avuse și mai să nu o recunoască.
— Cine ești tu, fata mea? De ce te-ai îmbrăcat așa?
— Plec și eu, mamă. Mă duc la rege. Romanii vin și bunul meu frate, Licibis, m-a învățat destul să trag cu arcul.
— Bine, du-te, că rău mi s-arătă în vis stăpânul nostru. Se prefăcuse-n cal și aci la poartă venise, în tropot, cerând scăpare…
— A fost pe-aicea Tiagar, puțin trecuse după miezul nopții! Îl trimisese tata la Decebal. E cel mai viteaz, și a zis să merg cu el, să îl aștept în locul ce se cheamă Horști. Eu mă făcui arcaș, să nu mă recunoască alții și lângă el nu-mi va fi teamă. De acuma, mamă, se face ziuă, și trebuie să plec.
A îngenunchiat și mama i-a pus pe creștet mâna, chemând zeii s-o ocrotească, apoi a strâns-o-n brațe și a udat-o cu lacrimi până ea s-a desprins. Și a-nfipt Nevina un baltag în brâu și cucura și-a trecut-o pe după gât, apoi repede s-a așternut la drum. Răsăritul se împurpurează, roua de pe ierburi se aprinde, arzând cu luminițe albe, și fata abia prididește cu mersul. Se gândește să meargă la Decebal, fiindcă știe că Tiagar n-o va lua cu el, și acolo poate va fi de trebuință la ceva, după ce-i va arăta regelui priceperea cu care-ntinde arcul și trage la țintă cu săgeata.
Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decît accidente : numai caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie ori de viaţă...
N.Steinhardt — „Jurnalul fericirii.*
1949 - MALMAISON - (PRIMA ARESTARE)
In 1949, aveam 23 de ani, locuiam în Bucureşti la o bună prietenă, la primul etaj al unui imobil de pe bulevardul Dacia.
Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în ca-să patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. Cei şase locatari ai eta-jului au fost toţi adunaţi în salon şi luaţi apoi rând pe rând în camerele lor, pentru a fi prezenţi la percheziţie. Primul am fost eu.
Pe măsuţa de noapte, seara înainte de culcare, pusesem cartea lui Hitler, „Mein Kampf". Avusesem peste zi o discuţie cu un prieten şi consulta-sem seara cartea pentru a vedea cine avusese dreptate. Unul din secu-rişti, răscolind patul şi trântind cartea jos, a ridicat-o şi fără să se uite la ea a pus-o din nou pe măsuţă. Apoi a luat toate cărţile din bibliotecă pe rând şi le-a scuturat, ţinându-le de coperte.
Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipăite şi aruncate pe jos şi pe pat. În partea de sus a dulapului, pe un raft, se aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, sârme etc.
Cu câteva zile înainte, ţinusem acolo un pachet cu capse şi fitil Pick-ford, pe care apoi îl dădusem mai departe. Conţinutul pachetului, plus muniţie şi alte arme şi grenade proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungînd cu percheziţia la acest raft, unul din securişti a găsit un pachet cu fitile şi capse, în ambalajul lui original militar, care rămăsese rătăcit în dulap. L-a desfăcut, examinat cu curiozitate, l-a mirosit şi neştiind ce este, imaginându-şi că aparţine radioului demontat, l-a aruncat în gră-mada de lucruri scotocite de pe jos. La un moment dat, unul din secu-rişti şi-a pus pistolul pe masă, lângă scaunul pe care mă aşezaseră. Cum la acea vreme eram pasionat de arme, mi-am dat seama că era un Bere-tta 9 mm, fără încărcător. Am făcut remarca cu voce tare şi cu oarecare mândrie că nu mă las păcălit de astfel de trucuri. Cu timpul aveam să mă lecuiesc de a arăta că nu sunt prost !
Când s-a terminat percheziţia la mine în cameră, am fost luat numai în cămaşă şi pantaloni între doi securişti, am coborât scările până la intrare unde a mai apărut un al treilea şi astfel încadrat am mers pînă la o maşi-nă, oprită pe Str. Polonă, la vreo 30 de metri. Unul din agenţi s-a suit lângă şofer în faţă, iar eu între ceilalţi doi, în spate. Mi-au pus cătuşe la mâini, ochelari negri pe ochi şi unul din cei doi m-a culcat cu capul la el în poală. Am mers cam un sfert de oră, pierzînd complet simţul direc-ţiei. La un moment dat am auzit cum se deschid nişte porţi metalice, maşina a mai mers câţiva metri şi s-a oprit. Mai târziu am aflat că eram la Malmaison pe Calea Plevnei.
Am fost scos din maşină şi susţinut şi dirijat de coate am mers câţiva metri pe un drum pavat. Un câine m-a adulmecat mârâind. Am urcat două-trei trepte, o uşă s-a închis în urma mea şi mi s-au scos ochelarii. În spatele unui birou era un civil, care mi-a cerut să-mi golesc buzuna-rele să-i dau cureaua şi pantofii. M-a pipăit de sus până jos fără să mă dezbrace şi mi-a aruncat o pereche de cipici din stofă militară kaki, mult prea mari pentru mine, murdari şi umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii şi am fost dus pe un coridor, până în dreptul unei uşi. Au deschis-o, m-au împins înăuntru şi mi s-au scos ochelarii.
Celula avea cam 2,50 m pe 2 m. De-a lungul peretelui din stân-ga două paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, un calorifer. Pa-turile erau făcute cu : saltea de paie, cearceafuri, pătură, pernă umplută cu paie şi faţă de pernă. Era foarte cald şi mirosea a motorină. Uşa era din lemn gros şi avea o vizetă.
Gardianul care mă adusese era în cămaşă şi purta şi el cipici, iar la centură îi atârna un toc de pistol. Din uşă mi-a dat instrucţiunile pe şoptite : a început prin a-mi spune că mă aflu la „regimul tăcerii", că n-am voie să vorbesc, să cânt, să fluier sau să bat în pereţi. Peste zi n-am voie să mă culc. Numai dacă am ceva foarte important, pot bate la uşă. Când aud că se deschide uşa, să mă întorc cu spatele. Apoi a închis uşa şi a tras zăvorul. Deasupra uşii, foarte sus, celula fiind foarte înaltă, era o ferestruică care dădea pe coridor. La mijlocul plafonului atârna un bec, în permanenţă aprins.
Cu câteva zile înainte de arestare, o prietenă, Anca Tyllo, mă rugase să-i dau la reparat lănţişorul unei cruciuliţe de aur. îl reparasem şi pentru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi-l pusesem la gît împreună cu cruciuliţa. La percheziţie scăpase neobservat. L-am scos de la gît şi l-am pus în buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au găsit şi după opt zile când mi-au dat drumul, i l-am dat înapoi Ancăi.
La început, pe coridor, mi s-a părut a fi o linişte absolută, dar încet, încet, auzul mi s-a ascuţit şi am început să disting paşii în cipici de pâslă, uşi închizîndu-se şi deschizîndu-se, pocnituri din degete sau plesnituri din palmă. (Aşa se chemau gardienii între ei, ca să nu vorbească). Uneori auzeam plânsete, vaiete, care erau urmate de paşi repeziţi, uşi deschise şi închise, strigăte înăbuşite şi apoi linişte. Când am fost băgat în celulă, mi s-a mai spus să mă culc cu faţa spre uşă şi cu mâinile peste pătură, astfel ca să mi se vadă faţa şi mîinile prin vizetă. Am adormit imediat. Mă simţeam istovit. Probabil reacţia nervoasă ! Am fost trezit de câteva ori prin bătăi uşoare în uşă, de câte ori, prin somn, mă întorceam cu faţa la perete. Cred că gardianul se uita prin vizetă la fiecare minut. Cred că la ora 5 era deşteptarea. Trebuia să-mi fac patul, apoi celulă după celulă, eram scoşi la closet. Gardianul îmi dădea o foaie de hârtie higienică şi asista cu uşa deschisă la tot ce făceam. în aceeaşi încăpere era şi o chiuvetă, unde te spălai pe mâini şi pe faţă. Prosop nu era ; foloseam o batistă pe care mi-o lăsaseră. Toate drumurile afară din celulă se făceau cu ochelarii la ochi, cu mâinile la spate şi dirijat de gardian. După toaletă şi spălat, primeam în celulă o gamelă cu surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. Era pâine făcută în formă, cleioasă, după modelul rusesc. I se şi spunea bulcă rusească. O puneam pe calorifer, unde în câteva ore se întărea că abia o mai puteam rupe. La prânz primeam puţină supă limpede şi un polonic de mîncare : fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori cu o bucată de carne. Seara primeam numai felul doi de la prânz.
Prima zi n-am băut decît cafeaua şi n-am mâncat decât pâinea. Seara am fost scos din celulă, dus într-o încăpere, aşezat pe un scaun în faţa unei măsuţe mici cu faţa spre perete. Când mi s-au scos ochelarii, am văzut în dreapta mea un colţ de birou pe care se aflau trei lămpi metalice, cu braţ flexibil şi abajur, îndreptate spre măsuţa mea. Din cauza luminii puternice, dacă întorceam capul spre dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lămpi. Spre stânga vedeam uşa prin care intrasem şi care era capitonată. Pe măsuţă era hârtie, toc şi cerneală. Vocea anchetatorului venea de dincolo de biroul pe care se aflau lămpile. în următoarele şase zile, am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus în această cameră de nenumărate ori, apoi în subsol la bătaie şi în celulă, ciclul repetându-se fără întrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite în aceste încăperi şi la intervale neregulate.
Uneori, când ajungeam în celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram din nou dus la anchetă. Alteori cînd eram adus în celulă mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam, eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam în timpul anchetei.
Primele anchete s-au succedat într-un ritm accelerat: cam două ore în anchetă şi apoi câte un sfert de oră în celulă. După aceea, timpul în anchetă s-a lungit... sau aşa mi s-a părut, fiind tot mai dezorientat în privinţa timpului, pe măsură ce oboseala şi lipsa de somn creşteau.
În primele ore de anchetă, întrebarea „leit-motiv" care revenea sistematic era : ce acţiune duşmănoasă ai întreprins împotriva regimului ? Negând că aş fi făcut ceva ilegal, urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, şcoală, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la întrebarea primă şi totul se relua de la început. Toate răspunsurile date verbal trebuia apoi să le scriu. De fiecare dată când eram adus la anchetă, lucrurile se repetau, astfel că am scris cât am stat la Malmaison zeci de pagini dând la infinit aceleaşi răspunsuri. Pe la jumătatea primei zile, s-a precizat obiectul anchetei, pe care de altfel îl bănuiam : „Ce ştiam şi cum contribuisem la activitatea de spionaj, a vărului meu George Boian", care fusese arestat în primăvara aceluiaşi an şi despre care nu se mai ştia nimic de atunci. Voi reveni mai târziu asupra acestui subiect.
Mai întâi, câteva episoade din cursul anchetelor (până la precizarea o-biectului interogatoriului) şi despre care îmi mai amintesc. La un moment dat, întrebările concentrându-se asupra vieţii petrecute de mine la ţară la Ilovăţ, în Jud. Mehedinţi şi cerându-mi-se numele oamenilor de încredere din sat, răspunsul a fost că îmi amintesc foarte multe nume, dar nu ştiu ce să înţeleg prin „oameni de încredere". Am fost atunci trimis în celulă şi mi s-a spus că voi primi cele necesare pentru a scrie o listă cu toate numele de care îmi amintesc. Într-adevăr, peste câteva minute uşa s-a deschis, mi s-a băgat în celulă o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală şi mi s-a spus să bat la uşă când voi fi terminat. Pe câteva pagini, am înşirat toate numele familiilor (bărbaţi, femei şi copii), luând casă cu casă, de la un cap la altul al satului. Când am terminat, am bătut la uşă. Gardianul a venit cu un plic şi mi-a cerut să bag paginile scrise înăuntru şi să lipesc plicul. După scurt timp am fost din nou dus la anchetă. Despre oamenii din sat şi despre lista mea, n-a mai fost vorba niciodată.
Altădată mi s-a pus întrebarea : „Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumitale în casă ?" (Aici trebuie să fac remarca că tatăl meu murise de nouă ani iar eu la acea dată aveam 14 ani !). întrebând ce înseamnă periculoşi", mi s-a spus : „oameni politici, duşmani ai clasei muncitoare !". Şi de data asta mi s-a cerut să fac o listă în celulă. Ritualul cu masa, scaunul, tocul, hârtia şi la urmă plicul lipit, s-a repetat. Cu toate că eram încă un copil când a murit tatăl meu, îmi erau clare încă în minte, nume şi personagii care ne veneau în casă pe acele timpuri. Cum tatăl meu se dedicase cu pasiune vieţii politice, am înşirat pe lista mea, nume de-a valma, de ţărănişti, liberali, legionari, oameni de stânga, de dreapta, etc... dar în capul listei am scris : Dr. Petru Groza ! ! ! (şi acest spirit de frondă ieftină, pe care cu toată teama, atunci îl practicam, mai târziu, cu experienţa puşcăriei, l-am abandonat). Nici despre această listă, nu avea să mai fie vorba niciodată în anchetă.
Intr-o zi între două anchete, am fost dus la câteva uşi distanţă de celula mea, într-o celulă amenajată în frizerie. Pe stânga cum intrai, o oglindă, o chiuvetă şi un scaun de frizer. Frizerul, cu o haină scurtă albă şi cu pistol la şold. Pe peretele opus, o lozincă din litere roşii, înfipte cu ace în zid. Imposibil de descifrat ! Abia când m-au aşezat pe scaun şi am privit în oglindă am înţeles ce scria : Moarte duşmanului poporului ! Era numai la adresa celui de pe scaun, adică a arestatului, fiind scrisă invers.
Dar să revin la anchetă. Când mi s-a dat de înţeles că sunt arestat în cazul Boian, am început prin a nega orice amestec. Dacă până aici ancheta decursese într-un limbaj civilizat şi comportarea fusese destul de corectă, de aci înainte avea să se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, deoarece anchetatorul, pe care nu-l văzusem încă niciodată la faţă, avea o limbă românească aleasă şi stăpânea perfect limbajul juridic. în schimb ancheta devenea tot mai presantă şi se făceau aluzii la metode, care mă vor face să declar adevărul, despre ceea ce făcuse Boian cu complicitatea mea.
Iată pe scurt despre cazul Boian, atât cât ştiam eu la vremea aceea : G.B. primea (din nu ştiu ce surse) informaţii pe care apoi le transmitea prin intermediul unei ambasade străine, lui Nicolaie Caranfil, care se afla în Vest. O astfel de scrisoare, cu informaţii economice, politice şi despre diverse unităţi militare sovietice, mi-a încredinţat-o într-o zi, pentru a fi bătută la maşină de urgenţă. La rândul meu, am rugat-o pe prietena la care locuiam (N.Z.) şi care lucra ca dactilografă, să-mi facă acest serviciu. Totodată, vrând să-l ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost bătută la maşină o scrisoare, dictată de el, către firma Remington din U.S.A. Era vorba de procentele reprezentanţei Remington, pe care el o moştenise de la tatăl lui, care valorau o sumă destul de importantă ce se afla în Statele Unite. Din cauza războiului, legăturile reprezentanţei cu firma fuseseră întrerupte. Baby dorea ca firma Remington, să nu pomenească într-o eventuală corespondenţă cu el, despre această sumă, pe care să i-o ţină la dispoziţie acolo. La rugămintea mea şi cu asentimentul lui Baby, Boian a acceptat, ca o dată cu scrisoarea lui cu informaţii să expedieze, pe aceeaşi cale şi această scrisoare. I-am dat scrisorile lui G.B. în cursul dimineţii, iar în aceeaşi zi, seara, el a fost arestat. Când din anchetă am înţeles că la arestare scrisorile au fost găsite asupra lui, am început prin a nega orice participare.
Mi s-au pus ochelarii la ochi şi am fost condus în afara clădirii. Am simţit din nou prezenţa unui câine care m-a mirosit şi după câţiva metri, după ce s-a deschis o uşă, am coborât o serie de trepte înguste şi abrupte, susţinut şi dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniţă umedă şi de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus să-mi scot pantalonii, să mă aşez pe jos cu genunchii la gură şi să-mi cuprind picioarele cu braţele. Mi-am dat seama că în jurul meu erau mai multe persoane. Apoi mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură... cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atît de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărît să spun adevărul. Am spus că da. Am fost coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am îmbrăcat pantalonii şi am fost dus în camera de anchetă. Şedinţele din pivniţă s-au mai repetat de trei ori. Am mai fost bătut de două ori în acelaşi fel ca prima dată, numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia şedinţă din pivniţă, în timp ce mă loveau, legăturile de la mîini mi s-au desfăcut şi am rămas atârnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi şi am putut vedea pentru câteva clipe scena : pereţi de cărămidă netencuită şi într-un colţ, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care erau în pivniţă, unul ţinea în mână ciomagul cu care mă lovise, iar pe altul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine înjurând şi mi-a legat brutal peste faţă o cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strîns-o atît de tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. Apoi operaţiunea a continuat.
A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega pe rangă şi a mă agăţa sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii şi mi-au dat să încalţ o pereche de bocanci scorojiţi, fără şireturi şi cu câteva numere mai mari ; probabil buni pentru orice picior. în timp ce-i încălţam, mi-am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu aveau tocuri. Atârnat în aceeaşi poziţie cu capul în jos, au urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă ; vreo zece, cred. îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga şi a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de plesniturile tălpii bocancului prea larg, simţeam lovitura în ceafă şi creştetul capului. Şi aşa, cu şedinţele din pivniţă, alternînd cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva zile. De aşezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră şi călcam greu. Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, aşa că ceea ce simţeam în primul rând, era o totală extenuare.
În anchetă, încet, încet, cedasem şi recunoscusem tot ceea ce ei ştiau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la maşină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena mea N.Z. Anchetatorul intrînd în amănunte şi cerîndu-mi să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu bătusem în viaţa mea la maşină, am dat un timp, care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care locuiam era dactilografă, având maşină de scris acasă, i-a dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, aşa buimăcit cum eram : să spun ca atât ea, cât şi prietenul meu Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G.B şi pe ce căi urma să trimită scrisorile. Am reuşit să rămân pe ideea asta pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele mereu şi mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, să le redactez, exact cu aceleaşi cuvinte şi aceleaşi fraze ; aşa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat : „Ai învăţat răspunsurile pe dinafară !" De mai multe ori în timpul anchetei, am auzit mai multe persoane care vorbeau pe şoptite cu anchetatorul. Era şi o voce de femeie. Odată, când ancheta se oprise asupra informaţiilor cu privire la unităţile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă voce, cu un puternic accent rusesc. Aveam să aflu mult mai târziu, în închisoare, că pe acea vreme erau consilieri sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru a nu ştiu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de extenuare maximă, mi-am lăsat capul pe masă, pătând cu sângele care-mi curgea din buza ruptă, hârtia de scris. M-am trezit deodată cu o mână pe umăr şi cu vocea anchetatorului, spunându-mi : Lasă, că n-a făcut numai rău tatăl dumitale ! Am întors capul şi atunci l-am văzut prima dată la faţă pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu părul negru lucios, piele destul de închisă şi ochi verzi. Era un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a retras din nou în întuneric şi m-a avertizat că dacă vreodată îl văd pe stradă să traversez şi să plec în direcţie opusă. Mi-am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranţă.
In a opta zi de la arestare, dimineaţa, am fost scos pentru ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe uşă, gardianul mi-a scos ochelarii, iar anchetatorul mi-a spus să mă întorc cu spatele şi să-mi dau pantalonii jos. Imediat m-am gîndit că voia să constate în ce stare mă aflu şi cât de vizibile sunt urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ririicîndu-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deşi nu era adevărat şi cînd mi-a spus să mă aşez la locul meu în faţa măsuţei, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate că, la fiecare pas, simţeam junghiuri în tălpi. Bănuiam că-mi vor da drumul şi nu voiau să fie vizibile urmele tratamentului.
În această ultimă şedinţă, s-a trecut din nou în revistă tot ce declarasem de atâtea ori până atunci, însă tonul se schimbase. Între altele mi s-a spus, â propos de bătăile din pivniţă, că aceste metode nu le aparţin lor, că ei sunt împotriva acestor procedee şi că nu le-ar aplica niciodată, dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui duşmănoasă.
După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat. M-am culcat şi am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de umăr de un gardian. Mi-a pus iar ochelarii şi m-a scos din celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii şi obiectele ce-mi fuseseră reţinute atunci. Am fost pus să semnez o declaraţie-formular prin care mă obligam să nu spun nimănui tot ce văzusem şi mi se întîmplase în aceste opt zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de secrete de stat şi pasibil de condamnare.
Mi-am încălţat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii şi am fost scos din clădire. Pe drum până la maşina în care m-au urcat, am simţit iar răsuflarea câinelui. De data asta eram fără cătuşe şi numai cu un singur securist lângă mine, în spate. în faţă, şoferul şi încă unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă mine. După vreun sfert de oră, maşina s-a oprit. Am fost ajutat să cobor şi odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, uşa s-a trîntit şi maşina a demarat în viteză.
Eram pe Bulevardul Dacia la colţul cu strada Dimitrie Orbescu. Era ora zece seara. După cinci minute eram acasă, unde şi prietena mea se întorsese cu câteva minute mai înainte. Fusese şi ea ridicată de acasă, în noaptea următoare arestării mele. Ancheta ei fusese mai uşoară, fără atâta insistenţă şi fără maltratări. Recunoscuse că bătuse scrisorile la maşină, fără să cunoască rostul şi destinaţia lor. În aceeaşi noapte cu mine, fusese arestat şi B. Ivanovici. După o anchetă de trei zile, fusese eliberat.
Odată acasă, prima dorinţă mi-a fost să fac o baie caldă. Spatele mi-era vânăt iar tălpile încă umflate. Durerile cedaseră locul unor mâncărimi, care urmau să mai dureze vreo câteva zile. În săptămâna care a urmat, aveam să aflu câteva lucruri, care mi-au dat explicaţia unei anumite comportări a anchetatorului şi care aveau să-mi ofere încă trei ani de libertate. Cu ani de zile în urmă, înainte de război, într-o noapte la Iaşi, la uşa Doctorului Gatoski, se prezintă, disperat, un tânăr. Îl roagă pe doctor să-i salveze nevasta însărcinată, care se afla acasă în stare gravă. Doctorul răspunde apelului, pleacă cu tânărul în toiul nopţii, intervine în ultimul moment şi salvează femeia de la moarte. Tânărul de la acea vreme era avocat şi se numea Grigore Burdan. Acum, în 1949, purta numele de Grigoriu Burdea, (nume conspirativ) şi era unul din cei trei atotputernici ai serviciilor de anchetă de la Malmaison din Calea Plevnei. Era cel care mă anchetase. Grigore Burdan era originar din regiunea Panciu şi după ani, în închisoare, aveam să cunosc mulţi deţinuţi care trecuseră prin grozăviile anchetelor lui, anchete pe lângă care, cea pe care o suferisem eu fusese floare la ureche. Şi, revenind acum la Dr. Gatoski (care urma să devină celebrul radiolog de mai tîrziu), el nu era altul decât tatăl vitreg al bunului meu prieten B. Ivanovici.
Aşa se face că, în acele zile în care noi ne aflam în arest la Malmaison, Dr. Gatoski a fost anunţat de Grigore Burdan, de care nici nu-şi mai amintea, că B. Ivanovici va fi în curând eliberat, în amintirea binelui făcut la Iaşi.
Tot în aceleaşi zile în care noi ne aflam la Malmaison, mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu şi-a spuse numele, i-a spus să nu fie îngrijorată, pentru că în câteva zile voi fi din nou acasă. Mama a ajuns la convingerea că în spatele acestei comunicări se afla Tutu Georgescu, care de pe atunci era bănuită a avea legături cu Securitatea.
Oricum, aşa se face că ne-am trezit din nou liberi, iar primul meu contact cu Securitatea a fost ca un vis urât, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienţă, inconştienţa şi entuziasmul tinereţii, n-am înţeles nimic din fenomenul pe lângă care numai trecusem şi am considerat episodul încheiat. Ca mai toţi tinerii de vârsta mea din acele timpuri, eram în căutarea oricărei ocazii care mi s-ar fi oferit, ca să facem ceva împotriva regimului.
Eram plin de iluzii, de entuziasm, mă vedeam pe baricade ! Eram un adevărat „amator", frizând ridicolul prin felul în care gândeam şi vedeam lucrurile. Nici nu puteam bănui la acea vreme că abia peste câţiva ani, îmi voi începe ucenicia adevărată, nu a unei lupte active deschise, făţişe şi eroice, ci a acelei lupte pasive, de rezistenţă fizică şi morală nespectaculoasă şi lipsită de glorie, dusă în întunericul temniţelor, alături de mii şi mii de alţi deţinuţi. Numai după un număr bun de ani petrecuţi în închisori, amatorismul meu a făcut loc încet, încet, unui adevărat „profesionism", dacă aş putea să-l numesc aşa.
Fata care a atins cerul de Luca Di Fulvio
PARTEA ÎNTÂI
Roma – Narni – Apeninii Centrali – Marea Adriatică
Izvoarele Padului – Teritoriile Adria –
Mestre – Veneția – Rimini
1.
1515 d.Hr.
Carul de rahat, cum îi ziceau în cartierul dell’ Angello, trecea o dată pe săptămână. Lunea.
În lunea aceea, după cinci zile de ploaie torențială, carul de rahat înainta cu greu pe ulița îngustă a Pescăriei, abia trecând, cu butucul roților zgâriind câteodată zidul caselor. Cei șase pușcăriași puși înlănțuiți în urma carului se afundau în noroi până la glezne și icneau de efort, căznindu-se să scoată roțile din gropile în care se împotmoleau. Izmenele lor de lână proastă, grele și găurite, erau năclăite până la vintre. În fața carului mergeau alți doi pușcăriași, legați cu lanțuri unul de altul, care trebuiau să adune gălețile pline de gunoaie și de excremente din fața porților caselor sau din curți și să le arunce în imensa troacă pusă în car. Pe cei opt pușcăriași îi controlau patru oșteni, doi în fața și doi în spatele puturoasei procesiuni.
În spatele carului se adunase o mică ceată pestriță, alcătuită mai mult din străini decât din romani, cum adesea se întâmpla în Cetatea Sfântă. Erau doi învățați germani, cu cărți grele la subraț, trei maici cu glugi mari cu vârfuri ascuțite răsucite în sus, care înaintau cu capul plecat, un sarazin cu pielea ca alunele prăjite, doi soldați spanioli, cu pantalonii lor colanți cu un picior galben și unul roșu, care pășeau cu ochii întredeschiși ca să-și domolească durerea de cap, după ce-și petrecuseră noaptea într-un han, și care acum se grăbeau să ajungă pe unde erau încartiruiți ca să nu fie declarați dezertori, și mai era și un indian, cu turban și cu o cămilă care răgea, deranjată de frig, aflată în drum spre un circ de pe celălalt mal al Tibrului, și un negustor evreu, pe care-l recunoșteai după bereta galbenă impusă de lege. Și cu toții, de-a valma, aveau pe chip o expresie dezgustată din cauza groaznicei duhori, care era din ce în ce mai rea pe măsură ce se apropiau de piața Sant’ Angelo în Pescheria, unde miasmei carului de rahat i se alătura cea a resturilor din piața de pește, care putrezeau pe jos de șase zile.
Când ajunseră în piață, lumea înghesuită trecu de carul de rahat și se pierdu în micul Babel de personaje care umpleau Sant’ Angelo în Pescheria.
Și negustorul, al cărui nume era Șimon Baruch, iuți pasul, uitându-se nervos în jur și dezvăluind o fire temătoare. Încheiase o afacere foarte bună în piața de funii din apropiere, vânzând un număr mare de frânghii împletite care tocmai sosiseră la bordul unei ambarcațiuni ancorate în portul Ripa Grande, și reușise să scoată toată suma în bani peșin în loc de obișnuitele cambii. Așadar, înainta adus de spate, strângându-și pe el mantaua cu amândouă mâinile, îngrijorat că săculețul din piele, plin de monede, ar putea să-i fie furat pe străzile Romei.
Șimon Baruch îl băgă de seamă pe demnitarul unei țări exotice, cu mustăți mari răsucite, însoțit de doi harapi uriași cu iatagane cu intarsii, cu plăsele din colți de elefant. Văzu jongleri cu piele măslinie, poate macedoneni sau albanezi. Și un mic grup de moșnegi, așezați în fața caselor lor, pe scaune de paie, care jucau zaruri, într-o cutie de lemn așezată pe pământ. Apoi, trei femei sărmane care se învârteau în jurul tejghelelor de marmură pentru pește pe care de-acum zăceau câteva coșuri de răchită, cu macrouri din Isola Sacra și cu bibani de Bracciano. Femeile cotrobăiau printre resturile aruncate pe jos, în căutarea unui cap sau a unei cozi care să dea gust zemii din ierburi sălbatice, adică tot ce aveau să pună pe masă în seara aia. Două aveau în jur de patruzeci de ani și buzele, strânse de frig, erau nefiresc încleștate, trădând o lipsă considerabilă de dinți în gură. În schimb, a treia era foarte tânără. Avea păr roșcat și o piele care se bănuia albă și transparentă ca alabastrul sub jegul care o acoperea. Șimon Baruch se gândi că semăna cu Susanna pândită de bătrâni din episodul cărții profetului Daniel.
— Dați-vă-ncolo, curvelor, că, de nu, vă arunc și pe voi în troacă, zise unul dintre pușcăriașii de la carul cu rahat, apropiindu-se de resturile de pește cu lopata-n mână.
Oștenii râseră și le făcură semn femeilor să se îndepărteze.
Șimon Baruch înaintă cu capul plecat spre Teatrul lui Marcellus, unde în sfârșit punga cu bani ar fi putut fi în siguranță. Însă se întoarse să se uite încă o dată la fata ispititoare cu părul ca arama și observă că-i arunca o privire unui puști zdrențăros, cu o carnație gălbejită și păr lung, murdar, aproape lipit de cap, care stătea așezat ceva mai încolo printre gunoaiele din Portico Ottavia, aruncând cu pietre într-o capră care păștea urzici și paracherniță. Pentru o clipă, lui Șimon Baruch i se păru că-l zărise deja pe puști, poate chiar în dimineața aia, la piața de funii. Și în timp ce-l privea fix, cocoșându-se și mai mult, puștiul îi strigă privindu-l în ochi:
— Bereta voastră-i de stofă bună, jupâne evreu! Să înflorești și să prosperi!
Șimon Baruch se întoarse brusc, fără să răspundă, și văzu că un puștan cu o față uimită, sprijinit de zid pe partea cealaltă de piață, venea repede spre el cu mâna întinsă. Era un uriaș, mare și lat, cu păr des și spălăcit, ca nutrețul pentru asini, și cu o tunsoare ca de animal, care aproape făcea să-i dispară fruntea. Era îmbrăcat în zdrențe și-și mișca într-un fel caraghios picioarele puternice și scurte, clătinându-se pe trunchiul îndesat. Și brațele erau scurte, oarecum disproporționate. „Semăna cu un pitic uriaș”, se gândi negustorul. Chiar de la prima privire îl socoti un dement. Însă fu sigur de asta când uriașul, strângând ochii ca și cum s-ar fi temut să nu fie cotonogit, vorbi cu o voce guturală, lipsită de nuanțe, într-o limbă ciudată, în care silabele se amestecau între ele:
— Doi firfirici, jupâne… Ai bunătate de doi firfirici de pomană, ilustre domnia voastră.
— Dă-te din drum, îi zise grăbit negustorul și-și agită o mână în aer, ca și cum ar fi gonit un muscoi.
Uriașul își apără înspăimântat fața, dar rămase înțepenit locului repetând:
— Un firfiric, jupâne preabunule… un firfiric doară.
Apoi, chiar dinaintea fațadei bisericii Sant’ Angelo, îl apucă de un braț, cu mare forță.
Șimon Baruch se întoarse speriat.
— Să nu m-atingi pe mine cu labele alea împuțite! mârâi la el, încercând să-și ascundă spaima care-i și luase suflul.
Exact în clipa aceea, un băiat de vreo șaisprezece ani, cu pielea închisă și cu părul negru ca smoala, slab și dezlânat, cu o șapcă galbenă pusă arogant într-o parte pe frunte, dădu colțul la biserică, alergând. Băiatul aproape se împiedică de negustor și se agăță de spatele lui să nu cadă.
— Iertare, domnule, se scuză imediat, dar apoi, văzând bereta galbenă pe care o purta și celălalt, adăugă:
— Shalom Aleichem, și lăsă capu-n jos în semn de respect.
— Aleichem Shalom, răspunse mecanic Șimon Baruch, pe de o parte, liniștit de vederea unui coreligionar, pe de alta, încă agitat fiindcă nu reușea să se desprindă din strânsoarea dementului.
— Nu, io văzutu-l-am primu’! protestă uriașul, aprinzându-se de furie, întors către nou-sosit. Jupânul cel bun mie-mi dă de pomană! și, ținându-l de braț pe negustor, îl îmbrânci violent pe băiatul cu beretă galbenă.
— Cară-te!
— Lasă-mă, nenorocitule! zbieră Șimon Baruch către dement, cu o undă de spaimă în glas.
— Lasă-l! zbieră și băiatul și se năpusti curajos spre uriașul care însă, cu un pumn în stomac, îl făcu să se îndoaie.
Dar băiatul nu se lăsă și iar sări pe el, lovindu-l în față.
Uriașul scoase un sunet gutural, dădu drumul negustorului, îl înșfăcă înfuriat pe băiat, îl răsuci în aer și îl aruncă înspre Șimon Baruch, trântindu-i astfel pe amândoi la pământ.
Gărzile, care la început se grăbiseră să liniștească încăierarea, se puseră pe râs văzându-i în noroi pe cei doi cu berete galbene ca și cum s-ar fi luptat între ei. Și toate vânzătoarele de pește râdeau, cu mâinile-n șold, făcând să le tresalte țâțele. Și râdeau demnitarul marelui vizir și cei doi harapi cu iatagane. Și jonglerii albanezi încetaseră să mai arunce cu bilele lor în aer și cei doi soldați spanioli, deși nu încetiniseră pasul, mergeau de-a-ndăratelea ca să nu piardă spectacolul. Până și învățații germani se opriseră și-și puseră pe nas ochelarii.
— Omoară-i! zbieră puștiul care dădea cu pietre în capră, ceva mai încolo, întărâtându-l pe dement.
Și ocnașii se puseră pe râs și unul îi strigă uriașului:
— Arată-le ce poți! Ia-i în șuturi!
Atunci prostănacul îi trase un șut în burtă băiatului cu beretă galbenă, care îl ajuta pe negustor să se ridice. Băiatul gemu, se întoarse către Șimon Baruch și îi spuse, cu ochii plini de groază:
— Fugiți odată, pentru numele lui Dumnezeu!
Apoi, urlând, se aruncă asupra uriașului, cu forța disperării, îl lovi iar și o luă la goană.
Uriașul se luă după băiatul cu beretă galbenă, spre malurile Tibrului, și numaidecât puștiul cu tenul gălbui se luă după el urlând:
— Jidan de rahat! Ești mort, jidan de rahat!
Șimon Baruch se gândi că ar fi trebuit să-l ajute pe tânărul coreligionar. Însă numai o clipă. Apoi, spaima care-i tiraniza viața avu câștig de cauză și negustorul o luă la goană în direcția opusă, către Teatrul lui Marcellus.
Vânzătoare de pește, ocnași, oșteni și toți oamenii adunați în Sant’ Angelo în Pescheria râdeau, cu privirile ațintite pe puștiul și pe uriașul care se luaseră după tânărul cu bereta galbenă.
În zăpăceala asta, fata cu piele de alabastru care scormonea printre resturile de pește întinse o mână spre un coș de răchită care se afla pe marginea unei plăci de marmură, luă cât putu de multe macrouri, le lăsă să alunece pe mânecă și apoi, în liniște, ținându-și răsuflarea, se îndepărtă fără ca vânzătoarele de pește să o observe.
Între timp, băiatul cu bereta galbenă dăduse colțul și cei doi urmăritori erau de-acum în spatele lui, continuând să strige insulte la adresa evreilor. Un bețiv care de-abia se ținea pe picioare se postă în mijlocul uliței, cu brațele desfăcute, și urlă la băiatul care tocmai venea spre el:
— Oprește-te, Iscariot scârbos!
Băiatul se opri la un pas de bețivan.
— Răspunde la această întrebare: de la unu la zece, cât de cretin poți să fii? îl întrebă.
Bețivul rămase nemișcat, cu o expresie tâmpă pe față.
Băiatul își scoase bereta și-i dădu cu ea în cap, râzând.
— Cât te gândești, mai trage-i o dușcă, fiindcă-i mai bine, îi spuse. Puse deoparte bereta și se întoarse spre puștiul cu pielea gălbejită și spre uriașul care de-acum îl ajunseseră din urmă.
— Mișcați-vă, le ordonă.
Bețivul se uită la ei fără să priceapă.
— Nemernicule, îi zise puștiul cu pielea gălbejită și scuipă spre el.
Merseră repede, toți trei împreună, în tăcere. Dădură colțul următor și atunci băiatul îi trase un cot uriașului.
— Idiot pocit, învață să mă lovești încet, îi zise.
Uriașul avea o privire înspăimântată și dezorientată.
— Iartă-mă, se smiorcăi.
Băiatul se întoarse spre ăl mai mic.
— Încearcă să-ți ții în frâu fiara. Se îndoi de șale. Mi-ai făcut zob stomacul cu șutul ăla, idiot pocit ce ești, îi zise.
— Cere-i scuze, îi porunci piciul dementului.
— Iartă-mă, Mercurio… scânci uriașul. Nu cuțite la Hercule, te rog.
— Nu, nu te tai cu cuțitul, nătărăule, zise Mercurio, îndreptându-se de șale.
Puștiul îi dădu un brânci uriașului.
— Ai să-ți aduci vreodată aminte că ai putere de elefant? îi zise.
— Da, Zolfo… încuviință rușinat uriașul. Hercule nătărău.
— Da, vezi să nu, bombăni Zolfo. Apoi se întoarse către Mercurio: Ai să vezi că va deveni mai priceput…
În clipa aceea, din piața Sant’ Angelo în Pescheria se auzi un urlet.
— M-au jefuit! Puneți mâna pe hoți! urla negustorul.
Se auzi hohotul de râs al mulțimii, care înțelesese ce se întâmplase și se distra mai dihai ca înainte.
— Sunt ruinat! Puneți mâna pe hoți! Blestemații! Blestemați să fiți!
Și, cu cât urla mai disperat Șimon Baruch, cu atât mai tumultuoase erau hohotele de râs ce se auzeau din piață, ca un vuiet, ca la teatru.
— Să ne cărăm de aici, zise Mercurio.
Trecură malul în dreptul insulei Tiberina și, în timp ce coborau spre o gură de canal ascunsă printre mărăcini, fata cu păr arămiu și piele de alabastru îi ajunse din urmă.
— Avem cina, zise ea mândră, arătând cele cinci bucăți de macrou pe care le furase.
— Avem mult mai mult, Benedetta, zise Zolfo.
Mercurio scoase săculețul plin de monede pe care îl furaseră de la negustor. Observă că pe piele era pictată o mână roșie. Desfăcu șiretul, se ghemui și răsturnă monedele pe pământ. Soarele la asfințit făcu să strălucească monedele ca și cum ar fi fost jăratic scânteietor.
— Sunt de aur! exclamă Zolfo.
Mercurio rămase cu gura căscată. Numără repede monedele și le împărți câte două pentru el și câte una pentru ceilalți.
— Dar noi suntem trei… începu să protesteze Zolfo.
— Ideea loviturii e a mea, zise aspru Mercurio. Eu sunt cel care am pus la cale înșelătoria, voi în locul meu v-ați fi dat de gol imediat. Se uită la ei cu dispreț. Sunteți doar doi tovarăși, ba chiar unul și jumătate, fiindcă tembelul face doar jumătate. Și femeia doar ține de șase.
Își puse monedele în săculeț și îl legă la loc. Se ridică și arătă spre monedele de pe jos.
— Aia e partea voastră, și am fost mai mult decât generos. Dacă nu vă convine, lucrați pe cont propriu.
Apoi îi țintui cu o privire sfidătoare.
— E bine așa, zise Benedetta susținându-i privirea.
Zolfo se aplecă să adune monedele.
— Cel puțin ne-am lămurit cine comandă dintre voi trei, râse Mercurio.
— Vrei să mănânci cu noi peștele? îl întrebă Benedetta.
Zolfo se uită la Mercurio cu speranță.
— Nu îmi place să mănânc în tovărășia altora, răspunse brusc Mercurio. Dacă am nevoie de voi, știu de unde să vă iau. Ridică chepengul canalului. Și să nu-i spuneți nimic lui Scavamorto, că va găsi o modalitate să vă fure.
— Putem rămâne cu tine, zise Zolfo.
— Hai valea, zise Mercurio. Eu mă simt bine așa. Și locul ăsta-i al meu, răspunse Mercurio.
Apoi se strecură în gura de canal care era casa lui.