Carti politiste nesortate pe categorii de autor

CAPITOLUL III   — Ştiu că sunteţi amator. E havană veritabilă. Şi poliţaiul, Petrăchel Petraşcu, scoţându-şi din buzunar un portabac voluminos cu monogramă de argint, oferi graţios o ţigară de foi în hârtie poleită, d-lui dr. Lascu. Distinsul profesor biolog de la facultatea de ştiinţe din Iaşi, venise în Deltă ca să studieze viaţa ţânţarilor. Luă havana oferită de poliţai, şi simţindu-i aroma plăcută o examina cu atenţie, apropriind-o de sticlele groase ale ochelarilor lui de miop. — Trebuie să fie delicioasă. De unde vin asemenea ţigări? Poliţaiul prinse a zâmbi fin pe sub mustaţă. — De unde vin e greu de spus. Ce vă pasă? Destul că eu mă oblig să vă furnizez pe tot timpul cât veţi sta la noi. Şi după o pauză lungă adăugă: — Asta-i singura mită ce ne permitem şi noi de pe la vapoarele străine... mai mult în ciuda lui conu Tudorache, cel mai riguros în serviciu din toţi vameşii din ţară. — Care-i cel mai bun bărbier din localitate? întrebă doctorul, scărpinându-şi cu necaz bărbia pişcată de ţânţari şi scrijelată de brici. — A! de ce nu mi-ai spus mie? Hai la Nicu Politicu, acolo vine toată lumea bună. Pe chei, numai la doi paşi de cafenea, era frizeria lui Nicu Fotiades, cumnatul lui Stamati. Pe o firmă albă, enormă, scria cu litere albastre: FRIZERIA HELADEI Antiseptico-Americană Pe o tablă verticală erau înşirate specialităţile: „Tunsoare modernă pentru dame a la Garson, Manichiură, Ondulaţii, Fricţii, Ventuze şi Lipitori”. Pe geam, sub o imensă cruce roşie scria cu litere de-o şchioapă: „Aci se vorbeşte englezeşte” – atracţie pentru căpitanii de la vapoarele engleze. Înăuntru se vedeau oglinzi bizotate, fotolii largi americane, chiuvete de faianţă şi diferite aparate moderne. În vitrină era construită cu artă o mare piramidă din sticle de parfum şi borcănaşe de pomadă. Şi pentru că toate locurile erau ocupate, doctorul şi poliţaiul, în aşteptare, se plimbau agale pe trotuar. — E un tip aparte, foarte original, patronul, patriot înflăcărat... — Dar de ce îi zice Nicu Politicu? Pentru că are pasiunea politicei. Urmăreşte zilnic gazetele greceşti şi româneşti. E la curent cu politica mondială şi discută cu siguranţă şi competenţa unui om de Stat. Să te ferească Dumnezeu să-l contrazici când o fi cu briciul în mână. Se enervează, dă din mâni, e în stare să-ţi taie beregata, din greşeală bine înţeles. Mi-i groază uneori. Tac chitic cât stau în faţa oglinzii, sub briciul lui. Îl las să vorbească şi numai după ce mă scol, gata ferchezuit, încep şi eu să-i răspund şi să-l tachinez. Altfel bun bărbier. Mână uşoară, dar îi prea iute, îl strică politica, singurul lui defect. Toţi patrioţii îl respectă şi îl admiră de când a făcut un gest frumos. — Ce gest? întrebă curios doctorul, aprinzându-şi havana. — Stai să vezi că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească. Era pe timpul războiului greco-turc, la 1896. De jos, din Grecia, se trimisese anume un vapor special ca să aducă pe grecii răspândiţi prin porturile Dunărene. Vaporul cu luptătorii, care urmau să fie înrolaţi, coborâse de la Brăila şi acostase la chei chiar aici în faţa frizeriei. Entuziasmul grecesc era la culme în tot portul. Nicu fierbea. Trecut de vârsta serviciului militar, el nu era pe lista consulatului. În ultimul moment, când vasul şi-a ridicat ancora de plecare, el n-a mai putut rezista. A explodat. Şi-a aruncat briciul şi pămătuful de săpun, aşa cum se găsea în bluza albă, s-a repezit ca un turbat pe uşă. Dintr-un salt a fost pe bord... şi dus a fost. Pe scaun, în faţa oglinzii, îl aştepta clientul lăsat c-un obraz ras şi cu celălalt alb de clăbucii de săpun. Pe chei, nevastă-sa, Olimpia, leşinase în braţele rudelor. Nicu nici nu şi-a întors capul în urmă. Căta ţintă înainte spre ţara lui, care-l chema la datorie. La celebra luptă de la Domocos n-a putut lua parte. În prima zi a sosirii la Pireu s-a împiedecat de nişte şine în port, şi-a scrântit un picior. Trei luni a stat întins pe un pat de spital. S-a întors între ai lui erou. Acum câţiva ani, când cu asasinarea regelui Gheorghe al Greciei, îl găsesc în frizeria lui, plângând ca un copil. Îşi smulgea părul din cap şi se văita: „Am spus eu să nu iasă singur la stradă... acolo toţi sunt nebuni... cum se poate să ucidă pe Gheorghios Protos, cel mai bun şi filotim rege care a fost la Grecia...” Abia l-am potolit. Îi intrase în cap ideea fixă că el trebuie să plece la Atena să răzbune moartea regelui. Pe urmă s-a făcut cel mai înflăcărat partizan al lui Venizelos. Acum e tare amărât de când cu scrisoarea Americanului. E mare vrajba între greci, ceartă de familie, fiecare vrea să-l acapareze. — Care American? întreabă nedumerit doctorul. — Cum, nu ştii? Nu eşti la curent cu evenimentele? Stai să-ţi spun, că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească pe larg toată întâmplarea cu scrisoarea miraculoasă. — Adică să fie serioasă istoria asta cu Americanul? întrebă doctorul care ascultase foarte atent. Şi prin minte începu să-i treacă într-un vârtej fantastic serii de numere astronomice, miliarde de dolari aruncaţi cu dărnicie de Fundaţia Carnegie, Rockfeler, şi toate acele averi fabuloase sacrificate pentru progresul ştiinţei şi binele omenirei. — De! sfârşi poliţaiul, să trăim şi să vedem. Eu, care se cheamă că nu sunt interesat în chestie, şi tot sunt curios să văd ce are să iasă la urmă din toată istoria asta care a înnebunit tot portul. * Frizeria se golise. — Iaca, ţi-am adus un muşteriu de elită. D-l doctor Lascu, profesor la facultatea din Iaşi. Cică a fost la Agop, care l-a măcelărit oribil. Nicu Politicu, încântat, îi întinse mâna, după ce o ştersese c-un prosop curat. — Îmi pare bine de cunoştinţă şi îmi pare rău că de prima dată aţi nimerit tocmai la Agop, carei considerat ca măcelar şi nicidecum frizer de profesiune. — Scuzaţi... d-nul doctor trebuie să ştie prea bine ce periculoase sunt tăeturile vara, când e deajuns să intre câţiva spectroscoci, ca să otrăvească tot sângele omului... şi pe urmă gata... La noi puteţi fi sigur. Totul e antiseptic, după sistemul american. Înfundat într-un imens fotoliu cu mecanism de ridicare, cu picioarele sus, aproape orizontal, doctorul se chinuia cu ochii lui de miop să examineze prin oglindă profilul patronului. O figură măslinie, nasul în formă de lamă de iatagan, o coamă bogată de păr negru, lustruit, şi o straşnică pereche de mustăţi falnice de palicar... În mişcarea mâinilor un fel de eleganţă. Călca uşor în vârful picioarelor, mândru, într-o bluză curată de pichet albă, cu pantalonii bufanţi, verzui, de culoarea oului de raţă. Poliţaiul îşi aprinse a doua havană, cătând cu admiraţie la pereţii de oglindă. — Ţi-ai renovat complet frizeria. Nicu Politicu tăcea cu încăpăţânare. — Modern şi elegant. Dar ce folos, nu mai este viaţa din trecut Aici la tine era un fel de club politic. Se discuta, se citeau gazete, se bea cafele. Acum... — Pardon! aici nu-i cafenea, e frizerie! îl întrerupse brusc şi rigid patronul. — Cred, adăugă Poliţaiul surâzând că cearta asta în familie din cauza Americanului, îţi strică şi ţie şi lui Stamati, cumnată-tău. Atâta fusese de ajuns. Pusese degetul pe rană. Uşor inflamabil, Nicu Politicu, izbucni: — Cum, eu sunt vinovat? De unde are el dreptul să sechestreze pe fratele nevestei mele? Furios, îşi da capul pe spate, cu-n fel de sfidare căta de jos în sus, cu ochii injectaţi, cu sprâncenele încruntate. Să vedem... nu mă las să ştiu că mă îngrop în datorii... Ce? suntem la ananghie?... cu zoru merge... tiu, mascara!... Doctorul îngheţase. Cu şervetul la gât, cu obrajii clăbuciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mâna care făcea gesturi dezordonate. „Iacă, s-a enervat, gândea el. Cine dracul l-a pus şi pe ăsta să deschidă vorba tocmai când e cu briciul la gâtul meu?” Doctorul sta ca pe ace şi nici nu îndrăznea să se ridice de pe scaun. Deodată un suspin prelungit se auzi în fund şi perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite uşor. Sprâncenele lui Nicu Politicu s-au descreţit. Domolit într-o clipă, şopti cu blândeţă: — Olimpia, nevastă-mea, e nevricoasă... astă-noapte a avut stenahorie... i-a venit aşa de la inimă... Şi înainte de a sfârşi vorba, Olimpia apăru în cadrul uşei. O brunetă cu ochii albaştri; foarte voluminoasă, într-un capot roşu, decoltat; vorbea puţin cepeleag, c-un glas plângător, întretăiat de suspine lungi din fundul inimei. — E drept asta, d-le poliţai? Bietul frate-meu Nicola... Bătrân şi văduv, are şi o copilă. Cine trebuie să-l îngrijească, dacă nu eu, sora lui bună?.. Cum se poate să-l lăsăm pe mâni străine?... Aah! Penelopa, cumnata mea... scorpia asta îl duce de nas pe prostul de Stamati. Şi într-un plâns cu hohote şi sughiţuri începu să povestească pe larg cum douăzeci de ani au trăit ca fraţii, şi acum au ajuns la cuţite... * Mai bine de douăzeci de ani trăiseră cumnaţii în armonie. A trebuit să vină scrisoarea asta din America, pentru ca deodată să învrăjbească cele două familii. O luptă surdă la început se declarase între cafenea şi frizerie: orice relaţii erau întrerupte, încordarea creştea pe fiecare zi. „Unde trebuia să descindă Americanul?” „Care dintre cele două familii avea dreptul sau datoria de găzduire?” Deoparte fratele, de cealaltă parte sora. Nici una din părţi nu voia să cedeze. Febril se lucra în ambele părţi. Se făceau pregătiri pentru primirea Americanului. Stamati se împrumutase ca să-şi facă mobilă nouă. Nicu Politicu îşi renovase complet frizeria. Rudele şi prietenii, de o parte şi de alta, se grupau solidari în jurul celor două familii, formând două partide ostile. Lupta se înteţea tulburând armonia din sânul coloniei elene. Consulul, cu abilă diplomaţie, stăruise pentru o împăcare. Încercarea nu reuşise. O ură de moarte despărţise colonia elenă în două. Duşmănia dintre cele două tabere creştea. Unde avea să ajungă? * Trecuse destul timp de la primirea scrisorii. Într-o după amiază înăbuşitoare, pe când Stamati visa ca de obicei cu capul rezemat pe mâni, Petrache Hulub se opri în dreptul cafenelei. Nu mai aruncă scrisoarea grăbit ca altădată. Zâmbind uşor, poştaşul se aplecă şoptind misterios. — A venit!.... Ţi-am adus-o!... E de la fratele din America. Stamati tresări. Cu degetele tremurătoare scotoci buzunarul vestei şi puse repede câţiva lei în palma poştaşului. Pe nerăsuflate citi Stamati scrisoarea. Nicola îl înştiinţa că desface tot avutul. Vinde casa şi plantaţia de cafea. Până în două luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, el şi fata vor fi la Marsilia. Deacolo, pe un vapor francez, vor veni la Sulina. Vestea se răspândi în tot portul. Era deci lucrul sigur, Nicola Marulis se întorcea din America. Cafeneaua lui Stamati era ticsită de lume ziua şi noaptea. Poliţia ajunsese de la o vreme foarte îngăduitoare lăsând – împotriva legei – deschis localul până dimineaţa. Şeful poliţiei, de obicei foarte scrupulos în serviciu, găsise şi formula salvatoare cu care să se acopere la nevoie: cafeneaua lui Stamati putea face excepţie, fiind chiar în faţa debarcaderului, călătorii nu aveau unde să aştepte plecarea vaporului poştal de cu noapte. — Ei, când soseşte Americanul? Întrebau unii din uşa cafenelei. — E pe drum, răspundea Stamati radios, trece acum oceanul. După socotelile făcute Americanul trebuia să fie plecat de mult. Şi nici o ştire. Stamati numără înfrigurat zilele. într-o dimineaţă sosi şi telegrama aşteptată. „La sfârşitul lunii plecăm din Marsilia, cu vaporul Tabor în cursă regulată”. În sfârşit Stamati respiră uşurat. Telegrama trecu din mână în mână. La agenţia companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. S-a calculat matematic timpul, distanţa şi viteza vapoarelor în curse. În sfârşit... într-o dimineaţă se înălţă tricolorul Republicii Franceze fluturând maiestos la balconul agenţiei Companiei Fraissinet. Pe o tăbliţă neagră, la fereastra biroului dinspre chei, era scris cu cretă: „Azi, după amiază, soseşte în port vaporul Tabor cu mărfuri şi călători”. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în tot oraşul. „Vine Americanul! Vine Americanul!” îşi spuneau unii altora, şi toţi cătau instinctiv spre mare ca să zărească urma fumului vreunui vapor în larg. Dactilografele, băeţii de pe la birouri îşi părăsiră lucrul şi, înarmaţi cu binocluri şi lunete, priveau în depărtare cercetând orizontul. Încărcarea la unele vapoare din port se oprise pe la amiază. Mulţi hamali lăsau lucrul baltă şi se duceau să aştepte sosirea vaporului francez. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau. Munca întreruptă, lumea forfotind pe chei, portul întreg parcă era gata să intre în frigurile unei greve generale. Când apăru sus, la farul cel mare, o flamură albă c-o bulă roşie la mijloc, semnal de recunoaştere a unui vas la orizont, toată lumea se îndreaptă în goană spre debarcader. Bătrâni, tineri, femei, toţi alergau gâfâind întrecându-se pentru a prinde câte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. Toţi voiau să fie faţă la momentul palpitant al debarcării, să vadă de aproape cu ochii lor pe Americanul care sosea. La casele din faţa portului toate ferestrele erau deschise în lături, femeile bătrâne priveau de sus, cele mai tinere ducându-şi copiii în braţe se luptau îmbrâncite prin mulţimea care se îmbulzea într-o hărmălaie infernală la capătul schelei. Nişte hamali, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, plini de praf, aşa cum se găseau pe vaporul la care tăiaseră poşta de încărcare, se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. O droaie de copii dezmăţaţi să căţărau pe balustrade. Un gardist bătrân, leoarcă de sudoare, îi plesnea fără cruţare c-o vână de bou. Grănicerii, cu baionetele la arme, făcură cordon şi izbutiră cu paturi de puşcă să ţină în loc valul omenesc care ameninţa să rupă bariera. O parte din lumea respinsă dădu năvală la bărcile legate la chei. Alţii se urcară pe un mic remorcher care se aplecă pe o coastă gata să se răstoarnă peste cap. Numai în ziua de Bobotează, când se aruncă crucea în Dunăre, se mai aduna atâta lume în port. Pe ponton, după ordinul Căpitanului de port, nu fură îngăduite decât notabilităţile, rudele şi prietenii. La mijloc, între consulul grec şi preşedintele comunităţii elene, intrase de curiozitate numai, şi câţiva dintre şefii autorităţilor române din localitate. Familia Stamati în dreapta, familia Nicu Politicu în stânga. Grupe compacte de rude şi partizani formau două tabere ostile care fierbeau înăbuşit. Pe Stamati, de nerăbdare, îl apucase un fel de tremur nervos. Simţind că i se moaie genunchii, pipăind uşor, se rezemă de balustradă. Cu ochii ţintă în largul mărei, fără să scoată nici o vorbă, aştepta. Între buzele-i vinete strângea inconştient un muc de ţigară stins de mult. Penelopa, lângă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpână pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă, coajă de lămâie, culoarea favorită. Nicu Politicu, înfierbântat, se frământa pe loc făcându-şi vânt cu pălăria. Îşi trecea nervos degetele uscate prin păru-i bogat, gras de pomadă, şi fuma ţigară după ţigară aruncând pe nări cu violenţă două coloane de fum înecăcios. Pilotina, dezlipită de chei, aluneca lin pe luciul apei ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. Ducea pilotul să întâmpine vaporul care creştea în zare văzut cu ochii liberi. De-odată, din mulţime, răsună o voce groasă de bas răguşit: „nu-i „Tabor”... e un cargobot”. Vorbise Barba Spiro, capul pilot al Comisiei Europene. Toţi ochii se aţintiră în larg. Nimeni nu voia să creadă că nu-i vaporul aşteptat. Un tânăr din partidul lui Nicu Politicu, cu-n binoclu turtit în dreptul ochilor, izbucni triumfător: — E chiar „Tabor”... nu vezi că are coşul alb? — Ti!... Diavolo!... şi ce-i dacă are coşul alb? Numai un câine e scurt de coadă? — Nu mai vezi bine, Barba Spiro. Ia binoclu şi ai să recunoşti pe „Tabor”. — Chi-ta-xi, mutra Fasulaki... a ajuns vremea ca oul să înveţe pe găină. Eu am îmbătrânit în pilotaj şi n-am nevoie de binoclul tău. Poţi să te chiorăşti şi cu luneta astronomică şi tot n-ai să cunoşti nimic. Nu vezi că n-are cabine la pupă? E un cargobot simplu, sfârşi bătrânul încruntat şi mânios. Două tabere se formară. E „Tabor”, strigau unii cu mâinile întinse spre larg. „Ba nu-i „Tabor”, răspundeau alţii cu pumnii încleştaţi. Erau gata să se încaiere. Se făceau pariuri asupra vaporului care se apropia, când Barba Spiro cu mâna pusă cozoroc la ochi, se pronunţă definitiv strigând răspicai: — E un cargobot românesc, tip Constanţa. Vapoarele de la S. M. R. au coşurile albe ca şi cele de la Fraissinet. Numai când vasul se apropie intrând pe gura Dunărei, toţi ochii recunoscură în tricolorul ce fâlfâia în vânt galbenul românesc, în locul albului franţuzesc pe care-l aşteptau cu toţii. O nemulţumire generală izbucni în mulţime. Unii coborâră de pe debarcader. Lumea se răspândea pe chei. Şi tot necazul se revărsă pe capul bietului agent al companiei Fraissinet. „Pentru ce agenţia anunţă sosirea vaporului, dacă nu-i sigură când vine?" Tocmai târziu, sub seară, sosi şi „Tabor”, vaporul aşteptat. Lumea dădu din nou năvală la ponton. Grănicerii formară în pripă un cordon puternic, rezistând pe poziţie asaltului mulţimei. Trei mugete prelungi, aruncate de sirena vaporului, cutremurară văzduhul. Ancora se rostogoli de sus în mijlocul Dunărei, târând lanţul după ea cu-n zăngănit asurzitor. Şi falnic, uriaş, „Tabor” îşi tăie drum spre malul negru de lume. Având puţină marfă, vaporul era aşa de ridicat deasupra apei, că privitorii de pe mal îşi strâmbau gâtul ca să privească în sus, să vadă mutrele călătorilor de pe punte. Care era cel aşteptat? Nimeni nu-l putu descoperi. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului. Un băiet de jos, din mulţime, strigă în gura mare, arătând cu degetul: — Uite, colo sus, o hărăpoaică pe vapor! Toţi îşi aţintiră ochii spre punctul arătat. „O negresă, o negresă...”, repetară câteva glasuri şi mai multe mâini se înălţară din mulţime, arătând în sus. Lângă scară, rezemată de balustradă, o siluetă graţioasă, se profila ca o statuie aşezată la înălţime pe puntea vaporului. Figura-i neagră se distingea în contrast cu întreaga-i îmbrăcăminte albă din cap până la picioare. În loc de pălărie, un fel de turban înfăşurat bizar, cu două colţuri ca nişte corniţe în faţă, un voal de muselină argintie îi unduia la spate în bătaia vântului. Toate privirile mulţimei erau atrase de fiinţa aceea exotică, necunoscută, care privea ţintă în jos, la furnicarul omenesc ce se agita pe mal cu nerăbdare. Manevra de acostare mergea încet. Bătea un vânt dinspre Apus. „Prea departe a ancorat... trebuie să pună maşina înapoi”, ziceau unii. – „Prea aproape a ancorat... trebuie să pună maşina înainte, ca să apropie pupa de mal...”, spuneau alţii. Fiecare se simţea dator să-şi susţină sus şi tare părerea sa asupra manevrei făcută de pilot. Critici în gura mare, discuţii violente – căci grecul se naşte marinar, şi în afară de orice meserie el e căpitan de... vapor, caic sau barcă. Doctorul portului intră grav pe bord. După câteva minute apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mână. Cu glas tare, răspicat, pronunţă cuvântul sacramental aşteptat de toată mulţimea înfrigurată: liber! Cel dintâi care se repezi în sus pe vapor fu Ahile Xidias – era dreptul lui, ca şef al hamalilor la vapoarele poştale. În capul scării un bătrân mărunţel aştepta uluit, între două geamandane umflate. Ahile se năpusti asupra lui, îi smulse geamandanele şi cu ele în mână, începu să-l îmbrăţişeze pe bătrânul care privea zăpăcit, strivit de încleştarea braţelor încărcate cu geamandanele lui. — Nicola!... bre!... Nicolachi mu!... nu mă cunoşti?... Ahile bre!... varu-tău bun... şi-l ţocăia pe amândoi obrajii cu buzele lui groase şi răsfrânte. Numai îmbrâncit de celelalte rude care năvăliră grămadă pe punte, Ahile fu dezlipit de vărul său Nicola Marulis. Îmbrăţişările, sărutările nu se mai sfârşeau, Nicolachi! Nicolachi! se auzea repetat mereu printre suspine şi exclamaţii, Stamati, ştergându-şi lacrimile, ofta din fundul inimei, Olimpia cea plângătoare bocea în hohote ca la înmormântare. După rude veniră prietenii, şi toată mulţimea curioasă, care rupse cordoanele, se înghesuia să-l pipăie, să-l vadă măcar mai de aproape. Bătrânul, buimăcit, cu vederea împăienjenită, căta în neştire, fără să recunoască figurile celor care-l îngrămădeau, înăbuşindu-l într-o hărmălaie cumplită. Luat pe sus cu alai, fu coborât pe debarcader. Acolo numai se dezmetici o clipă şi începu să cate cu disperare în jurul lui, parcă pierduse ceva în urmă pe vapor. Buzele îi tremurau, repetând mecanic nişte vorbe pe care nimeni nu le înţelegea. — Caută bagajele, zise unul din mulţime. — Aici, aici... n-ai grijă, sunt în mâna mea, răsună un glas profund de bas răguşit. Ahile Xidias cobora de pe vapor încărcat de geamandane. Şi la spatele lui, în capul scării, se ivi deodată silueta zveltă a negresei pe care lumea de pe chei o văzuse pe puntea vaporului la acostare. — Evantia! Evantia! strigă bătrânul înviorat, pronunţând câteva cuvinte într-o limbă neînţeleasă. — Fata mea... adăugă el stânjenit, într-o grecească stricată, cu-n fel de sfială în glas. Se făcu un moment tăcere. Toate privirile se îndreptară curioase spre vapor. Evantia, intimidată de atâţia ochi care o fixau, păşea încet, coborând scara cu atenţie. De pe ultima treaptă o înşfacă în braţe Olimpia, care începu s-o sărute, fără să poată vorbi, din cauza că o pălise un nou ropot de plâns zgomotos. Penelopa, hotărâta, c-o mişcare bruscă a coatelor îşi făcu loc, cuprinse talia fetei şi o atrase cu blândeţă şi siguranţă spre ea. Fata căta speriată, fără să înţeleagă ce vor femeile acele care se îmbulzeau în jurul ei. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. Coborî pe mal, strângând la piept o legătură făcută dintr-un şal de lână, în care se simţea că mişcă o vietate. — E un căţel... — Ba nu... o pisică. Şi câţiva copii îşi apropiau capetele, curioşi să vadă mai de-aproape. Un băieţel îndrăzneţ întinse mâna să pipăie. Şi deodată din legătură zvâcni nervos un căpuşor zburlit cu nişte ochi sclipitori ca două gămălii lucitoare. Speriat băiatul îşi retrase mâna şi izbucni emoţionat: „O maimuţă!... e o maimuţă!” — Harăpoaica aduce o maimuţă! strigau copiii bucuroşi că făcuseră o descoperire aşa de minunată. Tot alaiul se puse în mişcare. Americanul obosit, călca greoi, ţinut de ambele braţe, de o parte de Stamati, de altă parte de Nicu Politicu. În faţa cafenelei mulţimea se opri nehotărâtă. Stamati împingea uşor spre intrare. Americanul nu pricepea de ce Nicu Politicu îl trăgea de braţ înainte. „Aici... aici... la cafenea! strigau unii din mulţime.” „Înainte... înainte, la frizerie!” strigau alţii îndârjiţi. Americanul se oprise năucit, nehotărât, în grămada de oameni care striga tălăzuindu-se pe loc. Conflictul fu tranşat de glasul de taur al lui Ahile Xidias: — S-a făcut!... Bagajele sunt sus la Stamati. Americanul fu împins cu hotărâre peste pragul uşei înăuntru. Mulţimea se răspândi prin port. Partidul învins se retrase protestând zgomotos. Nicu Politicu vânăt, cu pumnii încleştaţi, intră în casă bombănind printre dinţi: — Care va să zică merge cu zor aşa forţat să sechestreze un om... să vedem... Olimpia căzuse într-un fotoliu de frizerie, apucată de un sughiţ nervos, pe când plângea în hohote. Două vecine, ca s-o potolească, îi fricţionau tâmplele, golind un clondir întreg de odicolon. Toată noaptea Americanul a stat treaz, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan. Evantia, după atâtea zile şi nopţi pe apă, se credea tot pe vapor. Aţipea şi tresărea. I se părea că se învârteşte casa cu totul. În pat, maimuţa speriată, se lipea tremurând ca frunza, în şalul ei de lână. Şi ochişorii, care sclipeau ca două scântei, priveau fix în ochii fetei, voind parcă să-i spună ceva, în limba ei, stăpânei care o întreba mângâind-o. — Lulu, ţi-i frig sau ţi-i frică? Spune, Lulu... CAPITOLUL IV   Dimineaţa Penelopa le servi la pat musafirilor cafea cu lapte, unt de bivoliţă şi marmeladă englezească. Cu îngrijiri materne ajută pe Evantia să se îmbrace... Îi pieptănă părul bogat şi, sărutând-o pe amândoi obrajii, îi spuse cu duioşie: „De azi înainte să ştii că ai o soră mai mare care te iubeşte; în ea trebuie să ai toată încrederea”. După ce Americanul cu fata se coborî jos în cafenea, Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. Cu ocazia asta ea cotrobăi curioasă prin toate bagajele Americanului. Dar nu găsi nimic care s-o poată interesa. O singură hârtie-monedă de cinci dolari află într-un carnet soios. O scoase cu atenţie, o examină cu admiraţie la geam în lumină şi o puse la loc. De dimineaţă lumea începu a se aduna la cafeneaua lui Stamati. Consulul, preotul şi toţi notabilii coloniei elene erau în păr. Unii, gravi, beau cafele turceşti; alţii, nervoşi, fumau aşteptând cu nerăbdare coborârea Americanului. Afară mulţimea amestecată se mişca pe chei, cu ochii la uşa de sus de la balcon. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii, privind curioasă la lumea de jos. Câţiva copii o zădărau şi-i aruncau bucăţi de covrig, pe care ea le prindea cu degetele de la picioare. Consulul, diplomat prevăzător, ca să prevină izbucnirea certei dintre cele două partide, trecu în dreapta Americanului şi făcu semn preotului să treacă în stânga. Evantia, fragedă, surâzătoare, era în compania galantă a tânărului secretar Fifachi Papagalanis, nepotul consulului. Stamati îngândurat mergea alături de Ahile Harapul, care ducea radios pardesiul Americanului pe mână. Nicu Politicu, crunt, urma alaiul, bombănind cu parapon. După ce au trecut în revistă birourile de comerţ, vapoarele, elevatoarele, au vizitat biserica elenă care avea mare nevoie de reparaţii, şcoala coloniei şi noul local, rămas neisprăvit. — Din banii noştri s-a făcut tot ce se vede aci, zise cu mândrie consulul. — Acum timpurile sunt grele, ani de criză, portul merge prost, de jos din patrie nu mai vine nimic, adăugă cu amărăciune profesorul grec, venit de la Atena. Toţi ochii se îndreptară în spre American. Se aştepta o promisiune, o declaraţie, un cuvânt. Nimic. Nici o vorbă. După ce clătină uşor din cap, Americanul îşi luă aceeaşi mască enigmatică, rigidă. Dejunul s-a luat la consulat, într-un cerc intim. Seara, la Clubul elen, agapă pentru o sută de tacâmuri în onoarea Americanului. Sala împodobită cu ghirlande de verdeaţă şi steguleţe de toate culorile, adunate de pe la vapoarele din port. La intrare, pe fundul alb-albastru al unui imens steag grecesc, o inscripţie în litere elene: Ura! zito! bine ai venit, fiu al Eladei. Americanul a fost sărbătorit ca un adevărat erou antic, întors în patrie după o lungă odisee. S-au ţinut discursuri înflăcărate, slăvind tăria şi calităţile sufleteşti ale naţiei elene, care nu uită patria, ori în ce loc s-ar găsi pe faţa globului. S-a amintit numele marilor patrioţi, fala lumei, care prin muncă şi pricepere au strâns averi fabuloase şi le-au dăruit pentru mărirea şi întărirea patriei, S-a vorbit de Zapa, care a făcut averea aici la Dunăre şi a lăsat-o pentru Zapionul de la Atena, renăscând anticele jocuri olimpice. Averof, care a întărit flota cu unul dintre cele mai formidabile cuirasate din lume. Embiricos, plecat de la Brăila şi stabilit la Londra, a făcut una dintre cele mai renumite companii de navigaţie transatlantică. În jurul mesei, în faţa paharelor, s-au dezbătut toate chestiile importante cu privire la interesele coloniei elene. Şi cum se găseau numai între ei, discuţia se întinse şi asupra unei delicate chestiuni: concurenţa evreiască în comerţul pe apă; lucru care producea mare parapon şi năduf în sânul coloniei elene. Logaridis, bătrânul înţelept al portului, vorbi cu toată autoritatea: „Cine nu ştie că din antichitate încă numai noi am stăpânit comerţul pe apă în părţile acestea ale Dunărei şi Mării Negre? Aici la gurile fluviului au fost pe rând stăpâni: turcii, ruşii, acum românii, dar comerţul de cereale în mâna noastră a fost întotdeauna. Numai de câţiva ani au început evreii să coboare la Dunăre. Ce caută, mă rog, dumnealor, aici în comerţul nostru de cereale? Pentru ce mă rog şi-au lăsat dumnealor prăvăliile de manufactură şi s-au apucat de grâne, venind peste noi în porturi? Pentru ce să ne încalece dreptul nostru? De ce să ne ia pâinea de la gură? Asta-i specialitatea noastră. Nu s-a pomenit niciodată până acum ca evreii să intre în afaceri de vapoare şi şlepuri. Noi de ce să ne apucăm? Comerţul pe apă e doar meseria noastră”. Consulul, om fin, ştia să explice cele mal subtile chestiuni şi să dea păreri şi soluţii potrivite în situaţiile cele mai dificile. „Salvarea, începu el cu gravitate, nu poate veni decât de la capitalul plasat de noi în comerţul dunărean. Mă rog, nu observaţi deosebirea în sistemul de comerţ al evreilor? Grecul a rămas la vechile obiceiuri. Fiecare lucrează aparte. Evreul care vine aci nu lucrează pe cont propriu. Fiecare, reprezintă o mare casă de comerţ. Ei au la spate marea finanţa evreiască. Ce putem face? Unde e salvarea? Să vie cât mai multe capitaluri greceşti aci la Dunăre. Să se facă societăţi pe acţiuni, bănci, case de export şi numai atunci vom putea ţine piept concurentei evreieşti în porturi.” În valuri de şampanie, în acordurile unui concert de şase mandoline, până după miezul nopţii sa exaltat patriotismul şi filotemia elenă. * În tot portul se comenta în felurite chipuri apariţia Americanului. Pentru mulţi înfăţişarea lui produsese o adevărată deziluzie. Se aşteptau să vadă un chip falnic de american veritabil, după închipuirea lor, nu un moşneag mărunţel şi slăbănog, care mergea crăcănat, târşind puţin piciorul drept. Atâţia ochi îi cântăriseră, de la sosire, bagajele. Prea puţine: două geamandane vechi, o ladă de lemn şi un balot cu aşternuturi, Atâta tot. „Poate, ziceau unii, îi vine în urmă cu alt vapor grosul bagajelor”. Cei mai mulţi nu înţelegeau cum poate un grec adevărat să aibă o copilă arăpoaică. Asta nu s-a mai pomenit. „O fi crescând-o poate de suflet”, îşi dădu părerea un pilot bătrân, cunoscut ca om bisericos. Ce eveniment a fost în tot portul, când s-a aflat că Americanul a schimbat o hârtie de zece dolari la Banca Eleno-Română! Vestea trecea ca fulgerul prin toate cafenelele, şi suma creştea mereu de la zece la sute şi mii de dolari. Ahile buzatul se jura, la cafeneaua piloţilor, că văzuse cu ochii lui când a depus Americanul la bancă un pachet mare de bumăşti. — Nu lei româneşti, sau leptale greceşti, dolari, dolari adevăraţi! şi când rostea cuvântul dolari, sugându-şi buzele lui groase de harap, îi lăsa parcă gura apă. Unii mai cuminţi nu puteau crede că Americanul a venit, atâta drum, cu sume mari la el. Dar toţi erau siguri că trebuie să aibă banii depuşi la bănci în străinătate. Câţiva începură chiar să sondeze la poştă şi la Banca Eleno-Română, pentru a prinde momentul când ar sosi vreun cec, sau vreo scrisoare de valoare din străinătate, pe numele Americanului. — Ei, l-ai văzut? Ce zici? întrebă la cafenea Calman pe Hascal. Amândoi magazioneri la aceeaşi casă de cereale. Jucau table, Ghiulbahar, în fiecare seară. Când pierdea Hascal, plătea o cafea turcească. Când pierdea Calman, plătea o bucată de rahat, pe care Hascal o împacheta în hârtie şi o ducea acasă lui Mişu, un nepoţel de cinci ani. — Ei ce zici de American? — Ce zic? Eu zic atâta: că n-are fason de American. În viaţa mea am văzut doar Americani, au altă croială. — Ai auzit că l-au dus la biserică, la şcoală, i-au dat banchet la club? — Ei şi dacă? A zis el vreo vorbă? — Nimic n-a zis. Au vrut ei să-l tragă de limbă. Da ce el îi prost să zică ceva? El nu ştie că orice vorbă scoasă e o poliţă? Ştie să tacă. Asta înseamnă că ori e un vulpoi bătrân, ori îi un calic. Mă rog, să trăim şi să vedem. Da eu atâta ştiu, că nu vine aici nimeni cu bani. Toţi vin aici ca să facă bani. De câte ori cobora în cafenea, Americanul, era înconjurat de rude, prietenii şi compatrioţi. Îi spionau toate mişcările, îl pândeau, îi aţineau calea ca să-i vorbească, să-l sfătuiască. Fiecare ţinea să-i facă un bine. Unii îi propuneau afaceri sigure, rentabile, câştiguri fabuloase în cel mai scurt timp posibil. Alţii îl povăţuiau cu grijă, să fie prevăzător; să nu aibă încrederea în oricine, să fie cu ochii în patru; să nu-şi bage capitalul în afaceri riscante. Critică, zâzanie, duşmănie, răscolise în jurul lui Americanul, fără să bănuiască măcar. În fiecare zi misiţii, care mişunau în port, îi aduceau oferte, ocazii rare de şlepuri, remorchere, elevatoare, diverse combinaţii de acţiuni în bănci, petrol şi societăţi de asigurare pentru transporturi pe apă. Americanul tăcea. Din ziua în care debarcase văzuse încurcătura în care intrase. Toţi îl credeau bogat. Ce trebuia să facă? Să strige în gura mare că-i un pârlit? Nimeni nu l-ar fi crezut. Tăcea şi aştepta. Îşi compunea o mască rigidă, de nepătruns, şi ca un melc se băga în găoacea lui. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. Vorbea încâlcit. Amesteca vorbe româneşti şi franţuzeşti într-o grecească scâlciată. „Bietul om şi-a uitat limba părintească”, ziceau unii. „Mare vulpoi trebuie să fie moşneagul ăsta”, ziceau alţii care zadarnic încercau să-l tragă de limbă, să afle gândurile şi planurile ce cloceau în mintea lui. Ce aştepta? Simţea că îl apasă inima şi-i vin pe buze mărturisirile ce trebuia să le facă fratelui său, dar amâna în fiecare zi o explicare completă, dureroasă. Ce avea să urmeze? Ce rost putea să-şi facă? Nu avea decât o speranţă: fata. Admirată, preţuită, era singurul capital de plasat. Pe urma ei aştepta să-şi facă şi el un rost în lume pentru bătrâneţe. Ca să mai răsufle, să scape de cei care îi aţineau calea, se strecura tiptil pe din dos şi o lua agale pe malul mărei, umbla răzleţ, posomorit, pe plaja pustie. Când obosea, se aşeza la capul digului, pe scara farului verde. Acolo rămânea până târziu cu-n ciot de lulea între dinţi, cu ochii pierduţi pe luciul mărei. Ofta şi aştepta... o întâmplare, un eveniment ce trebuia să cadă de undeva. Ca marinarul pierdut în singurătatea apelor pustii, căta un punct de sprijin, o pânză albă în ceaţa orizontului. * Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte. — Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi. De-o săptămână sta el la pândă. Voia să-l prindă pe American singur, ca să-i vorbească, în patru ochi. Pe chei, între Cercul marinei şi biserica anglicană, era o casă originală, tipul unei construcţii de colonii. Pe dinafară, pereţii de tablă ondulată, pe dinăuntru de lemn de tei lustruit. Deasupra uşei o firmă: „British Siemens Institute”. Misterios, păşind în vârful picioarelor, intră englezul înăuntru. Americanul îl urmă cătând oarecum îngrijat, învăluit parcă în taina unui complot. Lumina slabă. Într-o sală mare trei biliarde englezeşti cu buzunări la colţuri. Mese cu jocuri de table, şah şi ping-pong. În altă sală erau rafturi de cărţi; pe mese movile de gazete şi reviste englezeşti. Pe placarde, cu litere mari, scria: „Consumaţi lapte, cafea, ceai, limonada. Nu vă otrăviţi cu alcool”. Spirtoasele, sub orice formă, erau cu desăvârşire interzise în acest local ridicat în Sulina de o societate de temperanţă de la Londra. Măsura se respecta cu stricteţe. Dar marinarii englezi intrau aci gata beţi turtă; după ce cutreierau toate cârciumile din port, nimereau în acest puritan institut de temperanţă. În seara aceea localul era gol. Numai un bătrân, vânăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinţi, în faţa unei ceşti de ceai. Era intendentul Mister Blak. Beat în permanenţă. Nu-i plăcea decât Jamaica turnată în ceaşca de ceai. Pott făcu un semn şi Mister Blak, după ce aduse două cafele, se retrase discret pe uşa din fund. — Iată despre ce-i vorba, începu englezul în şoaptă, formăm o societate de salvare la Dunăre. Trebuie să intri numai decât şi d-ta în grupul nostru. Salvarea vapoarelor înnămolite rămâne tot cea mai bănoasă din toate afacerile de pe Dunăre. Cum crezi că a făcut avere piratul de Calavrezo? Se înţelegea cu unii căpitani care puneau vaporul pe uscat şi el se ducea să-l salveze... Preţul era dinainte stabilit. Şi Lloydul englez plătea asigurarea în lire, bani gheaţă. Biroul meu are şase agenţii de vapoare şi reprezintă, aci la Dunăre, cea mai mare societate de asigurare pe apă din toată lumea: Lloydul englez. — Bine, făcu Americanul jenat, dar pentru asta se cere un capital mare... — Nu ţi-am cerut nimic, îl întrerupse Pott zâmbind, vreau numai să te avem în grupul nostru. Atât pentru moment... Şi Pott îşi desfăşură planurile bine studiate. Avea asigurate în buzunar Comisia Europeană şi autorităţile române. Făcuse leafă şi da gratificaţie telefoniştilor ca să-i anunţe întâi lui orice înnămolire de vapoare pe canalul navigabil. Târziu, când au ieşit pe chei, amândoi s-au oprit privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus. — Aşa ceva ne trebuie, zise Pott, e Bertilda; are nişte pompe grozave. Vine anume aici la Dunăre în fiecare an trimisă de o societate de salvare de la Stambul. Stă la pândă şi aşteaptă. Nu se poate, mai cu seamă spre toamnă, să nu-i cadă ceva în mână. Ascultă-mă pe mine, tot salvarea e cea mai formidabilă afacere la Dunăre. * Într-o zi debarcă din vaporul poştal, ce venea de la Galaţi, un domn grav cu mustăţile castanii bine ceruite, purtând sub braţ o elegantă servietă de marochin c-o monogramă de argint. Pe ponton îl îmbrăţişa călduros poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Fusese colegi în şcoala militară. Gaston Popescu, maior de cavalerie, în rezervă, vechi clubman, crupier abil, deschisese în Capitală, în tovărăşie cu Pyncus Iacobsohn, un comptuar Româno-American; credit intern şi extern, import şi export. „Cine o fi şi ce caută?” se întrebau toţi agenţii intrigaţi de prestanţa acestui necunoscut personagiu. Misiţii, copoi de rasă, începură să-i miroase urmele. Şi seara toţi se minunară văzându-l la birtul lui Gherase, în capul mesei, între poliţai şi American. Vreau să te bag în petrol, spunea maiorul într-o dulce surdină. N-am avut onoare să te cunosc dar camaradul meu de arme Petrăchel mi-a vorbit despre d-ta. Tot el, poate să-ţi dea referinţe despre mine. Ascultă-mă, ai să-mi mulţumeşti toată viaţa. Cea mai frumoasă afacere în ţara noastră rămâne tot petrolul. Americanul asculta cu răbdare deşi prea puţin pricepea din câte auzea despre perimetrii, redevenţe, consolidare şi acţiuni. Iar când se încearcă să spună şovăind că nu are capital, maiorul îl bătu protector pe umăr. — Mon cher, nu ţi-a cerut nimeni nimic, vrem numai să vii în regiunea noastră, să te convingi singur cu ochii dumitale, să vezi perimetrii ce posedăm în exploatare. Ţinem mult să te avem în grupul nostru. Şi, după ce comandă o sticlă de şampanie, scoase din servietă o schiţă de plan cu regiunea Morenilor. La plecare, lăsă pe masă un bacşiş regal. Căci aşa era maiorul, foarte galanton. Într-o zi arunca un bacşiş de o sută şi a doua zi, se împrumuta c-un pol. Fără capital împrumuta de oriunde, mândru, căci datoriile mari, zicea el, dovedesc puterea creditului de care dispune cineva pe piaţă. Cum putuse acest om să facă datorii de câteva milioane, era un mister. Despre el se povestea că lăsând la Paris o groază de datorii, le trimisese din ţară creditorilor câte un anunţ de înmormântare. Un grec venit de la Odessa pentru export de icre negre, îi propusese Americanului o afacere frumoasă de pescuit, la larg, cu vapoare speciale ca în Marea Nordului. Un altul ţinea să-l introducă într-o societate care se forma în vederea unei fabrici de celuloză pentru hârtie din trestie. Deşi nimeni nu-i cerea imediat bani, rudele, prietenii, compatrioţii, erau alarmaţi de toate aceste propuneri făcute de străini. Când se zvoni în port că Americanul are de gând să intre în petrol fu o disperare generală. Grecii spumegau de mânie. Discuţii violente urmau prin cafenele şi toţi criticau, în gura mare, amestecul străinilor în afacerile locale de pe Dunăre. Orice propunere venită din afară era socotită ca o încercare de evadare a capitalului aşteptat, era un fel de trădare a intereselor comunităţii elene. Afară de aceste propunerii pentru întreprinderi care reclamau mari capitaluri, Americanul primea zilnic cereri de a sprijini diverse invenţii şi născociri, care aveau să-l facă în scurt timp celebru, aducându-i în urmă câştiguri fabuloase. Un mecanic grec voia să înlocuiască elicea vaporului c-o turbină proprie, utilizând presiunea apei de jos în sus, bazându-se pe principiul, zicea el cu mândrie, tot al unui grec: Arhimede. Un alt mecanic se ocupa cu pasiune de aviaţie. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. Îi trebuia numai motorul. Corpul îl fabricase singur. Pentru aripile care erau îmbrăcate în mătase, sacrificase rochia de nuntă a nevestei. Erau şi români care veneau să-i ceară o mână de ajutor. D-l Efrim Gâltan, institutor, se prezentase fără folos la Comandamentul Marinei, c-o invenţie originală. „E trist dar adevărat, scria el indignat, ca român în ţara mea să nu fiu încurajat, nevoit să mă adresez unui generos străin...” De unde şi până unde îi intrase lui Gâltan în cap ideea de a înlocui la bărci şi la şalupe, lopeţile şi elicea cu nişte braţe metalice cu încheieturi, care să imite mişcările de înot ale labelor de broască. Un agent sanitar, cunoscut în port sub numele de Javra, care lucra la dezinfectarea şi deratizarea vapoarelor suspecte, venite din porturile contaminate, susţinea că a inventat un fel de etuvă şi un aparat mai bun decât Clayton, care poate să asasineze în două minute nu numai şoarecii dintr-un vapor ameninţat de ciumă, ci şi ploşniţe şi puricii de orice vârstă. Un grup de barcagii greci, constituiţi într-o societate mutuală, având de patron pe Sf. Nicolai, ceruse Americanului să le facă onoarea de a primi preşedinţia societăţii, în speranţa unei generoase subvenţii anuale. Un pictor, venit la o rudă în localitate, voia să facă Americanului un portret în ulei, mărime naturală. Ceruse şi un acont pentru materiale. Un reporter de la o gazetă din Brăila venise anume să strângă date biografice, să ia un interviu şi fotografia. Americanul se învăţase să asculte c-o răbdare îngerească. Tăcea având pe buze surâsul enigmatic al Sfinxului egiptean. Unii se enervau pledând cu ferma credinţă în reuşita invenţiei ieşite de mintea lor creatoare. Alţii plecau indignaţi de zgârcenia bătrânului vulpoi, viclean şi avar. Iar când el se încerca să le spună sincer că nu are bani, nimeni nu voia să-l creadă. Sumele care i se cereau, calculate în dolari, erau ridicol de minime, spuneau toţi, pentru un om ca el, care se întorcea din America.

PARTEA ÎNTÂI 1. DANIEL Undeva, în vreun loc de pe planetă, cineva era răspunzător de moartea ta. Această certitudine mi-a sporit pe măsură ce treceau zilele, săptămânile, lunile, apăsându-mi conștiința până a devenit de nesuportat. Dar cine? De ce? Niciodată nu mi-am imaginat că răspunsul ar putea fi atât de aproape încât, întorcându-mă, m-aș pomeni cu mine însumi. Îmi amintesc momentul acela în care, după ce am cumpărat pâinea pentru micul dejun, am dat nas în nas cu vagabondul din cartier. Ochii lui, vătămați și totodată amenințători, s-au oprit asupra mea. Am grăbit pasul, pe când în jurul meu oamenii treceau înfofoliți în paltoane, dispărând apoi în bruma matinală. Un grup de copii a trecut strada. Fetele aveau fulare colorate și-și împărtășeau în șoaptă secretele, în vreme ce băieții alergau și strigau, împingându-se unii pe alții cu stângăcia unor cățeluși. Inocența lor mi-a adâncit îngrijorarea stârnită de întâlnirea cu vagabondul. Nu puteam ști ce avea să se petreacă după câteva minute, ce ți se întâmplase peste noapte sau poate în zori. În fiecare dimineață, înainte de a te întâlni, mă întrebam care să fie oare starea ta de spirit. Cu neputință de prevăzut. Era dominată de visele tale, de intensitatea luminii și a temperaturii, de infinite straturi circumstanțiale pe care n-aș fi reușit să le înțeleg niciodată. Uneori îmi vorbeai fără încetare, dar alteori păreai îngândurată, ascultând zvonul unei lumi ce sălășluia înăuntrul tău. Când am ajuns în fața ușii tale, Arthur s-a așezat lângă mine, cu demnitatea lui pontificală, în timp ce Charly dădea frenetic din coadă dintr-o parte în alta. Aveam de gând să-ți propun să ieșim după micul dejun la o plimbare, așa cum făceam de obicei. În pofida vârstei, mergeai cu pași repezi și hotărâți. Dacă cineva ne-ar fi văzut de la o anumită distanță, cu greu și-ar fi imaginat că erai cu peste cincizeci de ani mai mare ca mine. Îmi amintesc că, la doar câteva zile după ce am ajuns să-ți fiu vecin, te-am văzut în fața porții casei tale, luptându-te cu volbura aceea care îngreuna trecerea. Mi-ai spus că peste noapte crescuse și că prezența ei îndărătnică era o încălcare a libertății tale. Vorbeai despre plantă ca despre o ființă vie, în vreme ce, cu un cuțit de bucătărie, încercai să scapi de ea. Mi-am adus foarfecă de tăiat crengi, am eliberat trecerea și, în scurt timp, stăteam de vorbă însuflețiți. Văzusem o fotografie de-a ta în ziar cu câteva săptămâni înainte. Un critic important de la New York Times îți elogiase opera, și ziarele de la noi din țară îi reproduseseră cronica. Însă, văzându-te în grădină, m-au surprins înălțimea și părul tău cărunt, pe care îl purtai strâns la ceafă. Timpul nu reușise să-ți întunece frumusețea. Unde înainte trebuie să fi fost rotunjimi, acum se iveau unghiuri – la nasul proeminent, la bărbie și la pomeți, la fruntea brăzdată de cute. Mâinile tale lungi erau ca niște păsări care uitaseră arta de a zbura. Cu câtă vehemență aveai să-mi povestești mai târziu că detești muncile practice și că ți-ar fi plăcut să ai o soție ca acelea ale marilor creatori, care le rezolvă obligațiile mondene, ferindu-i de banalitățile vieții. De atunci, deși într-un fel stângaci și incomplet, am încercat să te protejez. Lumea în care trăiai tu era de nepătruns pentru mine. Dar, în același timp, strălucirea care răzbătea prin ușile pe care le lăsai întredeschise mă făcea să mă simt tulburat și mânat de curiozitate față de ceea ce nu puteam vedea. Am căutat cheia casei tale în buzunar și am constatat că o uitasem. Am sunat, însă fără să primesc răspuns. Am mai așteptat câteva secunde și apoi am insistat încă de două ori. Mi-am adus aminte de ochii vagabondului, agresivi și totodată abătuți, nota distonantă ce iese din tipar. Am ocolit prin stânga grădina, și Arthur m-a urmat cu pașii lui leneși. Lumina dimineții revărsându-se peste cărarea cu pietriș strălucea orbitoare. Ca și casa, grădina era cufundată în liniște, văduvită de orice prezență umană. O violetă începea să-și răsfire bobocii iernatici. Vieți minuscule pe care, ca în fiecare an, aveai să le urmărești cu atenție. M-am dus până la una din ferestrele laterale și m-am uitat înăuntru. Soarele se filtra prin deschizături, accentuând penumbra din vestibul. Numai după două secunde te-am văzut. Căzuseși la picioarele scării, unde lumina aproape că nu ajungea. Trupul tău, ca un copac doborât, zăcea inert lângă lampa cu picior pe care ți-o dăruisem la ultima ta aniversare. M-am repezit în curtea din spate. Ușa de la bucătărie era larg deschisă. S-ar fi zis că cineva fusese acolo și, în grabă, uitase s-o închidă. „Cine?” m-am întrebat. M-am lăsat pe vine lângă tine. Mâinile îți erau crispate, de parcă ar fi zgâriat corpuri invizibile înainte de a se da bătute. În jurul capului era o baltă de sânge. Îți zgâriaseși un braț și aveai o dâră roșiatică de la încheietura mâinii până la cot. Cămașa de noapte ți se ridicase până la șolduri, și pubisul, alb, cu păr rărit, se ivea între picioarele desfăcute, îmbătrânite. Te-am acoperit cum am putut cu cămașa de noapte și abia atunci, luându-te de umeri, te-am scuturat. — Vera, Vera! am strigat. Mi-ai părut atât de ușoară, atât de fragilă. Totul căpăta aparența unui vis. Restul se preface într-o nebuloasă. Timpul a început să curgă altfel, răspândindu-se amorf, imprecis. Îmi amintesc numai că, la un moment dat, a sosit ambulanța și că, împotriva oricărei reguli, eu însumi ți-am ridicat trupul, pe când persoanele din jur mă rugau să mă liniștesc, să le las să-și facă treaba. Nu voiam să te atingă nimeni, să simtă nimeni căldura trupului tău. Să-ți audă nimeni răsuflarea care se stingea. 2. EMILIA — Să nu uiți niciodată, eu sunt tu, mi-a spus Jérôme când ne luam rămas-bun pe Charles de Gaulle. El fusese cel care mă îndemnase să plec în călătorie. Eu singură n-aș fi fost în stare să ies din claustrare. La întoarcerea mea din voiaj, chiar dacă ideea mi se părea de neimaginat, aveam să ne căsătorim. În fața noastră, o fereastră mare lăsa să se vadă cozile avioanelor ce păreau suspendate în cer. Eu sunt tu. Erau cuvintele care ne uneau. Care ne uniseră întotdeauna și care ne fereau de nenoroc. Ca un descântec. Eu eram el și el era eu. Am mers în tăcere până la zona de îmbarcare și ne-am despărțit fără să ne atingem. Expresia lui era liniștită, sigură. Nu puteam să-i trădez încrederea pe care o avea în mine. Cu o zi înainte, la Grenoble, îmi luasem rămas-bun de la părinți, și doctorul Noiret, psihiatrul meu, îmi dăduse medicamente ca să nu fac o criză de panică. Chiar și așa, n-am putut să nu-i spun pentru a mia oară: — Nu știu dacă pot s-o fac, Jérôme. — Sigur că poți, Emilia. Sigur că poți. Mi-a atins buzele cu arătătorul ca să nu mai repet. În avion, adâncită în scaunul meu, pe când mă uitam pe hublou la stratul de nori, m-am concentrat asupra chipului cu trăsături fine al lui Jérôme. El fusese veșnic acolo. El era specia umană, și tot ce se afla dincolo de el nu exista pentru mine. M-am gândit la viața lipsită de elan, dar fără dezastre, pe care ne-o făuriserăm împreună. E greu să te mulțumești cu o astfel de viață. Banală. Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt fragile. Se spulberă. Jérôme și cu mine înțeleseserăm asta dintotdeauna. Totuși, acum el mă lăsa liberă. Mă lăsa liberă și în același timp mă lega cu propunerea de căsătorie. De ce făcea asta? De ce insistase să plec, încurajându-mă cu bunele lui auspicii? Din bunătate. Da, din bunătate. Dar și pentru că ajunseserăm într-un punct de unde trebuia s-o pornim într-o direcție sau alta – iar acest gând mi-a trecut fulgerător prin minte. Amândoi aveam douăzeci și patru de ani, și prezentul, când ești tânăr, are nevoie să se deschidă spre marea aceea de posibilități viitoare ce nu există încă. Șanse în căutarea cărora trebuie s-o pornești. Ajunsesem până aici ținută de mâna lui. Dar acum el și lumea noastră protejată, cu marginile șterse de folosință și de timp, dispăreau sub nori. Mi-era greu să respir. Am cerut un pahar cu apă. Înainte de a apune, soarele a prins să crească. Lumina lui aspră ricoșa pe undeva și se izbea atât de puternic de hubloul meu, încât am fost nevoită să-mi pun ochelarii de soare. Mi s-a părut că jos e marea. Frânturi care semănau cu oglinzi de apă. De la distanță, dacă era într-adevăr marea, nu avea violența care mă îngrozise în copilărie. Mi-am amintit de marea din La Serena, orașul unde se născuse mama. Când eram mică, fusesem acolo de două ori. Am văzut valurile înălțându-se cu textura lor solzoasă. Am văzut-o pe mama care fugea să se arunce în mijlocul zidului de apă, cufundându-se în explozia a mii de particule ce străluceau în contralumină. L-am văzut pe tata lângă mine – stăteam amândoi întinși pe nisip, tăcuți, cu sufletul la gură, imaginându-ne că balena uriașă o înghițise pentru totdeauna. Când îi zăream în sfârșit capul întunecat ivindu-se dincolo de explozia valurilor și brațele pe care și le agita înspre noi de la distanță, îi recunoșteam încă o dată energia aceea de nestăpânit care o dusese de atâtea ori departe de noi. Departe de privirea vigilentă și totodată învinsă a tatei. Pe mine mă concepuse într-una din aceste incursiuni în afara căsătoriei. Mi-au spus-o când abia căpătasem uzul rațiunii. Tata nu era tatăl meu. Erau căsătoriți de cinci ani și lucrau amândoi la observatorul din Nisa. Încercaseră să aibă copii, dar sperma tatei nu avea densitatea necesară pentru a procrea. Din pricina asta și din altele, care, odată cu trecerea anilor, mi-au devenit evidente, când mama i-a spus că e însărcinată cu unul dintre studenții lui de la practică, tata a acceptat ființa aceea care plutea deja în pântecele ei. Acestea erau imaginile predominante ale țării îndepărtate unde se născuse mama și spre care mă îndreptam acum. Ea, dispărând și apoi ivindu-se iar. Mâna tatei lângă a mea, fără să mă atingă. Zâmbetele noastre unite în tăcere, adeverindu-ne că, fără să ne pese de alcătuirea noastră genetică, el și cu mine eram ancorați la același țărm. Acum, aceste frânturi de mare apăreau molcome, învăluite în propria lor tăcere. M-am gândit că toate lucrurile aveau altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci. 3. DANIEL Camera rămăsese cufundată în întuneric. M-am apropiat de tine și mi-am pus degetele pe capul tău cărunt. Aerul era cald, și liniștea umplea tot spațiul. Era atât de profundă, încât în urma ei părea să se ivească moartea. La încheietura mâinii stângi aveai o brasardă de plastic cu numele tău. Îți puseseră în ghips un picior și o mână. Aveai amândouă brațele imobilizate de o parte și de alta prin nenumărate tuburi, care, la rândul lor, erau conectate la aparatele ce îți înregistrau semnele vitale. Sub pleoapele închise, ochii îți zvâcneau. Un ventilator mecanic îți asigura oxigenul. Medicul îmi explicase că, în urma loviturilor în cădere, pe lângă contuzii, aveai un grav traumatism encefalocranian închis, cu hemoragie cerebrală. Aveau nevoie să câștige timp până când se dezinflama, de asta te „puseseră să dormi”. Un termen eufemistic care te-ar fi deranjat. Coma indusă era singura modalitate de a reduce la minimum stimulii cerebrali și de a ține sub control presiunea intracraniană. Explicațiile lui au fost exhaustive. Totuși, când l-am întrebat dacă mă poți auzi sau dacă poți percepe prezența altei ființe lângă tine, răspunsul lui a fost ambiguu. — Nu e ceva ce se poate ști cu certitudine, a menționat, dar toate studiile arată că un pacient în comă e lipsit de percepție. — Vera, ți-am spus și n-am putut continua. Am simțit o apăsare în piept imaginându-mi că te-ai putea afla acolo, în trupul acela ce zăcea sub cearșafuri; că, de pe partea cealaltă a vieții, încerci să-mi vorbești. Ți-am luat mâna și am strâns-o cu putere. Plouase, și, de la fereastra clinicii, primele lumini ale străzii își aruncau strălucirea pe trotuarul umed. O infirmieră a bătut în ușă și, fără să aștepte răspuns, a intrat în cameră. Era o femeie de treizeci de ani, scundă, lată în șolduri. Chipul ei părea să aibă tăria trecătoare a unui fruct copt. — N-ați mâncat de ceasuri întregi. De ce nu vă duceți la bufet? Doamna n-o să pățească nimic, mi-a zis, pe când nota ceva pe o tăbliță unde erau prinse niște foi. Cum eu nu-i răspundeam, s-a întrerupt un moment și m-a privit. S-a dat un pas înapoi și și-a potrivit cocul. Obrajii i s-au îmbujorat. Știam că se simte intimidată de mine. — E bine că-i vorbiți și-i țineți companie. Sunt sigură că ea vă poate auzi. Aș fi vrut s-o întreb mai multe, dar roșeața de pe chipul ei m-a făcut să mă răzgândesc. — Mă cheamă Lucy, dacă aveți nevoie de ceva nu trebuie decât să apăsați pe butonul ăsta mic. Când a plecat, am adormit în fotoliul de lângă patul tău. Tot timpul intra câte o infirmieră să-ți controleze semnele vitale, și eu mă trezeam brusc. În toiul acestei nopți zbuciumate, într-una din subitele reveniri la starea de conștiență, mi-am dat seama că mă doare să știu atât de puțin despre tine. Despre obârșia ta, despre familia și viața ta. Ai avut un soț, Manuel Pérez, și un fiu, Julián, dar nu vorbeai niciodată de ei. Despre fiul tău știam doar că murise la treizeci de ani de o boală de plămâni. Misterul în care te învăluiseși ca să înfrunți lumea mă intrigase și pe mine, în pofida apropierii noastre. După ce știrea despre accidentul tău devenise publică, mi-a atras atenția faptul că nu s-a prezentat nimeni care să spună că e din familie. Chiar dacă durerea celor care au venit – scriitori, poeți, literați – era vădită, toți păreau că te cunosc prea puțin. Singurul om pe care l-am căutat a fost prietenul tău Horacio Infante. Nu aveam telefonul lui, dar Gracia a reușit să-l obțină. Din discuțiile noastre dedusesem, fără să mi-o spui direct, că Infante însemna mult pentru tine. Vocea lui la telefon suna plină de emoție. Totuși, m-a surprins că n-a venit la clinică. Am încercat să vorbesc iar cu el, dar nu l-am mai putut găsi. I-am lăsat numărul de mobil în căsuța vocală, ca să mă sune când dorește să afle vești despre tine. Am aflat din presă că, la câteva zile după accidentul tău, se întorsese la Paris, acolo unde locuia. Pe când întunericul începea să se coloreze odată cu primele luciri albăstrii ale zorilor, m-am gândit că, sub învelișul trupului, inima îți palpita și că inima aceea erai tu. Chiar dacă nu mă puteai auzi, acum te aflai acolo. Strânsă între pereții ei, continuai viața sub altă formă. Buimac după noaptea de veghe, am lăsat mașina la clinică și m-am întors acasă mergând pe malul râului. O lumină necruțătoare devenea tot mai intensă pe undeva în cordilieră și se ivea colțuroasă printre piscurile ninse, pentru a se năpusti apoi în geamurile ferestrelor. Când am ajuns pe strada noastră, l-am văzut pe vagabondul care dormea pe niște saci informi, acoperit cu o pătură, rezemat de zidul unei case vecine. De cel puțin un an dădea târcoale prin cartier, și ne obișnuiserăm cu prezența și mirosul lui, cu zgomotul cutiilor de conserve goale pe care le purta atârnate pe umăr și care se loveau între ele când mergea. Era un tip înalt, cu un cap mic de pasăre, și, sub aparența lui decrepită, se putea întrezări bărbatul chipeș care fusese pesemne. Niciodată nu ne-a cerut mâncare sau bani, și era greu de aflat dacă n-o făcea fiindcă trăia în altă lume sau din demnitate. Ajungând acasă, m-am dezbrăcat și m-am lipit de Gracia. Căldura pielii ei mi-a trezit simțurile, dar ea dormea și n-a reacționat la încercările mele de a face dragoste. M-am trezit după două ceasuri. Mă durea tot trupul. Gracia a ieșit din baie cu un prosop legat peste piept, s-a dus la fereastră și a tras draperiile. Am zărit casa ta, acoperișul cu țigle mici și vegetația care o acoperă. M-am gândit că Arthur și Charly trebuie să fie flămânzi. Îndată ce mă scol, mă duc să le dau de mâncare. — Bună dimineața! mi-a spus, cu inflexiunea ei răgușită. Avea ochii roșii, de parcă ar fi dormit puțin sau ar fi plâns, și m-a emoționat că bărbia îi tremura ușor. Pielea ei veșnic bronzată părea și mai închisă la culoare în contrast cu prosopul alb. S-a așezat în mijlocul patului cu picioarele încrucișate și și-a strâns la ceafă părul lung și ud. Gracia avea o încredere în sine incontestabilă. Deși nu te-am întrebat niciodată, știam că pentru tine asta nu e o virtute. Obișnuiai să-mi spui că singurul bun pe care îl are un creator sunt ezitările, incertitudinile, întrebările și aiurelile sale, îndoiala constantă în privința rațiunii ultime a lucrurilor. Prin aceste crăpături se putea ivi ceva care nu existase acolo nicicând înainte. Dar Gracia nu avea năzuințe creatoare, și siguranța de sine pe care o dovedea pe toate planurile vieții îi aducea din belșug beneficii și recompense. Urmase Politehnica, dar la douăzeci și doi de ani intrase în televiziune. Acum, după paisprezece ani, era una din prezentatoarele de știri ale celui mai popular post, și temperamentul ei energic pătrundea zilnic în căminul a milioane de chilieni. — Nu te-am auzit când ai venit. Povestește-mi ce face Vera! m-a rugat cu o expresie ce-i reflecta îngrijorarea. — E în comă indusă. Având în vedere vârsta ei, există riscul să nu se mai trezească. Gracia și-a închis energic ochii, ca și cum i-ar fi trecut prin față o imagine care-i vătămase pupilele. Apoi și-a scuturat capul dintr-o parte în alta; picăturile de apă ce-i săreau din păr străluceau în geam. Și l-a strâns din nou la ceafă și s-a uitat spre peretele unde ea cu mâna ei înrămase schița cu fațada proiectului meu de muzeu. Era o schiță care îmi amintea în fiecare dimineață că, într-o zi nu foarte îndepărtată, câștigasem un premiu important, și că poate existau încă speranțe ca muzeul să se construiască. — Ce-mi spui e groaznic. Și-a strâns brațele cruciș peste piept. Întotdeauna mi-a fost greu să știu ce simte sau gândește Gracia. Când am cunoscut-o, năzuiam să înăbuș în dragostea noastră senzația de distanțare care mă încercase din copilărie. Tu, Vera, ai fost cea care m-ai făcut să văd cât de puerilă era dorința aceea. Tu ai fost cea care mi-a arătat că înăuntrul ființei noastre există o lume particulară, cu construcții și priveliști proprii, unde nu va putea ajunge nimeni, în veci. Gracia nu te apreciase niciodată, și știai asta. Te învinovățea în parte pentru „zilele leneșe”, cum numea ea lunga mea așteptare până avea să înceapă construirea muzeului. Trecuse mai bine de un an, și autoritățile nu ajungeau la un acord, întotdeauna se găsea cineva care îmi susținea proiectul, dar și altcineva mai puternic care punea piedici. Neînțelegeri între autorități, tot felul de studii, alte priorități. Motivele de amânare de la o lună la alta nu lipseau. În vremea asta, eu rămăsesem în aer. În fiecare zi, mă sculam cu gândul la vreun aspect ce putea fi îmbunătățit – un nou material, un plan înclinat mai pronunțat, un culoar mai larg –, și nu era zi în care să nu deschid fișierele din calculator pentru a adăuga sau elimina vreun detaliu. În tot acest timp, tu ai fost aici, Vera. Lângă tine nu mă simțeam deprimat de trecerea domoală a zilelor. Aveam alte lucruri: conversațiile noastre, plimbările, descoperirea acelui univers care te înconjura. — E groaznic. Eu… a spus și apoi s-a oprit. — Ce? — Nimic, nimic. Doar că viața se schimbă atât de abrupt și de cumplit. Mi-am imaginat că se referă poate și la altceva, în legătură cu ea însăși sau cu noi. Am vrut s-o întreb, dar se sculase din pat și dispăruse în adâncimea dressingului ei. Mi-am zis că lucrurile care contează sunt prea crude și neliniștitoare pentru a fi exprimate. Prea înrobitoare. M-am acoperit cu cearșaful și am adormit iar. La zece am coborât în bucătărie și mi-am pregătit o cafea. După câteva minute, eram la portița din fundul grădinii mele, pe care o făcusem special ca să trec în grădina ta. Iarna ne dăruise o zi strălucitoare pe care tu n-o puteai vedea. O pulbere luminoasă, razantă, se strecura printre plante. Arthur și Charly au apărut dintre arbuști. Arthur, cu obișnuitul său fel de a fi liniștit, m-a privit fără curiozitate și s-a așezat pe cărarea pietruită, pe când Charly mi s-a lipit de picioare, măturând aerul cu coada. De la începutul prieteniei noastre, ai insistat ca eu să intru și să ies din casa ta când mi se năzărește. Pentru asta îmi dăduseși o copie a cheii de la intrarea principală și, pe deasupra, lăsai ușa de la bucătărie fără să pui zăvorul. Încrederea care ne-a unit a fost instantanee. Mi-ai dezvăluit chiar și unde ții cheia de la seif. — Dacă vreodată trebuie să-l deschizi, Daniel, scoate tot ce găsești acolo și aruncă la gunoi! Nu-i nimic de valoare, sunt doar flecuștețe de babă. Iar hârtiile să le arzi! Nu vreau ca după moarte câinii să-mi scormonească prin viață. Bine? N-am înțeles de ce îmi încredințai acea misiune atât de personală. A fost prima oară când m-am gândit la familia ta, la ființele care îți fuseseră vreodată alături și care, din cine știe ce motiv, dispăruseră. Într-o zi vei pleca, și poate că ziua aceea nu e atât de departe. Prezența ta mă schimbase într-un fel invizibil pentru ceilalți – în afară de Gracia – și, de aceea, mult mai profund și mai semnificativ. Depozitaseși ceva în adâncul ființei mele și-mi ceruseși să-l păstrez. Rămăsese acolo, și acum, când tu nu mai erai, mă temeam să nu dispară, încetul cu încetul. Am intrat în vestibul și am văzut balta de sânge închegat. Totul se oprise într-un moment de haos și provizorat. Domnea liniștea, o liniște întreruptă de imprecisele rumori subterane ale țevilor de la instalația de încălzire. Am rămas în vestiar privind scara și apoi am urcat treptele, imaginându-mi cum fiecare trebuie să-ți fi lovit spinarea, umerii, genunchii, capul. Ajungând la ultima, m-am uitat în jos. Prin fereastra de la vestibul se strecurau umbrele copacilor, unduind pe zid ca niște pești. Am mers mai departe spre camera ta, dar am rămas în prag fără să intru. Patul era desfăcut. Căzuseși pesemne în cursul dimineții, poate cu puțin înainte să te găsesc. M-am întors la scară. Voiam să-ți refac pașii și să elucidez circumstanțele accidentului. După spusele medicului, nu fusese cauzat de o pierdere subită a cunoștinței; zgârieturile de pe brațe arătau că, în cădere, încercaseși să te sprijini de pereți. Am parcurs acea scurtă distanță dus-întors de mai multe ori și apoi am coborât. Deși deteriorată, scara era solidă. Balustrada era proptită bine de perete și avea o formă de care te puteai prinde lesne. Treptele, bine gândite, aveau exact centimetrii necesari – contratreapta de optsprezece și treapta de treizeci – pentru ca pasul să fie sigur. În planul ei modest precumpănise de bună seamă funcționalitatea. Atunci m-am gândit pentru prima oară că poate n-a fost un accident. Tu erai o femeie puternică, cu un desăvârșit control de sine și al trupului. Mișcările ți se succedau elegante și precise. În plimbările noastre, tu imprimai ritmul. Chiar râdeai uneori de mine: „Haide, mai repede cu țopăielile astea de dandy bătrân!” îmi spuneai, luând-o înainte. Am încercat să-mi amintesc imaginea trupului tău căzut, poziția brațelor, unghiul picioarelor, pubisul dezgolit, dar viziunea era prea necruțătoare și un filtru lăuntric o respingea, fără s-o pot reține în conștiință. Am ieșit în grădină și am dat de mâncare la câini. Am intrat iar și m-am întins pe jos, exact în locul unde căzuseși. La ce te gândiseși oare, zăcând acolo, în secunda dinainte de a te cufunda în inconștiență? Pe tavan vedeam acum desenate niște constelații pe care nu le observasem niciodată. Figurile, trasate cu delicatețe pe un fond albastru-pal, m-au făcut să mă gândesc la cele care, de la înălțime, veghează călătorii în Grand Central Station din New York. Mi-am amintit de obsesia ta pentru univers și pentru stele și de faptul că reprezentarea lor apare des în scrierile tale. Desenul de pe tavan era poate ultima imagine pe care o văzuseși. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării, brațele, picioarele. Mi-am amintit de ușa larg deschisă de la bucătărie, și, pe neașteptate, ceea ce cu câteva minute înainte era doar o presimțire a devenit certitudine: nu făcuseși un pas greșit, ceva sau cineva îți precipitase căderea. Am căutat pe internet numărul de la Direcția de Investigații a Poliției și am sunat. Pe când îi povesteam ce se întâmplase femeii cu voce plictisită, mi-a venit să închid. Știam ce crede și ce vor crede toți cei cărora le-aș mărturisi bănuielile mele: că ești o femeie în vârstă care s-a împiedicat și a căzut pe scări, rostogolindu-se. Pesemne se întâmplă zilnic, pretutindeni în lume, de sute, de mii de ori: femei și bărbați în vârstă suferă accidente fatale, și nimănui nu-i trece vreodată prin minte că poate fi vorba de altceva decât de propria lor bătrânețe. N-aveam dovezi. Nimeni n-ar putea depune acum mărturie cu privire la forța ta fizică și la precizia mișcărilor tale. Când am terminat cu explicațiile, femeia mi-a indicat că mai întâi trebuie să obțin un raport medical care să-mi coroboreze bănuielile și să-l duc la Procuratură pentru ca DI (Direcția de Investigații) să înceapă cercetarea.

Nobelul Romanescde Cristian Tudor Popescu  

CAPITOLUL XI   Autorul părăseşte insula Luggnagg şi pleacă în Japonia. De acolo, pe bordul unui vas olandez, porneşte spre Amsterdam şi din Amsterdam, spre Anglia.   Am socotit că această descriere a struldbrugilor ar putea interesa pe cititor, deoarece e un lucru care iese oarecum din comun.  Eu, unul, cel puţin, nu-mi amintesc să fi întâlnit lucruri asemănătoare în vreuna din cărţile de călătorii ce mi-au căzut în mână, iar dacă mă înşel, trebuie să fiu iertat, căci este neapărat necesar ca toţi călătorii care zugrăvesc aceeaşi ţară să stăruie asupra aceloraşi amănunte, fără a putea fi învinovăţiţi că au împrumutat sau au copiat de la cei ce au scris înaintea lor. Între acest regat şi marea împărăţie a Japoniei există strânse legături comerciale, şi este foarte probabil ca scriitorii japonezi să fi făcut şi ei o descriere a struldbrugilor. Dar şederea mea în Japonia a fost atât de scurtă, şi, pe de altă parte, nici măcar nu cunoşteam limba lor, încât nu am avut câtuşi de puţin căderea să întreprind oarecare cercetări. Nădăjduiesc însă că olandezii, luând cunoştinţă de aceste rânduri, vor fi îndeajuns de curioşi să cerceteze şi deci în măsură să întregească spusele mele. Maiestatea Sa mă îndemnase adesea să primesc o slujbă oarecare la curte, dar văzând că sunt hotărât să mă înapoiez în patrie, a binevoit să-mi dea încuviinţarea să plec, onorându-mă totodată cu o scrisoare de recomandaţie scrisă chiar de mâna sa către împăratul Japoniei. De asemeni, el îmi dărui patru sute patruzeci şi patru de galbeni (poporului acestuia îi plăceau foarte mult cifrele de acelaşi fel), precum şi un diamant roşu pe care l-am vândut în Anglia cu o mie o sută de lire. La 6 mai 1709, m-am despărţit solemn de Maiestatea Sa şi de toţi prietenii mei. Monarhul binevoi să poruncească unei gărzi să mă conducă până la Glanguenstald, un port aşezat în partea de sud-vest a insulei. Peste şase zile am găsit o corabie care să mă ducă în Japonia; călătoria noastră a durat cincisprezece zile. Am debarcat într-un port numit Xamoschi, situat în partea de sud-est a Japoniei. Oraşul e aşezat în regiunile apusene ale insulei, pe ţărmul unei strâmtori care la nord duce spre o fâşie de apă; în partea de nord-vest se află Yedo, capitala ţării. La debarcare, le-am arătat vameşilor scrisoarea adresată de regele din Luggnagg Maiestăţii Sale împăratul. Vameşii cunoşteau sigiliul foarte bine - era cât palma mea. Pe sigiliu se putea vedea „Un rege ridicând de jos un cerşetor olog". Magistraţii oraşului, auzind despre scrisoarea mea, m-au primit ca pe un ministru; mi-au pus la dispoziţie trăsuri şi slujitori care mi-au dus bagajele la Yedo, unde am fost primit în audienţă, prezentând scrisoarea împăratului. Scrisoarea a fost deschisă cu mare pompă, şi un tâlmaci i-a tradus-o împăratului. Din porunca Majestăţii Sale am fost înştiinţat că e de ajuns să cer ceva şi dorinţa îmi va fi îndeplinită, oricare ar fi ea, de dragul fratelui său, împăratul din Luggnagg. Tălmaciul era un om care mijlocea încheierea târgurilor cu olandezii; el îşi închipui, după înfăţişarea mea, că sunt european şi de aceea repetă porunca Majestăţii Sale în olandeza de jos pe care o vorbea foarte bine. Am răspuns, aşa cum îmi pusesem în gând, că sunt un negustor olandez, naufragiat pe meleaguri foarte îndepărtate, de unde călătorisem pe mare şi pe uscat până când ajunsesem la Luggnagg; de aici mă îmbarcasem pentru Japonia. Ştiam că mulţi compatrioţi de-ai mei fac negoţ în părţile acestea şi trăgeam nădejde să mă pot înapoia în Europa, cu ajutorul lor; de aceea îl rugam cu umilinţă pe împărat să dea poruncă să fiu condus în siguranţă la Nangasac. Pe lângă aceasta, i-am mai făcut o rugăminte în numele protectorului meu, regele din Luggnagg, cerând Maiestăţii Sale să mă scutească de a îndeplini ceremonia impusă compatrioţilor mei şi anume aceea de a călca crucea în picioare; deoarece numai nenorocirile care se ţineau lanţ de capul meu, mă aruncaseră pe ţărmul împărăţiei lui şi niciodată nu-mi trecuse prin minte să fac negoţ. Când rugămintea i-a fost tălmăcită, împăratul se arătă întrucâtva surprins. El îmi spuse că după câte ştie sunt primul dintre compatrioţii mei care îşi face scrupule în această privinţă şi adăugă că începe să se îndoiască dacă sunt într-adevăr olandez. Bănuia mai degrabă că trebuie să fiu creştin. Totuşi, ţinând seama de motivele arătate de mine şi mai ales pentru a-i da regelui din Luggnagg o dovadă neobişnuită de înalta sa preţuire, îmi spuse că e gata să încuviinţeze această ciudată toană, dar totul trebuia tăinuit cu grijă, iar ofiţerilor să li se dea poruncă să mă lase să trec ca şi cum ar fi uitat, deoarece, mă încredinţa el, dacă acest secret ar fi aflat de compatrioţii mei olandezi, ei mi-ar tăia gâtul în timpul călătoriei. Cu ajutorul tălmaciului meu, i-am mulţumit de mii de ori pentru un hatâr atât de neobişnuit şi, cum în timpul acela nişte trupe se îndreptau în marş spre Nangasac, ofiţerul comandant primi ordinul să mă ducă teafăr până acolo, împreună cu instrucţiuni speciale privind chestiunea cu crucea. La 9 iunie 1709, am sosit la Nangasac, după o călătorie foarte lungă şi plină de necazuri. Nu trecu mult şi m-am pomenit în tovărăşia câtorva marinari olandezi de pe vasul „Amboyna" din Amsterdam, cu o deplasare de 450 tone. Trăisem multă vreme în Olanda, în timp ce studiam la Leyda, şi vorbeam bine limba olandeză. Marinarii aflară în curând de unde anume veneam; erau foarte curioşi să cunoască amănunte în legătură cu călătoriile şi viaţa mea. Am întocmit o poveste cât am putut mai scurtă şi mai demnă de crezare, dar am ascuns cea mai mare parte a peripeţiilor mele. Cunoşteam mulţi oameni în Olanda, şi am născocit nume pentru părinţii mei, despre care le-am spus că sunt nişte oameni modeşti din provincia Guelderland. Eram gata să-i dau căpitanului (un oarecare Theodorus Vangrult) oricât ar fi cerut pentru călătoria mea în Olanda, dar aflând că sunt chirurg, el se mulţumi numai cu jumătate din preţ, cerându-mi în schimb să-mi exercit profesiunea pe vas. Înainte de a ne îmbarca, am fost adeseori întrebat de oamenii din echipaj dacă am îndeplinit ceremonia amintită mai sus. Am ocolit întrebarea, dând răspunsuri foarte generale, de pildă, că "l-am mulţumit pe împărat şi întreaga curte în toate privinţele". Totuşi, un marinar răutăcios se duse la un ofiţer şi după ce mă arătă cu degetul, îi spuse că nu am călcat crucea în picioare; ofiţerul însă, care primise instrucţiuni să mă lase să trec, îi dădu ticălosului douăzeci de lovituri pe spinare, cu un băţ de bambus; în urma acestui fapt, nimeni nu m-a mai plictisit cu asemenea, întrebări. În timpul călătoriei nu s-a întâmplat nici un lucru vrednic de a fi amintit. Am navigat pe un vânt prielnic până la Capul Bunei Speranţe, unde ne-am oprit pentru a lua apă de băut. La 10 aprilie 1710, am sosit cu bine la Amsterdam după ce, între timp, pierdusem trei oameni care se îmbolnăviseră pe drum şi un al patrulea care căzuse în valuri de pe catargul cel mare, nu departe de coasta Guineei. În curând, am plecat din Amsterdam spre Anglia, pe un vas mic care aparţinea oraşului. La 16 aprilie ani sosit la Downs. Am debarcat a doua zi dimineaţa, revăzându-mi patria după o absenţă de cinci ani şi şase luni. Am pornit direct spre Redriff, unde am sosit în aceeaşi zi la ora doua după amiază şi unde mi-am găsit soţia şi copiii sănătoşi cu toţii.     

De veghe în lanul de secară de J. D. SALINGER carte de citit online si decarcare gratuita   Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.     Capitolul 2   SOŢII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gîndit. Voiam să spun că m-am gîndit destul de mult la bătrînul Spencer, şi, dacă te gîndeşti prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocîrjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mînă trebuie să iasă unul dintre băieţii din rîndul întîi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gîndeşti la el, cît trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci cînd, împreună cu cîţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo[3], veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav cînd o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe cîte unul bătrîn ca naiba care totuşi e în stare să se bucure cînd cumpără o pătură! Uşa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, aşa, în treacăt, de politeţe. Îl vedeam foarte bine prin uşa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Cînd am bătut, s-a întors şi s-a uitat la mine. ― Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat. Întotdeauna răcnea cînd nu era în clasă. Uneori te scotea pur şi simplu din sărite. Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a şi părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly[4], şi peste tot erau doctorii şi hapuri şi totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie şi aşa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrînul Spencer mai purta şi halatul acela vechi, trist şi ros, pe care cred că-l avea de cînd se născuse. Şi mie nu prea-mi place să văd bătrîni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul şi coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Aţi văzut vreodată bătrîni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe şi fără păr. ― Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră. Vă mulţumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanţă. Ştia că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiţi, că oricum veneam să vă spun la revedere! ― Ia loc acolo, băiete, spuse bătrînul Spencer. "Acolo" însemna pe pat. M-am aşezat şi am întrebat: ― Cum merge cu gripa? ― Dacă m-aş simţi mai bine, răspunse bătrinul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebuneşte. Apoi, în cele din urmă, se potoli şi întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare. ― Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu. Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta! Domnul Spencer luă o mutră cît se poate de gravă. Ştiam c-aşa o să se întîmple. ― Va să zică ne părăseşti? spuse. ― Da, dom'le profesor, aşa cred! Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viaţa mea n-am văzut un om care să dea atîta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămureşti dacă dădea din cap fiindcă se gîndea la ceva sau fiindcă era un bătrînel care, din ramoleală, nu-şi mai deosebea fundul de cot. ― Ce ţi-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că aţi avut o discuţie destul de lungă. ― Da, am avut. Aşa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui. ― Şi ce ţi-a spus? ― Păi... că viaţa e un joc de noroc şi aşa mai departe. Şi că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu şi-a ieşit din pepeni sau, mă rog... N-a făcut decît să-mi repete că viaţa-i un joc şi aşa mai departe. Ştiţi dumneavoastră... ― Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui. ― Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa. Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sînt aşii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic! ― Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinţilor sau încă nu? m-a întrebat bătrînul Spencer. ― Mi-a spus că o să le scrie luni. ― Dar tu i-ai înştiinţat? ― Nu, sir, nu i-am înştiinţat, fiindcă m-am gîndit că miercuri seara tot mă întorc acasă. ― Şi ce crezi c-au să spună cînd au s-audă? ― Păi... or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sînt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra şcoală la care am urmat. Şi am dat din cap. Mi se întîmplă destul de des să dau din cap. ― Mamă! am spus. Mi se întîmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întîi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma[5] şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de cînd eram mic. Şi totuşi, cîteodată mă port de parcă n-aş avea decît doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sînt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte cînd mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decît sînt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-şi dau seama niciodată. Dar ei nu-şi dau seama de nimic. Bătrînul Spencer începu din nou să dea din cap. Şi să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt îşi vîrîse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gîndit că n-are importanţă, fiindcă nu eram decît eu în cameră. Mie puţin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobeşte în nas. După un timp, mi-a spus: ― Am avut cinstea să-ţi cunosc părinţii acum cîteva săptămîni, cînd au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sînt minunaţi. ― Da, sînt! Sînt foarte drăguţi. "Minunaţi." Âsta-i un cuvînt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De cîte ori îl aud mi se face greaţă. Şi, deodată, am avut impresia că bătrînul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu şi păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decît să ia revista Atlantic Monthly din poală şi să încerce s-o arunce lîngă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo cîţiva centimetri distanţă, dar totuşi n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos şi am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simţeam că mă paşte o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică şi în acelaşi timp să mai suport şi mirosul picăturilor Vick's şi să-l văd pe bătrînul Spencer în pijama şi-n halat. Zău că n-aveam chef. Aşa cum mă aşteptam, începu: ― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf[6] şi cu Lord Randal, fiul meu[7] le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!   Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.   Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui.   Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX.   Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.   Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.   În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"! Nemaiavînd nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînţeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic şi s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute. ― Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete! Se vedea bine: îi părea rău că mă trîntise. Aşa c-am început să-i trag nişte bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin şi aşa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aş fi procedat exact la fel şi că oamenii nu-şi dau seama ce greu e să fii profesor şi aşa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea. Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gîndeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York şi mă gîndeam la lacul din Central Park[8], de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat cînd m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele cînd îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte. Totuşi am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrînului Spencer şi în acelaşi timp să mă gîndesc la raţe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbeşti cu un profesor. Dar, cînd mă aşteptam mai puţin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea. ― Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să ştiu. Foarte mult. ― Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat. Tare aş fi vrut să-şi acopere pieptul rahitic. Nu era o privelişte prea frumoasă. ― Dacă nu mă înşel, ai avut oarecare greutăţi şi la Whooton şi la Elkton Hills. Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos. ― La Elkton Hills n-am prea avut greutăţi, i-am spus. n-am rămas propriu-zis repetent sau aşa ceva. Pur şi simplu m-am retras. ― Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce? ― De ce? E o poveste lungă. Şi destul de complicată... N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce şi cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înţeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriţi, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea aşa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrînul Thurmer. Duminica, bătrînul Haas strîngea mîna tuturor părinţilor care veneau cu maşina la şcoală să-şi vadă copiii. Şi era de o afabilitate că ţi se făcea greaţă... În afară doar de cazul în care părinţii vreunuia erau nişte bătrîni mai pîrliţi. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinţii colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalţi şi pantofi ordinari, alb cu negru, bătrînul Haas le întindea doar două degete, zîmbea fals şi apoi se ducea să stea de vorbă cu alţi părinţi, cu care stătea cîte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează pînă la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată! Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gîndeam la bătrînul Haas. ― Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat. ― N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey? ― Ba da. Am unele remuşcări. Sigur... da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost. ― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete? ― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult. ― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu. Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor. ― Se poate, i-am spus. ― Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot! Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e! ― Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sînt recunoscător. Zău că da! Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai. ― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul şi lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie. Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat şi nimerea alături, şi mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră. ― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă... toţi trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa? ― Nu ştiu, băiete, nu ştiu. Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta. ― Sînt sigur. Sînt sigur că aşa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr şi l-am întrebat: Bine? ― N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte... ― Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă mulţumesc foarte mult, sir. Ne-am strîns mîna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii. ― Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă! ― La revedere, băiete. Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol cînd l-am auzit strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: "Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndeşti bine...       [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi. [3] Lucrată de indieni aparţinînd triburilor Navajo, care trăiesc înghesuite într-o rezervaţie situată la hotarul dintre Arizona, Mew Mexico şi Utah. [4] Revistă literară americană de mare prestigiu; apare la Boston şi exprimă punctul de vedere al intelectualităţii din Noua Anglie. [5] Circa 2 m. [6] Creaţie anonimă din secolul al X-lea, poemul eroic Beowulf reprezintă cea mai de seamă realizare a vechii literaturi anglo-saxone. [7] Vestită baladă populară engleză din secolul al XV-lea. [8] Parc întins, situat în mijlocul oraşului, la capătul vestitei Fifth Avenue, marea arteră newyorkeză de-a lungul căreia se înşiră reşedinţele milionarilor.   descarcati cartea pdf de aici