Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

uite si cartea

Wallenstein de Friedrich Schiller    descarcati cartea de aici.....

Lui Sarah Skinner, cu recunostintă URĂ, PRIETENIE, DRAGOSTE, CĂSĂTORIE Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulţime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, şi cu o aură de cârlionţi roşcaţi intră în clădirea gării şi întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul. Şeful de gară încerca deseori să se ia niţeluş de femei, mai ales de cele simple, cărora aşa ceva părea să le placă. — Mobilă? spuse el, ca şi cum n-ar mai fi auzit de aşa ceva în viaţa lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba? O masă de sufragerie cu şase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuţă de cafea, măsuţe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină şi un bufet. — Aoleu! Cât pentru o casă întreagă. — Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, şi e doar un singur dormitor. Dinţii îi stăteau înghesuiţi în faţă, parcă pregătiţi să se ia la harţă. — O să aveţi nevoie de camion, spuse el. — Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan. Îi vorbea cu voce tare, ca şi cum el ar fi fost surd sau prost, şi era ceva în neregulă cu felul cum pronunţa cuvintele. Un accent. El se gândi la olandeză – olandezii se mutau pe atunci prin părţile acelea –, dar ea nu era chiar atât de voinică şi nici nu avea pielea rozalie sau părul blond al femeilor din Olanda. S-ar fi putut să aibă sub patruzeci de ani, dar ce conta? Nu era nici pe departe o frumuseţe. Bărbatul deveni deodată foarte pragmatic. — În primul rând o să aveţi nevoie de camion ca să aducă mobila aici, de acolo de unde o luaţi. Şi ar fi mai bine să vedem întâi dacă e o localitate din Saskatchewan pe unde trece trenul. Altfel va trebui să aranjaţi să o preia cineva, de pildă, din Regina. — Trebuie să ajungă la Gdynia, spuse ea. Şi pe acolo trece trenul. El luă un mers al trenurilor pătat de grăsime din cuiul unde stătea agăţat şi o întrebă cum se scrie numele oraşului. Ea apucă atunci creionul care atârna şi el de o sfoară şi scrise pe o bucată de hârtie din poşetă: GDYNIA. — Ştiţi ce naţionalitate e? Ea spuse că nu[1]. El luă înapoi creionul ca să urmărească rândurile din mersul trenurilor. — O mulţime de localităţi sunt ceheşti, ungureşti, ucrainene, spuse el, şi chiar în clipa aceea îi trecu prin cap că ea ar fi putut avea vreuna dintre aceste origini. Ei şi ce, nu făcea decât să afirme un lucru perfect real. — Uite-l, e într-adevăr, e pe linie. — Da, spuse ea. Vreau să le trimit vineri – se poate? — Noi le putem trimite, dar nu vă pot spune exact în ce zi vor ajunge, răspunse el. Depinde de priorităţi. O să le aştepte cineva acolo? — Da. — E un tren mixt vineri, la două şi optsprezece după-amiaza. Camionul poate veni să ridice mobila vineri dimineaţă. Locuiţi aici în oraş? Ea dădu din cap şi scrise adresa: Strada Expoziţiei nr. 106. Casele din oraş primiseră nu demult numere, şi şeful de gară nu-şi putu imagina pe unde venea adresa aceasta, deşi ştia unde se află Strada Expoziţiei. Dacă ea ar fi rostit atunci numele McCauley, poate că el ar fi devenit mai interesat şi lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. În oraş existau multe case noi, construite după terminarea războiului – deşi localnicii le numeau „case de război“. Şeful de gară presupuse că era vorba de una dintre acelea. — Plătiţi la expediere, spuse. — Vreau şi un bilet pentru mine însămi, în acelaşi tren. Vineri după-amiază. — Mergeţi tot acolo? — Da. — Puteţi lua acelaşi tren până la Toronto, dar apoi trebuie să aşteptaţi Transcontinentalul, care pleacă la zece treizeci noaptea. Vreţi la vagon de dormit sau la vagon obişnuit? În vagonul de dormit aveţi pat rezervat, în cel obişnuit aveţi doar loc pe scaun. Ea spuse că voia loc pe scaun. — Aşteptaţi la Sudbury trenul de Montreal, dar nu vă daţi jos acolo, o să vă treacă pe altă linie şi o să cupleze vagoanele de Montreal. De acolo mergeţi mai departe până la Port Arthur şi apoi la Kenora. Nu vă daţi jos până la Regina, dar acolo va trebui să coborâţi şi să luaţi trenul local. Ea dădu din cap ca şi cum îl aştepta să treacă la treabă şi să-i dea biletul. Încetinind puţin, el adăugă: — Dar nu pot să vă promit că mobila o să ajungă în acelaşi timp cu dumneavoastră. N-aş crede să sosească decât după o zi sau două. Totul depinde de priorităţi. O să vă aştepte cineva? — Da. — Bun. Pentru că nu va fi probabil cine ştie ce gară. Orăşelele alea de acolo nu-s ca aici. Sunt în general nişte chestii destul de rudimentare. Ea plătea acum pentru bilet dintr-un sul de bancnote ţinute într-un săculeţ de pânză, în poşetă. Ca o doamnă de pe vremuri. Îşi numără şi restul. Dar nu aşa cum l-ar fi numărat o doamnă de pe vremuri — Îl ţinu în mână şi-l cercetă scurt din ochi, dar era limpede că nu-i scăpase nici o monedă. Apoi se întoarse să plece, nepoliticoasă, fără să-şi ia la revedere. — Pe vineri! îi strigă el din urmă. Ea purta o haină lungă şi cenuşie în ziua aceea caldă de septembrie, o pereche de pantofi butucănoşi cu şiret şi şosete până la gleznă. Şeful de gară tocmai îşi turna nişte cafea din termos când ea se întoarse şi bătu cu degetele în ghişeu. — Mobila mea, spuse. E în stare foarte bună, aproape nouă. N-aş vrea să ajungă zgâriată, sau lovită, sau vătămată în vreun fel. Şi n-aş vrea nici să miroasă a paie şi a vaci. — Aha, spuse el. Compania de căi ferate face de multă vreme expediţii de mărfuri. Şi să ştiţi că nu folosesc pentru mobilă aceleaşi vagoane pe care le folosesc pentru vaci. — Aş vrea să ajungă la destinaţie exact aşa cum o trimit eu de aici. — Cum să vă spun? Când cumpăraţi mobila de la magazin nu e la fel? V-aţi gândit vreodată cum ajunge acolo? Doar n-a fost făcută în prăvălie, nu? A fost făcută undeva într-o fabrică, şi de acolo trimisă la magazin – cel mai probabil cu trenul. Deci, dacă aşa stau lucrurile, nu e de la sine înţeles că oamenii ăştia se pricep să aibă grijă de mobilă? Ea se uita în continuare la el fără zâmbet, fără să-şi recunoască în vreun fel nerozia de femeie. — Sper, spuse. Sper că se pricep. Şeful de gară ar fi zis, fără să stea măcar pe gânduri, că ştie pe toată lumea în oraş. Ceea ce însemna că îi cunoştea cam pe jumătate. Şi majoritatea celor pe care îi cunoştea erau orăşenii esenţiali, cei cu adevărat „de-ai locului“, care nu veniseră de ieri, de azi şi n-aveau de gând să se mute de acolo. Pe femeia care pleca în Saskatchewan nu o ştia pentru că ea nu mergea la biserica lui, nu-i învăţa pe copiii lui la şcoală, nu lucra în nici unul din magazinele, restaurantele ori birourile în care intra el. Şi nici nu era căsătorită cu vreunul dintre bărbaţii pe care-i cunoştea el din Elks, sau Oddfellows, sau Lions Club, sau Legion[2]. Uitându-se la mâna ei stângă în timp ce îşi scotea banii, el îşi dăduse imediat seama – şi nu fusese deloc mirat – că nu era măritată. Cu pantofii aceia şi cu şosetele până la gleznă în loc de ciorapi, fără pălărie şi fără mănuşi în miezul zilei, femeia ar fi putut foarte bine să vină de pe la vreo fermă. Şi totuşi, nu şovăise aşa cum fac de obicei fermierii, nu fusese stânjenită. Nu avea maniere de ţară – de fapt, nu avea nici un fel de maniere. Pe el îl tratase ca pe un robot furnizor de informaţii. În plus, scrisese o adresă din oraş – Strada Expoziţiei. Cel mai mult îi amintea de o călugăriţă modest îmbrăcată pe care o văzuse la televizor vorbind despre munca ei de misionariat, făcută pe undeva prin junglă – probabil că acolo îşi scotea hainele de măicuţă pentru că îi era mai uşor să se caţere peste tot în patru labe. Zâmbea din când în când ca să arate că religia ei ar fi trebuit să-i facă pe oameni fericiţi, dar în cea mai mare parte a timpului îşi privise publicul ca şi cum ar fi fost convinsă că restul oamenilor existau pe lume în primul rând pentru ca ea să aibă cui da ordine. Mai era un lucru pe care Johanna voia să-l facă şi pe care îl tot amânase. Trebuia să intre în magazinul de haine numit Milady’s şi să-şi cumpere o ţinută de ocazie. Nu fusese niciodată acolo. Când avea ceva de cumpărat – şosete, de pildă –, se ducea la Callaghans. Avea o sumedenie de lucruri moştenite de la doamna Willets, precum haina aceasta, care aveau s-o ţină la nesfârşit. Iar Sabitha – fata de care avusese grijă în casa domnului McCauley – primise întruna haine scumpe care le rămăseseră mici verişoarelor ei mai mari. În vitrina de la Milady’s, două manechine purtau costume cu fuste scurte şi sacouri cu umeri pătrăţoşi. Unul dintre ele, galben-ruginiu, celălalt, de un verde cald, intens. Frunze mari de arţar în culori stridente fuseseră împrăştiate la picioarele manechinelor şi lipite ici-colo pe geamul vitrinei. La vremea când majoritatea oamenilor aveau grijă să grebleze frunzele, să le adune în grămezi şi să le dea foc, aici ele erau puse la loc de cinste. O inscripţie cu litere negre unduitoare se întindea diagonal pe geam: Elegantă şi simplitate – moda toamnei. Johanna deschise uşa şi intră. Chiar înaintea ei, o oglindă înaltă o măsură din cap până-n picioare în haina de bună calitate, lungă, dar informă, a doamnei Willets, de sub care ieşeau aproximativ zece centimetri de picioare grosolane, până ceva mai sus de gleznele acoperite de şosete. Făceau asta intenţionat, bineînţeles. Instalaseră oglinda acolo ca să-ţi dea o imagine deplină şi imediată a propriilor deficienţe şi să poţi trage – sperau ei – fără întârziere concluzia că trebuie să cumperi ceva ca să schimbi această imagine. Un truc atât de făţiş, că ar fi făcut-o să se răsucească pe călcâie şi să iasă dacă n-ar fi venit aici hotărâtă, ştiind ce anume avea de cumpărat. De-a lungul unui perete era un rastel cu rochii de seară, potrivite toate pentru frumuseţile balului, în nuanţe vaporoase şi croite din tul şi tafta. Şi în spatele lor, într-o vitrină de sticlă, ca să nu poată fi atinse de degete profane, o jumătate de duzină de rochii de mireasă, toate o spumă albă, ori satin de culoarea vaniliei, ori dantelă ivorie, brodate cu mărgeluşe de argint sau cu perle mărunte. Corsaje minuscule, decolteuri sinuoase, fuste ample. Nici măcar când fusese tânără Johanna nu şi-ar fi putut vreodată închipui pentru sine o asemenea extravaganţă, nu doar în materie de bani, ci şi de aşteptări, de speranţă absurdă în transfigurare, în extaz. Abia după două sau trei minute apăru cineva. Poate că aveau un vizor undeva şi o spionau, considerând că nu era genul lor de clientă şi sperând că avea să plece. Dar ea nu pleca. Ieşi din raza oglinzii – păşind de pe linoleumul din faţa uşii pe un covor luxos –, şi, într-un sfârşit, draperia din fundul magazinului se dădu la o parte şi de după ea ieşi Milady însăşi, îmbrăcată într-un costum negru cu nasturi sclipitori. Tocuri înalte, glezne subţiri, portjartierul până în talie atât de strâns încât ciorapii îi scrâşneau, părul blond-auriu pieptănat lins pe spate, lăsând vederii faţa machiată. — Mă gândeam să încerc costumul din vitrină, spuse Johanna cu o voce pe care şi-o antrenase din timp. Cel verde. — Ah, e un costum superb, spuse femeia. Cel din vitrină este mărimea zece. Dumneavoastră păreţi… cred că un paisprezece, nu? O luă înaintea Johannei, cu ciorapii foşnind, către latura unde erau atârnate hainele obişnuite, costumele şi rochiile de zi. — Aveţi noroc. Am găsit şi un paisprezece. Primul lucru pe care îl făcu Johanna fu să se uite la eticheta de preţ. Cel puţin de două ori mai mult decât se aşteptase – iar ea n-avea de gând să-şi ascundă părerea. — E destul de scump. — Este o lână foarte fină. Femeia căută leneş până găsi eticheta cu compoziţia materialului, apoi citi o descriere pe care Johanna n-o ascultă cu adevărat, pentru că apucase tivul ca să inspecteze calitatea finisajului. — E uşoară ca mătasea, dar are o rezistenţă de fier. Vedeţi că e dublată peste tot, are o căptuşeală minunată de mătase în amestec cu nailon. N-o să vă treziţi niciodată că începe să vă atârne la spate şi să-şi piardă forma, cum fac costumele ieftine. Uitaţi-vă la manşetele şi gulerul de catifea şi la nasturii aceştia mărunţi îmbrăcaţi în catifea de pe mânecă. — I-am văzut. — Astea sunt genul de detalii pentru care plătiţi, altfel n-o să le găsiţi niciodată. Mie îmi place la nebunie textura catifelei. Şi e numai pe cel verde, să ştiţi – cel de culoarea piersicii nu are aşa ceva, deşi e la acelaşi preţ. Într-adevăr, în ochii Johannei, gulerul şi manşetele de catifea erau cele care dădeau costumului aerul acela subtil luxos şi o făceau să râvnească la el. Dar n-avea de gând să se trădeze. — În cazul ăsta, aş vrea să-l încerc. La urma urmei, pentru asta venise pregătită. Cu lenjerie intimă curată şi cu subsuorile tamponate cu pudră de talc. Femeia avu suficientă înţelepciune ca s-o lase singură în cabina de probă intens luminată. Johanna se feri de oglindă ca de foc până când îşi îndreptă fusta şi-şi încheie sacoul. La început se uită pur şi simplu la costum. Costumul n-avea nimic. Şi mărimea i se potrivea – fusta era mai scurtă decât ceea ce obişnuia ea să poarte, dar, la urma urmei, ceea ce purta ea de obicei nu se asorta cu moda de acum. Costumul era perfect în regulă. Problema era felul cum arăta, în comparaţie cu el, restul corpului ei, neacoperit. Gâtul ei, şi faţa, şi părul, mâinile ei mari şi picioarele groase. — Cum vă descurcaţi? Îmi daţi voie să arunc o privire? „N-ai decât să arunci câte vrei “, se gândi Johanna, „din coadă de câine sită de mătase nu se face, după cum ai să te convingi singură“. Femeia se uită dintr-o parte, apoi din cealaltă. — Bineînţeles, veţi avea nevoie de ciorapi şi de pantofi cu toc. Cum vi se pare? E comod? — Costumul e bun, spuse Johanna. Costumul n-are nimic. În oglindă, chipul femeii se schimbă. Abandonă zâmbetul de până atunci. Deveni decepţionat şi obosit, dar mai cumsecade. — Uneori pur şi simplu asta e. Nu ştii niciodată cu adevărat cum îţi stă ceva până când nu încerci. Adevărul este, spuse ea, cu o siguranţă nouă în voce, mai moderată, că aveţi o siluetă frumoasă, dar robustă. Aveţi oase mari – ei, şi care-i problema? Năstureii înveliţi în catifea nu-s pentru dumneavoastră. Nu vă mai bateţi capul cu el. Scoateţi-l! După ce se dezbrăcase până la lenjerie, Johanna auzi foşnind draperia cabinei, şi apoi o mână se strecură înăuntru. — Încercaţi asta, doar aşa, de pamplezir. O rochie maronie de lână, dublată, cu fusta lungă strânsă graţios în talie, cu mâneci trei sferturi şi un decolteu simplu, rotund. Cât se putea de simplă, mai puţin o curea subţire aurie. Nu la fel de scumpă ca deux-pieces-ul, dar preţul părea încă enorm, dacă te gândeai pentru ce. Cel puţin, fusta avea o lungime mai decentă, şi materialul i se înfăşura nobil pe picioare. Johanna îşi luă inima-n dinţi şi se uită în oglindă. De data asta nu mai arăta ca şi cum cineva ar fi îmbrăcat-o ca să-şi bată joc de ea. Femeia veni lângă ea şi râse, dar de uşurare. — Culoarea ochilor e de vină. N-aveţi nevoie de nici o catifea. Aveţi ochi catifelaţi. Era genul de linguşeală pe care Johanna s-ar fi simţit obligată să o ia în derâdere, atâta că în clipa aceea părea adevărată. Nu avea ochi mari, şi, dacă i s-ar fi cerut să le precizeze culoarea, ar fi spus: „Cred că un soi de căprui“. Dar acum păreau să fi devenit de un maro intens, dar cald şi strălucitor. Nu că ar fi început deodată să se creadă drăguţă. Doar ochii ei ar fi avut o culoare frumoasă dacă ar fi fost o bucată de material. — Bag mâna-n foc că nu purtaţi prea des pantofi de ocazie, spuse femeia. Dar, dacă aţi avea ciorapi şi un toc cât de mic… şi sunt sigură că nu purtaţi bijuterii – şi aveţi perfectă dreptate, nici nu vă trebuie, cu cureluşa aia. Întrerupându-i discursul persuasiv, Johanna spuse: — Mai bine o scot, ca s-o puteţi împacheta. Îi părea rău să se elibereze de apăsarea delicată a fustei şi a cordonului aceluia discret auriu în jurul taliei. Nu avusese niciodată în viaţă senzaţia aceasta stupidă că ceea ce îmbrăcase o făcea mai frumoasă. — Sper că e pentru o ocazie specială, îi strigă femeia în timp ce Johanna se grăbea să se schimbe în hainele sale obişnuite, cu înfăţişarea lor ştearsă. — Probabil c-o să fie rochia mea de nuntă, răspunse ea. Şi fu uimită de ceea ce-i ieşise pe gură. Nu era vreo gafă majoră – femeia nu ştia cine este şi probabil că n-avea să vorbească apoi cu nimeni dintre cei care ar fi putut să ştie. Şi totuşi avusese de gând să nu sufle o vorbă. Probabil simţise că-i datora ceva fiinţei acesteia – că trecuseră împreună prin experienţa deprimantă a costumului verde şi apoi descoperiseră împreună rochia maronie şi că asta crease o legătură între ele. Aiurea! Meseria femeii era să vândă haine, şi exact asta reuşise să facă. — Ah! strigă femeia. Ah, ce frumos! „O fi“, se gândi Johanna, sau poate că nu. Ar fi putut să se mărite cu oricine. Cu vreun fermier nenorocit care avea nevoie de un cal de povară în gospodărie sau cu un babalâc pe jumătate invalid care-şi căuta infirmieră. Femeia aceasta habar n-avea de ce fel de bărbat îşi făcuse ea rost, şi oricum nu era absolut deloc treaba ei. — Sunt sigură că e o căsătorie din dragoste, spuse femeia, ca şi cum i-ar fi auzit gândurile cârcotaşe. De asta vă străluceau ochii în oglindă. Am învelit-o în foiţă, nu trebuie decât s-o scoateţi şi s-o agăţaţi pe umeraş, şi materialul va cădea splendid. Călcaţi-o puţin, dacă vreţi, dar probabil nu va fi nevoie nici măcar de atât. Veni apoi şi momentul înmânării banilor, când amândouă se prefăcură că nu se uită, deşi se uitară. — Merită, zise femeia. Nu te căsătoreşti decât o dată. De fapt, lucrul ăsta nu e întotdeauna adevărat… — În cazul meu va fi, spuse Johanna. I se urcase sângele în obraji – pentru că, de fapt, căsătoria nu fusese menţionată. Nici măcar în ultima scrisoare. Îi dezvăluise acestei femei ceea ce socotea ea că o să se întâmple, şi asta poate că avea să-i poarte ghinion. — Unde l-aţi cunoscut? întrebă femeia, pe acelaşi ton de veselie melancolică. Unde v-aţi întâlnit prima oară? — Prin nişte rude, spuse Johanna cu sinceritate. N-avea de gând să adauge nimic, dar se auzi continuând: La Târgul de Vest. În London[3]. — Târgul de Vest, repetă femeia. Din London. Era aproape ca şi cum ar fi spus „la balul de la palat“. — Am fost acolo cu fiica lui şi cu prietena ei, continuă Johanna, gândindu-se că într-un fel ar fi fost mai corect să spună că Edith şi Sabitha fuseseră cu ea, Johanna, la târg. — Ei bine, pot să spun că azi n-am pierdut ziua degeaba. Am ajutat pe cineva să-şi găsească rochia în care va fi în curând cea mai fericită mireasă din lume. E o realizare suficientă ca să-mi justifice existenţa. Femeia legă o panglică roz îngustă în jurul cutiei de împachetat şi făcu o fundă mare, inutilă, pe care o reteză cu un scrâşnet vicios de foarfecă. — Eu stau aici toată ziua, spuse ea. Şi uneori mă gândesc ce Dumnezeu îmi închipui că fac. Îmi pun chiar această întrebare: „Ce Dumnezeu îţi închipui că faci aici?“ Rearanjez vitrina, fac una, fac alta ca să atrag oamenii în magazin, dar sunt zile – zile întregi – când nu-mi calcă nimeni pragul. Ştiu, multora li se par prea scumpe hainele astea, dar să ştiţi că sunt de bună calitate. Sunt haine de foarte bună calitate. Dacă vrei calitate, trebuie să plăteşti pentru ea. — Probabil vin când au nevoie de aşa ceva, spuse Johanna, aruncând o privire către rochiile de seară. Unde altundeva ar putea să meargă? — Ba exact asta e, că nu vin. Se duc în oraşul mare – acolo merg. Sunt în stare să bată maşina o sută, o sută cincizeci de kilometri, ca să nu mai zic de benzină, şi li se pare că aşa cumpără ceva mai bun decât ce le ofer eu aici. Dar nu-i adevărat. Nu-i nici calitate mai bună, nici sortiment mai larg. Nimic. Doar că le-ar fi ruşine să spună că şi-au cumpărat ţinuta de nuntă aici, în oraş. Sau vin, încearcă ceva şi spun că trebuie să se mai gândească. „Lăsaţi că mă întorc“, pasămite. Şi eu îmi spun în gând: „O, da, ştiu eu ce-nseamnă asta!“ Înseamnă c-o să încerce să găsească mai ieftin la London sau la Kitchener, şi, chiar dacă n-o să găsească mai ieftin, o să cumpere de acolo, din moment ce tot au bătut drumul şi sunt sătui de umblat prin magazine. — Nu ştiu, spuse ea. Poate dacă aş fi fost de aici, din oraş, ar fi fost altfel. Mi se pare un loc foarte inospitalier. Nu sunteţi de aici, nu? — Nu, spuse Johanna. — Nu vi se pare un oraş inospitalier? Inospita… — Adică e greu pentru cineva din afară să fie acceptat. — Eu sunt obişnuită să-mi văd singură de treabă, spuse Johanna. — Dar dumneavoastră v-aţi găsit pe cineva. Nu veţi mai fi singură de acum înainte – şi ăsta e un lucru minunat! Sunt zile când mă gândesc cât de grozav ar fi să fiu măritată şi să stau şi eu acasă. Bineînţeles, am fost măritată – şi tot am muncit. În fine. Poate că într-o zi prinţul coborât de pe cal alb va intra pe uşa magazinului, se va îndrăgosti pe loc de mine, şi atunci toate se vor aranja! Johanna trebuia să se grăbească – femeia aceea o ţinuse de vorbă şi o întârziase. Zorea să se întoarcă acasă şi să-şi ascundă rochia cumpărată, înainte ca Sabitha să se întoarcă de la şcoală. Apoi îşi aminti că Sabitha nu mai venea – fusese luată la sfârşit de săptămână de către verişoara mamei sale, Roxanne, mătuşa ei, să stea la Toronto şi să meargă la o şcoală de fete, ca o adevărată moştenitoare bogată ce era. Şi totuşi, Johanna iuţi în continuare pasul – atât de mult, încât un deştept care sprijinea uşa farmaciei îi strigă: „Arde undeva?“, şi atunci ea încetini un pic, ca să nu atragă atenţia. Ambalajul rochiei o stânjenea teribil – de unde să ştie ea că magazinul îşi avea propriile cutii de carton roz pe care scria, cu litere de mână violet, „Milady“? Ar fi putut s-o dea de gol instantaneu. Se simţi stupid că vorbise despre nuntă, câtă vreme el nu pomenise nimic. Şi ea nu trebuia să uite asta. Îşi spuseseră – sau scriseseră – atâtea altele, exprimaseră atâta afecţiune şi atâta dor, încât căsătoria ca atare păruse să fi fost pur şi simplu trecută cu vederea. Aşa cum poţi povesti despre cum te-ai sculat dimineaţa, dar nu şi despre cum ai luat micul dejun, cu toate că în mod cert l-ai luat.   [1] Gdynia este unul dintre principalele porturi ale Poloniei. (n.tr.) [2] The Elks Lodge (Loja Elanului), The Order of Oddfellows (Ordinul Oddfellows), Lions Club (Clubul Leului) şi Royal Canadian Legion (Legiunea Regală Canadiană) sunt organizaţii de întrajutorare şi de tip club deschise cu precădere sau exclusiv bărbaţilor. (n.tr.) [3] E vorba de oraşul London din sudul regiunii Ontario, în Canada (n.tr.)    

TIMUR ŞI BĂIEŢII LUI Se împliniseră trei luni de cînd colonelul Aleksandrov, comandantul unui divizion blindat, nu mai dăduse pe acasă. Fără îndoială că era pe undeva, pe front. Pe la mijlocul verii trimise o telegramă, în care le propunea fetelor lui, Olga şi Jenia, să-şi petreacă sfîr-şitul vacanţei în vila lor de lîngă Moscova. Sprijinită în coada periei şi cu basmaua înflorată căzută pe ceafă, Jenia stătea bosumflată în faţa Olgăi, care-i  spunea : - Eu plec cu bagajele, iar tu rămîi să faci curat prin casă. Ai putea să nu-ţi încrunţi sprîncenele şi să nu-ţi lingi buzele. După ce termini, încui uşa şi duci cărţile la bibliotecă. Apoi vezi să nu te opreşti pe la prietene, ci să te duci de-a dreptul la gară. De acolo trimite tatii telegrama asta. După aceea urcă-te în tren şi vino la vilă... Trebuie să mă asculţi, Evghenia. Sînt sora ta... - Şi eu sînt sora ta. - Da... dar eu sînt mai mare... Şi pe urmă, aşa a poruncit  tata. Cînd se auzi în curte maşina pornind, Jenia oftî se uită în jurul ei prin odaie. Peste tot era o neo: cluială înspăimîntătoare.  Fetiţa se apropie de ogli prăfuită în care se răsfrîngea portretul tatălui ei, a fc-nat  pe  perete. Bun ! Ce importanţă are că Olga e mai mare, importanţă are că deocamdată e silita s-o ascul In schimb ea, Jenia, are nasul, gura şi sprîncei exact ca ale tatii. Şi fără îndoială că o să-i sem şi   la   caracter. Jenia îşi legă mai strîns basmaua pe cap, îşi s sandalele, luă o cîrpă, trase de pe masă faţa de m puse căldarea sub robinet şi, înşfăcînd peria, împi grămada   de   gunoi   spre  prag. Curînd se auzi bîzîitul lămpii cu gaz şi vîjîitul musului. Podeaua era plină de apă. într-o albie de zinc \ tru spălat rufe, se umflau şi plesneau clăbuci de pun. Iar trecătorii de pe stradă se uitau cu mirarf la fetiţa aceea desculţă, îmbrăcată într-un sarafan n care stătea cocoţată pe o fereastră larg deschisă la etajul al doilea şi ştergea de zor geamurile. Camionul alerga pe şoseaua largă şi plină de so :e. Rezemată de o boccea moale şi cu picioarele înt se pe un geamantan, Olga stătea într-un fotoliu de t tie şi ţinea pe genunchi un motănaş roşcat, care juca   cu   un  bucheţel   de   albăstrele. La kilometrul treizeci i-a ajuns din urmă o colo motorizată din Armata Roşie. Unul lingă altul pe 1 cile de lemn,  ostaşii roşii îşi ţineau puştile cu  ţe le îndreptate spre cer şi cîntau cu voie bună. Cînd răsunau aceste cîntece, ferestrele şi uşile i; lor se deschideau larg, iar peste garduri şi pe poi ieşeau buluc copii, cuprinşi de bucurie. îşi fluti braţele, aruncau ostaşilor mere trude, strigau „t în urma lor şi chiar acolo, pe loc, puneau la cale talii, desfăşurînd şarje vijelioase de cavalerie asijra pelinului   şi   a   urzicilor. Camionul o luă spre staţiunea de odihnă, oprind în faţa unei vile mici, acoperită cu iederă.   Şoferul şi ajutorul lui lăsară în jos obloanele camionului şi începură să descarce bagajele, iar Olga se duse să  descuie   veranda. De acolo se vedea o grădină întinsă şi părăginită. In fund se afla un şopron cu etaje, destul de dărăpă-nat, deasupra căruia, flutura un steguleţ roşu. Olga se întoarse spre camion. Acolo o aştepta o femeie bătrînă, dar sprintenă: era vecina lor, lăptăreasa. Ea se oferi să le facă curat prin casă, să spele geamurile,  podelele, şi  pereţii. în timp ce vecina îşi pregătea lighenele şi cîrpele, Olga luă în braţe motănaşul şi se duse în grădină. Pe trunchiurile vişinilor, ciuguliţi de vrăbii,  sclipea cleiul fierbinte. Mirosea tare a coacăze, a românită şi a pelin. Acoperişul şopronului, înverzit de muşchi, era plin de găuri. Şi prin găurile acelea porneau în sus, dispărînd în frunzişul copacilor, nenumărate „cabluri" subţiri de sfoară. Olga se strecură prin tufele de alun, ştergîndu-şi de pe obraz o pînză de păianjen. Dar ce însemna asta ? Steagul roşu de deasupra şopronului dispăruse şi nu rămăsese  decît prăjina lui. Deodată, Olga auzi şoapte neliniştite şi înfierbîntate şi, imediat, scara cea grea, care stătea rezemată de fereastra podului, lunecă cu zgomot de-a lungul peretelui, rupînd în cădere crengi uscate, şi se prăbuşi la pămînt, împrăştiind în jurul ei frunze de brusturi. Sfoara de deasupra acoperişului începu să tremure. Speriat, motănaşul o zgîrie pe Olga şi o zbughi în ur-zici. Fata se opri nedumerită, se uită împrejur şi ascultă... Dar nici în mijlocul tufişurilor verzi, nici peste gard, nici în pătratul negru al ferestrei şopronului, nu se vedea şi nu se auzea nimic. Olga se întoarse pe verandă. - Ăştia-s băieţii care-şi fac de cap noaptea prin grădinile oamenilor - o lămuri lăptăreasa. Ieri au scuturat doi meri la un vecin de-al meu, ba i-au rupt şi un păr. Ce copii mai sînt în ziua de azi... adevăraţi huligani! Mie, drăguţă, mi-a plecat feciorul în Armata Roşie. Şi la plecare nici vin n-a vrut să bea. Atîta mi-a spus: „Rămîi cu bine, mamă". Şi a plecat fluierînd,drăguţul de el. Spre seară m-a apucat jalea şi,_duS cuviinţă, am plîns puţintel. Noaptea, cînd m-am tres t, mi s-a părut că umblă cineva prin curte. Ei, m-i I gindit, acum am rămas singură, n-are cine să i ă apere... Că parcă mult îi trebuie unui om bătrîn a mine ? O cărămidă în cap, şi gata ! Dar Dumnez  mi-a purtat de grijă, că nu mi-au furat nimic. S-1 învîrtit ei ce s-au învîrtit, pe urmă au plecat. Ave; n în curte un butoi, un butoi de stejar, greu de nu 1 r ti putut urni din loc doi oameni. L-au dat de-a di a cam douăzeci de paşi spre poartă. Atîta tot. Dar cini o fi fost şi ce au vrut, nimeni nu poate să ştie... _ Spre seară, după ce termină treburile casei, O I ieşi în cerdac. Apoi scoase cu băgare de seamă, dint o cutie de piele, un acordeon alb şi sclipitor, de sid E, pe care-1 primise de la tata de ziua ei de naştere. Luă acordeonul pe genunchi, îşi petrecu pe di ă umăr cureaua şi începu să cînte un cîntec pe cai -l auzise de curînd: „- O,  ce n-aş da Să te mai văd o dată! Să te mai văd o dată... De două ori... de trei... Cum ai putea să-nfeîegi, Tu, ce ca fulgerul zbori, Cum te aştept  pină-n zori ? Da! ''  Aviatori !   Mitraliere,   bombe ! Plecaţi acum In lungul  vostru drum. De-o să vă-ntoarceU curînd. Asta eu nu pot să ştiu. Dar să  vă-ntoarceţi oricînd. Fie chiar şi  mai tirziu !" In timp ce cînta, Olga se uită de cîteva ori cu : :-linişte spre un tufiş întunecat, care se înălţa în cui;, lingă   gard- După ce-şi termină einteeul, se ridică repede în i-cioare şi, întorcîndu-se spre tufă, întrebă tare : - Hei, dumneata de colo, ascultă ! De ce te as cunzi ? Şi ce cauţi aici ? Atunci, de după tufiş ieşi un bărbat îmbrăcat într-un costum alb obişnuit. îşi aplecă uşor capul şi-i răspunse   politicos : - Nu mă ascund. Dar sînt şi eu puţin artist. N-aş fi vrut să te tulbur, de aceea am stat şi te-am ascultat. - Da, dar puteai să stai şi să asculţi şi din stradă. Dumneata, însă, cine ştie de ce, ai sărit peste gard! - Eu, peste gard ?... se supără străinul. Iartă-mă, dar nu-s pisică. Acolo, în colţ, lipsesc cîteva scînduri, pe-acolo   am  intrat. - Am înţeles ! şi Olga zîmbi. Dar pentru a intra aveai portiţa. Şi acum fii bun şi ieşi pe portiţă... Străinul părea ascultător. Fără să spună o vorbă, ieşi pe portiţă, trăgînd zăvorul în urma lui, lucru care-i plăcu   Olgăi. - Stai! îl strigă ea, coborînd treptele cerdacului. Cine   eşti   dumneata ?  Eşti  artist ? - Nu - îi răspunse străinul, Sînt inginer-mecanic, dar în timpul liber cînt şi joc în trupa de operă a uzinei   noastre. - Ascultă - îi propuse Olga pe neaşteptate, simplu - hai cu mine, te rog, pînă la gară. O aştept pe sora mea cea mică. E întuneric, e tîrziu şi văd că nu mai vine. Mie nu mi-e frică de nimeni, însă nu cunosc încă străzile pe-aicL Dar stai, de ce vrei să deschizi portiţa ? Poţi foarte bine să mă aştepţi şi dincolo   de   gard... Fata îşi duse acordeonul în casă, îşi aruncă un şal pe umeri şi ieşi în strada învăluită în întuneric, unde mirosea   a   rouă   şi   a   flori. Olga era supărată pe Jenia, de aceea nu prea vorbi cu însoţitorul ei pe drum. Dar el îi spuse că-1 chema Gheorghi Garaev şi că lucra ca inginer-mecanic la uzina  de   automobile. O aşteptară pe Jenia în gară. Trecuseră deja două trenuri. In sfîrşit, sosi şi al treilea, cel din urmă. - Cu fetişcana asta afurisită n-am decît bătaie de cap! strigă Olga necăjită. Ei, dacă aş avea patruzeci de ani, sau măcar treizeci! Dar eu n-am decît optsprezece şi ea treisprezece, aşa că nu mă ascultă de  loc ! - Nu trebuie să ai patruzeci de ani! zise Gheorghi hotărît. E mult mai bine să ai optsprezece... Şi nu mai i fi îngrijorată, sora dumitale o să sosească desigur mîine dimineaţă. Peronul se golise. Gheorghi îşi scoase portţigaretul. f In clipa aceea se apropiară de el doi băieţandri zdra-veni, care, în aşteptarea focului, îşi scoaseră şi ei ţigările. - Ascultă, tinere - zise Gheorghi, aprinzînd un chibrit şi luminînd faţa celui mai mare dintre băieţi - înainte de a te vîrî în mine cu ţigara, trebuia să-mi dai bună seara, deoarece am avut onoarea să facem cunoştinţă în parc, unde dumneata încercai, cu multă sîrguinţă, să rupi o scîndură din gardul cel nou. Te cheamă   Mihail   Kvakin.   Nu-i   aşa ? Băiatul începu să gîfîie şi să se tragă îndărăt, iar Gheorghi stinse chibritul, o luă pe Olga de braţ şi plecară   spre   casă. După ce se depărtară, celălalt băiat îşi puse după ureche ţigara udă de scuipat şi întrebă cu nepăsare : - Cine-o mai fi şi propagandistul ăsta ? E de pe-aici ? - De-aici - îi răspunse Kvakin în silă. E unchiul lui Timkâ Garaev. Ştii, ar trebui să punem mina pe Timka şi să-i tragem o mamă de bătaie. Şi-a adunat o ceată de băieţi şi mi se pare că pun ceva la cale împotriva   noastră. Chiar atunci cei doi prieteni văzură la capătul peronului, sub un felinar, un domn cărunt şi prezentabil, care cobora scările sprijinindu-se în baston. Era doctorul F. G. Kolokolcikov, din staţiune. Băieţii se luară în grabă după el, întrebîndu-1 cu glas ridicat dacă n-avea chibrituri. Dar nici înfăţişarea şi nici vorba lor nu-i plăcură bătrînului. Se întoarse spre ei, îi ameninţă cu bastonul lui cel noduros, apoi, gTav, îşi   căută   de   drum. Jenia n-avusese cînd să expedieze telegrama pentru tata din gara Moscova. De aceea, cînd coborî din trenul de centură, se gîndi să caute oficiul poştal al staţiunii  de  odihnă. După ce traversă parcul bătrîn, unde culese clopoţei, fata se pomeni pe neaşteptate la o răscruce de uliţe, cu case înconjurate de grădini, a căror înfăţişare părăsită dovedea că nu nimerise acolo unde trebuia. La cîţiva paşi de ea, Jenia văzu o fetiţă isteaţă, care, dracuind, trăgea de coarne o capră încăpăţînată. - Spune-mi, te rog, drăguţă - o strigă Jenia pe unde s-o iau ca să ies la poştă ? însă chiar în clipa aceea capra se smuci şi, cu capul în piept, o luă la goană prin parc, iar fetiţa alergă plîngînd în urma ei. Jenia se uită în jur: începea să se întunece şi nu se vedea nicăieri ţipenie de om. Atunci deschise o portiţă, care dădea în grădina unei vile cenuşii, cu un etaj, şi o luă pe cărare, spre cerdac. - Vă rog să-mi spuneţi - întrebă ea tare, însă cît se poate de politicos, fără să deschidă uşa - pe unde s-o iau ca să ajung la poştă ? Dar nu-i răspunse nimeni. Fata stătu puţin pe gîn-duri, apoi deschise uşa şi, trecînd printr-un coridor, intră într-o odaie. Stăpînul vilei nu era acasă. Tulburată, se întoarse cu gîndul să plece, cînd un cîine, mare şi roşcat, ieşi fără zgomot de sub masă, o cercetă cu luare-aminte pe fetiţă şi, rnîrîind domol, se întinse lîngă uşă, tăindu-i drumul. Jenia se zăpăci. - Tare mai eşti prost! strigă ea speriată, răsfirîn- du-şi degetele. Doar nu-s hoaţă. N-am luat nimic de la voi. Uite, asta-i cheia casei noastre, iar asta e telegrama pentru tata. Tata e comandant...  înţelegi ? Cîinele tăcea, dar nu se urnea din loc. Iar Jenia, înaintînd încetişor spre fereastra deschisă, vorbea înainte : - Aşa ? Prin urmare stai culcat ? Foarte bine, stai cum pofteşti... Eşti un cîine aşa de bun... pari a fi şi deştept,   şi  simpatic. Dar abia îşi puse Jenia mîna pe pervazul ferestrei, că dulăul cel simpatic mîrîi înspăimîntător şi se ridică în picioare, aşa că Jenia, speriată, se urcă pe strîngîndu-şi  picioarele   sub   ea. - Asta-i chiar frumos ! urmă fata aproape plî: N-ai decît să prinzi hoţii şi spionii, dar eu... & om de treabă. Să ştii tu !... Şi Jenia scoase limba prostule ! Aşeză  apoi  cheia  şi telegrama  pe  marginea Trebuia să aştepte să se întoarcă stăpînii... Trecu aşa un ceas, trecură două... Se întui de tot. Pe fereastra deschisă veneau din depărtare rat de locomotive, lătrat de cîini şi loviturile mingi de volei. De undeva se auzea o chitară. î mai acolo, în jurul vilei cenuşii,  era pustiu şi Jenia îşi lăsă capul pe sulul aspru al divanuţu începu  să  plîngă   domol. Pînă   la  urmă   adormi   adînc. Se trezi abia a doua zi dimineaţa. Dincolo de ferestre se auzea freamătul frun:şi de un verde proaspăt, spălat de ploaie. Prin apr ne scîrţîia roata unei fîntîni, iar pe undeva se tăiau 1 nu Numai în vilă era tot atît de linişte ca şi înain Avea acum sub cap o pernă moale de piele, i cioarele îi erau acoperite cu un cearşaf subţire ( nele   nu  mai   era   acolo. Asta însemna că fusese cineva în odaie astă-nc p Jenia sări de pe divan, îşi aruncă părul pe pa îşi potrivi sarafanul mototolit, luă de pe masă :hi şi telegrama pe care n-o trimisese încă şi se ţfe s-o   ia   la  goană. Dar deodată zări pe masă o foaie de hîrtie, p. c era scris cu litere de o şchioapă, cu creion ajbjrti „Fetiţo, cînd pleci,  să tragi uşa  mai dedesubt   iscălitura:   „Timur". „Timur ? Cine-o mai fi şi Timur ăsta ? Ar să-1  văd  şi   să-i   mulţumesc". Jenia  aruncă  o privire  în  odaia de  alături,  și văzu o masă de scris, pe care se aflau un serviţii scris, o scrumieră şi o oglindă. La dreapta, lîngă reche de jambiere de piele, descoperi un pistol şi zgîriat. Tot acolo, sprijinită de masă, era şi o sabie turcească încovoiată, cu teaca jupuită şi roasă. Jenia pute pe masă cheia şi telegrama, luă sabia în mînă, o scoase din teacă, apoi o ridică deasupra capului şi se uită în oglindă. Avea o înfăţişare fioroasă. „N-ar strica să mă fotografiez aşa şi să arăt fotografia fetelor, la şcoală ! se gîndi ea. Aş putea să cîrpesc cine ştie ce minciună, să spun, de pildă, că m-a luat tata pe front. N-ar strica să iau fi pistolul în mîna stingă... Uite, aşa-i şi mai bine!" Apoi îşi încruntă cît putu mai mult sprîn-cenele, îşi strînse buzele şi, ţintind în oglindă, apăsă pe   trăgaci.  în odaie răsună o bubuitură. Fumul înceţoşa ferestrele şi oglinda se răsturnă peste călimară. Asurzită, Jenia uită pe masă şi cheia şi telegrama şi ieşi puşcă din odaie, căutînd să fugă cît mai departe de casa   aceea  misterioasă   şi  plină   de   primejdii. Fără să ştie cum, se pomeni pe malul unui pîrîu. N-avea la ea nici cheia casei de la Moscova, nici re-cipisa telegramei, nici măcar telegrama! Acum o să fie nevoită să-i spună Olgăi tot adevărul : şi chestia cu cîinele, şi că rămăsese peste noapte într-o vilă pustie, şi povestea cu sabia turcească, ba chiar şi cu focul de revolver t Nu, asta nu-i bine 1 Ei, dacă ar fi tata aici, el ar înţelege... Dar Olga n-o să înţeleagă nimic. Olga o să se supere, ba poate chiar o să plîngă. Iar asta ar fi şi mai rău I Şi Jenia ştia să plîngă. Dar cînd o vedea pe Olga plîngînd, îi venea să se urce pe un stîlp de telegraf, într-un copac înalt, sau pe hogeacul casei... Ca să-şi facă curaj, se scaldă, apoi plecă încetişor să-şi  caute  vila. In timp ce Jenia urca treptele verandei, Olga stătea în bucătărie şi încerca să aprindă primusul. Auzind paşi, întoarse capul şi, fără să scoată o vorbă, îşi aţinti privirea   duşmănoasă  asupra  Jeniei. - Bună dimineaţa, Olia! zise Jenia, oprindu-se pe treapta de sus şi încercînd să zâmbească. Olia, n-ai să mă  cerţi ? - Ba da ! îi răspunse Olga, fără să-şi ia ochii de la   ea. - Bine, n-ai decît să mă cerţi - făcu Jenia, resemnată. Dacă ai şti ce întâmplare ciudată, ce aventură extraordinară am avut! Haide, Olia, nu mai ridica din sprîncene, că nu s-a întîmplat cine ştie ce... doar că am pierdut cheia de la casă şi nici telegrama pentru  tata  n-am  dat-o... Şi Jenia îşi închise ochii pe jumătate şi răsuflă adînc, pregătindu-se să dea drumul la toate noutăţile deodată. Dar tocmai atunci portiţa din faţă se deschise cu zgomot. O capră zbîrlită, plină toată de scaieţi, năvăli în curte şi, cu capul în piept, o luă la goană spre fundul grădinii. Iar în urma ei alerga plîn-gînd fetiţa cea desculţă, pe care Jenia o mai văzuse o   dată. Profitând de acest prilej, Jenia lăsă baltă discuţia primejdioasă cu soră-sa şi se repezi să alunge capra din grădină. O ajunse din urmă tocmai cînd fata, gî-fîind,   o   apucase  de   coarne. - Ascultă, n-ai pierdut nimic ? o întrebă fetiţa cea I străină pe Jenia, ghiontindu-şi înainte capra. - Nu - îi răspunse Jenia nedumerită. - Dar asta a cui e ? Nu-i a ta ? Şi fetiţa îi arătă cheia  de  la  casa   din   Moscova. - Ba e a mea - răspunse Jenia în şoaptă, întor-cînd capul, cu frică, spre veranda. - Uite cheia, recipisa şi un bileţel. Telegrama a şi fost trimisă - zise fetiţa printre dinţi, tot aşa de încet. Şi punînd în mîna Jeniei un pacheţel, îi mai dădu un   ghiont  caprei. Capra o luă la trap spre portiţă. Fetiţa cea desculţă porni după ea ca o umbră, de-a dreptul prin spini şi urzici. Şi îndată ce trecură pragul portiţei, se făcură  nevăzute. Strângând din umeri, ca şi cum ea ar fi mîncat bătaie, nu capra, Jenia desfăcu pacheţelul: - Asta-i cheia. Asta-i recipisa de la telegramă. Prin urmare, cineva a expediat telegrama. însă cine ?... A, uite şi bileţelul! Dar ce înseamnă asta ?   In bileţel scria, cu litere mari şi cu creion albastru : „Fetiţo, să nu-ţi fie frică de cei de acasă. Totul e în ordine, iar de la mine n-o să afle nimeni nimic". Mai   jos,   semnătura:   „Timur". Ca vrăjită, Jenia vîrî încet bileţelul în buzunar. Apoi se îndreptă din umeri şi, liniştită acum, se întoarse la Olga. Olga stătea tot acolo, lîngă primusul care nu voia să se aprindă. Avea ochii plini de lacrimi. - Olia ! strigă atunci Jenia, dezolată. Am glumit. De ce te-ai supărat pe mine ? Am făcut curăţenie în casă. am spălat geamurile, mi-am dat toată silinţa să Fie totul aşa cum trebuie, am spălat pînă şi podelele și toate cîrpele ! Uite cheia de la casă şi recipisa de la telegramă. Haide, lasă-mă să te sărut. Dacă ai şti cit te iubesc ! Vrei să sar de pe acoperiş în urzici, de dragul tău ? Şi fără să mai aştepte răspunsul Olgăi, i se aruncă de gît. - Da... dar eu eram îngrijorată - zise Olga cu deznădejde. Totdeauna faci glume proaste... Iar tata mi te-a dat în grijă... Lasă-mă în pace, Jenia ! Nu vezi că-s plină de gaz pe mîini ? Mai bine toarnă laptele in cra-tiţă şi pune-1 pe primus ! - Eu... eu nu pot fără să glumesc 1 îngăimă Jenia, în timp ce Olga se spăla pe mîini. Trînti cratiţa cu lapte pe primus, pipăi bileţelul din fundul buzunarului, apoi întrebă : - Olia. oare există Dumnezeu ? - Nu - ti răspunse Olga, vîrîndu-şi capul sub robinet. - Dar atunci, cine există ? - Laasă-mă în pace ! făcu Olga necăjită. Nu există nimeni! Jenia tăcu puţin, apoi o întrebă din nou : - Olia, dar cine-i acel Timur ? - In orice caz nu-i Dumnezeu ! A fost un ţar în evul mediu - răspunse Olga fără tragere de inimă, săpunindu-şi faţa şi mîinile. Un ţar şchiop şi rău. - Dar dacă nu-i ţar, şi nu-i nici rău, şi nici din evul mediu, atunci cine-i ? - Atunci nu ştiu. Lasă-mă în pace ! Ce ţi-a venit, mă rog, cu Timur al tău ? - Mi-a venit aşaa, fiindcă mi se pare că-l iubesc tare mult pe Timur ăsta. - Pe cine?... Şi, nedumerită» Olga îşi ridică faţa plină de clăbuci : Ce tot îndrugi acolo şi nu mă laşi să mă spăl în linişte ? Lasă că s-o întoarce el tata, să vadă ce-i cu dragostea asta a ta!... - Ei, şi ce-i dacă s-o întoarce tata ? strigă Jenia cu t patos, dar în acelaşi timp cu tristeţe. Chiar dacă se f întoarce, se întoarce pentru puţin timp. Şi sînt sigură l că n-o să obijduiască un suflet singur şi fără apărare. I - Nu cumva eşti tu sufletul acela singur şi fără I apărare ? întrebă Olga nedumerită. Eh, Jenka, Jenka, f nu mai înţeleg ce fel de om eşti şi cu cine semeni 1 Atunci Jenia îşi lăsă capul în piept şi, cercetîndu-şi chipul care se răsfrîngea în capacul rotund al ceainicu- f lui nichelat, răspunse mîndră, fără să stea la gînduri: - Cu tata! Numai cu el! Atît. Şi cu nimeni alt cineva  pe   lume ! Doctorul F. G. Kolokolcikov, domnul cel în vîrstă, stătea în grădina casei şi-şi repara o pendulă. în faţa lui, în picioare, stătea Kolea, nepotu-său. Chipul băiatului părea abătut. Ai fi zis că îl ajută pe bătrîn la lucru. în realitate, însă, ţinea în mînă o şurubelniţă şi aştepta de un ceas l să i-o ceară. Dar arcul de oţel care trebuia aşezat la locul lui era grozav de încăpăţînat, iar bunicul avea o răbdare... Ai I fi zis că aşteptarea n-o să se mai sfîrşească niciodată. Şi Kolea nu mai putea de necaz, cu atît mai mult, cu [ cît de după gardul vecin se ivise pînă acum de cîteva ori capul zbîrlit al lui Sima Simakov, un băiat grozav de isteţ şi destoinic. Şi Sima Simakov îi făcea lui Kolea semne atît de ciudate şi de neînţeles - şi cu limba, şi cu capul, şi cu mîinile - încît pînă şi Tatianka, sora lui Kolea, o fetiţă de cinci ani care stătea sub tei şi se căznea să vîre un ciulin în gura cîinelui lungit alene lîngă ea, începu deodată să ţipe, ba chiar îl trase pe bunicu-său de pantaloni, ceea ce-1 făcu pe Simka Si-makov să se ascundă după gard. în sfîrşit, arcul intră la locul lui. - Omul trebuie să muncească - zise sentenţios F. G. Kolokolcikov, domnul cel cărunt, ridicîndu-şi faţa asudată către Kolea. Iar după mutra ta, s-ar zice că-ţi dau să bei unt de ricin. Dă-mi şurubelniţa şi na-ţi deştele. Munca înnobilează pe om. Şi ţie tocmai nobleţea sufletească îţi lipseşte. De pildă, ieri ai mîncat patru porţii de îngheţată, fără să-i dai şi surorii tale celei mici.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

 Tartarin din Tarascon Alphonse Daudet    Tarascon – Prima parte    I   Grădina baobabului       Prima mea vizită la Tartarin din Tarascon a rămas pentru mine o dată de neuitat; iată, chiar dacă sunt 12 sau 15 ani de-atunci, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Viteazul Tartarin locuia la intrarea în oraş, a treia casă pe partea stângă a drumului spre Avignon. O frumoasă vilă tarasconeză, micuţă, cu grădină în faţă şi cu balcon în spate, cu pereţi foarte albi şi jaluzele verzi; lângă poartă se afla o droaie de ţânci savoiarzi jucând şotron sau dormitând la soare, cu capul pe cutiile lor de lustragii. Pe din afară, casa nu avea o înfăţişare deosebită.          Pentru nimic în lume n-ai fi zis că eşti în faţa locuinţei unui erou. Dar când intrai înăuntru, Doamne Dumnezeule!... De la pivniţă la pod, chiar şi grădina, totul avea un aer eroic! He, he, nu erau în toată Europa măcar două grădini ca aceea a lui Tartarin. Nici un arbore din regiune, nici o floare din Franţa; numai plante exotice, arbori de gumă, tigve, bumbac, cocotieri, manghieri, bananieri, palmieri, un baobab, nopali, cactuşi şi smochini, de te credeai în mijlocul Africii, la zece mii de leghe de Tarascon. Bineînţeles, toate acestea nu erau în mărime naturală; astfel, cocotierii nu erau mai groşi ca sfeclele şi baobabul (un copac uriaş  arbor gigantea) se simţea în largul său într-un ghiveci de rozetă; dar ce-are aface!, pentru Tarascon acesta era foarte drăguţ, şi persoanele din oraş, care aveau duminica onoarea de a contempla baobabul, se-ntorceau acasă cople-şite de admiraţie. Gândiţi-vă ce emoţie a trebuit să încerc eu în acea zi, traversând această grădină de rai!... Ei, dar fu cu totul altceva când am pătruns în camera de lucru a eroului. Acest cabinet, una dintre curiozităţile oraşului, se afla în fundul grădinii, deschizân-du-se printr-o uşă cu geam transparent la acelaşi nivel cu baobabul. Închipuiţi-vă, aşadar, o sală imensă căptuşită cu arme şi săbii de sus până jos, dar cu toate armele din toate ţările lumii: carabine, puşti ghintuite cu ţeava lungă, flinte, cuţite corsicane, cuţite catalane, cuţite-revolvere, cuţite-pum-nale, pumnale malaieze, săgeţi caraibiene, săgeţi de silex, buzdugane, măciuci, bâte hotentote, lasouri mexicane, şi câte şi mai câte altele. Pe deasupra, soarele încins făcea să scli-pească oţelul spadelor şi paturile puştilor, parcă pentru a ţi se face pielea de găină... Totuşi, ceea ce te liniştea puţin era prezenţa ordinii şi a curăţeniei care domneau peste această iata-gănărie. Supravegheat, curăţat şi etichetat, aici totul era aranjat ca într-o farmacie; din loc în loc, întâlneai un mic anunţ pe care se puteaciti: —Săgeţi otrăvite, nu le atingeţi! Sau: —Arme încărcate, feriţi-vă! Fără aceste tăbliţe, niciodată n-aş fi îndrăz-nit să intru! În mijlocul cabinetului era o măsuţă. Pe aceasta se afla o sticlă cu rom, o pungă cu tutun turcesc, Călătoriile Căpitanului Cook, romane de Cooper şi Gustave Aimard, povestiri de vânătoare: vânătoare de urşi, cu şoimi, vânătoare de elefanţi etc. În sfârşit, în faţa acestei măsuţe şedea un bărbat; între patru-zeci şi patruzeci şi cinci de ani, era mic, pânte-cos, bondoc, roşcovan, numai în cămaşă, cu izmene de flanelă, cu barbă ţepoasă şi nişte ochi fulgerători; într-o mână ţinea o carte, cu cealaltă flutura în aer o pipă enormă cu căpă-cel de tinichea, şi, chiar citind nu ştiu ce istori-sire extraordinară a unor vânători de frizuri frumoase, el făcea, împingând înainte buza de jos, o mutră înspăimântătoare care dădea figurii sale blajine de mic rentier tarasconez acelaşi caracter de ferocitate care domnea în toată casa lui. Acest bărbat era Tartarin, viteazul, marele, neasemuitul Tartarin din Tarascon.     II   Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. Vânătorii de şepci     În timpul despre care vreau să vă vorbesc, Tartarin din Tarascon nu era încă Tartarin cel de azi, marele Tartarin din Tarascon, atât de faimos în tot sudul Franţei. Şi totuşi, chiar în acea perioadă, el trecea drept regele Tarasco-nului. Să spunem de unde provenea această cali-tate regească. Aflaţi mai întâi că pe-acolo cu toţii merg la vânătoare, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic. Vânătoarea este pasiunea celor din Tarascon, şi aceasta încă din timpu-rile străvechi, pe când tarasca dădea câte o sută de lovituri în mlaştinile oraşului şi când tarasconezii se porneau să lupte împotriva ei. După cum vedeţi, a trecut ceva vreme de atunci. Prin urmare, în fiecare duminică dimineaţa, Tarasconul îşi lua armele şi ieşea dintre zidu-rile sale, cu rucsacul în spate, cu arma pe umăr, cu o droaie de câini, de dihori albi, de goarne şi cornuri de vânătoare. Era nemai-pomenit de văzut aşa ceva!... Din nefericire, vânatul lipsea, dar lipsea cu desăvârşire. Cât ar fi animalele de animale, vă gândiţi lesne că de la o vreme au început totuşi să se ferească! La cinci leghe de Tarascon, vizuinile sunt goale, iar cuiburile  părăsite. Nu găseşti mă-car o mierlă, o prepeliţă, nici cel mai mic vătui, nici măcar cea mai mică pasăre cu pene albe la târtiţă. Şi totuşi, ce ispititoare sunt aceste dealuri tarasconeze, parfumate de mirt, de lavandă şi rozmarin; de asemenea, ademenitori sunt şi aceşti struguri tămâioşi ce se găsesc pe malul Ronului, mustind de zahăr, de-ţi vine să-i mănânci şi cu ochii!... Da, dar mai este un Tarascon în spate şi, în mica lume a vietăţilor cu blană sau cu pene, acesta e rău văzut. Chiar păsările călătoare l-au însemnat cu o cruce neagră pe foaia itinerariului lor, şi când raţele sălbatice coboară spre Camargue în triunghiuri alungite şi zăresc de departe clopotniţele oraşului, cel care e în fruntea lor începe să strige cât poate de tare:...iată Tarasconul, iată Tarasconul!, şi întregul stol face un ocol. Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai ră-mâne nimic în regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se încăpăţânează să tră-iască acolo, după ce a scăpat ca prin minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are culcuşul pe ogorul domnului Bompard  ceea ce, într-o paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui pământ  dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. Iar acum, nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se înverşunează împotriva lui. Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şiFugărilă a trecut de multă vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă în lături când zăreşte o mâţă neagră.  Dar, cum vine asta?, îmi veţi spune; dacă vânatul este atât de rar la Tarascon, ei bine, ce fac vânătorii tarasconezi în fiecare duminică?  Ce fac?           Asta-i bună! Se duc la ţară, la două sau trei leghe de oraş, se adună câte cinci sau şase, se lungesc liniştiţi la umbra unei fân-tâni, a unui zid uitat sau a unui măslin, scot din tolba de vânătoare o bucată zdravănă de carne de vită fiartă înăbuşit, ceapă verde, un ditamai cârnaţul, câteva sardele, şi încep un prânz pe aşezate, stropit cu unul din acele minunate vinuri de Ron, care te fac să râzi şi să cânţi. După care, când plinul este făcut, fiecare se ridică, fluieră câinii, încarcă puştile şi începe vânătoarea. Adică, fiecare din aceşti domni îşi ia şapca, o aruncă în aer cu toată forţa şi trage în ea cu gloanţe de 5, 6 sau 2  după înţelegere. Cel care nimereşte de cele mai multe ori în propria şapcă este proclamat rege al vânătorii, şi seara, plin de triumf, intră în oraş, cu şapca ciuruită de gloanţe în vârful puştii, însoţit de lătrături şi de larma trompetelor.   E de prisos să vă spun că se face un comerţ straşnic în oraş cu şepci de vânătoare. Sunt chiar câţiva ceaprazari care vând şepci găurite şi rupte dinainte, pentru folosul celor neînde-mânatici; dar nu este cunoscut până acum decât farmacistul Bézuquet care le cumpără. Ce dezonoare! Ca vânător de şepci, Tartarin din Tarascon era fără pereche. În toate duminicile, pleca   dimineaţa cu o şapcă nouă; seara se întorcea cu o zdreanţă. În căsuţa baobabului, podul era plin cu astfel de trofee glorioase. Şi toţi tarasco-nezii îl recunoşteau ca maestrul lor şi, pentru că Tartarin cunoştea temeinic regulamentul vânătorilor, deoarece citise toate manualele pentru toate felurile de vânătoare posibile, de la cea de şapcă până la vânătoarea de tigri birmanezi, aceşti domni făcură din el un mare justiţiar cinegetic, luându-l drept arbitru în toate disputele lor. În fiecare zi, de la orele trei la patru, la armurierul Costecalde se vedea un om burdu-hănos, grav, cu pipa între dinţi, tolănit pe un fotoliu verde de piele, în mijlocul prăvăliei pline de vânători de şepci, stând în picioare şi ciondănindu-se. Era Tartarin din Tarascon, care împărţea dreptatea, un Nemrod, dublat de un Solomon.       III   Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale asupra drăguţului oraş Tarascon     La patima vânătorii, puternicul neam al tarasconezilor adaugă încă una: romanţele. Nici nu se poate crede câte romanţe —se consumă în acest ţinut. Toate vechiturile sentimentale care îngălbenesc pe cele mai vechi cartoane se regăsesc la Tarascon în plină tinereţe şi strălu-cire. Aici se întâlnesc toate, dar absolut toate. Fiecare familie are una a sa, şi în oraş acest lucru se ştie. Se ştie, de exemplu, că romanţa farmacistului Bézuquet e: —Tu, steluţă albă, pe care o ador!; cea a armurierului Costecalde: —Ai vrea să vii în poiană, la cabană?; cea a perceptorului: —Dacă aş fi invizibil, nimeni nu m-ar vedea (şansonetă comică). Şi aşa mai departe, pentru întregul Tarascon. De două sau trei ori pe săptămână, lumea se adună la unii sau la alţii, ca să şi le cânte. De mirare este faptul că ele rămân totdeauna ace-leaşi şi că, de atâta amar de vreme de când le tot cântă, aceşti tarasconezi cumsecade n-au avut niciodată dorinţa de a le schimba. Ele se moştenesc în familii, din tată în fiu, şi nimeni nu se atinge de nimic; e lucru sfânt, ce mai! Ele nici măcar nu se împrumută vreodată. Nicio-dată nu i-ar trece prin cap lui Costecalde să le cânte pe ale lui Bézuquet şi nici acestuia pe cele ale lui Costecalde. Şi totuşi, gândiţi-vă că trebuie să le cunoască de peste patruzeci de ani de când le cântă. Nici vorbă! Fiecare şi-o păstrează pe a sa, şi toată lumea e mulţumită. Ca şi pentru şepci, pentru romanţe primul în oraş este acelaşi Tartarin. Superioritatea sa asupra concetăţenilor consta în următoarele: Tartarin din Tarascon nu avea romanţa sa, una anume. El le avea pe toate. Toate! Numai că trebuia să faci pe dracu-n patru ca să le cânte. Revenindu-şi repede din succesul saloanelor, eroul tarasconez prefera să se scu-funde în cărţile de vânătoare sau să-şi petreacă seara la club, în loc să-şi facă inimă albastră în faţa unui pian din Nîmes, între două lumâ-nări din Tarascon. Aceste parade muzicale i se păreau nedemne de rangul său. Câteodată, când se făcea muzică la farmacia Bézuquet, el intra ca din întâmplare în acel loc şi, după ce se lăsa insistent rugat, accepta să cânte marele duet din Robert diavolul, cu doamna Bézuquet, mama... Cine n-a ascultat aşa ceva, n-a ascultat niciodată nimic... Pentru mine, dacă aş trăi o sută de ani, mi-aş aminti toată viaţa de marele Tartarin apropiindu-se de pian cu paşi gravi, rezemându-se în coate şi, cu înfăţişarea necesară, sub reflexul verzui al borcanelor din vitrină, încercând să dea feţei sale blajine expresia satanică şi cumplită a lui Robert diavolul. Numai ce-şi găsea poziţia, şi salonul fremăta imediat; se simţea că o să se petreacă ceva măreţ... Atunci, după un răgaz de tăcere, doamna Bézuquet-mama începea, acompaniindu-se:   —Robert, eu te iubesc pe tine, Credinţa eu ţie ţi-am dăruit Şi groaza m-apasă îndoit(bis), Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.   Cu vocea înceată, ea adăuga:—E rândul tău, Tartarin, şi Tartarin din Tarascon, cu braţul întins, cu pumnul strâns, cu nările fremătând, striga de trei ori, cu o voce foarte puternică, ce se rostogolea ca un tunet, bubuind printre măruntaiele pianului:  —Nu!... Nu!... Nu!..., ceea ce orice meridional; cumsecade pronunţa   —Nan!... Nan!... Nan!.... Şi, fără nimic altceva, doamna Bézuquet-mama relua încă o dată: —Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.  —Nan!... Nan!... Nan!..., urla Tartarin de-a mai mare dragul, şi toată treaba se oprea aici... După cum vedeţi, nu dura mult, dar ieşea atât de bine, era atât de bine mimat şi aşa de dră-ceşte, că un val de groază năvălea în farmacie, mai ales când reîncepea cu  —Nan!... Nan!... de patru-cinci ori la rând. În acel moment, Tartarin îşi ştergea fruntea de sudoare, surâdea doamnelor, făcea cu ochiul domnilor şi, retrăgându-se în triumf, pleca să spună cu un aer nepăsător la club:  —Vin de la familia Bézuquet, unde am cântat duetul din Robert diavolul. Şi cel mai interesant lucru e că el însuşi credea!...       IV Ei!...       Iată căror diferite talente le datora Tartarin din Tarascon situaţia sa deosebită din oraş. Unde mai adaugi că acest om dat dracului ştiuse să-i cucerească pe toţi! La Tarascon, armata era de partea lui Tarta-rin. Viteazul comandant Bravida, căpitan în rezervă de la intendenţă, spunea despre el:  —Mare şmecher!, şi credeţi-mă, acest coman-dant chiar că se pricepea la astfel de oameni, el, care îmbrăcase atâţia. Magistratura era de partea lui Tartarin. De vreo două-trei ori, în plin tribunal, bătrânul preşedinte Ladevèze spusese despre el:  —E un caracter!. În sfârşit, mulţimea era cu Tartarin. Spetele late, mersul, înfăţişarea sa ca a unui armăsar de soldat-trompetist care nu se teme de zgo-mot, această reputaţie de erou care îi venea nu se ştie de unde, mai multe monede de 10 cen-time şi de scatoalce dăruite lustragiilor aşezaţi în faţa porţii sale, toate acestea l-au trans-format într-un fel de lord Seymour al locului, un rege slobod la gură al Tarasconului. Dumi-nică seara, pe chei, când Tartarin se întorcea de la vânătoare cu şapca în vârful ţevii de la puşcă, bine închingat în vesta de barchet, hamalii de pe Ron se înclinau cu tot respectul şi, ară-tând dintr-o privire bicepşii uriaşi care se înco-lăceau pe braţele sale, îşi ziceau în şoaptă unii către alţii, cu admiraţie:  —Asta, da, e voinic!... Are muşchi de criţă!. Muşchi de criţă! Numai la Tarascon se pot auzi asemenea grozăvii! Şi, cu toate acestea, în ciuda talentelor sale numeroase, cu muşchii de criţă, cu onorurile populaţiei şi cu stima atât de preţioasă a viteazului comandant Bravida, fost căpitan intendent, Tartarin nu era fericit. Viaţa în acest târg îl apăsa şi îl sufoca. Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări prin Pampas, vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul Costecalde, asta zău că nu se face... Bietul erou! Cu timpul ar fi avut de ce să moară de inimă rea. În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie africană; în zadar îngrămă-dea arme peste arme şi cuţite malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele neiertătoarei realităţi... Vai, tot ceea ce făcea pentru aşi potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei. Vede-rea tuturor acestor arme îl întreţinea întro stare continuă de furie şi aţâţare. Puştile ghin-tuite, săgeţile şi lasourile îi strigau:  —Luptă!, luptă!. Printre crengile baobabului vântul mari-lor călătorii sufla şi-i dădea sfaturi rele. Pe deasu-pra, îl dădeau gata Gustave Aimard şi Fenimore Cooper... Eh, în după amiezile apăsătoare de vară, când se afla singur citind printre spadele sale, de câte ori nu sărise Tartarin răcnind; de câte ori nu zvârlise cartea din mână năpustindu-se spre perete, pentru a desprinde o panoplie! Bietul om uita că se află la el acasă în Tarascon, cu un fular pe cap şi în izmene; el dădea viaţă lecturilor sale şi, înflăcărându-se la tunetul propriei voci, striga cât îl ţinea gura, învârtind deasupra capului un topor sau un satâr al pieilor roşii: —Şi acum, să vină ei!.  Ei? Care ei? Tartarin însuşi nu ştia prea bine... Ei în-semna tot ceea ce atacă, tot ceea ce luptă, muşcă, zgârie, te scalpează, ceea ce urlă, tot ceea ce rage... Ei erau indienii sioux, dansând în jurul stâlpului infamiei, de care era legat albul nenorocit. Era ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, care se leagănă şi se spală cu o limbă plină de sânge. Era şi tuaregul deşertului, piratul mala-iez, banditul din munţii Abruzzi. Ce mai vorbă, ei erau ei!... adică războiul, călătoriile, aven-tura, gloria. Dar, vai! în zadar îi chema şi provoca vitea-zul tarasconez... ei nu veneau niciodată... Păcat! Dac-ar fi venit, ce să facăei la Tarascon? Totuşi, Tartarin îi aştepta mereu; mai ales seara când se ducea la club.     V Când Tartarin se ducea la club       Cavalerul templier, pregătindu-se de asalt contra duşmanului care îl asediază, tigrul chinez în aşteptare pentru atac, războinicul comanş pornind pe cărarea războiului, aceştia erau nimica toată pe lângă Tartarin din Tarascon, înarmându-se din cap până în picioare pentru a se duce la club la orele nouă seara, o oră după ce gornistul suna stingerea.  Gata de atac!, cum spun marinarii. În mâna stângă, Tartarin luase un buzdu-gan cu ţinte de fier, în mâna dreaptă avea o sabiebaston; în buzunarul stâng, o măciucă; în cel drept, un pistol. La piept, între postav şi flanelă, avea un pumnal malaiez. Dar niciodată săgeţi otrăvite cu el; acestea sunt nişte arme necinstite!... Înainte de a porni la drum, el exersa câteva momente, în liniştea umbroasă a odăii sale fanda, ochea asupra peretelui şi îşi încorda muşchii; apoi îşi lua şperaclul şi traversa gră-dina, grav şi fără grabă.  Englezeşte, domnilor, englezeşte, acesta-i adevăratul curaj. La capătul grădinii, deschi-dea poarta cea grea de fier. O deschidea brusc, cu violenţă, în aşa fel încât ea se lovea în afară, de zid. Dacă ei ar fi fost cumva în spate, vă închipuiţi că i-ar fi făcut praf!... Din nefericire, ei nu erau acolo. Odată poarta deschisă, Tartarin ieşea, arunca o privire în dreapta şi în stânga, încuia poarta cu vioiciune de două ori, apoi, la drum! Pe drumul spre Avignon nu trecea nici măcar o pisică. Porţi zăvorâte şi ferestre întunecate. Totul era învăluit de întuneric. Din loc în loc, câte un felinar care clipea prin ceaţa Ronului... Semeţ şi calm, Tartarin din Tarascon se cufunda astfel în noapte, făcând să sune pintenii şi să sară din capătul de fier al bastonului scântei pe caldarâm... Bulevarde, străzi prin-cipale şi străduţe, peste tot el avea grijă să meargă drept pe mijlocul şoselei, excelentă măsură de prevedere şi care îţi permite să vezi apropiindu-se primejdia şi mai ales să te fereşti de ceea ce, seara, cade câteodată de la ferestre pe străzile Tarasconului. Văzându-l că dă dovadă de atâta prudenţă, să nu credeţi cumva că lui Tartarin îi era frică... Nici vorbă, el doar se purta cu mare luare aminte! Cea mai bună dovadă că Tartarin nu cunoş-tea frica e că, în loc să se ducă la club pe strada principală, el alegea întotdeauna drumul cel mai lung şi cel mai întunecos, printr-o mul-ţime de străduţe murdare, la capătul cărora se vede Ronul strălucind orbitor. Bietul om spera mereu ca în aceste locuri periculoase, la o cotitură, ei să ţâşnească din umbră şi să-i sară în spate. He, he, ar fi fost ei bine primiţi, v-o spun eu... Dar, vai, printr-o batjocură a soartei, niciodată, în vecii vecilor, Tartarin din Taras-con nu avu norocul unor întâlniri neplăcute. Nici un câine, nici măcar un beţiv. Pe scurt, nimic! Cu toate astea, uneori exista o alarmă falsă. Un zgomot de paşi sau voci înăbuşite.  Atenţie!, îşi spunea Tartarin şi rămânea ţintuit locului, cercetând întunericul, luân-du-şi avânt zdravăn şi apăsându-şi urechea la pământ după moda indienilor... Paşii se apro-piau. Vocile deveneau clare... Nici o îndoială! Ei soseau..., deci erau acolo. Într-o clipită, Tartarin, cu ochii injectaţi, gâfâind, îşi încorda puterile ca un jaguar şi se pregătea să ţâş-nească, scoţând cumplite strigăte de luptă..., când, brusc, din mijlocul întunericului, el auzi vocile liniştite ale tarasconezilor care îi spu-neau cu blândeţe:  Ia te uită... e Tartarin... Pe curând, Tartarin! La naiba! Era farmacistul Bézuquet cu familia care începuse să cânte la Costecalde romanţa sa.  Seară bună, pe curând!, bombănea Tartarin turbat de mânie din cauza confuziei sale; şi, furios, cu bastonul în aer, se pierdea în noapte. Ajuns în strada pe care se afla clubul, viteazul tarasconez aştepta încă un moment, plimbânduse prin faţa porţii înainte de a intra. În sfârşit, obosit de aşteptare şi sigur că ei nu se vor arăta, arunca o privire plină de dispreţ în întuneric şi murmura cu ciudă:  Nimic!... nimic, niciodată ni-mic!           Şi vajnicul bărbat intra acolo să joace cărţi cu comandantul.     VI          Cei doi Tartarin       Cu această neostoită sete de aventură, de emoţii puternice, de călătorie, de hoinăreli pe unde-şi înţărcase dracul copiii, cum naiba se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul? Şi totuşi, acesta este purul adevăr. Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, viteazul tarasconez nu dormise măcar o singură dată în alt loc decât în oraşul său. El nu făcuse nici măcar acel faimos drum până la Marsilia, pe care orice provensal respectabil şi-l plăteşte la vârsta majoratului. Pe deasupra, el nu cunoş-tea nici măcar oraşul Beaucaire, deşi e foarte aproape de Tarascon, nu-i decât un pod de traversat. Din nefericire, fir-ar să fie, podul a fost luat adesea de rafalele de vânt, şi e atât de lung şi de şubred, iar Ronul e atât de lat în acel loc încât, e de-nţeles... Tartarin din Tarascon iubea straşnic pământul solid de sub picioare. Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi deosebite.  —Simt că sunt doi oameni în mine, a zis nu ştiu care sfânt. S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării şi a grandio-sului; dar, din păcate, el nu avea trupul celebru-lui hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn de orez... Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, stăpânit de pofte burgheze şi obice-iuri casnice, era un trunchi butucănos şi pânte-cos purtat de picioarele nemuritorului Sancho Panza. Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, pricepeţi cred ce amestec nenoro-cit înseamnă, ce ravagii şi ce de tulburări!... He, he, ce frumos dialog, demn de pana apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin  Tartarin--Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! Dar Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: Rămân.   Tartarin-Quijote, exaltat la culme:    Acoperă-te de glorie, Tartarin!   Tartarin-Sancho, foarte liniştit:    Tartarin, acoperă-te cu flaneaua!             Tartarin-Quijote, din ce în ce mai înfierbântat:    O, minunate puşti cu două focuri, pum-nale tăioase, lasouri şi voi, mocasini!   Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit:    O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi!   Tartarin-Quijote, cu totul pierdut:    O secure!, daţi-mi o secure!   Tartarin-Sancho, chemând servitoarea:    Jannette, adu cacao cu lapte!   Şi, în acel moment, Jannette aducea o exce-lentă cacao caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin-Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote. Şi uite aşa se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul.       VII Europenii la Şanhai Comerţul select. Tătarii... Să fie Tartarin din Tarascon un impostor? Mirajul     Şi totuşi, o dată Tartarin era cât pe-aci să plece într-o lungă călătorie. Cei trei fraţi Garcio-Camus, nişte tarasco-nezi stabiliţi la Şanhai, i-au oferit postul de director al unei agenţii comerciale de acolo. Asta da! Asta era viaţa care-i trebuia. Afaceri grase, o lume întreagă de comis-voiajori de condus, relaţii cu Rusia, Persia, Turcia, comerţ select, ce mai! În gura lui Tartarin, poate că vorba asta comerţ select vi se pare o trufie fără margini!... Casa Garcio-Camus avea între altele şi avantajul că primea în vizită din când în când nişte tătari. Atunci se închideau repede uşile. Toţi comis-voiajorii îşi luau armele, se înălţa drapelul consular şi, de la ferestre, poc! poc! se trăgea asupra tătarilor. Cu cât entuziasm primi Tartarin-Quijote o asemenea propunere nici nu mai e nevoie s-o spun; din nefericire, Tartarin-Sancho nu prea auzea cu urechea pe partea aceea, şi, deoarece el era cel mai puternic, lucrurile nu s-au putut aranja. Dar se vorbea peste tot în oraş. Va pleca? Nu va pleca? Punem rămăşag? Că da, că ba. Oricum, fu un mare eveniment... Până la urmă, Tartarin nu plecă, dar toată această poveste îi aduse destulă faimă. Pentru cei din Tarascon era totuna dacă ai plecat de-a binelea în Şanhai, sau dacă doar ai fost cât pe-aci să pleci într-acolo. Deoarece se vorbea atâta despre călătoria lui Tartarin, până la urmă oamenii au crezut că el chiar a fost acolo şi, de aceea, seara la club, diferiţi domni îi cereau infor-maţii cu privire la viaţa din Şanhai, la moravuri, opium şi la comerţul select. Tartarin, foarte bine informat, dădea bucu-ros detaliile care i se cereau şi, cu timpul, viteazul bărbat nu mai era nici măcar el sigur că nu a fost la Şanhai. Povestind a suta oară descinderea tătarilor, se trezea spunând cu tonul cel mai firesc:  —Atunci, împart arme comis-voiajorilor, înalţ steagul şi poc! poc! de la ferestre asupra tătarilor. Auzind acestea, tot clubul fremăta de uimire... — Bine, bine, veţi spune, Tartarin al dum-neavoastră nu era decât un straşnic mincinos.  Nu, de o mie de ori nu! Tartarin nu era un mincinos...  Totuşi, el ştia foarte bine că nu fusese la Şanhai!  De, fără îndoială, el ştia. Numai că... Numai că, ascultaţi cu atenţie cele care urmează. E timpul să ne înţelegem o dată pentru totdeauna cu privire la această faimă de mincinoşi pe care cei din Nord le-au făurit-o celor din Sud. Nu există mincinoşi în Sud, nu mai mulţi la Marsilia ca la Nîmes, la Toulouse, la Tarascon... Omul din Sud nu minte, el se păcăleşte de unul singur. El nu spune întot-deauna adevărul, dar crede că l-a spus... Min-ciuna lui nu e o minciună, e un fel de miraj... Da, miraj!... Şi pentru a mă înţelege mai bine, duceţi-vă în Sud şi veţi vedea. Veţi vedea acest ţinut afurisit în care soarele transfigu-rează totul şi face ca orice lucru să fie mai mare ca în realitate. Veţi vedea aceste mici coline din Provenţa, nu mai înalte ca măgura Montmartre, dar care vă vor părea uriaşe, veţi vedea Casa pătrată din Nîmes  o mică bijuterie de etajeră  care vă va părea la fel de mare ca Notre-Dame. Veţi vedea... Ah, singurul mincinos din Sud, dacă este vreunul, e soarele... Tot ceea ce atinge el se măreşte peste măsură!... Ce era Sparta în timpul splendorii sale? Un târguşor... Ce era Atena? Cel mult un judeţ pricăjit... şi totuşi în istorie ele ne apar ca nişte cetăţi uriaşe. Iată ce face soarele... Să ne mai mirăm că acelaşi soare, apunând peste Tarascon, a putut face dintr-un fost căpi-tan la intendenţă ca Bravida, viteazul coman-dant Bravida, dintr-un nap un baobab şi dintr-un om care doar ar fi trebuit să plece la Şanhai unul care într-adevăr a fost acolo?       VIII Menajeria Mitaine. Un leu din Atlas la Tarascon. Nemaipomenita şi solemna întâlnire       Şi acum, fiindcă l-am arătat pe Tartarin din Tarascon cum era în particular, înainte ca gloria să-i sărute fruntea şi să-l încununeze cu lauri, acum, după ce noi am povestit toată această viaţă eroică prinsă într-un mediu tih-nit, cu bucuriile, durerile, visele şi speranţele sale, să ne grăbim pentru a ajunge la măreţele pagini ale istoriei şi la evenimentul neobişnuit care avea să ducă la naşterea unui destin de neasemuit. Era într-o seară, la armurierul Costecalde. Tartarin din Tarascon tocmai arăta unor ama-tori cum funcţionează o puşcă cu baionetă, pe atunci o noutate deosebită... Deodată, uşa se deschide şi un vânător de şepci se repede îngrozit în prăvălie, strigânde:  —Un leu!... un leu!.... Stupoare generală, groază, strigăte, îmbulzeală. Tartarin pune mâna pe baionetă, iar Costecalde aleargă să închidă poarta. Se face cerc în jurul vânătorului, toţi îl întreabă, îl zoresc, şi iată ce se află: menajeria Mitaine, întorcându-se de la târgul din Beaucaire, accep-tase săfacă un popas de câteva zile la Tarascon şi tocmai se instalase în Piaţa Castelului cu o sumedenie de şerpi boa, foci, crocodili şi cu un leu măreţ din Atlas. Un leu din Atlas la Tarascon! Niciodată, de când lumea, nu se văzuse aşa ceva. Ei, acum să-i fi văzut pe bravii vânători de şepci cum se priveau care de care mai semeţ! Câtă stră-lucire pe feţele lor gălbejite şi ce strângeri de mână aveau loc, pe tăcutelea, prin toate colţu-rile prăvăliei lui Costecalde! Emoţia era atât de puternică şi de neaşteptată, încât nimeni nu scotea o vorbă... Nici măcar Tartarin. Palid şi tremurând, având încă puşca cu cremene în mână, se gândea, stând în picioare lângă tejghea... Un leu din Atlas acolo, foarte aproape, la doi paşi! Un leu, tocmai acel animal întotdeauna luptă-tor şi feroce, regele fiarelor, vânatul viselor sale, ceva asemănător actorului principal din acea trupă excelentă care juca scene atât de fru-moase în imaginaţia sa... Un leu, Doamne sfinte!... Şi încă din Atlas! Asta era peste putinţă de îndurat pentru ma-rele Tartarin. Deodată un val de sânge îi năvăli în obraji. Ochii săi ardeau ca para focului. Cu un gest repezit, aruncă puşca pe umăr şi, întorcându-se către viteazul comandant Bravida, vechiul căpi-tan de la intendenţă, îi spuse cu o voce de tunet:  —Să mergem, s-o vedem şi pe asta, coman-dante!  —He, he, he, păi... Dar puşca mea cu cremene pe care mi-aţi luat-o!, îndrăzni cu timi-ditate Costecalde; dar Tartarin dăduse colţul străzii şi înapoia lui mergeau unul în spatele altuia foarte ţanţoşi toţi vânătorii de şepci. Până când ajunseră ei, la menajerie se adu-nase multă lume. Tarascon, neam eroic altfel, dar lipsit prea multă vreme de spectacole sen-zaţionale, se năpustise asupra barăcii Mitaine şi o luase cu asalt. De aceea, grăsana doamnă Mitaine era mai mult decât mulţumită... În costum de kabylez, având mânecile suflecate până la cot, cu cercuri de fier la glezne, cu o cravaşă într-o mână, iar în cealaltă cu un pui de găină viu, chiar dacă era jumulit de pene, distinsa doamnă făcea onorurile casei pentru tarasconezi şi, deoarece şi ea avea muşchi de criţă, succesul său era aproape deopotrivă cu cel al spectatorilor. Intrarea lui Tartarin cu puşca pe umăr înspăi-mântă pe toată lumea. Toţi aceşti viteji tarasconezi, care se plim-bau agale prin faţa cuştilor, fără arme, fără bănuială sau teamă, fără măcar să aibă nici cea mai mică idee despre primejdie, trăiră un moment de spaimă firească văzându-l pe marele Tartarin intrând în baracă cu arma lui cea straşnică. Şi aveai de ce să te temi, pentru că el, acest erou... Ce mai! Într-o clipită, partea din faţa cuştilor se goli. Copiii strigau de frică, mamele trăgeau cu ochii spre uşă. Farmacistul Bézuquet dădu înapoi, zicând că se duce să-şi caute puşca... Încetul cu încetul, totuşi, atitu-dinea lui Tartarin potoli neliniştea. Calm, cu capul sus, iscusitul tarasconez înconjură grijuliu baraca, trecu fără să se oprească prin faţa scăldătoarei focilor, privi dispreţuitor lada lungă plină de tărâţe unde şarpele boa îşi mistuia puiul crud şi, în sfârşit, se aşeză în faţa cuştii leului... Solemnă şi nemaipomenită întâlnire!  leul din Tarascon şi leul din Atlas, faţă în faţă. De o parte, Tartarin, în picioare, cu genunchii ţepeni şi cu braţele apăsate pe arma sa; de cealaltă parte, leul, şi încă unul uriaş, tolănit în paie, plictisit, clipind des, cu un bot enorm şi-o coamă ca un fel de perucă galbenă, aşezat fiind pe labele din faţă. Amândoi sunt calmi, se privesc! Lucru neobişnuit! Fie că baioneta îl indis-punea, fie că adulmecase un duşman al rasei sale, leul, care până atunci privise tarasco-nezii cu un aer de dispreţ suveran, râzându-le în nas tuturor, avu deodată o izbucnire de furie. Mai întâi, adulmecă, mârâi înfundat, îşi desfăcu ghearele, îşi întinse labele; apoi se ridică, îşi înălţă capul, îşi scutură coama, căscă o gură uriaşă şi slobozi un muget înspăimântător. Un ţipăt de groază îi răspunse. Întreg Taras-conul, terorizat, se îndreptă spre uşi. Toţi  femei, copii, hamali, vânători de şepci, chiar şi viteazul comandant Bravida... Singur, Tartarin din Tarascon rămase neclintit... Sta acolo, înfipt şi îndrăzneţ, în faţa cuştii, cu străfulgerări de mânie în ochi, şi cu acea mutră fioroasă pe care o cunoştea tot oraşul... După un timp, când vânătorii de şepci, puţin mai liniştiţi datorită atitudinii sale şi gratiilor solide, se apropiară de eroul lor, îl auziră cum murmura uitându-se la leu:  —Ei, asta da vânătoare... În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă...     IX   Ciudatele urmări ale mirajului       În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă; dar, de fapt, nenorocitul de el zisese chiar prea mult... A doua zi, nu se vorbea pe stradă decât despre viitoarea plecare a lui Tartarin în Algeria şi despre vânătoarea de lei. Îmi sunteţi martori, dragi cititori, că viteazul bărbat nu suflase o vorbă despre asta; dar, după cum ştiţi, mirajul... Pe scurt, întreg Tarasconul nu vorbea decât despre această plecare. Pe bulevarde, la club, la Costecalde, oamenii îşi dădeau bineţe cam buimăciţi:  Şi de altfel... aţi aflat cel puţin vestea?  Şi de altfel, ce? Cel puţin, poate e vorba de plecarea lui Tartarin? Asta pentru că la Tarascon toate frazele încep cu şi de altfel, care se pronunţă alfel, şi sfâr-şesc cu cel puţin, care se pronunţă cel puţân.     Ei bine, în ziua aceea, mai mult decât în altele, cuvintele alfel şi cel puţân răsunau peste tot de dârdâiau ferestrele. Cel mai surprins din oraş, aflând că va pleca în Africa, fu chiar Tartarin. Dar să vedeţi ce înseamnă trufia! În loc să spună pur şi simplu că nici prin gând nu-i da aşa ceva, că n-a avut niciodată măcar intenţia de a pleca, bietul Tartarin, prima oară când i s-a spus despre această călătorie, zise cam pe ocolite:  He, he!... poate... de!... nu zic nu. A doua oară, ceva mai împăcat cu ideea, răspunse:  Probabil că da. A treia oară, doar atât:  E sigur! În sfârşit, seara, la club şi la familia Coste-calde, înflăcărat de lichiorul de ouă, de urale şi de tot felul de lumini, îmbătat de succesul pe care l-a avut în oraş anunţarea plecării sale, nenorocitul de el declară că pur şi simplu e sătul de vânătoarea de şepci şi că pleacă în curând, pentru a urmări leii uriaşi din Atlas... Un straşnic ura! însoţi această declaraţie. Şi iar lichior de ouă, strângeri de mână, îmbrăţişări şi serenade sub flacăra torţelor până la miezul nopţii, în faţa căsuţei baobabului. Dar Tartarin-Sancho nu era deloc mulţu-mit! Ideea de a se duce în Africa şi de a vâna lei îl înfiora de pe acum; şi, întorcându-se acasă, în timp ce serenada în onoarea sa răsună sub fereşti, îi făcu lui Tartarin-Quijote o scenă de nedescris, numindu-l ţicnit, fanfaron şi nebun de legat, arătându-i în de-amănuntul nenorocirile care-l aşteptau în viitoarea expediţie: naufragii, reumatisme, friguri galbene, dezinterie, ciumă neagră, ţânţari uriaşi, şi câte altele... În zadar jurase Tartarin-Quijote să nu facă imprudenţe, să se învelească bine, să ia cu sine tot ce era necesar, că Tartarin-Sancho nu voia să audă nimic. Bietul de el se şi vedea hărtănit de lei, înghiţit de nisipurile deşertului ca răposatul Cambyse, iar celălalt Tartarin nu izbutea să-l potolească cât de puţin decât expli-cându-i că toate acestea n-or să se întâmple chiar mâine, că nu-l grăbea nimic şi că, la urma urmelor, nu erau încă plecaţi. Într-adevăr, e limpede că nimeni nu se por-neşte într-o astfel de expediţie fără a-şi lua unele măsuri de precauţie. Trebuie să ştii unde mergi, ce naiba!, doar nu pleci ca o pasăre... Înainte de orice, tarasconezul vru să citească povestirile marilor călători prin Africa istoriile lui Mungo-Park, Caillé, ale doctorului Livingstone şi ale lui Henri Duveyrier. Citind, el observă că aceşti bravi călători cutezători, înainte de a-şi încălţa sandalele pentru depărtatele excursii, învăţau să îndure pentru mult timp foamea, setea, marşurile forţate, şi tot felul de privaţiuni. Tartarin voi să procedeze ca şi ei, şi chiar din acea zi nu se hrăni decât cu terci. Ceea ce se numeşte terci la Tarascon se compune din câteva felii de pâine muiate în apă caldă, cu un căţel de usturoi, puţin cimbru şi niţel dafin. Dieta era cam severă, şi vă imaginaţi cum se strâmba bietul Sancho... La antrenamentul cu terci, Tartarin din Tarascon adăugă alte învăţături practice. Astfel, pentru a se obişnui cu marşurile lungi, se forţa să facă în fiecare dimineaţă înconjurul oraşului de şapte sau opt ori la rând, fie în pas alergător, fie în pas cadenţat, cu coatele strânse lângă corp şi cu două pietricele albe în gură, după obiceiul celor vechi. Apoi, pentru a se obişnui cu răcoarea nopţilor, cu ceaţa şi cu roua, el cobora în fiecare seară în grădină şi rămânea acolo până la orele zece-unsprezece, singur cu puşca sa, la pândă în spatele baobabului... În sfârşit, cât timp menajeria Mitaine rămase la Tarascon, vânătorii de şepci întârziaţi la Costecalde putură vedea în umbră, trecând prin Piaţa Castelului, un om ciudat plimbându-se în lung şi în lat în spatele barăcii. Era Tartarin din Tarascon, care învăţa să asculte, fără să tremure, răgetul leului în noaptea întunecoasă.             X   Înaintea plecării     În timp ce Tartarin se antrena în acest chip, folosind tot felul de mijloace care de care mai eroice, întreg Tarasconul era cu ochii pe el; nici că se ocupa cu altceva. Vânătoarea de şepci aproape că fusese dată uitării, iar roman-ţele aşteptau în zadar să fie cântate. În farma-cia lui Bézuquet pianul dormita sub o husă verde, iar gândaci de cantaridă se uscau dea-supra, cu burta în sus... Expediţia lui Tartarin oprise totul... Într-adevăr, merita să vezi succesul tarasco-nezului prin saloane. Îl trăgeau care încotro, se băteau pentru el, şi-l împrumutau sau şi-l furau unul altuia. Nu era o cinste mai mare pentru doamne decât aceea de a merge la mena-jeria Mitaine la braţul lui Tartarin, care le expli-ca în faţa cuştii leului cum trebuie procedat pentru a vâna aceste fiare uriaşe, unde trebuia ochit, de la câţi paşi, dacă accidentele erau numeroase, şi câte şi mai câte... Tartarin dădea orice explicaţii doreai. Citise pe Jules Gérard şi cunoştea vânătoarea de lei ca în palmă, ca şi cum ar fi participat la ea. De aceea vorbea cu atâta însufleţire despre aceste lucruri. Dar cel mai frumos era seara, în timpul cinei, la preşedintele Ladevèze sau la bravul comandant, vechiul căpitan al sectorului de îmbrăcăminte, când, după ce se aducea cafeaua, scaunele fiind apropiate, îl făceau să vorbească despre viitoarele sale partide de vânătoare... Atunci, cu coatele pe masă, cu nasul în aroma de cafea Mocca, eroul povestea cu o voce gâtuită de emoţie pericolele care îl aştep-tau acolo. Vorbea despre nopţile de pândă fără lună, despre mlaştinile urât mirositoare, despre râurile otrăvite din cauza frunzelor de olean-dru, despre zăpezi sau despre soare ucigător, scorpioni şi ploi de lăcuste; vorbea de ase-menea despre obiceiurile leilor gigantici din Atlas: felul lor de a lupta, vigoarea lor fenome-nală şi ferocitatea în timpul împerecherii... Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Tartarin se ridica de la masă, sărea în mijlocul sufrageriei, imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! pac!, şuierul unui cartuş explodat  pff, pfşş, gesticula, se înroşea şi răsturna scaunele... În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasu-pra capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii.     XI   Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!     Dar oare chiar avea de gând să plece?... E o chestiune delicată la care cronicarul lui Tartarin va fi destul de încurcat să răspundă. Totuşi, lucru cert e că menajeria Mitaine părăsise Tarasconul de peste trei luni, dar ucigaşul de lei nu se urnea... Iar pe deasupra, e posibil ca naivul erou, orbit de un nou miraj, să-şi imagineze cu bună credinţă că el chiar plecase în Algeria. Probabil că din cauza patimei cu care povestea despre viitoarele sale vânători, el îşi imagina că le-a făcut chiar, tot aşa de sincer cum îşi imaginase că înălţase drapelul consular şi că trăsese (poc! poc!) asu-pra tătarilor la Şanhai. Din păcate, dacă de această dată Tartarin din Tarascon fu victima unui miraj, în schimb tarasconezii nu fură. Când, după trei luni de aşteptare, şi-au dat seama că vânătorul nu pregătise măcar un cufăr, începură să murmure.  Va fi ca şi cu Şanhai, spunea Costecalde zâmbind în colţul gurii. Şi vorba armurierului se răspândi de îndată în oraş, aşa că nimeni nu mai credea în Tartarin. Naivii, laşii, oameni precum Bézuquet pe care şi un purice l-ar fi pus pe fugă şi care nu putea să tragă un foc de armă fără să închidă ochii, tocmai ei erau cei mai neiertători. La club sau pe terasă, intrau în vorbă cu bietul Tartarin, şicanându-l:  Şi, cel puţân, pe când plecarea asta? În prăvălia lui Costecalde, părerea lui Tartarin nu mai era demnă de încredere. Vânătorii de şepci se lepădau de şeful lor! Apoi veni rândul epigramelor de tot felul. Preşedintele Ladevèze, care în timpul său liber făcea o curte nebună muzei provensale, com-puse în limba ţinutului un cântec care făcea furori. Era vorba în el de un anume vânător Gervais, a cărui puşcă nemaipomenită trebuia să împuşte până la unul toţi leii din Africa. Din nefericire, afurisita asta de puşcă avea o straşnică ciudăţenie: o încărcai mereu, dar nu pornea nicicum. Dar nu pornea nicicum!, pricepeţi dumnea-voastră aluzia... În scurt timp, cântecelul era pe buzele tuturora, şi, când Tartarin trecea prin oraş, hamalii de pe chei şi lustragiii din faţa porţii sale cântau în cor în grai provensal:   Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, toujou lou cargon,  Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, part jamal   Numai că asta se cânta mai pe ocolite, din cauza muşchilor de criţă. Vai, cât de scurtă-i admiraţia celor din Tarascon!... Omul cel viteaz, în ce-l priveşte, se prefăcea, lenevind, că nu vede şi nu aude nimic; de fapt, acest mic război surd şi veninos îl necăjea foarte tare; el simţea că Tarasconul îi scapă din mâini, că graţiile publicului se îndreaptă spre alţii, şi asta îl făcea să sufere cumplit. Ah, această cratiţă a popularităţii, ce bine e s-o ai în faţă, dar cât de mult te frigi când ea se răstoarnă!... În ciuda necazului său, Tartarin surâdea şi-şi vedea liniştit de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, câteodată masca de voioşie nepăsă-toare pe care şi-o lipise de faţă, cădea dintr-o dată. Aşadar, în loc de râs, se vedeau indigna-rea şi durerea... Şi astfel, într-o dimineaţă în care micii lus-tragii cântau pe sub ferestre Lou fùsioù de mestre Gervaï, glasul acestor obraznici se făcu auzit până în camera bietului mare om care se bărbierea în faţa oglinzii (Tartarin îşi lăsase barbă, dar, deoarece devenise prea mare, tre-buia să aibă mereu grijă de ea). Dintr-odată fereastra se izbi cu zgomot şi Tartarin se ivi, în cămaşă şi cu scufia pe cap, cu spumă de săpun pe obraji, răsucind briciul şi săpuniera şi strigând cu voce de tunet:   —Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!   Ce minunate cuvinte demne de a rămâne în istorie, care se adresau, câtă naivitate!, aces-tor drăcuşori, nu mai înalţi decât cutiile cu cremă de ghete şi atât de nobili, încât nu mai erau în stare să ţină o sabie în mână!     XII   Despre ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului     În toiul încurcăturii generale, numai armata ţinea cu Tartarin. Viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, îi păstra aceeaşi stimă:  —E un şmecher!, se încăpăţâna el să spună, şi această afirmaţie era, îmi închipui, mai potrivită decât cea a farmacistului Bézuquet... Niciodată vitea-zul comandant nu s-a referit la călătoria în Africa; totuşi, când bârfa târgului devenise prea mare, el se hotărî să vorbească. Într-o seară, bietul Tartarin stătea singur în biroul său, gândindu-se la lucruri triste, când îl văzu pe comandant intrând la el, serios, înmănuşat în negru şi aranjat la patru ace.  Tartarin, zise fostul căpitan cu autoritate, Tartarin, trebuie să pleci! Şi rămase în picioare lângă uşorul uşii, mare şi neîndurător ca însăşi datoria. Tartarin din Tarascon înţelese tot ceea ce era de înţeles în acest  —Tartarin, trebuie să pleci!. Alb ca varul, el se ridică, privi înduioşat cabinetul său de lucru, ocrotitor, plin de căldură şi dulce lumină, fotoliul încăpător şi comod, cărţile, covoarele, storurile albe de la ferestre, în spatele cărora fremătau crengile subţiri din mica grădină; apoi, îndreptându-se spre viteazul comandant, îi strânse mâna cu putere şi, cu o voce în care suspinau lacrimile, dar totuşi stăpânită, îi spuse:  Voi pleca, Bravida! Şi plecă aşa cum o spusese. Dar nu chiar imediat... Îi trebui ceva timp să se echipeze. Mai întâi comandă la Bompard două cufere mari, cu pereţi dubli din aramă şi cu o placă lunguiaţă pe care scria: TARTARIN DIN TARASCON ladă cu arme Dublura pereţilor şi gravarea luară mult timp. Comandă de asemenea la Tastavin un splendid jurnal de călătorie pentru a-şi consemna impresiile; căci e plăcut la vânătoarea de lei, dar trebuie totuşi să te gândeşti şi la călătoria propriuzisă. După aceea îi veni de la Marsilia o provizie straşnică de conserve, carne uscată în cuburi pentru supă, un model nou de cort, care se montează şi se strânge rapid, ghete de marinar, umbrele, un impermeabil, ochelari albaştri, pentru a-şi feri ochii. În sfârşit, farmacistul Bézuquet îi pregăti o mică farmacie ambulantă, ticsită cu plasturi, camfor, arnică şi un oţet turbat, de trezea şi morţii din mormânt. Bietul Tartarin! ceea ce făcea nu era, de fapt, pentru el; dar spera, prin griji şi atenţii delicate, să potolească furia lui Tartarin-Sancho, care, de când se hotărâse plecarea, nu-şi mai stăpânea mânia nici ziua, nici noaptea.       XIII   Plecarea       În sfârşit, sosi ziua cea mare, ziua de pomină. Încă din zori, întreg Tarasconul era în picioare, înţesând drumul spre Avignon şi împrejurimile căsuţei cu baobab. Lumea se adunase la ferestre, pe acoperişuri şi chiar în copaci; marinari de pe Ron, hamali, lustragii, burghezi, ţesătoare, negustori de tafta, clubul, ce mai, tot oraşul; erau, de asemenea, şi cei din Beaucaire care trecuseră podul, zarzavagii de la mahala, căruţe cu pre-late înalte, podgoreni cocoţaţi pe catârce împopoţonate cu panglici, văluri, zurgălăi, noduri, clopoţei, şi din loc în loc chiar câteva fetişcane din Arles, fiecare la braţ cu drăguţul ei, cu panglică albastră pe cap, mergând pe cai mici, suri, din Camargue. Toată această mulţime forfotea şi se îmbulzea în faţa porţii lui Tartarin, simpaticul Tartarin care pleca să vâneze lei la Turcaleţi. Pentru cei din Tarascon  Algeria, Africa, Persia, Grecia, Turcia şi Mesopotamia formează o ţară mare, dar mitologică şi enigmatică, pe care ei o numesc simplu Turcaleţia. În mijlocul acestei gloate, vânătorii de şepci veneau şi plecau, mândri de triumful şefului lor, ca şi cum ar fi lăsat în urmă-le brazdele gloriei. Două roabe se aflau în faţa casei baobabului. Din când în când, uşa se deschidea, aşa că puteau fi văzute câteva persoane care se preumblau gânditoare prin grădină. Bărbaţii aduceau cufere, lăzi, saci de dormit, pe care le stivuiau în roabe. La fiecare nou pachet, mulţimea fremăta. Obiectele erau numite cu voce răspicată:  —Acesta e cortul... acestea sunt conservele... farmacia ambulantă... lăzile cu arme. Iar vânătorii deşepci dădeau toate explicaţiile cuvenite. Deodată, spre ora zece, o mişcare deosebită cuprinse mulţimea. Uşa dinspre grădină dârdâi straşnic din ţâţâni.  E el!... e el! strigau oamenii. Şi, într-adevăr, era el. Când apăru în prag, din mulţime se auziră strigăte de uimire:  Este un Turcalet!...  Are ochelari! Într-adevăr, Tartarin din Tarascon crezu că e bine ca, mergând în Algeria, să îmbrace un costum algerian. Pantaloni largi bufanţi, din material alb, vestă cu nasturi de metal, două cingători roşii; gâtul gol, părul tuns periuţă şi având pe cap un fes roşu uriaş şi un văl albastru destul de lung... Pe lângă acestea, el mai avea câte o puşcă pe fiecare umăr, un uriaş cuţit de vânătoare la centură, o cartuşieră agăţată de burtă şi un revolver care se bălăngănea la şold, dar în toc de piele. Asta e tot. Ah, iertaţi-mă, uitam ochelarii, o pereche de ochelari uriaşi de culoare bleu, care se potriveau de minune pentru a îndrepta ceea ce era prea fioros în înfăţişarea eroului nostru.  Trăiască Tartarin!... trăiască Tartarin!..., urla mulţimea în delir. Marele bărbat zâmbi, dar nu putu răspunde la salut, din cauza puşcoacelor care îl împiedicau. În plus, ştia prea bine acum câte parale fac laudele mulţimii: poate chiar, în sufletul său, îi blestema pe aceşti vajnici compatrioţi care îl obligau să plece, să părăsească colţişorul său vesel cu pereţi albi şi cu storuri verzi... Dar asta nu se observa. Calm şi mândru, deşi puţin cam palid, se îndreptă spre şosea, privi roabele cu bagaje şi, văzând că totul e în regulă, porni voiniceşte pe drumul către gară, fără să întoarcă măcar o singură dată privirea spre căsuţa baobabului. În urma lui mergeau viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, preşedintele Ladevèze şi armurierul Costecalde, şi toţi vânătorii de şepci, apoi cărucioarele şi mulţimea. În faţa peronului, şeful gării  un bătrân care venise din Africa în 1830  îl aştepta, drept care îi strânse cu căldură mâna de mai multe ori. Expresul Paris-Marsilia încă nu sosise. Tartarin şi statul său major intrară în sala de aşteptare. Pentru a evita îmbulzeala, şeful gării trase zăbrelele în urma lor. Timp de un sfert de oră, Tartarin se plimbă de-a lungul şi de-a latul sălii, în mijlocul vânătorilor de şepci. Acestora le vorbi despre călăto-ria sa şi mai ales despre vânătoare, promiţând să le trimită nişte piei. La rând, pentru o piele, fiecare se înscria în carneţelul său ca pentru un contradans în carnetul de bal al unei domnişoare. Liniştit şi calm precum Socrate când a băut cucută, neînfricatul tarasconez găsea o vorbă de duh pentru fiecare şi un surâs pentru toată lumea. Vorbea simplu şi curtenitor: ai fi zis că înainte de plecare voia să lase în urma sa numai simpatie, regrete şi amintiri plăcute. Auzindu-l pe şeful lor vorbind astfel, toţi vânătorii de şepci plângeau, unii aveau chiar remuşcări  precum preşedintele Ladevèze şi farmacistul Bézuquet. Câţiva bărbaţi care îl însoţeau plângeau şi ei pe la colţuri. Afară, mulţimea privea printre zăbrele şi răcnea:  —Trăiască Tartarin!. În sfârşit, clopotul sună. Un uruit surd, un ţipăt sfâşietor zgudui bolţile...  —Poftiţi în vagoane, poftiţi în vagoane!  Adio, Tartarin... adio, Tartarin!  Adio, tuturor, murmură viteazul bărbat, şi, îmbrăţişându-l pe comandantul Bravida, el îmbrăţişă de fapt întregul Tarascon. Apoi se repezi pe peron şi se urcă într-un vagon plin de parizience, mai-mai să moară de frică văzând acest om ciudat, burduşit cu carabine şi revolvere.   XIV   Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea!     La 1 decembrie 186..., spre ora amiezii, sub un soare de iarnă provensală, pe o vreme frumoasă, cu un cer luminos şi senin, marsiliezii zăriră buimăciţi ivindu-se pe Canebière un turcalet, dar ce turcalet! Niciodată nu văzuseră unul să-i semene şi, asta deşi, martor mi-e Dumnezeu, în Marsilia nu lipsesc turcaleţii! Cel despre care e vorba, mai e oare nevoie să v-o spun?, era chiar Tartarin, marele Tartarin din Tarascon, care, mergând de-a lungul cheiului, urmat de lăzile cu arme, de farmacia şi conservele sale, găsi debarcaderul companiei Touache şi pachebotul Zouave care trebuia să-l ducă acolo. Având încă în urechi aplauzele tarasconeze, ameţit de lumina albăstrie şi de mirosul mării, Tartarin mergea semeţ, cu puştile pe umăr, cu capul sus, privind cu uimire minunatul port Marsilia, unde se afla pentru prima dată şi care îi lua ochii, ce mai! Bietul om credea că visează. Îşi închipuia că se numeşte Sinbad Marinarul şi că rătăceşte într-unul din acele fantastice oraşe cum se găsesc numai în O mie şi una de nopţi. Cât vedeai cu ochii, o mulţime de catarge şi vele se încrucişau din toate părţile. Pavilioane din toate ţările  ruseşti, greceşti, suedeze, tunisiene, americane. Navele, la linia de plutire de lângă chei, cu bompresul îndreptat spre mal, stăteau ca nişte şiruri de baionete. În partea de jos, naiade, zeiţe, sfinte fecioare şi alte sculpturi în lemn vopsit, care dădeau numele vaporului, totul era mâncat de apa mării, măcinat, putrezit, mucegăit... Din timp în timp, între vapoare, un colţişor de mare, ca o oglindă uriaşă  o fâşie lucitoare pătată de ulei. În încâlceala vergelor, o sumedenie de pescăruşi păreau nişte pete cocoţate pe cerul azuriu, iar ucenicii marinari se strigau în toate limbile. Pe chei, printre puhoaiele care veneau de la săpunării, verzi, negricioase, pline de ulei şi sodă, forfotea o mulţime de vameşi, comisionari şi hamali cu cărucioare pe două roţi, trase de cai mici din Corsica. Se mai vedeau şi magazine ciudate de confecţii, barăci afumate în care marinarii găteau, negustori de pipe, de maimuţe, papagali, panglici de voal, vechituri de tot felul, între care se aflau dea valma năpârci, mici felinare aurite, macarale, ancore ştirbe, parâme, scripeţi, aparate de portavoce şi lunete marine de pe timpul lui Jean Bart şi Dugnay-Trouin. Vânzătoare de scoici şi de moluşte, stând pe vine, ţipau lângă marfa lor. Marinarii trecând cu oale de smoală, cratiţe fumegânde, panere pline de caracatiţe pe care le spălaseră în apa limpede de la fântâni se aflau şi ei acolo. Peste tot era o îngrămădire de nedescris, cu mărfuri de toate felurile: mătăsuri, minereuri, plute, cearşafuri, dulciuri, roşcove, rapiţă, lemn dulce, trestie de zahăr. Într-un cuvânt, Orientul şi Occidentul se întâlneau într-un talmeş-balmeş. Duhoarea de brânză de Olanda, mormane întregi pe care genovezii le iuţeau a dracului cu boia, îţi strâmba nasul. Pe cheiul pentru grâu, hamalii forfoteau neostenit descărcând sacii pe malul înalt şi bine zidit în partea de sus. Grâul ca un torent de aur se rostogolea în mijlocul unui fum gălbui. Bărbaţi cu fes roşu ciuruiau cu site uriaşe din piele de măgar acest grâu pe care îl încărcau apoi în căruţele care se îndepărtau, urmate de un regiment de femei şi copii cu măturiţe şi panere pentru spice. Mai încolo, se aflau lângă bazinul de carenaj vapoarele mari culcate pe-o parte şi care erau arse cu flăcări de mărăcini pentru a îndepărta ierburile de mare. Vergile îmbibate de apă, mirosul de răşină, zgomotul asurzitor al dulgherilor care dublau coca navelor cu plăci mari de aramă, toate acestea te asurzeau. Câteodată însă, printre catarge, se ivea şi câte un luminiş. Atunci Tartarin vedea intrarea în port, infernalul du-te vino al vapoarelor. O fregată engleză pleca spre Malta; era spilcuită şi curată, ofiţerii aveau mănuşi albe. Pe lângă ea, un bric din Marsilia pornea în mijlocul strigătelor şi al înjurăturilor, în frunte cu un căpitan gras cu redingotă şi pălărie de mătase, care dădea comenzile în provensală. Într-un cuvânt: nave care pleacă mereu cu toate pânzele sus. Altele care soseau încet se aflau mai încolo, hăt departe, parcă plutind în soare. Peste tot era o larmă înspăimântătoare. Necontenit auzeai uruit de căruţe, câte un —hei-rup   de-al marinarilor, înjurături, cântece, sirena vapoarelor cu aburi, tobe şi trompetele de la forturile Saint-Jean şi Saint-Nicolas, clopotele de la Major, de la Accoules şi Saint-Victor; în plus mai bate şi vântul, care duce toate aceste zgomote şi urlete, le scutură şi le ames-tecă parcă cu vâjâitul lui, făcând o muzică nebună, sălbatică, eroică, precum o mare fanfară a călătoriei, care îţi dă poftă să pleci, să te duci departe, să ai aripi. În sunetul acestei minunate fanfare, neînfricatul Tartarin din Tarascon se îmbarcase pentru ţara leilor!...             Partea a II-a La turcaleţi     I   Traversarea. Cele cinci poziţii ale fesului. Seara zilei a treia Îndurare!       Aş dori, dragii mei cititori, să fiu pictor, şi încă unul mare, pentru a vă pune sub ochi, la începutul celui de-al doilea episod, diferitele poziţii pe care le lua fesul lui Tartarin din Tarascon în timpul traversării, la bordul lui Zouave, între Franţa şi Algeria. Vi l-aş arăta mai întâi pe punte, cât era de straşnic şi minunat, dând strălucire acestui cap din Tarascon. Vi l-aş arăta apoi la ieşirea din port, când Zouave începea să se balanseze pe valuri; sau mirat şi dârdâind ca şi cum ar fi presimţit primele semne ale primejdiilor viitoare. Apoi, în golful Lionului, pe măsură ce se înaintează în larg şi marea devine mai aspră, l-aş arăta luptându-se cu furtuna, fixându-se mirat pe scăfârlia eroului ca un ciucure uriaş de lână albastră care se opintea în sus din ceaţa mării şi din vijelie... A patra poziţie. La ora şase seara, în largul coastelor corsicane. Nefericitul fes se clătina şi privea marea, jalnic şi scrutător. În sfârşit, a cincea şi ultima poziţie, în fundul unei cabine strâmte, într-un pătuc care părea a fi un sertar al unui scrin, ceva fără noimă şi uitat care se rostogoleşte, scân-cind pe pernă. Este acelaşi fes năzdrăvan de la plecare, acum redus la o simplă scufie de noapte, care se afundă peste ţeasta unui bolnav con-vulsionat şi alb ca varul... Ah, dacă cei din Tarascon l-ar fi putut vedea pe bravul Tartarin în acel sertar de scrin, sub lumina ştearsă şi firavă care pătrundea prin hublouri printr-o duhoare cu miros de bucătărie şi lemn putrezit, acel miros greţos al pachebotului, dacă l-ar fi auzit horcăind la fiecare zbatere a elicei, cerând ceai din cinci în cinci minute şi înjurând pe servitor cu o voce piţigăiată, îndată a fi regretat că l-au silit să plece... Credeţi-mă pe cuvânt de onoare că îi plângeai de milă bietului vânător. Cuprins dintr-o dată de rău de mare, nefericitul nu avusese nici măcar curajul să-şi desfacă centura algeriană, nici să scape de arsenalul său. Cuţitul de vânătoare îi strivea pieptul, cureaua revolverului îi măcelărea picioarele. Pentru a-l da gata parcă, se adăugau mârâiturile lui Tartarin-Sancho Panza, care nu înceta să geamă şi să dră-cuiască.  Dobitocule, du-te naibii!... Doar ţi-am spus. Ai vrut să pleci în Africa, ei bine, iată Africa!... Îţi place? Dar ceea ce era şi mai crud în această situaţie e faptul că, din fundul cabinei sale şi, printre gemete, nenorocitul auzea pasagerii din marele salon râzând, mâncând, cântând şi jucând cărţi. Societatea era veselă şi numeroasă la bordul lui Zouave. Ofiţeri care se întorceau la corpurile lor de armată, dame de la Alcazar1 din Marsilia, actori ambulanţi, un musulman bogat care se întorcea de la Mecca şi un prinţ muntenegrean poznaş din cale-afară care îi imita pe Ranel şi Gil Pérès. Nici unul din acei oameni nu avea rău de mare, aşa că îşi petre-ceau timpul bând şampanie cu căpitanul vasului; se găsea acolo şi un grăsan chefliu din Marsilia, care avea locuinţă şi aici, şi la Alger şi care purta hazliul nume de Barbassou.          Tartarin din Tarascon le purta pică acestor mizerabili. Veselia lor îi dubla nefericirea... În sfârşit, în după-amiaza zilei a treia, la bordul navei se produse o mişcare neobişnuită care îl scoase pe eroul nostru din lunga sa toropeală. Clopotul din faţă suna. Se auzeau cizmele greoaie ale marinarilor care alergau pe punte.  Înainte!... înapoi!, striga cu voce răguşită căpitanul Barbassou. Apoi:  —Stop!. O oprire bruscă, o zguduitură şi apoi nimic... Atâta doar că pachebotul se legăna domol de la dreapta la stânga, ca un balon în aer... Această linişte ciudată îl sperie pe tarasconez:  Îndurare!, ne scufundăm!..., strigă el cu o voce înspăimântătoare şi, regăsindu-şi ca prin minune forţele, o zbughi din cabină şi se repezi pe punte cu tot arsenalul său.       2   La arme! La arme!       Dar nu se scufunda nimeni, ajungeau în port. Zouave tocmai intra într-o radă frumoasă, cu ape negre şi adânci, dar liniştită şi aproape pustie. În faţă, pe un deal, se afla Algerul. Era alb, cu căsuţe mici de un alb mat care coborau către mare, ghemuite unele lângă altele... Păreau o grămadă de spălătorese care înălbesc colina de la Meudon. Iar deasupra se zărea un cer uriaş, albastru ca atlazul, o minunăţie!... Nemaipomenitul Tartarin, scăpat acum oare-cum de groază, privea peisajul şi-l asculta cu respect pe prinţul muntenegrean care, alături de el, îi înşira diferite cartiere ale oraşului: Casbah, Oraşul de Sus, Strada Bab-Azoun. E foarte manierat acest prinţ din Muntenegru; în plus cunoaşte foarte bine Algeria şi vorbeşte curent araba. De aceea, Tartarin avea de gând să se folosească de cunoştinţa cu el... Deodată, de-a lungul balustradei peste care era aplecat, tarasconezul zări un şir de mâini mari şi negre care se agăţau pe dinafara vasului. Îndată, un cap de negru cu păr creţ şi scurt apăru în faţa sa; şi, până să deschidă el gura, puntea fu asaltată din toate părţile de o sută de piraţi negri sau galbeni, pe jumătate goi, urâţi şi înspăimântători. Tartarin îi cunoştea pe aceşti bandiţi... Erau aceia, adică Ei, pe care îi căutase adesea noap-tea pe străzile din Tarascon. În sfârşit, iată că Ei se hotărâseră să vină. La început, surpriza îl îngheţă pe loc... Dar când văzu că bandiţii se reped la bagaje, că smulg prelata cu care erau acoperite şi că, ce mai încolo şi-ncoace, încep jaful, eroul se dez-metici şi, scoţându-şi din teacă cuţitul de vânătoare, strigă călătorilor:  La arme, la arme!, şi se năpusti cel dintâi asupra piraţilor.  Ques aco?1, făcu căpitanul Barbassou care ieşea pe coridor.  Ah, iată-vă, căpitane!... repede, repede, înarmaţi-vă oamenii!  Ei, pentru ce s-o fac,boun Dieu!  Dar chiar nu vedeţi?...  Ce să văd?  Acolo... în faţă, piraţii... Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu farmacia eroului în spate: Ticălosule! aşteaptă-mă! urlă tarasconezul şi porni înainte în mână cu un pumnal cu lamă scurtă şi lată. Barbassou îl prinse de centură şi zise:  D-ta stai locului, fir-ar să fie! |ştia nu sunt piraţi... Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali.  Hamali!...  Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe mal... Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la mal, chiar la hotel, dacă doriţi!... Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, coborî pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii lor albi. În picioare la spatele lor, luând aerul acela înspăimântător pe care i-l ştiau tarasconezii, marele Tartarin agita nerăbdător mânerul pumnalului; căci, în ciuda a ceea ce-i spusese Barbassou, el nu credea decât pe jumătate în bunele intenţii ale hamalilor cu piele de abanos, care semănau atât de puţin cu bunii hamali din Tarascon. După cinci minute, barca acosta la mal şi Tartarin punea piciorul pe micul chei al Barbariei unde cu trei sute de ani în urmă, un prizonier spaniol genial de la galere, numit Miguel de Cervantes, pregătea sub ciomagul paznicilor algerieni ai vâslaşilor un roman minunat care avea să se numească Don Quijote         III   Invocarea lui Cervantes Debarcarea. Unde sunt —turcaleţii? Nu sunt. Dezamăgire     O, Miguel de Cervantes Saavedra, dacă ceea ce se spune e adevărat, că în locurile unde au existat bărbaţii de ispravă ceva din ei rătăceşte şi pluteşte în aer până la sfârşitul lumii, ceea ce a rămas din tine pe plaja Barbariei ar trebui să sară în sus de bucurie văzându-l debarcând pe Tartarin din Tarascon, acest reprezentant minunat al francezilor din Sud, în care se uniseră doi eroi ai cărţii tale: Don Quijote şi Sancho Panza... În acea zi era cald. Pe cheiul strălucind sub soare, puteai zări vameşi, algerieni aşteptând veşti din Franţa, câţiva mauri ghemuiţi şi trăgând din pipe lungi, marinari maltezi care strângeau năvoadele mari în care mii de sardele sclipeau între ochiuri ca nişte bănuţi de argint. De îndată ce Tartarin puse piciorul pe pământ, cheiul se animă, schimbându-şi înfăţişarea. O hoardă de sălbatici, chiar mai sluţi decât bandiţii de pe vapor, se ridică dintre pietrele malului şi se năpusti asupra celui ce debarcase. Arabi înalţi, goi sub păturile de lână, mauri mici în zdrenţe, negri, tunisieni, mahonezi şi moabiţi, chelneri de la hotel cu şorţuri albe  toţi strigând, urlând, luptându-se pentru bagaje, unul luând conservele şi altul farmacia, rostind cuvinte într-o limbă păsărească de speriat şi momindu-l cu nume de neînţeles ale unor hoteluri... Zăpăcit de atâta hărmălaie, bietul Tartarin pleca, venea, blestema, înjura, se zbătea, fugea după bagajele sale şi, neştiind cum să se înţeleagă cu aceşti barbari, îi dojenea în franceză, în provensală şi chiar în latină  cea a lui Pourceaugnac  rosa, la rose; bonus, bona, bonum, tot ce ştia el... Dar degeaba! Nu-l asculta nimeni. Noroc că un omuleţ, îmbrăcat cu o tunică cu guler galben şi înarmat cu un lung baston de însoţitor, interveni ca un zeu din epopeele lui Homerînîngrămădeală şi le împrăş-tie pe aceste lepădături cu lovituri de ciomag. Era un sergent din oraşul algerian. Cu purtare aleasă, îl îndemnă pe Tartarin să tragă la hotelul Europa şi îl încredinţă unor servitori care îl şi duseră într-acolo împreună cu bagajele încărcate în mai multe roabe. De la primii paşi pe care îi făcu în Alger, Tartarin rămase gură-cască. Până acum îşi imaginase un oraş oriental, de basm, mitologic, ceva între Constantinopol şi Zanzibar... Când colo, nimerea în plin Tarascon... Cafenele, restaurante, străzi largi, case cu patru etaje, o piaţă mică pavată cu macadam, unde muzicanţii cântau polci de Offenbach, domni aşezaţi pe scaune, care beau bere cu gogoşi, doamne, femei uşoare şi mulţi militari... Dar nici un turcalet!... Nu era decât el. Chiar şi pentru traversarea pieţei, el se simţi oarecum stingherit. Toată lumea îl privea. Muzicanţii se opriră, iar polca lui Offenbach rămase cu un picior în aer. Cu cele două puşti pe umăr şi cu revolverul la şold, cumplit şi măreţ ca Robinson Crusoe, Tartarin trecu solemn prin mijlocul tuturor, dar, sosind la hotel, căzu lat. Plecarea din Tarascon, portul Marsilia, marea, prinţul muntenegrean şi piraţii, toate se amestecau şi se rostogoleau în mintea sa. Trebui să fie dus în camera sa, dezarmat şi dezbrăcat... Era vorba chiar să se caute un doctor, dar de îndată ce a pus capul pe pernă eroul începu să sforăie cu atâta râvnă, încât hotelierul crezu că ajutoarele ştiinţei nu sunt de folos, şi toată lumea se retrase în vârful picioarelor.     IV   Prima pândă     Când Tartarin se trezi, orologiul Guvernământului suna ora trei. Dormise toată seara, noaptea, dimineaţa şi chiar o bucată de după-amiază; ce-i drept, trebuie spus că şi sărmanul fes văzuse prea multe grozăvii timp de trei zile. Primul gând al eroului, când a deschis ochii, fu:  —Sunt în ţara leilor! De ce să n-o spunem? La gândul că leii erau aproape la doi paşi de el şi că trebuia să se încaiere cu ei, brr... îi intra frigul în oase şi se vâra grabnic sub pătură. Dar la un moment dat, veselia de afară, cerul minunat de albastru, soarele arzător care se strecura în cameră, un mic dejun pe cinste servit chiar la pat, fereastra larg deschisă spre mare, toate acestea însoţite de un ulcior de vin de Crescia1 îi treziră vechiul său eroism:  —Pe lei, pe lei!, striga el, aruncând cât colo pătura şi îmbrăcându-se la repezeală. Iată care era planul său: să iasă din oraş fără să spună ceva nimănui, să se îndrepte în grabă spre deşert, să aştepte noaptea, să se aşeze la pândă şi, când va trece primul leu, pac! poc!... Apoi să revină a doua zi ca să ia micul dejun la hotelul Europa, să primească felicitările algerienilor pentru ispravă şi să tocmească o căruţă ca să aducă fiara. Prin urmare, se înarmă în grabă, îşi potrivi în spate cortul, al cărui capăt gros urca cu mult deasupra capului şi, ţeapăn ca un ţăruş, coborî în stradă. Acolo, nevoind să întrebe pe nimeni despre drumul său, de teamă să nu dea alarma despre planurile sale, o luă dintr-o dată la dreapta, merse până la capătul arcadelor Bab-Azoun, unde o sumedenie de evrei algerieni îl priveau din fundul dughenelor lor, aşa cum pândeşte un păianjen dintr-un colţ, trecu prin Piaţa Teatrului, intră într-o suburbie şi urmă apoi şoseaua mare şi prăfuită spre Mustafa. Pe acest drum era o îmbulzeală de nedescris. Omnibuze, birje, faetoane, furgoane, căruţe barosane încărcate cu fân şi trase de boi, escadroane de vânători din Africa, turme de măgari pitici, negrese care vindeau plăcinte, trăsuri ale unor alsacieni emigranţi, spahii în mantale roşii, toate şi toţi se înşiruiau într-un nor de praf, în mijlocul strigătelor, cântecelor şi trâmbiţelor, între două rânduri de cocioabe, unde se vedeau mahonezi leneşi pieptănându-se în faţa uşilor, crâşme pline de soldaţi, măcelării şi adăposturi ale hingherilor... —Ce mă tot bat la cap cu Orientul lor?, gândea marele Tartarin; pe-aici nu sunturci nici măcar câţi sunt la Marsilia. Deodată, trecu pe lângă el, lungindu-şi picioarele şi mândră ca un curcan, o cămilă impunătoare. Începu să-i bată inima. Vasăzică, mai întâi apar cămilele! Leii nu pot fi prea departe; şi într-adevăr, numai după cinci minute, văzu că se îndreaptă spre el, cu puşca pe umăr, o trupă întreagă de vânători de lei. —Laşii!, îşi zise eroul trecând pe lângă dânşii, laşii! Să vâneze lei cu trupa şi chiar cu câini!... Căci nu şi-ar fi imaginat niciodată că în Algeria se poate vâna şi altceva decât lei. Totuşi, aceşti vânători aveau nişte figuri blajine de comer-cianţi ieşiţi la pensie, iar acest tip de a vâna leii cu câini şi tolbe de vânătoare era atât de original, încât tarasconezul, oarecum intrigat, crezu de cuviinţă să intre în vorbă cu unul dintre aceşti domni.  Şi altfel, camarade, a fost bună vânătoarea?  Nu prea rea, răspunse un altul care privea zăpăcit arsenalul de arme al războinicului din Tarascon.  Aţi împuşcat?  Desigur... e ceva... mai bine vedeţi! Şi vânătorul algerian îşi arătă tolba sa, burduşită cu iepuri şi becaţe.  Ei, hm!... tolba d-voastră?... Îi puneţi chiar în tolbă?  Dar unde aţi vrea să le pun?  De, oricum, sunt... cam micuţi.  Şi mai mici şi mai mari, făcu vânătorul. Şi deoarece era grăbit să ajungă acasă, se alătură cu paşi repezi tovarăşilor săi. Viteazul Tartarin înţepenise în mijlocul drumului, mirat peste poate. Dar, după o clipă de gândire, zise:  —Mda! ăştia se ţin de glume. N-au vânat nimic... şi îşi văzu liniştit de drum. Casele şi trecătorii erau din ce în ce mai rari. Se lăsa noaptea şi toate în jur îşi pierdeau conturul... Tartarin din Tarascon mai merse o jumătate de oră. Apoi se opri... Era noapte de-a binelea, o noapte fără lună, ciuruită de stele. Pe drum, nimeni. Şi totuşi, eroul se gândi că leii nu erau diligenţe, ca să urmeze mereu drumul cel mare... Peste tot, şanţuri, ruguri de mure, mărăcini. Ce-are a face? Mergea mereu... Şi dintr-odată, stai!  —Pe aici miroase a leu, îşi zise omul şi adulmecă vrăjmaş în dreapta şi în stânga.           V            Poc! Pac!     Era un imens deşert sălbatic, cotropit din loc în loc de plante ciudate din Orient, plante care aduc puţin cu fiarele sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se prelungea pe pământ în toate părţile. La dreapta, trupul greu şi întunecat al unui munte, poate Atlas... La stânga, marea nevăzută care se fierbea cu vuiet... Un culcuş tocmai potrivit pentru a ispiti sălbătăciunile. Cu o puşcă de gât şi cu alta în mâini, Tartarin puse genunchiul la pământ şi aşteptă... Aşteptă o oră şi încă una... Nimic! Atunci îşi aminti că în cărţile pe care le avea, marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied pe care îl legau la câţiva paşi în faţa lor şi pe care îl făceau să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el pe-a iedul, şi începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul căprească:  —Be he he! Me he he! Mai întâi, încetişor, pentru că în adâncul sufletului avea totuşi puţină frică să nu-l audă leul... apoi, văzând că nu venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare:  —Me he he!... Be hehe! Mehehe, dar cu atâta putere, încât presupusul ied aducea mai degrabă a ditamai boul... Deodată, la câţiva paşi în faţa sa, ceva negru şi uriaş căzu la pământ. Tăcu... Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi revenea şi se oprea brusc... acesta era leul, nici nu încape îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, grumazul puternic şi doi ochi mari care străluceau în umbră.  —În falcă, foc! poc! pac!... Gata. Imediat urmă un salt înapoi cu cuţitul de vânătoare strâns în pumn. După detunătură, se auzi un urlet înfiorător. —Îl am!, strigă dragul de Tartarin şi, opintindu-se pe genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar fiara avea altă socoteală, aşa că fugi în salturi mari urlând. Tartarin nu se mişcă deloc.  —Aşteaptă femela..., aşa ca în cărţile pe care le citise. Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de aşteptare, tarasconezul se lăsă păgubaş. Pământul era ud, noaptea devenise răcoroasă şi briza mării îl urzica.  —Dar dacă aş trage un somn până la ziuă?, îşi zise şi, pentru a scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune!, cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva grozav, că nu reuşi în nici un chip să-l desfacă. Se chinui şi năduşi în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se deschidea... Ca şi umbrelele acelea care, în toiul unei ploi torenţiale, îţi joacă festa... Istovit, eroul aruncă sculele pe jos şi se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un provensal adevărat ce era. —Ta, ta, ra, ta Tarata!...  Ques aco?, strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau trompetele vânătorilor din Africa care sunau deşteptarea în cazărmile din Mustafa... Uluit, vânătorul de lei se frecă la ochi... Şi el, care se credea în inima deşertului! Ştiţi unde se afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de conopidă şi altul de sfeclă. Sahara asta avea legume... Aproape de el, pe colina înverzită din partea de sus a oraşului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei printre casele de ţară mai mici şi mai mari. Înfăţişarea simplă şi cam legumoasă a acestei privelişti miră foarte mult pe bietul om şi îl întristă amarnic. ştia ,sunt nebuni, îşi repeta el ...să-şi planteze anghinarea în apropierea leului... că doar n-am visat... Deci, leii vin până aici... O să avem dovada... Dovada erau petele de sânge pe care, fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme însângerate, cu ochii la pândă şi cu revolverul în mână, neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de anghinare, drept într-un lan de ovăz... Iarbă călcată, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână şi cu o rană mare la cap, era... Ghiciţi cine?...  Un leu, zău aşa! Da de unde, un măgar, unul din cei obiş-nuiţi în Algeria şi care sunt numiţi acolo urechiuşă.         VI   Sosirea femelei Luptă nemaipomenită La întâlnirea iepurilor       Prima mişcare a lui Tartarin la vederea nefericitei victime fu un gest de ciudă şi necaz. Doar e ditamai deosebirea între un leu şi un măgăruş!; a doua mişcare fu numai de milă. Bietul animal era atât de frumuşel şi părea atât de blând! Pielea de pe coaste, caldă încă, tremura ca varga. Tartarin îngenunche şi cu capătul centurii algeriene încercă să oprească sângele nefericitului animal; acest viteaz bărbat îngrijind un măgăruş era tot ceea ce s-ar putea închipui mai emoţionant. Când a simţit centura mătăsoasă, măgăruşul, care mai avea puţin de trăit, mişcă de două-trei ori din urechi ca şi cum ar fi spus:  —Mulţumesc!... mulţumesc!... Apoi, după ce mai zvâcni o dată din tot corpul, rămase lat.  Ocheşel! Ocheşel! Noiraud! Noiraud!, strigă chiar atunci o voce sugrumată de spaimă. Chiar în acelaşi timp, într-un crâng vecin crengile se mişcară... Tartarin n-avu decât timpul pentru a se ridica şi a se apăra. Desigur, era femela! Ea sosi, înspăimântătoare şi roşie toată, sub înfăţişarea unei bătrâne alsaciene care bodo-gănea învârtind o umbrelă stacojie şi cerând înapoi măgarul de la cele patru stihii ale colinei Mustafa. Şi-ar fi fost mult mai bine pentru Tartarin să fi avut de furcă cu leoaica decât cu această bătrână afurisită. În zadar încerca bietul să-i explice cum s-au petrecut lucrurile; că el îl luase pe Noiraud drept un leu... Baba crezu chiar că vrea să-şi bată joc de ea şi, strigând cât putea tarteifle, se năpusti asupra eroului cu straşnice lovituri de umbrelă. Oarecum nedumerit, acesta se apăra cum putea, evitând loviturile cu carabina, ba chiar năduşea, răsufla şi striga:  Dar, doamnă... dar, doamnă... Nimic şi pace! Doamna era surdă şi furia ei o dovedea cu vârf şi îndesat. Noroc că o a treia persoană sosi la locul bătăliei. Era soţul alsacienei, el însuşi alsacian şi crâşmar, în plus şi un contabil foarte bun. Când văzu despre ce e vorba şi constată că asasinul era de acord să-i plătească paguba, îşi dezarmă nevasta şi pe dată se înţeleseră. Tartarin dădu 200 de franci; măgarul poate făcea zece. Acesta-i preţul obişnuit pentru un măgar în pieţele arabe. Apoi l-au îngropat pe Noiraud sub un smochin, iar alsacianul, ademenit de culoarea paralelor tarasconeze, invită eroul să ia o gustare la crâşma sa care se găsea la câţiva paşi, pe marginea şoselei. Vânătorii algerieni veneau aici în toate duminicile să prânzească, deoarece câmpul era doldora de vânat şi nu găseai pe o rază de două leghe un loc mai bun pentru iepuri. -Şi leii? întrebă Tartarin. Alsacianul îl privi mirat peste măsură.  -Leii? -Da... leii... îi zăriţi câteodată?, întrebă încă o dată bietul om, cu mai puţină încredinţare. Crâşmarul izbucni în râs.  A, da, merci... leii... la ce bun?...  Cum, nu sunt lei în Algeria?...  Zău aşa, n-am văzut niciodată... Şi totuşi, sunt douăzeci de ani de când locuiesc aici. Cred însă c-am auzit vorbindu-se. Mi se pare că ziarele... Dar sunt mult mai departe, acolo în Sud... În acea clipă au ajuns la crâşmă. Era una de mahala, cum se mai găsesc pe la Vauves ori Pantin, cu o ramură uscată deasupra uşii, cu tacuri de biliard zugrăvite pe pereţi şi cu această drăguţă firmă: —La întâlnirea iepurilor. La întâlnirea iepurilor!... O, Bravida, ce mai amintire!     VII   O poveste cu un omnibuz, o maură şi un şirag de flori de iasomie       Această primă întâmplare ar fi descurajat pe mulţi oameni; dar cei dintr-o bucată, ca Tartarin nu se lasă cu una cu două.  —Leii sunt în Sud, se gândea eroul...  —Ei bine, voi merge în Sud. Şi de îndată ce înghiţi ultima îmbucătură, se ridică, mulţumi gazdei sale, îmbrăţişă pe bătrână fără pică, vărsă o ultimă lacrimă pentru răposatul Noiraud şi plecă repede spre Alger cu gândul neabătut de a-şi strânge cuferele şi de a pleca în sud chiar în aceeaşi zi. Din păcate, şoseaua cea mare din Mustafa părea că se lungise faţă de ziua de ieri; mamă, ce căldură şi ce praf era! Iar cortul  şi mai greu!... Tartarin nu avu nici măcar curajul să meargă pe jos până în oraş, aşa că, la trecerea primului omnibuz, făcuse semn şi se urcase... Ah, săracul Tartarin din Tarascon! Ce bine ar fi fost pentru el şi pentru gloria-i neştirbită dacă n-ar fi intrat înaceastă droagă blestemată şi şi-ar fi continuat drumul pe jos, chiar cu riscul de a cădea înăbuşit de aerul încins, cu cortul în spate şi cu puştile grele, dar cu două ţevi... Urcându-se şi el, omnibuzul se umplu. În fund, cu o barbă neagră şi stufoasă, stătea un vicar din Alger, citind din Breviar. În faţă, o negustoreasă tânără maură care fuma ţigări proaste. Apoi, un marinar maltez şi patru sau cinci maure acoperite cu voaluri, ca să nu li se poată vedea decât ochii. Acele doamne îşi făcu-seră rugăciunile în cimitirul din Abd-el-Kader; dar această împrejurare funebră nu părea să le fi întristat. Le auzeai râzând şi flecărind între ele, în timp ce ronţăiau prăjituri. Tartarin crezu că îl priveau insistent. Mai ales una îl mânca din ochi: cea din faţa sa, care îşi înfipse privirile în ochii lui şi nu le retrase tot drumul. Chiar dacă doamna purta voal, neastâmpărul ochilor mari, rimelaţi şi alungiţi, încheietura moale şi fină a mâinii plină de brăţări de aur pe care el le întrevedea din când în când, totul  vocea, mişcările cochete, ca de copil, ale capului, deci toate îi spuneau că acolo exista cineva tânăr, vesel, îngeresc... Bietul Tartarin nu ştia unde să se ascundă. Mângâierea mută a ochilor orientali îl tulbura, îl furnica, îl dădea gata; ce mai!, îl lua când cu căldură, când cu frig... Şi, culmea, nici condurul doamnei nu avea astâmpăr: se vâra printre ghetele lui imense de vânătoare, care simţeau acel pantofior foindu-se ca un mic şoricel roşu. Ce-i de făcut? Să răspundă acestei porniri şi acestei atingeri? Da, dar urmările... O poveste de iubire în Oriente, se ştie, ceva groaznic!!.. Cu imaginaţia lui, cât bolnavă, cât meridională, neînfricatul tarasconez se şi vedea în mâinile eunucilor, decapitat, poate mai rău decât atâta, cusut într-un sac de piele şi plutind pe apa mării cu capul său alături. Gândul acesta îl mai răcori puţin... În aşteptare, pantofiorul îşi continua manevra, iar ochii din faţa lui se deschideau mari, ca două flori de catifea neagră, dorind parcă să-i spună: — Culege-ne!.... Omnibuzul se opri. Erau în Piaţa Teatrului, la capătul străzii Bab-Azoun. Una câte una, încurcate în şalvarii largi şi strângându-şi cu o îndemânare sălbatică vălul de pe faţă, maurele coborâră. Vecina lui Tartarin se ridică cea din urmă şi, ridicându-şi puţin privirea, trecu atât de aproape de erou, atingându-l uşor cu răsu-flarea, cu un parfum de tinereţe, iasomie, mosc şi cofeturi. Tarasconezul nu mai rezistă. Îmbătat de dragoste şi în stare de orice, se repezi pe urmele maurei... Auzind zgomot de curele şi centiroane, ea se întoarse, duse un deget la gură, ca şi cum ar fi spus  —St, linişte!, iar cu cealaltă mână îi aruncă la repezeală un frumos şirag parfumat din flori de iasomie. Tartarin se aplecă să le ridice, dar, cum era greoi şi cu prea multe arme asupra lui, treaba dură destul de mult... Când se ridică, cu şiragul de iasomie în dreptul inimii, maura dispăruse.     VIII   Lei ai Atlasului, dormiţi!       Lei ai Atlasului, dormiţi! Dormiţi liniştiţi, în fundul sălaşurilor voastre, printre aloe şi cactuşi sălbatici... Câteva zile de-acum încolo, Tartarin din Tarascon n-o să vă căsăpească. Deocamdată, tot echipamentul său de război  lăzi cu arme, farmacie, cort, conserve  se odihneşte liniştit la hotelul Europa, într-un colţ al camerei nr. 36. Dormiţi fără grijă, voi, cogeamite lei roşcaţi. Tarasconezul îşi caută maura. După povestea din omnibuz, bietul de el simte tot timpul, pe piciorul său uriaş de vânător înrăit, zvâcnirea şoricelului roşu şi briza mării atingându-i buzele, şi capătă tot timpul  orice ar face  un parfum de dragoste, de cofetărie şi de anason. Nu mai poate fără maura sa! Dar asta nu-i o treabă oarecare! Să găseşti într-un oraş de o sută de mii de suflete o persoană de la care nu cunoşti decât răsuflarea, pantalonii şi culoa-rea ochilor; nu e însă decât un tarasconez îndrăgostit lulea, care poate încerca marea cu degetul. Culmea e că, sub vălurile lor albe, toate maurele se aseamănă; în plus, aceste doamne nu ies nicăieri, iar când ai vrea să le vezi, trebuie să urci în oraşul de sus, arab, oraşul turcaleţilor! Oraşul de sus e un loc foarte periculos. Străzi mici, întunecoase şi foarte strâmte, căţă-rate între două rânduri de case dosnice, ale căror acoperişuri se împreunează şi formează un tunel. Uşi joase, ferestruici, pavilioane mohorâte cu grilaj. Apoi, pe dreapta şi pe stânga, o mulţime de prăvălii mucegăite unde turcaleţii cumpliţi, cu capete de corsari, cu ochi albi şi dinţi strălucitori, fumează pipe lungi şi vorbesc cu glas coborât, ca şi cum ar pune la cale ceva necurat. Dacă am zice că Tartarin a trecut nepăsător prin acest oraş groaznic, ar însemna să minţim. Dimpotrivă, el era înspăimântat şi, pe aceste străduţe întunecoase, ocupate aproape în întregime de-a latul de burduhanul său, viteazul bărbat păşea cu multă băgare de seamă, fiind cu ochii în patru şi cu degetul pe trăgaciul revolverului. Exact ca la Tarascon, când se ducea la club. În fiece clipă se aştepta să-i sară în spate o grămadă de eunuci şi ieniceri, dar dorinţa de a o vedea pe aleasa inimii sale îi dădeau îndrăzneală şi putere de uriaş. Aproape opt zile, Tartarin nu părăsi oraşul de sus. Când şi când îl puteai vedea aşteptând la nesfârşit în faţa băilor maure, pentru a prinde ora când doamnele ieşeau în grupuri şi zgribulite după baie; alteori, stătea ghemuit la uşa moscheilor, gâfâind şi năduşind, ca să-şi scoată ciubotele greoaie, înainte de a intra în lăcaşul de cult. Câteodată, la căderea nopţii, când se întorcea necăjit peste măsură că n-a descoperit nimic nici la baie şi nici la moschee, tarasconezul, trecând prin faţa caselor maure, auzea cântece monotone, sunete stinse de chi-tară, duruitul dairalelor şi râsete gingaşe de femei, toate gâdilându-i plăcut inima.  —Poate e acolo!, îşi zicea el. Atunci, dacă strada era pustie, se apropia de una din aceste case, ridica ciocănelul de la uşă şi lovea uşor... Îndată cântecele şi râsetele încetau. Nu se auzeau dincolo de pereţi decât şuşotiri depărtate, ca într-o colivie.  —Acum e acum, se gândea eroul.  —O să se întâmple ceva! Ceea ce i se întâmpla cel mai des era o oală cu apă rece în cap sau coji de portocale şi de smochine din Barbaria... Niciodată ceva mai grav... Lei ai Atlasului, dormiţi!     IX   Prinţul Grégory de Muntenegru       Trecuseră două săptămâni de când nefe-ricitul Tartarin îşi căuta doamna algeriană şi probabil ar mai fi căutat-o şi azi, dacă Providenţa îndrăgostiţilor n-ar fi venit în ajutorul său, luând chipul unui gentilom din Muntenegru. Şi iată cum. Iarna, în toate serile de sâmbătă, marele teatru din Alger organizează un bal mascat la fel ca acela de la Operă. E acelaşi nesuferit şi ridicol bal mascat din provincie. Lume puţină în sală, vreo câţiva clienţi de la Bullier sau de la Casino, fete mari nebune după militari, tipi împopoţonaţi, dar vestejiţi, lucrători fără slujbă şi cinci sau şase spălătorese mahoneze care îşi încearcă norocul, dar care mai păstrează din cuminţenia lor un miros nedefinit de usturoi şi sos cu şofran. Adevărata privelişte nu e însă acolo. E în foaier, transformat pentru această ocazie în salon de joc... O mulţime nerăbdătoare şi pestriţă se înghesuie în jurul meselor cu postav verde: tiraliori algerieni în permisie, care mizează solda lor anticipat, negustori mauri din partea de sus a oraşului, negri, maltezi, colonişti din centrul ţării, care au făcut patruzeci de leghe şi care riscă pe un as banii de pe un plug sau o pereche de boi... Toţi neliniştiţi, palizi, cu dinţii strânşi şi cu acea privire răvăşită a jucătorului, agitată, oblică, chiar crucişă de-atâta privit în cărţi. Mai încolo se află triburi de evrei algerieni, care însă joacă în familie. Bărbaţii poartă costum oriental, împodobit caraghios cu ciorapi albaş-tri şi şepci de catifea. Femeile, livide şi puhave, stau ţepene, strânse de pieptarele aurite... În jurul meselor, adunat ciorchine, fiecare trib ţipă, se sfătuieşte, socoate pe degete, dar joacă puţin. Numai din timp în timp, după îndelungi consultări, un bătrân patriarh cu o barbă cât a bunului Dumnezeu îşi ia inima în dinţi şi riscă un duro din averea familiei... Şi, în timp ce se desfăşoară partida, vezi o licărire de ochi şireţi străpungând masa, nişte ochi ca un diamant negru, care fac să salte piesele de aur pe covorul verde pe care el le trage încet ca pe sfoară... Apoi, certuri, bătăi, înjurături în toate limbile, strigăte cumplite de tot soiul, cuţite gata să lovească, garda care soseşte şi banii care lipsesc!... Chiar în mijlocul urgiei nimeri marele Tartarin într-o seară, el, venit pentru a uita supărarea şi a-şi găsi pacea inimii! Eroul trecea singur prin mulţime, gândindu-se la maura sa; deodată, printre strigăte, pe deasupra zgomotului puternic, la o masă de joc, două voci mânioase se înfruntau: -Iar eu vă spun că-mi lipsesc douăzeci de franci, domnule... -Domnule?! -Ei şi?... Domnule!... -Băgaţi seama cu cine vorbiţi, domnule!  Nici nu-mi pasă... domnule! -Eu sunt prinţul Grégory de Muntenegru, domnule!... La auzul acestui nume, Tartarin, cu inima strânsă, străbătu mulţimea şi se opri în rândul din faţă, foarte bucuros şi mândru că l-a regăsit pe prinţ, acest prinţ muntenegrean, atât de amabil, cu care făcuse cunoştinţă la bordul pachebotului. Din păcate, titlul de Alteţă, care îl ului pe dragul tarasconez, nu-l impresionase deloc pe ofiţerul de vânători cu care prinţul se luase la harţă. -Ei, uite unde am ajuns..., făcu militarul rânjind; apoi, întorcându-se către balcon: Grégory de Muntenegru... cine îl cunoaşte?... Nimeni! Indignat, Tartarin păşi în faţă. -Iertare... eu îl cunosc pe prinţul, spuse el cu o voce hotărâtă şi cu acel faimos accent din Tarascon. Ofiţerul de la vânători îl privi o clipă, drept în faţă, apoi, ridicând din umeri, spuse: -Prea bine!... Împărţiţi-vă cei douăzeci de franci care îi lipsesc şi să nu mai vorbim de asta. Şi în aceeaşi clipă întoarse spatele şi se pierdu în mulţime. Aprigul Tartarin voi să se arunce asupra lui, dar prinţul îl împiedică: -Lăsaţi... e treaba mea. Şi, la braţ cu Tartarin, ieşi deîndată afară. Cum se văzură în piaţă, prinţul Grégory de Muntenegru se descoperi, întinse mâna eroului nostru şi, amintindu-şi vag numele acestuia, i se adresă amabil: -Domnule Barbarin... -Tartarin!, îi suflă celălalt. -Tartarin, Barbarin, nu are nici o importanţă. Acum suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Şi nobilul muntenegrean îi scutură mâna cu putere... Vă închipuiţi cât de mândru era tarasconezul... -Priinţe! Priinţe!, repeta el în neştire. Un sfert de oră mai târziu, aceşti doi domni stăteau la masă în restaurantul Platanilor, un plăcut club de noapte ale cărui terase dădeau spre mare; în faţa unei salate ruseşti foarte picante şi a unui ispititor vin de Crescia, reînnoiră cunoştinţa. Nu vă puteţi imagina nimic mai seducător ca acest prinţ muntenegrean. Subţire, fin, cu părul scurt şi creţ, tuns cu briciul, bărbierit proaspăt, plin de medalii ciudate, părea un mare pişicher, cu gesturi mân-gâietoare şi cu un vag accent italienesc care îi dădea un aer nenatural de Mazarin fără mustăţi; as în cunoaşterea limbilor latine, cita la tot pasul pe Tacit, pe Horaţiu şi chiar Comen-tariile. De viţă nobilă, fraţii săi, se pare, l-au exilat de la zece ani, din cauza opiniilor sale liberale, şi de atunci cutreieră numai pentru plăcerea sa şi pentru a se instrui ca un adevărat Alteţă-filosof. Şi ce coincidenţă stranie! Prinţul petrecuse trei ani la Tarascon şi, deoarece Tartarin se mira că nu l-a întâlnit niciodată la club sau pe esplanadă, Alteţa sa răspunse cu un ton evaziv: -Ieşeam puţin. Atunci, tarasconezul, discret cum era, nu îndrăzni să întrebe mai mult. Toate marile personalităţi au şi ceva misterios în ele. La urma urmei, domnul Grégory era un prinţ ales. Sorbind încet din vinul roşu de Crescia, el asculta cu răbdare pe Tartarin, care îi vorbea de maura sa, asigurându-l că va face orice pentru a o regăsi cât mai repede, deoarece cunoştea multe şi diferite doamne. Se bău straşnic şi pe îndelete. Se ciocni  —Pentru doamnele din Alger şi pentru un Muntenegru liber!. Afară, pe lângă terasă, valurile mării se rostogoleau în umbră, lovind malurile cu un zgomot de cearşafuri ude scuturate. Era cald, iar cerul se spuzise de stele. În platani, cânta o privighetoare. Cel care achită nota fu, bineînţeles, Tartarin.   X   Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele acestei flori       —Cu un prinţ muntenegrean alături, treaba e gata cât ai zice peşte! A doua zi după seara de la Platani, încă din zori, prinţul Grégory se afla în camera tarasconezului. -Repede, repede, îmbrăcaţi-vă! Maura voastră a fost regăsită. Se numeşte Baïa... Are douăzeci de ani, e frumoasă ca un crin şi, în plus, e văduvă... -Văduvă!... ce noroc!, îşi zise cu veselie viteazul Tartarin care nu avea încredere în soţii din Orient. -Da, dar e supravegheată de fratele ei.  Ah!, la dracu! -Un maur fioros care vinde pipe în bazarul Orléans. Urmă o clipă de tăcere. -Bine!, reluă prinţul, doar nu sunteţi un om care să se teamă pentru un fleac; poate, vom ajunge unde trebuie cu acest bandit, dacă îi vom cumpăra câteva pipe. Hai repede, îmbrăcarea, ştrengar norocos! Palid, frământat, cu inima fremătând de dragoste, tarasconezul sări din pat şi, încheindu-şi în grabă nasturii de la izmenele de flanelă, zise: Oare ce ar trebui să fac? Simplu, să-i scrii doamnei şi să-i ceri o întâlnire! Deci, ştie franţuzeşte?, zise dezamăgit naivul Tartarin, care visase un Orient sută la sută.  Nu ştie o boabă, răspunse prinţul liniştit... dar îmi veţi dicta scrisoarea şi eu o voi traduce exact.  O, prinţe, câtă bunătate! Şi tarasconezul începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari, tăcut şi gânditor. Vă imaginaţi lesne că nu se scrie unei maure din Alger ca unei fetişcane din Beaucaire. Spre norocul lui, eroul nostru păstra în mintea sa numeroase lecturi care îi permiteau, amestecând retorica vicleană a indienilor lui Gustave Aimard cu Călătorie în Orient de Lamartine şi cu unele citate mai vechi din Cântarea cântărilor, să alcătuiască o scrisoare, cea mai orientală cu putinţă din câte s-au văzut. Aceasta începea cam aşa:  —Ca un struţ în nisipuri... şi se termina astfel:  —Spune-mi numele tatălui tău şi-ţi voi spune numele acestei flori... La aceste citate, visătorul Tartarin ar fi adăugat bucuros un buchet de flori ca un simbol, după obiceiul oriental; dar prinţul Grégory socoti că era mai potrivit să cumpere nişte pipe de la fratele ei, ceea ce ar îndulci felul sălbatic de a fi al acestui domn; va face, cu siguranţă, aleasă plăcere şi doamnei care fuma ca un turc. -Hai repede să cumpărăm pipe!, zise Tartarin nerăbdător. -Nu!... nu!... Lasă-mă să mă duc singur, le voi lua mai ieftin... Cum doriţi!... O, priinţe... priinţe... Şi bietul om, destul de încurcat, întinse punga sa binevoitorului muntenegrean, reco-mandândui însă să nu se zgârcească pentru a o mulţumi pe doamnă. Din păcate, treaba asta  deşi începuse bine  n-a mers chiar aşa de repede cum sperau ei. Impresionată, se pare, de elocinţa lui Tartarin şi sedusă deja pe trei sferturi, maura nu avea decât să-i scrie că-l primeşte; dar fratele ei avea pretenţii, iar pentru a-l potoli, trebuiau să cumpere câteva duzine de pipe mari, o întreagă încărcătură...  —Ce dracu face Baïa cu atâtea pipe, se întreba uneori bietul Tartarin; totuşi, plăti fără să se zgârcească. În sfârşit, după ce cumpărase vrafuri de pipe şi răspândise prin scris valuri de poezie orientală, obţinu o întâlnire. Nici nu am nevoie să vă spun cu ce bătăi de inimă se pregătea eroul pentru acest eveniment, cu câtă grijă şi emoţie îşi tăie, îşi lustrui şi parfumă barba-i aspră de vânător de şepci, fără să uite  căci trebuie să prevezi totul  să strecoare în buzu-narul său o măciucă mică şi ghintuită şi două sau trei revolvere. Prinţul, mereu binevoitor, se înfăţişă la prima întâlnire ca traducător. Doamna locuia în partea de sus a oraşului. În faţa uşii, un tânăr maur de treisprezece sau paisprezece ani fuma. Era temutul Ali, fratele despre care am vorbit. Văzându-i sosind pe cei doi vizitatori, el bătu de două ori în uşă şi se retrase discret. Uşa se deschise. O negresă, fără să scoată vreo vorbă, îi conduse pe domni prin curtea interioară într-o cameră mai răcoroasă, unde îi aştepta doamna stând într-un cot pe divan... De la început, îi păru tarasconezului mai mică şi mai puternică decât maura din omnibuz... De fapt, era aceeaşi oare? Dar această bănuială trecu ca un fulger prin creierul lui Tartarin. Doamna era atât de drăgălaşă, având picioarele goale, degetele grăsuţe şi încărcate de inele, era trandafirie şi fină; sub corsetul din postav auriu şi sub desenele înflorate ale rochiei sale se putea ghici o persoană plăcută, durdulie, plină de vino-încoa, rotunjită prin toate locurile... Ciubucul de chihlimbar al pipei fumega între buze şi o învăluia într-un nimb de ceaţă blondă. Intrând, eroul puse mâna în dreptul inimii şi se înclină după moda maurilor, rotindu-şi ochii mari şi pătimaşi... Baïa îl privi o clipă fără să spună ceva; apoi, lăsând ciubucul, se răsturnă pe spate, îşi luă capul în mâini şi nu i se mai văzu decât gâtul alb, iar un hohot de râs nebun i-l scutura ca pe un sac plin de mărgăritare.     XI Sidi Tart”ri ben Tart”ri       Dacă veţi intra seara în cafenelele algeriene din oraşul de sus, veţi auzi chiar şi azi maurele vorbind şi râzând pe-nfundate între ele, cu clipiri din ochi, despre un anume Sidi Tart”ri ben Tart”ri, un european cumsecade şi bogat care  să tot fie vreo câţiva ani de atunci  trăia în cartierul din partea de sus a oraşului cu o damă bună, pe nume Baïa. Acest Sidi Tart”ri, despre care este vorba aici şi care a lăsat atât de plăcute amintiri la Casbah, nu e altul decât, e uşor de ghicit, Tartarin al nostru. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Li se întâmplă chiar şi sfinţilorsau eroilor să petreacă ceasuri de orbire, tulburare şi slăbiciune. Nemaipomenitul tarasconez nu fu nici el scutit de aşa ceva, şi iată de ce  preţ de aproape două luni  uitând de lei şi de glorie, se îmbătă de dragostea orientală şi adormi, ca Hanibal la Capua, în desfătările din oraşul alb al Algerului. Viteazul bărbat închiriase în inima târgului arab o frumoasă căsuţă din partea locului, cu curte interioară cubananieri, cu galerii răcoroase şi fântâni. Trăia acolo, departe de orice frământare alături de maura sa, devenit el însuşi maur din cap până în picioare, trăgând pe nas din narghilea şi mâncând dulceţuri cu mosc. Întinsă pe un divan în faţa sa, Baïa, cu degetele pe chitară, îngâna arii monotone sau, pentru a-l distra pe stăpânul său, se prefăcea că dansează din buric, ţinând în mână o oglin-joară în care îşi privea dinţii albi, toată numai zâmbet. Deoarece doamna nu ştia nici o boabă franţuzeşte, iar Tartarin nici un cuvânt în arabă, conversaţia lâncezea şi vorbăreţul tarasconez avea timp berechet să se căiască pentru limbuţia de care se făcea vinovat în farmacia lui Bézuquet sau la armurierul Costecalde. Numai că această pocăinţă îşi avea farmecul ei, căci era ca o lene desfătătoare care îl cuprindea când sta acolo zile întregi fără să vorbească, ascultând doar gâlgâitul narghilelei, murmurul chitarei şi susurul fântânii pe mozaicurile din curte. Narghileaua, Baïa, şi dragostea îi umpleau întreaga viaţă. Uneori cu doamna în şa pleca pe o catârcă să mănânce rodii într-o grădină mică pe care o cumpărase în împrejurimi... Dar niciodată, absolut niciodată, nu cobora în oraşul european. Cu neobosiţii săi cheflii, cu alcazarele ticsite de ofiţeri şi cu permanentul zgomot de săbii de sub arcade, Algerul de jos îi părea insuportabil şi urât ca un corp de gardă din Occident. Într-un cuvânt, tarasconezul era în culmea fericirii. Tartarin-Sancho, în mod deosebit: lacom peste măsură de cofeturile turceşti, declara că nu poate cere mai mult de la noua sa viaţă. TartarinQuijote avea, pe ici pe colo, anumite remuşcări, gândindu-se la Tarascon şi la pieile promise... Dar supărarea nu-l ţinea mult şi, pentru a-şi alunga gândurile negre, îi era de-ajuns o privire a Baïei sau o linguriţă din acele înnebunitoare dulceţuri parfumate şi tulburătoare ca băuturile de leac ale vrăjitoarei Circe. Seara, prinţul Grégory venea să vorbească despre Muntenegrul liber. De o bunăvoinţă nemăsurată, acest domn amabil îndeplinea în casă slujba de interpret, la nevoie chiar pe cea de administrator, dar toate acestea fără plată, ci numai din plăcere. În afară de el, Tartarin nu îi primea decât pe turci. Toţi aceşti bandiţi cu capete înspăimântătoare, care altădată îl speriau atât de mult din fundul dughenilor lor întunecoase, se dovedeau, după ce i-a cunoscut, nişte negustori buni şi paşnici, lucrători de dantele, băcani, cioplitori de ciubucuri pentru pipe, oameni cumsecade şi la locul lor, şireţi, discreţi şi foc de îndemânatici la jocul de cărţi. De patru sau cinci ori pe săptămână aceşti domni îşi petreceau seara la Sidi Tart”ri, golindu-l de bani, mâncându-i dulceţurile şi retrăgându-se paşnici la ora zece, cu mulţu-miri înălţate Profetului. După plecarea lor, Sidi Tart”ri şi soaţa-i credincioasă încheiau seara pe terasa mare şi albă care acoperea casa şi domina oraşul. Jur împrejur, o mie de alte terase albe, liniştite, sub lumina lunii, coborau pe rând până la mare. Se auzeau refrenele chitarei, purtate de briză. Brusc, ca un buchet de stele, o melodie limpede se răzleţea plăcut până la cer şi în minaretul moscheei vecine apărea un muezin frumos, lăsând umbra sa albă pe albastrul adânc al nopţii, în timp ce cânta slavă lui Allah, cu o voce minunată care umplea văzduhul. De îndată, Baïa, lăsa chitara, şi ochii ei măriţi, întorşi spre muezin, sorbeau cu sufletul rugăciunea. Cât timp se auzea cântecul, ea rămânea acolo, pierdută şi tremurând. Ca o sfântă Theresa din Orient... Tartarin, zguduit sufleteşte, o privea cum se roagă şi se gândea în sinea lui că e o religie puternică şi profundă, care poate să ducă la o asemenea beţie în credinţă. Tarascon, acoperă-ţi faţa! Tartarin are de gând să te renege.       XII   Ni se scrie din Tarascon       Într-una din după-amiezile cu cer albastru şi briză călduţă, Sidi Tart”ri se întorcea singursingurel, călare pe catârcă, de la grădina alăturată. Cu picioarele îndepărtate de rogojinile care umflau coşurile cu chitră şi pepeni verzi, legănat de zgomotul scărilor înalte şi urmând cu tot corpul buiestrul animalului, viteazul trecea astfel printr-o privelişte minunată, cu braţele încrucişate pe pântece, gata să aţipească de-atâta căldură şi desfătare. Intrând în oraş, dintr-odată, o chemare puternică îl trezi: Hei, pe toţi dracii, acesta-i domnul Tartarin. La numele Tartarin şi la auzul acestui plăcut accent meridional, tarasconezul, ridicând capul, zări la doi paşi figura cunoscută şi arsă de soare a domnului Barbassou, căpitan pe Zouave, care îşi bea rachiuaşul de anason şi îşi fuma pipa în uşa unei cafenele. Hei, salutare, Barbassou!, făcu Tartarin oprindu-şi catârca. În loc să-i răspundă, Barbassou îl privi o clipă cu ochii deschişi, pe urmă se puse pe hohotit, dar aşa de zdravăn, încât Sidi Tart”ri rămase complet zăpăcit lângă harbujii săi. Ei, ce straşnic turban, iubite domnule Tartarin!... Deci, e adevărat ce se spune, că v-aţi făcut turc?... Şi micuţa Baïa mai cântă Marco la Belle? Marco la Belle!, strigă înfuriat Tartarin... Aflaţi, căpitane, că persoana despre care vorbiţi este o fată maură cinstită şi nu ştie nici un cuvânt în franceză... Baïa, nici un cuvânt franţuzesc?... Dar sunteţi legat la ochi!... Şi bravul căpitan începu să râdă şi mai tare. Apoi, văzând mutra bietului Sidi Tart”ri cum se lungea, îşi schimbă părerea.  De fapt, poate nu e aceeaşi... Să admitem că am confundat-o... Numai că vedeţi, domnule Tartarin, ar trebui totuşi să vă feriţi de maurele algeriene şi de prinţii de Muntenegru!... Tartarin se ridică în scări, bosumflat. Prinţul este prietenul meu, căpitane!  Bine, bine!, nu vă fie cu supărare... Nu luaţi un pahar? Nu?! Bine, atunci... vreo veste pentru acasă?... Nici atâta... Atunci, drum bun... Da uite ce, colega, am colea un tutun foarte bun din Franţa, dac-aţi vrea să vă umpleţi câteva pipe... Luaţi-vă, luaţi! Vă va face plăcere... Tocmai drăcia asta de mahorcă din Orient v-a tulburat minţile! În aceeaşi clipă, căpitanul se întoarse la absintul său, iar Tartarin, prins de gânduri, îşi reluă la trap mărunt drumul spre căsuţa sa. Chiar dacă sufletul lui ca o pâine nu credea nimic din ce auzise, insinuările lui Barbassou îl întristaseră; iar înjurăturile de acasă şi accentul acela meridional trezeau în el anumite remuşcări. Acasă nu găsi pe nimeni. Baïa era la baie... Negresa i se păru urâtă, iar casa mohorâtă... Pradă unei melancolii fără nume, se aşeză aproape de fântână şi burduşi o pipă de tutun de la Barbassou. Tutunul era învelit într-o bucată de Sémaphore. Desfăcându-l, îi sări în ochi numele oraşului natal. Ni se scrie din Tarascon. —Oraşul e în fierbere. Tartarin, vânătorul de lei, plecat pentru vânarea marilor feline în Africa, nu dă nici un semn de mai multe luni... Ce s-a întâmplat cu viteazul nostru compatriot?... Abia dacă îndrăznim să ne întrebăm, doar laţi cunoscut prea bine pe acest cap înfierbântat, acest îndrăzneţ însetat de aventuri... A fost, ca şi alţii, înghiţit de nisipuri sau a căzut sub dinţii ucigaşi ai acelor monştri din Atlas, a căror piele el a promis-o municipalităţii?... Îngrozitoare bănuieli. Totuşi, negustorii negri veniţi la târgul Beaucaire pretind că l-au întâl-nit în inima deşertului şi el este acel european ale cărui semnalmente ne duc cu gândul la el, cel care se îndrepta spre Tombuctu... Dumnezeu să-l aibă în pază pe Tartarin al nostru! Terminând de citit, Tartarin simţi că roşeşte, păleşte, că-l ia cu frig. Întregul Tarascon îi apăru în faţă: clubul, vânătorii de şepci, fotoliul cel verde de la Costecalde şi, plutind ca un vultur cu aripi întinse, mustaţa nemaipomenită a bravului comandant Bravida. Atunci, când se văzu în ce hal ajunsese, ghemuit pe-o rogojină, în timp ce alţii îl credeau la vânătoare de fiare sălbatice, lui Tartarinîi fu ruşine de el şi plânse. Însă deodată sări în sus.  La lei, la lei! Şi, avântându-se spre ungherul prăpădit unde se odihneau cortul, farmacia, conservele, lada cu arme, le târâi în mijlocul curţii. Tartarin-Sancho îşi dădea duhul; nu mai exista decât Tartarin-Quijote. O vreme, inspectă materialul, se înarmă, se îmbrăcă, se încălţă cu cizmele mari, scrise două cuvinte prinţului pentru a i-o încredinţa pe Baïa, introduse în plic câteva flori albastre udate cu lacrimi; imediat, aprigul tarasconez porni cu diligenţa pe şoseaua către Blidah, lăsând acasă negresa speriată în faţa narghilelei, turbanul, papucii, toate boarfele musul-mane ale lui Sidi Tart”ri, erau răspândite prin trifoiul alb al grădinii.         Partea a III-a La lei acasă       I   Diligenţele strămutate       Era o diligenţă hodorogită de pe timpuri, capitonată după moda veche cu postav albastru spălăcit de tot, cu ciucuri mari din lână aspră care, după câteva ore de mers, făcea fel de fel de gâlme... Tartarin din Tarascon avea un colţişor în partea din spate a diligenţei; se instalase aici cum putu mai bine şi, aşteptând să adulmece marile feline din Africa, se mulţumea cu acest cunoscut miros al diligenţei, care la rându-i se compunea din mii de mirosuri, de oameni, cai, femei, curele, merinde şi paie mucegăite. Găseai în această parte a diligenţei câte puţin din toate. Un călugăr, negustori evrei, două cocote care căutau regimentul al III-lea de husari şi un fotograf din Orléansville... Dar, oricât de plăcută şi de variată ar fi fost societatea, tarasconezul nu scoase un cuvânt, ci rămase pe gânduri cu braţul trecut peste curelele de la raniţă şi cu carabinele între genunchi. Plecarea pe fugă, ochii negri ai Baïei, măreaţa vânătoare pe care credea că o va face, toate îl îmbătau de cap, fără a mai socoti că, având un aer blând şi patriarhal, această diligenţă europeană regăsită în mijlocul Africii îi aducea aminte oarecum de Tarascon, de propria tinereţe şi de drumurile de la barieră, de prânzurile luate pe malul Ronului, deci o sumedenie de dragi amintiri. Încet-încet, veni şi noaptea. Conductorul aprinse felinarele... Diligenţa înainta săltând zgomotos din arcurile sale vechi, caii mergeau la trap, iar zurgălăii răsunau. Din când în când, de sub coviltir răzbătea un zgomot cumplit de fierăraie... Era materialul de război. Tartarin, pe trei sferturi adormit, privi o clipă călătorii scuturaţi de hurducături şi dansând ca nişte umbre poznaşe; apoi ochii săi se întunecară, gândirea i se înnegură şi nu mai auzi decât vag scrâşnetul şi geamătul roţilor... Într-o clipă, o voce, vocea unei zâne bătrâne, răguşită, zăpăcită şi dogită, îl strigă pe nume: Domnule Tartarin!, domnule Tartarin!  Cine mă strigă? Eu, domnule Tartarin; nu mă recunoaşteţi? Sunt bătrâna diligenţă care făcea  sunt douăzeci de ani de atunci  drumul de la Tarascon la Nîmes... De câte ori nu v-am dus, pe dvs. şi pe prieteni, când mergeaţi să vânaţi şepci lângă Joncquières sau Bellegarde! Dacă nu v-am recunoscut chiar de la început, e din cauza fesului şi pentru că v-aţi cam îngrăşat. Însă de îndată ce-aţi început să sforăiţi, pe onoarea mea, v-am recunoscut imediat. Bine, bine!, făcu tarasconezul puţin enervat. Şi, mai târziu, domolindu-se: Dar, în sfârşit, prietenă dragă, ce cauţi pe aici? Ei, dragă domnule Tartarin, nu am venit de bunăvoie, fiţi sigur de asta. Când drumul de fier din Beaucaire a fost terminat, nu m-au găsit bună de nimic şi m-au trimis în Africa... Şi nu sunt singura! Aproape toate diligenţele din Franţa au fost strămutate ca şi mine. Ne-au găsit prea reacţionare şi iată-ne pe toate aici, trăind ca la ocnă... E ceea ce numiţi în Franţa căile ferate algeriene. Aici, bătrâna diligenţă suspină îndelung, apoi reluă: Ah!, domnule Tartarin, cât regret dragul meu Tarascon. Au fost vremuri bune pentru mine  timpul tinereţii! Trebuia să mă fi văzut când plecam dimineaţa, spălată peste tot şi strălucind de curăţenie, cu roţile lăcuite de păreau noi, cu felinarele ca doi luceferi şi cu coviltirul frecat cu ulei! Ce bine mai era când surugiul pocnea din bici prin aer şi zicea:Laga-digadou, Tarasca! Tarasca!... iar conductorul cu goarna la şold, cu şapca brodată pe-o ure-che, zvârlindu-şi căţeluşul, totdeauna furios, la o lungime de braţ pe coviltirul imperialei, apoi se cocoţa acolo sus şi el, strigând: —Dă-i cărbuni, dă-i foc!... Atunci cei patru cai porneau în sunetul clopoţeilor, al lătrăturilor şi al fanfarelor, ferestrele se deschideau şi întregul Tarascon privea cu mândrie cum diligenţa o pornea pe şoseaua cea mare. Ce şosea frumoasă, domnule Tartarin: largă, curată, cu borne kilometrice, cu pătrate de piatră aşezate regulat, iar pe dreapta şi pe stânga cu câmpii de măslini şi vii. Mai apoi, hanuri la fiecare zece paşi, popasuri şi cai de poştă la fiecare cinci minute... Şi călătorii mei, ce oameni minu-naţi erau: primari şi preoţi care se duceau la Nîmes, la prefect sau la episcop, simpatici negustori de tafta, care se întorceau bine băuţi de la Mazet, liceeni în vacanţă, ţărani cu bluze înflorate, proaspăt bărbieriţi de dimineaţă, iar sus pe imperială, voi, domnii vânători de şepci, mereu veseli, fiecare cântându-şi romanţa cu atâta drag seara, în amurg, când ne întorceam! Ce se-ntâmplă acum, asta-i altă poveste... Dumnezeu ştie ce fel de oameni duc: o grămadă de necredincioşi, veniţi de nu ştiu unde şi care mă umplu de spurcăciuni, negri, beduini, cătane, aventurieri din toate ţările, colonişti în zdrenţe care mă spurcă cu pipele lor, toţi vorbind o limbă din care nici Dumnezeu tatăl n-ar înţelege nimic... Doar vedeţi cum mă tratează! Niciodată periată sau spălată. Abia de-mi ung osiile cu o unsoare murdară... În locul acelor cai zdraveni şi liniştiţi de altădată, nişte mârţoage arăbeşti care au pe dracul în ele, se bat, se muşcă, ţopăie ca nişte capre şi îmi sparg hulubele cu lovituri de copite. Vai!... aoleu!... Aveţi grijă! Iată că şi încep. Şi-apoi drumurile. Pe aici, cică sunt mai de doamne-ajută, deoarece suntem chiar lângă Guvernământ; dar mai încolo, nimic, nici vorbă de vreun drum. Se merge la întâmplare, printre dealuri şi câmpii, printre palmieri pitici şi arbori de fistic. Nici măcar un popas ca lumea. Ne oprim după voia conductorului, când la o fermă, când la alta. Câteodată, haimanalele acelea mă obligă la un ocol de două leghe, pentru a bea la un prieten un pahar de absint sau de rom îndulcit cu cafea neagră. După aceea, mână, surugiu! căci trebuie recuperat timpul pierdut. Soarele te coace, praful te ustură. Dă-i bice mereu! Au loc ciocniri şi răsturnări. Dă-i bice şi mai vârtos! Se trece peste râuri înot, capeţi guturai, eşti leoarcă, te scufunzi. Dă-i bice, dă-i bice, dă-i bice!... Pe urmă, seara, lucind de atâta apă, iată că la vârsta mea şi cu toate reumatismele trebuie să mă culc sub cerul liber, într-o curte de caravanserai, în bătaia tuturor vânturilor. Noaptea, şacali sau hiene vin să adulmece chesoanele, iar puşlamalele care se tem de rouă vin la căldurică în compartimentele mele... Iată ce viaţă duc, dragă domnule Tartarin, şi o voi duce aşa până în ziua când, arsă de soare, putrezită din cauza umezelii, voi cădea  căci n-are cum să fie altfel  într-o margine de drum unde arabii îşi vor fierbe cuşcuşul cu rămăşiţe din bătrânul meu schelet...  Blidah! Blidah!, strigă conductorul, deschizând portiera.     II   Iată că se iveşte un domn mărunţel       Ca prin ceaţă, Tartarin din Tarascon zări prin geamurile scorojite de abur o frumoasă piaţă de subprefectură, bine aranjată, înconjurată de arcade şi plină cu portocali. În mijloc nişte soldaţi ca de plumb făceau instrucţie în pâcla trandafirie şi limpede a dimineţii. Cafenelele îşi ridicau obloanele. Într-un colţ, o baracă cu legume. Totul era plăcut, dar nu mirosea încă a lei.  —Spre sud!... mai spre sud!, murmura bunul Tartarin, ghemuindu-se în colţul său. În acel moment, portiera se deschise. O adiere de aer proaspăt intră înăuntru, adu-când parcă pe aripile sale, odată cu parfumul de portocali înfloriţi, şi pe un domn mărunţel, în redingotă de culoarea alunei: bătrân, uscat, cu riduri, meticulos, o figură butucănoasă ca un pumn, cu o cravată de mătase neagră, lungă de cinci degete, o geantă de piele şi o umbrelă; ce mai, un adevărat notar de sat. Zărind întreg arsenalul de luptă al tarasconezului, domnul mărunţel, care se aşezase în faţă, păru surprins peste măsură şi începu să-l privească pe Tartarin, fără a-l slăbi din ochi. Se deshamă, se înhamă, şi diligenţa porni... Domnul mărunţel îl privea scrutător pe Tartarin. În sfârşit, tarasconezului îi sări muştarul. Vă miră ceva?, zise el, privind la rândul său în fundul ochilor pe acel domn. -Nu! Mă deranjează, răspunse celălalt foarte calm; şi avea dreptate, pentru că, având cu el cortul, revolverul, cele două puşti în teaca lor şi cuţitul de vânătoare şi fără a mai vorbi de faptul că era ditamai zdrahonul, Tartarin din Tarascon ocupa prea mult loc. Răspunsul domnului mărunţel îl enervă: Poate că vă imaginaţi că pot merge la vânătoare de lei cu umbrela d-voastră, zise semeţ marele bărbat. Domnul mărunţel îşi privi umbrela şi surâse blajin; apoi, cu acelaşi calm: Aşadar, domnule, sunteţi...? Tartarin din Tarascon, vânător de lei! Spunând aceste cuvinte, viteazul tarasconez scutură ciucurele fesului ca pe o coamă în vânt. Se produse în diligenţă un moment de stupoare. Călugărul îşi făcu cruce, cocotele ţipară înspăimântate, iar fotograful din Orléansville se apropie de vânătorul de lei, deja visând la onoarea de a-l fotografia. Domnul mărunţel îşi ţinu firea: Aţi ucis mulţi lei, domnule Tartarin?, întrebă el liniştit. Tarasconezul îl luă pe sus. Dacă am ucis mulţi, domnule!... V-aş dori să aveţi păr pe cap. Şi toată diligenţa izbucni în râs, privind cele trei fire de păr blond ca ale lui Cadet-Roussel, zbârlite pe scăfârlia omuleţului. La rândul său, fotograful din Orléansville intră în vorbă: E grozavă meseria dvs., domnule Tartarin! Se trece adesea prin clipe zguduitoare... Astfel, bietul domn Bombonnel... A, da! vânătorul de pantere, făcu Tartarin cu dispreţ. Îl cunoaşteţi cumva?, întrebă omuleţul.  Păi da!, auzi vorbă... dacă îl cunosc.. am vânat împreună mai mult de douăzeci de ori. Omuleţul surâse. Deci, şi dvs. vânaţi pantere, domnule Tartarin? Câteodată, numai pentru distracţie, zise tarasconezul turbat de mânie. Ridicându-şi capul cu un gest brusc care aprinse inima celor două cocote, adăugă: Nici nu se compară cu leii! La drept vorbind, se băgă în vorbă şi fotograful din Orléansville, pantera nu e decât o pisică mai mare... Chiar aşa!, adăugă Tartarin care nu era supărat deloc că se micşorează gloria lui Bombonnel, mai ales în faţa doamnelor. Aici diligenţa se opri, conductorul deschise portiera şi se adresă bătrânelului: Iată, aţi sosit, domnule, spuse el cu un aer respectuos. Omuleţul se ridică şi începu să coboare, dar înainte de a închide portiera spuse:  Îmi permiteţi să vă dau un sfat, domnule Tartarin? Care, domnule? Zău aşa, văd că sunteţi un om de ispravă, îmi place să vă spun exact care este situaţia... Întoarceţi-vă de îndată la Tarascon, domnule Tartarin... Vă pierdeţi vremea aici... Mai sunt doar câteva pantere în provincie, dar, zău aşa, e un vânat foarte mic pentru dvs. Cât despre lei, nu mai sunt. Nu mai sunt în Algeria... Prietenul meu Chassaing tocmai l-a ucis pe ultimul. Chiar atunci, domnul cel mărunţel salută, închise portiera şi plecă râzând ducându-şi geanta şi umbrela. Domnule conductor, întrebă Tartarin bosumflat, cine e omuleţul ăsta? Cum!, nu-l cunoaşteţi? Dar e domnul Bombonnel!     III   O mănăstire cu lei       La Milianah, Tartarin din Tarascon coborî, lăsând diligenţa să-şi continue drumul spre sud. După două zile de hurducături şi după două nopţi petrecute cu ochii deschişi privind prin portieră să vadă dacă nu zăreşte pe câmpuri sau la marginea drumului umbra leului fioros, atâta insomnie merita cu prisosinţă câteva ceasuri bune de odihnă. Şi apoi, dacă e să spunem totul, după întâmplarea neplăcută cu Bombonnel, cinstitul tarasconez nu se simţea tocmai bine, în ciuda armelor sale, a mutrei sale cumplite, a fesului său roşu, gândindu-se la fotograful din Orléansville şi la cele două fetişcane ale regimentului al III-lea de husari. Porni, deci, pe nişte străzi largi din Milianah, cu copaci frumoşi şi fântâni; dar, tot căutând un hotel după gustul său, bietului om nu-i ieşeau din cap cuvintele lui Bombonnel. Şi dacă totuşi era adevărat? Să nu mai fie lei în Algeria? Atunci la ce naiba mai foloseşte atâta umblătură şi oboseală?... Deodată, la capătul unei străzi, eroul dădu nas în nas cu cine?... Ghiciţi... Cu un leu impunător, care aştepta la uşa unei cafenele, aşezat ca un rege pe labele dinapoi, cu coama sa roşcată unduind în soare.  —Ce naiba îmi tot spuneau că nu mai sunt deloc?, strigă tarasconezul, făcând un salt înapoi. Auzind aseme-nea exclamaţie, leul înclină capul şi, luând un talger de lemn în gură, care se găsea înaintea sa pe trotuar, îl împinse supus spre Tartarin, care încremenise de mirare... Un arab care trecea îi aruncă un gologan pe talger; leul dădu din coadă... Atunci, Tartarin înţelese totul. Văzu ceea ce emoţia îl împiedicase să vadă de la început: era o mulţime îngrămădită în jurul bietului leu îmblânzit şi orb, însoţit de doi negri lungani, înarmaţi cu bâte, care îl purtai prin oraş, asemeni lustragiilor careşi plimbă lădiţele de ici colo... Tarasconezului i se urcă tot sângele la cap:  —Ticăloşilor, strigă el cu glas de tunet, să chinuiţi astfel aceste nobile animale, şi, repezindu-se la leu, îi smulse talgerul mur-dar dintre fălcile sale regeşti. Cei doi negri, crezând că au de-a face cu un hoţ, se năpustiră la tarasconez cu măciucile în aer. Ce încăierare groaznică fu! Negrii loveau, femeile ţipau, iar copiii se prăpădeau de râs... Un bătrân cizmar evreu strigă din fundul prăvăliei sale: —Judicatorii di paci! La judicatorii di paci! Chiar şi leul, în bezna lui, scoase un răget, iar bietul Tartarin, după o luptă crâncenă, căzu la pământ, în mijlocul banilor şi al gunoaielor strânse. În acel moment, un bărbat străpunse mulţimea, dădu la o parte pe negri cu o vorbă, pe femei şi copii cu un gest, îl ridică pe Tartarin, îl perie, îl scutură şi îl aşeză cu răsuflarea tăiată pe o bornă de piatră.  -Cum, priinţe, dvs. sunteţi?..., zise bunul Tartarin, frecându-şi coastele.  -Ei, da, viteazul meu prieten, eu sunt. Imediat ce am primit scrisoarea dvs., am încredinţat-o pe Baïa fratelui său, am închiriat o trăsură de poştă, am făcut cincizeci de leghe în goana mare şi... iatămă-s, tocmai la ţanc pentru a vă smulge din ghearele acestor bădărani... Oare ce aţi făcut, Doamne Dumnezeule, pentru a intra în tărăşenia asta?  -Ce să-i faci prinţe?... Să vezi pe acest leu nenorocit cu talgerul de lemn între dinţi, umilit, înfrânt, batjocorit, ajuns de râsul acestei păducherniţe de musulmani..  -Dar vă înşelaţi, nobilul meu amic. Acest leu, dimpotrivă, este pentru ei un obiect de respect şi veneraţie. E un animal sfânt, care face parte dintr-o mănăstire de lei, fondată, iaca sunt trei sute de ani, de Mohammed-ben-Aouda, un soi de Trappeormidabilă şi înfricoşătoare, plină de răgete şi miros de fiare, unde chiar călugării care cresc şi îmblânzesc lei cu sutele îi trimit de acolo în întreaga Africă de Nord, însoţiţi de fraţii care cerşesc. Darurile pe care ei le primesc servesc la întreţinerea mănăstirii şi a moscheii; iar dacă cei doi negri s-au arătat adineaori foarte zeloşi e pentru că erau siguri că pentru un bănuţ, unul singur din pomană, furat sau pierdut din vina lor, leul pe care îl conduceau îi va devora de îndată. Ascultând această poveste de necrezut, dar totuşi adevărată, Tartarin din Tarascon se desfăta, răsuflând pe nas zgomotos.  -Ceea ce nu se potriveşte în toată trebuşoara asta, spuse el drept concluzie, e că, în ciuda celor afirmate de domnul Bombonnel, mai sunt lei în Algeria!...  -Şi încă mulţi!, zise prinţul cu aprindere. Chiar de mâine vom cutreiera câmpia Chéliff, şi atunci să te ţii!  -Cum asta, priinţe? Aveţi de gând să vânaţi şi dvs.?  -Ba bine că nu! Credeţi că vă voi lăsa să plecaţi singur în mijlocul Africii, între aceste triburi barbare, a căror limbă şi obiceiuri nu le cunoaşteţi... În nici un caz! Ilustre Tartarin, nu vă părăsesc orice-ar fi... Oriunde veţi fi, vreau să fiu şi eu...  -Vai, priinţe, priinţe... Şi Tartarin, bucuros nevoie mare, îl strânse la piept pe bravul Grégory, gândindu-se cu mândrie că, spre deosebire de Jules Gérard, Bombonnel şi alţi faimoşi ucigători de lei, el va pleca la vânătoare însoţit de un prinţ străin.     IV    Caravana la drum       A doua zi, când mijeau zorii, cutezătorul Tartarin şi nu mai puţin viteazul prinţ Grégory, urmaţi de o jumătate de duzină de hamali negri, ieşeau din Milianah şi coborau spre câmpia Chéliff, urmând un povârniş greu, umbrit peste tot de iasomie, tuia, roşcove, măslini sălbatici, printre gardurile unor grădini şi printre mii de izvoare jucăuşe care se rostogoleau din stâncă în stâncă, susurând... Un peisaj ca în Liban. Încărcat cu arme ca şi Tartarin, prinţul se mai împopoţonase şi cu un straşnic şi original chipiu cu galoane din fir de aur, având o garnitură de frunze de stejar brodate cu fir de argint, care dădeau alteţei sale înfăţişarea bizară a unui general mexican sau a unui şef de gară de pe malurile Dunării. Drăcia asta de chipiu îl intriga în mare măsură pe tarasconez şi, deoarece îndrăznise respectuos să ceară unele lămuriri, primi răspunsul:  E obligatoriu să ai aşa ceva pe cap ca să călătoreşti în Africa, răspunse prinţul înţepat; şi, dând lustru chipiului cu dosul mânecii, îl informă pe naivul său tovarăş despre rolul important al chipiului în relaţiile noastre cu arabii, despre privilegiul pe care acest semn militar îl prezintă, pentru a inspira frică, încât administraţia civilă a fost obligată să pună pe capul tuturor funcţionarilor chipiuri, de la canto-nier până la casierul de la administraţia financiară. Pe scurt, pentru a guverna Algeria  mai spunea prinţul  nu e nevoie de un cap deştept, ba chiar de nici un cap. Ajunge un chipiu, unul frumos galonat ca pălărioara fără boruri a lui Gessler1 într-un par. În timp ce vorbeau astfel şi puneau ţara la cale, caravana îşi vedea de drum. Hamalii desculţi săreau din stâncă în stâncă, ţipând ca maimuţele. Lăzile cu arme trăncăneau. Puştile sclipeau la soare. Localnicii care treceau se înclinau până la pământ în faţa chipiului-minune. Sus, pe meterezele din Milianah, şeful de birou arab se plimba în voia cea bună cu soţia, ascultând aceste zgomote neobişnuite şi privind cum lucesc armele printre ramuri; crezând că e vorba de un atac armat, coborî podul suspendat, dădu alarma şi institui starea de asediu în oraş. Straşnic început pentru caravană! Din nefericire, înainte de sfârşitul zilei, lucrurile se încurcară rău de tot. Dintre negrii care cărau bagajele, unul muri de dureri de stomac, fiindcă mâncase un plasture din farmacie. Altul căzu lat pe marginea drumului, deoarece băuse alcool camforat. Al treilea, cel care ducea şi albumul călătoriei, ispitit de cataramele aurite şi încredinţat fiind că duce comorile de la Mecca, fugi mâncând pământul şi se afundă în Zaccar... Era necesar să se sfătuiască. Caravana se opri şi ţinu sfat la umbra zdrelită a unui smochin bătrân:  -Eu aş fi de părere, zise prinţul, încercând fără prea mare succes să rupă dintr-o bucată de carne preparată într-o tigaie nouă, cu fund triplu, chiar sunt de părere că începând cu această seară trebuie să renunţăm la hamalii negri... Ştiu bine că aproape de aici e un târg arab. E mai bine să ne oprim acolo şi să târguim câţiva măgăruşi...  -Nu!... în nici un caz măgăruşi, întrerupse zgomotos Tartarin care, amintindu-şi de Noiraud, devenise roşu ca racul. Şi adăugă cu viclenie:          -Cum aţi putea crede că nişte animale atât de mici ar putea duce calabalâcul nostru? Prinţul surâse. -Vă înşelaţi, ilustrul meu prieten. Aşa mic şi slab cum vi se pare, măgăruşul algerian ţine la tăvăleală... Întrebaţi-i mai bine pe arabi. Iată cum îşi explică ei organizarea noastră colo-nială... Sus, zic ei, se află domnul guvernator, având o măciucă barosană cu care ciocăneşte majorul; acesta, ca să se răzbune, ciocăneşte pe soldat; el chelfăneşte pe colonist, acesta pe arab, arabul bubuie pe negru, acesta ciocă-neşte pe evreu şi acesta pe măgăruş; bietul de el, neavând pe cine să ciocănească, pleacă spinarea şi duce totul. Înţelegeţi lesne că numai ei pot duce lăzile d-voastră.  -Oricum, replică Tartarin, cred că pentru imaginea călătoriei noastre, măgarii nu sunt la locul lor... Aş dori ceva tipic oriental... Aşa bunăoară, dacă am putea avea o cămilă...  -Câte doriţi, zise Alteţa sa, şi porniră în grabă spre târgul arab. -Târgul se ţinea doar la câţiva kilometri, pe malul râului Chéliff. Erau cam cinci sau şase mii de arabi zdrenţăroşi, agitându-se prin soare şi târguind zgomotoşi printre ulcioare de măsline, borcane cu miere, saci cu mirodenii şi vrafuri de ţigări; la focuri mari, se frigeau berbeci întregi, rumeniţi cu unt  adevărate măcelării sub cerul liber; nişte negri goi, cu picioarele în sânge, cu braţele înroşite, tăiau carnea în bucăţi; alţii hăcuiau iezi pe o prăjină. Mai la margine, într-un cort cârpit cu mii de petece colorate, se afla un grefier maur, cu o carte mare şi cu ochelari; într-un grup, se auzeau strigăte furioase; e un joc de ruletă aşezat pe o măsuţă, înconjurată de kabyli care se înghesuie unii într-alţii. Dincolo, tropăituri, veselie, hohote de râs: un negustor evreu cu catârca sa cu tot e mai-mai să se înece în Chéliff... Mai sunt şi scorpioni, câini, corbi... şi muşte... Ce mai de muşte! Dar, deocamdată, cămilele lipsesc. Şi totuşi, la sfârşit, descoperă ceva, de care moabiţii voiau să scape. Era adevărata cămilă de deşert, am zice tradiţională, pleşuvă, morocănoasă, cu un cap lung ca de beduin şi cu o cocoaşă care, devenită moale după atâta post, spânzura jalnic într-o parte. Tartarin o găsi atât de frumoasă, încât ar fi vrut să cocoaţe întreaga caravană pe spatele ei... Mereu aceeaşi nebunie orientală!... Animalul se aplecă şi îi încinseră mijlocul cu o grămadă de cufere. Prinţul se aşeză lângă gâtul animalului. Tartarin, pentru a fi mai impunător, se urcă chiar pe vârful cocoaşei, între două lăzi; acolo, mândru şi ţanţoş, salutând cu un gest larg tot iarmarocul care venea în fuga mare spre el, dădu semnalul de plecare... Mii de trăsnete!, dacă cei din Tarascon ar fi putut să-l vadă!... Cămila se ridică, îşi îndreptă picioarele lungi şi noduroase şi-şi luă zborul... Pe toţi dracii! După câţiva paşi, Tartarin deveni palid, iar eroicul lui fes îşi reluă una câte una vechile poziţii de pe Zouave. Afurisita de cămilă se legăna ca o fregată.  Priinţe, priinţe, murmura Tartarin alb ca varul, ţinându-se de câlţii albi ai coameip, riinţe, să coborâm. Simt... simt că batjocoresc Franţa... Al naibii ghinion! Cămila îşi luase avânt, nici vorbă s-o poţi opri. Patru mii de arabi fugeau în urmă, desculţi, gesticulând, râzând ca nişte nebuni şi arătând soarelui strălucitor o sută de mii de dinţi albi... Marele bărbat din Tarascon se lăsă păgu-baş. Căzu întristat pe cocoaşă. Fesul luă toate poziţiile de care avu chef... iar Franţa se făcu de râs...   Pânda de seară într-o pădure de oleandru     Oricât de pitoresc ar fi fost acest animal încălecat, vânătorii de lei trebuiră să renunţe la el, de grija fesului. Prin urmare, călătoria continuă pe jos, ca mai înainte; caravana înainta încet spre sud, pe etape, având pe tarasconez în frunte iar pe muntenegrean la urmă, la mijloc aflându-se cămila cu lăzile de arme. Expediţia dură aproape o lună. În acest timp, în căutarea leilor de negăsit, nemaipomenitul Tartarin se rătăci printre triburi nomade în marea câmpie a Chéliffului, hoină-rind prin această Algerie necunoscută şi năzu-roasă, în care parfumul vechiului Orient se încărca de un îmbătător iz de absint şi cazarmă, încât Abraham şi Zouzou1 se amestecau în ceva caraghios şi tâmp, ca o pagină din Vechiul Testament povestită de sergentul La Ramée sau de caporalul Pitou1... Ce spectacol ales pentru ochii care ar fi ştiut să vadă... Un popor sălbatic şi vai de el, pe care, civilizându-l, l-am dăruit cu viciile noastre... E autoritatea aspră şi necontrolată a marilor ipocriţi care îşi suflă nasul cu gravitate în marele cordon al Legiunii de onoare, care pentru un da sau nu poruncesc ca oamenii să fie bătuţi la tălpi. E justiţia fără conştiinţă a cadiilor cu ochelari mari, făţarnici în faţa Coranului şi a legii, care visează avan-sări în grad şi distincţii şi îşi vând hotărârile precum Esaü dreptul primului născut, pentru o strachină cu lapte sau cuşcuş cu zahăr; sunt caizii desfrânaţi şi cheflii, foşti lingăi ai unui oarecare general Yusuf, care se bălăcesc în şampanie şi se spală cu spălătorese maho-neze şi fac nişte chiolhanuri de pomină, cu berbec la frigare, în timp ce în faţa corturilor lor tribul crapă de foame şi se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru resturile de la ospăţ, arun-cate ogarilor. Apoi, peste tot, câmpii în paragină, iarbă uscată, tufişuri moarte, mărăcinişuri de cactus şi fistic, grânarul Franţei, ce mai!... hambar fără grâne, vai, dar plin de şacali şi ploşniţe. Sate părăsite, triburi bezmetice care se duc la dracu-n praznic, fugind de foame şi semănând cadavre de-a lungul drumului. Din loc în loc, un sat francez, cu case ruinate, câmpuri fără culturi, cu lăcuste turbate care mănâncă până şi perdelele de la ferestre, dar cu mulţi colonişti care stau în cafenele, puşi pe băut absint şi discutând aprins despre reforme şi constituţie. Iată ce ar fi putut vedea Tartarin dacă ş-ar fi dat silinţa... dar, stăpânit în întregime de patima sa pentru lei, bărbatul din Tarascon mergea tot înainte, fără să-şi arunce o privire în dreapta sau în stânga, privind ţintă numai la monştrii grozavi care încă nu apăreau în faţa sa. Deoarece cortul se încăpăţâna să nu se des-chidă, iar tabletele de carne conservată nu voiau să se dizolve, caravana era obligată să se oprească dimineaţa şi seara între triburi. Peste tot, datorită chipiului prinţului Grégory, vână-torii noştri erau primiţi cu braţele deschise. Locuiau pe la un agă, în nişte palate ciudate, un fel de ferme albe fără ferestre, unde se găsesc o grămadă de narghilele, sofale de acaju, covoare de Smirna, lămpi cu şurub, cufere din cedru bucşite cu ţechini de aur turceşti şi pendule cu glob de sticlă, stil Louis-Philippe... Peste tot se dădeau serbări fastuoase în cinstea lui Tartarin, aşa-numitelediffas şi fantasias, acele spectacole cu călăreţi arabi. În cinstea sa, lua foc iarba de puşcă şi străluceau la soare burnuzurile. Şi apoi, după ce ardea iarba de puşcă, bunul agă prezenta nota de plată... Asta e ceea ce numim ospitalitatea arabă... Şi nici vorbă de lei. Nici măcar atâţia câţi erau pe Podul Nou. Oricum, tarasconezul nu-şi pierdea cumpătul. Înaintând spre sud, zile în şir prin hăţişuri, cercetând palmierii pitici cu vârful carabinei şi făcând... frrst! frrst!... prin fiecare tufiş. În continuare, seara, înainte de culcare, mai făceau o pândă scurtă de două sau trei ore. Treabă zadarnică! Leul nu se arăta. Şi totuşi, într-o seară, spre ora şase, tocmai când caravana trecea printr-o pădure de fistic în care prepeliţele bondoace şi moleşite de căl-dură ţopăiau ici şi colo prin iarbă, Tartarin crezu că aude  dar departe, nedesluşit şi fărâ-miţat de briză  acel răget minunat pe care-l auzise de atâtea ori la Tarascon, în spatele bară-cii Mitaine. Laînceput, eroul crezu că visează... Dar, după o clipă, îndepărtate încă, dar ceva mai desluşite acum, răgetele începură; de data asta, în vreme ce din cele patru zări se auzeau urlând câinii satelor arabe, zguduite de groază şi făcând să zăngăne conservele, lăzile cu arme şi cocoaşa cămilei care se înfioră. Nici o îndo-ială. Era leul... repede, repede, la pândă. Nu era de pierdut nici un minut. Chiar aproape de acel loc se afla o moschee mică care adăpostea mormântul unui sfânt, având cupola albă, dar şi papucii cei mari şi galbeni, aşezaţi într-o firidă deasupra uşii; se aflau de asemenea o mulţime de obiecte cu inscripţii ciudate, turbane, fire aurite de beteală şi fir roşu, care era agăţat dea lungul zidurilor... Tartarin lăsă acolo cămila şi pe prinţ, şi căută un loc bun pentru pândă. Prinţul voia să-l urmeze, dar tarasconezul îl refuză catego-ric, întrucât ţinea să dea ochii cu leul singur-singurel. Totuşi, recomandăAlteţei sale să nu se îndepărteze prea mult şi, ca o măsură de prevedere, îi lăsă portofelul, burduşit cu hârtii importante şi bancnote, fiindcă se temea să nu fie sfârtecat de gheara leului. Abia atunci, eroul îşi căută postul de pândă. La o sută de paşi în faţa moscheii, un crâng cu oleandri tineri fremăta în pânza înserării, la marginea unui pârâu aproape uscat. Tartarin se aşeză tocmai acolo, potrivit obiceiului, cu genunchiul în pământ, cu carabina în mână şi cu uriaşul său cuţit de vânătoare înfipt drept în faţa lui în nisipul malului. Se înnoptase. Trandafiriul înserării trecu în violet, iar mai târziu într-un albăstriu închis. Mai jos, între pietrele râului, strălucea un ochi de apă, limpede ca o oglindă de mână. Era adăpătoarea fiarelor. Pe panta celuilalt mal se vedea ca prin ceaţă cărarea albă pe care labele uriaşe o făcuseră printre arborii de fistic. Această râpă îţi dădea fiori. Adăugaţi la asta murmurul nedesluşit al nopţilor africane, freamătul stins al ramurilor, paşii uşori ai fiarelor la pândă, urletele şacalilor, iar mai sus, pe cer, la o sută  două de metri, cârdurile de cocori care treceau cu ţipete de copii sugrumaţi; recunoaşteţi că erau motive ca eroului să-i dârdâie inima. Tartarin era distrus. Ba mai mult. Dinţii îi clănţăneau, bietul om! Iar pe prăselele cuţi-tului său înfipt în pământ, ţeava puştii sale ghintuite suna ca nişte castaniete. Ce vreţi?... Sunt şi seri când n-ai chef de nimic, şi apoi, ce merit ar mai avea eroii dacă nu le-ar fi frică niciodată? Ei, bine, lui Tartarin îi era frică, şi chiar tot timpul. Cu toate acestea, se ţinu pe poziţie. Un ceasdouă, dar şi eroismul are limitele sale... Lângă el, în albia secată a râului, tarasconezul auzi brusc un zgomot de paşi şi pietre rostogolindu-se. De data asta i se făcu părul măciucă. Trase două focuri la întâmplare în beznă şi o luă la sănătoasa spre moschee, lăsând cuţitul înfipt în nisip în faţa lui ca o cruce în amintirea celei mai mari frici care a stăpânit vreodată sufletul unui îmblânzitor de dragoni.  -Acuma, priinţe, iaca leul! Tăcere.  -Priinţe, priinţe, sunteţi acolo? Prinţul nu era acolo. Pe zidul alb al moscheii mici se zărea sub clar de lună umbra ciudată a cămilei. Prinţul Grégory tocmai spălase putina, luând cu sine portofelul şi bancnotele... De o lună Alteţa sa aştepta acest prilej... În sfârşit!   A doua zi după această aventuroasă şi tragică seară, când eroul se deşteptă în revărsat de zori şi fu sigur că prinţul şi portofelul cu bani dispăruseră, dar de-adevăratelea şi fără cale de întoarcere, când se văzu singur în cripta mică şi albă, trădat, prădat, uitat în mijlocul Algeriei sălbatice, numai cu o cămilă cu o singură cocoaşă şi cu ceva mărunţiş în buzunar, atunci, pentru prima oară, pe tarasconez îl cuprinse îndoiala. Se îndoi de Muntenegru, de prietenie, de gloria sa şi chiar de lei; atunci, precum Hristos la Ghethsemani, marele bărbat izbucni într-un plâns amar. Dar, pe când stătea îngândurat, pe pragul micii moschei, cu capul între mâini şi cu carabina între picioare, iar cămila îl privea blajină, tufişul din faţa sa se răsfiră, iar Tartarin, înmărmurit, văzu la zece paşi în faţa lui un leu uriaş care înainta cu capul sus, scoţând răgete fioroase, de tremurau zidurile moscheii, zorzoanele, ba şi papucii sfântului în firida lor. Numai taras-conezul nu tremura.  În sfârşit!, răcni el, ţinând patul armei la umăr... Poc!... Pac!... Pfff!... Pfff!... Gata... Leul avea două gloanţe în cap. Timp de o clipă, pe fondul de jăratic al cerului african se văzu un foc de artificii înspăimântător, creieri împrăştiaţi, sânge fumegând şi o blană roşcată sfârtecată în bucăţi. Apoi totul se linişti, iar Tartarin zări doi negri uriaşi repezindu-se la el, cu măciucile în aer. Erau cei doi negri din Milianah! Vai, doamne! era tocmai leul îmblânzit, acel leu orb de la mănăstirea lui Mahommed, pe care îl doborâseră gloanţele tarasconeze. Acum e acum, pe legea lui Mahommed! Totuşi Tartarin ieşi basma curată. Turbaţi de mânie, cei doi aprigi negri cerşetori l-ar fi făcut harcea-parcea, dacă Dumnezeul creştinilor n-ar fi trimis în ajutorul lui un înger păzitor: paznicul comunei Orléansville care sosea pe o potecă mică, cu sabia subsuoară. La vederea chipiului municipal, negrii se potoliră. Liniştit şi impo-zant, omul cu ecuson încheie proces-verbal, încărcă ceea ce rămase din leu pe cămilă, dădu ordin reclamanţilor şi delincventului să-l urmeze şi se îndreptă spre Orléansville, unde totul fu dat în grija grefierului. A urmat o lungă şi încurcată procedură! După ce străbătuse Algeria triburilor, Tartarin din Tarascon cunoscu o altă Algerie, la fel de imensă şi caraghioasă, Algeria oraşelor, cu dispute judecătoreşti şi avocaţi. Cunoscu astfel magistratura deocheată care bârfea în fundul cafenelelor, boema oamenilor de legi, dosarele care miroseau a absint şi cravatele albe pătate cu cocktail de cafea; cunoscu aprozii, apărătorii, samsarii, toată grămada de hârtii timbrate, înfometată şi slabă, care ruinează pe colonişti până la vârful bocancilor, de-i lasă jupuiţi, foaie cu foaie, ca pe un ştiulete de porumb. Mai întâi trebuia de ştiut dacă leul a fost ucis pe teritoriul civil sau militar. În primul caz, afacerea privea tribunalul de comerţ; în al doilea, Tartarin trebuia deferit Consiliului de război; la auzirea acestui cuvânt, sensibilul Tartarin se şi vedea pus la zid sau îngropat până în gât în fundul unui siloz... Îngrozitor e că delimitarea celor două teritorii e aşa de vagă în Algeria. În sfârşit, după o lună de alergături, intrigi şi de stat la soare prin birourile arabe, se stabili că, pe de o parte, leul a fost ucis pe teritoriul militar, iar pe de altă parte că, atunci când a tras, Tartarin se găsea pe teritoriul civil. Afacerea se judecă pe cale civilă, iar eroul nostru se alesese cu 2500 de franci de plătit ca despăgubire, la care se adăugau cheltuieli de judecată. Cum naiba să plăteşti toate acestea? Cei câţiva piaştri care scăpaseră din mâna prinţu-lui fuseseră deja cheltuiţi de mult pe hârtii legale şi absint judiciar. Bietul omorâtor de lei fu nevoit să vândă lada cu arme cu bucata, carabină cu carabină. Vându pumnalele, cuţitele malaieze şi măciu-cile. Un băiat cumpără conservele. Un farma-cist luă ceea ce mai rămase din plasturi. Chiar şi cizmele urmară la rând, după cortul cel perfecţionat, la un negustor de vechituri care le da drept chinezării. După ce plăti totul, nu-i mai rămânea lui Tartarin decât pielea de leu şi cămila. Ambală pielea cu grijă şi o trimise la Tarascon, pe adresa bravului comandant Bravida. Vom vedea mai încolo ce s-a întâmplat cu această faimoasă piele jupuită. Cât despre cămilă, se gândea să o folosească, pentru a se întoarce la Alger, dar nu călare pe ea, ci ca s-o vândă pentru a-şi plăti diligenţa. Din nefe-ricire, animalul nu avea căutare şi nimeni nu da pe el măcar o para chioară. Totuşi Tartarin voia să se întoarcă la Alger cu orice preţ. Se gândea să revadă corsetul albastru al Baïei, căsuţa şi fântânile sale, şi să se odihnească pe trifoiul alb al mănăstirii, în aşteptarea banilor din Franţa. Drept care, eroul nostru nu stătu pe gânduri: amărât, dar plin de hotărâre, porni la drum pe jos, fără bani, din popas în popas. Oricum, cămila nu-l părăsi. Acest animal ciudat avea o dragoste de neînţeles pentru stăpânul ei şi, văzându-l cum iese din Orléans-ville, se luă pe urmele sale, îşi potrivi pasul după al lui şi nu-l mai părăsi nicicum. În prima clipă, Tartarin fu înduioşat, şi atâta devotament îi mergea drept la inimă, mai ales că dobitocul nu era pretenţios şi se hrănea cu te miri ce. Totuşi, după câteva zile, tarasco-nezul se sătură să aibă pe urmele paşilor săi aşa tovarăş melancolic, care îi amintea toate păţaniile sale; pe urmă, amărăciunea cres-când, nu putea suferi aerul lui trist, cocoaşa şi mersul de gâscă împiedicată. Într-un cuvânt, n-o mai putea suferi şi nu ştia cum să se descotorosească de ea; dar dobitocul nu se lăsa... Tartarin încercă s-o facă uitată, dar cămila îl găsi; încercă să fugă, dar ea fu mai iute de picior... Îi strigă:  —Piei de-aici!, arun-când cu pietre. Cămila se oprea şi îl privea cu tristeţe; apoi, cât ai clipi, se pornea din nou la drum şi totdeauna îl ajungea din urmă. Tartarin trebui să se resemneze. Dar, când după opt zile bune de mers, taras-conezul, prăfuit şi istovit, văzu de departe ivin-duse verdeaţa primelor terase albe din Alger, când se găsi la porţile oraşului, în vânzoleala străzii Mustafa, în mijlocul zuavilor, biscri-silor1, mahonezelor, toţi agitându-se în jurul său şi privindu-l cum defila cu cămila pe urmă, îşi pierdu cu totul răbdarea:  —Nu! nu!  zise el  asta nu se poate... Nu pot să intru în Alger cu o asemenea lighioană! şi, folosindu-se de o îngrămădeală de trăsuri, făcu un ocol peste câmpuri şi se aruncă într-un şanţ... După un timp, văzu deasupra capului, pe drumeagul cel mare, cămila care alerga în goana mare, lungind gâtul cam speriată. Atunci, uşu-rat de o mare greutate, eroul ieşi din ascun-zişul său şi se întoarse în oraş pe o cărare ocolită care ducea la mica sa gospodărie. Catastrofe peste catastrofe. Sosind în dreptul casei sale maure, Tartarin se opri foarte mirat. Se însera, iar strada era pustie. Prin uşa joasă cu boltă pe care negresa uitase s-o închidă, se auzeau râsete, zgomot de pahare, pocnituri de la sticlele de şampanie şi, dominând această larmă grozavă, o voce de femeie care cânta veselă, cu claritate: Marco, frumoasă, iubeşti Iubeşti dansul în saloane cu flori... —Mii de draci!, făcu tarasconezul galben ca ceara şi dădu buzna în curte. Sărmanul Tartarin! Ce spectacol îl aştepta... Sub arcadele micii mănăstiri, în mijlocul flacoanelor, prăjiturilor, pernelor răvăşite, al pipelor, tamburinelor şi chitarelor, Baïa stătea în picioare, fără veston albastru şi corset, neavând pe ea decât o cămăşuţă de voal argintat şi nişte şal-vari trandafirii; ea cânta Marco la Belle, cu o şapcă de ofiţer de marină pe ureche... La picioarele ei, pe o rogojină, îndopat cu amor şi zaharicale, Barbassou, infamul căpitan Barbassou, crăpa de râs ascultând-o. Apariţia lui Tartarin, jigărit, slab, prăfuit, cu ochii scăpărând, cu fesul zbârlit, întrerupse brusc această orgie turco-marsilieză. Baïa slobozi un strigăt de gâscă speriată şi fugi în casă. Barbassou nu se clinti, râzând şi mai straşnic: -Ehei!, domnule Tartarin, ce spuneţi de asta? Acum vedeţi că ştia franţuzeşte? Tartarin din Tarascon înaintă furios. -Căpitane!  Digo-li qui vengué, moun bon! strigă maura, aplecându-se peste galeria de la primul etaj, cu un gest obscen. Bietul om încremeni, căzu lat pe o tobă. Aşadar, maura lui ştia până şi graiul din Marsilia.  Când vă spuneam să nu vă încredeţi în algerience, zise grijuliu căpitanul Barbassou... Aşa e şi cu prinţul muntenegrean. Tartarin ridică capul. -Ştiţi unde este priinţul? -Ei, nu e prea departe. Locuieşte pentru cinci ani la drăguţa puşcărie din Mustafa. Şme-cherul sa lăsat prins cu mâţa în sac... De altfel, nu e pentru prima oară când stă la răcoare. Alteţa sa a mai făcut trei ani de puşcărie pe undeva... a, da!, cred că acest loc e Tarascon.  La Tarascon!, strigă Tartarin luminat brusc... Din cauza asta, el nu cunoştea decât o parte a oraşului... -Da, vezi bine! E Tarasconul văzut de la puşcărie. Of, bietul meu domn Tartarin, tre-buie să deschizi bine ochii în ţinutul ăsta afu-risit, pentru că altfel ţi se întâmplă tot felul de tărăşenii. Aşa, de pildă, povestea cu muezinul dumitale... -Ce poveste? Care muezin? -Ei, drăcie!... muezinul din faţă care bate şaua pentru Baïa. Ziarul Akbar a relatat poves-tea acum câteva zile şi întregul Alger încă mai râde... E şmecher muezinul ăsta care, din vârful turnului, cântându-şi rugăciunile, făcea o curte nebună acestei puicuţe, chiar sub nasul dumitale, dându-i întâlniri în numele lui Allah. -Dar atunci, în ţara asta, sunt toţi nişte netrebnici, urlă bietul tarasconez. Barbassou făcu un gest de filosof: -Dragul meu, ştiţi bine, ţările noi... Oricum, dacă mă credeţi, e mai bine să vă întoarceţi grabnic la Tarascon. -Să mă întorc... e uşor de spus... Dar banii? Nici nu ştiţi cum m-au jumulit acolo în deşert! -Să nu-ţi pese de asta, răspunse căpitanul râzând. Zouave pleacă mâine şi, dacă doriţi, vă duc în ţară... vă convine, colega?... Atunci e foarte bine. N-aveţi decât un singur lucru de făcut. Mai sunt câteva sticloanţe de şampanie, mai e jumătate de pateu cald crocant... Aşezaţi-vă acolo, şi fără multe mofturi!... După o clipă de ezitare, datorată demnităţii sale, taras-conezul luă o hotărâre curajoasă. Se aşeză şi ciocniră; Baïa se strecură printre clinchetele paharelor, cântă sfârşitul melodiei Marco la Belle, şi petrecerea ţinu o bună bucată de noapte. Către ora trei dimineaţa, cu capul uşor, dar cu picioarele grele, bunul Tartarin se ducea să-l însoţească pe prietenul său, căpitanul, când, trecând prin faţa moscheii, amintirea muezinului şi a farselor sale îl făcu să râdă; imediat i se fixă în cap un gând straşnic de răzbunare. Poarta era deschisă. Intră, urmă lungi coridoare acoperite cu rogojini, urcă din nou şi ajunse într-un fel de paraclis turcesc unde un felinar de fier se legăna în tavan, brodând pereţii albi cu umbre ciudate. Muezinul era acolo, aşezat pe un divan, purtând turban şi haină de blană albă, fumând o pipă de Mostaganem. Stătea în faţa unui pahar de absint şi aşteptând ceasul chemării credincioşilor la rugăciune... La vederea lui Tartarin, lăsă pipa, înspăimântat. Nici vorbă, popo, zise tarasconezul, care avea planul său. Repede, turbanul şi haina de blană!... Popa turcesc, tremurând de frică, dădu turbanul, tot ce i se ceru. Tartarin se împopoţonă cu ele şi trecu solemn pe terasa minaretului. Marea sclipea în depărtare. Acoperişurile albe scânteiau sub clar de lună. Se auzeau prin briza mării câteva chitare întârziate... Muezinul din... Tarascon se reculese un moment apoi, cu braţele ridicate, începu să psalmodieze cu o voce piţigăiată: -La Allah il Allah... Mahommed este un coţcar bătrân... Orientul, Coranul, beizadelele, leii şi maurele, toate acestea nu fac doi bani!... Nu mai sunt turci!... Nu sunt decât escroci... Trăiască Tarasconul!... Şi, în timp ce într-un limbaj ciudat, amestec de arabă şi provensală, ilustrul Tartarin se adresa celor patru zări, peste mări, oraşe, câmpii şi munţi, răspândind veselul său blestem taras-conez, îi răspundea vocea groasă şi limpede a celorlalţi muezini, trecând de la un minaret la altul, iar ultimii credincioşi din oraşul de sus se băteau cu pioşenie în piept, proslăvindu-l pe Allah. Amiază. Pe Zouave se pregăteşte plecarea. Colo sus, ofiţerii, din balconul cafenelei Valentin, privesc cu lunetele şi vin, după grad, cu colo-nelul în frunte, să privească acest minunat mic vapor care porneşte spre Franţa. Aceasta-i marea distracţie a statului major. Mai jos, rada scânteiază. Chiulasa vechilor tunuri turceşti îngropate de-a lungul cheiului sclipeşte în soare. Călătorii se grăbesc. Biscrisi şi mahonezi gră-mădesc bagajele în bărci. În ceea ce-l priveşte, Tartarin din Tarascon n-are bagaj. Iată-l cum coboară pe strada Marinei, prin mica piaţă ticsită de banane şi pepeni verzi, însoţit de prietenul său Barbassou. Nefericitul tarasconez a lăsat pe ţărmul african lada cu arme şi iluziile sale, iar acum se pregă-teşte pentru întoarcerea la Tarascon cu mâi-nile în buzunare... Îndată ce sare în şalupa căpitanului, iată că un animal asudat aleargă din capătul de sus al pieţei şi se năpusteşte spre el în galop. E credincioasa lui cămilă, care, de douăzeci şi patru de ore, îşi căuta stăpânul prin Alger. Văzând-o, Tartarin se schimbă la faţă şi se face că n-o cunoaşte, dar cămila se încăpă-ţânează. Se vânzoleşte de-a lungul cheiului, îşi caută stăpânul şi îl priveşte duios:  —Ia-mă cu tine, pare a zice chipul ei trist, ia-mă în barcă, cât mai departe de această Arabie de mucava vopsită, de acest Orient caraghios, plin de locomotive şi diligenţe unde  dromader păcătos  nu ştiu ce se va alege din mine. Tu eşti ultimul turc, eu sunt ultima cămilă... O, Tartarin al meu, să nu ne mai despărţim.... -Cămila asta e cumva a d-voastră?, întrebă căpitanul. -Nicicum!, răspunse Tartarin, pe care îl treceau fiorii numai la gândul de a intra în Tarascon cu asemenea escortă caraghioasă; renegând cu neruşinare pe tovarăşa nenoro-cirilor sale, el izbeşte cu piciorul malul algerian şi împinge barca în curentul apei. Cămila adulmecă apa lungindu-şi gâtul, pârâie din încheie-turi şi, avântându-se orbeşte în urma bărcii, pluteşte alături de Zouave, care navighează ca o tigvă; cu spinarea bombată şi cu gâtul uriaş ca un pinten de corabie înălţat deasupra apei, cămila soseşte lângă pachebot. -La urma urmei, mi-e milă de dromaderul ăsta, zise emoţionat căpitanul Barbassou. Am să-l iau la bord... Sosind la Marsilia, îl voi dărui grădinii zoologice. Urcară pe punte, cu eforturi sporite, cu scri-peţi şi frânghii, cămila îngreuiată de apa mării, şi Zouave porni la drum. Timp de două zile cât dură traversarea, Tartarin rămase singur în cabina sa, nu pentru că ar fi fost marea prea agitată, nici din cauza fesului, ci pentru că afurisita de cămilă, de cum îşi vedea stăpânul pe punte, dovedea o dragoste jenantă faţă de el. N-aţi văzut nicio-dată o cămilă ca asta, care să măgulească în aşa fel pe cineva!... Din ceas în ceas, prin hublourile pe unde-şi mai lipea nasul câteo-dată, Tartarin văzu cum păleşte seninul ceru-lui algerian; apoi, în sfârşit, într-o dimineaţă cu o brumă de argint, auzi cu bucurie cum sunau toate clopotele din Marsilia. Sosiseră. Zouave aruncă ancora. Omul nostru coborî, fără bagaje şi fără să spună nimic, străbătu în grabă oraşul Marsilia, temându-se mereu să nu fie urmat de cămilă; şi nu răsuflă uşurat decât atunci când se văzu într-un vagon de clasa a treia, care gonea de-a mai mare dragul spre Tarascon... Înşelătoare tihnă! Abia la două leghe de Marsilia, iată că toate capetele se îndreaptă spre portiere. Se aud glasuri, iar alţii rămân uimiţi. Tartarin, la rândul său, priveşte, şi ce vede?... Cămila, domnule, nelipsita cămilă, care gonea de-a lungul căii ferate în urma trenului, prin Crau, ţinându-se foarte aproape de tren. Înspăimân-tat, Tartarin se înghesui într-un colţ, închizând ochii. După această expediţie jalnică, chibzuise să se întoarcă acasă în mare taină. Dar prezenţa acestui patruped făcea lucrul ca şi imposibil. Ce întoarcere o să aibă loc, doamne Dumne-zeule? Nici tu bani, nici tu lei, nimic... Doar o cămilă!... Tarascon... Tarascon!... Trebui să coboare... Ce stupoare! Îndată ce fesul eroului apăru în uşa vagonului, se auzi un strigăt puternic:  —Trăiască Tartarin!, care făcu să tremure bolţile şi ferestrele gării.  —Tră-iască Tartarin!, trăiască vânătorul de lei! Apoi, sunete de fanfară şi coruri de orfani izbucniră năprasnic... Tartarin simţi că leşină şi crezu că e vorba de o păcăleală. Nicidecum!, întregul Tarascon era acolo, cu pălăriile în aer şi cu o imensă dragoste pentru el. Iată pe bravul comandant Bravida, pe armurierul Costecalde, pe preşedinte şi farmacist şi pe toţi vânătorii de şepci, repezindu-se spre şeful lor şi ducân-du-l pe sus de-a lungul scărilor... Ce urmări ciudate are mirajul! Pielea leului trimisă lui Bravida era pricina larmei. Această blană modestă, expusă la club, îi înne-bunise pe tarasconezi, iar după ei tot Sudul îşi pierduse minţile. Semaforul vorbise şi el despre asta, dar inventase o dramă: Tartarin nu omorâse numai un leu, ci zece, douăzeci, ce mai încolo-încoace... o chisăliţă de lei! De aceea, Tartarin, debarcând la Marsilia, era deja o celebritate, fără s-o ştie; drept care, o tele-gramă fulger şi sosise cu două ceasuri înainte în urbea sa natală. Dar ceea ce puse capăt bucuriei generale fu ivirea unui animal fantastic, plin de praf şi sudoare în spatele eroului, care cobora şi el bocănind pe peronul gării. Tarasconul crezu o clipă că s-a întors Tarasca. Tartarin îi linişti pe concetăţeni:  E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui tarasconez  acel soare făţos care te face să spui minciuni fără să vrei  adăugă mângâind cocoaşa dromaderului:  E un animal de soi!... M-a văzut când am omorât toţi leii. În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă tac-ticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să povestească nemaipomenita lui vânătoare:  Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în plină Sahară...   pdf il descarcati de aici....  

Stupefiante de John Piers PROLOG Directorul general al Poliţiei Secrete din Paris, Leon Fallet, ridică privirile, mirat. Obrazul i se coloră uşor. — Înţelegi, Ferrand? Înţelegi? Mi s-a spus pur şi simplu să închid afacerea Mousquin. Mi s-a întins mâna şi am fost lăudat cu următoarele vorbe: „Munca ta, prietene, a dat rezultatele dorite. Te felicităm. Interese superioare, ne cer să abandonăm pentru un timp orice fel de cercetări. Lămurit?” Prietenul lui, Ferrand, sta cufundat în fotoliu din faţa biroului negru. Fuseseră colegi de şcoală, făcuseră războiul împreună – şi ori de câte ori sosea în Paris, trecea şi pe la dânsul. Ce-ai răspuns? spuse el îngândurat. Fallet zâmbi cu amărăciune. — Ce-aş fi putut spune? Am fost bătut pe umăr şi mi s-a atras atenţia că… „doar până la alegerile departamentale”… apoi se poate să acţionăm din nou… e vorba de o persoană influentă politică… Mi-am prezentat demisia şi am plecat. Ferrand se sculă în picioare. — Bine-ai făcut, Fallet. Şi-acum, dă-mi voie să-ţi spun la revedere. Ne mai vedem noi. În uşă, se întoarse. Fallet zâmbea, mereu, cu un zâmbet straniu pe buze.. — Mergi cu bine, Ferrand. 1 Trecuseră zece ani… Accidentul stârnise curiozitatea întregului orăşel Grainville. Se petrecuse de dimineaţă şi domnul Ferrand, împreună cu prietenul lui Martin, vegheau la căpătâiul necunoscutei. * * * Fata nu se trezise încă din leşin. Pe perna albă, părul ei blond se revărsase ca o flamură aurie, accentuându-i şi mai mult trăsăturile frumoase şi palide. Doctorul adus de domnul Martin, Clopin, era un omuleţ mic şi chel, dar iute de mână. Plecat asupra trupului femeii o pipăi, îi ascultă inima, pulsul, apoi ridică brusc capul. — Trăieşte! strigă el. Căută în trusă, îi tampona nările eu eter, apoi îi pansă fruntea şi braţele. — Extraordinar… extraordinar, – murmură el. Maşina e fărâmată – şi ea nu are nimic… doar câteva zgârieturi fără importanţă! Extraordinar! Şeful postului de poliţie sosi târziu, pe seară; fusese într-o inspecţie. Când i se aduse la cunoştinţă cele întâmplate, holbă ochii, ceea ce pentru el reprezenta o mare surpriză şi, mai ales o profundă meditaţie. Între timp, fata se trezise şi, lungită pe pat, ţinea ochii închişi. Lângă ea, Ferrand, doctorul Clopin şi menajera domnului Ferrand păstrau tăcerea. Domnul Ferrand o privea cu pipa stinsă între dinţi. Era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, de o mare frumuseţe. Şeful poliţiei intră în odăiţă. Când îl zări, domnul Ferrand veni lângă el şi-i istorisi totul. Plutonierul mormăi aprobativ, luându-şi însemnări. — Trebuie să vorbesc puţin şi cu domnişoara, – spuse el după ce termină. Se poate, doctore? Acesta puse o mână pe fruntea tinerei fete. Ea deschise ochii. — Poţi răspunde la câteva întrebări? Te simţi în stare? — Da… Răspunsul veni slab, în şoaptă. O chema Geneviève Mousquin. Avea douăzeci şi doi de ani, era dactilografă, momentan fără post, fapt obişnuit în Franţa bântuită de şomaj, din acea vreme. Maşina cu care suferise accidentul îi fusese dăruită de un prieten, Roger Dük, din Paris. Mama îi murise, la fel şi tatăl – în război. Venise spre mare, dar nu observase colţul. Restul nu-l mai ştia; unde se află? I se spuse. Ea întoarse ochii spre Ferrand. — Mulţumesc domnule, sunteţi prea bun. Apoi, istovită, închise ochii. Doctorul găsi că întrevederea s-a terminat. Jos, la un păhărel de rom „Jamaica”, poliţistul spuse, dând lichidul arzător pe gât: — Cazul e simplu: accident, din fericire fără urmări. Voi controla şi spusele domnişoarei. Mai trec mâine, să dresăm cuvenitul proces-verbal. O ţineţi la dumneavoastră? i se adresă el lui Ferrand. Poate ar fi mai bine s-o duci la spitalul din Caen. — Cu permisiunea doctorului, domnişoara Mousquin va rămâne la mine, spuse Ferrand. — Da, sigur că da, aprobă Clopin, ridicându-se. Mare nenorocire că n-avem, şi noi aici, măcar, un dispensar! Cheltuiesc bani pe tot felul de prostii inutile, fără să ţină socoteală de lipsurile imediate! — Mergi, doctore? întreabă plutonierul. Sunt cu brişcă şi pot să te las în drum. Rămas singur, domnul Ferrand trimise acasă menajera şi coborî în birou, unde se tolăni într-un fotoliu; îşi mai turnă un păhărel de rom şi-şi aprinse pipa. După aceea se sculă, deschise fereastra şi se rezemă de pervaz. Noaptea cu lună poleia grădina într-o baie de cleştar. Dinspre mlaştini se auzea ţipătul cufundărilor. Apoi se îndepărtă de fereastră şi deschise sertarul biroului. Ceva luci în mâna lui. Era un revolver – pe care, după ce-i verifică încărcătorul, îl strecură în buzunar. Închise fereastra şi ieşi, răsucind cheia în urma lui. Din ce în ce mai ciudat: el nu ieşi în stradă, ci se furişă spre grădină; acesta făcea unghi drept cu casa. Capătul ei dădea în nişte culturi de legume, iar de-acolo, direct pe povârnişul dinspre Saint-Gerard. Domnul Ferrand râdea încetişor, sărind gardul şi păşind iute, aplecat printre straturile de varză şi ridichi ale vecinului său. Luna se ascunsese într-un nor. Povârnişul zăcea cufundat în beznă. Grăbit, el coborî panta fără zgomot şi se opri brusc. De jos, de acolo de unde se afla maşina răsturnată, se auzea o fâşâială ciudată, ca şi când cineva ar umbla cu nişte obiecte metalice. Pentru o doua oară în cursul aceleiaşi zile, în ochii domnului Ferrand se aprinse o sclipire de veselie. Se aşeză pe iarbă şi-şi scoase pantofii. Desculţ, cu revolverul în mână, se apropie încetişor de maşină. Da… cineva umbla la ea; o singură persoană: îi auzea înjurăturile înăbuşite. Dintr-un salt a fost lângă maşină. — Mâinile sus! – ordonă aspru şi, în acelaşi timp, – lumina unei lămpi electrice ţâşni. Omul de dedesubt rămase nemişcat, apoi ieşi ridicând braţele. Era un tip micuţ, cu ochii de viezure, îmbrăcat într-un costum de motociclist. Îl privea cu o expresie rea şi cruntă. — Nu, puiule, fii cuminte, îi spuse domnul Ferrand pe un ton moale. Lasă mâna… n-are niciun rost; poţi să ai dumneata revolver dar am şi eu unul. Afară de asta, sunt iute şi cu gesturi reflexe, capabile să te trimită într-o plimbare unde nu-i nici durere nici întristare… Aşa, văd că eşti rezonabil! Omul strivi între buze un blestem. Domnul Ferrand îi goli buzunarele şi-i porunci să stea jos. Celălalt se supuse. — Hei, făcu domnul Ferrand, să stăm niţeluş de vorbă. Nu mă interesează cum te cheamă, dar desigur că eşti în serviciul garajelor „Dük & Co”. Celălalt tresări. — Vezi? râse încetişor domnul Ferrand. Vezi? Toate le ştiu. De altfel, scrie pe bluză. Ţi se pare ciudat ca cineva să te ameninţe cu un revolver la ora două noaptea dar e şi mai ciudat să găseşti pe altcineva ascuns sub o maşină sfărâmată şi arsă, cotrobăind tot la ora două noaptea… Hai, spune ce căutai: poate contactul? Mărunţelul nu răspunse. — Băiete, vocea domnului Ferrand luă un timbru ameninţător, – te avertizez că uneori am şi crize de mânie foarte periculoase. Cam pe timpul ăsta, când luna e ascunsă în nori. Răspunde! Mă vezi că-s desculţ; iarba e udă, pot să răcesc! – şi-i arătă picioarele cu ţeava revolverului. A fost una din cele mai mari greşeli din viaţa domnului Joseph Ferrand. Brusc, omul îşi azvârli corpul înainte. Lovit în fluierul piciorului, Ferrand se înclină. În acelaşi timp, primi în ceafă cea mai formidabilă lovitură simţită vreodată. Toate stelele cerului, în mii de culori, îi jucară în faţă şi, mai înainte de a-şi pierde cunoştinţa, auzi pârâitul unei motociclete.

  I Ospăţul   Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar. Soldaţii care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se întâlneau la un mare ospăţ, sărbătorind amintirea bătăliei de la Eryx; şi fiindcă erau mulţi, iar stăpânul lipsea de acasă, beau şi mâncau în deplina lor voie. Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostaşilor se răspândise printre copaci, în preajma şirului de clădiri cu acoperiş neted: cramele, pivniţele, hambarele, brutăriile şi arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, curtea elefanţilor şi temniţele pentru sclavi. O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava sicomorilor se prelungea până în desimea frunzişului, unde rodiile străluceau peste tufişurile albe de bumbac; coardele de viţă, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe braţele puternice ale pinilor înalţi; un câmp de trandafiri se întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiţi pe pajişti; cărările erau presărate cu nisip negru şi pulbere de mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoşii se înălţau de-a lungul drumului despărţitor, ca două rânduri de obeliscuri verzi. În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia cu pete galbene îşi înălţa pe temelii cuprinzătoare cele patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu scara lui largă şi dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând de o parte şi de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii cucerite, cu porţile lui roşii, însemnate cu o cruce neagră, cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de primejdia scorpionilor, şi cu auritele zăbrele care închideau sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui bogăţie, li se părea soldaţilor tot atât de măreţ şi de nepătruns ca şi chipul stăpânului. Aşa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să se ţină ospăţul. Răniţii adăpostiţi în templul lui Eşmun porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în cârji. În fiecare clipă soseau alte cete. Şirurile de ostaşi se scurgeau necontenit pe toate potecile, ca nişte şuvoaie pornite să se reverse în cuprinsul aceluiaşi lac. Sclavii de la bucătării forfoteau printre arbori, zăpăciţi şi pe jumătate goi; gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele cobora spre asfinţit, iar mireasma lămâilor înfloriţi înteţea mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulţimea înfierbântată. Se găseau adunaţi laolaltă oameni din toate neamurile: liguri, baleari, negri, luzitani şi fugari din cetatea Romei. Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte ale celţilor, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; silabele ionice se întretăiau cu consoanele deşertului, aspre ca un lătrat de şacal. Grecul se cunoştea după trupul lui zvelt; egipteanul după umerii lui înalţi; cantabrul după pulpele lui zdravene. Carienii îşi legănau cu trufie penele coifurilor; arcaşii din Capadochia purtau pe pielea lor flori mari, vopsite cu suc de ierburi; câţiva lidieni, fluturând cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveşmântaţi femeieşte; unii erau boiţi ca de sărbătoare cu roşu, părând de departe statui cioplite în mărgean. Soldaţii stăteau răsturnaţi pe perne sau mâncau aşezaţi pe vine în jurul tăvilor mari; unii, culcaţi pe burtă, înşfăcau bucăţile de carne şi înfulecau sprijiniţi în coate, ca leii deşertului când au răgaz să-şi sfârtece prada pe îndelete. Noii-veniţi, rezemaţi de copaci, priveau mesele joase, pe jumătate ascunse sub perdelele roşii, aşteptându-şi rândul în picioare. Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase şi de paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morţii, se aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roţile mari de caş, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin şi amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea îndelung dorită de-a mânca şi de-a bea pe săturate. Apoi porniră să răsune cântecele. Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdeţuri pe talere roşii de lut, încondeiate cu desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe ţărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârşit, mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare, iar în străchini mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assa-foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline. Fiecare fel nou de bucate aţâţa pofta pântecelor nesătule. Galii, cu părul adunat pe creştetul capului, zvântau harbujii şi ronţăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră niciodată languste şi îşi însângerau gura muşcând din crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriţi cu grijă, mai albi la trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfăşuraţi în piei de lup, hăpăiau tăcuţi, cu nasul în strachină. Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea chiparoşilor şi aduseră facle. Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de porfir au speriat în vârful cedrilor maimuţele juruite lunii. Ţipetele lor i-au înveselit pe soldaţi. Lumini piezişe tremurau pe platoşele de aramă; o puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se răsfrângeau mărite, iar soldaţii, îmbulzindu-se în jurul lor, îşi schimonoseau faţa, holbau ochii şi făceau haz. Azvârleau unii în alţii, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeş şi spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile greceşti din burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin. Pe pământul plin de băltoace, paşii lor alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul amforelor sparte şi, din când în când, cu ecoul limpede al unei tăvi mari de argint. Pe măsură ce se ameţeau de băutură, soldaţii se gândeau tot mai stăruitor la nerecunoştinţa Cartaginei. Adevărul era că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească şi mai puţin. Ajunsese să urască ostaşii pe care nu mai era în stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o povară tot atât de grea ca şi cei trei mii două sute de talanţi-cuboizi ceruţi de Lutaţiu. Mercenarii Cartaginei îi erau acum duşmani ca şi Roma. La rândul lor, ei au înţeles că sunt nedoriţi, şi revolta care îi cuprinsese izbucnea în porniri dezlănţuite şi cumplite ameninţări. În aşteptare, ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din biruinţele lor. Susţinătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu atâta înverşunare. Lupta luase sfârşit împotriva tuturor străduinţelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de aşteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe seama lui Giscon. Trimiţând pe soldaţi să-şi ţină ospăţul în palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetăţii abăteau asupra acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. Cheltuielile erau mari şi aproape toate cădeau în sarcina gazdei care lipsea. Mândri de a fi impus voinţa lor Republicii, mercenarii nădăjduiau că se vor întoarce în sfârşit la casele lor, ducând în gluga mantalei preţul sângelui vărsat. Privind prin aburul beţiei încercările prin care trecuseră, li se păreau supraomeneşti şi prea puţin răsplătite. Îşi arătau unii altora rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înşirau drumurile pe care le străbătuseră şi îşi aminteau vânătorile din ţara lor. Săreau şi răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi rândul celor mai dobitoceşti rămăşaguri; îşi vârau capul până peste urechi în pântecele amforelor şi beau în neştire ca nişte cămile însetate. Un uriaş din Luzitania se plimba printre mese, vărsând flăcări pe nări şi purtând câte un om în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu paşi grei, fără să mai scoată platoşele. Alţii se legănau pe şolduri cu umblet de femeie, îmbiindu-se cu mişcări neruşinate. Câţiva se dezbrăcaseră până la piele şi luptau goi ca gladiatorii printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată un cântec plângător, puternic şi totuşi blând, care se înălţa în văzduh şi cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări săgetate. Era oftarea sclavilor din temniţă. Câţiva soldaţi s-au smuls de la locul lor şi au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors într-un nor de praf, strigând şi gonind din urmă o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi, galbeni la faţă şi purtând pe creştetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful ţuguiat. În picioare târau sandale de lemn, iar paşii lor sunau ca legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre. Ajungând în drumul chiparoşilor, s-au răspândit în mulţime, întâmpinaţi cu o ploaie de întrebări. Unul din ei a rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâşiată i se vedeau umerii goi, brăzdaţi de semnele adânci ale unor răni vechi. Proptindu-şi bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, iar lumina orbitoare a torţelor îl silea să închidă ochii pe jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmaţi nu-i voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a ridicat-o cu braţele lui, pe care atârnau lanţurile şi, îndreptându-şi ochii spre cer, a închinat: — Mărire ţie, Baal-Eşmun, dezrobitorul, pe care oamenii din ţara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeităţi ale izvoarelor, ale pădurilor şi ale luminii, duhuri ascunse în măruntaiele munţilor şi în peşterile de sub pământ! Mărire vouă, bărbaţi puternici în strălucite zale, care m-aţi redat vieţii! Lăsă jos amfora şi-şi spuse povestea. Îl chema Spendius. Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe rând limba greacă, ligură şi punică, a mulţumit încă o dată soldaţilor, sărutându-le mâinile şi făcându-le urări pentru plăcuta lor ospătare. Şi-a arătat apoi mirarea că nu zăreşte pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în chipul foilor de viţă şi încrustate cu smaralduri pe fiecare din cele şase feţe ale lor, aparţineau unui corp de oaste alcătuit din cei mai înalţi războinici, aleşi printre tinerii patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor şi o cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din pricina lor Legiunea Sacră, şi mulţi şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele cupe. Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea sisiţilor, a negustorilor care obişnuiau să prânzească împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas al zilei, sisiţii dormeau. — Să-i trezească! au strigat soldaţii. După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiţii erau închişi în templu. — Să deschidă! În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au răcnit: — Să le aducă! N-a trecut mult şi generalul se ivi din umbra grădinii însoţit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de aur bătută cu pietre scumpe, şi până aproape de copitele calului era înfăşurat într-o lungă mantie neagră, care se pierdea în întunericul nopţii. Nu i se zăreau decât barba albă, strălucirea mitrei şi întreitul colan cu plăci albastre, săltându-i pe piept. Soldaţii zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de strigăte: — Potirele! Potirele! Giscon începu prin a spune că ţinând seama de vitejia lor, sunt cu adevărat vrednici să bea din ele. Mulţimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie. Nimeni nu ştia mai bine cu cât curaj luptaseră, decât generalul care îi comandase şi se întorsese în Cartagina cu ultima cohortă, pe cea din urmă galeră. — Adevărat! Adevărat! încuviinţau mercenarii. Republica, vorbi mai departe Giscon, a ţinut seama de credinţa şi de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparţin cetăţii, ci sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste mese şi se năpusti asupra lui Giscon, ameninţându-l cu tăişurile a două săbii. Fără a-şi pierde cumpătul, generalul îl izbi în creştet cu buzduganul său de fildeş. Barbarul se prăbuşi la pământ. Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra celorlalţi, ameninţa pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaţilor care îl însoţeau şi se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub poartă întoarse capul şi strigă mercenarilor că se vor căi de nesupunerea lor. Ospăţul reîncepu. Soldaţii se temeau, totuşi, că Giscon ar fi putut să se întoarcă şi, împresurându-i sub zidurile cetăţii, să-i zdrobească. Oricât erau de mulţi se simţeau singuri, şi îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopţii marele oraş care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate şi cu zeii plini de taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii îşi aduseră aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînţelegerile lui cu Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl blestemau, întărâtându-se unii pe alţii cu propria lor mânie. Câţiva se strânseseră sub platani şi priveau un negru care se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini şi din picioare, cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniţi şi cu spume la gură. — E otrăvit! a strigat unul. Toţi se credeau otrăviţi. Se năpustiră asupra sclavilor, cu izbucniri de urlete înfricoşătoare, şi o pornire oarbă a distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulţimii ameţite de băutură. Izbeau în toate părţile, fără socoteală, spărgeau, sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torţe aprinse în frunzişul copacilor. Alţii, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau cu lovituri de săgeţi; cei mai îndrăzneţi se repeziră asupra elefanţilor, să le reteze trompa şi să le ronţăie fildeşul. Între timp, câţiva baleari aruncători-cu-praştia, doritori de a jefui mai lesne, ocoliseră palatul şi se opriseră în faţa unei împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu jungherul curelele care legau încuietorile porţii şi au pătruns într-o grădină cu pomi tunşi, de unde se zărea în depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca nişte risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu răsfrângeri de lumină. Tufişurile pline de umbră răspândeau în aer miresme încropite şi dulci ca mierea. Trunchiurile arborilor vopsiţi cu cinabru se înălţau ca nişte columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca luminile încă vii ale unor ochi de uriaş. Soldaţii, purtând făclii aprinse, coborâră pe un povârniş arat adânc, poticnindu-se la fiecare pas. Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărţit în mai multe ochiuri de apă printr-o reţea de stăvilare albastre. Faţa lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare a torţelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriş alb, presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi sclipitori, şi peşti mari, purtând în gură pietre preţioase, se iviră deasupra apei. Soldaţii, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i-au scos afară din apă şi s-au întors cu ei la masă. Erau peştii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulţiseră din prăsila celei dintâi lostriţe, în al cărei ou sfânt stătuse ascunsă Zeiţa. Plăcutul gând că săvârşiseră o nelegiuire stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Aşezară în grabă pe foc cratiţele de aramă şi se adunară să râdă cum peştii cei frumoşi se zbăteau în apa clocotită. Între timp, învălmăşeala soldaţilor creştea. Nu le mai era teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor zdrenţuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea că se clatină ca o corabie pe valuri, îşi roteau de jur împrejur ochii lor mari, înfierbântaţi de băutură, ca şi cum ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu mâna. Alţii, călcând peste tipsiile împrăştiate pe învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de fildeş şi cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară printre cioburile împrăştiate. Cereau vin, de mâncare şi aur. Toţi strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii îşi închipuiau că sunt la baia de aburi; alţii, crezându-se la vânătoare, îşi fugăreau vecinii de masă, ca pe nişte fiare sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, şi din tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe creasta unui vulcan aprins. Larma se înteţea, şi leii săgetaţi mugeau în întunericul nopţii. Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată şi poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, înveşmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Coborî scara piezişă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, şi se opri pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite cu boturi de corabie. Nemişcată, cu fruntea spre pământ, privea de sus mulţimea soldaţilor. În urma ei, de-o parte şi de alta a scării, se înşira alaiul a două rânduri de oameni palizi, înfăşuraţi în rochii albe, cu ciucuri roşii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele ţineau câte o liră mare şi cântau toţi cu glas înalt un imn de slavă către zeiţa Cartaginei. Erau preoţii castraţi ai templului lui Tanit, pe care Salammbô îi chema adeseori la ea. Fiica lui Hamilcar coborî în cele din urmă scara corăbiilor. Preoţii o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoşilor, păşind încet printre mesele căpitanilor, iar aceştia se dădură la o parte ca s-o privească trecând. Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi îmbrăţişau tâmplele, coborând până la colţul gurii ei, roşie ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Braţele ei goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ subţire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoţea. Preoţii îşi înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în când acorduri înăbuşite; în răstimpul de tăcere al cântecului, se auzea zăngănitul uşor al lanţului de aur, în ritmul egal al sandalelor de papirus. Nici unul din cei de faţă n-o cunoştea. Ştiau numai atât, că trăieşte singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldaţii o zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale palatului, stând în genunchi cu faţa la stele, învăluită în fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii şi un abur abia văzut o împresura, ca şi cum zeii înşişi s-ar fi aflat în preajma ei. Părea că priveşte departe, dincolo de spaţiile pământeşti. Mergea purtând capul puţin înclinat şi ţinea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos. Un murmur se desprinse de pe buzele ei: — Morţi… Toţi sunteţi morţi… Şi nu veţi mai răspunde glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului şi aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În adâncul ochilor voştri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tişri! Şebar! O, îndură-te, ai milă de mine, Zeiţă! Soldaţii, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se îngrămădiseră în jurul ei, tulburaţi de podoabele pe care le purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoşată şi stăruitoare, ea înălţă umerii, întinse braţele în lături şi şopti de mai multe ori: — Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut? Nu v-am dat, pentru a vă sătura, pâine, carne, ulei, şi tot malobatrul hambarelor noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle şi am trimis vânători până la nisipurile deşertului. (Glasul ei se înăspri şi obrajii i se aprinseră.) Unde socotiţi că vă aflaţi? Într-un oraş cucerit, sau în palatul unui stăpân? Şi ce stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei şi slujitorul lui Baa! Armele pe care voi le-aţi înroşit in sângele sclavilor lui, el n-a voit să le închine lui Lutaţiu. Aţi cunoscut vreodată, în ţara voastră, un războinic mai viteaz decât el? Priviţi! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbeşte semnul unei biruinţe! Hai, sfârşiţi ce-aţi început: daţi-i foc! Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, şarpele negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi fluiera şi mă va însoţi; iar dacă va fi să pornim pe mare, va înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele. Nările ei subţiri tremurau. Îşi rupea unghiile, frământând nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, asprimea din privirile ei se domoli şi vorbi mai departe: — O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde sunt, ca să te apere, bărbaţii tăi puternici de-odinioară, care străbăteau mările şi înălţau temple pe ţărmuri depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru tine, iar apele brăzdate de lopeţile tale îţi legănau secerişul! Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului şi părintele neamului ei. Spunea cum a suit munţii Ersiphoniei si a ajuns la Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a răzbuna pe regina şerpilor. — A mers prin pădure drum lung pe urma acelei zmeoaice. Râu de-argint, şerpuia coada fiarei pe patul de frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajişte, unde femei cu trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, un foc cu văpăi uriaşe. Luna însângerată strălucea într-un cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca nişte harpoane. Apoi, Salammbô, fără a se opri, spuse mai departe povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a tăiat capul şi l-a legat la prora corăbiei. — La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub spume. Arşiţa soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai ochii lui plângeau necontenit, picurându-şi mereu lacrimile în mare… Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l înţelegeau barbarii. Se întrebau, uimiţi, ce putea să spună, şi ce rost aveau acele mişcări de spaimă ale braţelor cu care îşi însoţea vorbirea; îngrămădiţi de jur împrejur, pe mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura şi întindeau gâturile, încercând să ghicească înţelesul acelei povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori. Numai preoţii fără barbă o înţelegeau pe Salammbô. Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, şi din când în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima credinţei şi teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare. Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinţ din Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii de-acelaşi neam cu el. Purta atât de multe săgeţi la cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile veşmântului căzând pe umeri îi umbreau faţa, lăsând să se vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăţ din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care ţineau să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de prietenie cu marii dregători ai Republicii. De şase luni de când Narr’Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe Salammbô niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată de mânerul suliţei, o privea cu nesaţ, umflându-şi nările ca un leopard la pândă în desişul trestiilor de bambu. De cealaltă parte a meselor îşi făcuse loc un libian de o statură uriaşă, cu păr negru, scurt şi inelat. Nu păstrase pe umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă sfâşiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de argint. Picături de sânge îi stropiseră faţa. Stătea sprijinit în cotul stâng şi surâdea cu gura larg deschisă. Salammbô sfârşise stihurile ei sacre. Cunoştea graiul tuturor seminţiilor barbare şi, pentru a potoli pornirea soldaţilor, cu o femeiască gingăşie, le vorbi pe înţelesul lor. Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, regăsind parcă în cuvântul ei frumuseţile patriei. Întru preamărirea trecutului, Salammbô cânta acum războaiele Cartaginei împotriva Romei; soldaţii băteau din palme. Scânteierile tăişurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbô; ridicând braţele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, şi apăsându-şi inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei mulţimi de bărbaţi. Mâtho, ostaşul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără să-şi dea seama, Salammbô s-a apropiat de el, şi ascultând poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata. — Bea! Libianul prinse cupa în mâini şi o duse la gură, când acelaşi gal care îl ameninţase pe Giscon îi bătu vesel pe umăr, azvârlindu-i o glumă în limba ţării sale. Spendius, care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească. — Spune! îi porunci Mâtho. — Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când nunta? — Care nuntă? — A ta. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui soldat, înseamnă că doreşte să-şi împartă aşternutul cu el. Nu sfârşi vorba bine, şi Narr’Havas, sărind de la locul lui, smulse o lance din cingătoare şi, sprijinindu-şi piciorul drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho. Lancea şuieră printre cupe si, străpungând braţul libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul armei începu să tremure. Cu o mişcare repede, Mâtho îşi smulse fierul din braţ. N-avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu amândouă mâinile masa încărcată, şi o aruncă în pieptul lui Narr’Havas, peste mulţimea care se îngrămădise între ei. Învălmăşiţi cum erau, numizii şi ceilalţi ostaşi nu izbuteau să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când ridică privirea, Narr’Havas se făcuse nevăzut. Şi nici Salammbô nu mai era. Îşi îndreptă ochii spre palat şi văzu porţile roşii ale catului de sus închizându-şi crucile negre. Urcând în fugă treptele între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia terasă, apoi, oprindu-se în faţa porţii închise, o izbi cu toată greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să nu cadă. Un om mersese pe urma lui. Luminile ospăţului nu se mai zăreau de după colţul palatului. În umbra nopţii, Mâtho îl recunoscu pe Spendius. — Pleacă! îi porunci. Sclavul, fără să răspundă, începu să-şi destrame tunica, sfâşiind-o cu dinţii. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi prinse uşor braţul însângerat, încercând pe întuneric să dibuiască rana. La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o tăietură adâncă în mijlocul braţului. Legă rana cu o fâşie de pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: “Lasă-mă! Lasă-mă!” — Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniţă, sunt al tău. Îmi eşti stăpân. Porunceşte. Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. Pândea zvonul fiecărui pas şi privea departe, printre trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric şi tăcere. Copleşit de descurajare, se opri. — Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă dispreţui, văzându-mă atât de firav. Am trăit în acest palat şi ştiu să mă strecor pe lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor. — Nu-mi pasă! spuse Mâtho. Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de umbre uriaşe se întindea în faţa lor, asemeni valurilor încremenite ale unui ocean de întuneric. O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau şerpuiri albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, începeau să se desluşească acoperişurile conice ale templelor în şapte unghiuri, terasele şi meterezele cetăţii; iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea dimineţii. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului îşi lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnişul ţărmului se adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate în mijlocul curţilor. Farul de pe ţărmul Hermaeumului începuse să pălească. În pădurea de chiparoşi, pe culmea Acropolei, caii lui Eşmun, simţind apropierea zorilor, pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor şi nechezau spre zarea de unde avea să răsară soarele. Soarele răsări. Spendius ridică braţele şi un strigăt izbucni din pieptul lui.  

Rex P Ameninta de Charles Leblanc Noel Forster se aşeză comod în fotoliul de orchestră şi privi cu un aer distrat eleganta societate din jurul său. Era doar seara premierei. Momentul ridicării cortinei se apropia şi totuşi nu reuşise să afle răspunsul întrebării care-l obseda: Cine să-i fi trimis oare biletul pentru spectacolul la care avea să asiste? Pentru tânărul Noel lucrul era inexplicabil. Petrecuse ultimii trei ani în America de Sud şi abia revenise la Londra pentru un concediu de câteva luni, după o muncă obositoare depusă în întreprinderea la care lucra ca funcţionar. Nici nu avusese timp să-şi vadă vechile cunoştinţe. De un lucru era sigur. Adresa de pe plicul în care fusese expediat biletul era scrisă de o mână de femeie. Care dintre vechile sale cunoştinţe i-ar fi putut face acest delicat cadou? Din prima clipă în care se aşezase în fotoliu, Forster îşi împărţise atenţia între scenă şi uşa de Ia intrare. Noel se tot întreba: oare expeditoarea biletului va veni la teatru? Sala devenise arhiplină, cortina se ridicase, dar fotoliul vecin rămăsese liber. După primul act Noel Forster se duse la bufet să ia o băutură răcoritoare. Revenind în sală, avu surpriza aşteptată. O tânără înaltă şi zveltă ocupa locul de lângă el. Purta o toaletă elegantă de seară acoperită în parte cu o mantie uşoară de hermină. Părul ei frumos părea aproape negru, în contrast cu albul imaculat al blănii. Neglijând complet spectacolul, Noel Forster se uita la tânăra sa vecină cu o curiozitate şi o admiraţie crescândă. Irezistibila atracţie pe care o exercita această tânără şi captivantă femeie asupra lui se mărea odată cu misterul ce înconjura pe frumoasa necunoscută. „Ea trebuie să-mi fi trimis biletul”, îşi spuse Forster. Sau poate faptul că fotoliul vecin rămăsese liber în cursul primului act, era doar o simplă coincidenţă? Ar fi în acest caz o adevărată decepţie… În timp ce făcea aceste reflecţii, frumoasa tânără îl privi drept în ochi şi începu să-i vorbească: — Am cinstea să vorbesc cu domnul Forster? — Da, domnişoară. Dumneavoastră aţi avut amabilitatea să-mi trimiteţi biletul pentru acest spectacol? La această întrebare frumoasa spectatoare înclină capul cu un surâs. — Da, domnule, eu sunt. Doream să vă văd pentru o chestiune în legătură cu un prieten comun. Dacă sunteţi liber astă seară, aş dori să mergem, după reprezentaţie, la acest prieten. Noel, surprins, ezită. — Cine este acest prieten? Tânăra surâse. — E o surpriză. Vă e teamă de tovărăşia unei fete tinere pe care n-o cunoaşteţi? Vă rog să fiţi sigur că nu vreau să vă asasinez! După reprezentaţie, se urcară într-o limuzină care porni rapid. Forster de-abia legă o scurtă conversaţie cu tânăra necunoscută şi maşina stopă în faţa unui imobil construit din piatră galbenă, situat într-unul din cele mai elegante cartiere ale Londrei: Bellington-street, 17. Necunoscuta intră cea dintâi în casă şi aprinse lumina. Noel o urmă fără nicio ezitare. Privi atent interiorul. Un hol luxos, din care pornea o scară. Pe pereţi tablouri de preţ. — Să mergem sus. Cred că prietenul nostru nu a sosit încă. Urcară scara şi ajunseră într-un salon elegant mobilat. — Vă rog să luaţi loc, îl pofti necunoscuta. Scuzaţi-mă dacă vă las puţin singur, dar trebuie să dau ordine feciorului. Noel luă o revistă de pe măsuţa de lângă fotoliul în care se aşezase şi începu s-o răsfoiască. Trecu un sfert de oră de aşteptare. Nerăbdător, Noel începu să se neliniştească. Nici după aproape o oră, misterioasa gazdă nu se întoarse. În tot apartamentul domnea o linişte de mormânt. Noel fu cuprins de teamă. Era convins că fusese atras într-o cursă, iar tânăra ce-i păruse atât de fermecătoare avusese un rol misterios. Fără să mai stea pe gânduri ieşi din salon şi coborî în hol. Se repezi la uşă, aşteptându-se s-o găsească încuiată. Dar, apăsând pe clanţă, uşa se deschise. Buimăcit, luă o maşină care-l duse până în faţa casei sale. Aci avu o surpriză şi mai neplăcută. Uşa dormitorului, pe care o încuiase la plecare, era deschisă. Camera era răvăşită. Lângă fereastra întredeschisă, cineva aşezase un scaun şi o măsuţă pe care se afla un sifon şi o sticlă de whisky. Noel privi pe fereastră de jur-împrejur. La lumina lunei observă ferestrele luminate din imobilul de vizavi. Oare fereastra dormitorului lui servise ca post de observaţie? Oare aventura cu misterioasa străină nu era în legătură cu ceea ce se petrecuse în apartamentul lui? Invitându-l la teatru, fără îndoială că cineva căutase să-l îndepărteze de acasă şi, pentru a-l reţine cât mai mult, îl atrăsese în imobilul acela gol din Bellington street. Noel îşi turnă un pahar de whisky, mulţumind în gând necunoscutului că nu-i golise întreaga sticlă. Apoi se culcă obosit de grijă şi gânduri sumbre. * A doua zi dimineaţă, ca de obicei, Noel fu trezit de d-na Wilkins, menajera sa, care venise să-i aducă gustarea de dimineaţă. — Domnule, am auzit că în imobilul nostru s-a întâmplat o crimă sau o sinucidere. Victima e un bătrân care trăia singur. Un om de ştiinţă. Cadavrul a fost descoperit de lăptăreasa care îi aducea zilnic laptele. — O crimă aici! exclamă Noel, privind intrigat la menajeră. Ce vreţi să spuneţi, d-nă Wilkins? — Da, răspunse ea, o crimă, dar n-a fost comisă chiar în clădirea noastră, ci în blocul de peste drum, acela care se vede de la fereastra dormitorului dumneavoastră. Ştirea apăruse în ziarele de dimineaţă. „Un bătrân savant singuratic, fără rude, anume Isidore Gorden, a fost găsit mort, cu capul străpuns de un glonte. Nimeni în casă sau în vecini nu-şi aminteşte să fi auzit vreo detunătură în noaptea trecută”; scria ziarul. Noel era intrigat de misterul ce înconjura moartea bătrânului savant. Era aproape sigur că exista o legătură între strania lui aventură din ajun şi moartea lui Gorden: bătrânul fusese ucis cu un foc de armă tras chiar de la fereastra dormitorului lui Forster. Nu ştia ce să facă. Trebuia să se adreseze autorităţilor sau să facă pe cont propriu o mică anchetă, mai înainte de a înştiinţa poliţia? Opină pentru cea de-a doua soluţie. Aventura lui din noaptea trecută era mult prea vagă pentru ca să formuleze o acuzaţie pozitivă. Se înfiora la gândul că trebuia, într-un fel sau altul, să pună în legătură pe fermecătoarea tânără din ajun cu asasinarea unui bătrân lipsit de apărare. După ce chibzui mult timp, se decise să caute cu orice preţ pe frumoasa tânără şi să-i ceară explicaţii. „Dacă locuieşte la Londra, voi sfârşi prin a o găsi şi va trebui să aflu ceva”, se gândea el. Investigaţiile făcute asupra casei din Bellington Street nu aduseră lumină. Nu-i mai rămânea decât să încerce să regăsească pe tânără fată. Reflectând, sarcina aceasta nu-i păru la fel de grea ca la început. În adevăr, automobilul luxos, toaleta elegantă, aerul distins, totul dovedea că aparţine păturii avute. Pentru prima dată în viaţa lui, Noel Forster începu să frecventeze saloanele societăţii londoneze. Cu toate acestea, deşi sacrificase zile de-a rândul şi, mai cu seamă nopţi, simţea că pierde speranţa de a mai regăsi pe tânără elegantă. Asta până în ziua când se întâlni cu mrs. Billy Johnstone. Văduvă tânără, cu relaţii în înalta societate a Londrei, frecventa toate saloanele şi cunoştea pe toată lumea. Îi făcu o descriere amănunţită a tinerei în căutarea căreia se găsea. Fără să-i explice motivele. Tânără văduvă surâdea ironic. — După descriere, cred că e vorba de Wynne Torrence, spuse ea. Chiar astă seară am văzut-o; purta o rochie de culoare verde-jad şi o mantou de hermină. — Atunci credeţi că aceasta e persoana? — Stai puţin, îl întrerupse mrs. Billy. Se aflau într-un salonaş foarte luxos mobilat, când tânăra văduvă se ridică brusc şi trecu într-o cameră alăturată. După puţin se înapoie cu o fotografie în mână. — Recunoşti pe seducătoarea dumitale? întrebă ea. Noel identifică imediat pe femeia care-l atrăsese în casa din Bellington street. — E chiar ea, constată el cu bucurie. Unde aş, putea s-o întâlnesc? — Peste două zile are loc în apartamentul meu un ceai. Wynne va li printre invitate. * Când Wynne apăru în salonul feeric luminat, îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, Noel avu o frumoasă surpriză. — Bună ziua, domnişoară Torrence, o salută el calm. Tânăra femeie tresări uşor. — Bună ziua, domnule Forster. O conduse într-un colţ liniştit al salonului şi îi spuse cu gravitate: — Aş dori să avem o explicaţie. — Ce explicaţie? Dacă v-am adus până în casa din Bellington street am făcut-o ca să întâlniţi pe unul din prietenii noştri. Dar, în ultimul moment, eu… noi… am fost obligaţi să plecăm. — Asta nu are nicio importanţă, spuse Noel cu ochii ţintă asupra ei. E vorba de altceva, ceva ce ştiţi şi dumneavoastră Mă refer la asasinarea lui Isidore Gorden. Aş vrea să-mi spuneţi, domnişoară, de ce atunci când mă aflam cu dumneavoastră cineva a pătruns în apartamentul meu şi a tras asupra nefericitului bătrân? Cine este autorul acestui asasinat mârşav? Auzind acestea, Wynne Torrence tresări. Chipul ei frumos se făcu alb, atât de alb încât Noel fu cuprins de teamă că va leşina şi o întrebă îngrijorat: — Ce aveţi? Vă simţiţi rău? Să vă aduc apă? — Nu, nu, mulţumesc. Ea făcu o puternică sforţare să-şi recapete sângele rece. Noel o observa foarte atent. — Scuzaţi-mă, zise el, am fost stângaci. — Nu, răspunse ea încet. E dreptul dumneavoastră să-mi cereţi o explicaţie. Ceea ce m-a surprins era amintirea morţii lui Gorden. La prima noastră întâlnire nu mă gândeam că… Țin însă mult să stau de vorbă cu dumneavoastră, undeva unde să nu fim tulburaţi, dar mă tem că veţi avea o dezamăgire. Trec prin mari supărări şi am motive să cred că însăşi viaţa mea e în primejdie. — Sunt foarte nerăbdător să ascult lămuririle dumneavoastră şi dacă vă pot fi de folos, dacă vă pot ajuta… Wynne îi, mulţumi din ochi. Muzica tocmai încetase. Trecu pe lângă, o masă, luă o ţigară şi şi-o aprinse. Apoi se îndreptă spre gazdă, urmată de Noel. — Spre marea mea părere de rău, trebuie să plec mrs. Billy, se adresă ea văduvei. Sper să nu vă supăraţi. Aţi avut o orchestră excelentă. Mulţumesc pentru drăguţa dumneavoastră primire. Pe drum, amândoi rămaseră tăcuţi. Fiecare era absorbit de propriile lui gânduri. Maşina stopă în faţa unui imobil mare, puţin mai retras de la stradă. Un servitor le deschise uşa şi câteva minute mai târziu se aflau într-un salon în care toate detaliile mărturiseau mâna şi atenţia unei femei îndrăgostită de interior. Ea îşi scoase pălăria şi luă loc într-un fotoliu. — Luaţi loc, domnule Forster. Acum vom putea să stăm de vorbă comod. Doriţi să ştiţi două lucruri: primul, care ar fi motivul atragerii dumneavoastră într-o casă pustie, iar al doilea de ce a fost asasinat Isidore Gorden. La prima vă pot răspunde, cât priveşte pe cea de-a doua, vă asigur că este un mister şi pentru mine. Domnule Forster, v-am atras în această casă, deoarece tatăl meu îmi ceruse acest lucru printr-o scrisoare, care mai târziu am constatat că era falsă. — Cum? Tatăl dumneavoastră a cerut să mă duceţi în această casă pustie? Dar pentru ce? — Vă rog să credeţi că nu aş putea să vă spun de ce mi-a cerut aşa ceva. De mai multă vreme, să fie aproape un an, purtarea tatălui meu a devenit cu adevărat extraordinară, de neînţeles. În mai multe rânduri mi-a comunicat că viaţa lui ar fi în pericol şi că ar fi ameninţat de necunoscuţi misterioşi. Mi-a precizat atunci, că pentru a se salva se va găsi, probabil, în situaţia de a-mi cere anumite acte, ce mi-ar părea la prima vedere stranii şi mă ruga să mă supun imediat. Precizez faptul că tatăl meu era prieten intim cu Isidore Gorden. Acuma acesta e mort, iar tatăl meu a dispărut. Am angajat pe agenţii unui birou de detectivi particulari, condus de cunoscutul George Brown să-l caute pe tatăl meu căci celeilalte poliţii, cele oficiale, nu am îndrăznit să mă adresez de teamă să nu stric totul. Se duse la masa de lucru, trase un sertar, apoi se înapoie lângă Noel ţinând în mână două scrisori. — Această scrisoare e o abilă imitaţie a scrisului tatălui meu. Pe tata nu l-am văzut din ajunul zilei în care am primit-o. Când am comparat scrisoarea era prea târziu şi evident m-am convins că era vorba de un fals. Noel citi scrisoarea: nu purta nicio dată şi nici adresa expeditorului. Tatăl lui Wynne recomanda fiicei sale să nu se neliniştească dacă nu avea să-l vadă mai multe săptămâni. Viața lui era amenințată, dar pentru moment se afla în siguranţă. Îi cerea să facă ceva pentru dânsul, ceva ce avea să-i îmbunătăţească situaţia şi să-i salveze viaţa. Scrisoarea continua, dând lui Wynne instrucţiuni foarte amănunţite asupra metodei şi mijloacelor prin care ea putea să-l îndepărteze pe Forster din locuinţa lui. Încercarea trebuia făcută seara, astfel ca Forster să lipsească de acasă timp de 4 – 5 ore. — Şi spuneţi că această scrisoare e falsă? întrebă Noel, curios. — Acum nu mai am nicio îndoială asupra acestui lucru, căci am dat-o şi unui expert grafolog care mi-a declarat că e vorba de un fals abil. Apoi ea îi înmână cea de-a doua scrisoare. — Asta poate că e mult mai interesantă ca cealaltă. În ea e cuprinsă explicaţia morţii lui Isidore Gorden şi dispariţia tatălui meu. E o scrisoare adresată de bătrânul savant, sărmanului meu tată. A fost scrisă de către Gorden chiar în ziua morţii sale. Presupun că autorii morţii lui Gorden sunt responsabili şi de dispariţia tatălui meu. Noel începu să citească.

   Nu te supăra pe oglindă dacă eşti pocit.  (proverb popular)  „REVIZORUL” de  N.V. Gogol comedie în 5 act Personajele:   Anton Antonovici Scvoznic-Dmuhanovschii, primarul oraşului Ana Andreevna, soţia lui Maria Antonovna,  fiica lui Luca Luchici Hlopov, inspectorul  şcolar Soţia   Ammos Feodorovici Liapchin-Tiapchin, judecător Artemii Filipovici Zemlianica, administratorul aşezămintelor de binefacere Ivan Cuzmici Şpechin, dirigintele poştei Piotr Ivanovici Dobcinschi, moşier din localitate Piotr Ivanovici Bobcinschi, moşier din localitate Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcţionar din Petersburg Osip, servitorul lui Hristian Ivanovici Ghibner, medicul judeţului Feodor Ivanovici Liuliucov         funcţionari la pensie , Ivan Lazarevici Rastacovschii    oameni de vază  în  oraş Stepan Ivanovici Corobchin Stepan Ilici Uhovertov, comisar de poliţie Svistunov Pugoviţîn           sergenţi de stradă Derjimorda Abdulin, negustor Fevronia Petrovna Posliopchina, nevasta unui lăcătuş Soţia unui plutonier Mişca, servitorul primarului Un chelner Oaspeţi, negustori, mici-burghezi, petiţionari     ACTUL I                                                        O  cameră  în casa primarului.                                                                      SCENA  1    Primarul oraşului, administratorul aşezămintelor de binefacere, inspectorul şcolar, judecătorul, comisarul de poliţie, medicul judeţului, doi sergenţi de stradă.   PRIMARUL: V-am invitat aici, domnilor, ca să vă comunic o veste extrem de  neplăcută: la noi vine un revizor! AMMOS FEODOROVICI: Cum adică un revizor?  ARTEMII FILIPOVICI: Cum adică un revizor? PRIMARUL: Un revizor din Petersburg, incognito. Şi mai ales cu instrucţiuni secrete. AMMOS FEODOROVICI: Naţi-o bună! ARTEMII FILIPOVICI: Parcă n-aveam noi destule griji şi aşa. LUCA LUCHICI:   Doamne Dumnezeule ! Şi mai ales- cu instrucţiuni secrete! PRIMARUL:  Eu  parcă am  presimţit: toată noaptea trecută  am visat doi şobolani  neobişnuiţi; pe bune, din ăştia eu n-am văzut niciodată: negri şi de o mărime nefirească! Au venit, au mirosit şi au dispărut. Iată, am să  vă citesc scrisoarea pe care am primit-o de la Andrei Ivanovici Cimâhov, pe care dumneata Artemii Filipovici îl cunoşti.  Iată ce-mi scrie: ”Dragă prietene, cumetre şi binefăcător!” (mormăie încet, parcurgând repede scrisoarea) ”...şi să te informez!”…Aha! Iată! ”Mă grăbesc, printre altele, să te informez că a sosit un funcţionar cu instrucţiuni de a inspecta toată regiunea şi mai ales judeţul nostru (ridică degetul-semnificativ). Am aflat asta de la oamenii cei mai de  încredere, deşi el se dă drept o persoană particulară.  Dat fiind că ştiu că ai şi tu, ca toată lumea, de altfel, micile tale păcate… pentru că eşti  un om deştept şi nu laşi să-ţi scape printre degete ceea ce-ţi pică în mână”... ( oprindu-se)  ei, astea-s de-ale mele… ”aşa că te sfătuiesc să fii precaut, pentru că el poate să sosească în orice moment, daca n-o fi şi sosit şi n-o fi locuind  pe undeva incognito… Ieri...” … aha... aici au început chestiunile  de familie.”...a sosit la noi sora mea, Ana Chirilovna,  cu bărbatu-său.  Ivan Chirilovici s-a îngrăşat foarte tare şi ca întotdeauna, cântă la vioară” … etc… etc… ”Aşa că asta-i situaţia”. AMMOS FEODOROVICI: Da, situaţia e neobişnuită, pur şi simplu neobişnuită!  Şi nu cred că-i  întâmplătoare! LUCA LUCHICI: Dar de ce, Anton Antonovici, din ce cauză? De ce sa vină revizorul la noi? PRIMARUL: De ce?! Se pare că asta ni-i soarta! ( oftând ) Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu,  alegeau alte oraşe. Acum ne-a venit  nouă rândul. AMMOS FEODOROVICI: Eu cred, Anton Antonovici, că aici e o pricină subtilă şi mai mult de natură politică. Cam asta ar fi: Rusia…. Da…. Se pregăteşte de război. Şi  ministerul, după cum vedeţi, l-a trimis pe funcţionarul ăsta să vadă dacă nu e vreo trădare pe aici. PRIMARUL: Naţi-o bună! De unde ai mai scos-o şi pe asta! Şi te mai consideri om inteligent! Trădare  într-un  oraş  de provincie! Ce, e cumva oraş de graniţă? De-aici chiar şi trei ani să  mergi călare şi tot nu ajungi în altă  ţară. AMMOS FEODOROVICI: Nu,nu. Ce v-aş putea spune este că de data asta n-aţi prea nimerit- o. Conducerea îşi are socotelile ei: chiar dacă suntem departe, conducerea e cu ochii în patru. PRIMARUL: Că o fi în patru, că o fi în cinci, eu, domnilor, v-am prevenit. Aveţi grijă! În ceea ce mă priveşte  am luat deja unele măsuri, ceea ce vă sfătuiesc să faceţi şi voi. Mai ales dumneata, Artemii Filipovici! Fără îndoială că funcţionarul care vine, va dori în primul rând să viziteze aşezămintele de binefacere subordonate dumitale şi de aceea, fă ca totul să fie în ordine: boneţelele să fie curate, iar bolnavii  să nu semene cu nişte lăcătuşi, cum arată ei de obicei. ARTEMII FILIPOVICI: Ei, asta nu e mare lucru. Bonete curate cred că pot să le dau. PRIMARUL: De asemenea, deasupra fiecărui pat să se scrie în latină sau în altă limbă, -asta deja ţine de dumneata, Hristian Ivanovici,-  boala  fiecăruia, cine şi când s-a îmbolnăvit, în ce zi şi ce dată… Apoi, nu e bine că bolnavii dumitale fumează un tutun aşa de tare că de câte ori intri, începi să strănuţi. Şi mai bine ar fi să ai mai puţini bolnavi,  altminteri o să dea vina ori pe proasta administraţie, ori pe nepriceperea doctorului. ARTEMII FILIPOVICI: O! În privinţa tratamentului, eu cu Hristian Ivanovici, avem metodele noastre: cu cât e mai aproape de natură, cu atât e mai bine; de aceea, medicamente scumpe  nu folosim.  Omul e simplu. Dacă e să moară şi aşa moare, dacă e să scape şi aşa  scapă. Ş-apoi lui Hristian Ivanovici i-ar fi foarte greu să se-nţeleagă cu bolnavii: el nu ştie niciun cuvânt  ruseşte. HRISTIAN IVANOVICI ( scoate un sunet asemănător  vocalelor” i” şi ”e” ) PRIMARUL: Şi pe dumneata, Ammos Feodorovici, te-aş sfătui să acorzi mai multă atenţie  sălilor judecătoriei. În prima sală unde vin de obicei petiţionarii, paznicii  ţin nişte gâşte cu boboci care se bagă printre picioarele oamenilor. E lăudabil să se ocupe  omul de gospodărie, nu zic ba, şi de ce paznicul nu s-ar ocupa şi el? Numai că, vezi dumneata, într-un aşa local  nu se face!...Şi înainte voiam să-ţi spun asta, dar mă tot luam cu altele şi  uitam! AMMOS FEODOROVICI: Chiar azi am să dau ordin să le ducă pe toate la bucătărie. Dacă doriţi, veniţi să luaţi prânzul la noi. PRIMARUL: În  afară de asta, e criticabil că la dumneata, chiar în sala de şedinţe, se întind  la uscat tot felul de porcării, iar deasupra dulapului cu acte stă cravaşa dumitale de vânătoare.Ştiu că îţi place vânătoarea,dar ar fi mai bine s-o iei de acolo pentru un timp, iar după ce pleacă revizorul, mă rog, poţi s-o pui înapoi. La fel şi asesorul dumitale…, desigur e un om experimentat, dar duhneşte, de  parcă  acum a ieşit dintr-o fabrică de spirt. Nici asta nu e  bine. Am vrut demult să ţi-o spun, dar nu-mi amintesc cu ce m-am luat că am uitat. Există soluţie şi pentru asta, dacă într-adevar, ăsta este mirosul lui natural, aşa cum pretinde el. I se poate recomanda să mănânce ceapă sau usturoi, sau altceva. În  cazul ăsta, Hristian Ivanovici poate să-l ajute cu tot felul  de medicamente. CRISTIAN IVANOVICI :( scoate acelaşi sunet ) AMMOS FEODOROVICI: Nu, mirosul ăsta nu mai poate fi scos: el zice că atunci când era mic, doica l-a scăpat din braţe, s-a lovit şi de-atunci miroase puţin a vodcă. PRIMARUL: Asta ţi-am spus-o doar aşa, că veni vorba. Iar referitor la treburile noastre interne  şi la ”micile păcate” cum le numeşte Andrei Ivanovici în scrisoare, n-am ce să  zic. Într-adevăr, ce s-ar putea spune? Nu există om care să n-aibă ”mici păcate”. Aşa ne-a făcut  Dumnezeu, iar voltairienii degeaba se împotrivesc.  AMMOS FEODOROVICI: Ce înţelegi dumneata, Anton Antonovici, prin ”mici păcate”? Sunt ”păcate” şi ”păcate”! Eu spun pe faţă că iau mită. Dar ce fel de mită? Câini de vânatoare. Asta-i cu totul altceva. PRIMARUL:  Că-s câini de vânătoare, că-i  altceva, mita e tot mită.  AMMOS FEODOROVICI: Ba să mă ierţi, Anton Antonovici. Dacă, de exemplu, cineva are o haină de blană de cinci sute de ruble, iar nevasta un şal... PRIMARUL:  Ei şi ce-i dacă dumneata primeşti mită câini de vânătoare? În schimb, nu crezi în Dumnezeu; la biserică nu te duci niciodată; pe câtă vreme eu sunt un credincios ferm  şi merg în fiecare duminică la biserică. Iar dumneata...O, te cunosc eu: dacă dumneata începi să vorbeşti despre facerea lumii, ni se ridică părul măciucă.  AMMOS FEODOROVICI: Dar am ajuns singur la asta, cu mintea mea.    PRIMARUL: Uneori, să ai prea multă minte e mai rău decât să n-ai deloc.  Şi-apoi, am pomenit  de judecătorie doar  aşa, în treacăt, dar drept să-ţi spun, mă-ndoiesc  ca cineva, cândva  să-şi bage  nasul pe-acolo. E un loc de invidiat, însuşi Dumnezeu îl protejează. În schimb dumneata, Luca Luchici, în calitate de inspector şcolar  trebuie să fii  mai atent, mai ales la profesori. Ei , fireşte, sunt oameni învăţaţi, educaţi la fel de fel de colegii, dar au purtări foarte ciudate, bineînţeles  legate de titlul lor de învăţaţi. Unul dintre ei, de exemplu, ăla cu faţa grasă… nu-mi mai amintesc numele lui… nu  se urcă niciodată la catedră fără  să facă o grimasă. Uite-aşa! ( face o grimasă ). Şi după aceea începe să-şi mângâie barba cu mâna pe sub cravată. Desigur, dacă face o mutră ca asta la elevi, mai treacă-meargă, poate că acolo aşa trebuie, eu la asta nu mă pricep. Dar judecaţi şi dumneavoastră! Dacă face aşa la un străin, poate să  iasă ceva foarte rău : domnul revizor sau oricine altcineva poate să creadă că se strâmbă la adresa lui.. Dracu ştie ce poate să iasă din asta! LUCA LUCHICI: Ce pot să fac cu el, zău aşa? I-am spus deja de câteva ori.  Chiar  zilele astea, când a intrat în clasă mareşalul nobilimii, a făcut o mutră cum nu mi-a fost dat să văd vreodată. El a făcut-o cu gând bun, dar eu am primit mustrare, că de ce se insuflă tineretului idei liberale. PRIMARUL: Acelaşi lucru trebuie să ţi-l spun şi despre profesorul de istorie. Are un cap deştept şi asta se vede. Are cunoştinţe vaste. Dar explică cu atâta patimă, încât uită de sine. L-am ascultat şi eu odată; ei, cât timp a vorbit despre asirieni şi babilonieni a mai mers, dar când a ajuns la Alexandru Macedon, nu vă pot spune ce s-a-ntâmplat cu el ... Am crezut că a luat foc şcoala, zău aşa! A coborât val-vârtej de la catedră şi cu toată puterea a dat cu scaunul de podea. Recunosc că Alexandru Macedon e un erou, dar de ce trebuie să strice scaunele? Asta sărăceşte bugetul ţării. LUCA LUCHICI: Da, e  iute din fire. I-am făcut  şi eu de câteva ori observaţii… Zice: ” Faceţi cum vreti, dar eu pentru ştiinţă, nu-mi cruţ nici viaţa!” PRIMARUL: Da, asta e neînţeleasa lege a naturii! Omul deştept, ori e beţiv, ori face o mutră   de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap. LUCA LUCHICI: Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu oameni învăţaţi. Te poţi aştepta la orice. Fiecare vrea să arate că şi el e deştept.  PRIMARUL: Asta n-ar fi nimic pe lângă...; ah, incognito blestemat! Dacă apare brusc: ”Aha! Aici sunteţi, porumbeilor! Care dintre voi, o să zică el ,e judecătorul?” -Liapchin-Tiapchin.”Ia daţi-mi-l încoace pe Liapchin-Tiapchin! Şi cine-i administratorul aşezămintelor de binefacere?”Zemleanica.- ”Ia daţi-mi-l încoace pe Zemleanica!” Asta-i rău de tot!     SCENA 2   Aceiaşi şi dirigintele poştei.    DIRIGINTELE POŞTEI: Explicaţi-mi, domnilor, ce e ? Ce funcţionar trebuie să sosească? PRIMARUL: Dar dumneata n-ai auzit? DIRIGINTELE POSTEI: Am auzit de la Piotr Ivanovici Bobcinschi. A fost adineaori pe la mine, pe la poştă. PRIMARUL: Şi ? Ce crezi despre asta? DIRIGINTELE POSTEI: Ce să cred! O să fie  război cu turcii. AMMOS FEODOROVICI: Gând la gând! Asta cred şi eu. PRIMARUL: Da, aţi nimerit-o amândoi cu bâta-n baltă. DIRIRGINTELE POSTEI: Pe bune - război cu turcii. Şi numai franţuzul e de vină. PRIMARUL: Ce război cu turcii? Noi o s-o păţim, nu turcii. Asta deja se ştie: scrisoarea-i la mine.  DIRIRGINTELE POŞTEI: Ei, dacă-i aşa , atunci n-o să fie război cu turcii. PRIMARUL: Şi ? Ce zici dumneata, Ivan Cuzmici?  DIRIGINTELE POSTEI: Ce să zic eu? Dumneata ce zici, Anton Antonovici? PRIMARUL: Eu? Ce să zic? Nu mi-e frică, poate doar aşa, puţin… Negustorimea şi civilii mă îngrijorează, cică aş fi tras şapte piei de pe ei, dar eu, zău, chiar dacă am primit câte ceva,  n-am făcut-o cu duşmănie…Chiar mă gândesc... (îl ia de braţ şi-l duce într-o parte) mă gândesc chiar să nu fi fost vreun denunţ  împotriva mea…De ce era să vină aşa, din senin, revizorul la noi ! Ascultă, Ivan Cuzmici, n-ai putea oare, în interesul nostru, al tuturor, ca orice scrisoare sosită la poştă, care vine sau care pleacă… înţelegi…, s-o dezlipeşti puţin şi s-o frunzăreşti, ca să vezi dacă e vreun denunţ  sau e o simplă corespondenţă... Dacă nu e denunţ, o lipeşti la loc, sau poţi  s-o trimiţi chiar aşa, dezlipită. DIRIGINTELE POŞTEI: Ştiu, ştiu... Asta nu trebuie să mă înveţi dumneata . Eu fac  asta nu din precauţie, ci mai mult din curiozitate. Mor să ştiu ce mai e nou prin lume. Îndrăznesc să vă spun că e o lectură foarte  interesantă! În unele scrisori sunt pasaje atât de frumos  scrise că, pur şi simplu, te delectezi: … sunt  atât de instructive… mai interesante chiar decât ”Buletinul Moscovei”. PRIMARUL: Spune-mi atunci, n-ai citit nimic  despre  vreun  funcţionar din Petersburg?   DIRIGINTELE POŞTEI: Nu. Despre  vreunul din Petersburg- nimic, dar despre funcţionari din Costroma şi din Saratov se vorbeşte mult . E păcat, zău, că dumneata nu  citeşti scrisori: sunt pasaje minunate.Uite,  nu demult, un locotenent  îi scria unui amic al său şi-i descria balul în cel mai jucăuş mod...foarte, foarte frumos: ”Viaţa, dragă prietene, curge, zice, ca în paradis… multe domnişoare, cântă muzica, iar cavalerii dansează”... Cu foarte mare emoţie descrie totul!....Am păstrat scrisoarea intenţionat… Vreţi să v-o citesc? PRIMARUL: Ei, acum nu-mi arde de asta! Aşa că, Ivan Cuzmici, fii atât de bun şi dacă dai întâmplător peste vreo plângere sau  peste vreun denunţ, reţine-l, fără cea mai mică ezitare. DIRIGINTELE POSTEI: Cu multă plăcere.  AMMOS FEODOROVICI: Aveţi grijă, o s-o păţiţi odată şi-odată .  DIRIGINTELE POŞTEI:  Vai de mine!  PRIMARUL:Nu-ţi fă griji! Era altceva dacă făceai din asta o chestiune publică, dar aşa, e o treabă de familie. AMMOS FEODOROVICI: Da! Neplăcută întâmplare!… Iar eu, mărturisesc, venisem la dumneata, Anton Antonovici, să te omenesc cu o căţeluşă. E soră bună cu câinele meu, pe care îl cunoşti. Ai auzit că Ceptovici e în judecată cu Varhovinschi… şi-n timpul ăsta eu mă lăfăi: vânez iepuri şi pe moşia unuia şi pe a altuia. PRIMARUL: Nenicule, nu-mi arde acuma de iepurii dumitale. Blestematul ăsta de incognito nu-mi iese din cap. Am impresia  că acu se deschide uşa şi hop! - apare şi dumnealui…      SCENA 3   Aceiaşi, Bobcinschi şi Dobcinschi, amândoi  intră cu sufletul la gură.     BOBCINSCHI: Ce întâmplare extraordinară! DOBCINSCHI: Ce noutate neaşteptată!  TOTI: Ce e? Ce s-a întâmplat?  DOBCINSCHI: Ceva cu totul neprevăzut: sosim la hotel... BOBCINSCHI: ( îl intrerupe ) Sosim amândoi, Piotr Ivanovici şi cu mine la hotel… DOBCINSCHI: ( îl intrerupe) A, nu, Piotr Ivanovici, lasă-mă pe mine să povestesc… BOBCINSCHI: Nu, nu, dă-mi voie, lasă-mă pe mine. Dumneata nu ai darul vorbirii… DOBCINSCHI: Iar dumneata ai să te încurci şi n-ai să-ţi aminteşti tot. BOBCINSCHI: O să-mi amintesc, zău, că o să-mi amintesc! Numai  să nu mă întrerupi, lasă-mă să povestesc eu, dar să nu mă întrerupi! Domnilor, fiţi atât de buni, spuneţi-i lui Piotr Ivanovici să nu mă întrerupă! PRIMARUL: Dar, pentru Dumnezeu, spuneţi odată ce s-a întâmplat? Îmi sare inima din loc. Aşezaţi-vă, domnilor. Luaţi-vă scaune. Piotr Ivanovici, poftim un scaun! ( toţi se aşează în jurul celor doi Piotr Ivanovici) Ei, ce s-a întâmplat?  BOBCINSCHI: Daţi-mi voie, daţi-mi voie, am să vă povestesc totul  pe rând. Chiar îndată  după ce am avut plăcerea să plec de la dumneata, când ai binevoit să te nelinişteşti de scrisoarea primită, da, chiar aşa… chiar atunci, am dat fuga la… te rog, Piotr Ivanovici, nu mă întrerupe. Ştiu tot, tot ştiu. Aşadar, eu, după cum v-am  spus, am dat fuga la Corobchin. Negăsindu-l pe Corobchin acasă, m-am repezit la Rastacovschi. Negăsindu-l  pe Rastacovschi, am intrat la Ivan Cuzmici ca să-i comunic vestea pe care ai primit-o dumneata… aşa… şi pe când mă întorceam de la el, m-am întâlnit cu Piotr Ivanovici... DOBCINSCHI: ( îl întrerupe): Lângă chioşcul unde se vând plăcinte. BOBCINSCHI: Lângă chioşcul unde se vând plăcinte. Da! Întâlnindu-mă  cu  Piotr Ivanovici, îi spun: ”Ai auzit de vestea pe care a primit-o Anton Antonovici printr-o scrisoare incontestabilă?” Dar Piotr Ivanovici o şi aflase de la chelăreasa dumitale Avdotia, care fusese trimisă nu ştiu cu ce treabă  la Filip Antonovici Poceciuev. DOBCINSCHI ( îl intrerupe ): Să aducă un butoiaş pentru rachiul franţuzesc. BOBCINSCHI ( dându-i mâinile la o parte): Să aducă un butoiaş pentru rachiul franţuzesc. Iată de ce  ne-am dus, Piotr Ivanovici şi cu mine, la Poceciuev… Nu, Piotr Ivanovici… cum să zic... nu mă întrerupe, te rog, nu mă întrerupe… Pornim  spre Poceiuev, iar pe drum  Piotr Ivanovici îmi spune: ” Să intrăm, zice, în han. Stomacul meu... n-am mâncat nimic de dimineaţă, am un gol în stomac...” Da, domnilor, e vorba de stomacul  lui Piotr Ivanovici.... ”La han, zice, au adus azi dimineaţă batog proaspăt, aşa că, să luăm o gustare.” N-am apucat noi bine să intrăm în hotel, cum deodată, un tânăr… DOBCINCSHI: ( întrerupându-l ) Cu înfăţişare plăcută şi îmbrăcat civil... BOBCINSCHI: Cu înfăţişare plăcută şi îmbrăcat civil... se plimbă uite-aşa, prin cameră, iar pe faţă are aşa, un raţionament…  fizionomia… gesturile, iar aici ( duce mâna la frunte ) multe şi de toate. Eu parcă am presimţit, şi-i spun lui Piotr Ivanovici: ”Asta nu-i întâmplător!” Da. Iar Piotr Ivanovici i-a şi făcut semn cu degetul şi l-a chemat pe hangiu, pe hangiul Vlas. Nevastă-sa a născut acum trei săptămâni un băieţaş, atât de  vioi, încât, cu siguranţă va fi ca şi taică-său, hangiu. Chemându-l pe Vlas, Piotr Ivanovici  l-a întrebat încetişor: ”Cine, zice, e tânărul ăsta?”- la care Vlas îi răspunde: ”Ăsta”, zice… Ei, nu ma întrerupe Piotr Ivanovici, te rog, nu mă întrerupe, dumneata n-ai să poţi povesti, zău că n-ai să poţi, ai să sâsâi,  ştiu doar că ai un dinte care şuieră când vorbeşti… ”Ăsta, zice, tânărul ăsta e un funcţionar, da domnilor, sosit din Petersburg, îl cheamă, zice, Ivan Alexandrovici Hlestacov, şi se duce, zice, în gubernia Saratov şi, zice, se prezintă  foarte ciudat. E a doua săptămână aici, nu se mută din han, ia totul pe datorie şi nu vrea să plătească nici o copeică”. Cum mi-a spus asta, parcă m-a luminat cineva de sus: ”Aha!” - i-am zis eu lui Piotr Ivanovici. DOBCINSCHI: Nu, Piotr Ivanovici, eu am zis : Aha!  BOBCINSCHI: Întâi ai zis dumneata şi pe urmă am zis şi eu .”Aha”, am spus noi, eu şi  cu Piotr Ivanovici. ”- Ce rost are să stea el aici, când drumul lui e spre gubernia Saratov?” Da, chiar aşa. El e funcţionarul! PRIMARUL: Cine? Care funcţionar? BOBCINSCHI: Funcţionarul de care aţi binevoit să fiţi înştiinţat. Revizorul! PRIMARUL: ( înspâimântat ): Vai de mine! Dumnezeu cu voi! Nu poate fi el. DOBCINSCHI: El e! Nici de plătit nu plăteşte. Nici de plecat nu pleacă. Cine poate fi dacă nu el? Iar foaia lui de deplasare e vizată pentru Saratov. BOBCINSCHI: El e! El e, zău că-i el… Dar ce spirit de observaţie are?! Peste tot se uită. A văzut că eu şi cu Piotr Ivanovici mâncăm batog, mă rog asta  pentru că  Piotr Ivanovici cu stomacul lui… da… păi s-a uitat până şi-n farfuriile noastre… M-a trecut un fior de spaimă. PRIMARUL: Dumnezeule! Îndură-te de noi, păcătoşii... Şi unde stă el acolo? DOBCINSCHI: Camera numărul cinci, sub scară. BOBCINSCHI: Camera în care anul trecut s-au bătut ofiţerii, care au trecut pe aici. PRIMARUL: Şi e demult aici? DOBCINSCHI: De vreo două săptămâni. A sosit de Sfântul Vasile Egipteanul. PRIMARUL: Două săptămâni! (aparte) Dumnezeule mare, Sfinţi Mucenici, fie-vă milă de robul vostru! În timpul ăsta a fost biciuită nevasta plutonierului ! Arestaţilor nu li s-a dat de mâncare! Pe străzi e  o mizerie, ca-n cârciumă! Ce ruşine! Sunt pierdut! (se ia cu mâinile de cap).  ARTEMII FILIPOFICI: În cazul ăsta,  Anton Antonovici, să mergem în procesiune la han? AMMOS FEODOROVICI: Nu, nu, să trimitem întâi starostele, clerul, negustorimea.Uite şi în cartea ”Faptele lui Ioan Mason”... PRIMARUL: Nu, nu, nu, lăsaţi-mă pe mine. Am mai avut momente grele în viaţa mea şi le-am făcut faţă, m-am ales chiar cu mulţumiri! Poate că mă ajută Dumnezeu şi de data asta. (lui Bobcinschi ) Zici că e tânăr?  BOBCINSCHI: Tânăr… să aibă vreo 23 sau 24 de ani . PRIMARUL: Cu atât mai bine. Pe un tânăr îl miroşi mai repede. Mai rău e când ai de-a face cu un vulpoi bătrân; unul tânăr însă, ce are-n guşă are şi-n  căpuşă. Haideţi, domnilor, vedeţi-vă fiecare de-ale voastre. Iar eu mă duc singur, ori hai, fie, cu Piotr Ivanovici. Într-o plimbare, aşa, ca din întâmplare, trecem pe la han, da, ca să vedem dacă nu cumva călătorii au nemulţumiri.Hei, Svistunov! SVISTUNOV: Ce doriţi? PRIMARUL: Du-te după comisar; adică nu. Am nevoie de tine. Zi cuiva să mi-l aducă cât mai repede pe comisar, iar tu vino încoace.  (Sergentul iese în grabă ) ARTEMII FILIPOVICI: Să mergem, să mergem, Ammos Feodorovici. Într-adevăr se poate întâmpla o nenorocire . AMMOS FEODOROVICI: Dar dumitale de ce ţi-e frică?! Le pui bolnavilor bonete curate şi ai terminat. ARTEMII FILIPOVICI: Ce bonete? Ordinul e să le dăm bolnavilor supă de fulgi de ovăz, dar  la mine pe toate coridoarele te izbeşte un miros de varză stricată, de-ţi mută nasul din loc. AMMOS FEODOROVICI: Eu, în privinţa asta, sunt liniştit! Într-adevăr cine să vrea să intre într-o  judecătorie de judeţ? Şi chiar dacă îşi va băga nasul în vreo hârtie, o să-şi blesteme zilele. Uite, eu de cincisprezece ani stau în scaunul judecătoresc, dar când mă uit peste vreun memoriu, mi se lasă mâinile în jos. Nici chiar Solomon n-ar putea desluşi care-i adevărul şi care-i minciuna.   ( Judecătorul, administratorul, doctorul, inspectorul şcolar şi dirigintele poştei ies şi în prag se ciocnesc cu comisarul)                 SCENA  4    Primarul, Bobcinschi, Dobcinschi,Sergentul;   PRIMARUL: Droşca stă acolo? SVISTUNOV: Stă. PRIMARUL: Ieşi în stradă...adică nu, stai! Du-te adu-mi...Dar ceilalţi unde-s? Numai tu eşti aici? Doar am dat ordin să vină şi Prohorov.Unde-i Prohorov?  SVISTUNOV: Prohorov e la secţie, dar nu e bun la nimic.  PRIMARUL: Cum aşa?  SVISTUNOV: Păi aşa, l-au adus azi dimineaţă beat mort. Am turnat două găleţi de apă pe el, dar tot nu s-a trezit.  PRIMARUL:(apucându-se cu mâinile de cap) Ah, Doamne Dumnezeule! Du-te repede în stradă, adică nu, du-te mai întâi în camera mea, auzi! Şi adu-mi sabia şi pălăria cea nouă. Ei, Piotr Ivanovici, să mergem! BOBCINSCHI: Şi eu, şi eu...permiteţi-mi şi mie, Anton Antonovici! PRIMARUL: Nu, nu, Piotr Ivanovici, nu se poate, nu se poate! E incomod şi nici nu încăpem în droşcă.  BOBCINSCHI: Nu face nimic, chiar nimic. Eu o iau pe jos, alerg după trăsură. Aş vrea doar să mă uit un pic pe gaura cheii să văd ce-o să facă....  PRIMARUL:(luând sabia, către sergent) Dă fuga şi adună pe toţi vătăşeii şi fiecare din ei să ia...Vai, cum s-a zgâriat sabia asta! Blestematul ăsta de negustor Abdulin! Vede că sabia primarului s-a învechit, dar nu se gândeşte să trimită alta nouă. Ah! Ce oameni perfizi! Pun pariu că au şi început să ticluiască pe ascuns plângeri împotriva mea. Deci, să ia fiecare în mână câte o stradă...ei, fir-ar să fie, o stradă – o mătură! Şi să măture  toată strada care duce spre han, dar aşa ca s-o facă curată. M-auzi! Ai grijă, că  te cunosc eu şi pe tine: te baţi pe burtă cu fiecare şi furi linguriţele de argint, le bagi în cizme! Ai grijă, căci cu mine o încurci! Ce-ai făcut cu negustorul Cerniaev, ai? Ţi-a dat doi arşini de stofă pentru tunică iar tu i-ai umflat toată bucata. Ai grijă! Furi prea mult pentru gradul tău! Hai, pleacă!     SCENA  5   Primarul , Comisarul, Bobcinschi, Dobcinschi     PRIMARUL: A! Stepan Ilici, pentru Dumnezeu, unde ai fost până acum? Ce-nseamnă  asta? COMISARUL: Aici eram, după  poartă. PRIMARUL: Ascultă-mă bine, Stepan Ilici! Funcţionarul de la Petersburg a sosit.Ce măsuri ai luat?  COMISARUL:Aşa cum aţi poruncit! L-am trimis pe sergentul Pugoviţân cu vătăşeii să măture străzile. PRIMARUL: Dar Derjimorda unde e?  COMISARUL: Derjimorda e plecat cu pompa de incendiu. PRIMARUL: Iar Prohorov e beat?  COMISARUL: Beat. PRIMARUL: Cum ai putut permite asta? COMISARUL: Dumnezeu ştie! Ieri a fost o bătaie la marginea oraşului, s-a dus să facă ordine acolo şi s-a întors beat. PRIMARUL: Ascultă-mă ! Uite ce-ai să faci! Sergentul Pugoviţân e înalt, să stea pe pod să facă ordine.Să desfacă gardul ăla vechi de lângă cizmar şi să pună nişte balize de paie acolo, ca şi cum ar fi o lucrare începută. Cu cât sunt mai multe dărâmături, cu atât dăm  impresia că primarul oraşului lucrează… Ah! Doamne Dumnezeule, am uitat că lângă gardul ăla s-au aruncat vreo patruzeci de căruţe de gunoi! Ce oraş scârbos! De-abia ridici undeva un monument sau pur şi simplu un gard, că imediat dracu ştie de unde se aduc atâtea gunoaie! (oftează) Dacă funcţionarul care a venit întreabă pe vreunul din voi, dacă sunteţi mulţumiti, să răspundeţi : ”Mulţumiţi, înălţimea voastră!”, iar dacă s-o găsi vreunul să fie nemulţumit, o să-i arăt eu după aceea nemulţumire…Of, of, of, păcătosul de mine, păcătosul! (ia cutia de pălării în loc de pălărie) Dă, Doamne, să treacă mai repede şi asta şi am să-ţi aprind o lumânare cum nu ţi-a aprins nimeni: pe fiecare bestie de negustor am să-l pun să dea câte trei puduri de ceară (în loc de pălărie vrea săşi pună cutia în cap).  COMISARUL: Anton Antonovici, asta-i cutie, nu pălărie.  PRIMARUL: Dacă-i cutie, cutie să fie. S-o ia dracu!  Şi dacă  întreabă  unde e biserica de lângă spital pentru care acum un an s-au alocat bani, să nu uitaţi să spuneţi că a început să se construiască, dar a ars. Am prezentat şi un raport despre asta. Mai ştii, poate  se scapă vreun tâmpit, uituc şi spune că nici nu a  fost începută!  Încă ceva! Să-i spui lui Derjimorda să-şi mai ţină pumnii acasă. De dragul ordinei, el învineţeşte ochii tuturor, şi celor vinovaţi şi celor nevinovaţi.  Hai, să mergem, să mergem Piotr Ivanovici! (porneşte şi se-ntoarce) Şi să nu lăsaţi să iasă soldaţii pe stradă fără nimic pe ei. Garnizoana asta  afurisită! Sunt în stare să-şi  trântească pe deasupra tunica, iar dedesubt sunt goi puşcă. ( ies cu  toţii )       SCENA 6    Ana Andreevna şi Maria Antonovna intră în fugă pe scenă.     ANA ANDREEVNA: Unde-s? Unde sunt? Doamne Dumnezeule! (deschide uşa) Bărbate! Antoşa! Anton! (vorbeşte repede) Numai tu eşti de vină! Din pricina ta! Moşmonito! Ba broşa! Ba şalul! (se apropie de  fereastră, strigă) Anton, încotro? Încotro? Ce e? A venit? Revizorul? E cu mustăţi? Ce fel de mustăţi?            PRIMARUL: Mai târziu, măicuţă, mai târziu! ANA ANDREEVNA: Mai târziu? Asta-i bună! Mai târziu! Eu nu vreau mai târziu… Numai un lucru să-mi spui: ce grad are? Colonel? Ai? (cu necaz) A plecat! Ei, asta să ştii că  nu ţi-o iert! Si toate astea numai din pricina ta!  ” Mamiţo, mamiţo, stai să-mi prind la spate şalul, acum sunt gata, acum.” Iacă-tă-ne acum! Uite că n-am aflat nimic! Cochetăria asta blestemată! A auzit că  dirigintele poştei e şi el aici, şi numai în faţa oglinzii a stat: se uită şi din stânga, şi din dreapta. Îşi închipuie că umblă după ea, dar să-l vezi ce mutră face când te întorci cu spatele!… MARIA ANTONOVNA: Şi ce-i de făcut, mamiţo? Oricum peste două ceasuri o să aflăm tot. ANA ANDREEVNA: Peste două ceasuri! Foarte-ţi mulţumesc. Poftim răspuns! Cum de nu ţi-a trecut prin cap să spui că peste o lună .(se apleacă peste fereastră)  Ei, Avdotia! Cum? Ce-i Avdotia, ai auzit dacă a sosit cineva?...N-ai auzit? Proastă mai eşti! Dă din mâini? Lasă-l să dea, dar de întrebat tot puteai să-l întrebi. N-ai putut să afli! Cap sec! Ţi-e gândul numai la măritiş. Ce? Au plecat imediat! Trebuia să alergi după droşcă. Du-te-acuma, dute fuga! Auzi? Fugi şi-ntreabă unde s-au dus! Află tot: cine e călătorul ăsta! Cum e! Auzi? Uităte prin gaura cheii şi află tot, şi ce ochi are: negri sau nu, şi întoarce-te imediat, auzi, hai, mai repede, mai repede, mai repede!  (continuă să strige până când cade cortina...)    ACTUL II                                                               O odăiţă la han.  Un pat, o masă, un geamantan, o sticlă goală, o pereche de cizme, o perie de haine şi altele;      SCENA 1                                              (Osip stă lungit pe patul stăpânului)   OSIP: Dracu să mă ia! Mi-e atât de foame şi îmi chiorăie maţele de parcă un regiment întreg cântă la trompetă în burta mea. Şi nici o speranţă să ajungem acasă! Ce poţi să faci? E a doua lună deja de când am plecat din Piter. Porumbelul meu a fituit toţi bănişorii pe drum… iar  acum stă blând de tot, cu coada între picioare. Aveam bani berechet şi pentru mâncare şi pentru drum, pentru tot… dar, coconaşul trebuia să defileze în fiecare oraş. (îl imită  pe stăpânul său) ” Ei, Osip! Du-te şi vezi de-o  cameră, vezi să fie cea mai bună, şi cere cel mai bun prânz. Mâncarea proastă nu-mi prieşte, am nevoie de un prânz bun.” Măcar dac-ar fi ceva de capul lui… dar nu e decât un simplu registrator. Cum cunoaşte pe cineva, imediat se aşează cu el la cărţi…Aşa s-a ars! Uff! M-am săturat de viaţa asta. Pe bune că-i mai bine la ţară...e adevărat că nu prea ai viaţă publică, dar şi grijile-s mai puţine; ai muierea ta şi stai tot timpul întins pe cuptor, mâncând plăcinte. Dar dacă e să spunem adevărul, nu contestă nimeni că viaţa în Piter e cea mai bună. Bani să ai, că viaţa e subtilă şi plină de politică: teatre, câini care dansează şi tot ce vrei.Vorbesc toţi foarte delicat, doar nobilii îi mai depăşesc.Te duci pe strada Şciukin- negustorii te strigă ”Respectabile!”; în barcă treci râul alături de un funcţionar; îţi doreşti companie- intri într-o prăvălie: acolo un cavaler îţi povesteşte despre tabere sau îţi explică ce înseamnă fiecare stea de pe cer în aşa fel că le vezi ca-n palmă. Mai intră din întâmplare câte o ofiţereasă bătrână, mai apare uneori câte o servitoare care arată...of, of, of! (râde pe sub mustaţă şi dă din cap). Galant mod de comportament, fir-ar să fie! N-auzi niciodată un cuvânt urât, toţi ţi se adresează numai cu ”dumneavoastră”. Te-ai plictisit să mergi pe jos- îţi iei o trăsură şi mergi ca boierul, iar dacă nu vrei să plăteşti-  e simplu: fiecare curte are două intrări şi aşa te strecori, că nici dracul nu te mai găseşte. Un lucru e rău: uneori te-ndopi până  nu mai poţi, iar alteori-crăpi de foame, cum ar fi acuma. Şi numai el e de vină.   Dar ce poţi să-i faci? Batrânul îi trimite bani, dacă ar şti să-i ţină! Da de unde! Chefuri, petreceri, merge numai cu trăsura, în fiecare zi trebuie să fac rost de bilete la teatru şi după o săptămână- mă trimite cu fracul cel nou la talcioc să-l vând.Uneori se-ntâmplă să-şi vândă şi ultima cămaşă , de ramâne numai cu un surtucel şi o prăpădită de manta. Pe bune, zău! Şi ce postav… de-ţi părea rău să pui mâna pe el, inglizesc, vre-o 150 de ruble costă numai fracul şi îl vinde la piaţă cu vreo 20, de pantaloni nici nu mai vorbesc, că-i dă  pe-o nimica toată. Dar de ce toate astea? De aceea, că nu face nimic: în loc să meargă la slujbă, se plimbă toată ziua pe bulvar şi joacă în cărţi. Ehe! De-ar şti  bătrânul boier asta! Nu s-ar mai uita că eşti funcţionar! Ţi-ar ridica frumos cămăşuţa şi aşa ţi-ar arde câteva să te usture vre-o patru zile! Dacă ai slujbă, slujbă să fie! Şi hangiul de-aici ne-a spus clar că până nu plătim ce-am mâncat, nu ne mai dă nimic!” Dar dacă nu plătim… ( oftând ) Doamne, Dumnezeule! Măcar o ciorbă, de  oricare! Lumea toată parcă aş mânca-o! Bate cineva; probabil că-i el.  (sare din pat)      SCENA 2            Osip, Hlestacov   HLESTACOV: Ia, ţine asta! (îi dă pălăria şi bastonul) Aha! Iar te-ai tolănit pe patul meu? OSIP: De ce să mă tolănesc? Ce, n-am mai văzut pat?  HLESTACOV: Minţi, te-ai tolănit! Nu vezi cât e de  mototolit?  OSIP: Dar la ce-mi trebuie? Credeţi că eu nu ştiu ce-i ăla pat? Am picioare şi pot sta pe ele. La ce-mi trebuie patul dumneavoastră? HLESTACOV: (umblă prin cameră) Uită-te în pungă, mai e ceva tutun? OSIP: De unde să mai fie? Acum patru zile l-aţi fumat pe ultimul. HLESTACOV: (umblă încolo şi-ncoace, strângându-şi buzele, apoi tare şi cu glas hotărât): Ascultă...ei, Osip! OSIP : Ce doriţi? HLESTACOV: (cu voce tare, dar mai puţin sigur ): Du-te acolo. OSIP: Unde? HLESTACOV: (cu o voce nehotărâtă şi înceată, care sună aproape a rugăminte)  Jos, la bufet...Spune-le... să-mi dea să mănânc. OSIP: Nicidecum! Nici nu mă gândesc să mă duc. HLESTACOV: Cum îndrăzneşti, prostule? OSIP: Uite aşa! Chiar dacă  m-aş duce, m-aş duce degeaba! Hangiul a spus că nu ne mai dă de mâncare. HLESTACOV: Cum îndrăzneşte să nu ne dea! Ce tâmpenii! OSIP: ”Ba chiar, zice, mă voi duce şi la primar; e a treia săptămână de când boierul nu plăteşte. Sunteţi nişte pungaşi, zice, şi tu şi stăpânul tău. Boierul e un coţcar. Am mai văzut noi, zice, derbedei şi haimanale de-astea.” HLESTACOV: Iar tu, animalule, te bucuri că-mi povesteşti toate astea. OSIP: ”Aşa, zice, poate să vină oricine la trai bun, să facă datorii peste datorii de să nici nu-l  poţi da afară. Dar să ştiţi, zice, că eu nu glumesc… mă duc cu plângere, să-l  aresteze şi-l bag la închisoare”. HLESTACOV: Taci odată, prostule! Ajunge! Du-te, du-te şi spune-i. Ce animal grosolan! OSIP: Dar mai bine îl chem pe hangiu la dumneata. HLESTACOV: La ce-mi trebuie hangiul? Du-te tu şi spune-i. OSIP: Zău aşa, boierule! HLESTACOV: Bine, du-te, dracu să te ia! Chiamă-l pe stăpân . (Osip iese)      SCENA 3         Hlestacov, singur     HLESTACOV: E îngrozitor ce foame mi-e! M-am plimbat puţin, credeam că o să-mi mai scadă pofta de mâncare. Da de unde! Dracul să-l ia de apetit, nu trece!  Dacă nu  chefuiam la Penza, mi-ar fi ajuns banii până acasă. Căpitanul ăla de infanterie mi-a făcut figura… bestia… juca grozav! Un sfert de ceas am jucat şi m-a lăsat lefter. Cu toate astea, ce n-aş da să mai pot juca cu el odată. Dar nu s-a ivit ocazia. Ce oraş păcătos! Nici măcar la aprozar nu primeşti nimic pe datorie. Asta-i de-a dreptul  infamie! (fredonează mai  întâi o arie din ”Robert diavolul”, apoi un cântec popular rusesc, iar la sfârşit ceva care nu seamănă nici cu una nici cu alta)  Nu vrea să vină   SCENA 4   Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul     CHELNERUL: Stăpânul m-a trimis să vă-ntreb ce doriţi.  HLESTACOV: Bună, prietene! Ei, ce mai faci? Sănătos?  CHELNERUL: Slavă Domnului!  HLESTACOV: Ei, ce mai e nou pe la han? Merge totul bine?  CHELNERUL: Da, slavă Domnului, totu-i bine.  HLESTACOV: Sunt mulţi călători?  CHELNERUL: Destui.  HLESTACOV: Ascultă, stimabile, până acum nu mi s-a adus încă prânzul.Aşa că, te rog, grăbeşte-i să vină mai repede, fiindcă după masă am ceva treburi.  CHELNERUL: Dar stăpânul a zis că nu vă mai dă nimic. Ba chiar a vrut să meargă azi  să se plângă primarului.  HLESTACOV: De ce să se plângă? Judecă şi dumneata, stimabile.Cum aşa? Eu doar trebuie să mănânc. În felul ăsta pot să mă usuc de tot.Vreau foarte tare să mănânc şi nu glumesc când spun asta.  CHELNERUL: Deci...El a spus: ”Nu-i voi da să mănânce până nu-mi va plăti ce-a consumat”. Ăsta i-a fost răspunsul.  HLESTACOV: Dar tu fă-l să înţeleagă, convinge-l.  CHELNERUL: Dar eu ce-aş putea să-i spun?  HLESTACOV: Explică-i foarte serios că eu trebuie să mănânc. Banii sunt cu totul altceva…Dacă unui ţărănoi ca el nu i se-ntâmplă nimic dacă nu mănâncă o zi întreagă, el crede că toţi sunt la fel! Ce mai noutate!  CHELNERUL: Bine, o să-i spun.      SCENA 5         Hlestacov, singur    HLESTACOV:  Adevăru-i că-i nasol de tot dacă nu-mi dă de mâncare. Şi mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată. Să mai vând oare vreo haină? Poate pantalonii? Nu! Mai bine flămânzesc, dar ajung acasă în costum. Păcat că Ioachim n-a vrut să-mi închirieze o trăsură. Ce bine era, firar să fie, să fi ajuns acasă într-o caleaşcă, să fi trecut aşa drăceşte pe la vreun moşier vecin, să fi tras la scară cu felinarele aprinse, să-l fi avut pe Osip în spate îmbrăcat în livrea! Parcă-i văd cum se agită toţi: ”Cine e, ce e?” Iar lacheul intră şi anunţă (se îndreaptă şi-l imită pe lacheu):” Ivan Alexandrovici Hlestacov, din Petersburg! Binevoiţi să-l primiţi?” Bădăranii ăştia nici nu ştiu censeamnă: ”Binevoiţi să-l primiţi?” La ăştia, când vine vre-un moşier necioplit, dă buzna ca un urs direct în salon. Poate mă apropii de vre-o fiică drăguţică: ”Domnişoară,îmi permiteţi...” (îşi freacă mâinile şi bate din călcâie) Ptiu! (scuipă) Mi-e o foame de-mi vine să vomit!        SCENA 6                                         Hlestacov, Osip, apoi Chelnerul  HLESTACOV: Ei, ce e? OSIP: Aduce prânzul! HLESTACOV: (bate din palme sărind uşor pe scaun ) Prânzul! Prânzul! Prânzul! CHELNERUL: (cu farfurii şi cu un şervet) Stapânul vă dă pentru ultima oară. HLESTACOV: Ce să-ţi spun! Stăpânul, stăpânul! Scuip eu pe  stăpânul tău! Ce ai  acolo?  CHELNERUL: Supă şi friptură. HLESTACOV: Cum? Numai două feluri?  CHELNERUL: Numai! HLESTACOV: Ce tâmpenie! Aşa ceva nu primesc. Du-te şi întreabă-l ce-i cu chestia asta? E  puţin. CHELNERUL: Nu! Stăpânul zice ca şi aşa e prea mult!  HLESTACOV: Şi de ce ce nu e sos?   CHELNERUL: Sos nu e!  HLESTACOV:  Dar de ce nu e? Trecând pe lângă  bucătărie, chiar eu am văzut că se găteau multe feluri. Iar azi dimineaţă doi omuleţi scunzi mâncau batog  şi alte bunătăţi. CHELNERUL: Păi, uneori e, alteori nu e. HLESTACOV: Cum aşa, nu e? CHELNERUL: Uite-aşa! HLESTACOV: Dar batogul,  peştele,  chiftelele? CHELNERUL: Astea-s  pentru cei mai spălăţei… HLESTACOV: Eşti un prost! CHELNERUL: Da! HLESTACOV: Eşti un porc jegos!... De ce ei mănâncă, iar eu nu? De ce, lua-te-ar dracu, nu pot şi eu să fiu la fel?  Nu sunt şi ei călători, la fel ca şi mine?  CHELNERUL: Se pare că nu!  HLESTACOV: Dar cum sunt ei?  CHELNERUL: Sunt oameni obişnuiţi: din aceia care se ştie că plătesc. HLESTACOV: Nu vreau să mai  vorbesc cu un prost ca tine ( îşi toarnă supa şi începe să mănânce ) Ce-i cu supa asta? Ai turnat apă chioară: pute doar, n-are nici un gust. Nu vreau supa asta! Adu-mi altceva! CHELNERUL: O iau inapoi! Stăpânul a zis: ” Dacă nu-i place cu atât mai bine!”. HLESTACOV (punând mâna pe castron ): Ei, ei, ei...las-o, prostule! Să te porţi cu  alţii aşa: eu, frate, sunt din alt aluat, cu mine nu-ţi merge! (mănâncă) Doamne, ce supă!  (continuă să mănânce) Cred că nu e om pe lumea asta care să fi mâncat o asemenea supă: în loc de grăsime plutesc fulgi. (taie o bucată de găină) Vai, vai, vai, ce mai găină! Dă-mi friptura! Osip, vezi că a mai rămas un pic de supă! Iaţi-o ţie. (taie friptura) Ce-i cu  friptura asta? Asta nui friptură.  CHELNERUL: Dar ce e? HLESTACOV: Dracu ştie ce e! Numai friptură nu e! Talpă de cizmă prăjită în loc de viţel!  (mănâncă) Bandiţii, canaliile, ca să vezi cu ce te hrănesc.Te dor maxilarele dacă mănânci o bucată ca asta.(se scobeşte cu degetu-n dinţi) Canaliile! Zici că-i scoarţă de copac, nicidecum n-o pot scoate; o să mi se înnegrească dinţii după o mâncare ca asta. Bandiţii! (îşi şterge gura cu şervetul) Nu mai e nimic? CHELNERUL: Nimic! HLESTACOV: Nemernicii! Canaliile! Măcar un pic de sos sau o prăjitură. Şarlatanii! Ştiu doar să jupoaie călătorii!  ( Chelnerul strânge totul de pe masă şi iese împreună cu Osip ).       SCENA 7  Hlestacov, apoi Osip  HLESTACOV: Pe bune, parcă n-aş fi mâncat nimic! Zău aşa! Mai rău mi-am stârnit pofta! Deaş avea ceva mărunţiş să-l trimit la piaţă să ia măcar o franzelă. CHELNERUL (intră) Acolo a venit primarul oraşului  şi  nu ştiu de ce se interesează şi întreabă de dumneata. HLESTACOV: (speriat): Naţi-o bună! Ce bestie e şi hangiul ăsta, a şi apucat să se plângă! Dar dacă într-adevăr mă bagă la închisoare? În fond...dacă procedează cu delicateţe... A, nu, nu, nu vreau! În oraş e plin de lume şi de ofiţeri, iar eu ca dinadins i-am făcut cu ochiul unei fete de negustor...Nu, nu vreau...Ş-apoi cum să îndrăznească el aşa ceva? Ce-s eu? Negustor sau meseriaş? (îşi face curaj şi se-ndreaptă ) Am sa-i spun direct: ”Cum îţi permiţi dumneata?”  (se  mişcă clanţa uşii. Hlestacov, palid, încremeneşte)     SCENA 8                                            Hlestacov, primarul, Dobcinschi  (Primarul intră, se opreşte, se privesc amândoi speriaţi câteva momente, holbându-se unul la altul).  PRIMARUL: (îşi revine puţin şi ia poziţia ”drepţi” ) Am onoarea să vă salut. HLESTACOV: (se înclină) Respectele mele… PRIMARUL: Vă rog să mă iertaţi… HLESTACOV: Nu face nimic... PRIMARUL: Datoria mea, ca primar al acestui oraş, este să am grijă ca toţi călătorii şi  oamenii nobili să n-aibă nici un fel de … HLESTACOV (se cam bâlbâie la început, dar spre sfârşit vorbeşte tare ): Ce era să fac?…. Nu, nu sunt vinovat!… Zău că am să plătesc… O să-mi trimită bani de acasă. (Bobcinschi se iţeşte de după uşă). El e mai vinovat ca mine: îmi dă o friptură tare ca piatra, iar în supă dracu ştie ce-a pus că a trebuit s-o arunc pe fereastră! Mă înfometează zile întregi! Ceaiul e foarte ciudat, miroase a peşte, a ..., numai a ceai nu… Cu ce am păcătuit eu… Asta-i bună!  PRIMARUL: (foarte timid) Vă rog să mă iertaţi, dar nu e vina mea. La mine în piaţă e  întotdeauna carne proaspătă. O aduc negustorii din Holmogorî, oameni cumsecade şi liniştiţi. Nu ştiu de unde-o fi cumparat-o hangiul ăsta… Dar dacă  nu vă place  aici, permiteţi-mi  să vă propun să mergeţi cu mine în altă locuinţă. HLESTACOV: Nu, nu vreau! Ştiu  eu ce înseamnă altă locuinţă: adică la închisoare! Dar cu ce drept? Cum îndrăzniţi?... Pe mine?  Eu… Eu care…. Sunt funcţionar… din Petersburg! ( tot mai curajos) Eu… eu… eu… PRIMARUL: (aparte) Doamne, Dumnezeule! Ce supărat e! … Ştie tot! Afurisiţii de negustori  i-au povestit tot! HLESTACOV: (mai îndrăzneţ) Deşi aţi venit aici cu toată echipa, eu nu plec. Mă duc direct la ministru ( bate cu pumnul în masă). Ce credeţi? Ce vă imaginaţi? PRIMARUL: (ia poziţie de drepţi  tremurând ca varga): Fie-vă milă ! Nu mă nenorociţi!… Am nevastă şi copii mici... Nu mă nefericiţi! HLESTACOV: Nu, nu vreau! I-auzi, asta-i  bună! Ce-mi pasă mie dacă dumneata ai nevastă şi copii! Ăsta e un motiv ca eu să merg  la închisoare?! Auzi dumneata!  (Bobcinschi bagă capul pe uşă, dar se retrage speriat) Nu, nu, vă foarte mulţumesc! Nu vreau! PRIMARUL: (tremurând de  frică): Din nepricepere, zău că din nepricepere! Insuficienţă financiară. Judecaţi şi singur: leafa nu-ţi ajunge nici  măcar de ceai şi zahăr. Iar dacă am primit  plocoane…ele au fost mici… o nimica toată… de-ale gurii… sau  o haină… Cât despre văduva plutonierului, care acum se ocupă de negustorie, pe care cică am pus s-o bată…  asta-i calomnie, zău, că-i calomnie. Asta au inventat-o duşmanii mei, care sunt în stare să atenteze şi la viaţa mea. HLESTACOV: Ei şi? Eu n-am nici o treabă cu astea! (gândindu-se)  Nu-nţeleg de ce-mi vorbiţi mie de duşmani şi de nu ştiu care văduvă a plutonierului… nevasta plutonierului e cu totul altceva.... dar pe mine n-o să-ndrăzniţi să mă biciuiţi! Mai e până acolo! Ia te uită la el! Am să  plătesc… am să  plătesc! Dar deocamdata nu am ! De aceea  şi stau aici, pentru că n-am nici o copeică! (aparte) Subtilă chestie! Auzi cum a cotit-o! Ce-a mai încurcat-o! Să priceapă cine poate. Nici nu ştii de unde să-l iei.Totuşi nu strică să-ncerc. Fie ce-o fi! Încercarea vină nare. (tare) Dacă într-adevăr aveţi nevoie de bani, sau de altceva, sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, chiar din acest moment. E de datoria mea să ajut călătorii. HLESTACOV: Daţi-mi, daţi-mi cu împrumut să m-achit imediat cu hangiul. Mi-ar trebui vre-o două sute de ruble… sau chiar mai puţin… PRIMARUL: (dându-i  banii) Exact două sute de ruble. Nu vă  obosiţii să-i număraţi.  HLESTACOV: (ia banii) Profundele mele mulţumiri. Am să vi-i trimit cum ajung acasă...Nu ştiu cum mi s-a întâmplat... Văd ca sunteţi un om nobil. Asta-i altă treabă! PRIMARUL: (aparte) Ei, slavă Domnului, c-a luat banii.Cred că o să meargă totul ca pe roate! Mai ales că-n loc de două sute i-am băgat patru.  HLESTACOV: Ei, Osip! (intră Osip) Cheamă-l pe chelner încoace! (primarului şi lui Dobcinschi ) Dar de ce staţi în picioare, luaţi loc, vă rog! Poftiţi, domnule, luaţi loc! PRIMARUL: Nu face nimic. Stăm şi în picioare! HLESTACOV: Vă rog să-mi faceţi plăcerea şi să luaţi loc! Acum  văd  ospitalitatea şi sinceritatea firii dumneavostră...Trebuie să recunosc că la început am crezut că aţi venit  să mă…( lui Dobcinschi) .Luaţi loc.   (Primarul şi Dobcinschi se aşează. Bobcinschi apare în uşă, trăgând cu urechea.) PRIMARUL: (aparte) Ar trebui să fiu mai îndrăzneţ. El vrea să-l considerăm incognito. Foarte bine, să dăm drumul şi noi la gogoşi. Să ne prefacem că nu ştim deloc ce fel de om e.  (tare) Treceam pe-aici în interes de serviciu cu Piotr Ivanovici Dobcinschi, moşier din partea locului; am intrat anume la han, ca să ne informăm dacă hangiul ăsta se poartă bine cu călătorii. Pentru că eu nu sunt ca alţi primari… cărora nu le pasă de nimic… eu, pe lângă funcţie, datorită sentimentelor creştineşti de iubire pentru om , vreau ca orice muritor să fie bine primit. Şi uite că întâmplarea îmi oferă ca răsplată o cunoştinţă atât de plăcută. HLESTACOV: Şi eu sunt foarte încântat… Trebuie să recunosc că fără dumneata,  cine ştie cât aş mai fi stat  aici… Habar n-aveam cu ce o să plătesc. PRIMARUL : (aparte) Ce să-ţi spun! Nu ştiai cu ce să plateşti! (tare) Aş îndrăzni să vă-ntreb: încotro şi spre ce meleaguri vă-ndreptaţi?  HLESTACOV: În gubernia Saratov, la moşia mea. (aparte, ironic) În gubernia Saratov! I-auzi! Şi nici măcar nu roşeşte! Cu el trebuie să fim cu ochii în patru. (tare) Bună treabă v-aţi apucat să faceţi ! Iar în privinţa drumului, se spune că pe de o parte sunt neplăceri cu întârzierea cailor, iar pe de altă parte e şi o distracţie pentru minte. Bănuiesc, că  faceţi o călătorie de plăcere?  HLESTACOV: Nu! M-a chemat tata! S-a cam supărat bătrânul că n-am obţinut mare lucru  la Petersburg! El crede că de îndată ce ai venit, ţi-au şi pus ordinul Sfântul Vladimir pe piept. Eu laş trimite pe el să se-nghesuie prin cancelarie. PRIMARUL: (aparte) Ca să vezi ce gogoşi toarnă. L-a băgat chiar şi pe   taică-său.( tare ) Şi pe mult timp plecaţi?  HLESTACOV: Ca să fiu sincer, nu ştiu! Tatăl meu e un bătrân încăpăţânat şi prost ca noaptea. Am să i-o spun direct: fă ce vrei, dar eu nu pot trăi fără Petersburg. De ce să-mi distrug viaţa printre mujici! Azi sunt alte cerinţe, sufletul meu e însetat de civilizaţie. PRIMARUL: (aparte) Bine a mai adus-o din condei! Minte, minte fără nici o jenă. La cât de strâns cu uşa arată, l-ai putea distruge cu o unghie. Dar aşteaptă tu, o să te fac eu să spui şi ce vrei şi ce nu vrei (tare). Foarte corect aţi binevoit să remarcaţi!  Ce poţi să faci într-o fundătură? De exemplu, chiar aici în târguşorul nostru! Nu dormi nopţile, te străduieşti pentru ţară, nu cruţi  nimic, dar recompensa nu se ştie când o sa vie… ( se uită prin cameră ) Pare cam umedă camera asta? HLESTACOV: Urâtă cameră şi are nişte ploşnite cum  n-am mai văzut până acum. Parc-ar fi câini, aşa te muşcă. PRIMARUL: Vai de mine! Un călător atât de distins să rabde aşa ceva? Şi încă de la cine? De la nişte ticăloase de ploşniţe, care nici n-ar fi trebuit să se nască. E şi prea mult întuneric în camera asta, nu? HLESTACOV: Da, foarte întuneric! Stăpânul şi-a făcut un obicei să nu pună lumânări. Vrei uneori să faci ceva, să citeşti sau îţi vine inspiraţia să compui ceva…Dar  nu poţi: e întuneric, întuneric beznă.  PRIMARUL: Aş îndrazni să vă rog… dar nu… nu sunt demn… HLESTACOV: Ce anume?  PRIMARUL: Nu, nu, nu sunt demn! Nu sunt demn!  HLESTACOV: Dar despre ce este vorba?   Aş îndrazni… La mine acasă este o cameră minunată pentru dumneavoastră. Luminoasă, liniştită… Dar nu... Recunosc că asta ar fi o cinste prea mare… Vă rog să nu vă supăraţi. Din naivitate v-am oferit, vă rog să mă credeţi. HLESTACOV: Dimpotrivă... daţi-mi voie …cu multă plăcere. Mi-ar fi mult mai plăcut să locuiesc într-o casă particulară decât în cârciuma asta. PRIMARUL: Vai, ce fericit aş fi! Dar nevastă-mea ce-o să se bucure! Vedeţi, asta-i firea mea! De mic copil am fost ospitalier… Mai ales când oaspetele e o persoană cultă. Să  nu credeţi că spun asta ca să vă măgulesc!  N-am acest pacat! V-o spun din toată inima. HLESTACOV: Vă mulţumesc nespus! Nici mie nu-mi plac oamenii prefăcuţi. Îmi place foarte mult sinceritatea şi prietenia dumitale . Şi recunoscsc că nici  n-aş pretinde nimic  altceva decât un singur lucru: devotament şi respect. Respect şi devotament.     SCENA 9    Aceiaşi,  Chelnerul, însoţit de Osip. Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă.  CHELNERUL: Aţi binevoit să mă chemaţi?  HLESTACOV: Da! Adu-mi nota!  CHELNERUL: V-am mai dat şi adineaori o notă! HLESTACOV: Nu mai ţin minte socotelile tale prosteşti. Zi cât e de plată? CHELNERUL: În prima zi aţi binevoit să serviţi o masă completă. A doua zi aţi luat ca gustare numai batog. Iar de-atunci aţi mâncat numai pe datorie. HLESTACOV: Prostul! S-a apucat să calculeze! Cât face în total?  PRIMARUL: Vă rog să nu vă faceţi griji, el poate să mai aştepte. (Chelnerului) Ieşi afară! O să ţi se aducă banii!  HLESTACOV: Într-adevăr! Bună idee! (Ascunde banii.Chelnerul iese, Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă).   SCENA 10  Primarul, Hlestacov, Dobcinschi.    PRIMARUL: N-aţi dori să vizitaţi acum câteva instituţii din oraşul nostru? Aşezămintele de binefacere, de exemplu, sau altele!  HLESTACOV: Dar ce e acolo?  PRIMARUL: Pur şi simplu să vedeţi cum merg treburile pe la noi... dacă e totul în ordine… HLESTACOV: Cu multă plăcere! Sunt gata!  (Bobcinschi îşi bagă capul pe uşă) PRIMARUL: De asemenea, dacă veţi binevoi, trecem de acolo şi pe la şcoală, ca să vedeţi metoda după care se predau la noi ştiinţele. HLESTACOV: Mă rog, mă rog! PRIMARUL: Dupa aceea, dacă o să vreţi o să vizităm arestul şi închisorile orăşeneşti. Ca să vedeţi cum sunt trataţi la noi infractorii. HLESTACOV: Dar de ce la închisoare? Mai bine să vizităm aşezămintele de binefacere. PRIMARUL: Cum doriţi ! Cum intenţionaţi să mergeţi: cu trăsura dumneavoastră, sau cu mine în droşca mea?  HLESTACOV: Prefer să merg cu droşca dumneavoastră.  PRIMARUL: (lui Dobcinschi) Atunci, Piotr Ivanovici, dumneata nu mai ai loc. DOBCINSCHI: Nu-i nimic, eu merg şi aşa.  PRIMARUL: (încet lui Dobcinschi) Auziţi: daţi fuga repede, dar repede, într-un suflet şi duceţi două bileţele: unul lui Zemleanica la aşezămintele de binefacere şi altul nevestei mele.  (lui Hlestacov) Aş  putea să îndrăznesc să cer permisiunea să scriu în prezenţa dumneavoastră câteva cuvinte soţiei mele ca să se pregătească pentru primirea distinsului oaspete?  HLESTACOV: Vai, dar de ce? De altfel, cerneală e aici… numai hârtie nu ştiu de unde să luăm… Poate nota asta?  PRIMARUL: Voi scrie aici (scrie, vorbind singur) Să vedem cum o să meargă treaba după o gustare şi după o sticluţă pântecoasă! Am o Madera din pivniţa guberniei. Nu e prea arătoasă, dar doboară şi-un elefant.Numai să aflu cu cine am de a face şi cât de mult trebuie să mă feresc de el. (Îi dă scrisoarea lui Dobcinschi, care se apropie de uşă. În acest moment uşa cedează şi împreună cu ea cade şi Bobcinschi, care trăgea cu urechea. Exclamaţii generale. Bobcinschi se ridică.) HLESTACOV: Ce e? V-aţi lovit cumva?  BOBCINSCHI: Nu-i nimic, nu-i nimic! Nu s-a întâmplat nimic grav. Mi-am zdrelit  puţin nasul. O să dau o fugă până la Hristian Ivanovici să-mi lipească un plasture şi va trece numaidecât. PRIMARUL: (mustrându-l cu un gest pe Bobcinschi, lui Hlestacov) N-are nimic! Vă rog să poftiţi ! O să-i spun servitorului dumneavoastră să mute geamantanul! (lui Osip) Amice, mută tot  la mine acasă. La primar. Îţi arată oricine. Poftiţi … vă rog… (Îi face loc lui Hlestacov, iese după el, se-ntoarce în uşă şi îl dojeneşte pe Bobcinschi) Iar dumneata chiar nu-ţi puteai găsi alt loc unde să cazi?! Şi te-ai şi întins, ca dracu ştie ce! (iese, urmat de Bobcinschi).   Cortina cade.    ACTUL III  Decorul scenei I SCENA 1    (Ana Andreevna  şi Maria Antonovna stau la fereastră aşa cum au rămas la sfârşitul actului I.)  ANA ANDREEVNA: Poftim! De mai bine de-o oră stăm şi aşteptăm! Şi asta numai din pricina cochetăriei tale prosteşti. Trebuia să te mai fandoseşti, deşi erai complet îmbrăcată… Nu trebuia să te ascult deloc. Ce ciudă mi-e! Şi ca dinadins,  nu-i nici un suflet prin preajmă! Zici că au murit cu toţii! MARIA ANTONOVNA : Lasă, mamiţo, în câteva minute o să aflăm totul. Avdotia trebuie să vină în curând. (se uită pe geam, ţipă) Mamiţo,mamiţo, vine cineva, e-n capătul străzii! ANA ANDREEVNA : Unde vine? Tu tot timpul ai tot felul de fantezii. Da, da, chiar vine. Dar cine e? Mic de statură...în frac...Cine să fie? Ah! Ce ciudă mi-e! Cine totuşi ar putea fi? MARIA ANTONOVNA : E Dobcinschi, mamiţo.  ANA ANDREEVNA : Care Dobcinschi? Mereu ţi se năzare câte ceva... Nu-i deloc Dobcinschi. (face semn cu batista) Hei, dumneata, vino-ncoace! Mai repede! MARIA ANTONOVNA : Zău, mamiţo, e Dobcinschi. ANA ANDREEVNA : Ei, poftim, o faci intenţionat numai ca să mă contrazici. Dacă-ţi spun că nu e Dobcinschi. MARIA ANTONOVNA : Dar ce e? Ce e, mamiţo? Vedeţi  că-i Dobcinschi. ANA ANDREEVNA : Păi da, Dobcinschi, acum văd. Şi pentru asta mă contrazici? (strigă la fereastră) Mai repede, mai repede! Ce încet mergeţi! Ei, ce e? Unde-s? A? Dar vorbiţi din stradă; ce- are a face? Ce? E foarte dur? A? Şi bărbatu-meu? Bărbatu-meu? (îndepărtându-se puţin de la fereastră,cu ciudă) Ce prost poate fi: nu scoţi o vorbă de la el până nu intră în cameră !    SCENA  2        Aceiaşi şi Dobcinschi     ANA ANDREEVNA: Ei, poftim, spune şi dumneata: nu ţi-e ruşine? Mă bazam pe dumneata ca pe un om cumsecade. Dar ei au plecat cu toţii şi dumneata după ei. Iar eu de atunci nu pot să aflu de la nimeni nimic. Nu ţi-e ruşine? Ţi i-am botezat şi pe Vanecica şi pe Lizanica, iar dumneata uite cum ai procedat cu mine!   DOBCINSCHI: Zău, cumătră dragă, aşa am alergat să-mi prezint omagiile, că de-abia îmi trag sufletul. Omagiile mele, Maria Antonovna! MARIA ANTONOVNA: Bună ziua, Piotr Ivanovici! ANA ANDREEVNA: Ei, ce e? Hai, hai, povesteşte: ce-i şi cum e pe acolo? DOBCINSCHI: Anton Antonovici ţi-a trimis un bileţel.  ANA ANDREEVNA: Bine, bine. Dar el ce e? General? DOBCINSCHI:  Nu, nu e general, dar nici mai prejos nu e! Ce maniere şi ce cultură! ANA ANDREEVNA: Aha! Vasăzică e chiar ăla despre care i s-a scris lui bărbatu-meu? DOBCINSCHI: El, în persoană. Eu l-am descoperit primul, eu şi cu Piotr Ivanovici. ANA ANDREEVNA: Ei, hai, povesteşte: ce şi cum? DOBCINSCHI: Slavă Domnului, acuma totu-i bine. La început l-a luat pe Anton Antonovici un pic cam tare. Era supărat şi zicea că la han totul e foarte rău,  că nu se va muta la primar şi că nu vrea să intre la închisoare pentru el. Dar după ce şi-a dat seama de nevinovăţia lui Anton Antonovici , stând de vorbă cu el, imediat şi-a schimbat părerea şi slavă Domnului totul a decurs bine. Acum au plecat să viziteze aşezămintele de binefacere...Recunosc că la început Anton Antonovici se gândea să nu fi fost vreun denunţ şi să-ţi spun drept şi eu mă cam speriasem. ANA ANDREEVNA : Dar dumitale de ce să-ţi fie frică, doar nu eşti funcţionar? DOBCINSCHI: N-are a face.Ţi-e cam frică atunci când vorbeşte un demnitar.   ANA ANDREEVNA: Ei, toate astea sunt prostii. Mai bine spune-mi cum arată? E tânăr sau bătrân? DOBCINSCHI: Tânăr.E un bărbat tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, dar vorbeşte ca un bătrân:”Da, desigur, zice, mă voi duce şi acolo, şi acolo...”(gesticulează) Ce bine vorbea! ”Mie, zice, îmi place să scriu, să citesc, dar mă deranjează că în cameră e cam întuneric”.     ANA ANDREEVNA : Dar cum e? Blond sau brunet? DOBCINSCHI: Mai degrabă şaten. Şi are nişte ochi ageri, ca două scântei care te fac să te fâstâceşti.  ANA ANDREEVNA: Şi el ce-mi scrie în bileţel? (citeşte) „Sufleţelule, mă grăbesc să-ţi comunic  că situaţia mea n-a fost deloc îmbucurătoare, dar cu ajutorul milei cereşti şi pentru doi castraveţi muraţi şi jumătate de porţie de icre -o rublă şi douăzeci şi cinci de copeici...(se opreşte din citit) Nu-nţeleg nimic. Ce au a face icrele şi castraveţii muraţi?   DOBCINSCHI: Ah! Anton Antonovici în grabă a scris pe o hârtie oarecare...era o notă.   ANA ANDREEVNA : Ah, da, aşa e.(continuă să citească) „...dar cu ajutorul milei cereşti se pare că totul se va termina cu bine. Pregăteşte repede o cameră pentru  distinsul oaspete. Cea  lipită cu hârtii galbene. Cu masa de prânz nu te osteni, pentru că vom lua o gustare la Artemii Filipovici, la aşezămintele de binefacere.Vin, însă ,comandă cât mai mult. Spune-i negustorului Abdulin să trimită din cel mai bun, că de nu îi întorc toată pivniţa cu susu-n jos. Sărutându-ţi mânuţa, sufleţelule, ramân al tău  Anton Scvoznic Dmuhanovschi.” Doamne Dumnezeule, să ne grăbim! Cine-i acolo? Mişca? DOBCINSCHI: (aleargă şi strigă la uşă) Mişca? Mişca? Mişca?  (Intră Mişca). ANA ANDREEVNA: Ascultă, du-te repede la negustorul Abdulin...aşteaptă, o să-ţi dau un bileţel (se aşează la masă, scrie un bileţel, continuând să vorbească) Bileţelul ăsta îl dai vizitiului Sidor ca să i-l ducă negustorului Abdulin şi s-aducă de acolo vin. Iar tu du-te imediat şi aranjează camera pentru oaspete. Să se pună un pat, lavoar şi tot ce trebuie. DOBCINSCHI: Ana Andreevna, eu plec cât mai repede să văd cum decurge inspecţia.  ANA ANDREEVNA: Du-te, du-te, eu nu te reţin!   SCENA  3       Ana Andreevna, Maria Antonovna    ANA ANDREEVNA: Ei, Maşenica, acum trebuie să ne gândim  la toaletele noastre. Ăsta-i un tip din capitală. Şi, ferească Dumnezeu, nu cumva să ne ironizeze. Pe tine cel mai bine te-ar prinde rochia albastră cu volănaşe. MARIA ANTONOVNA: Pfui, mamiţo, albastră?…Nu-mi place deloc. Mai bine îmi pun rochia înflorată. ANA ANDREEVNA: Înflorată! Vorbeşti numai ca să mă contrazici. Rochia albastră te prinde mult mai bine. Mai ales că eu vreau să mă-mbrac cu rochia galben- pai ; mor după galben- pai. MARIA ANTONOVNA: Ah, mamiţo, dar galben-pai nu-ţi vine bine. ANA ANDREEVNA: Mie nu-mi vine bine galben- pai? MARIA ANTONOVNA: Nu-ţi vine, mamiţo, îţi jur pe ce vrei !Pentru galben- pai trebuie să ai ochii negri. ANA ANDREEVNA: Ei, asta-i bună! Şi ochii mei nu sunt negri? Sunt chiar negri de tot! Ce prostii poţi să spui? Cum să nu fie negri dacă şi atunci când îmi dau în cărţi, mă pun întotdeauna de verde. MARIA ANTONOVNA: Ah, mamiţo, dumneata eşti mai degrabă de roşu! ANA ANDREEVNA: Prostii! Spui numai prostii! Niciodată n-am fost de roşu! (iese grabită cu Maria Antonova, continuă să vorbească: ”Auzi, ce-i trece prin cap! Damă de roşu! Eu sunt dama de verde! Dumnezeu ştie ce mai înseamnă şi asta!” După ce ele au ieşit, de după uşă Mişca aruncă gunoiul. Pe altă uşă intră Osip cu valiza pe cap).      SCENA 4  Mişca, Osip   OSIP : Unde să-l duc ? MISCA: Pe aici, nenicule, pe aici! OSIP: Stai puţin, să mă odihnesc un pic. Ah, amărâtă viaţă! Când ai burta goală, orice povară  e  grea. MIŞCA: Ia spune, nenicule, generalul vine în curând ? OSIP: Care general? MIŞCA: Stăpânul dumitale!  OSIP : Stăpânul meu? Păi, ce  general e el? MIŞCA: Nu e general? OSIP: General! Dar… altfel. MIŞCA: Adică, e mai mic ori mai mare decât un general adevărat? OSIP: Mai mare. MIŞCA: I-auzi! De-aia se agită toţi ai noştri. OSIP: Ascultă, băiete. Văd că eşti isteţ, pregăteşte-mi ceva de mâncare.. MIŞCA: Păi,  pentru dumneata, nenicule,  încă nu e gata nimic. Mâncare de-a noastră, de fiecare zi, n-o să-ţi placă. Când o să mănânce stăpânul dumitale, o să ţi se dea din aceeaşi mâncare. OSIP: Dar  ce mâncare aveţi de fiecare zi? MIŞCA: Ciorbă, terci şi gogoşi. OSIP: Adu-ncoa! Ciorbă, terci şi gogoşi! Nu-i nimic! O să mâncăm de toate. Ei, hai să ducem geamantanul. Mai e şi pe-acolo o ieşire? MIŞCA : Da. (Ies amândoi cu geamantanul pe o uşă laterală).      SCENA 5    Sergenţii deschid ambele canaturi ale uşilor. Intră Hlestacov, după el primarul,  apoi administratorul aşezămintelor de binefacere, inspectorul şcolar, Dobcinschi şi Bobcinschi, cu plasturele pe nas. Primarul le arată sergenţilor o hârtie aruncată pe jos. Ăştia se reped s-o ridice, lovindu-se unul de altul.    HLESTACOV: Frumoase  instituţii. Îmi place că în oraşul dumneavoastră călătorilor li se arată totul. În alte oraşe nu mi s-a arătat nimic. PRIMARUL: În alte oraşe, îngăduiţi-mi să remarc, primarii şi funcţionarii publici se preocupă mai mult de propriile interese. Aici, însă, s-ar putea spune, că nu există altă preocupare decât să fim în atenţia conducerii prin decenţă şi vigilenţă. HLESTACOV: Masa a fost foarte bună.Am mâncat pe săturate. Aşa se mănâncă aici în fiecare zi? PRIMARUL: Mai ales când avem un oaspete aşa de plăcut. HLESTACOV: Îmi place să mănânc.De aia trăim pe lumea asta ca să culegem roadele plăcerii. Cum se numeşte peştele ăla? ARTEMII FILIPOVICI: (apropiindu-se) Labardan. HLESTACOV: Foarte bun. Dar unde am mâncat? Doar nu la spital? ARTEMII FILIPOVICI: Ba da. La aşezămintele de binefacere. HLESTACOV: Mi-amintesc, mi-amintesc, parcă erau şi nişte paturi. Şi bolnavii? S-au însănătoşit? Erau cam puţini bolnavi. ARTEMII FILIPOVICI: Au mai rămas vreo zece, nu mai mult. Restul s-au însănătoşit. Aşa sentâmplă la noi, astea-s regulile. Poate o să vi se pară incredibil, dar de când am preluat eu conducerea , toţi se însănătoşesc ca muştele. Nici n-apucă bolnavul să intre  bine în spital că s-a şi însănătoşit. Şi nu atât datorită medicamentelor, cât  datorită cinstei şi ordinii. PRIMARUL: Mare, aş îndrăzni să vă spun, e bătaia de cap pentru un primar. Câte treburi  sunt de făcut! Mă refer la curăţenie, lucrări publice, reparaţii... Într-un cuvânt: şi cel mai deştept om ar fi în dificultate. Însă mulţumită lui Dumnezeu, la noi totul merge bine. Alt primar s-ar gândi la câştigul său; eu, însă, vă rog să mă credeţi, şi când mă culc îmi spun: ”Doamne Dumnezeule, cum aş putea să fac să vadă conducerea râvna mea şi să fie mulţumită?” Dacă o să mă răsplătească sau nu- e alegerea ei. Eu, în schimb, o să fiu cu inima împăcată. Când  ştiu că-n oraş totu-i în ordine, că străzile-s măturate, că arestaţii sunt ţinuţi bine, că beţivi sunt tot mai puţini - nu-mi trebuie nimic mai mult. Jur că nici măcar onoruri nu vreau. Desigur ele sunt ademenitoare, dar în faţa virtuţii totul nu e decât vanitate şi deşertăciune. ARTEMII FILIPOVICI: I-auzi, cum le mai toarnă, trântorul! I-a dat Dumnezeu talentul ăsta! HLESTACOV: Foarte adevărat! Şi mie-mi place uneori să mă-nalţ în sferele înalte ale gândirii. Atunci scriu proză sau chiar versuri. BOBCINSCHI: (lui Dobcinschi ) Corect, foarte corect, Piotr Ivanovici! Cum vorbeşte...Se vede că-i un om învăţat. HLESTACOV: Dar, spuneţi-mi, vă rog: ceva distracţii aveţi pe aici? Să zicem, reuniuni, unde să joci, de exemplu, o partidă de cărţi?  PRIMARUL: (aparte) Ehe, ştim noi, porumbelule la ce faci aluzie.(tare) Doamne păzeşte! Aici nici nu se pomeneşte de aşa ceva. Eu nu m-am atins niciodată de o carte. Nici nu ştiu cum se joacă. Nici măcar să le privesc nu pot. Iar dacă mi se-ntâmplă să zăresc să zicem un popă de caro, sau altă carte, mi se face aşa de rău de-mi vine să scuip. Mi s-a întâmplat odată, distrându-i pe copii, să construiesc un castel din cărţi.Toată noaptea le-am visat după aia, blestematele! Dumnezeu cu ele! Cum să-ţi pierzi preţiosul timp cu aşa ceva!  LUCA LUCHICI: (aparte) Ticălosul! Dar pe mine m-a jecmănit ieri de–o sută de ruble! PRIMARUL: Mai bine utilizez timpul ăsta în folosul statului. HLESTACOV: Să ştiţi că n-aveţi dreptate...Totul depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Dacă, de exemplu, cineva pasează când trebuie să liciteze...ei, atunci se-nţelege...Nu, nu vorbiţi aşa, uneori e foarte tentant să joci...        SCENA 6   Aceiaşi, Ana Andreevna, Maria Antonovna   PRIMARUL: Aş îndrăzni să vă prezint familia mea: soţia şi fiica mea. HLESTACOV: (înclinându-se) Ce fericit sunt, doamnă, că am plăcerea de a vă vedea. ANA ANDREEVNA: Pentru noi e şi mai mare fericirea de a vedea o persoană atât de distinsă. HLESTACOV: (afectat) Îngăduiţi-mi, doamnă, dar e tocmai contrariul: fericirea mea e mai mare .  ANA ANDREEVNA: Cum se poate, domnule! Spuneţi aşa numai din politeţe. Vă rog să luaţi loc. HLESTACOV: Doamnă, să stau în picioare lângă dumneavoastră e o adevărată fericire,  dar dacă dumneavoastră doriţi neapărat, mă aşez. Cât sunt de fericit că stau în sfârşit lângă dumneavoastră. ANA ANDREEVNA: Mă iertaţi, dar nu îndrăznesc să cred că aceste cuvinte mi se adresează mie…Şi cred că, după capitală, voiajul vi s-a părut foarte neplăcut.. HLESTACOV: Foarte neplăcut! Obişnuit să trăiesc în lumea bună…comprenez-vous…şi  dintrodată să mă pomenesc pe drum în hanuri murdare, într-o  ignoranţă totală... recunosc că dacă nar fi intervenit un prilej aşa de fericit care să… ( o priveşte pe Ana Andreevna cu un aer afectat) mă recompenseze pentru toate... ANA ANDREEVNA: Într-adevăr, trebuie să fi  fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră. HLESTACOV: Da, doamnă, dar acest moment e foarte plăcut pentru mine… ANA ANDREEVNA: Vai, domnule, prea multă cinste… nu merit asta… HLESTACOV: De ce nu meritaţi? ANA ANDREEVNA: Eu… trăiesc într-un sat…  HLESTACOV: Dar şi satul îşi are colinele sale, râuleţele sale… E drept, că nu se poate compara cu Petersburgul! Ah! Petersburgul! Ce viaţă! Dumneavoastră poate credeţi  că eu sunt un simplu conţopist? Nu! Sunt bun prieten cu directorul. Uite aşa mă bate pe umăr şi-mi zice: ”Hai, frate dragă , să luăm masa împreună!” Trec pe la departament numai aşa, câteva minute, ca să spun: ”Să se facă asta aşa şi asta aşa”. Iar conţopistul, ca un şoarece, începe cu peniţa…scârţ, scârţ! Şi se pune pe scris. Au vrut să mă facă şef de birou… dar m-am gandit: la ce-mi trebuie?! Şi portarul aleargă pe scări cu peria după mine.” Daţi-mi voie, Ivan Alexandrovici, să vă curăţ cizmele ! ” (către primar) Dar de ce staţi în picioare, domnilor, luaţi loc, vă rog ! PRIMARUL: (toţi împreună) După grad, pot să rămân în picioare. ARTEMII FILIPOVICI: (toţi împreună) Stăm şi în picioare. LUCA LUCHICI:  (toţi împreună) Nu vă deranjaţi, vă rog! HLESTACOV: Să lăsăm gradele, domnilor! Vă rog luaţi loc.(se aşează primarul apoi  toată lumea) Mie nu-mi plac ceremoniile. Dimpotrivă, fac tot ce pot să nu atrag atenţia, să mă strecor neobservat. Dar nu reuşesc deloc asta, chiar deloc. Cum apar undeva, numai ce auzi: ”Iată, se spune, vine Ivan Alexandrovici!” Odată am fost luat chiar drept comandantul şef. Au ieşit soldaţii să-mi dea onorul. Apoi ofiţerul, care mă cunoştea bine, mi-a spus: ”Ştii frate, că te-am luat de-a binelea drept comandantul şef ?! ” ANA ANDREEVNA: I-auzi  ! HLESTACOV: Câte actriţe frumoase cunosc! Şi eu am scris diferite vodeviluri... Cu  literaţii mă-ntâlnesc des! Sunt prieten bun cu Puşkin. Uneori îi zic: ”Ce mai faci, frate Puşkin?” -„Ce să fac? răspunde el. - Aşa şi aşa...” Original tip. ANA ANDREEVNA: Deci şi dumneavoastră scrieţi?! Ce plăcut trebuie să fie pentru un scriitor. Probabil că publicaţi şi în reviste? Nu ?   HLESTACOV: Da! Scriu şi la reviste. Am publicat, de altfel, multe opere: Nunta lui Figaro, Robert Diavolul, Norma. Nici nu mai ţin minte titlurile. Şi totul, dintr-o  întâmplare. Eu nu vroiam să scriu, dar direcţia teatrului mi-a spus: "Te rugăm, frate, scrie-ne  ceva!” Am stat şi mam gândit…”Bine frate, am să scriu”. Şi pe loc, într-o singură seară, se pare că am scris tot. Pe toţi i-am uimit. Ideile îmi vin cu o uşurinţa  neobişnuită…Tot ce a apărut sub semnătura baron Brambeus: ”Fregata Speranţei” şi „Telegraful  moscovit”...e scris de mine.  ANA ANDREEVNA: Deci, dumneavoastră eraţi Brambeus?  HLESTACOV: Bineînţeles! Eu le corectez tuturor articolele. Smirdin îmi plăteşte  pentru asta patruzeci de mii. ANA ANDREEVNA: Atunci, probabil că şi ”Iurii Miloslavschi” e tot opera dumneavoastră?  HLESTACOV: Da, e opera mea.  MARIA ANTONOVNA: Mamiţo, dar acolo scrie că autorul e domnul Zagoschin.  ANA ANDREEVNA: Puteam  să jur că  şi aici mă vei contrazice.  HLESTACOV: Ah, da! E adevărat! Cu siguranţă e de Zagoschin. Dar mai e un ”Iurii Miloslavschi”, care e a mea.  ANA ANDREEVNA: Ei!  Eu, cu siguranţă, pe al dumneavoastră l-am citit! Ce bine-i scris! HLESTACOV: Eu recunosc că  literatura e viaţa mea. Casa mea e prima în Petersburg. Aşa-i şi cunoscută: casa lui Ivan Alexandrovici. (adresându-se tuturor) Când veniţi prin Petersburg vă rog să-mi faceţi plăcerea să treceţi pe la mine. Dau chiar şi baluri. ANA ANDREEVNA: Îmi imaginez cât gust şi câtă strălucire trebuie să fie la balurile astea! HLESTACOV: Vai, n-o să vă vină să credeţi! Ofer, de exemplu, la masă pepene verde care costă şapte sute de ruble. Supa, gata turnată în oală, o aduc direct cu vaporul de la Paris, când ridici capacul iese un abur cum nu mai e pe lume. În fiecare zi merg la bal. S-a format deja echipa noastră de whist: ministrul de externe, ambasadorul Franţei, ambasadorul Angliei, ambasadorul Germaniei şi eu. Şi atâta jucăm până cădem rupţi de oboseală. Când ajung acasă, urc în grabă scările până la etajul al patrulea, de-abia apuc să-i strig bucătăresei: ”Mavruşca ia mantaua...” Vai, dar ce tot îndrug! Am şi uitat că stau la parter. Numai scara mea cât costă...Nimic mai interesant decât să vezi anticamera mea  înainte de a mă fi sculat: stau conţii şi prinţii grămadă la uşa mea şi şoptesc între ei, ca bondarii, nu auzi decât: jjjjjjj. Uneori  chiar ministrul... (primarul şi ceilalţi funcţionari se ridică emoţionaţi la cuvântul ăsta). Chiar şi pe colete mi se scrie: „Excelenţei sale”.Un timp chiar am condus departamentul. Şi ce-i ciudat e că directorul plecase. Unde a plecat? Nu ştia nimeni. Se-nţelege, că umblau tot felul de zvonuri: Cum? Ce? Cine să-i ţină locul? Printre generali s-au găsit mulţi amatori, dar cum se apucau de treabă vedeau că nu e chiar aşa uşor. Aşa, la prima vedere părea  uşor, dar când să facă ceva- se vedea că era al dracului de greu. Când şi-au dat seama că nu mai era nimic de făcut, au venit la mine. Şi chiar din clipa aceea au început să alerge pe toate străzile curieri, curieri şi curieri! Vă puteţi imagina dacă numai curieri erau treizeci şi cinci de mii! Vă daţi seama ce situaţie! ”Ivan Alexandrovici, du-te şi preia conducerea departamentului!” Eu recunosc că la început puţin mam fâstâcit, am ieşit în halat. Am vrut să refuz, dar m-am gândit că o să ajungă până la urechile împăratului! M-am gândit şi la foaia calificativă!…”Daţi-mi voie, domnilor, accept funcţia, accept, fie ce-o fi, zic, accept! Numai ţineţi-vă bine acum! Las pe mine!…” Şi, într- adevar, sentâmpla să trec prin departament…şi ce să vă mai spun…parcă era cutremur de pământ. Tremurau toţi ca varga (toţi tremură de frică, în frunte cu primarul. Hlestacov se-nfierbântă şi mai mult) Mie nu-mi place gluma! I-am băgat pe toţi în sperieţi! Până şi consiliului de stat îi e frică de mine. Şi într-adevar, aşa sunt eu! Mie nu-mi pasă de nimeni! Le spun tuturor deschis: ”Eu  mă cunosc pe mine, ştiu cât pot!”  Mă duc peste tot, peste tot, la palat sunt zilnic. Azi, mâine mă fac feldmareşal. (alunecă, e gata să cadă, dar îl sprijină funcţionarii cu mult respect) PRIMARUL: (se apropie, tremurând ca varga, vorbeşte greu) Ex...exce...exce...  HLESTACOV: (repezit şi tăios) Ce e?  PRIMARUL: Exce...exce...  HLESTACOV: (la fel) Ce prostii! Nu-nţeleg nimic!  PRIMARUL: Exce...exce...lenţă, nu doriţi să vă odihniţi? E gata şi camera, şi tot ce trebuie. HLESTACOV: Să mă odihnesc! Prostii! Mă rog, sunt gata să mă odihnesc! Masa, domnilor, a fost grozavă!…Sunt mulţumit, sunt mulţumit! (declamând) Labardan….Labardan!… (iese, urmat de primar ).    SCENA 7        Aceiaşi, fără Hlestacov şi primar    BOBCINSCHI: (lui Dobcinschi): Ăsta da om, Piotr Ivanovici. Uite ce-nseamnă să fii om. În viaţa mea n-am fost în preajma  unei persoane atât de importante. Era să mor de frică. Dumneata ce crezi, Piotr Ivanovici? Ce funcţie ar putea să aibă? DOBCINSCHI: Ma gândesc că ar putea fi aproape general… BOBCINSCHI: Iar eu mă gândesc că un general nu-i ajunge nici  la degetul cel mic. Sau dacă e general, e cel puţin general şef! N-ai auzit cum s-a purtat cu consiliul de stat? Hai repede să le povestim totul lui Ammos Feodorovici şi lui Corobchin.  Rămâi cu bine, Anna Andreevna. DOBCINSCHI: Ramâi cu bine, cumătră! (ies amândoi) ARTEMII FILIPOVICI: (către Luca Luchici) Te-apucă pur şi simplu spaima! Şi nici nu ştii de ce! Şi noi care nici măcar nu ne-am îmbrăcat uniforma! Dacă atunci când s-o trezi trimite un raport la Petersburg? (iese îngândurat împreună cu inspectorul şcolar, spunând:) Rămâi cu bine, doamnă!    SCENA  8       Ana Andreevna, Maria Antonovna    ANA ANDREEVNA:  Ah, ce om plăcut! MARIA ANDREEVNA: Ah! Ce  drăguţ! ANA ANDREEVNA: Şi ce purtări alese! Se vede imediat că-i om de capitală! Manierele şi toate celelalte!…Vai, ce bine ! Mor după astfel de tineri. Înnebunesc după ei….Şi-am observat că şi eu i-am plăcut foarte mult. Nu-şi  lua ochii de la mine! MARIA ANTONOVNA: Vai, mamiţo, el la mine se uita! ANA ANDREEVNA: Te rog, să mă laşi cu prostiile tale! De data asta chiar nu-şi au locul! MARIA ANTONOVNA: Ba nu, mamiţo, e adevărat! ANA ANDREEVNA: Ei, poftim! Doamne fereşte, să nu mă contrazici! Nu poţi şi pace! Cum adică să se uite la tine?! Şi de ce, mă rog, să se uite la tine?  MARIA ANTONOVNA: S-a uitat, mamiţo, s-a uitat..! Când a început să vorbeasca de literatură s-a uitat…ş-apoi când povestea cum juca whist cu ambasadorii, şi atunci s-a uitat... ANA ANDREEVNA: Ei, poate că s-a  uitat şi la tine o dată, dar numai aşa, de formă! ”Hai, şi-o fi zis, hai să mă uit şi la ea!”    SCENA 6         Aceeaşi, Primarul    PRIMARUL (intră în vârful picioarelor): Sst! Sst!  ANA ANDREEVNA: Ce e? PRIMARUL: Îmi pare rău că i-am dat atâta de băut...Ce ne facem dacă măcar jumatate din tot ce a spus  e adevarat? (se gândeşte) Şi cum să nu fie adevărat! Omul, când bea, scoate tot din el : spune tot ce are pe inimă! Desigur, a mai tras el şi câte o minciună, dar fără asta nu se poate ţine nici un discurs. Joacă-n cărţi cu miniştrii şi merge la palat … Dracu ştie, dar cu cât mă gândesc mai mult simt că m-apucă ameţeala! Parcă aş fi în vârful unei clopotniţe sau parcă aş merge la spânzurătoare.  ANA ANDREEVNA: Pe mine nu m-a intimidat deloc. N-am văzut în el decât un om de lume, cult şi cu cele mai alese maniere, iar funcţia lui nu mă interesează. PRIMARUL: Zi femeie şi totu-i clar! Aşa sunteţi voi !  Numai la fleacuri vi-e gândul!Aruncaţi aşa câte o vorbă-n vânt, pentru care vă alegeţi numai cu o mamă de bătaie, celelalte tot în capul bărbatului se sparg. Tu ,sufleţelule, prea ai fost familiară cu el, de parcă vorbeai cu Dobcinschi… ANA ANDREEVNA:  Te-aş sfătui să nu te-ngrijeşti tu de asta! Mai ştim şi noi câte ceva...(se uită la fiică-sa)  PRIMARUL: Ei, poftim, parcă ai cu cine vorbi!...Totuşi ce întâmplare! Încă nu mi-am venit în fire de spaimă. (deschide uşa şi strigă) Mişca, cheamă-i pe sergenţii Svistunov şi Derjimorda, trebuie să fie pe-aproape, după poartă. (după o mică pauză) Ce ciudăţenii se-ntâmplă în lumea de azi: dacă era şi el mai impozant, dar aşa, subţirel, slăbuţ, cum să-ţi dai seama cine e? Măcar dacă era militar îţi dădeai seama de la-nceput. Dar aşa, cu fracul ăsta, parcă-i o muscă cu aripile tăiate. Şi la han ce băţos se ţinea. Atâtea echivocuri şi alegorii...În veci să nu-l mai înţelegi. Dar până la urmă a cedat. Ba chiar a spus mai multe decât trebuia. Se vede că-i tânăr!    SCENA  10  Aceiaşi, Osip   (Toţi se reped în întâmpinarea lui şi-i fac semn cu degetul)   ANA ANDREEVNA: Ia vino-ncoa, drăguţule! PRIMARUL: Sst!…Ei? Ce e? Doarme? OSIP: Încă nu. Dar a început să se-ntindă. ANA ANDREEVNA: Ascultă, cum te cheamă? OSIP: Osip, doamnă. PRIMARUL: (către nevastă-sa şi fiică-sa): Destul! V-ajunge! (lui Osip) Ei, ia spune, prietene, te-au hrănit bine? OSIP: M-au hrănit. Vă mulţumesc cu plecăciune, m-au hrănit bine. ANA ANDREEVNA: Ia spune-mi… Mă gândesc că pe la boierul tău vin mulţi conţi şi prinţi? Nu-i aşa? OSIP: (aparte) Ce să-i spun? Dacă acum m-au hrănit bine, înseamnă că după mă vor hrăni şi mai bine. (tare) Da, se-ntâmplă să vină şi conţi. MARIA ANTONOVNA: Osip, sufleţelule, ce frumuşel e stăpânul tău! ANA ANDREEVNA: Dar spune-mi, Osip, cum e… PRIMARUL: Vă rog să-ncetaţi odată! Mă zăpăciţi cu vorbăraia asta a voastră. Ascultă  prietene… ANA ANDREEVNA: Dar ce funcţie are stăpânul tău? OSIP: O funcţie  ca toate funcţiile. PRIMARUL: Ah, Dumnezeule! Voi  cu întrebările voastre prosteşti! Nu mă lăsaţi să vorbesc serios cu omul ăsta. Ia spune-mi,  prietene, cum e stăpânul tău? E aspru? Se poartă rău sau nu? OSIP: Da. Îi place ordinea! Vrea ca totul să fie aşa cum trebuie! PRIMARUL: Osip, să ştii că-mi place foarte mult faţa ta! Prietene, tu trebuie să fii un om bun. Dar ce… ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip, dar  la oraş boierul tău umblă-n uniformă sau...? PRIMARUL: Terminaţi odată, meliţe ce sunteţi! Aici e vorba de chestiuni serioase, de viaţa unui om…(lui Osip ) Zău, prietene, că-mi placi foarte mult. Pe drum nu strică să ai de un ceai, ceva în plus…mai ales că a început să se răcorească. Ţine două ruble pentru ceai! OSIP (ia banii): Mulţumesc din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Aţi ajutat un om sărman!  PRIMARUL: Lasă! Lasă! Şi mie îmi pare bine! Dar spune-mi, prietene… ANA ANDREEVNA: Ascultă, Osip…ce ochi îi plac mai mult stăpânului tău? MARIA ANTONOVNA: Osip! Sufleţelule! Ce nas drăgălaş are stăpânul tău! PRIMARUL: Ei! isprăviţi odată, mai  lăsaţi-mă şi pe mine …(lui Osip) Dar ia spune-mi, frate, la ce se uită mai mult…adică ce-i place mai mult stăpânului tău atunci când călătoreşte! OSIP: Îi place…în general…când, cum se nimereşte, dar cel mai mult îi place să fie  bine primit şi să mănânce bine. PRIMARUL: Să mănânce bine! OSIP: Da, bine! Chiar şi de mine, deşi sunt o slugă, are grijă! Ca s-o duc şi eu  bine! Pe cinstea mea, se-ntamplă să intrăm pe undeva: ”Ei, Osip, te-au servit bine?” -„Prost,  excelenţă! ” -„Ei, zice, ăsta , Osip, nu-i  un stăpân bun. Tu, zice, să-mi aduci aminte când vom ajunge acasă!”Eh!”mă gândesc, (dă a lehamite din mână) –„Dumnezeu cu el! Eu sunt un om simplu!” PRIMARUL: Bine, bine! E corect ce spui. Ţi-am dat adineaori pentru ceai. Ţine să ai şi de covrigi. OSIP: De ce mă alintaţi, înălţimea voastră (bagă banii  în buzunar). Cu ocazia asta am să beau în sănătatea dumneavoastră. ANA ANDREEVNA: Vino şi la mine, Osip, c-ai să mai primeşti ceva. MARIA ANTONOVNA: Osip, sufleţelule, să-l săruţi pe stăpânul tău ! (Hlestacov se aude  tuşind în camera  vecină) PRIMARUL: Ssst! (Merge în vârful picioarelor.Toată scena se petrece în şoaptă) Să vă ferească Dumnezeu să faceţi zgomot! Hai, plecaţi odată! V-ajunge...  ANA ANDREEVNA: Hai, Maşenica, hai să-ţi spun ce-am observat la musafirul nostru, ceva, ce doar noi două putem discuta. PRIMARUL:Vai, ce-o să le mai turuie gura. Dacă le asculţi, îţi vine să-ţi astupi urechile. (lui Osip) Ei, prietene...    SCENA  10 Aceiaşi, Svistunov, Derjimorda  PRIMARUL: Ssst! Tropăiţi cu cizmele alea de parcă aţi fi nişte urşi! Aşa umblaţi de parcă aţi descărca patruzeci de puduri dintr-o căruţă. Pe unde dracu aţi umblat? DERJIMORDA: Mi s-a poruncit… PRIMARUL: Sst! (îi astupă gura) Croncăneşti ca o cioară! (îl imită) ”Mi s-a poruncit…”,- vorbeşti ca dintr-un butoi spart. (lui Osip) Ei, prietene, du-te şi pregăteşte tot ce trebuie pentru stăpânul tău. Cere tot ce-ţi trebuie din casă.(Osip iese) Iar voi staţi afară la intrare şi nu vă mişcaţi din loc. Să nu lăsaţi pe nimeni să intre în casă. Mai ales, nici un negustor…Unul singur dacă scapă înăuntru vă…Iar dacă vedeţi pe cineva cu vreo plângere, sau chiar fără plângere…dar care seamană cu cineva care are  vreo plângere  împotriva mea, daţi-i un brânci! (le arată cu piciorul ) Aţi înţeles? Ssst! Ssst! (Iese în vârful picioarelor după sergenţi)   ACTUL IV  Aceeaşi cameră în casa primarului.  SCENA 1   Ammos Feodorovici, Artemii Filipovici, dirigintele poştei, Luca Luchici, Bobcinschi şi  Dobcinschi intră încet în vârful picioarelor.Toţi sunt în ţinută şi în uniforme.  Toată scena se joacă cu jumătate de voce.   AMMOS FEODOROVICI: (îi aşează pe toţi în semicerc): Domnilor, pentru Dumnezeu, aranjaţi-vă  mai repede în cerc. Şi mai multă ordine!Vai de noi: se duce pe  la palat şi bagă-n sperieţi consiliul de stat. Aliniaţi-vă milităreşte, neapărat, milităreşte! Dumneata, Piotr Ivanovici, treci în partea asta, iar dumneata, Piotr Ivanovici, vino aici.(Cei doi Piotr Ivanovici în vârful picioarelor îşi ocupă locurile) ARTEMII FILIPOVICI: Cum crezi, Ammos Feodorovici, dar noi ar trebui să facem ceva. AMMOS FEODOROVICI: Ce anume? ARTEMII FILIPOVICI: Se înţelege de la sine. AMMOS FEODOROVICI: Să-i strecurăm ceva? ARTEMII FILIPOVICI: Păi da! Să-i strecurăm ! AMMOS FEODOROVICI: E riscant, fir-ar să fie! E om de stat; dacă-şi deschide gura? Poate  să-i dăm  sub forma unei subscripţii din partea nobilimii pentru un monument oarecare. DIRIGINTELE POŞTEI: Sau să-i spunem cum că au sosit prin poştă nişte bani fără adresă.  ARTEMII FILIPOVICI: Vezi să nu te trimită el pe dumneata prin poştă undeva mai departe. Uitaţi ce e: treburile astea nu se fac aşa, într-un stat bine organizat. Pentru ce ne-am adunat aici, aproape un escadron întreg? Trebuie să ne prezentăm pe rând fiecare şi aşa între patru ochi…ne facem fiecare treaba. Nici urechile să nu ne audă. Aşa se face într-o societate bine organizată. Dumneata, Ammos Feodorovici, eşti primul şi poţi începe. AMMOS FEODOROVICI : Mai bine să-ncepi dumneata.Prima bucăţică de pâine distinsul oaspete a gustat-o la dumneata, la aşezămintele dumitale. ARTEMII FILIPOVICI: Atunci  mai bine să-nceapă Luca Luchici, ca educator al tineretului.  LUCA LUCHICI: Nu pot, domnilor, nu pot. Recunosc, eu aşa am fost educat. E suficient să mă aflu în faţa unui superior, că mă fâstâcesc cu totul, zău aşa; nici limba nu mă mai ascultă. Nu, domnilor, pe mine, vă rog să mă scutiţi.  ARTEMII FILIPOVICI: Atunci, Ammos Feodorovici, în afară de dumneata, n-are cine. Fiecare cuvânt al dumitale parcă-i ieşit din gura lui Cicero. AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine! Auzi: Cicero! De unde-aţi mai scos-o şi pe asta?! Dacă uneori vorbesc mai pasionat de ogari sau de copoi, asta nu-nseamnă... TOŢI:(cu insistenţă): Nu, nu! Ştii să vorbeşti chiar şi despre Turnul Babel, nu numai despre câini! Haide, Ammos Feodorovici, nu ne lăsa, fii părintele nostru.Hai, Ammos Feodorovici! AMMOS FEODOROVICI: Lasaţi-mă, domnilor, lăsaţi-mă-n pace! (Se aud paşi şi cineva tuşind în camera lui Hlestacov.Toţi se reped spre ieşire, se-nghesuie vrând să iasă deodată.În sfârşit, izbutesc, dar nu fără oarecare incidente.Se aud exclamaţii înnăbuşite) VOCEA LUI BOBCINSCHI: Ah! m-ai calcat, Piotr Ivanovici! VOCEA LUI  ZEMLIANICA: Lăsaţi-mă, domnilor, mă-nnăbuş! Mă striviţi cu totul! (Se mai aud câteva exclamaţii: Oh! Ah! ,după care ies cu toţii.Camera rămâne goală).     SCENA 2  Hlestacov singur, somnoros   HLESTACOV: Se pare c-am sforăit în lege!  De unde or fi luat ăştia atâtea saltele şi perne de puf? Am transpirat tot. Ce mi-or fi dat să beau ieri la dejun…şi acum îmi plesneşte capul! După cum văd în oraşul ăsta se poate petrece timpul foarte plăcut. Recunosc, îmi place să fiu bine primit,  mai ales când văd că oamenii o fac din  inimă, nu din interes. Iar fata primarului nu arată rău  deloc…şi nici maică-sa nu-i  de lepădat…Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, zău că-mi place o viaţă ca asta.    SCENA 3  Hlestacov, Ammos Feodorovici    AMMOS FEODOROVICI:(aparte, intrând şi oprindu-se) : Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să scap cu bine; îmi tremură genunchii de emoţie.(Tare, după ce a luat poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie) Am cinstea de a mă prezenta:  judecătorul districtului, Leapchin-Teapchin, asesor de colegiu. HLESTACOV: Luaţi loc, vă rog! Deci, dumneavoastră sunteţi judecătorul districtului?  AMMOS FEODOROVICI: Din 1816. Am fost ales pe o perioadă de trei ani din voia nobilimii şi de-atunci ocup această funcţie până azi. HLESTACOV: Dar e avantajos să fii judecător? AMMOS FEODOROVICI: După trei mandate a câte trei ani, am fost propus să fiu decorat cu ordinul Sfântul Vladimir de gradul  IV, cu aprobarea conducerii.(aparte) Banii îi am în pumn şi pumnu-mi arde. HLESTACOV: Mie-mi place ordinul Sfantul Vladimir! Ceea ce nu pot spune de ordinul Ana de gradul III. AMMOS FEODOROVICI:(întinzând timid mâna cu banii; aparte): Dumnezeule mare, nici nu ştiu cum rezist…parcă stau pe jăratec. HLESTACOV: Dar ce-aveţi în mână? AMMOS FEODOROVICI: (se fâstâceşte şi scapă jos banii): Nimic. HLESTACOV: Cum nimic? Văd că v-au cazut nişte bani? AMMOS FEODOROVICI: (tremură tot) : Nu. Nicidecum.(aparte) Doamne Dumnezeule, mă şi văd dat în judecată. Duba trebuie să fie la poartă. HLESTACOV: (ridică banii) : Da! Sunt bani! AMMOS FEODOROVICI :(aparte) Ăsta-i sfârşitul! Sunt pierdut! Sunt pierdut! HLESTACOV: Ştiţi ce: daţi-mi-i mie cu împrumut. AMMOS FEODOROVICI: (cu grabă): Cum să nu! Cum să nu! Cu cea mai mare plăcere (aparte). Hai, curaj! Curaj! Maica Domnului Prea-Curată, scapă-mă din încurcatură! HLESTACOV: Ştiţi, în voiajul ăsta am ramas fără bani, ba una, ba alta...Dar vi-i trimit  cum ajung acasă. AMMOS FEODOROVICI: Vai de mine, se poate, mai încape vorbă!…Şi aşa e o prea mare cinste!…Desigur că cu slabele mele puteri, cu zelul meu, cu  devotamentul meu faţă de conducere ...mă silesc să merit…(se ridică, ia poziţie, cu mâna pe vipuşcă). Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezenţa mea. Aveţi vre-un ordin de dat? HLESTACOV: Ce fel de  ordin? AMMOS FEODOROVICI: Mă refeream dacă nu aveţi vreun ordin pentru judecătoria noastră. HLESTACOV: Pentru ce?! N-am nici o treabă cu judecătoria voastră. AMMOS FEODOROVICI: (se-nclină şi iese, aparte): Acum oraşu-i al nostru! HLESTACOV: (după ieşirea lui Ammos Feodorovici): Bun om, judecătorul!    SCENA 4  Hlestacov, dirigintele poştei în uniformă cu sabia    DIRIGINTELE POŞTEI: (ia poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie): Am cinstea să mă prezint: dirigintele poştei, consilierul Şpechin. HLESTACOV: Vă rog să poftiţi. Apreciez mult o companie plăcută. Luaţi loc! Locuiţi  permanent aici, nu? DIRIGINTELE POŞTEI: Da, chiar aşa. HLESTACOV: Să ştiţi că-mi place orăşelul dumneavoastră. Desigur e  puţină lume, dar asta e… nu suntem în capitală! Nu-i aşa că nu suntem în capitală? DIRIGINTELE POŞTEI: Foarte  adevarat! HLESTACOV: Numai în capitală găseşti oameni de ”bon ton” şi nu nişte gâscani ca în provincie. Ce părere aveţi? N-am dreptate? DIRIGINTELE POŞTEI: Chiar aşa. (aparte)  Nu e deloc mândru; se interesează de toate.   HLESTACOV: Şi totuşi, trebuie să recunoaşteţi, că şi într-un orăşel mic ca ăsta poţi să trăieşti fericit. DIRIGINTELE POŞTEI. Chiar aşa! HLESTACOV: În fond, ce-ţi trebuie ? Trebuie doar să fii respectat şi iubit din toată inima. Nu-i aşa?  DIRIGINTELE POŞTEI: Foarte adevarat. HLESTACOV: Mă bucur că sunteţi de aceeaşi părere. Poate o să vi se pară ca sunt cam ciudat, dar ăsta mi-e caracterul.(privindu-l în ochi, aparte) Ce-ar fi să-i cer şi dirigintelui nişte bani cu împrumut. (tare) Ce lucru straniu mi s-a întâmplat pe drum:  mi-am cheltuit toţi banii… Nu miaţi putea împrumuta trei sute de ruble? DIRIGINTELE POŞTEI: Cum să nu! Pentru  mine va fi o adevărată fericire! Poftiţi!..sunt gata să vă slujesc din toată inima…  HLESTACOV: Foarte mulţumesc. Recunosc: în călătorie nu-mi place să mă privez de nimic… şi de ce m-aş priva? Nu-i aşa? DIRIGINTELE POŞTEI: Chiar aşa!…(se ridică, ia poziţie de drepţi, cu mâna pe sabie). Nundrăznesc să vă  mai deranjez cu prezenţa mea. Aveţi de făcut vreo observaţie cu privire la activitatea poştei? HLESTACOV: Nu, nici una. (Dirigintele se-nclină şi iese. Hlestacov îşi aprinde o  ţigară) Şi dirigintele poştei mi se pare a fi un om  bun. Cel puţin, serviabil. Îmi plac oamenii ăştia.    SCENA 5    Hlestacov, Luca Luchici, care e împins în scenă de cineva din afară.       Din spatele lui se aude un glas care-i spune destul de tare : ”Hai, de ce ţi-e frică?”    LUCA LUCHICI:  (emoţionat, ia poziţie de drepţi) . Am cinstea să mă prezint: inspector şcolar, consilierul superior Hlopov. HLESTACOV: A! Bine aţi venit! Luaţi loc, luaţi loc! Nu doriţi o ţigară?  (îi oferă o ţigară cu foi) LUCA LUCHICI: (aparte, nehotărât): Ei, poftim! La asta chiar că nu mă aşteptam.S-o iau sau să n-o iau? HLESTACOV: Luaţi! Luaţi! E o ţigară bună. Nu se compară, bineînţeles, cu cele din Petersburg. Acolo, dragul meu, fumez ţigări de douăzeci şi cinci de ruble pachetul….după fiecare ţigară, îţi vine, pur si simplu, să-ţi săruţi singur mâna de mulţumire. Poftim şi foc!  (Îi dă să aprindă cu lumânarea.Luca Luchici încearca să-şi aprindă ,dar îi tremură mâna)  Cu celălalt capăt în gură! LUCA LUCHICI: (se sperie, scapă ţigara din mână, scuipă, dă a lehamite din mână; aparte). Dracu să mă ia! Timiditatea asta blestemată e de vină. HLESTACOV: Văd că nu prea eşti amator de ţigări. Eu, recunosc că e marea mea slăbiciune.E adevărat că nici sexul slab nu mi-e deloc indiferent! Dar dumneata? Ce-ţi plac mai mult: brunetele sau blondele? (Luca Luchici perplex, a încremenit, nu ştie ce să spună)… HLESTACOV:  Hai, te rog, spune sincer: brunete sau blonde? LUCA LUCHICI:  Nu-ndrăznesc să ştiu. HLESTACOV:  Nu, nu! Nu te eschiva.Vreau neapărat să-ţi cunosc gustul. LUCA LUCHICI:  Mi-aş îngădui să vă raportez…(aparte)Vai de mine, nici eu nu mai ştiu ce spun. HLESTACOV: Aha! Nu vrei să spui…pariez, că vreo brunetă ţi-a căzut cu tronc la inimă. Recunoaşte! Am ghicit? (Luca Luchici tace) Aha! Ai roşit.Vezi, vezi? De ce nu vrei să spui nimic? LUCA LUCHICI:  M-am intimidat, înălţ…exce…(aparte) Ah! limba asta afurisită m-a trădat! HLESTACOV:  Te-ai intimidat…Într-adevăr, am în ochi ceva care intimidează. În orice caz, ştiu că la asta nu rezistă nici o femeie, nu-i aşa? LUCA LUCHICI:  Chiar aşa. HLESTACOV: Pe drum mi s-a întâmplat ceva foarte curios: am rămas fără bani. N-ai putea dumneata să-mi împrumuţi trei sute de ruble? LUCA LUCHICI:  (se caută prin buzunare. Aparte) : Acu-i acu, dacă n-am! Ba nu!  Am, am! (scoate şi-i dă cu mâna tremurândă banii). HLESTACOV:  Foarte mulţumesc! LUCA LUCHICI: (se ridică, ia poziţie cu mâna pe sabie): Nu-ndrăznesc să vă deranjez mai mult cu prezenţa mea. HLESTACOV: La revedere. LUCA LUCHICI: (aparte, aproape fugind ): Multumescu-ţi Ţie, Doamne! Poate că n-o să mai dea pe la şcoală.    SCENA 6  Hlestacov, Artemii Filipovici în poziţie de drepţi cu mâna pe sabie  ARTEMII FILIPOVICI: Am cinstea să mă prezint: administratorul aşezămintelor de binefacere, consilierul de curte Zemlianica. HLESTACOV: Bună ziua.Vă rog, respectuos, să luaţi loc. ARTEMII FILIPOVICI : Am avut cinstea să vă însoţesc şi să vă primesc personal în  instituţiile de binefacere încredinţate conducerii mele. HLESTACOV: Da, da, îmi amintesc. Ne-aţi oferit o masă foarte bună. ARTEMII FILIPOVICI : Fac tot ce pot ca să-mi servesc ţara. HLESTACOV: Da, mărturisesc că bucătăria bună e marea mea slăbiciune. Dar spune-mi te rog: am impresia că ieri erai mai mic de statură, nu-i aşa? ARTEMII FILIPOVICI: Tot ce se poate. (după o pauză) Pot să vă spun că  nu cruţ nimic şi sârguincios îmi îndeplinesc datoria . (se apropie tot  mai mult cu scaunul său şi vorbeşte în şoaptă) Iată, dirigintele poştei de aici, de pildă, nu face absolut nimic: toate treburile sunt lăsate baltă, coletele întârzie...puteţi să mergeţi să vă convingeţi singur. La fel şi judecătorul, care a fost aici  înaintea mea…toată ziua aleargă după iepuri; în judecătorie ţine câini, iar purtarea lui – pentru binele patriei sunt dator să vă spun asta, cu toate ca mi-e rudă şi prieten- purtarea sa  lasă foarte mult de dorit. E la noi în oraş un moşier, Dobcinschi, pe care l-aţi văzut. Ei bine, cum pleacă Dobcinschi de acasă,  judecatorul se şi prezintă să-i ţină de urât nevesti-si. Sunt gata să jur. Uitaţi-vă mai atent  la copiii lui. Nici unul nu seamană cu Dobcinschi. Toţi, până şi fetiţa cea mică, sunt leiţi judecătorul. HLESTACOV: Ca să vezi! N-aş fi crezut niciodată una ca asta. ARTEMII FILIPOVICI : Dar inspectorul şcolar... Nu ştiu cum i-au putut încredinţa autorităţile un post ca acesta. E mai rău decât un iacobin şi bagă în cap tineretului învăţături atât de primejdioase, că nu-ndrăznesc să le repet. Ordonaţi numai şi vă pot aşterne totul pe hârtie. HLESTACOV: Bine, fie şi pe hârtie! O să-mi facă mare plăcere! Îmi place, când mă plictisesc, să citesc lucruri amuzante... Care-i numele dumitale? Îl uit mereu. ARTEMII FILIPOVICI: Zemlianica! HLESTACOV: Ah, da, Zemlianica! Şi spune-mi, te rog, ai  copii? ARTEMII FILIPOVICI: Cum să nu! Cinci! Doi sunt deja mari. HLESTACOV: Ia te uită, mari? Dar ce fel…cum…? ARTEMII FILIPOVICI: Binevoiţi să întrebaţi cum îi cheamă? HLESTACOV: Da, cum îi cheamă? ARTEMII FILIPOVICI: Nicolai, Ivan, Elisaveta, Maria şi Perepetuia. HLESTACOV: Frumos! ARTEMII FILIPOVICI: Nu-ndrăznesc să vă mai deranjez cu prezenţa mea, să vă răpesc din timpul dumneavoastră, destinat unor îndatoriri sacre…(se înclină cu intenţia să iasă) HLESTACOV(conducându-l): Nu, nu face nimic! E foarte amuzant tot ce mi-ai spus.Mai poftiţi şi altădată… Îmi plac foarte mult chestiile astea…(Hlestacov se întoarce, deschide usa şi-i strgă în urmă) Ei, ascultă, te rog, domnule, îţi uit mereu prenumele şi numele după tată! ARTEMII FILIPOVICI: Artemii Filipovici! HLESTACOV: Fii bun, Artemii Filipovici…mi s-a întâmplat ceva ciudat…am cheltuit toţi banii pe drum…n-ai putea să-mi împrumuţi vreo patru sute de ruble?  ARTEMII FILIPOVICI: Ba da. HLESTACOV: Ce bine! Mulţumesc, cu plecăciune. (Artemii Filipovici iese)    SCENA 7  Hlestacov, Bobcinschi, Dobcinschi  BOBCINSCHI: Am onoarea să mă prezint: cetăţean al acestui oraş , Piotr Ivanovici, fiul lui Bobcinschi.  DOBCINSCHI: Moşierul Piotr Ivanovici, fiul lui Dobcinschi. HLESTACOV: Aha, dar v-am mai văzut. Dumneata, mi se pare,  ai căzut atunci. Ei? Cum ţi-e  nasul?  BOBCINSCHI: Slavă Domnului! Nu vă faceţi griji: s-a uscat, s-a uscat de tot! HLESTACOV: Bine că s-a uscat. Mă bucur... (brusc  şi tăios) N-aveţi cumva bani ? DOBCINSCHI: Bani? Ce fel de bani? HLESTACOV: (tare şi repede) Cu împrumut, vreo mie de ruble. BOBCIBSHI : Aşa o sumă, zău că n-am! Poate ai dumneata, Piotr Ivanovici? DOBCINSCHI : La mine n-am. Banii mei, dacă doriţi să ştiţi, sunt depuşi la casa de economii. HLESTACOV: Bine, dacă n-aveţi o mie, poate aveţi  o sută? BOBCINSCHI (caută în buzunar): Piotr Ivanovici, n-ai o sută de ruble? Eu n-am decât patruzeci. DOBCINSCHI (deschide portofelul): Eu n-am decât douăzeci şi cinci . BOBCINSCHI: Caută mai bine, Piotr Ivanovici.Ştiu eu…buzunarul din dreapta…e găurit…precis au căzut ceva bani acolo . DOBCINSCHI: Nu, zău! nu e nimic nici acolo. HLESTACOV: Lăsaţi, nu face nimic.Am spus-o doar aşa. Bine, fie şi şaizeci şi cinci de ruble. N-are importanţă. (ia banii) DOBCINSCHI: Aş îndrăzni să vă rog ceva în legătură cu o chestiune foarte delicată. HLESTACOV: Despre ce-i vorba? DOBCINSCHI: O chestiune de natură foarte delicată…fiul meu cel mare, vedeţi dumneavoastră, s-a născut înainte de căsătorie. HLESTACOV : Da? DOBCINSCHI: Adică, aşa se vorbeşte, dar el s-a născut ca şi cum am fi fost căsătoriţi…iar pe urmă, situaţia s-a legalizat prin cununie. Aş dori însă, vedeţi dumneavoastră, ca acum să fie de tot copilul meu, adică să fie copilul meu şi în faţa legii, să-l cheme ca pe mine: Dobcinschi. HLESTACOV: Foarte bine, să-l cheme! Asta se poate! DOBCINSCHI: Nu v-aş fi deranjat…dar e păcat de capacităţile lui…e un copil atât de bun…promite multe…ştie pe dinafară fel de fel de poezii, iar când pune mâna pe briceag, face imediat nişte trăsurele de zici că-i scamator, nu alta.Ştie şi Piotr Ivanovici. BOBCINSCHI : Da. E foarte capabil. HLESTACOV: Bine, bine.Am să-ncerc să mă ocup, o să vorbesc...eu sper…se va face. Da, da, da... (lui Bobcinschi). Dumneata n-ai nimic să-mi spui? BOBCINSCHI: Cum să nu, am o rugăminte foarte umilă. HLESTACOV: Ce e? Despre ce? BOBCINSCHI: V-aş ruga cu plecăciune, când veţi ajunge la Petersburg, să le spuneţi la toţi cei mari de acolo: la senatori, la amirali, că uite, -”Excelenţă, să ştiţi că în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi. Chiar aşa să le spuneţi: trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi.” HLESTACOV: Foarte bine. BOBCINSCHI: Şi dacă-l vedeţi pe împărat, la fel, să-i spuneţi şi împăratului: că, uite, maiestatea voastră imperială, în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi. HLESTACOV: Foarte bine. DOBCINSCHI : Iertaţi-ne că v-am obosit cu prezenţa noastră. HLESTACOV: Nu-i nimic, nu-i nimic. Mi-a făcut multă plăcere. (îi conduce)   SCENA 8 Hlestacov singur   HLESTACOV: Sunt mulţi funcţionari în oraşul ăsta.Şi mi se pare că m-au luat cu toţii drept un mare demnitar. E adevărat că ieri le-am aruncat cu praf în ochi. Ce proşti! Să-i scriu despre toate astea lui Treapicichin, la Petersburg. El tot scrie articolaşe. Lasă să-i scuture niţel. Hei! Osip! Dă-mi cerneală şi hârtie! ( Osip, printre uşi:”Îndată!”  )   HLESTACOV: Iar cine nimereşte în gura lui Treapicichin, să se păzească! Ăsta nu iartă pe nimeni, să fie chiar taică-său. Şi-i plac şi banii. De altfel, funcţionarii ăştia sunt oameni cumsecade. Şi-i frumos din partea lor că m-au immprumutat. Chiar, să văd cât am adunat. De la judecător trei sute, de la dirigintele poştei trei sute, şase sute, şapte sute, opt sute…cam soioasă suta asta, opt sute, nouă  sute…oho! Am trecut peste mie! E-he-he! Acuma să-mi pice căpitanul ! Acum să vedem care pe care!    SCENA 9   Hlestacov şi Osip, care aduce hârtie şi cerneală   HLESTACOV: Ei, ai văzut, prostule, cum sunt primit şi tratat? (începe să scrie) OSIP: Da, slavă Domnului! Dar ştiţi ce, Ivan Alexandrovici? HLESTACOV: (scrie) Ce ? OSIP: Plecaţi de-aici. Zău, e timpul să plecăm. HLESTACOV: (scrie) I-auzi, ce prostii! De ce ?  OSIP: Uite-aşa. Lăsaţi-i în plata domnului. Aţi chefuit aici două zile, gata, ajunge. Ce  să ne mai legăm cu ei? Dă-i  încolo! Să nu dea Dumnezeu să vină  altcineva peste noi… zău, Ivan Alexandrovici. Au cai buni…zburăm ca vântul!… HLESTACOV: (continuă să scrie) Nu, eu vreau să mai stau. Lăsăm pe mâine. OSIP: Dar de ce  mâine!? Hai să plecăm, Ivan Alexandrovici! Chiar dacă v-au primit cu multă cinste, totuşi ar fi bine să plecăm cât mai repede. Se vede clar că v-au luat drept altcineva... Şi boierul bătrân o să se înfurie că întârziem prea mult. Bine-ar fi să plecăm ,zău! Şi ce cai buni near da… HLESTACOV: (scrie) Bine, fie. Dar mai întâi să duci scrisoarea asta; ia şi foaia de drum cu tine. Şi ai grijă să-ţi dea cai buni! Spune-le vizitiilor c-au să primească fiecare câte o rublă; dar să mă ducă repede şi cu cântece ca pe un…(continuă să scrie) Îmi  şi imaginez cum o să moară de râs Triapicichin. OSIP: Mai bine trimit scrisoarea cu un om de-aici, iar eu m-apuc să adun lucrurile, să nu pierdem vremea de pomană. HLESTACOV: (scrie): Bine, numai adu-mi o lumânare. OSIP: (iese şi vorbeşte în culise) Hei, frate, ascultă! Du scrisoarea asta la poştă şi spune-i dirigntelui s-o preia fără bani. Apoi să le mai spui să pregătească cea mai bună troică pentru boierul meu. Nu se plăteşte nici asta. Spune că e din bugetul statului. Să fie gata mai repede, că altfel se supără boierul. Stai puţin că srisoarea nu-i gata. HLESTACOV: (scrie) Bine-ar fi să ştiu unde locuieşte el acum: strada Poştei sau strada Mazărei? Că doar îi place să schimbe gazdele mereu şi să nu plătească chiria. Am sa i-o trimit la noroc, pe strada Poştei. (închide scrisoarea, scrie adresa. Osip îi aduce o lumânare, Hlestacov sigilează scrisoarea. În acest  timp se aude de-afară vocea lui Derjimorda: ”Unde te bagi,  bărbosule! Nu înţelegi? Nu intră nimeni. Aşa-i ordinul”) HLESTACOV: (îi dă lui Osip scrisoarea) Ia şi du-o ! NEGUSTORII: Lasă-ne să intrăm, tătucule! Trebuie să ne laşi. Am venit cu treabă. DERJIMORDA: Plecaţi, plecaţi! Nu primeşte pe nimeni. Doarme. (zgomotul creşte)    HLESTACOV: Ia vezi, Osip, ce-i acolo? Ce-i cu gălăgia asta? OSIP ( uitându-se pe fereastră): Nişte negustori vor să intre iar sergentul nu-i lasă. Fâlfâie nişte hârtii, probabil la dumneata vor s-ajungă. HLESTACOV: (se apropie de fereastră) Ce e onorabililor? NEGUSTORII: Ai milă de noi, stăpâne! Ordonă să ne primească plângerile, măria ta! HLESTACOV: Lăsaţi-i să intre! Lasaţi-i, să vină! Osip, spune-le că pot să vină. (Osip iese. Hlestacov ia nişte petiţii pe fereastră, deschide una şi citeşte): ”Excelenţei sale luminate domnului cu finanţele, de la negustorul Abdulin” … Dracu  ştie ce funcţie mai e şi asta!    SCENA 10   Hlestacov, negustorii cu coşuri cu vin şi căpăţâni de zahăr   HLESTACOV: Ce-i cu voi ,onorabililor? NEGUSTORII: Cu fruntea la pământ cerem a voastră milă. HLESTACOV: Dar ce doriţi? NEGUSTORII: Nu ne lăsa, stăpâne! Multe îndurăm fără nicio vină! HLESTACOV: De la cine? UN NEGUSTOR: De la primarul nostru! Primar ca ăsta, nu s-a mai văzut nicăieri, măria ta. Nu se poate descrie cum ne prigoneşte.  Ne-a înnebunit cu ordinele de cartiruire, de-ţi vine să-ţi pui ştreangul de gât. Încalcă legea la tot pasul. Te-nşfacă de  barbă şi zice: ”Ah, tu, tătar ce eşti!” Zău aşa, măcar să-l fi supărat, cum s-ar spune, cu ceva! Dar noi ne faceem datoria: ceea ce se cuvine de rochii pentru nevasta lui şi pentru fată, mă rog, nu suntem împotrivă. Dar oricât ar avea, tot nu-i ajunge. Intră în prăvălie şi ia tot ce-i cade. Vede o bucată de stofă, zice, - ”Ah, drăguţă, bun postăvior! Ia să mi-l trimiţi acasă”. Şi i-l trimiţi. Dar postăviorul ăla are nu mai puţin de cincizeci de arşini. HLESTACOV: Chiar aşa? Ah, ce găinar! NEGUSTORII: Zău aşa! Primar ca ăsta n-am pomenit de când suntem! Când auzi că vine, ascunzi tot din prăvălie. Şi dac-ar fi să ia numai lucruri fine…dar el ia orice porcărie. Prune stricate, uitate de 7 ani în butoi, de nici baiatul de prăvălie nu le mai mănâncă,  el işi vâră mâna şi ia cu pumnul. De ziua lui, de Sfântul Anton,  îi duci de toate, nimic să nu-i lipsească.Dar el nu! Mai dă-i! Zice că şi la Sfăntul Onufrie e ziua lui.  HLESTACOV: Dar ăsta e pur şi simplu bandit. NEGUSTORII: Ehe-hei! Dar ia îndrăzneşte să deschizi gura,că-ţi trimite acasă un regiment întreg. Sau dă ordin să-ţi închidă prăvălia…”N-am să te supun pedepselor corporale, zice, şi nici n-am să te torturez, zice, că mă opreşte legea. Dar lasă că te-nvăţ eu minte!” HLESTACOV: Ce bandit! Pentru asta merită să fie trimis direct în Siberia. NEGUSTORII: Trimite-l oriunde, luminăţia ta, dar ar fi bine cât mai departe; să ni-l luaţi de aici.Te rugăm, stăpâne, primeşte pâinea şi sarea pe care ţi-o oferim: ne-nchinăm în faţa ta şi cu butoiaşul ăsta de vin, şi cu căpăţânile astea de zahăr. HLESTACOV: Vai ! Nici să nu vă gândiţi la asta! Eu nu primesc plocoane. Dar dacă m-aţi  împrumuta cu trei sute de ruble, atunci ar fi cu totul altceva. Împrumut pot să iau. NEGUSTORII: Vai de mine, tăicuţule! (scot banii) Dar de ce trei ! Ia cinci sute, numai să ne ajuţi. HLESTACOV:  Mă rog, fiind vorba de împrumut, nimic de zis, îi iau. NEGUSTORII: (Îi oferă banii pe o tavă de argint): Vă rugăm luaţi şi tava odată cu banii. HLESTACOV: Mă rog, se poate şi tava. NEGUSTORII (închinându-se): Atunci luaţi şi căpăţânile de zahăr… HLESTACOV:  A, nu. Nici un fel de plocon. OSIP: Excelenţă, de ce să nu luaţi zahărul?! Luaţi-l! Pe drum, orice poate să prindă bine. Dă încoa căpăţânile de zahăr, şi punga, dă tot! Poate prinde bine. Acolo ce e? O funie? Dă şi funia… şi funia prinde bine la drum…dacă se rupe ceva la troică sau altceva, se poate lega cu funia. NEGUSTORII: Aşa că fie-ţi milă de noi, măria ta! Daca nici dumneata, excelenţă, cum s-ar zice, n-ai să ne ajuţi, atunci nu mai ştim ce-i de făcut, nu ne mai ramîne decât sa ne punem laţul de gât. HLESTACOV: Neapărat,neapărat! O să fac tot ce pot. (Negustorii ies. Se aude un glas de femeie:”Nu, n-ai să-ndrăzneşti să nu mă laşi. Mă plâng chiar lui şi împotriva ta. Nu mă îmbrânci aşa , că mă doare!”) HLESTACOV:  Cine-i acolo? (se apropie de fereastră) Ce e, mătuşico? FEMEILE: Dreptate-ţi cerem, părinte. Porunceşte, stăpâne, să ne lase să intrăm! HLESTACOV:  (la fereastră) Lasă-le să intre!      SCENA 11   Hlestacov, nevasta lăcătuşului, nevasta plutonierului  NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: (se înclină  până la picioarele lui) Cer îngăduinţă…  NEVASTA PLUTONIERULUI: Cer îngăduinţă… HLESTACOV:  Cine sunteţi ? NEVASTA PLUTONIERULUI: Sunt nevasta plutonierului Ivanov. NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: Sunt nevasta lăcătuşului. Târgoveaţă din partea locului. Fevronia Petrovna Poşliopchina. Tatăl meu… HLESTACOV: Stai! Vorbiţi pe rând. Tu ce vrei?  NEVASTA LĂCĂTUŞULUI: Îndurare…cu fruntea la pământ cer îndurare împotriva primarului. Da-i-ar Dumnezeu tot răul din lume! Nici el, ticălosul, nici copiii lui, nici unchii lui şi nici  mătuşile lui, să n-aibă parte de nimic bun în viaţă! HLESTACOV:  Dar de ce ? NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:  Mi-a luat bărbatul soldat şi a pus să-l radă, cu toate că nu-i venise rândul. Ticălosul! Şi nici nu trebuia după lege, că-i om însurat. HLESTACOV: Atunci cum a putut să facă asta? NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:  A făcut-o, ticălosul, a făcut-o, bată-l Dumnezeu  şi pe lumea asta şi pe lumea ailaltă! Dacă are cumva mătuşă, şi pe capul ei să se abată toate relele, iar dacă-i taică-său în viaţă, atunci şi lui, să-i stea mâncarea-n gât, canalia, vedea-l-aş ţeapăn, ticălosul! Trebuia să-l ia pe băiatul croitorului, care mai e şi beţiv, dar părinţii i-au dat un cadou mare. Atunci a vrut să-l înroleze pe băiatul negustoresei Panteleeva. Dar Panteleeva tot aşa i-a trimis nevestei primarului trei suluri de pânză şi atunci a venit la mine. ”Ce-ţi trebuie ţie bărbat, zice, oricum nu e bun de nimic!” Că-i bun ori nu-i bun, asta-i treaba mea! Ticălos nenorocit!” El, zice, e un hoţ! Chiar dacă încă n-a furat, zice, tot una e, o să fure, iar la anul tot îl ia recrut în armată”. Dar eu ce să mă fac fără bărbat, ticălosule! Eu sunt o femeie slabă, banditule! Dar-ar Dumnezeu ca nici un neam de-al tău să nu  mai vadă lumina zilei, iar dacă ai soacră şi soacra să… HLESTACOV:  Bine, bine! Şi cu tine ce-i? (o conduce pe bătrână) NEVASTA LĂCĂTUŞULUI:: (în drum spre uşă): Să nu mă uiţi, părinte, fii milostiv! NEVASTA PLUTONIERULUI:  Am venit să mă plâng de primar, tătucule... HLESTACOV: Cum aşa? De ce? Dar spune pe scurt.  NEVASTA PLUTONIERULUI:  M-a bătut cu biciul, tătucule. HLESTACOV:  Cum aşa? NEVASTA PLUTONIERULUI:  Din greşeală, tătucule! S-au încăierat femeile în piaţă, iar poliţia a ajuns târziu şi m-a înhăţat pe mine. Aşa m-au anchetat, că  două zile n-am putut să mă aşez pe scaun. HLESTACOV:  Şi acum ce-i de făcut? NEVASTA PLUTONIERULUI: De făcut, fireşte că nu se mai poate face nimic. Dar porunceşte să-mi dea o despăgubire  pentru greşeală. De ce să renunţ la ce mi se cuvine? Iar banii mi-ar prinde tare bine acum. HLESTACOV: Bine, bine, poţi să pleci. Am să dau ordin.(la fereastră apar mâini întinse cu plângeri) Cine mai e acolo? ( se apropie de fereastră) Nu vreau, nu vreau, nu se poate! Gata! Nu mai pot! (îndepartându-se de la fereastră) M-am săturat. Să-i ia dracu pe toţi! Să nu mai intre nimeni! Osip! OSIP: (la fereastră, ţipând) Hai, plecaţi! Plecaţi! Nu mai e timp. Veniţi mâine! ( se deschide uşa şi apare un necunoscut, într-o manta, neras, cu buza umflată, legat la falcă. În urma lui se văd alte capete) OSIP: Ieşi afară! Ieşi afară! Unde te bagi? (se propteşte cu măinile în cel dintâi, îl împinge afară cu pumnii şi iese odată cu el,  închizând uşa în urma sa)              SCENA 12  Hlestacov, Maria Antonovna  MARIA ANTONOVNA: Ah! HLESTACOV: De ce v-aţi speriat aşa, domnişoară? MARIA ANTONOVNA:  Nu. Nu m-am speriat. HLESTACOV: (afectat) Domnişoară, sunt încântat, că m-aţi luat drept un om care… dar mi-aş permite să vă întreb: unde  intenţionaţi să vă duceţi? MARIA ANTONOVNA:  Adevăru-i că nicăieri. HLESTACOV:  Şi de ce, mă rog, nu vă duceaţi nicăieri? MARIA ANTONOVNA:  Mă gândeam că poate mamiţa-i  aici... HLESTACOV:  Nu e! Dar tare aş vrea să ştiu de ce nu vă duceaţi nicăieri? MARIA ANTONOVNA: V-am deranjat. Eraţi ocupat cu treburi importante. HLESTACOV:  ( afectat) Ochii dumneavoastră sunt mai interesanţi decât treburile importante. Dumneavoastră nu puteţi deranja niciodată, în nici un fel, dimpotrivă, îmi puteţi face plăcere. MARIA ANTONOVNA: Aveţi un limbaj de capitală!  HLESTACOV: Cu o persoană atât de minunată ca dumneavoastră… mi-aş putea îngădui fericirea de a vă oferi un scaun? Dar nu, v-ar trebui un tron, nu un scaun. MARIA ANTONOVNA: Nu ştiu dacă… adevăru-i că… ar trebui neapărat să plec. ( se aşează). HLESTACOV:  Ce şal minunat aveţi! MARIA ANTONOVNA:  Sunteţi ironic.Vă place să  râdeţi de noi, provincialele. HLESTACOV:  Cât mi-aş dori să fiu în locul şalului ca să mângâi  gâtul dumneavoastră  alb ca şi crinul. MARIA ANTONOVNA:  Nu-nţeleg deloc despre ce vorbiţi, despre ce şal… Ciudată  vreme e azi!  HLESTACOV: Iar buzele dumneavoastră sunt mai frumoase ca orice vreme.  MARIA ANTONOVNA: Spuneţi nişte lucruri atât de … V-aş ruga mai bine să-mi scrieţi ca amintire nişte versuri în album. Probabil că ştiţi multe! HLESTACOV:  Pentru dumneavoastră, domnişoară, fac orice. Porunciţi! Ce poezie doriţi? MARIA ANTONOVNA:  Să fie ceva-nou, frumos… HLESTACOV: Ah! Ştiu foarte multe poezii. MARIA ANTONOVNA:  Atunci spuneţi-mi pe care o să mi le scrieţi. HLESTACOV:  De ce să le mai spun. Eu şi aşa le ştiu. MARIA ANTONOVNA: Îmi plac foarte mult versurile… HLESTACOV:  Ştiu atât de multe… fel de fel… dacă vreţi, vi-l scriu chiar pe ăsta: ”O, tu caren durere te plângi împotriva lui Dumnezeu, tu om…” şi câte altele … nu mi le mai aduc aminte acum. Dar toate nu valorează nimic. În locul lor vă ofer mai bine dragostea mea, care sub privirea dumneavoastră…( îşi apropie scaunul) MARIA ANTONOVNA:  Dragoste! Eu nu-nţeleg dragostea! Nici n-am ştiut niciodată ce e dragostea! ( îşi îndepărtează scaunul) HLESTACOV: (apropiind scaunul) De ce îndepărtaţi scaunul? E mai bine să stăm aproape unul de altul. MARIA ANTONOVNA:  (depărtând scaunul) De ce să stăm aproape? E bine şi departe. HLESTACOV:  (apropie scaunul) De ce departe? E bine şi aproape. MARIA ANTONOVNA:  (se depărtează) Dar pentru ce asta? HLESTACOV:  (apropie scaunul) Vi se pare numai că suntem aproape, dar dumneavoastră  imaginaţi-vă că suntem departe… ce fericit aş fi dac-aş putea să vă strâng în braţe… MARIA ANTONOVNA:  (se uită pe fereastră) Parcă a zburat ceva, nu? O coţofană? Sau altă pasare? HLESTACOV: ( o sărută pe umeri şi se uită pe geam) E o coţofană. MARIA ANTONOVNA: (se ridică revoltată) Asta e prea de tot! Ce obrăznicie! HLESTACOV:(o reţine)  Iertaţi-mă, domnişoară! Am făcut-o din dragoste, numai  din dragoste. MARIA ANTONOVNA:  Credeţi ca sunt atât de provincială?!… ( încearcă să plece)  HLESTACOV: (continuând să o reţină ) Din dragoste, v-o jur, că-i numai din dragoste.Am glumit, Maria Antonovna, nu vă supăraţi!  Sunt gata să vă cer iertare în genunchi, (cade în genunchi) Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi! Vedeţi doar, stau în genunchi.    SCENA 13   Aceiaşi , Ana Andreevna    ANA ANDREEVNA: (văzându-l  pe Hlestacov în genunchi) Ah! Ce romantic!  HLESTACOV: (se ridică): Fir-ar să fie!  ANA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta, domnişoară? Ce purtări sunt astea? MARIA ANTONOVNA: Eu, mamiţo… ANA ANDREEVNA: Pleacă de-aici! Pleacă, n-auzi! Pleacă! Şi să nu-ndrăzneşti să apari în ochii mei. (Maria Antonovna iese plângând) Va rog să mă scuzaţi, domnule, dar am fost  foarte şocată. HLESTACOV:  (aparte) Şi ea e foarte apetisantă. Şi nu arată rău deloc. (cade în genunchi ) Vedeţi, doamnă, că mă topesc de dragoste. ANA ANDREEVNA: Vai! Dumneavoastră în genunchi! Nu! Ridicaţi-vă, vă rog să vă ridicaţi! Aici podeaua nu-i deloc curată. HLESTACOV:  Nu! În genunchi! Neapărat în genunchi.Vreau să aflu ce mi-e sortit: viaţa sau moartea.  ANA ANDREEVNA: Domnule, dar nu înteleg pe deplin sensul cuvintelor dumneavoastră. Daca nu mă-nşel, declaraţia asta e destinată fiicei mele. HLESTACOV:  Nu. De dumneavoastră sunt îndrăgostit. Viaţa mea atârnă de un fir de păr. Dacă nu încununaţi iubirea mea statornică, atunci nu mai sunt demn de această viaţă pământească. Cu pieptul înflăcărat, vă cer mâna. ANA ANDREEVNA: Dar îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia: eu în oarecare măsură…. sunt măritată. HLESTACOV: N-are a face! Iubirea nu ţine seama de asta. Şi Caramzin a spus: ” Legea condamnă.” Ne vom ascunde la umbra unui izvor… Vă cer mâna, doamnă! Mâna dumneavoastră!     SCENA 14  Aceiaşi, Maria Antonovna    MARIA ANTONOVNA:  (intră pe neaşteptate): Mamiţo, tăticu a spus că… (îl  vede pe Hlestacov în genunchi ) Ah! Ce întâmplare!  ANA ANDREEVNA: Ei, ce este? Ce vrei? Ce s-a întâmplat? Ce e graba asta? Dai buzna ca o pisică turbată. Ce-ai văzut, de-ai rămas cu gura căscată? Ce ţi-a mai trecut prin cap? Parcă ai fi un copil de trei ani! Cine-ar zice ca are 18: nu ştiu când o să-ţi mai vină mintea la cap, când o sănveţi să te porţi ca o fată bine crescută, când o să ştii ce înseamnă bunele maniere şi purtările serioase!   MARIA ANTONOVNA:  (printre lacrimi) Mamiţo… n-am ştiut… zău!  ANA ANDREEVNA: Ca întotdeauna îţi bate vântul prin cap! Te iei după fetele lui LeapchinTeapchin. De ce să te iei după ele? Nu trebuie să te iei după ele. Ai alte exemple! O ai în faţă pe mama ta. Uite ce exemplu trebuie să urmezi. HLESTACOV:  (apucând mâna fetii) Ana Andreevna, nu vă împotriviţi fericirii noastre! Binecuvântaţi o dragoste veşnică! ANA ANDREEVNA: (surprinsă) Prin urmare, de ea sunteţi ….?  HLESTACOV:  Hotărâţi: viaţa sau moartea! ANA ANDREEVNA:Vezi, proasto?! Ei, vezi? Din cauza ta. Din cauza unei proaste ca tine, oaspetele nostru a binevoit să cadă în genunchi, şi tu ai fugit de-odată ca o nebună. Ai merita ca dinadins să nu primesc. Nici nu e de nasul tău atâta fericire.  MARIA ANTONOVNA:  N-am să mai fac, mamiţo, zău, n-am să mai fac!    SCENA 15        Aceiaşi, primarul cu sufletul la gură   PRIMARUL: Nu mă nenorociţi, excelenţă! Nu mă nenorociţi! HLESTACOV:  Ce e cu dumneata? PRIMARUL:  Negustorii au fost şi s-au plâns înalţimii voastre. Pe cinstea mea, că nici jumătate din ce-au spus nu e adevărat. Ei înşişi păcălesc şi înşeală  lumea. Nevasta plutonierului v-a minţit c-am biciuit-o; martor mi-e Dumnezeu! Ea singură s-a biciuit. HLESTACOV:  S-o ia dracu pe nevasta plutonierului. De ea îmi arde mie?! PRIMARUL: Nu-i credeţi, excelenţă, nu-i credeţi! Nici nu ştiţi ce mincinoşi sunt. Nici un copil mic nu i-ar crede. Îi ştie tot oraşul ce mincinoşi sunt! Iar în privinţa înşelătoriilor, îmi permit să vă spun: sunt nişte pungaşi de n-au pereche. ANA ANDREEVNA:  Ai auzit de marea cinste pe care ne-o face Ivan Alexandrovici? El cere  mâna fetei noastre. PRIMARUL: Cum? Cum? Şi-a pierdut minţile, săraca! Nu vă suparaţi, excelenţă. E un pic întro ureche. Aşa a fost şi maică-sa. HLESTACOV:  Dar eu chiar cer mâna fetei dumneavoastră. Sunt îndrăgostit. PRIMARUL:  Nu-mi vine să cred, excelenţă. ANA ANDREEVNA:  Cum să nu crezi când ţi se spune…. HLESTACOV: Eu nu glumesc ... Pot să-nnebunesc de cât o iubesc. PRIMARUL:  Nu-ndrăznesc să cred… nu sunt vrednic de atâta cinste. HLESTACOV:  Dacă nu consimţiţi să-mi daţi mâna Mariei Antonovna, sunt în stare de orice… PRIMARUL: Nu pot să cred. Excelenţa voastră  glumeşte. ANA ANDREEVNA:  Ai un dovleac în loc de cap, zău aşa! De câte ori să ţi se spuie! PRIMARUL: Nu, nu pot să cred. HLESTACOV: Daţi-mi-o! Daţi-mi-o! Sunt disperat. Sunt gata la orice. Dacă mă împuşc, veţi răspunde în faţa justiţiei. PRIMARUL: Doamne Dumnezeule! Nu sunt vinovat nici cu gândul, nici cu fapta! Nu vă supăraţi excelenţă! Faceţi cum vă doreşte inima. Capul meu nu mai judecă. Nu mai ştiu ce e cu mine!…M-am prostit de tot, niciodată n-am fost atât de prost.  ANA ANDREEVNA:   Hai, dă-le binecuvântarea! (Hlestacov o ia de mână pe Maria Antonovna şi se apropie) PRIMARUL: Dumnnezeu să vă binecuvânteze! Dar eu nu sunt vinovat.  (Hlestacov o sărută pe Maria Antonovna) PRIMARUL: (îi priveşte): Ce dracu! E adevărat? (se freacă la ochi) Doamne, se sărută, zău, se sărută! Logodnic în toată legea. (ţipă şi sare-n sus  de bucurie) Ei, Antoane! Bravo, Antoane! Bravo, primarule! Deci aşa merg lucrurile!    SCENA 16  Aceiaşi, Osip   OSIP: Caii sunt gata. HLESTACOV:  Aha! Bine. Vin îndată. PRIMARUL: Cum? Plecaţi? HLESTACOV:  Da, plec. PRIMARUL:  Dar pe când...? Cum s-ar spune.. chiar dumneavoastră aţi binevoit să faceţi aluzie, mi se pare, la nuntă. HLESTACOV:  Da! Dar numai pentru un minut, plec numai pentru o zi, la unchiul meu… un bătrân bogat, şi chiar mâine sunt înapoi… PRIMARUL:  Nu îndrăznesc să vă reţin… cu speranţa unei reveniri fericite. HLESTACOV: Vai de mine! Vai de mine! E pe neaşteptate! Rămâi cu bine, sufleţelule.  (îi sărută mâna) PRIMARUL:  N-aveţi nevoie de nimic pe drum? Am impresia că aveaţi nevoie de bani?  HLESTACOV:  A, nu, pentru ce ? (după o clipă de gândire) De fapt, cu plăcere. PRIMARUL:   Cât v-ar  trebui? HLESTACOV:  Mi-aţi dat atunci două sute de ruble, adică nu… patru sute. Eu nu vreau să mă bucur de greşeala dumitale. Mai daţi-mi tot patru, să fie suma rotundă, opt sute de ruble. PRIMARUL:  Imediat! (scoate din portofel) S-au nimerit să fie hârtii noi-nouţe. HLESTACOV:Ah, da.(ia banii,se uită la ei)Semn bun!Banii noi aduc fericire nouă!Aşa se zice! PRIMARUL:  Întocmai. HLESTACOV: Rămâi cu bine, Anton Antonovici. Rămân foarte îndatorat pentru ospitalitatea dumitale. Recunosc din toata inima, că nicăieri n-am fost primit aşa de bine. Rămâi cu bine, Ana Andreevna. Rămâi cu bine, sufleţelule, Maria Antonovna. (Ies cu toţii. Se aude de afară: ) VOCEA LUI  HLESTACOV:  Cu bine, îngerul vieţii mele, Maria Antonovna. VOCEA PRIMARULUI:  Cum se poate! Plecaţi cu rabla asta a poştei? VOCEA LUI  HLESTACOV: M-am obişnuit aşa. Mă doare capul în trăsurile cu arcuri. VOCEA VIZITIULUI: (de afară)  Trr!   VOCEA PRIMARULUI: Atunci să aşternem ceva, măcar un covoraş. Dacă doriţi, poruncesc să vi se aducă un covoraş. VOCEA LUI  HLESTACOV: Nu! Pentru ce! Nu e nevoie...dar, de fapt, lasă s-aducă un covoraş. VOCEA PRIMARULUI: Hei! Avdotia, dă fuga în cămară… ia cel mai bun covor… ăla persanul… cu fond albastru. Mai repede!  VOCEA VIZITIULUI: Trrruuuu!  VOCEA PRIMARULUI:  Pe când porunciţi să vă aşteptăm? VOCEA LUI  HLESTACOV:  Mâine sau poimâine. VOCEA LUI OSIP: A, covorul, dă-l încoace! Pune-l aşa… şi dincoace nişte fân. VOCEA VIZITIULUI:  Trrrrr!  VOCEA LUI OSIP:  În partea asta! Aici! Încă! Bine! O să fie foarte bine.( Bate în covor cu mâna) Acum aşezaţi-vă, excelenţă. VOCEA LUI  HLESTACOV: La revedere, Anton Antonovici!  VOCEA PRIMARULUI: La revedere, înălţimea voastră! VOCI DE FEMEI: La revedere, Ivan Alexandrovici! VOCEA LUI  HLESTACOV:  La revedere, mamiţo!  VOCEA VIZITIULUI:   Di-i, şoimilor, di-i!                                                                       (Se aud clopoţei. Cortina se lasă.)       ACTUL V SCENA 1  Decorul  reprezintă aceeaşi cameră     PRIMARUL: Ce zici, Ana Andreevna! Ei! Te-ai gândit vreodată la aşa ceva? Am câştigat lozul cel mare, fir-ar să fie! Hai, spune sincer: nici în visele tale cele mai frumoase n-ai văzut aşa ceva. Dintr-o biată nevastă de  primar, să te vezi deodată…. Fir-ar sa fie !... Cu ce diavol te-ai înrudit…. ANA ANDREEVNA: Ba, nicidecum, eu m-aşteptam demult… Pentru tine e ceva deosebit, pentru că eşti un om simplu şi n-ai mai văzut niciodată un om cumsecade. PRIMARUL: Eu însumi sunt un om cumsecade, mamiţico. Dar, totuşi, când stai să te gândeşti, Ana Andreevna, ce am ajuns ! Ei, ce zici? De calibru mare, fir-ar să fie! Aşteaptă să vezi , ce-o să le mai frec ridichea la toţi amatorii  aştia de plângeri şi denunţuri. Hei ! Cine-i acolo ?(intră un sergent) Ah, tu eşti Ivan Carpovici. Ia chiamă-i la mine pe negustori, frăţioare. Să-i învăţ eu, canaliile, să se mai plângă de mine altădată, trădători afurisiţi ! Nu-i nimic, porumbeilor ! V-aţi săturat de mine până-n gât ? O să vă dau eu acuma până peste cap. Să-mi faci o listă cu toţi cei care au depus plângere împotriva mea. Şi mai ales cu conţopiştii care le-au ticluit plângerile. Şi să le spui la toţi, să ştie şi ei, de cinstea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu pe primar. Spune-le că primarul îşi mărită fata ! Şi nu cu oricine. Şi-o marită cu un om cum nu mai există pe lumea asta. Un om care poate tot, tot , tot. Anunţă-i pe toţi, să ştie toată lumea! Strigă cât te ţine gura ! Pune să tragă clopotele, dar-ar toţi dracii ! Dacă-i bal, bal să fie ! (Sergentul iese) Ei, Ana Andreevna! Ce-o să facem noi acum? Unde-o să trăim? Aici sau la Petersburg? ANA ANDREEVNA: Bineînţeles că  la Petersburg! Cum o sa rămânem aici ? PRIMARUL: Mă rog, dacă zici tu Petersburg, Petersburg să fie ! Deşi,  nici aici n-ar fi rău. În cazul ăsta mă gândesc să dau dracului primăria. Ei, ce zici, Ana Andreevna?  ANA ANDREEVNA: Fireşte, la ce-ţi mai trebuie primăria!? PRIMARUL: Şi ce zici, Ana Andreevna ? Poate mai înaintez în funcţie. Fiindcă se trage de şireturi cu toti  miniştrii şi merge la palat ca la el acasă. Ce chestii poate să facă! Poate că într-o buna zi ajung şi general. Ce zici, Ana Andreevna ? Se poate să mă trezesc general ? ANA ANDREEVNA  Mai încape vorbă! Sigur că se poate. PRIMARUL: Drace, bine e să fii general! Cu un cordon trecut aşa peste umăr. Care cordon ar fi mai bun, Ana Andreevna, roşu sau albastru ? ANA ANDREEVNA:  Bineînţeles că albastru! PRIMARUL:  I-auzi, ce i-a poftit inima! Bun ar fi şi roşu ! Ştii de ce aş vrea eu să fiu general ?! Să zicem că se-ntâmplă să pleci undeva. Bun ! Curierii şi aghiotanţii merg înainte: «  Cai pentru domnul general ! » La poştă nu mai dau cai nimănui. Aşteaptă toată lumea ! Toţi ăştia: funcţionarii titulari, căpitanii, primarii. Iar ţie, nici că-ţi pasă. Iei masa la vreun guvernator şi strigi : „ Hei, primarule!” Ha, ha, ha (râde până nu mai poate) Al dracului de tentant !  ANA ANDREEVNA:  Ţie-ţi plac numai lucrurile vulgare! Înţelege odată că trebuie să ne schimbăm complet stilul de viaţă. Că n-o să mai fii în relaţii cu un judecător oarecare, colecţionar de câini, cu care  alergi după iepuri  sau cu unul ca Zemlianica. Dimpotrivă, o să cunoşti oameni cu maniere alese. Conţi şi oameni de societate... Dar să-ţi spun drept, parcă am emoţii pentru tine: trânteşti uneori câte o vorbă, cum nu prea auzi în societatea înaltă… PRIMARUL:  Ei, şi? Cu  vorba nu faci rău. ANA ANDREEVNA: Asta mergea când erai primar. Dar acolo e cu totul altă viaţă. PRIMARUL: Am auzit că-n societatea înaltă se mănâncă două feluri de peşte: iapuşcă şi coriuşcă. Doar îl vezi şi-ncepi să salivezi. ANA ANDREEVNA: Numai la peşte ţi-e capul! Eu nu vreau decât un singur lucru:  casa noastră  să fie cea dintâi  din capitală. Iar înnăuntru să fie atât de strălucitor, de să nu-ţi vină să intri,  să trebuiască să închizi uite aşa ochii ! (închide ochii şi miroase) Ah, ce  minunat   SCENA 2   Aceiaşi, negustorii   PRIMARUL:  Aha! Salutare, şoimilor! NEGUSTORII: (se înclină) Dumnezeu să-ţi dea sănătate, tătucule! PRIMARUL:  Ei, porumbeilor, cum o mai duceţi ? Cum merge negustoria? Cum,  mă cârpaci de samovare, negustori de postav putred, vă plângeţi, ai? Tâlhari nenorociţi, bestii slinoase vă plângeţi, ai? V-am luat prea mult? Şi-aţi crezut că o să mă şi bage la închisoare? Dar voi ştiţi, că... Fir-aţi voi să fiţi, luav-ar dracu pe toţi... ANA ANDREEVNA:  Vai de mine, Antoşa, ce vorbe-ţi ies din gură! PRIMARUL: (nemulţumit) Nu-mi arde acum să-mi aleg şi vorbele! Aţi aflat că funcţionarul căruia v-aţi plâns, da, chiar acela, se însoară cu fata mea? Ei? Ce e? Ce-aveţi de zis?Acum o să vă...Ah! Amăgiţi lumea... Tu ai înşelat statul cu o sută de mii de ruble, când ai dat postavul ăla putred! Şi pentru că a trebuit să mai sacrifici douăzeci de  arşini, mai vrei şi recompensă! Să fi aflat el, ce-ai fi păţit tu… uite-l cum se înfige cu burta înainte! El e negustor, să nu te atingi de el. Îi întrece şi pe nobili! Da, nobili...ah, mutră ce eşti! Ştii tu ce e un nobil? Un nobil învaţă pe la şcoli, unde  dacă-i bătut cu biciul, e spre folosul lui, ca să-i intre-n învăţatura-n cap. Iar tu? Pe voi vă bate stăpânul de mici ca să ştiţi să amăgiţi! De mic copil, când încă nici “Tatăl nostru” nul ştii ca lumea, deja ştii să dai lipsă la cântar. Iar după ce ţi-ai umflat burta şi ţi-ai umplut buzunarele, te dai important. Ce să-ţi spun, mare minune! Pentru că bei 16 samovare de ceai  într-o zi, te crezi important? Ei, aflaţi că eu vă scuip în faţă cu toate aerele voastre importante. NEGUSTORII: (înclinându-se) Suntem vinovaţi, Anton Antonovici !  PRIMARUL:  V-aţi plâns, ai? Dar cine te-a ajutat să furi când ai construit podul şi-ai decontat cherestea de 20 de mii de ruble, când lemnul nici măcar o sută de ruble n-a costat? Eu te-am ajutat atunci, barbă de ţap! Ai  uitat asta ? Dacă scoteam o vorbă puteam să te trimit în Siberia! Ei, n-ai nimic de zis? NEGUSTORII: Am greşit, Anton Antonovici, ne-a sucit dracul minţile. Jurăm să nu ne  mai plângem de acum înainte. Îţi satisfacem orice dorinţă, numai nu mai fi furios pe noi!  PRIMARUL: Să nu fiu furios! Vă târâţi acum la picioarele mele! De ce? Fiindcă tot eu am câştigat! Dar ia să fi fost voi în locul meu,  m-aţi fi târât în noroi, canaliilor şi mi-aţi fi dat  şi cu parul în cap! NEGUSTORII:  (cu fruntea la pamânt) Îndură-te de noi, Anton Antonovici!  PRIMARUL: “Îndură-te!” …Acum  -“îndura-te!” dar  până acum ce spuneaţi?… mă! Ce v-aş mai… (ridică mâna) Fie! Ajunge! Să vă ierte Dumnezeu! Nu port ranchiună! Dar acum băgaţi de seamă! Îmi mărit fata. Şi n-o dau după un nobil oarecare! Aşa că,  felicitările să fie… aţi înţeles! Să nu vă-nchipuiţi c-o să scăpaţi cu o căpăţână de zahăr sau cu o bucăţică de batog! Hai! Mergeţi  cu Dumnezeu! (Negustorii ies)   SCENA 3   Aceiaşi, Ammos Feodorovici, Artemii Filipovici, apoi Rastacovschi.  AMMOS FEODOROVICI: (încă din uşă ) Să  fie adevărat ce se spune, Anton Antonovici? V-a năpădit o fericire atit de mare?!  ARTEMII FILIPOVICI: Am onoarea să vă felicit, pentru neaşteptata fericire! M-am bucurat din tot sufletul când am auzit.(Sărută mâna Anei Andreevna) Ana Andreevna! (Sărută mâna Mariei Antonovna ) Maria Antonovna! RASTACOVSCHI:(intră) Felicitările mele, Anton Antonovici! Să vă dea Dumnezeu viaţă lungă şi dumneavoastră şi tinerei perechi. Şi cât mai mulţi urmaşi: nepoţi şi strănepoţi. (Sărută mâna Anei Andreevna) Ana Andreevna! ( Sărută mâna Mariei Antonovna ) Maria Antonovna!    SCENA 4   Aceiaşi, Corobchin cu soţia, Liuliucov    COROBCHIN: Am onoare să vă felicit, Anton Antonovici! Ana Andreevna! (Sărută mâna Anei Andreevna) Maria Antonovna! (Sărută mâna Mariei Antonovna )  SOŢIA LUI COROBCHIN: Ana Andreevna,vă felicit din tot sufletul pentru această fericire!  LIULIUCOV: Am onoarea să vă felicit, Ana Andreevna (îi sărută mâna, apoi se-ntoarce spre public şi plescăie cu limba cu un aer satisfăcut). Am onoarea să vă felicit, Maria Antonovna! (îi sărută mâna şi se întoarce spre public cu acelaşi gest).     SCENA 5  O mulţime de oaspeţi în frac şi redingotă. Fiecare se duce întâi la Ana Andreevna, îi sărută mâna spunându-i “Ana Andreevna!”, apoi la Maria Antonovna, spunându-i “Maria Antonovna!”.  Bobcinschi şi Dobcinschi îşi fac loc printre oaspeţi.   BOBCINSCHI: Am onoare să vă felicit! DOBCINSCHI: Anton Antonovici, am onoarea să vă felicit! BOBCINSCHI: Pentru fericita întâmplare! DOBCINSCHI: Ana Andreevna! BOBCINSCHI:Ana Andreevna! (repezindu-se amândoi să-i sărute mâna, se lovesc cap în cap). DOBCINSCHI: Maria Antonovna! (îi sărută mâna) Am onoarea să vă felicit. Veţi fi foarte fericită, Maria Antonovna! O să purtaţi numai rochii de aur, o să mâncaţi fel de fel de supe minunate, veţi avea cea mai plăcută viaţă. BOBCINSCHI: ( îl întrerupe): Maria Antonovna,  am onoarea să vă felicit. Dumnezeu să vă dea toate bogăţiile pamântului, bani  şi un băieţaş mic, mic de tot, (arată cu mâna) pe care să-l  poţi ţine în palmă! Şi să strige  băieţelul aşa: Oa-a! Oa-a! Oa-a!     SCENA 6  OaspeţIi noi care sărută mâinile gazdelor. Luca Luchici şi soţia lui    LUCA LUCHICI: Am onoarea… SOŢIA LUI  LUCA LUCHICI (O ia înainte) Te felicit, Ana Andreevna! (se sărută) Vai, ce mult mă bucur. Cineva mi-a zis: “Ana Andreevna îşi mărită fata”! Vai, Doamne Dumnezeule! mi-am zis eu atunci şi atât de tare m-am bucurat că i-am spus lui bărbatu-meu: “Ai auzit Lucancic, ce fericire a dat peste Ana Andreevna?”. “Ah, mi-am zis în sinea mea, slavă Domnului”! şi lui i-am spus: “Sunt atât de încântată, că ard de nerăbdare  să-i exprim asta personal Anei Andreevna.”Ah, Doamne Dumnezeule! - m-am gândit iar,- Ana Andreevna aştepta o partidă bună pentru fiica ei şi uite cum  e soarta: s-a-ntâmplat exact aşa cum şi-a dorit”. Atât de tare m-am bucurat, că nici vorbi nu puteam. Plângeam, plângeam, chiar urlam, încât Luca Luchici mi-a zis: “ De ce plângi, Nastenica?” „Lucancic, i-am spus, nici eu nu ştiu , doar că lacrimile, uite îmi curg şiroaie.” PRIMARUL: Domnilor, vă rog din suflet să luaţi loc. Ei, Mişca, adu  mai multe  scaune…  (oaspeţii se aşează)     SCENA 7  Aceiaşi, comisarul şi sergenţii    COMISARUL: Am onoarea să vă felicit, excelenţă, şi să vă doresc tot binele din lume pentru mulţi ani înainte! PRIMARUL: Mulţumesc! Mulţumesc! Vă rog, să luaţi loc ,domnilor. (oaspeţii se aşează) AMMOS  FEODOROVICI: Anton Antonovici, te rog să ne spui şi nouă, cum a început: în cele mai mici amănunte şi cum s-a ajuns aici? PRIMARUL: În modul cel mai extraordinar: a binevoit personal să-mi ceară mâna fetei. ANA ANDREEVNA: În  cel mai respectuos şi cel mai manierat mod. A vorbit  extraordinar de frumos: “Ana Andreevna, zice, fac totul numai din respect pentru calităţile dumneavoasrtră...” Ce om minunat, ce educaţie, ce nobleţe!… “N-o să mă credeţi poate, zice el, dar viaţa mea nu costă nimic, Ana Andreevna, sunt fermecat de însuşirile dumneavoastră rare”. MARIA ANTONOVNA: Vai, mamiţo, dar asta mi-a spus-o mie. ANA ANDREEVNA: Încetează! Nu ştii nimic şi mai ales nu te amesteca în treburile altora! “Eu, Ana Andreevna, sunt uimit”… Şi ce cuvinte măgulitoare au urmat... Iar când am vrut să-i spun că noi nu putem spera la o asemenea onoare, mi-a căzut deodată în genunchi şi a strigat plin de nobleţe: “Ana Andreevna, nu mă neferici. Consimte să răspunzi pasiunii mele, altfel îmi pun capăt zilelor!” MARIA ANTONOVNA: Zău, mamiţo, dar el spunea asta despre  mine! ANA ANDREEVNA: Da, bineînţeles ...a spus şi depre tine, eu  nu tăgăduiesc. PRIMARUL: Dar cât de tare ne-a  speriat?! Zicea că se-mpuşcă! “ Mă-mpuşc! Mă-mpuşc!” ,aşa zicea. UNII OASPEŢI: Ei, ca să vezi! AMMOS FEODOROVICI: Ce chestie! LUCA LUCHICI: Asta-i într-adevăr mâna destinului. ARTEMII FILIPOVICI: Ăsta nu e destin! Destinul e orb. E meritul omului. (aparte) La un porc ca ăsta şi norocu-i porcesc! AMMOS FEODOROVICI: Anton Antonovici, m-am hotărât să-ţi vând câinele ăla, pe care voiai să-l cumperi. PRIMARUL: Nu. Nu-mi  arde acum de câini. AMMOS FEODOROVICI: Ei, dacă nu vrei… poate ne-nţelegem pentru altul. SOŢIA LUI COROBCHIN: Ah, Ana Andreevna, nu-ţi poţi imagina cât mă bucur pentru fericirea voastră! COROBCHIN: Şi unde-i acum, dacă-mi permiteţi să-ntreb, ilustrul oaspete? Am auzit că a plecat, nu se ştie pentru ce. PRIMARUL: Da, a plecat pentru o zi, pentru o chestiune foarte importantă. ANA ANDREEVNA: S-a dus să ceară binecuvântarea unchiului său. PRIMARUL: Binecuvântarea unchiului! Dar chiar mâine… (strănută, toţi în cor: “noroc!”) Mulţumesc! Se-ntoarce chiar mâine!  (strănută, urări în cor; printre altele, se aud mai distinct următoarele voci: ) COMISARUL: Multă sănătate, excelenţă! BOBCINSCHI: O sută de ani şi un sac de aur! DOBCINSCHI: De 40 de ori câte 40 de ani ! ARTEMII FILIPOVICI: De nu te-aş mai vedea! SOŢIA LUI COROBCHIN: Lua-te-ar dracu! PRIMARUL: Vă mulţumesc din suflet! Şi vă doresc la toţi la fel! ANA ANDREEVNA: Intenţionăm să ne stabilim acum la Petersburg. Aici, mărturisesc, aerul e cam ...e prea provincial. Recunosc, e foarte neplăcut!… Şi pentru soţul meu...acolo o să-l facă general… PRIMARUL: Da, recunosc, domnilor, dracu să mă ia, dar abia aştept să ajung general! LUCA LUCHICI: Să-ţi  dea Dumnezeu să ajungi. RASTACOVSCHI: Omul propune, Dumnezeu dispune! AMMOS FEODOROVICI: Corabia mare necesită o apă mare. ARTEMII FILIPOVICI: După merit şi răsplată! AMMOS FEODOROVICI: (aparte): Ăsta e în stare să ne-o facă când s-o vedea general! Uniforma pentru el va fi ca şaua pentru vacă. Ei, nu, frate, mai e până acolo. Sunt pe aici  oameni mai curaţi ca tine şi n-au ajuns încă generali. ARTEMII FILIPOVICI: (aparte) Ia te uită , fir-ar să fie, unde se bagă! Te pomeneşti că ajunge şi general. Că importanţă, lua-l-ar toţi dracii să-l ia, îşi dă destulă. (tare) Să nu ne uiţi atunci, Anton Antonovici! AMMOS FEODOROVICI: Şi dacă s-o-ntâmpla să avem nevoie de ceva, s-avem şi noi unde bate la uşă! COROBCHIN:  La anul îl duc pe fiul meu în capitală, să fie de folos ţării, aşa că am să vă rog sa-i oferiţi protecţia dumneavoastră, să-i fiţi ca un tată, bietului orfan! PRIMARUL: Din partea mea, sunt gata să fac tot ce pot. ANA ANDREEVNA: Tu, Antoşa, întotdeauna eşti gata să promiţi. În primul rând, că  n-o să ai timp să te gândeşti la astea. Şi de ce trebuie să te împovărezi cu asemenea  promisiuni? PRIMARUL: Dar de ce nu, sufleţelul meu! Uneori am să pot. ANA ANDREEVNA: Se poate, desigur, uneori, dar n-o să-ţi pui tu obrazul pentru orice neisprăvit. NEVASTA LUI COROBCHIN: Aţi auzit-o cum ne tratează? O DOAMNĂ: Aşa a fost de când o ştiu; eu o cunosc; dacă o laşi în casă ţi se urcă pe masă...     SCENA 8   Aceiaşi şi dirigintele poştei   DIRIGINTELE POŞTEI: (Intră val-vârtej, cu o scrisoare desfăcută în mână) O chestiune  nemaipomenită, domnilor! Funcţionarul pe care l-am luat drept revizor, nu era revizor. TOŢI : Cum nu era revizor?! DIRIGINTELE POŞTEI: Dar chiar deloc revizor! Am aflat din scrisoarea asta. PRIMARUL: Cum? Ce tot spui? Din care  scrisoare? DIRIGINTELE POŞTEI: Din propria lui scrisoare! Mi s-a adus la poştă o scrisoare. M-am uitat la adresă şi văd: ”Strada Poştei”. Am încremenit! “Probabil, mi-am zis eu, a găsit ceva nereguli la poştă şi informează conducerea.” Am luat-o şi am deschis-o. PRIMARUL: Păi cum ţi-ai permis...? DIRIGINTELE POŞTEI: Nici eu nu ştiu cum… o putere supranaturală m-a împins! Eram gata să chem un curier ca s-o trimit cu o cursă specială. Dar m-a cuprins o curiozitate, cum n-am mai simţit in viaţa mea. Nu puteam, nu puteam să rezist. Simţeam că nu pot. Mă atrăgea. Ma atrăgea nebuneşte… mi se părea că un glas îmi şoptea la ureche: “Ei, n-o deschide, te nenoroceşti…” iar în urechea cealaltă diavolul parcă-mi sufla: “Deschide-o, deschide-o, deschide-o!” Când am atins sigiliul parcă m-a ars cu foc, iar după ce l-am rupt, m-a trecut  un fior de gheaţă. Îmi tremurau mâinile şi mi s-a întunecat totul! PRIMARUL: Cum ţi-ai permis dumneata să desfaci scrisoarea unei personalităţi atât de importante?  DIRIGINTELE POŞTEI: Tocmai asta şi e! Că nu e nici importantă şi nici personalitate! PRIMARUL: Dar ce e, dupa părerea dumitale? DIRIGINTELE POŞTEI: Nici una, nici alta. Dracu ştie ce e! PRIMARUL: (furios) Cum adică nici una, nici alta? Cum îndrăzneşti să-l faci “nici una, nici alta“ ! Şi pe deasupra şi “dracu ştie ce e!” Te arestez!... DIRIGINTELE POŞTEI: Cine? Dumneata? PRIMARUL: Da. Eu! DIRIGINTELE POŞTEI: Ai mâinile cam scurte. PRIMARUL: Ştii dumneata că el se-nsoară cu fiică-mea, că eu o să ajung un mare general şi cam să te trimit să putrezeşti tocmai în Siberia! DIRIGINTELE POŞTEI: Eh, Anton Antonovici! Auzi, Siberia! Siberia e departe! Mai bine să vă citesc scrisoarea. Domnilor, daţi-mi voie să vă citesc scrisoarea. TOŢI: Citeşte, citeşte! DIRIGINTELE POŞTEI: (citeşte) ”Mă grăbesc să-ţi povestesc, dragă Triapicichin, ce minuni mi s-au  întâmplat. Pe drum, în timpul călătoriei mele, un căpitan de infanterie m-a falimentat la cărţi. Chiar atunci când hangiul voia să mă bage la închisoare, m-a salvat fizionomia mea de Petersburg şi felul cum eram îmbrăcat. Tot oraşul m-a luat drept un general-guvernator.Locuiesc acum  în casa primarului, într-o petrecere continuă. Fac o curte îndrăcită fetei şi soţiei primarului. Nu m-am decis cu care din ele să încep. Probabil cu mama, care pare  dispusă  la orice concesiii. Ţi-aminteşti cum trăgeam amândoi mâţa de coadă, cum mâncam pe datorie  şi  cum odată  m-a luat de guler cofetarul ăla fiindcă mâncasem vre-o două  prăjituri în numele Regelui Angliei? Acum e totul invers. Mă împrumută toţi cu câţi bani vreau. Să-i vezi ce originali sunt, ai muri de râs. Ştiu că tu scrii  la ziar ! Poate le faci loc şi lor în articolele tale. În primul rând, primarul: e prost ca o cizmă…” PRIMARUL: Nu se poate! Nu scrie acolo aşa ceva! DIRIGINTELE POŞTEI: (arată scrisoarea) Citeşte singur! PRIMARUL: (citeşte) “Ca o cizmă”. Nu se poate! Asta dumneata ai scris-o! DIRIGINTELE POŞTEI. Cum s-o scriu eu ! ARTEMII FILIPOVICI: Citeşte! LUCA LUCHICI: Citeşte ! DIRIGINTELE POŞTEI: (continuă să citească ) “ Primarul e prost ca o cizmă...”  PRIMARUL: Mai şi repetă, lua-l-ar dracu! Nu-mi ajunge că e scris! DIRIGINTELE POŞTEI: (citind) : aaaaa… aaa… , “ca o cizmă” … Dirigintele poştei e şi el  cumsecade…” ( nu mai citeşte ). Aici şi despre mine se exprimă nu tocmai frumos.  PRIMARUL: Ce-are a face! Citeşte!  DIRIGINTELE POŞTEI: Ce rost are? PRIMARUL: Ei, fir-ar să fie! Dacă citim, citim tot. Citeşte tot! ARTEMII FILIPOVICI: Permiteţi-mi să citesc eu. (îşi pune ochelarii pe nas şi citeşte)  “Dirigintele poştei seamănă leit cu paznicul departamentului, Miheev, probabil e tot atât de beţiv, ticălosul."  DIRIGINTELE POŞTEI (către public) O haimana care trebuie biciuită, nu altceva. ARTEMII FILIPOVICI (continuă să citească) Administratorul aşezămintelor de binefacere… ba…ba.. ( se bâlbâie) COROBCHIN: Dar de ce te-ai oprit?  ARTEMII FILIPOVICI : Nu se pre înţelege… de altfel se vede că-i un derbedeu. COROBCHIN: Daţi-mi mie, cred că am ochii mai buni. (ia scrisoarea)  ARTEMII FILIPOVICI: (nu vrea să-i dea scrisoarea) : Putem sări peste asta. Mai departe e citeţ… COROBCHIN: Dă-mi voie. Pot şi eu. ARTEMII FILIPOVICI: Şi eu pot citi mai departe. De-aici încolo, e scris clar. DIRIGINTELE POŞTEI: Nu! Citeşte tot, că şi până acum s-a citit tot. TOŢI:  Dă scrisoarea, Artemii Filipovici! Dă scrisoarea! (Lui Corobchin:) Citeşte! ARTEMII FILIPOVICI: Imediat! (dă scrisoarea) Poftim, uite! (acoperă cu degetul pe scrisoare) Citeşte de aici înainte (dau buzna cu toţii pe el). DIRIGINTELE POŞTEI: Citeşte! Citeşte! Prostii, citeşte tot! COROBCHIN: (citeşte) “Administratorul aşezămintelor de binefacere e unul, Zemlianica, un adevărat porc cu tichie.”  ARTEMII FILIPOVICI: (către public): E lipsit de umor! Porc cu tichie! Cine a mai văzut porc cu tichie! COROBCHIN: (continuă să citească) “Inspectorul şcolar miroase a ceapă de trăsneşte.”  LUCA LUCHICI (către public):  Zău, eu nu pun ceapă în gură, pe onoarea mea! AMMOS FEODOROVICI :(aparte): Slavă Domnului, că măcar de mine nu se leagă. COROBCHIN (citeşte): “Judecătorul…” AMMOS FEODOROVICI: Na-ţi-o bună!  (tare) Domnilor, eu cred că scrisoarea e cam lungă. Şi nici nu merită să citim o asemenea porcărie, s-o ia dracu!  LUCA LUCHICI: Ba nu! DIRIGINTELE POŞTEI: Nu! Citeşte ! ARTEMII FILIPOVICI: Te poftesc să citeşti! COROBCHIN (citeşte): “Judecatorul Liapchin-Teapchin, e tot ce poate fi mai mauvais-ton” (se opreşte) Ăsta trebuie să fie vreun cuvânt franţuzesc! AMMOS FEODOROVICI: Dracu ştie ce-o fi însemnând. Bine-ar fi să însemne numai puşlama. Dar poate fi şi ceva mai rău. COROBCHIN:(continuă să citească) “Altminteri sunt oameni primitori, buni la suflet. Cu bine, dragă  Triapicichin. Cred că, urmându-ţi exemplul, am să mă apuc şi eu de literatură. E plictisitor să trăiesc aşa. Mi-e dor de hrană sufletească. Simt nevoia sa mă ocup de lucruri mari. Scrie-mi în gubernia Saratov, satul Podcatilovca (întoarce scrisoarea şi citeşte adresa pe dos): Domniei sale, domnului Ivan Vasilievici Triapicichin, Petersburg, strada Poştei 97, etajul 3, în curte, pe dreapta”. O DOAMNĂ: Ce întorsătură neaşteptată! PRIMARUL: M-a omorât, m-a omorât, m-a ucis! De tot m-a ucis! Nu mai văd nimic! Nu mai văd decât râturi de porci în faţa mea, nu feţe de oameni… trebuie să-l întoarcem. Să-l întoarcem din drum. (face un gest cu mâna ) Cum să-l mai întorci? La naiba!Ba chiar am dat ordin să i se dea caii cei mai buni. Dracu m-a pus să-i dau şi recomandări pentru celelalte staţii!   SOŢIA LUI COROBCHIN: Ce confuzie de nedescris! AMMOS FEODOROVICI: Şi totuşi, lua-m-ar toţi dracii să mă ia! Domnilor, mi-a luat cu împrumut trei sute de ruble! ARTEMII FILIPOVICI: Şi de la mine trei sute de ruble. DIRIGINTELE POŞTEI: (oftează) Şi de la mine trei sute. BOBCINSCHI: De la mine şi de la Piotr Ivanovici 65 de ruble în hârtii. Da domnilor! AMMOS FEODOROVICI (işi lasă mâinile-n jos, dezolat): Cum s-a putut, domnilor, să fim prostiţi în halul ăsta? PRIMARUL: (dându-şi pumni în cap) : Dar eu, cum am putut eu, prost  bătrân? Berbec bătrân cum m-am ţăcănit?! Sunt slujbaş de 30 de ani! Nici-un negustor, nici-un antreprenor n-a putut să mă ducă cu preşul! I-am păcălit pe cei mai mari hoţi. Pungaşii care înşelau pe toată lumea, îşi găseau naşul cu mine! Trei guvernatori am băgat în buzunar! Şi ce mi-s guvernatorii? (gest) Nici nu mai vorbesc de guvernatori! ANA ANDREEVNA: Antoşa, dar aşa ceva nu se poate! E logodit cu Maşenica... PRIMARUL (turbat): Logodit! S-a logodit, pe dracu! La logodnă te mai gândeşti acum! (nebun de furie) Uitaţi-vă, uitaţi-vă, oameni buni, uitaţi-vă  creştini, priviţi cum a fost prostit primarul! Prost bătrân! Pungaş ramolit. (se ameninţă singur cu pumnul) Auzi! Prostul de mine! Să-l iau eu pe un mucos, pe-o zdreanţă drept un om important! Şi acum el îşi vede liniştit de drum în clinchetul zurgălăilor! Parcă văd cum o să trâmbiţeze la toata lumea întâmplarea asta! Nu numai c-am să ajung de râsul omenirii! Dar te pomeneşti c-o să se găsească şi vreun mâzgălitor de hârtie, vreun scriitoraş, care să mă ironizeze într-o comedie. Asta-i ofensa  cea mai mare! Ăştia  nu ţin cont de grad  sau de  funcţie. O să se găseasca destui imbecili să  rânjească şi să bată din palme. Şi voi , de ce râdeţi? Să ştiţi că de voi râdeţi! Eh! Ce v-aş mai… (bate din picioare de furie)  De-aş putea, i-aş  strânge pe toţi mâzgălitorii ăştia, conţopiştii ăştia, liberali afurisiţi, sămânţa dracului, i-aş băga pe toţi într-un sac şi i-aş face  fărâme! I-aş strivi cu picioarele  ca pe nişte viermi. (ameninţă cu pumnul şi calcă în picioare un sac imaginar. O pauză) Nu pot nicidecum să-mi revin ! E adevărat că  Dumnezeu când vrea să piardă pe cineva,  întâi  îi ia minţile! Ce-am vazut eu la derbedeul ăsta ca să-l iau drept revizor? Nimic! Cum nu seamăn eu cu o moara de vânt aşa nu semăna el! Dar au  strigat cu toţii: Revizorul! Revizorul! Cine a fost cel dintâi care a lansat zvonul că  ăsta-i revizorul? Cine? Răspundeţi! ARTEMII FILIPOVICI (gest de neputinţă): Taie-mă, spânzură-mă, dar nu pot  să-mi  explic cum de s-a întâmplat! Parcă  ni s-a pus o ceaţă pe creier! Ori şi-a bătut dracu joc de noi! AMMOS FEODOROVICI: Chiar aşa! Cine a spus întâi? Uite cine: deştepţii aştia doi. (arată la Bobcinschi si Dobcibschi). BOBCINSCHI: Zău, nu eu! Nici prin gând nu mi-a trecut!  DOBCINSCHI: Eu n-am spus nimic, zău, nimic. ARTEMII FILIPOVICI: Voi! Cu siguranţă, voi! LUCA LUCHICI: Aţi venit de la han , strigând ca nebunii: a sosit, a sosit! Nu plăteşte nicio copeică. Ce să  spun! L-aţi apucat pe Dumnezeu de-un picior. PRIMARUL: Bineînţeles că voi! Bârfitorii târgului!Mincinoşi nenorociţi!  ARTEMII FILIPOVICI:  Draciu să vă ia, cu revizorul vostru cu tot şi cu invenţiile  voastre! PRIMARUL. Umblaţi, de colo pâna colo, cu vorbe şi cu minciuni prin tot târgul! Bârfitorilor! Gaiţelor!  AMMOS FEODOROVICI: Intriganţi afurisiţi! LUCA LUCHICI: Proştilor! ARTEMII FILIPOVICI:  Javre râioase! (toată lumea e pe ei, grămadă)  BOBCINSCHI: Jur că nu eu, ci Piotr Ivanovici… DOBCINSCHI: Ah, să mă ierţi, Piotr Ivanovici, dumneata ai fost cel dintâi…. BOBCINSCHI: Ah! Ba  nu! Primul ai fost dumneata.    SCENA 9, ultima   Aceiaşi, un jardarm    JANDARMUL: Funcţionarul care a sosit din ordin suprem de la Petersburg  vă cere să vă prezentaţi imediat la dumnealui. A tras la han. (cuvintele cad ca un trăsnet, femeile scot în acelaşi timp un ţipăt de stupoare; întregul grup schimbându-şi deodata poziţia, rămâne încremenit)   Scenă mută   In mijloc, primarul, înţepenit ca un stâlp, cu capul pe spate şi  cu mâinile întinse. În dreapta lui, nevastă-sa şi fiică-sa, au încremenit într-un gest, înclinate cu tot corpul spre el. În spatele lor, dirigintele poştei, transformat parcă într-un semn de întrebare, încremenit cu faţa spre public. În spatele lui, Luca Luchici, într-o atitudine de stupefacţie naivă. În spatele lui, chiar la marginea scenei, un grup de trei doamne, rezemate unele de altele, privesc batjocoritor spre familia primarului. La stânga primarului, Zemlianica, cu capul înclinat într-o parte, pare că ascultă ceva. În spatele lui, judecatorul, cu braţele întinse, aplecat aproape pâna la pământ, cu o mişcare a buzelor de parcă fluieră sau spune: “Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!” Dupa el, Corobchin, întors spre public, face cu ochiul, răutacios şi semnificativ, spre primar; în spatele lui, chiar la marginea scenei, Dobcinschi si Bobcinschi, cu mâinile întinse unul spre altul, cu gurile căscate şi ochii holbaţi unul la altul. Celelalte personaje au împietrit ca nişte statui. Întregul grup rămâne în poziţia asta aproape un minut şi jumătate. Dupa aceea, cade cortina.            descarcare direct de aici....                                                                                                                                                                            de ascultat da-ti click aici...Revizorul teatru radiofonic latimp  

1   Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca după fiecare scandal casnic, care de la distanţă pare de neînţeles şi absurd, să-mi aprind câteva ţigări, iar fumul, nicotină, să devină pentru moment dacă nu sensul sau aroma vieţii, măcar ceva care să-mi distragă atenţia, aşa cum tămâia arsă în cinstea mea m-ar ajuta să văd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilărie şi cred că, dacă aş începe să fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilărie sau de prostie. Ploaia se tot lasă aşteptată. Se întunecă. Soţia mea s-a închis în baie, dar aşa face ea şi pentru o baie obişnuită. Şi eu mă închid uneori în baie, deşi nu am de ce să mă jenez de nevasta mea. Şi tocmai asta e şi problema care ne-a făcut să ne îndepărtăm unul de celălalt. Seara, când ne pregăteam de culcare, ne dezbrăcăm pe întuneric, iar ziua sau când era lumina aprinsă sau când făceam baie, ne era ruşine de goliciunea noastră. Goliciunea era un semn de vulnerabilitate. Şi ea ar fi spus acelaşi lucru. Dar şi eu sunt vulnerabil, mai ales la loviturile ei. Nici nu mai vorbim despre asta, deşi înainte tot încercam să explicăm totul şi să rezolvăm problemele cu ajutorul cuvintelor. Pare să fie toamnă, momentul când căldura se duce şi începe sezonul când este înmagazinată pentru iarna ce vine. Momentul în care se izolează ferestrele şi uşile balcoanelor. Când natura însăşi te îndeamnă să te gândeşti la refacerea sau la consolidarea confortului, fizic sau sufletesc. Dar ce e pentru noi septembrie? Nimic. Tăcem, vorbim mai mult cu interjecţii. Fiecare îşi face cafeaua şi omleta pentru sine. E timpul ca situaţia asta să ia sfârşit. N-ai cum să împărţi o garsonieră. Dorinţa de a sări în gol de la înălţime apare de fiecare dată când privesc de la fereastra noastră de la etajul şapte. Dar nu-mi dă curajul necesar pentru a sări. Nu m-am născut sinucigaş. Îmi place foarte mult viaţa exterioară, dincolo de existenţa mea. Mă plimb uneori seara pe Hreşceatîk[1] cu mare emoţie în piept, încercând să disting chipurile fetelor în lumina înserării, când îşi aşteaptă clienţii pe băncuţe sau lângă fântâna din preajma cinematografului Drujba. În amurg, la lumina artificială a felinarelor, ele sunt atrăgătoare, ca nişte siluete desenate cu eleganţă, ce promit mult, aducând de regulă cu schiţa abia conturată de pe coperta unei cărţi siropoase. Mă imaginez uşor clientul lor sau chiar un apropiat, un prieten. Dar dacă mă imaginez aşa nu înseamnă că şi sunt. Îmi lipsesc multe – hotărârea, banii, libertatea. Dar ele, ca nişte prime rândunele ale modelului de viaţă american coborât de pe marele ecran, se însufleţesc şi roiesc în jurul meu aici, la Kiev. Şi se dovedeşte că sunt atras de această roire care se transformă treptat în viaţă, în viaţa care dă la o parte viaţa trecută, total trecătoare şi plictisitoare prin toate detaliile ei, prin toate elementele ei componente, prin fiecare articol de ziar care o descrie în amănunt. 2   Când eram student la Facultatea de Limbi Străine îmi plăcea să mă împrietenesc cu străinii. De la ei învăţam şi o altă limbă, dar şi un anumit sens al vieţii. Se deosebeau de noi cum se deosebeşte o ciupercă albă de un arici. Deosebirea dintre noi pe dinăuntru putea fi comparată numai cu una exterioară evidentă, ca aceea de mai sus. Avuseseră o altă copilărie, alte jocuri. Îmi povesteau despre un joc care, la un moment dat, pusese stăpânire pe mai multe generaţii de copii care habar n-aveau de copilăria sovietică. Jocul era simplu, trebuia să faci un lanţ din persoane cunoscut, care să te ducă la regina Angliei, de exemplu, sau la Margaret Thatcher – ea era atunci mult mai la modă. Reieşea că fiecare jucător putea, prin intermediul a trei-patru persoane legate între ele, să ajungă până la prim-ministrul englez. Principiul era extrem de simplu: eu îl cunosc pe el, el o cunoaşte pe ea, ea mai ştie pe cineva care îl cunoaşte personal pe El sau pe Ea. Am încercat atunci să fac acelaşi lucru şi să ajung în felul acesta până la Brejnev sau la Şcerbiţki[2]. Nu am reuşit. Pur şi simplu, lanţul nu se realiza. Şi uite, acum, deodată, probabil din cauza disperării din viaţa, din existenţa mea, înţeleg cum trebuie jucat acest joc aici, în lumea noastră. Trebuie să încerci să ajungi la criminali. Ei sunt mulţi, sunt printre noi şi unii dintre ei nu-şi ascund neapărat ocupaţia. Acum vreo zece ani ştiam cel puţin doi criminali care-şi ispăşiseră de mult pedeapsa, oameni normali, comunicativi şi chiar gata să-ţi sară în ajutor. E adevărat, pe atunci ei, criminalii, erau altfel, dădeau dovadă de mai mult romantism. Acum orice relaţie se întemeiază pe bani şi crima a devenit pentru unii o profesie foarte bine plătită. Chiar folosesc un cuvânt nou, din engleză, „killer“. E un fel de continuare a tradiţiei americane de îmbunătăţire a imaginii şi a denumirii unor profesii necalificate şi lipsite de prestigiu. Îmi aduc aminte că măturătorul sau omul de la salubritate a fost numit în America „specialist în domeniul stării sanitare a mediului urban“. Dar acolo motivul era mult mai simplu şi mai de înţeles – acela de a conferi măturătorilor mai multă încredere în sine şi respect. Însă la noi a ieşit altceva. Pur şi simplu, a ieşit că un criminal cu calificare superioară, care lucrează exclusiv la comandă, primeşte denumirea de „killer“. Şi aşa, cel de mai înainte, criminalul de rând, romantic, criminal la beţie sau din gelozie, o să rămână tot criminal. Ăştia sunt şi prinşi, sunt şi închişi, în timp ce killerul rămâne imposibil de prins şi de văzut. Gândurile astea mă aduc singure la problema care a încercat de mai multe ori să răzbată din subconştient. Că doar de câţiva ani tot caut o ieşire din fundătura vieţii mele. Dar o caut mai mult în minte, mai mult în fanteziile mele. Însă acum soluţia a apărut singură, nu ca o ieşire din această situaţie, ci chiar din viaţă. Sunt cam prea plin de viaţă pentru un sinucigaş, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit. Un exemplu minunat de nedreptate a sorţii: un bărbat deştept, în floarea vârstei, cu multe oportunităţi înainte să fie ucis la comanda cuiva! Reputaţia de victimă a unui criminal plătit îmi provoacă imaginaţia. Îmi închipui cum vor cădea pe gânduri numeroasele mele cunoştinţe când îşi vor da deodată seama că nu ştiau, practic, nimic despre mine, că eu, cel pe care-l cunoşteau, cu care au băut vin sau cafea, eram un tip implicat în afaceri care necesită anchete sau criminali plătiţi. Îmi imaginez cum toţi vor fi audiaţi ca martori, vor fi interogaţi, li se vor pune zeci de întrebări „delicate“. „Avea duşmani?“, „Cu ce se ocupa?“, „Cine ar fi putut fi interesat de moartea lui?“ şi aşa mai departe. Mai rămâne să găsesc un criminal ieftin, bani pentru onorariul lui, şi apoi crima mea ideal planificată va deveni unul dintre multele alte cazuri nesoluţionate. Un sfârşit plin de dramatism al unei vieţi fără rost. Iar crimele enigmatice mai au o trăsătură interesantă: despre ele se vorbeşte adesea în ziare, în cărţi, sunt relatate în detaliu, cu menţionarea numelui victimei, aşa că voi avea o şansă reală de a rămâne în memoria colectivă dacă nu a secolului, măcar, în tot cazul, o bună bucată de timp.   [1] Artera centrală a Kievului, centrul administrativ și economic al orașului. [2] Volodimir Vasiliovici Șcerbițki (1918-1990), conducător al Partidului Comunist Ucrainean, figură importantă în Politbiuro, apropiat al lui Brejnev și susținător al lui Gorbaciov.    

 „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32.  

Partea întîi   Feciorii negri în uniformele lor albe deşteptaţi înaintea mea ca să-şi facă de cap pe coridor şi să şteargă repede ur­mele pînă ce nu-i prind eu. Curăţă cu cîrpa cînd ies eu din dormitor, tustrei mofluzi şi duşmănind toate cîte sînt pe lume, şi ceasul din zori şi locul în care s-au împotmolit şi oamenii pentru care trebuie să slugărească. Cînd urăsc aşa ca acum, mai bine să nu mă vadă. Mă strecor pe lîngă perete neauzit ca şi colbul din pan­tofii mei de pînză, dar ei au un echipament special ce-mi detectează frica, şi-şi înalţă capetele, tustrei deodată, cu ochii sticlindu-le reci ca nişte lămpi amuţite în carcasa unui aparat vechi de radio. — A venit Şefu. Suu-per Şefu, băieţi. Moş Mătură. Ia ţine ici, Şefu Mătură... Şi-mi vîră-n mînă o cîrpă de spălat, arătîndu-mi cu de­getul locul pe care vor să-l curăţ azi, iar eu mă pun în mişcare. Unul mă pocneşte cu coada măturii peste ţurloaie ca să m-ajute să mă grăbesc. — Ha, îl văzuraţi cum o tuleşte! Îi mare cît să-mi mînce mere de pe scăfîrlie, da m-ascultă ca un copil de ţîţă. Rîd împreună, apoi îi aud şopocăind în spatele meu, cu capetele laolaltă. Bîzîit de maşinărie neagră, dînd în vileag ura şi moartea şi alte taine ale spitalului. Nu se feresc să-şi destăinuie cu glas tare tainele urii lor cînd mă aflu prin preajmă, căci mă cred surdo-mut. Toată lumea mă crede la fel. Eu-s destul de viclean şi de ascuns ca să-i prostesc mă­car cu-atîta. Dacă faptul că-s pe jumătate indian mi-a folo­sit la ceva în pîrdalnica asta de viaţă, m-a ajutat să fiu as­cuns în toţi anii ăştia din urmă. Acum şterg pe lîngă uşa de intrare a secţiei şi, cînd o cheie zăngăne în broască de dinafară, ştiu că-i Sora şefă după cum încuietoarea primeşte cheia, docilă şi grăbită şi cunoscătoare, căci ea a avut de multa vreme de-a face cu aceste zăvoare. Sora şefă lunecă pe uşă aducînd cu ea boarea îngheţată a vîntului şi încuie uşa la loc, iar eu îi ză­resc degetele întîrziind pe oţelul lustruit – unghia fiecărui deget de-aceelaşi culoare cu buzele ei. Un portocaliu cara­ghios. Ca şi ciocul unui ciocan de lipit. O culoare atît de fier­binte ori de rece că dacă te-atinge nici n-o ştii deosebi. Aduce cu ea un coş împletit din răchită, ca acelea pe care cei din tribul Umpqua le vînd pe şoseaua încinsă sub soa­rele de august, un fel de tolbă pentru scule cu mîner de cînepă. O are încă de cînd am venit eu aicea. Împletitura-i largă aşa că pot să văd ce-i înăuntru; nu poartă în ea pudrieră, rujuri, ori mai ştiu eu ce fleacuri muiereşti, ci a umplut-o cu o mie de piese de schimb pe care are de gind să le folosească în treburile ei de astăzi – pinioane şi an­grenaje, roţi de transmisie lucind de atîta folosinţă, buline minuscule care sticlesc ca porţelanul, ace, forcepsuri, cleşti de ceasornicar, bobine de sîrmă... Înclină iute capul spre mine şi trece mai departe. Eu mă las împins de teul meu către perete şi-ncerc să-i derutez echi­pamentul de detecţie, nelăsînd-o să-mi vadă ochii – ei n-au cum să te trădeze dacă-i ţii închişi. În bezna mea aud pocnetul înfundat al tocurilor ei de cauciuc pe pardoseală şi clinchetul fiarelor din coşul de ră­chită în cadenţa paşilor care trec pe lîngă mine. Merge dreaptă şi ţeapănă. Cînd redeschid ochii, e la capătul cori­dorului, pregătindu-se să intre în camera de sticlă a infirmi­erelor unde-şi va petrece ziua aşezată la birou, uitîndu-se pe geam şi făcînd note în legătură cu ceea ce se petrece sub nasul ei în salonul comun în timpul următoarelor opt cea­suri. Faţa ei trădează satisfacţia şi împăcarea la gîndul celor ce-o aşteaptă. Atunci... da cu ochii de negrii ei. Încă mai stau adunaţi, ciorchine, şopocaind între ei. N-au auzit-o intrînd în secţie. Simt acum că-i arde cu privirea, da-i prea tîrziu. Ar fi tre­buit să se păzească şi nu să se-adune prin colţuri atunci cînd e vremea să vină ea. Capetele lor se depărtează, buimace. Ha îşi ia avînt şi se repede spre locul unde ei au rămas în­colţiţi la capătul holului. Ştie ce şi-au vorbit, şi se vede de la O poştă că-i furioasă foc. O sa-i rupă în bucăţi pe troglodiţii ăia nenorociţi, mădular cu mădular, aşa-i de furioasă. Acum se umflă, se umflă pînă ce-i plesneşte halatul la spate şi-şi extinde mîinile ei telescopice pînă ce-ar ajunge să-i cuprindă pe cei trei ca nişte tentacule, de cinci, de şase ori. Aruncă o privire în jur, rotindu-şi căpăţîna uriaşă. Nu-i nimeni sculat s-o vadă, afara de Moş Mătură Bromden, corcitura de indian care s-a ascuns după cîrpele sale şi care nu poate striga după ajutor. Aşa că ea-şi dă drumul de-a binelea, surîsul schimono­sit ajunge un adevărat rînjet, se despică într-un mîrîit ame­ninţător, iar ea creşte şi iar creşte pînă se face mare ca un tractor, aşa de imensa că pot s-adulmec mirosul maşinăriilor din ea, aşa cum simţi mirosul unui motor care se-opinteşte să tragă o povară prea grea. Îmi ţin răsuflarea şi ma gîndesc că, Dumnezeule, de data asta chiar or s-o facă! De data asta or să lase ura din ei să crească şi să dospească peste mă­sură şi-o să se sfîşie-n bucăţi mai 'nainte să priceapă ce fac. Dar tocmai cînd ea e gata să-şi încovoaie tronsoanele bra­ţelor în jurul tuciuriilor, iară ei sînt pe cale să-i sfîşie mărun­taiele cu coada teurilor, pacienţii se revarsă pe uşa dormito­rului ca să afle ce-i hărmălaia aceea, aşa că ea trebuie să se preschimbe la loc mai înainte ca ei s-o poată surprinde în adevărata şi hidoasa-i înfăţişare. Pînă cînd bolnavii reuşesc să-şi alunge somnul din ochi şi să priceapă despre ce-i vorba nu zăresc decît obrazul Sorei şefe, surîzînd calmă şi rece ca de obicei, zicîndu-le tuciuriilor c-ar fi bine să nu mai stea la taclale, că doar e luni dimineaţa şi-s atîtea de făcut în prima dimineaţă a săptămînii... — ...vreau să  zic, lunea obişnuită, pricepeţi, băieţi?... — Da, dom'şoară Ratched. — ...şi-avem o sumedenie de programări în dimineaţa asta, aşa că poate dacă dezbaterea voastră în grup nu-i atît de urgentă... — Da, dom'şoară Ratched. Se opreşte şi salută din cap pe cîţiva pacienţi adunaţi împrejurul ei, privind-o cu ochi roşii şi umflaţi de somn. Înclină o dată capul spre fiecare. Un gest precis, mecanic. Obrazul ei neted, calculat, croit la precizie, ca al unei pă­puşi de lux, cu pielea ca smalţul cărnuriu, un amestec de alb şi gălbui, cu albastrul fecioresc din priviri, cu nasul mititel şi nările trandafirii – totul armonizîndu-se perfect, în afară de nuanţa buzelor şi-a unghiilor şi de proporţiile sînilor. S-a comis, nu se ştie cum, o eroare în confecţionarea ei, atunci cînd s-au aşezat sînii aceia mari, muiereşti, pe un produs altminteri desăvîrşit, şi se vede bine cît o supără asta. Bărbaţii încă se aţin în preajma ei, aşteptînd să vadă de ce anume tăbărîse pe tuciurii, aşa că ea-şi aminteşte că m-a zărit şi zice: — Şi, de vreme ce-i luni dimineaţa, de ce să nu-ncepem bine săptămîna şi să-l bărbierim pe săracu' domn Bromden imediat, pînă nu-ncepe aglomeraţia de după micul dejun, căutînd totodată să evităm cît putem – ă – dezordinea pe care are obiceiul s-o işte, ce părere aveţi? Înainte ca vreunul să se-ntoarcă şi să pună ochii pe mine, eu mă trag tiptil în debaraua cîrpelor, închid uşa după mine şi-mi ţin suflarea. Bărbieritul înainte de masa de dimineaţă e lucrul cel mai rău. Cînd ai pus ceva în pîntec, te ţii mai tare şi mai treaz, şi pungaşii ăia care lucrează pentru Organi­zaţie au mai puţine şanse să-ţi strecoare una din maşinăriile lor afurisite în locul unui aparat de ras. Dar cînd eşti băr­bierit înainte de gustare, cum mă sileşte ea în unele dimineţi – la şase jumătate, într-o odaie toată numai pereţi albi şi chiuvete albe şi tuburi albe de neon pe tavan ca să alunge toate umbrele, şi pretutindeni în jurul tău chipuri ce ţipă încolţite în oglinzi – atunci ce şanse mai ai să te aperi de una din maşinile lor infernale? Stau pitit în debara şi ciulesc urechea, cu inima zvîcnindu-mi în întuneric, şi-ncerc să-mi alung frica, încerc să-mi îndrept gîndurile spre altceva – să mă-ntorc îndărăt şi să-mi amintesc satul şi rîul cel mare Cohimbia, să mă gîndesc, ah, cum odată Tătuca şi cu mine vînam păsări dintr-o ascunzătoare între cedri, lîngă Cataracte... Dar ca-ntotdeauna cînd încerc să-mi îndrept gîndurile spre trecut şi să m-ascund acolo, frica de lîngă mine mi se strecoară în amintiri, îl simt pe negrul cel pirpiriu apropiindu-se afară în hol, adulmecînd frica mea. Îşi cască nările ca nişte pîlnii negre, capul său ca o baniţă legănîndu-se într-o parte şi-n alta, cum adulmecă şi soarbe în el frica din întreaga secţie. Acuma mă simte şi pe mine, îl aud chefnind. Nu ştie încă unde-s pitit, dar mă amuşină şi vînează primprejur. Încerc să nu mişc... (Tătuca-mi spune să nu mişc, îmi spune că dulăul a adul­mecat o pasăre undeva pe-aproape. Am împrumutat un prepelicar de la cineva din Cataracte. Toţi cîinii din sat îs corcituri schilave, zice Tătuca, mîncă numai maţe pe peşte şi n-au clasă de loc – da copoiu' ăsta are instint! Eu nu zic nimic, dar văd deja pasărea în lăstărişul cedrului, tupilată într-un ghem de pene. Cîinele ţopăie în cercuri dedesubt, prea mult miros de pasăre împrejur ca s-o poată dibui. Pasărea-i în siguranţă cîtă vreme nu mişcă. Se ţine bine, dar cîinele continuă să adulmece şi s-alerge în cercuri, cu un zgomot tot mai desluşit şi mai aproape. Atunci pasărea se pierde, penetul îi tresaltă, ţîşneşte din copac în bătaia de puşcă a Tătucăi.) Înainte să fi făcut zece paşi din ascunzişul meu, negrul cel pirpiriu şi unul din hajmandăi mă înşfacă şi mă tîrăsc în odaia bărbierului. Nu mă lupt şi nu scot nici un sunet. E şi mai rău dacă urli. Îmi înghit ţipătul. Îl reţin în mine pînă ce-mi ajunge la tîmple. Încă nu-s sigur că au înlocuit aparatul de ras cu una din maşinăriile alea pînă ce nu mi-ating tîmpla; atunci nu mă mai pot reţine. Gata cu vo­inţa cînd mi-ating tîmplele. E ca atunci... buton, contact, Alarmă aeriană, Alarmă aeriană, făcîndu-mă să dau drumul la glas aşa de tare că nu mai seamănă cu nici un sunet, toţi urlă la mine cu mîinile la urechi din spatele unui pe­rete de sticlă, chipurile acelea articulînd cuvinte dar nu se-aude nici un sunet. Urletul meu îneacă toate celelalte su­nete. Ei iar pun în funcţiune maşina de ceaţă şi ea mă-mpresoară cu o ceaţă albă şi rece ca o spumă de lapte, aşa de groasă că m-aş putea ascunde-n ea dacă nu m-ar ţintui pe locul meu. Nu mai văd prin pîclă nici la zece centimetri înaintea mea şi singurul sunet care răzbate peste mugetul meu e strigătul de luptă al Sorei şefe care se năpusteşte pe culoar, împrăştiindu-i pe bolnavii ce-i stau în cale cu coşul ei de nuiele. O aud cum vine, dar tot nu-mi pot stăpîni urletul. Urlu pînă ce-ajunge la mine. Ei mă ţintuiesc în scaun pînă ce ea-mi vîră tolba ei de răchită pe gît şi mi-o îndeasă bine c-un teu de spălat. (Un copoi bălţat hămăie în ceaţă, alergînd înfricoşat şi pierdut căci nu mai desluşeşte nimic. Pe pamînt nu sînt alte urme decît ale lui, adulmecă în toate direcţiile cu nasu-i rece şi roşcat ca de cauciuc, culegînd doar mirosul spaimei sale, al fricii ce i se cuibăreşte-n mădulare ca un abur fierbinte.) O să pătimesc şi eu la fel, povestind în sfîrşit despre toate acestea, despre spital, despre ea şi despre băieţi – şi despre McMurphy. Am tăcut atîta amar de vreme că acuma o să izbucnească c-un muget din mine ca un potop de ape şi-o să ziceţi că acela care vă povesteşte aiurează şi bate cîmpii, Dumnezeule! o să credeţi că-i totul prea cumplit ca să se fi putut întîmpla vreodată, prea înfricoşător ca să fie ade­vărat! Dar, rogu-vă! Încă-mi vine greu să gîndesc limpede la toate acestea. Da-i totul adevărat, chiar de nu s-a întîmplat.   CÎND SE MAI RISIPEŞTE CEAŢA CÎT SĂ POT VEDEA, mă trezesc şezînd în salonul comun. Nu m-au mai dus la „prăvălia cu şocuri” de astă dată. Mi-amintesc că m-au scos de la bărbier şi m-au închis la Izolare. Nu mai ştiu dac-am mîncat sau nu. Probabil că nu. Pot să-mi amintesc de unele dimineţi petrecute la Izolare, tuciuriii aducîndu-mi supliment din toate felurile – zicînd că-s pentru mine, dar de fapt ei le mănîncă – pînă ce tustrei îşi consumă micul dejun în vreme ce eu zac pe salteaua cu duhoare de urină, holbîndu-mă la ei cum înfulecă ouă cu pîine prăjită. Adulmec mi­rosul de untură şi-i aud cum molfăie pîinea. În alte dimi­neţi mi-aduc terci rece şi mă silesc să-l înghit fără măcar să mi-l săreze. În dimineaţa asta pur şi simplu nu-mi mai amintesc. Mi-au vîrît pe gît destule chestii din alea la care le zic pilule, aşa că nu mai ştiu de mine pînă ce n-aud uşa de la intrare deschizîndu-se. Deschiderea ei înseamnă că-i cel puţin ora opt, înseamnă c-am stat poate o oră şi jumătate în frig şi-n nesimţire la Izolare, unde-ar fi putut să vină tehnici­enii şi să-mi instaleze orice le-ar fi cerut Sora şefă, şi eu nici să nu ştiu. Aud zgomote la uşa de intrare a secţiei, undeva la capă­tul coridorului, în afara vederii. Uşa-ncepe să se deschidă la ora opt şi se deschide şi se-nchide de-o mie de ori pe zi, hîşic-clic. În fiecare dimineaţă şedem înşiruiţi pe cele două laturi ale salonului comun, făcîndu-ne de lucru cu cuburile în imagini, aşteptînd ca o cheie să poposească în încuietoare şi să vedem cine mai intră pe uşă. Nu prea avem ce altceva să facem. Cîteodată la uşă apare cîte-un intern, sosit de­vreme ca să vadă cum arătăm înainte de medicaţie, IM, cum îi zic ei. Alteori vreo soţie venind în vizită pe tocuri înalte şi cu poşetă lipită strîns de pîntec. Ori vreun cîrd de în­văţătoare, conduse în turul lor de nerodul ăla de la Relaţii cu publicul, care-ntotdeauna bate din palmele lui umede ţipînd cît e de fericit că spitalele psihiatrice au eliminat cru­zimea de modă veche. „Ce atmosferă veselă, nu-i aşa?” Se foieşte în jurul învăţătoarelor care s-au strîns laolaltă de frică, bătînd din palme: „Vai, cînd mă gîndesc la zilele de odinioară, la murdăria, mâncarea proastă, la, ei da, chiar la brutalitatea de atunci, îmi dau atunci seama, stimatele mele doamne, că am parcurs un drum lung în campania noastră!” Noii intraţi pe uşă ne dezamăgesc de obicei, dar există întot­deauna şansa de-a se întîmpla şi altminteri, şi cînd o cheie zăngăne în broască, capetele noastre tresaltă ca trase de sfoară. În dimineaţa asta încuietoarea scoate un sunet ciudat; la uşă nu-i un vizitator obişnuit. Se aude vocea unui însoţitor, impacientată şi tăioasă: — Bolnav nou, veniţi să semnaţi de primire; şi negrii se pun în mişcare. Bolnav nou! Toţi se opresc din partida de cărţi sau de „monopol”, întorcînd capul spre uşa salonului de zi. În mod obişnuit acum eu aş mătura pe coridor şi-aş vedea pe cine înregistrează, dar în dimineaţa asta, cum vă spuneam, Sora şefă mi-a aruncat o mie de kilograme în cîrcă aşa că nu mă mai pot clinti de pe scaun. În majoritatea cazurilor eu îs primul care-l văd pe noul „admis”, îl văd strecurîndu-se speriat pe uşă şi lunecînd pe lîngă perete, aşteptînd ca negrii sa vină să semneze de primire şi să-l ducă la duş unde-l des­poaie şi-l lasă să tremure cu uşa deschisă, în vreme ce ei ţo­paie rînjind în sus şi-n jos pe culoar căutînd borcanul cu vaselină. — Ne trebe vazelină, pentru termometru, îi spun ei Sorei şefe. Ea se uită de la unul la altul: — Nu mă-ndoiesc – şi le dă un borcan care are cel puţin patru litri. Dar băgaţi de seamă, băieţi, nu vă strîngeţi cu toţii acolo. După care îi văd pe doi dintre ei, ori poate pe toţi trei, înăuntru la duşuri cu noul „admis”, agitînd termometrul în unsoare pînă ce are un strat gros de vaselină pe el, îngînînd: „Iac-aşa, frăţioare, iac-aşa”. Apoi închid uşa şi des­chid toate duşurile pînă ce nu se mai aude nimic în afară de plescăitul urîcios al apei pe dalele verzi. Eu mă aflu prin preajmă în majoritatea cazurilor, şi aşa văd lucrurile. Dar în dimineaţa asta trebuie să şed pe scaun şi să ciu­lesc doar urechea cum îl aduc. Totuşi, deşi nu-l pot vedea, ştiu că nu-i un caz obişnuit. Nu-l aud tîrşîindu-şi paşii înfri­coşat pe lîngă perete şi, cînd îi pomenesc de duş, el nu se-n-voieşte cu un „da” firav, ci le răspunde c-o voce decisă şi răsunătoare că-i cît se poate de curat, mulţumesc. — Mi-au făcut duş azi de dimineaţă la tribunal şi ieri seara la pîrnaie. Şi zău dacă nu cred că mi-ar fi spălat şi ure­chile în taxiu încoace dac-ar fi găsit cu ce. Măiculiţă, se pare că de cîte ori mă expediază undeva, trebe mai întîi să mă ţesale zdravăn înainte, după şi în timpul operaţiunii. Am ajuns să-mi fac bagajele la primul clipocit de apă. Şi aţinte din calea mea cu termometrul ăla, Sam, îngăduie-mi o cli­pită răgaz să-mi inspectez noul cămin; n-am mai fost pînă acum într-un institut psihologic. Bolnavii se privesc între ei cu expresii perplexe, apoi în­torc capul spre uşă de unde mai răzbate încă vocea. Strigînd mai tare decît ar fi trebuit cîtă vreme tuciuriii se află prin preajmă. Vocea îi răsună de parcă s-ar găsi undeva dea­supra lor, vorbindu-le de sus, de parcă ar pluti la cincizeci de metri deasupra capetelor lor, răcnind la mogîldeţele de pe pămînt. Pare vocea unui om puternic. Îl aud apropiindu-se pe coridor, şi pare puternic şi din felul cum păşeşte apăsat, fără să se furişeze pe lîngă perete; are blacheuri la tocuri făcîndu-!e să zăngăne pe pardoseală ca nişte potcoave. Apare în pragul uşii, se opreşte să-şi ancoreze cîrligele de­getelor mari în buzunare, rămînînd aşa, cu picioarele răş­chirate, ca să-l privească cu toţii bine. — 'Mneaţa, ortaci. Deasupra capului îi spînzură un liliac de hîrtie, rămas de la sărbători; întinde mîna şi-i dă un bobîrnac, făcîndu-l să se rotească. — E-o zi grozavă de toamnă. Vorbeşte oleacă în felul în care vorbea Tătuca, vocea răsunătoare şi straşnică, dar nu arată ca Tătuca; Tătuca era indian pur sînge de pe rîul Columbia – o căpetenie de trib – vîrtos şi sclipitor ca un pat de puşcă. Insul ăsta-i roşcovan cu perciuni lungi şi roşii şi cu o claie de păr ieşindu-i de sub şapcă, tînjind de multă vreme după o ninsoare, şi-i iat pe cît era Tătuca de înalt, lat în fălci, în umeri şi în spete, cu un rînjet larg şi drăcesc, şi-i vîrtos într-alt fel decît Tătuca, aşa ca o minge de baseball sub pielea-i scămo-şată. O cicatrice îi traversează nasul şi unul din pomeţii obra­jilor unde i-o fi administrat unul o lovitură de pomină la o bătaie, şi se mai văd încă semnele copcilor pe cusătura. Rămîne aşa în aşteptare şi, cum nimeni nu face vreo mişcare să-i spună ceva, începe să rîdă. Nimeni n-ar putea spune prea bine de ce rîde; nu se petrece nimic hazliu. Dar nu-i rîsul acela al individului de la Relaţiile cu publicul, ăsta-i slo­bod şi puternic, ţîşnind pe gura larg rînjită, revărsîndu-se în cercuri tot mai largi pînă ce se sparge de pereţii întregului pavilion. Nu-i ca rîsul grăsanului de la Relaţiile cu publicul. Asta pare adevărat. Mă dumiresc brusc că acesta-i primul rîs sănătos pe care-l aud de ani de zile. Stă pe loc uitîndu-se la noi, legănîndu-se pe călcîie, şi rîde şi rîde. Îşi împreunează mîinile peste pîntec fără să-şi scoată degetele mari din buzunare. Bag de seamă cît de mari şi de bătătorite sînt mîinile lui. Toată lumea din secţie, bol­navi, personal şi cine-o mai fi, sînt năuciţi de înfăţişarea şi de rîsul său. Nu mai e chip să-l opreşti, nu mai e chip să spui ceva. Rîde pînă ce se satură pentru-o vreme, şi-apoi pă­şeşte în salonul de zi. Chiar şi-acum cînd nu mai rîde, ecoul rîsului se agaţă de el, aşa cum sunetele adastă în jurul clo­potului celui mare care s-a oprit din bătut – a rămas în privirea lui, în felul cum surîde şi merge fudul, în felul cum vorbeşte. — Îmi zice McMurphy, ortaci, R. P. McMurphy, şi-s nebun după jocurile de noroc. Le face cu ochiul şi începe să fredoneze un crîmpei de cîntecel: „...şi-ori de cîte ori mă-ntîlnesc c-o pereche de cărţi, pun... marafeţii... jos”, şi iar rîde. Se îndreaptă spre una din mesele de joc, înclină cărţile unui „activ” c-un deget gros şi puternic şi le examinează c-un ochi pe jumătate închis, clătinînd din cap. — Da, dom'le de-asta venii în instituţia voastră, ca să v-aduc distracţie şi antren la masa de joc. N-a mai rămas nimeni la ferma aia de muncă silnică Pendleton ca să-mi mai învioreze zilele, aşa că mi-am cerut transferul, pricepeţi? Aveam trebuinţă de sînge proaspăt. Tiii, ia uite la glumeţu' ăsta cum ţine cărţile, arătîndu-le la toţi; măi ! O să vă dresez eu, copilaşi, ca pe nişte mieluşei. Cheswick îşi adună cărţile. Roşcovanul îi întinde mîna ca să i-o strîngă. — Salut, amice; da ce joci? Pinacle ? 'Mnezeule, nu-i de mirare că nu-ţi pasă de-ţi văd cărţile. N-aveţi un pa­chet de cărţi mai ca lumea pe-aici? Păi, ia priviţi, am adus cu mine pachetul meu, pentru orice eventualitate, mai arată şi altceva în afară de figurile ştiute – priviţi colea să vă lămuriţi, ei? Fiştecare-i altfel. Cinzeşdouă de poziţii diferite. Cheswick priveşte deja cu ochii ieşiţi din orbite şi ceea ce zăreşte el pe cărţile alea nu-l ajută deloc să-şi revină. — Binişor, să nu le mînjiţi, avem timp berechet şi par­tide cîte vreţi de jucat. Îmi place să mă folosesc de pa­chetul meu, pentru că celorlalţi jucători le trebe cel puţin o săptămînă să poată recunoaşte măcar culorile... Are pe el pantaloni de lucru şi-o cămaşă, decolorate pînă ce-au ajuns de-un alb lăptos. Faţa, grumazul şi braţele sînt arse de soare de atîta lucru la cîmp. Pe cap şi-a înfipt o scufie neagră de motociclist, iar pe braţ duce o jachetă scurtă de piele; în picioare are bocanci cenuşii, prăfoşi şi suficienţi de grei ca să poată despica la o adică fundul vreunui om în două. Se desparte de Cheswick, îşi scoate şapca şi se apucă să bată cu ea un nor de praf din coapsă. Unul din tuciurii îi dă tîrcoale cu termometrul, dar el e prea agil pentru ei; se amestecă printre bolnavii „activi” şi în­cepe să treacă de la unul la altul, strîngîndu-le mîna mai 'nainte ca negrul să-l poată nimeri. Felul lui de a vorbi, ocheadele, vocea tunătoare şi mersul fudul mi-amintesc de vreun comisionar de maşini ori de-un licitator de vite – sau de unul din acei negustori ambulanţi cocoţaţi pe-o scenă pră­pădită la iarmaroc, dinaintea flamurilor fîlfîitoare, îmbră­cat în cămaşa-i cu dungi şi bumbi lucitori, atrăgînd spre el chipurile oamenilor ca un magnet. — Ce s-a-ntîmplat de fapt, ca să vă spun tot adevărul, e că m-am pomenit amestecat în cîteva încăierări la ferma aia şi tribunalul a hotărît că-s un psihopat. Şi credeţi voi c-o să mă-ncontrez eu cu tribunalul? Aş, puteţi miza pe ul­timul bănuţ din buzunar că n-am s-o fac. Dacă binevoiesc să mă scoată de pe cîmpurile alea afurisite de mazăre, mă fac tot ce le doreşte inimioara, şi psihopat, şi cîine turbat ori vîrcolac, căci nu-mi pasă de n-o să mai văd sapă de plivit cît trăiesc. Aflu acum că psihopat îi cel care se bate prea mult şi preacurveşte prea mult, dar nu prea au dreptate, ce credeţi? Vreau să zic, cine-a mai auzit de vreun bărbat care să se sature de iubit? Salut, amice, cum îţi zice? Pe mine mă cheamă McMurphy şi pun rămăşag pe doi dolari că nu-mi poţi zice cîte puncte ai în mîna aia de cărţi, nu te uita. Doi dolari, ce zici? Naiba s-o ia, Sam! nu poţi şedea locului o jumătate de minut fără să mă-nghesui cu afurisitu-ţi de termometru?

Timp Mort de Cristian Tudor Popescu

Secte criminale de Traian Tandin Introducere   Prea multe tragedii au produs sectele în ultimii ani ca să nu se nască întrebarea firească asupra esenţei acestor grupuri de oameni debusolaţi, cu devieri comportamentale, stăpâniţi de nişte nebuloase doctrine mistico-ezoterice, unul cu rădăcini mergând până la începuturile religiilor monoteiste, dar şi cu încrucişări şi contagiuni cu religii orientale, cu practici tribale. Ne-am obişnuit să citim în presă despre secta templului Solar, unde un guru septuagenar, măcinat de o maladie incurabilă, dar şi înrâurit de istoria davidienilor[1] a provocat un incendiu catastrofal la un ranch din Waco (Texas). Sau despre acei disperaţi din Guyana, adepţi ai Templului Poporului, păstorit de Jim Jones care s-au sinucis în colectiv. Sau despre iniţiaţii din secta Poarta Cerului sau a Raiului, care au sfârşit printr-o sinucidere colectivă la ranchul San Diego din California. Sau secta lui Moon, cea care a comis şi asasinate. Desigur că un rol mare îl joacă şi conducătorii spirituali, aceşti guru moderni, persoane malefice charismatice ca Moon DiMambro, Jim Jones, David Koresh, Applewhite, ultimul protagonist al tragediei de la San Diego. Sunt şi secte care până acum n-au practicat sinuciderea, dar prozeliţii practică un fel de genocid spiritual şi fizic asupra copiilor, ca Ordinul Apostolic Tabitha's Place, răspândit în SUA (Vermont) şi în Franţa (Pirinei). Câte sinucideri colective prin otrăvire, împuşcare, drogare, incendiere mai poate suporta conştiinţa omului modern, după puseurile de moarte din Alpii Francezi, Elveţia, Canada şi zborul în nefiinţă către un OZN din spatele cometei Bopp-Hale? Un studiu, întocmit la Universitatea Santa Barbara - California de Melton, directorul unui for intitulat „Institute for the Study of American Religion” face o statistică a sectelor, consemnând o serie de cifre. Astfel, numai în SUA funcţionează peste 5000 de grupuri spirituale de sorginte creştină şi ezoterică. În Japonia sectele ce îngemănează şi constituenţi de sorginte budistă şi shintoistă se ridică la 1.500. Pe continentul african fiinţează zeci de mii de „biserici independente” cum sunt catalogate sectele, cifra variind între 15-30.000 de grupuri distincte. Iată că misionarismul a adus şi înrădăcinat nu numai credinţa, ci şi marasmul sectant, o viciere a religiei. Ziarul „Le Monde” consideră că numai în Franţa sunt 800 de asociaţii spiritualiste, în care intră şi grupări psihotehnice, cercuri yoga, varii secte creştine, grupuri „tolclonce”, satanice, iniţiatice, mistice. Iar această dereglare în plan spiritual are la origine carenţe ale realităţii în toate planurile, conducând la deznădejde, pesimism, blazare, dezabuzare, contestare. E o frondă după ce oamenii au suferit dezamăgiri în plan religios când principiul „homo homini lupus” a acţionat bestial în lagărele de concentrare, fie naziste, fie gulagurile comuniste, în plan ştiinţific după dezastrele nucleare de la Nagasaki şi Hiroşima, în plan ideologic, după destrămarea sistemului comunist, în plan medical-sanitar, după răspândirea virusului HIV şi înmulţirea cazurilor de SIDA. Şi, desigur, în plan social-politic, unde acumulările de nemulţumiri, fie privind calitatea vieţii, fie putreziciunea sistemului social, anchilozat ori corupt, lipsesc oamenii de perspectivă. Să ne mai mire atunci aderenţa indivizilor în „New Age”; a noilor ipostaze religioase? Pentru informarea dvs. e suficient să arătăm că Biserica Scientologică din SUA are opt milioane de adepţi. Un număr imens de oameni cât populaţia unei ţări, mieii Domnului, au plecat pe o cale greşită, care duce la asasinate, jafuri, desfrâu, demenţă, sinucidere. Deşi scopurile, ca şi modurile de acţiune ale unora dintre noile secte au, de cele mai multe ori, un caracter confidenţial, activitatea pe care o desfăşoară le dezminte făţărnicia religioasă, dovedindu-se a fi grupări criminale cu scopuri ascunse, dar bine definite de către şefii lor. Viaţa comunitară a unora dintre aceste «secte», în beciuri insalubre, case părăsite, ingerarea de droguri, practicarea unor ritualuri primitive până la «arderea pe rug» sau comiterea de aşa zise crime rituale sunt justificate de apologeţii noilor «religii» ca fiind cerinţe «divine». Şi cea mai periculoasă dintre sectele care propagă religia crimei este satanismul. Acesta este cultul cu rata de răspândire cea mai rapidă de pe mapamond. Este o sectă de un diabolism înfiorător, cu majoritatea membrilor depresivi, o capcană pentru tineri, inculţi şi răzvrătiţi, devenind un pericol mondial. Citind această carte, scrisă de un ofiţer de poliţie (în rezervă), expert în afaceri judiciare, poate că vă veţi îngrozi aflând de ce sunt în stare sectele criminale, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să constituie pentru noi toţi un semnal de alarmă, întrucât unele din aceste secte şi în special satanismul au pătruns şi în România. Sectele criminale reprezintă un coşmar ce tulbură visul oamenilor dintotdeauna: binele semenilor, fericirea şi armonia universală.   AUTORUL                   PARTEA I SECTELE CRIMINALE ÎN LUME           Sectele, sursă de venituri pentru „mentorii spirituali”   Sectele atât de vestite în lumea întreagă, se pot caracteriza prin două cuvinte: bani şi sex. Sexul le ajută să-şi domine adepţii. Rapoartele parlamentare din multe ţări dovedesc că aceste organizaţii au o concepţie foarte largă asupra sexualităţii şi un mare apetit financiar. În Franţa încă se mai caută mijloace de luptă împotriva lor, în ciuda faptului că guvernul american pretinde, fără să aibă dovezi, că libertatea religioasă este primejduită în Europa.   Abuzuri făcute în numele ritualurilor „Sunt adevărate izvoare de bani” a fost caracterizarea făcută sectelor de către Jacques Guyard şi Jean-Pierre Brard, autorii anchetei parlamentare intitulate „Sectele şi banii”. Dat publicităţii, raportul a dovedit că mişcarea sectară a câştigat, în ultimii ani, în mercantilism, ceea ce a pierdut în spiritualism. Organizaţiile cele mai bogate sunt „Martorii lui Iehova” şi secta denumită „Scientologia”, prima dispunând în Franţa de un patrimoniu de un miliard de franci. Lor le urmează sectele „Seka, Sakkai, Biserica neo-apostolică, Antrosofia şi Dianova” (noua denumire a Sectei Patriarhiei). Având un parc imobiliar de 100 de miliarde de franci, Dianova este exemplul cel mai reprezentativ pentru structurile comerciale sectare. Lucien Engel-majer, fondatorul sectei, a construit un veritabil imperiu economic, cuprinzând, printre altele, o serie de construcţii camuflate într-un paradis fiscal: o casă în Elveţia, patru la Luxemburg şi două în Liechtenstein. Pentru a-şi mări resursele, liderii exploatează vulnerabilitatea adepţilor, cu ajutorul unei stabile manipulări mentale. Ei intră astfel în posesia unei averi lichide colosale. Anchetele au demonstrat, de exemplu, că una dintre secte a transferat 14,7 milioane de franci în Italia, prin bilete de bancă. Nemulţumindu-se doar cu banii, unii „maeştri” merg mai departe. Ei abuzează fizic de adepţii lor, ascunzându-şi nelegiuirile sub acoperirea unor ritualuri făcute în altare şi alcovuri secrete. Dar uneori scandalurile izbucnesc şi dezvăluie feţele acestor false divinităţi: Guy-Claude Burger, un papă cu barbă roşie, Iso, un iluminat lubric, Gilbert Bourdin, un „mesia cosmoplanetar”, David Berg, liderul „Copiilor lui Dumnezeu”, acuzat de incest, sau Lucien E., creatorul celei mai periculoase secte, cea a Patriarhiei. „Liturghiile” sexuale disimulează gustul lor pentru lux şi dorinţa de putere. Sectanţii au înţeles că, dacă reuşesc să treacă de cele mai intime frontiere ale individului, au acces, printr-un nivel superior de dominaţie, la toate datele ce îi interesează. Isabelle Sebagh, care şapte ani a făcut parte din secta Iso-Zen, îşi aminteşte discursul prin care „guru”-ul lor încerca să-i convingă: „energia voastră, centralizată la nivelul sexului, trebuie să se orienteze spre nivele superioare ale fiinţei voastre. Când veţi începe să simţiţi efluvii subtile, atunci veţi atinge orgasmul cosmic”. Iso, care pretindea că are legături cu extratereştrii, le cerea ca, în momentele în care se află în transă, să-şi lepede veşmintele, pentru a putea accede astfel la o altă dimensiune.   Extravaganţa sectanţilor - un mijloc de a se identifica „Sanctitatea” sa Hamsa Manarah, pe numele său adevărat Gilbert Bourdin, era cunoscut pentru extravaganţele sale. În reşedinţa sa din Mandarom (Provence), el îşi obliga adepţii să lupte pe cai, cu un pumnal într-o mână şi un clopot în cealaltă. Totul pentru a alunga demonii de pe alte planete. Îmbrăcat, la rândul său, în haină militară, el încerca astfel să salveze Pământul de Satana. Dar când dorea să-şi impună „divinitatea” asupra adepţilor, devenea mult mai prozaic. Florence Roncaglia povesteşte că: „guru”-ul a violat-o sălbatic când ea nu avea decât 14 ani. Fata şi-a acuzat mama că ar fi oferit virginitatea ei „guru”-ului pentru a obţine diferite favoruri. Florence, împreună cu alte trei femei, au depus plângere împotriva lui Bourdin, dar acesta a negat faptele. Cu puţin timp înainte de a ajunge în faţa judecătorului, acuzatul a decedat. O statuie de 33 metri şi 1.200 tone a fost înălţată de către adepţi, în memoria lui. Curtea de Apel din Aix-en Provence a ordonat însă distrugerea ei... Guy-Claude Burger, în schimb, nu a reuşit să scape de judecată. Încarcerat în iulie 1997 pentru viol şi corupere de minori, Burger mai suferise înainte o condamnare pentru practicarea ilegală a medicinii, pedeapsă pronunţată de Curtea de Apel din Paris. Pentru corupere de minori, 22 de adepţi ai sectei „Familia” - noua denumire a „Copiilor lui Dumnezeu” - au fost puşi sub acuzaţii în 1991. Fiindcă au fost găsiţi nevinovaţi, mama unui băiat, care a rămas cu traume în urma ritualurilor sexuale colective practicate de secetă, a făcut apel. În raportul comisiei de anchetă, mărturia fetei „guru”-ului David Berg, care afirmă că şi ea, a fost violată, a fost un punct de plecare. O altă mărturisire, a unui fost adept, prin care s-a aflat că într-adevăr copii erau obligaţi să se prostitueze, a ajutat la condamnarea vinovaţilor. La „Martorii lui Iehova” incestul nu este inclus între ritualurile de „deşteptare a copiilor”. Secta este atât de puritană şi reunită, încât, dacă un adept comite o astfel de faptă, afacerea este muşamalizată. O excepţie a fost atunci când Tribunalul din Dijon a condamnat doi iehovişti - dintre care unul era director de şcoală - pentru nedenunţarea unui adept care-şi violase fiica.   Exploatare, dominaţie fizică „Patriarhia” este o asociaţie a adepţilor toxicomani. Acest lucru, cunoscut de toţi, nu a putut fi totuşi dovedit. Lucien E. s-a născut la 27 noiembrie 1920, la Frankfurt, într-o familie de evrei originari din Polonia. În timpul războiului a fost, pe rând, soldat, prizonier, evadat. Membru al Organizaţiei Tineretului Comunist, el a abandonat militantismul politic în anii 50, absorbit de o nouă activitate, aceea de comerciant, pe care a desfăşurat-o în propriul său magazin. În 1963 şi-a lichidat afacerea şi a plecat într-un sat din Toulouse, pentru o „retragere spirituală”. În 1971 a pus bazele „Patriarhiei”, formată în mare parte din toxicomani. Trei ani mai târziu, organizaţia va fi înscrisă oficial, reuşind să-şi deschidă peste 250 de centre pe continentul european şi pe cel american. Prin rezultatele pe care le-a obţinut în tratarea toxicomanilor, asociaţia a câştigat repede notorietate şi sprijinul cetăţenilor. Totuşi, problemele şi suspiciunile nu au întârziat să apară. În cursul anilor 80, două anchete făcute de Inspectoratul general pentru probleme sociale au fost urmate de o inspecţie ministerială. Deşi rezultatele nu au fost făcute niciodată publice, în 1995, anchetatorii au cerut statului să retragă „Patriarhiei” sprijinul financiar. Dar era prea târziu pentru a lupta împotriva unei organizaţii devenite un adevărat imperiu şi redenumită „Organizaţia Internaţională Lucien Engelmajer”. Problemele cele mai importante nu veneau însă din exterior, ci din interior, din cauza conflictelor dintre şef şi adepţi. În februarie 1991, scandalul a luat o altă dimensiune. La nord de Miami Beach, în Florida, a fost organizată, în cel mai mare secret, o adunare a adepţilor. Sosiţi la reşedinţa imensă a lui Lucien Engelmajer, primii conjuraţi l-au căutat în zadar pe guru-ul de 77 de ani. L-au găsit, aparent fără suflare, într-un garaj. Pompierii şi Poliţia, sosiţi de urgenţă, au descoperit că totul fusese o patetică comedie, făcută cu un scop precis. Bătrânul Lucien ar fi trebuit să facă faţă celor 31 de „personalităţi” venite din toată lumea pentru a-l îndepărta de la putere. Foştii săi adepţi, dintre care unii încercaseră să-l înlăture exploatând gravele sale probleme de sănătate, au reuşit cu această ocazie să-i spună direct: „Dacă nu vei demisiona, împotriva ta vor fi depuse plângeri pentru corupere de minori”. Lucien a negat vehement aceste acuzaţii, dar charisma lui a scăzut tot mai mult. Susţinut doar de avocatul său, şeful a sfârşit prin a ceda. A semnat demisia şi a plecat în Brazilia având în buzunar 25 de milioane de franci, scoase din conturile sale personale. La câteva săptămâni de la plecarea lui, conspiratorii au dat publicităţii un comunicat în care se spunea că şeful lor s-a retras din motive de sănătate, cauzate de vârsta înaintată. Locul a fost luat de fiul acestuia, Bibi, principalul conspirator, între tată şi fiu fiind o concurenţă acerbă.   Asasinatele odioase ale „Fiului” lui Dumnezeu Liderul de culoare, charismatic al „Bisericii Iubirii” şi cei 16 membri ai săi au fost arestaţi pentru masacrarea a cel puţin 40 de oameni. Yahweh Ben Yahweh (Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu) s-a născut cu numele de Hulon Mitchell. El şi-a clădit un imperiu multimiliardar de afaceri prin crimă, asedii şi extorcare. Înainte de a fi arestat, liderul negru a participat cu onoare la Camera Comerţului sub imperiul zilei „Yahweh Day” inaugurată chiar de primarul oraşului Miami. Mica lui biserică, propovăduia ideea că negrii sunt evrei reîncarnaţi care acum trăiesc într-o lume a „diavolilor albi”. Membrii bisericii purtau haine albe şi ultimul lor nume a fost înlocuit cu Israel, ba chiar ţineau regim evreiesc. Secta mai este acuzată de decapitarea unui membru care a vrut să se retragă, de bombardarea plajei Delray, precum şi multe alte acte de violenţă. Plăcerea cea mai mare a liderului Bisericii Iubirii era să „fumeze oameni albi”. El sechestra ostatici albi pe care îi înfometa până aproape de moarte, după care îi incendia într-un ritual clasic. Câţiva dintre membrii sectei au povestit din închisoare că pe anumite persoane pe care le răpeau pentru a fi răscumpărate le ardeau în ulei încins în cazul în care nimeni nu le răscumpăra. Hulon Mitchell şi acoliţii săi însetaţi de sânge au răpit peste 80 de persoane şi au ucis 40 dintre ele, reuşind să se ascundă de anchetele poliţiei timp de patru ani, în care au devenit multimiliardari. Toţi membrii sectei au primit pedeapsa capitală prin injecţie letală, în afară de Mitchell care a fost electrocutat pe scaunul electric.   Secta „Move” şi tragedia de la Philadelphia Potrivit relatărilor presei americane, în mai multe rânduri autorităţile din Philadelphia au căutat să stăvilească activitatea sectei „Move”, pentru diversele fărădelegi comise de sectanţi: nouă dintre membrii sectei au fost condamnaţi la închisoare. Totul a culminat cu „incidentul” din luna mai 1985, când „raidul” poliţiei din Philadelphia împotriva sediului sectei „Move” s-a transformat într-o tragedie. Ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune americane au relatat pe larg despre „devastatoarea confruntare” dintre poliţie şi membrii sectei „Move”. „Time” scria într-un reportaj publicat pe mai multe pagini: „Totul arăta ca într-o zonă de război. Explozii, împuşcături, flăcări, distrugeri, morţi”. După cum relatează revistele „Newsweek” şi „Time”, secta „Move” a fost creată de Donald Glassey şi Vincent Leaphart, atrăgând câţiva adepţi în special din rândul negrilor şi portoricanilor, majoritatea fiind şomeri. În 1978, secta şi-a stabilit sediul în Powelton Village din zona de vest a oraşului Philadelphia. Ca urmare a unor „proteste împotriva diverselor măsuri ale administraţiei” - cum menţionează revista „Time” - „la 8 august 1978, circa 600 de poliţişti au încercuit sediul sectei din Powelton Village. A început o luptă adevărată, folosindu-se armele de foc. 12 membri ai sectei au fost arestaţi pentru crimă şi deţinere de arme. Clădirea unde secta îşi avea sediul a fost distrusă” - conchide „Time”, descriind episodul. De atunci, cei câţiva membri ai sectei care au rămas, au mai atras alţi prozeliţi, stabilindu-şi cartierul general într-o clădire de pe Osage Avenue, tot în zona de vest a oraşului Philadelphia. Aici avut loc confruntarea din mai 1985, care s-a încheiat în mod dramatic. Clădirea respectivă aparţinea sorei lui Leaphart, Louise James, unde, la început au fost aduşi copii membrilor sectei condamnaţi la închisoare după incidentul din 1978. Datorită faptului că membrii sectei zvârleau resturile de mâncare în jurul clădirii unde îşi aveau sediul, vecinii s-au plâns autorităţilor. Mai mult, sectanţii au început să fure, să ducă o viaţă „imorală”. Au avut loc certuri cu cetăţenii din cartier. Toate acestea au dus la intervenţia autorităţilor. Ce a urmat? Iată relatările revistelor „Time” şi „Newsweek”. Sediul sectei - al cărei efectiv nu a fost niciodată mai mare de 100 - se găsea la nr. 6221 pe Osage Avenue din cartierul Cobbs Creek, vestul Philadelphiei, într-o clădire de două etaje. Deasupra clădirii, sectanţii construiseră două bunkere de beton, ca adăpost pentru eventualele atacuri ale poliţiei. Ca şi în alte locuri în care se adună membrii acestor secte, prozeliţii lor duc o activitate care contravine tuturor normelor vieţii sociale: prostituţie, cerşetorie, violenţe, droguri, scandaluri, obscenităţi. În jurul clădirii respective se creaseră maldăre de gunoaie, care atrăseseră numeroşi şobolani. Desigur, vecinii sau plâns autorităţilor care, după incidentul din 1978, nu s-au grăbit să apeleze la poliţie, ci au încercat pe alte căi - fie tăindu-le curentul electric, fie întrerupând aprovizionarea cu apă. Dar sectanţii, partizani ai primitivismului şi, ca atare, adversari ai oricăror realizări ale ştiinţei şi tehnicii, n-au fost deranjaţi de aceste măsuri. În cele din urmă primarul oraşului Philadelphia, Wilson Goode, s-a adresat şefului poliţiei, comisarul Gregore Sambor, cerându-i să intervină pentru a-i evacua pe sectanţi, a opera câteva arestări şi a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei. Şi s-a trecut la acţiune. Întreaga operaţiune, care a început la ora 5,35 dimineaţa, a durat aproape 12 ore în şir. Mai întâi au fost evacuate toate persoanele din clădirile învecinate. Apoi, poliţia s-a adresat prin megafoane sectanţilor cerându-le să părăsească locuinţa întrucât aveau ordin de evacuare precum şi ordine de arestare împotriva a patru membri ai sectei: Frank James, Gonrad Hompton, Ramona şi Theresa Brooks. Răspunsul membrilor sectei au fost câteva împuşcături trase împotriva poliţiştilor. Atunci s-a recurs la tunurile de apă, încercându-se ca printr-un torent de apă să-i scoată afară din clădire. Acţiunea s-a dovedit fără rezultat după ce fuseseră introduse, prin ferestrele clădirii, 650.000 galoane de apă (un galon = 3.78 litri). Când s-a văzut că nimic nu-i poate determina să cedeze, sutele de poliţişti prezenţi la acţiune au deschis focul din toate părţile, trăgând timp de 90 de minute asupra clădirii înjur de 10.000 de cartuşe. Primarul Wilson Goode a auzit împuşcăturile din vila sa situată la o milă depărtare. El, împreună cu un grup de consilieri, beau cafea şi suc de portocale, aşteptând veşti de la faţa locului. Când au izbucnit împuşcăturile el s-a agitat spunând: „Parcă se trage cu mitralierele”. După care a adăugat: „Dar ce se va întâmpla cu copiii”? După o oră şi jumătate s-a văzut că şi împuşcăturile au fost în zadar. În aceste împrejurări, poliţia s-a gândit să recurgă la gaze lacrimogene. Dintr-o clădire alăturată, au făcut o spărtură în zid prin care vroiau să introducă furtunurile cu gaze. Dar, membrii sectei au început să tragă focuri de armă prin spărtura făcută, aşa încât şi această mişcare a eşuat. Era de-acum după amiază. Toţi participanţii la acţiune erau obosiţi. Poliţistul Edward Connors a fost lovit de un glonţ în spate, dar jacheta de protecţie l-a salvat. În aceste condiţii, comisarul Gregore J. Sambor şi directorul poliţiei Leo A. Brooks au hotărât să recurgă la un helicopter, din care să arunce o bombă de mic calibru, asupra acoperişului pe unde să poată apoi lansa grenade lacrimogene. În 20 de minute, primarul şi-a dat asentimentul pentru această tactică. Şi într-adevăr aşa s-a procedat. Ziarul „Inquirer” din Philadelphia a publicat un amplu raport în care se arată că în ultimele 18 luni poliţia a efectuat studii amănunţite asupra modului în care s-ar putea pătrunde în clădire. De săptămâni şi chiar de luni, în mod secret s-au folosit şi de diverse explozive, inclusiv explozivul denumit „Tovex TR-2” fabricat de firma Du Pont, exploziv care a şi fost folosit în această acţiune. Se menţionează de asemenea, opiniile companiei că explozibilul trebuie folosit în lucrări subterane, nu în aer liber, deoarece produce o temperatură ridicată şi poate provoca incendii. Şi, într-adevăr, din helicopterul pilotat de locotenentul Frank Powell, s-a aruncat o bombă asupra unuia din bunkărele de pe acoperiş. După explozie, cam o jumătate de minut a fost linişte. Apoi s-a ridicat o coloană de fum negru, după care au izbucnit flăcări. Organizatorii acţiunii au sperat că focul îi va obliga pe sectanţi să părăsească clădirea şi de aceea n-au utilizat de la început mecanismele de stingere a flăcărilor. Curând, însă incendiul s-a transformat într-un infern fantasmagoric. S-au auzit împuşcături din clădire şi poliţia a răspuns. Apoi, deodată, un copil a ieşit în fugă din casa în flăcări. El, cu Ramona Brooks sunt singurii supravieţuitori din ocupanţii clădirii sectei. Şi, în timp ce noaptea se lăsa, în jurul clădirii totul era în flăcări. Abia cu 13 minute înainte de miezul nopţii, brigăzile de pompieri au putut să spună că „incendiul este sub control”. În sediul sectei „Move” autorităţile au găsit unsprezece cadavre, dintre care patru de copii, mai toate calcinate. 61 de case au fost complet distruse. 250 de persoane au rămas fără adăpost. Totalul pierderilor materiale: 8 milioane de dolari. „Primarul Wilson Goode - scrie „Newsweek” - s-a găsit în situaţia unui arhitect care a dus un război ce aminteşte de tactica luptelor din Vietnam, când satele erau distruse pentru a fi salvate”. După cum s-a afirmat, incendiul a fost provocat de o serie de materiale inflamabile existente în clădire. Ziarul „Daily News” din Philadelphia a scris că „trei membri ai sectei ar fi fost ucişi în afara clădirii de către poliţie cu focuri de armă”. În Statele Unite au continuat dezbaterile asupra acestui grav incident de la Philadelphia. Indiferent de opiniile exprimate, această întâmplare tragică vine să pună încă o dată în lumină nocivitatea activităţii sectelor, astfel încât reviste ca „Time” şi „Newsweek” se pronunţă categoric pentru prevenirea efectelor degradante ale prozelitismului şi ale intoleranţei religioase, pentru combaterea acestei „hidre a sectelor”, cum este cazul sectei „Move”, care reprezintă un pericol serios pentru tineret.   [1] Liderul Cultului Davidian, Vernon Howell, şi-a schimbat numele în David Koresh pentru a simboliza faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa cum regele David a fost ales ca rege al Israelului. Falsul lider spiritual credea ca atunci când "străinii" de credinţa lui îl numesc David, înseamnă ca recunosc faptul că el este Alesul. Individul pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din revelaţiile biblice şi îngerul răzbunător al lui Dumnezeu. Originea cultului se plasează în 1929, când imigrantul bulgar Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă a celei de-a Şasea Zi, din Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică.

... Să ucizi o pasăre cântătoare TO KILL A MOCKINGBIRD 1960       Îmi închipui că şi oamenii legii au fost cândva copii CHARLES LAMB       PARTEA ÎNTÂI     1   Frate‑meu Jem mergea pe treisprezece ani când şi‑a fracturat rău de tot braţul, de la cot. După ce s‑a vindecat şi după ce temerile că n‑o să mai poată juca fotbal niciodată i s‑au risipit, mai că‑şi uitase neca­zul. Rămăsese el cu stânga puţin mai scurtă decât dreapta şi, când sta în picioare sau când mergea, palma făcea unghi drept cu trupul, iar polica­rul cădea paralel cu coapsa, dar lui puţin îi păsa, de vreme ce asta nu‑l împiedica să paseze şi să şuteze. După ani şi ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul, am reve­nit nu o dată asupra împrejurărilor care duseseră la accident. Eu sus­ţi­neam că Ewellii fuseseră pricina, dar Jem, cu patru ani mai mare decât mine, pretindea că totul începuse cu mult înainte. Anume, din vara ace-ea când venise la noi Dill şi ne‑a dat ideea să‑l stârnim pe Bau Radley din bârlogul lui. Dacă e s‑o luăm de la Adam, i‑am răspuns eu, atunci de vină este Andrew Jackson. Dacă generalul Jackson nu i‑ar fi alungat pe indienii creek în susul pârâului, Simon Finch n‑ar fi vâslit niciodată spre izvoa­rele Alabamei, şi atunci cine ştie unde am mai fi trăit? Fiind mult prea mari ca să mai lămurim lucrurile cu ajutorul pumnilor, i‑am cerut păre­rea lui Atticus. Şi tata ne‑a spus că avem dreptate amândoi. Ca oameni din Sud ce eram, a nu ne şti strămoşii iluştri care să fi luat parte, într‑o tabără sau alta, la bătălia de la Hastings constituia, pentru unii membri ai familiei noastre, o mare ocară. Nu‑l aveam decât pe Simon Finch, doftor şi negustor de blănuri din Cornwall, a cărui evlavie era întrecută doar de zgârcenie. În Anglia, prigonirea celor ce‑şi ziceau metodişti de către fraţii lor mai liberali îl mâniase pe Simon din cale‑afară, şi cum îşi zicea şi el metodist, şi‑a croit drum peste Atlantic până la Philadelphia, de acolo a trecut în Jamaica, apoi la Mobille, iar de acolo, mai departe în sus, până la Saint Stephens. Credincios poveţelor lui John Wesley de a nu cădea în păcatul pălăvrăgelii atunci când cum­pă­ra şi vindea, Simon făcu avere practicând medicina, înde­letnicire care însă îl umplea de teama ca nu cumva să cadă în ispită şi să nesocoteas­că vrerea Domnului, bunăoară împodobin­du‑se cu aur sau îmbrăcân­du‑se în veşminte bogate. Astfel că, dând Simon uitării poveţele dascălu­lui său cu privire la stăpânirea vremelnicelor bunuri omeneşti, şi‑a cum­părat trei sclavi şi, cu ajutorul lor, şi‑a durat gospodărie pe malurile râu­lui Alabama, la vreo patruzeci de kilometri mai sus de Saint Stephens. O singură dată s‑a mai întors la Saint Stephens, ca să‑şi ia nevastă, şi cu ea întemeie o spiţă în care precumpăneau fetele. Simon trăi până la a­dânci bătrâneţe şi muri bogat. Se‑ncetăţenise obiceiul ca bărbaţii din familie să se statorni­cească pe proprietatea lui Simon sau Debarcaderul lui Finch, cum i se mai spunea, unde trăiau, din cultivarea bumbacului. Debarcaderul, deşi modest în com­pa­raţie cu adevăratele imperii dimprejur, producea toate cele necesa­re traiului, în afară de gheaţă, făină de grâu şi felurite articole de îmbră­că­minte, pe care le aduceau vasele fluviale de la Mobile. Cu neputincioasă furie ar fi urmărit Simon scărmăneala din­tre Nord şi Sud, care‑i despuiase pe urmaşii săi de tot, în afară de pământ, ceea ce n‑a împiedicat însă ca tradiţia de a trăi pe această proprietate să se păstreze neştirbită până târziu, în veacul douăzeci, când tatăl meu, At­ticus Finch, s‑a dus la Montgomery să studieze dreptul, iar fratele lui mai tânăr la Boston să înveţe medicina. Sora lor, Alexandra, e singura dintre Finchi care a rămas la Debarcader; a luat un bărbat ursuz, care mai toată vremea şi‑o petrecea tolănit în hamac pe malul râului, cu ochii la undiţele lui. Când a fost primit în barou, tata s‑a întors la Maycomb şi s‑a apucat de avocatură. Maycomb, care se află la vreo douăzeci şi ceva de mile spre răsărit de Debarcaderul lui Finch, era reşedinţa comitatului Maycomb. Bi­roul lui Atticus de la tribunal nu avea decât un cuier de pălării, o scui­pătoare, o tablă de şah şi un Cod al statului Alabama, neatins. Primii lui doi clienţi au fost în acelaşi timp ultimii doi oameni executaţi prin spân­zurătoare în închisoarea comitatului Maycomb. Atticus îi rugase stărui­tor să profite de generozitatea statului, care le îngăduia să se recunoască vinovaţi de crimă nepremeditată, ca să scape cu viaţă, dar ei erau din neamul Haverford, ceea ce în comitatul Maycomb era totuna cu a fi sărac cu duhul. Haverforzii, care‑i făcuseră de petrecanie celui mai destoinic potcovar din Maycomb pentru că reţinuse fără motiv întemeiat o iapă, avuseseră imprudenţa să comită nelegiuirea în prezenţa a trei martori şi, pe deasupra, să susţină că afirmaţia „asta‑merita‑porcul‑de‑câine" era o apărare suficient de bună pentru oricine. S‑au încăpăţînat, deci, să se apere şi să nu se recunoască vinovaţi de omor nepremeditat, aşa că Atti­cus n‑a fost în stare să facă pentru clienţii săi aproape nimic altceva de­cât să asiste la plecarea lor dintre cei vii, întâmplare de unde s‑a şi tras, probabil, antipatia profundă a tatei pentru practica dreptului penal. În primii cinci ani petrecuţi la Maycomb, Atticus a dus, mai presus de orice, politica strângerii curelei; apoi, timp de mai mulţi ani, şi‑a cheltuit câştigul cu educaţia fratelui său. John Hale Finch era cu zece ani mai tânăr decât tata şi se apucase de me­dicină într‑un moment când cultivarea bumbacului nu mai era rentabilă; după ce însă l‑a pus pe picioare pe unchiul Jack, Atticus a început să câştige binişor cu avocatura. Îi plăcea la Maycomb, căci se născuse şi crescuse în comitat; cunoştea oamenii, oamenii îl cunoşteau, iar datorită râvnei lui Simon Finch era înrudit, prin legături de sânge sau de alianţă, cu aproape toate familiile din oraş.     Maycomb era un orăşel vechi, dar de când îl ţin minte arăta ca un târg îmbătrânit, obosit. Când ploua, străzile se transformau într‑o mâzgă roşie; iarba năpădise trotuarele, tribunalul din piaţă cădea în ruină. Pe atunci, era parcă mai cald decât acum: vara, turbau câinii de zăduf; în piaţă, catâri costelivi înhămaţi la carele cu coviltir adăstau gonind muş­tele, la umbra înăbuşitoare a ste­jarilor de Virginia. Dimineaţa pe la nouă, gulerele scrobite ale bărbaţilor erau fleşcăite. Doamnele luau o baie îna­in­te de amiază, alta după somnul de la ora trei, iar pe înserat arătau ca nişte prăjituri cu glazură de sudoare, pudrate cu talc parfumat. Pe vremea aceea, oamenii se mişcau agale. Străbăteau piaţa şi, cu paşi legănaţi, intrau şi ieşeau fără nici e grabă din prăvăliile înşirate în jurul ei. Ziua avea tot douăzeci şi patru de ore, dar părea mai lungă. Ni­meni nu era grăbit, fiindcă nimeni nu avea unde se duce, nu avea nimic de cumpărat şi nici cu ce să cum­pere, n‑avea ce vedea dincolo de hotare­le comitatului Maycomb. În schimb, pentru unii, epoca aceea era plină de un optimism nedesluşit: comitatul Maycomb aflase nu de mult că nu avea a se teme de altceva în afară de însuşi sentimentul de teamă. Locuiam pe strada principală a cartierului de vile – Atticus, Jem şi cu mine, plus Calpurnia, bucătăreasa noastră. Jem şi cu mine eram mulţu­miţi de tata: se juca cu noi, ne citea şi ne trata cu blândă indiferenţă. Cu totul altfel era Calpurnia. Era colţuroasă şi ciolănoasă, mioapă, căta saşiu şi avea palma lată cât scândura de la pat şi de două ori mai tare. Mereu mă gonea din bucătărie şi mă întreba de ce nu mă port frumos cu Jem, deşi ştia că el e mai mare decât mine, şi mă striga să viu numaidecât acasă tocmai când mi‑era lumea mai dragă. Conflictele noastre erau epice şi inegale: Calpurnia ieşea totdeauna biruitoare, mai ales pentru bunul mo­tiv că Atticus îi ţinea totdeauna partea. Slujea la noi în casă de când se născuse Jem, iar eu i‑am răbdat prezenţa tiranică de când mă ştiu pe lume. Mama murise când aveam doi ani, aşa că nu i‑am simţit lipsa nicio­da­tă. Era născută Graham, din Montgomery, şi Atticus o cunoscuse când l‑au ales pentru întâia oară în corpul legislativ al statului. Era pe atunci om între două vârste, iar ea – cu cinci­sprezece ani mai tânără. Jem s‑a născut după primul an de căsni­cie; eu am venit pe lume patru ani mai târziu, iar după alţi doi, mama a murit subit de un atac de ini­mă. Era, zice‑se, lucru obişnuit în familia ei. Nu ştiu dacă am suferit, dar Jem cred că da: o ţinea bine minte şi, câteodată, în toiul jocului, numai ce‑l auzeam suspinând adânc, după care se ducea să se joace de unul singur în spatele garajului. Şi se‑nţelege că, ori de câte ori îl apuca, mă feream să‑l sâcâi. Când mergeam pe şase ani, iar Jem pe zece, hotarele înăuntrul căro­ra aveam voie să ne jucăm vara (şi care se întindeau până unde răzbătea glasul Calpurniei) erau reşedinţa doamnei Henry Lafayette Dubose, cu două curţi mai la nord de a noastră, şi proprietatea Radley, cu trei curţi mai la sud. Până atunci nu ne‑ncercase niciodată ispita să le depăşim: în casa Radleyilor locuia „cineva" pe care noi nu‑l cunoşteam, dar a cărui simplă evocare era suficientă ca să ne facă să fim cuminţi zile în şir; cât despre doamna Dubose, era necuratul în persoană. Ispita avea totuşi să ne‑ncerce, în vara când a venit Dill. Într‑o zi, dis‑de‑dimineaţă, când tocmai începeam joaca în curtea din dos, Jem şi cu mine am auzit un zgomot în ograda vecină, cam dinspre straturile de varză ale domnişoarei Rachel Haverford. Ne‑am apropiat de gardul de sârmă ghimpată să vedem dacă nu cumva era vreun căţeluş – şoricarul domnişoarei Rachel tocmai trebuia să nască – şi, când colo, dăm peste o mogâldeaţă care şedea pe vine şi se uita la noi. Aşa cum stătea, nu era mai înalt decât verzele. Ne‑am uitat şi noi la el, până ce i s‑a descleştat gura: — Hei! — Hei tu, i‑a răspuns Jem amical. — Mă cheamă Charles Baker Harris. Ştiu să citesc. — Ei, şi ce‑i cu asta? i‑am răspuns eu. — Credeam c‑o să vă pară bine că ştiu să citesc. Dacă aveţi nevoie să citiţi ceva, pot să vă citesc eu... — Da' câţi ani ai tu, îl întrebă Jem, patru‑jumate? — Ba merg pe şapte! — Atunci, nu mai fă pe grozavul. Scout, îl lămuri Jem arătându‑mă cu degetul, ştie să citească de când s‑a născut, şi încă nu merge la şcoa­lă. Arăţi cam pirpiriu pentru şapte ani. — Sunt pirpiriu, da' mare, zise el. Ca să‑l vadă mai bine, frate‑meu îşi trecu mâna prin părul care‑i că­dea pe frunte: — De ce nu vii încoace, Charles Baker Harris? Doamne sfin­te, ce mai nume! — Nu‑i mai caraghios decât al tău. Mătuşa Rachel zice că pe tine te cheamă Jeremy Atticus Finch. Jem se încruntă. — Sunt destul de mare pentru numele meu. Al tău e mai lung decât tine. Cu un picior mai lung, pun prinsoare! — Ai mei îmi spun Dill, ne informă noul venit, căutând să se strecoa­re pe sub gard. — Mai bine‑ai încerca să treci pe deasupra, decât pe dede­subt, l‑am povăţuit eu. De unde eşti? Dill era din oraşul Meridian, statul Mississippi: îşi petrecea vara la mătuşa lui, domnişoara Rachel, şi de‑acum încolo avea să vină în fiecare vară la Maycomb. Familia lui era de fel din comitatul Maycomb; mai­că‑sa, care lucra în atelierul unui foto­graf din Meridian, trimisese poza lui la un concurs de frumuseţe pentru copii şi câştigase cinci dolari. Ba­nii îi dăduse lui Dill, care i‑a cheltuit ducându‑se de douăzeci de ori la cinema. — Aici n‑avem cinema, numai din când în când câte‑un film cu Isus, la tribunal, zise Jem. Ai văzut vreunul bun? Dill văzuse Dracula, şi această descoperire îl făcu pe Jem să se uite la el cu oarecare consideraţie. „Ia povesteşte‑ni‑l", l‑a invitat. Năstruşnică fiinţă mai era Dill. Avea pantalonaşi scurţi de olandă al­bastră, prinşi cu nasturi de cămaşă, părul alb ca zăpada, acoperindu‑i creştetul ca puful de raţă; era cu un an mai mare decât mine, dar îl în­treceam cu un cap. În timp ce ne‑nşira istoria aceea de demult, ochii lui albaştri ba se luminau, ba se întunecau; râdea spontan şi fericit; şi mai avea obiceiul să se tragă de moţul care‑i atârna în mijlocul frunţii. După ce Dill, aşadar, l‑a făcut praf şi pulbere pe Dracula, iar Jem a găsit că filmul pare mai bun decât cartea, l‑am întrebat pe noul venit unde era tatăl lui: — Nu ne‑ai spus nimic despre el. — N‑am tată. — A murit? — Nu... — Păi, dacă n‑a murit, înseamnă că ai, nu‑i aşa? Dill a roşit, iar Jem mi‑a pus în vedere să‑mi ţin gura, ceea ce cons­tituia un semn neîndoielnic că Dill fusese cântărit şi găsit acceptabil. Vara s‑a scurs apoi în obişnuitele distracţii. Obişnuitele di­stracţii – asta vrea să spună că ne reparam „casa din copaci", înjghebată între cei doi uriaşi platani gemeni din curtea din dos, ne vânzoleam fără rost şi reluam repertoriul nostru de drame întemeiat pe operele lui Olliver Optic, Victor Appleton şi Edgar Rice Burroughs. Am avut noroc cu Dill în pri­vinţa asta. El a interpretat rolurile actorilor de caracter care până atunci cădeau sistematic în seama mea – adică maimuţa din Tarzan, domnul Crabtree din Băieţii Rover, domnul Damon din Tom Swift. Aşa ne‑am obişnuit să vedem în Dill un mic Merlin, cu mintea dol­dora de idei, pla­nuri excentrice, dorinţe stranii şi fantezii care de care mai năstruşnice. Dar pe la sfârşitul lui august, repertoriul nostru secătuise de atâta repetare, şi atunci ne‑a dat Dill ideea să‑l scoatem pe Bau Radley din bârlogul lui. Proprietatea Radleyilor îl fascina pe Dill. Cu toate avertis­mentele şi explicaţiile noastre, exercita asupra lui o atracţie ca aceea pe care luna o exercită asupra apei, dar nu‑l atrăgea niciodată dincolo de felinarul de la colţ, aflat la respectuoasă depărtare de poarta Radleyilor. Acolo, cu bra­ţul petrecut în jurul stâlpului celui gros, stătea privind şi chibzuind. Proprietatea Radleyilor era în spatele casei noastre şi forma un ieşind în formă de curbă pronunţată. Dacă de la noi apucai spre miazăzi, te pomeneai în faţa verandei; trotuarul cotea şi o lua de‑a lungul curţii lor. Casa scundă, cu verandă mare în faţă şi obloane verzi, fusese albă când­va, dar se adumbrise de mult, ajungând, aidoma curţii dimprejur, cenu­şie ca ardezia. Peste streaşina verandei spânzurau bucăţi de şindrilă pu­trezite de ploaie; stejarii opreau razele soarelui. Ca un paznic beat, rămă­şi­ţele unui stâlp străjuiau curtea din faţă – o curte niciodată curăţată – unde bălăriile creşteau în voia lor. În casă trăia un strigoi cumplit. Oamenii erau încredinţaţi că există, dar Jem şi cu mine nu‑l văzusem niciodată. Ziceau că iese în nopţile fără lună şi trage cu ochiul pe la ferestre. Când îngheţau azaleele din pricina gerului, toţi erau convinşi că le atinsese suflarea strigoiului. Toate mă­run­tele nelegiuiri săvârşite pe ascuns la Maycomb i se puneau în seamă. Într‑un rând, oraşul a fost cutremurat de un şir de sinistre întâmplări nocturne: puii de găină şi animalele de casă ale oamenilor au fost găsite căsăpite; dar deşi făptaşul era Addie‑Scrântitul, care în cele din urmă s‑a înecat la Barker's Eddy, oamenii tot mai căutau la casa Radle­yilor, nepu­tându‑se lepăda de vechea bănuială. Pentru nimic în lume un negru n‑ar fi trecut noaptea pe lângă casa aceea, ci ar fi luat‑o pe trotuarul dimpo­trivă, fluierând a nepăsare. Terenul şcolii din Maycomb se învecina cu spa­tele proprietăţii Radley; câţiva nuci înalţi din ograda de păsări a Rad­leyilor îşi scuturau fructele în curtea şcolii, dar copiii nici nu se atingeau de ele – căci nucii Radleyilor puteau ucide. O minge de baseball care nimerea în curtea lor era o minge indiscutabil pierdută. Decăderea acelei case începuse cu mulţi ani înainte ca Jem şi cu mi­ne să fi venit pe lume. Cu toate că oricine i‑ar fi primit cu braţele deschi­se, Radleyii se ţineau la o parte, lucru de ne­iertat la Maycomb. Nu mer­geau nici la biserică, destinderea de căpetenie a întregului Maycomb, ci se închinau la ei acasă; ra­reori i se întâmpla doamnei Radley să treacă strada ca să ia cafeluţa de dimineaţă cu câte o vecină, şi mai mult ca sigur că n‑a făcut parte niciodată din vreun cerc de misionari. În fiecare zi, domnul Radley ieşea în oraş la unsprezece şi jumătate şi revenea exact la douăsprezece, uneori cu câte un pungoci de hârtie cafenie, ceea ce după părerea vecinilor, trebuie să fi însem­nat că făcuse piaţa. Nu mi‑am putut da seama niciodată din ce trăia bătrânul domn Radley – „cumpără bumbac", zicea Jem, ceea ce nu‑i decât un fel politicos de‑a spune că nu face nimic – dar ştiu că domnul Radley, cu nevastă‑sa şi cu cei doi fii ai lor, trăiau acolo de când lumea. Obloanele şi uşile casei Radley erau închise duminica, ceea ce iarăşi nu se potrivea de fel cu obiceiurile din Maycomb: uşile închise puteau să însemne ori boală, ori vreme rea. Dintre toate zilele săptămânii, duminica era ziua rezervată vizitelor de după amiază protocolare: doamnele îşi pu­neau corsetul, domnii redin­gota, iar copiii pantofii. Dar ca vreo fiinţă o­me­nească să urce, duminica după‑masa, treptele din faţa casei Radley­ilor şi să strige: „Hei!", asta nici un vecin nu‑şi aminteşte să fi pomenit. Casa Radleyilor nu avea uşi cu obloane. L‑am şi întrebat pe Atticus dacă avusese vreodată; iar tata m‑a asigurat că da, însă înainte de a fi venit eu pe lume. După spusele vecinilor, cel mai mic dintre băieţii Radley, pe vremea când nu era decât un flăcăiandru, s‑a înhăitat cu nu ştiu care dintre Cunninghamii din Old Sarum, un clan pe cât de nu­meros, pe atât de zurbagiu, din partea de miazănoapte a comi­tatului, şi a înjghebat cu ei o bandă cum nu se mai pomenise la Maycomb până atunci. Nu făceau cine ştie ce, totuşi de ajuns ca să ajungă în gura tuturor şi să primească aver­tismente în public de la trei amvoane: dădeau târcoale prăvăliei frizeru­lui, luau du­minica autobuzul de Abbottsville şi mergeau la cinematograf, se duceau să danseze la „Strop de rouă", locul de pierzanie al co­mitatu­lui, la drept vorbind han şi tabără pentru pescari, se cam îndulciseră la whisky‑ul de contrabandă. La Maycomb, însă, ni­meni n‑a cutezat să‑i spună domnului Radley pe ce căi greşite apucase fiu‑său. Într‑o noapte băieţii, într‑un exces de veselie, au dat ocol pieţii, în marşarier, cu o rablă de automobil împrumutat, l‑au înfruntat pe dom­nul Conner, venerabilul aprod al Maycombului atunci când acesta a vrut să‑i umfle, şi l‑au zăvorât ei pe dânsul în şopronul tribunalului. Urbea decise atunci că era timpul să se ia măsuri; domnul Conner susţinea că ştie el prea bine câte parale face fiecare şi că de data asta n‑o să‑i lase să‑i scape printre degete, astfel că băieţii au ajuns în faţa tribunalului co­recţional, acuzaţi de dezordini, tulburare a ordinii publice, agre­siune cu lovire şi proferarea de vorbe jignitoare şi necuviincioase în prezenţa şi în auzul unei persoane de sex feminin. La între­barea judecătorului de ce mai adăugase ultimul cap de acuzare, domnul Conner a răspuns că bă­ieţii înjurau atât de tare, încât nu‑i de crezut să nu‑i fi auzit orice doam­nă din Maycomb. Şi judecătorul a hotărât atunci să fie daţi la şcoala in­dustrială a statului, unde mai erau trimişi din când în când şi alţii, în unicul scop de a li se asigura o întreţinere şi un adăpost mai ca lumea: şcoala nu avea nimic comun cu o închisoare şi a fi trimis acolo nu era nici o ruşine. Domnul Radley socotea, însă, că este. Dacă judecătorul s‑ar învoi să‑i dea drumul lui Arthur, ar avea el, domnul Radley, grijă ca de acum încolo Arthur să nu mai supere pe nimeni. Iar judecătorul, şti­ind că se poate bizui pe cuvântul domnului Radley, se învoise bucuros. Băieţii ceilalţi au urmat şcoala industrială şi s‑au ales cu in­strucţiu­nea secundară cea mai temeinică din tot statul; unul reuşi chiar să intre în cele din urmă la şcoala politehnică din Auburn. Uşile casei Radley, însă, rămâneau acum închise toată săptămâna, la fel ca şi duminica, şi nimeni nu l‑a mai văzut nici­odată pe băiatul domnului Radley în urmă­to­rii cincisprezece ani. Într‑o bună zi însă (Jem nu şi‑o aducea prea bine aminte) Bau Radley a dat iar multora prilejul să vorbească de el, ba chiar să‑l vadă – nu însă şi lui Jem. Atticus, zicea frate‑meu, nu prea obişnuia să vorbească de Radleyi şi când Jem îl iscodea cu întrebări, se mulţumea să‑i răspundă că nu se cade să se amestece în treburile altora, şi că, în definitiv, e drep­tul lor să‑şi vadă singuri de ele; numai când cu păţania aceea, spu­ne Jem că l‑a văzut pe Atticus dând din cap şi l‑a auzit chiar mormăind. Astfel că majoritatea informaţiilor lui Jem proveneau de la domnişoa­ra Stephanie Crawford, o vecină bună de gură, care pretindea că ştie toată întâmplarea. Bau Radley, zicea domnişoara Stephanie, stătea în salon şi decupa din Maycomb Tribune arti­cole, ca să le lipească în caietul lui cu tăieturi din ziare. Taică‑său intră în cameră. Când domnul Radley trecu pe lângă el, Bau înfip­se foarfeca în piciorul părintelui său, o trase afară şi‑o şterse de pantaloni şi‑şi văzu de treabă mai departe, ca şi când nu s‑ar fi întâmplat nimic. Doamna Radley a dat buzna în stradă ţipând că Arthur îi căsăpeşte pe toţi, dar şeriful, când şi‑a făcut apariţia, l‑a găsit pe Bau în salon tă­ind liniştit gazeta. Avea treizeci şi trei de ani atunci. Bătrânul Radley, mai spunea domnişoara Stephanie, declara­se, a­tunci când i s‑a sugerat că o şedere la Tuscaloosa nu i‑ar face rău lui Bau, că niciodată un Radley nu va călca pragul balamucului. Bau nu era nebun, ci doar nervos câteodată, şi atâta tot. N‑aveau decât să‑l aresteze, el, domnul Radley, n‑ar fi pro­testat – dar să nu‑l acuze nimeni pe Bau de crimă, pentru că nu era criminal. Şi cum pe şerif nu‑l lăsa inima să‑l azvârle în închisoare laolaltă cu negrii, Bau a fost închis în pivniţa tribu­nalului. Reîntoarcerea lui Bau din pivniţă în casa părintească era o amintire nebuloasă pentru Jem. Nu ştiu ce consilieri municipali, zicea tot domni­şoara Stephanie, i‑ar fi pus în vedere domnului Radley că dacă nu‑şi ia băiatul înapoi, o să se prăpădească în mucegai şi umezeală. Şi apoi, Bau nu putea trăi toată viaţa pe socoteala comitatului. Ce mijloc de intimidare întrebuinţase domnul Radley ca să‑l ferească pe Bau de ochii lumii, asta nimeni n‑a ştiut vreodată. Jem, în ceea ce‑l priveşte, era convins că‑l ţine mai tot timpul legat cu lanţuri de pat. Atti­cus zicea că nici pomeneală de una ca asta, că mai sunt şi alte mijloace de‑a face din oameni strigoi. Mi‑l aminteam, ori de câte ori o zăream pe doamna Radley deschi­zând uşa principală şi ducându‑se la capătul verandei ca să‑şi ude flo­rile. Iar pe domnul Radley, Jem şi cu mine îl vedeam zilnic plecând şi întorcându‑se din oraş. Era nespus de slab, numai piele şi os, iar ochii îi avea apoşi, atât de apoşi încât parcă nici nu reflectau lumina. Pomeţii îi erau proeminenţi, gura mare, cu buza de sus subţire, iar cea de jos pli­nă. Domnişoara Stephanie Crawford zicea că e un om atât de drept, încât nu cunoaşte lege mai presus de vrerea Domnului, iar noi o cre­deam, fiind­că dom­nul Radley se ţinea ţeapăn ca un băţ uscat. Cu noi nu vorbea niciodată. Când îl întâlneam, lăsam nasu‑n pământ şi îngânam: „Bună dimineaţa, domnule", iar el, în loc de orice răspuns, tuşea. Fiul mai mare al domnului Radley trăia la Pensacola; la Maycomb venea numai de Crăciun, şi era una din­tre puţinele fiinţe omeneşti pe care le‑am văzut intrând sau ieşind din casa Radley. De când domnul Radley l‑a luat înapoi pe Ar­thur, casa aceea e ca şi moartă, zicea lumea.

  1 New Orleans, Louisiana Februarie 1840 - A sosit o doamnă să vă vadă, domnule Rio.   Rio de Silva, care lenevea într-un fotoliu cu un picior întins către cărbunii ce ardeau mocnit, ţinând un pahar cu un strop de coniac în mână, nu se mişcă şi nici nu deschise ochii. Când vorbi, o făcu cu o încetineală care spunea multe celor ce aveau înţelepciunea să-l asculte. — Înştiinţeaz-o că nu sunt acasă. — Am făcut asta, desigur, îi răspunse moale Olivier, majordomul său. Nu a fost suficient. Atunci Rio deschise ochii şi ceva din privirea lui îl făcu pe majordom să se dea un pas înapoi atât de repede, încât flacăra lumânării pe care o ţinea pâlpâi. — I-ai spus pe naiba. — Este destul de hotărâtă. Era un semn de avertisment în trăsăturile delicate ale feţei lui Olivier, de culoarea scorţişoarei, îşi spuse Rio. Problema era că nu avea nici starea şi nici posibilitatea de a-i acorda atenţie.   De obicei, femeile nu veneau după el. Mai degrabă se ducea el la ele, escaladând ziduri, sărind peste fortificaţii şi şanţuri ca să ajungă în balcoane, mergând ca o fantomă prin pasajele ce puteau fi trecute pe jos, intrând prin uşile lăsate descuiate pentru a fi la îndemâna lui. Văduvele şi soţiile neglijate din New Orleans, care participau cu nerăbdare la diversiunile din dormitoare, erau recunoscătoare pentru discreţia lui. Şi de ce nu ar fi fost? Să fii văzută în compania lui, la lumina zilei, ar fi provocat un vârtej de speculaţii; să îl vizitezi în propriile! Încăperi, la această oră din noapte, era o provocare sigură a scandalului. În plus, pasajul cunoscut de către francezi drept Passage de la Bourse şi de către americani drept Exchange Alley era interzis femeilor respectabile. Această cale de trecere, cu birouri de brokeri şi avocaţi, magazine de croitorie, saloane, săli pentru jocuri şi multe săli pentru scrimă, era o zonă exclusivă a bărbaţilor. Numai câteva femei ar fi zăbovit pe sub arcadele întunecate, după lăsarea nopţii, dar acelea nu s-ar fi putut numi doamne. Mai mult, Rio nu încuraja invazia. O aversiune vădită faţă de exploatarea persoanelor silite să îşi închirieze trupurile îl făcea să stea la distanţă de femeile străzii. Nu era loc în viaţa lui nici pentru aşa-zisele jeunes filles sau convenabilele văduve din clasa de jos, care ar fi putut fi la dispoziţia lui. Nu, prefera obişnuitele lui legături. Intense, dar deschise. Rareori însemnau mai mult de câteva întâlniri.   Concubinele lui erau femei cu experienţă, care preferau să îşi satisfacă dorinţele fără să îşi rişte poziţia socială sau sentimentele şi, în mod sigur, fară să atragă atenţia. Erau mult prea discrete pentru a apărea la uşa lui. Printre dinţi, Rio spuse: — Scapă de ea. Un foşnet de fuste se auzi de undeva din spatele său. — A descoperit că acest lucru este imposibil, monsieur. Poate că vă veţi deranja să încercaţi chiar dumneavoastră acest lucru.   Acele cuvinte, rostite clar, ca nişte sunete de clopot, tăiară aburii coniacului din capul lui Rio ca un tăiş de sabie. Cultivat, uşor caustic, tonul avea amprenta aristocraţiei francez-creole din New Orleans şi îi era necunoscut. Şi s-ar putea să fie obligat să facă tocmai acest lucru, dacă ar fi fost descoperită cu el, aici, singură. Goli paharul şi îl aşeză pe masa de lângă el, apoi se ridică în picioare. Întorcându-se în modul său obişnuit, îndatoritor, îşi înfruntă vizitatoarea care rămăsese în cadrul uşii deschise.   Stătea în camera întunecată, strălucitoare – nu era alt cuvânt care să se potrivească. Pielea ei albă era iluminată de sănătate şi vitalitate. O cascadă de cârlionţi de culoare blond-castaniu curgea cu o lucire splendidă din coroana de bucle din creştetul capului, înconjurându-i un umăr, pentru a i se odihni pe piept. Rochia pe care o purta era din mătase albă cu dungi aurii, care prindeau lumina lumânării într-o sclipire ameţitoare, mai ales corsajul, ce se ridica şi cobora din cauza respiraţiei ei grăbite. Mantia din satin greu era aruncată pe spate, pentru a scoate în evidenţă linia irizată în roşu şi corai, care reflecta strălucirea caldă a flăcărilor. Olivier se răsuci către doamnă, ca şi cum ar fi intenţionat să o protejeze. — Mademoiselle, regret… — Rămâi. Rio îşi însoţi ordinul ridicând o mână, după care făcu un semn rapid de concediere, fără să îşi dezlipească privirea de la femeia din faţa lui.   Olivier, cu o expresie imperturbabilă, făcu o plecăciune şi ieşi din cameră, dar nu închise uşa, observă Rio surprins. Adevăratele doamne îl impresionau până şi pe majordomul lui cel subţirel şi filfizon, care le proteja cu tandreţe, exaltat de impulsurile pe care le simţea din partea lor. Rio nu era atât de susceptibil. — Acum, mademoiselle, spuse el cu o blândeţe incisivă, cărui fapt îi datorez această onoare? — Grija sau mai precis excesul ei, îi răspunse doamna, cu promptitudine. Dacă aceasta este maniera în care marele Silver Shadow se pregăteşte pentru o întâlnire în zori, se pare că mi-am făcut degeaba griji în ceea ce priveşte întâlnirea dumneavoastră cu fratele meu. Înţelegerea şi furia apărură în acelaşi timp. Rio păşi spre ea, un avans lent şi prădalnic. — Domnişoara Vallier, presupun, dacă Denys Vallier este ruda dumneavoastră? — Precum spuneţi, Celina Vallier.   Rio îi văzu ochii mărindu-se, în timp ce îl privea apropiindu-se, dar nu se retrase. Poate că ar fi fost în avantajul ei, dacă nu ar fi fost opusul a ceea ce se aşteptase. — Denys v-a trimis să îi pledaţi cauza? — Nici vorbă! Rio se opri, dar nu înainte să ajungă suficient de aproape ca să o poată atinge. — Atunci a fost decizia dumneavoastră să interveniţi. — Numai a mea. Îi studie bărbia ridicată şi privirea directă, în timp ce îşi simţea în interior schimbarea, care îl avertiza. Nu era o frumuseţe de genul celor de pe cutiile de ciocolată la modă, numai forme rotunjite, buze ţuguiate şi obraji fragezi. Trăsăturile ei erau mult prea bine definite; îi lipsea moliciunea obligatorie, plină de gropiţe. Cu toate acestea era aproape imposibil să îţi dezlipeşti privirea de ochii ei umbriţi, de culoarea brun-aurie a vinului de Jerez, de pomeţii sculptaţi, de liniile perfecte ale gurii.   Avea un farmec deosebit, ce venea din interior, care era cu atât mai puternic, cu cât era neintenţionat. Era, fără îndoială, la fel de inocentă ca rochia ei albă pe care o purtase în acea noapte, la operă, primind în loja familiei candidaţi potriviţi, în maniera folosită în acest oraş pentru a prezenta societăţii tinerele femei. Şi, în plus, era mult prea curajoasă pentru scopurile lui. Cu greu putea spune dacă trebuia să blesteme sau să salute îndrăzneala ei.   Cu o voce adâncă, încărcată de aluzii, o întrebă: — Decizia dumneavoastră, luată fără să ţineţi seama de consecinţe? — Consecinţe? Tulburarea îi umbri ochii. Am vrut doar să vorbesc un moment cu dumneavoastră, să vă întreb dacă este chiar necesar să pricinuiţi o rană cuiva de departe mai puţin experimentat. Mă gândeam să descopăr singură dacă există vreo modalitate de a vă convinge să renunţaţi la întâlnire.   El o cercetă, permiţând atenţiei sale să coboare de la ovalul feţei, spre coloana zveltă a gâtului, către întinderea albă a umerilor, deasupra decolteului adânc. Curbele din această zonă erau dulci, ademenitoare în moliciunea lor. Ridicându-şi din nou privirea, îi văzu faţa şi privirea, mocnind de indignare, din cauza acestei evaluări. Asta era bine. — Să înţeleg că fratele dumneavoastră doreşte să îşi ceară scuze? — Cu siguranţă nu. Sunteţi perfect conştient de faptul că nu poate face acest lucru fără să fie acuzat de laşitate.   Oricum, nu o face, şi din cauza asta… — Nu ştie nimic despre faptul că sunteţi aici. Sau, dacă îmi pot permite să mă aventurez, nimeni altcineva nu ştie. Ea înghiţi, o mişcare delicată a gâtului, care îl făcu să îşi dorească, dintr-odată, să îşi lipească buzele de pielea ei fină. Trecu un moment înainte să primească răspunsul ei. — Este exact aşa cum spuneţi. El se apropie şi mai mult. — Şi mama dumneavoastră, însoţitoarea, camerista – oricare dintre cele care vă veghează virtutea – unde leaţi lăsat? — Camerista mea este afară, spuse ea, cu o urmă de nelinişte în privire. Deşi nu reuşesc să îmi dau seama care ar fi diferenţa.   Buzele lui schiţară un zâmbet melancolic. — Nu vreau să fie lipsită de confort, în timp ce aşteaptă după bunul meu plac. — Nu voi lipsi mult. — Nu? Tonul erau plin de aluzii. — Nu, cu adevărat. Nu ar trebui să îmi ia mult timp ca să… — Ca să cereţi clemenţă pentru Denys sau, în fine, să îmi cereţi să renunţ la întâlnirea din zori. — Dacă… dacă sunteţi bun. — Indiferent ce aleg, îmi va compromite poziţia. Va trebui să fiţi de acord că este drept să mă aştept la o oarecare recompensă?   Ea îşi umezi buzele, un gest pe care el îl urmări cu mai multă atenţie decât era normal. Când vorbi, vocea ei tremură puţin. — Dacă vă referiţi la o recompensă pecuniară, accesul meu la orice sumă care ar avea importanţă pentru dumneavoastră este destul de limitat. Oricum, am câteva bijuterii interesante. — Nu mă interesează asemenea fleacuri. Rio se strădui să nu îşi facă simţită în voce neplăcerea ideii că ar putea fi cumpărat, dar nu era sigur că reuşise. — Iapa mea. Este un animal bun, pursânge, tocmai potrivită pentru un gentilom, la fel ca şi pentru o lady. — Nu. — Atunci îmi pare rău, dar nu am nimic altceva de oferit! Îşi strânse buzele, cu o expresie sfidătoare. — Nimic? Îşi ridică o sprânceană şi aşteptă. Era inocentă, dar nu proastă; îşi dăduse seama ce insinua. Dar tot nu putea crede aşa ceva legat de persoana ei; nu îl credea în stare să aibă îndrăzneala de a merge până la capăt. Se înşela însă foarte tare.   Uitându-se într-un punct al cămăşii lui, îi spuse: — Sunt cumva într-un oarecare impas, şi nu îmi dau seama ce anume v-ar putea atrage. — Dumneavoastră. El se întinse să îi atingă cu vârful degetelor lui aspre, de spadasin, moliciunea de petală a obrazului ei, apoi îşi trecu degetul peste rotunjimea buzei de jos. Aş putea cocheta şi cu dizgraţia, pentru o noapte în braţele dumneavoastră.   Se aştepta să se retragă îngrozită, să leşine, sau să se repeadă la el. Ea nu făcu niciunul dintre aceste lucruri, deşi îi simţi respiraţia adâncă trecând peste mâna lui ridicată şi îi văzu sângele scurgându-i-se din obraji. Un tremur îi traversă făptura zveltă şi apoi rămase nemişcată. — Imposibil. Deşi Rio nu se aşteptase la altceva, îşi simţi muşchii stomacului strângându-se, când îi auzi refuzul fără loc de întoarcere. Îşi trecu mâna peste linia dreaptă a bărbiei, alunecându-şi un deget în spirala unei bucle ce era aşezată pe umărul ei. Cu o blândeţe ucigătoare, o întrebă: — De ce?   Ea îi întâlni privirea, dar nu încercă să îi evite atingerea. — Este o ticăloşie. Niciun gentilom nu ar cere aşa ceva. — Oh, sunt de acord. Dar, după cum probabil ştiţi, eu nu sunt un gentilom. — Nu asta este ceea ce oamenii spun despre dumneavoastră, îl contrazise ea, disperarea făcându-se simţită în tonul vocii ei.   Aproape că ar fi fost posibil să renunţe, numai de dragul acelui sentiment, şi dacă ar fi băut ceva mai puţin. Dar înăuntrul lui era un demon care îl conducea şi care nu putea fi potolit, care îşi bătea joc de tot ce însemna obiceiuri vechi, bune maniere şi vise de demult. — În fond, vorbim de viaţa fratelui dumneavoastră. Ce vă împiedică să renunţaţi la câteva ore din timpul dumneavoastră în schimbul unui astfel de serviciu? — Onoarea mea. — Care, evident, este mai importantă decât a mea. Asta se subînţelege. Zâmbetul lui era strâmb, şi nu lipsit de durere. Dar onoarea mea, vedeţi dumneavoastră, este tot ce am.   Tăcerea coborî peste ei, minute întregi, vibrând, în timp ce ea îl analiza, examinându-i trăsăturile una câte una, poposind asupra cicatricei care îi marca bărbia, înfruntându-i privirea sigură, ca şi cum ar fi vrut să îi cerceteze sufletul. Apoi o bucată de cărbune se răsuci pe grătarul căminului şi flăcările ţâşniră, aruncând pe pereţi umbre vălurite, în nuanţe portocalii. Scânteile i se văzură în ochi, luminându-le negura. — Văd, spuse ea tăios. Nu v-aţi gândit niciodată la intimitate între noi, doar aţi vrut să atrageţi atenţia asupra unui lucru. Şi poate să îmi daţi şi un semnal de alarmă. — Salut înţelegerea dumneavoastră. — Îmi imaginez că este îndoielnic faptul că aţi accepta sacrificiul, dacă m-aş arunca singură în braţele dumneavoastră.   Şuvoiul de căldură şi presiune care îl străbătu sub imperiul acestei imagini era impresionant. Se sili să îl domolească, dar rămase ceva din el în tonul vocii, când îi spuse: — Nu vă sfătuiesc să încercaţi să verificaţi acest lucru. — Nu. Dar nu vă daţi seama că, tocmai din cauza reputaţiei dumneavoastră de om de onoare, cutez să fac această intervenţie? Ce ar putea să vă determine să nu vă mai întâlniţi cu fratele meu? Sunteţi un maâtre d’arme, un maestru spadasin care învaţă alţi bărbaţi arta de a se lupta cu spada. Aţi fost implicat în numeroase incidente cu arme şi nu aţi pierdut niciodată. Aveţi o îndemânare, o tehnică şi o putere pe care nimeni nu le poate egala şi aţi dovedit asta în manifestări publice, împotriva celor mai buni profesori de spadă din întregul New Orleans. Dacă veţi refuza să apăreţi pe terenul de luptă, cine v-ar putea acuza de laşitate? Unde este dezonoarea în faptul că veţi evita asasinarea unui om care nu are nicio şansă să se ridice la nivelul dumneavoastră? Căldura din spatele cuvintelor ei era impresionantă, dar Rio nu putea permite ca aceasta s-o ia în considerare. — Vă daţi seama că a nu-mi face apariţia ar însemna la fel de mult ca sfârşitul fratelui dumneavoastră? Moartea prin ridiculizare nu este mai uşoară decât cea provocată de o lovitură în inimă.   Atunci întâlniţi-vă, dar nu… — Să nu îl ating? Sugeră el, retezându-i cuvintele. Să nu îl pun în situaţia de a se apăra? Probabil consideraţi că ar trebui să îl las să mă atingă o dată sau de două ori, doar ca să îl fac să creadă că este important. — Nu am spus asta! — Nu, nu aţi spus-o, dar puteţi afirma că nu asta aveaţi în minte?   Se pare că era suficient de înţeleaptă ca să nu insiste, în schimb, spuse: — Fratele meu mai mare, Theodore, a căzut pe câmpul de luptă acum trei ani. Mama şi sora mea mai mică au murit vara trecută de friguri galbene, în timp ce tata se trata pentru durerea de piept la Izvoarele White Sulphur. Eu şi cu Denys am scăpat numai pentru că am călătorit împreună. Acum, Denys este ultimul din familia Vallier. Dacă ar… cădea mâine de dimineaţă, lar ucide pe tata la fel de sigur, ca şi cum l-ar străpunge pe el în inimă. — Melodramatic, spuse Rio. V-ar avea în continuare pe dumneavoastră. — O fiică? Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet. Nu este acelaşi lucru.   Rio ştia prea bine ce voia să spună. Printre francezii din New Orleans, o fiică ar fi fost iubită, apreciată şi mângâiată, aşa cum cineva se bucura în Antichitate de o pisică. Totuşi, era o ameninţare la adresa onoarei familiei sale, până în momentul în care era aranjată o căsătorie, care urma să cimenteze un avantaj financiar, social sau politic. Dacă nu i-ar reuşi o asemenea alianţă sau dacă i-ar lipsi fondurile pentru o zestre sau un trusou care să îi asigure viitorul, şi-ar distruge viaţa având grijă de părinţii în vârstă sau ca menajeră neplătită, ori cameristă în casa fratelui sau a vreunei rude, ori ar fi încurajată să se îndrepte spre mănăstire. Pe de altă parte, un fiu era mândrul purtător al numelui unui bărbat, speranţa lui de nemurire, întrupa onoarea tatălui său, îi uşura obligaţiile sociale şi, desigur, îi moştenea cea mai mare parte a averii. Mai pe scurt, o fată era crescută ca fiind o obligaţie, în timp ce un fiu era întotdeauna o investiţie.   Rio ştia bine asta, pentru că acelaşi lucru se întâmpla şi în nobilimea spaniolă. Asemenea convenţionalisme îi păruseră odinioară normale, deşi fusese stânjenit când, băiat fiind, tatăl lui îşi arătase preferinţele în faţa surorilor lui. Acelaşi standard îl făcuse să devină o ţintă, după ce tatăl lui şi restul familiei muriseră într-un incendiu ce distrusese casa lor de vară din munţii Cataloniei. — Atunci, poate tatăl dumneavoastră este cel care v-a trimis? Rio îşi înclină capul, în timp ce făcea presupunerea. Dacă vă apreciază atât de puţin, faptul că vă permite să pledaţi pentru singurul său fiu poate părea un lucru rezonabil. Nu îl cunoaşteţi, dacă gândiţi asta. Este mult prea mândru şi nu are încredere absolut deloc în farmecul feminin.   Era o afirmaţie şocantă, una pe care Rio ar fi analizato în profunzime cu mai multă atenţie decât îi permiteau circumstanţele. Cum nu îi permiteau, se mulţumi cu un singur comentariu. — Este nebun. — Cu greu se poate spune asta. — Nu? Atunci mai degrabă un bărbat care îşi vede fiica asemenea unui obiect de ornament. Mă întreb, spuse Rio meditativ, ce ar face dacă ar şti că fiica lui şia riscat reputaţia venind aici. — Nu va afla asta. Îşi strânse buzele atât de tare, încât i se albiră. — Dar camerista dumneavoastră? — Îmi este credincioasă. — Vă felicit. Totuşi, este surprinzător că riscaţi atât de mult. — Era necesar, din moment ce, indiferent cât de necugetat pare, eu sunt pricina acestei confruntări. Deci ştia. Se întrebase. — Fratele dumneavoastră v-a spus, presupun. A fost o mişcare foarte nepotrivită din partea lui. — Denys şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi în copilărie şi ne-am apropiat şi mai mult în aceşti ultimi trei ani. Era puţin îngrijorat că, într-un final, voi afla. Un gentilom nu deranjează doamnele casei cu asemenea probleme. — Oh, vă rog, spuse ea cu ironie muşcătoare în voce. Canoanele Codului Duello poate că sunt sacre pentru bărbaţi, dar par ridicole unei biete femei. Ceea ce nu înţeleg este de ce aţi simţit nevoia să vorbiţi despre mine într-un loc public. Nu puteţi şti nimic despre caracterul meu, fie el bun sau rău. Din câte ştiu, nu ne-am întâlnit niciodată, nu am schimbat nici măcar un singur cuvânt, înainte de noaptea asta.   Era destul de adevărat. Tatăl ei, fratele, veri îndepărtaţi şi cunoştinţe poate că s-au intersectat cu un bărbat ca el, un simplu maâtre d’armes. L-ar fi putut remarca în baruri, restaurante, localuri rău famate pentru pariuri şi la curse, lupte de cocoşi, lupte cu tauri şi chiar la baluri publice. I-ar fi putut frecventa atelierul de scrimă, i-ar fi putut imita stilul de a lupta cu spada, croiala hainei sau graţia reverenţei. Dar nu fusese niciodată invitat în casele lor sau la balurile private, unde fiicele, surorile şi verişoarele lor dansau sub privirea atentă a însoţitorilor, nu fusese niciodată prezentat unor asemenea flori rare, aflate sub protecţie. Aceste lucruri îi fuseseră odată la îndemână, ca tânăr cu proprietăţi, avere şi un viitor strălucit, dar nu acum. Nu şi acum. — Nu, spuse el încet, nu ne-am întâlnit. — Drumurile noastre nu s-au încrucişat niciodată.   Nu în sensul pe care îl aveţi în vedere. — Am rănit vreodată pe cineva care vă era apropiat, drag? — Nu. — Atunci nu reuşesc să îmi dau seama ce anume aţi fi putut spune, pentru a mă discredita. Sunt silită să cred că acea aluzie perfidă folosită pentru a provoca un duel a fost o născocire. — Este o concluzie fară nicio substanţă.   Ochii ei sclipiră de indignare. — Adevărat? Atunci spuneţi-mi de ce am fost târâtă în această afacere? — Puteţi să îl numiţi un accident. Nu vă ştiam în acel moment numele, ci vorbeam despre o mireasă presupusă, doar în termeni generali. Ca regulă, Rio nu îşi analiza propriile acţiuni. Şi totuşi, se gândi că merita să ştie măcar atât. — Vă doreaţi acest duel. — Nu. — Atunci de ce…? — Motivul a fost al meu şi numai al meu, şi nu vreau să discut despre acest lucru. Totuşi, îmi voi prezenta scuzele oficial, dacă asta vă consolează pentru ceea ce urmează să vi se întâmple şi vă determină să plecaţi. — Ceea ce urmează pentru mine nu are nicio legătură! Refuz să permit ca nişte cuvinte şoptite, din câte văd, fară niciun motiv, să provoace moartea fratelui meu. Dacă aţi vorbit din greşeală, atunci trebuie, cu toată onoarea, să vă retrageţi ofensa. — Asta nu pot să o fac. — Atunci am avut dreptate. L-aţi atras pe Denys în acest duel. — Nu am avut niciodată intenţia de a mă întâlni cu fratele dumneavoastră. A auzit un comentariu spus pentru altcineva şi a reacţionat mult prea repede. — Spus pentru…? Făcu o pauză, apoi adăugă încet: Oh!   El dădu din cap, în timp ce observa umbra de înţelegere care apărea în ochii ei de culoarea chihlimbarului. — O dată aruncată provocarea, nu mai este cale de întoarcere. — O explicaţie fiind exclusă, desigur, aşa cum este şi — Exact. Aprobarea lui fu scurtă, din moment ce îi dăduse cu mult mai multe detalii decât intenţionase, sau decât ştia că ar fi fost înţelept. — Este o nebunie! Jocurile pe care domnii le joacă sunt dincolo de orice raţiune, să se spintece cu săbii şi să se împuşte cu pistoale pentru orice fleac. Să rişti moartea pentru o tâmpenie are foarte puţin de-a face cu onoarea şi foarte mult cu prostia. — Sunt mai multe lucruri în joc. — Spuneţi-mi ce anume şi poate voi fi de acord cu dumneavoastră. Între timp, cred că părerea dumneavoastră despre onoare are nevoie de nişte modificări. Nu este absolut nimic onorabil în a străpunge un tânăr cu puţine cunoştinţe legate de lupta cu spada, din cauza unei ofense spuse dintr-un motiv oarecare.   Avea dreptate, Rio ştia asta. Ăsta era şi motivul pentru care paharul pe jumătate gol se afla pe masa de lângă scaunul său. Denys Vallier nu era bărbatul pe care se aşteptase să îl înfrunte în zori. Rio nu voia să se întâlnească cu el, nu avea nicio dorinţă să îl rănească, cu atât mai mult să fie responsabil de moartea lui.   Ţinta unui duel nu trebuie să fie sfârşitul vieţii unui bărbat, desigur. Onoarea putea fi, şi de obicei era, satisfăcută la primele picături de sânge. Cu toate astea, prea des o alunecare a încheieturii, o lovitură de răspuns prea slabă sau o lovitură având în spate mai multă furie decât fineţe, făceau să apară la cimitir o altă placă pe care se putea citi Mort sur le champ d’honneur. Mort pe câmpul de luptă al onoarei. — Îndemânarea mea legată de mânuirea spadei şi reprezintă modul de a-mi câştiga existenţa, spuse el, încercând să îşi construiască apărarea. Dacă o compromit, s-a terminat cu mine. Bărbaţii care vin la sala mea îşi vor găsi alţi maeştri care să îi înveţe să rămână în viaţă. Mai mult, voi deveni o ţintă dacă voi permite unui tânăr neexperimentat să mă învingă. Nu mă dau în lături din faţa niciunei provocări, dar nici nu încurajez întâlnirile frivole. — Numai pe aceasta în care a intervenit fratele meu. Înţeleg. Se răsuci brusc, cu un fâşâit mătăsos al fustelor, îndepărtându-se câţiva paşi de unde sta, uitându-se la un bust în bronz al lui Napoleon, aşezat pe un piedestal, într-un colţ al camerei. Apoi îşi şterse ochii cu un gest supărat şi îşi ridică bărbia, înainte de a se întoarce din nou spre el. Foarte bine, accept. — Acceptaţi…? — Propunerea dumneavoastră. Onoarea mea pentru a dumneavoastră, ca preţ pentru compromiterea statutului şi principiilor dumneavoastră. Cred că aceasta era înţelegerea. Era ultimul lucru la care se aştepta. Lacrimi, argumente, poate mai multe acuzaţii reciproce, dar nu capitulare. Rămase înmărmurit. — Deci? Ce mai aşteptaţi? — Nu cred că vă daţi seama ce spuneţi. — Ceea ce mi-aţi spus a fost foarte clar pentru mine, spuse ea rece. Dar nu am să o iau ad litteram. Cer doar, pe cât posibil, rana fratelui meu să fie cât mai lipsită de durere şi de urmări. Apoi îmi veţi putea cere tot ce veţi   Coniacul şi sângele înfierbântat nu erau o combinaţie tocmai bună. Rio îşi putea simţi bătăile inimii pulsândui în creier, traversându-i venele, generând impulsuri care se adunau, tremurând, sub stofa pantalonilor. Ar trebui să refuze acest sacrificiu, pe loc, ştia, ar trebui să o facă cu o finalitate brutală, astfel încât Celina Vallier să fugă de lângă el, îngrozită. Ar fi fost mai bine pentru ea şi mult mai puţin periculos pentru el, decât orice altă înţelegere.   Cuvintele nu se iveau. În schimb, i se infiltră în minte imaginea unei răzbunări perfecte. Mult mai bună decât o simplă lovitură de spadă, direct în inimă, mult mai calculată şi, în final, mult mai devastatoare. S-o posede pe doamna curtată de duşmanul lui, să o trimită în patul acestuia pângărită, poate chiar purtând un copil care să devină moştenitorul de drept al bărbatului. Ce ar putea fi mai potrivit? Tot ce trebuia să facă, Rio vedea acum clar, era să abandoneze onoarea. Nu putea să o facă. Oare?   Ca în vis, se văzu micşorând distanţa dintre el şi Celina Vallier, cu pas încet. Îi luă mâna şi i-o duse la buze, atingând cu căldura gurii sale pielea moale de pe încheietură. Apoi îi aşeză degetele fără vlagă pe umărul lui şi se apropie să îi înconjoare talia, atrăgând-o lângă el. Senzaţia corsetului, atingerea fustelor ei de pantalonii lui erau o incitare dincolo de orice imaginaţie. Parfumul ei, ca petalele de trandafir, calde, catifelate, îl ameţea. Strălucirea ochilor ei era un reproş pe care el îl alungă, coborându-şi pleoapele, uitându-se spre liniile buzelor ei, moi, tremurânde. Apoi se aplecă să le guste, absorbind curbele moi, delicate, sorbind inocenţa lor delicioasă, ca un bărbat care moare de sete.   Ea nu opuse rezistenţă. Un tremur scurt o traversă, apoi rămase nemişcată, împietrită în braţele lui. Nu era niciun pic de pasiune, nicio dorinţă ca răspuns, numai abandon mut, pasiv. Voia mai mult. Voia un răspuns, disperat, o nebunie seducătoare de dorinţă. Voia ca ea să îl dorească, şi va obţine asta. Dacă trebuia să renunţe la suflet pentru răzbunare, atunci intenţiona să obţină acelaşi lucru în schimb. Nu putea fi satisfăcut în niciun alt fel. Îi va da duşmanului său o soţie care tânjea după un altul şi care nu va putea găsi niciodată plăcere sau alinare în braţele soţului. Va fi ironia finală.   Îi eliberă gura cu blândeţe şi se dădu înapoi. Cu vocea răguşită, spuse: — Mai târziu. Când întâlnirea se va termina. — Atunci? — Atunci voi veni la dumneavoastră, când veţi vedea că mi-am ţinut promisiunea. Dumnezeu să îl ierte. Şi ce va face atunci, numai diavolul însuşi putea spune, căci el cu siguranţă nu ştia. Ea îşi ridică o mână spre buze, atingându-le doar cu vârful degetelor. Ochii îi erau imenşi pe faţa palidă, în timp ce îi cerceta trăsăturile. — Vă rog, eu… — Nu vă temeţi, îi spuse el încet. Nu va şti nimeni, reputaţia dumneavoastră va fi în siguranţă. Şi asta este o promisiune. — Da. Era puţin mai mult decât o şoaptă.   El îi apucă braţul şi o conduse spre uşă, prin hol, afară, către camerista care o aştepta în anticameră, împreună cu Olivier. În timp ce ambele femei se îndreptară pe scări spre etajul inferior, el observă, aprobator, vălul pe care camerista îl aşeza peste stăpâna ei, şi felul în care ea îşi strânse colţurile mantiei peste albul imaculat al rochiei. Se uită după ele câteva secunde, ascultându-le paşii şi fâşâitul moale al rochiilor pe trepte.   S-ar fi oferit să le însoţească dacă nu ar fi fost atât de compromiţătoare asocierea cu el. Vorbi şoptit cu Olivier. Câteva secunde mai târziu, Rio îşi puse haina şi mănuşile aduse de majordom. Apoi, luându-şi sabia de pe suportul de marmură aşezat lângă uşă, ieşi afară, în noapte.   O urmări pe Celina Vallier şi pe camerista ei, de-a lungul pasajului, în josul străzii care se intersecta cu strada Royale. Rămânând destul de mult în urmă, le păstră în vedere pe cele două femei, în timp ce treceau prin dreptul felinarelor ce luminau intersecţia, traversând partea pavată cu piatră a străzii Royale, mişcându-se de-a lungul zidurilor curţilor, însoţite de parfumul dulce al măslinilor şi al iasomiei ce se revărsa peste ele, în sunetul fântânilor ascunse. Încă aproape două străzi, şi le va urmări intrând pe proprietatea familiei Vallier, localizată deasupra unui magazin de galanterie, în stilul oraşului, potrivit căruia să locuieşti la nivelul străzii era considerat atât murdar, cât şi periculos.   Uşa, alături de poarta mare, cu grilaj de fier forjat, se închise cu zgomot în urma lor. Câteva minute mai târziu, strălucirea luminii unei lumânări apăru în spatele unor obloane, într-o cameră din colţ, în spatele tradiţionalului grilaj de fier, vopsit albastru-verde, înălţat în partea de sus a balconului. Rio observă locul cu grijă, din moment ce, în afară de a fi sigur că ajung cu bine acasă, să descopere unde locuia fusese un alt scop al său. Totuşi, nu plecă, ci rămase cu atenţia fixată pe umbrele mişcătoare din spatele obloanelor. Mulţumirea şi îndoiala se luptau înăuntrul lui, alături de multe alte sentimente la fel de puternice, cum ar fi instinctul de conservare şi posesiunea, anticiparea şi tulburarea.   Celina Vallier urma să fie a lui. Îi pusese la dispoziţie ultima şi cea mai bună armă pentru a-şi finaliza lunga căutare. Preocuparea legată de cum l-ar fi putut afecta dorinţa ei nu îl deranja, din moment ce ar fi fost de zece ori mai bine să fi avut parte de prima ei atingere intimă de mâinile unui bărbat, orice bărbat, altul decât cel despre care se presupunea că îi va fi soţ. Oricum, contactul dintre ei va trebui să fie un eveniment scurt şi singular. Când se va termina, nu va trebui să îi mai vorbească niciodată, nici să o întâlnească faţă în faţă. Indiferent ce secrete ar fi purtat cu ea în patul nupţial şi dincolo, în viaţa ei de văduvă, vor trebui să rămână numai între ei doi.   Asta era de la sine înţeles, comportamentul inevitabil al lumii lor. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru părerea de rău inoportună pe care o resimţea, niciun scop pentru regretul care se strecura, cu durere, în inima lui. Totuşi, sub acest regret, se regăsea o suspiciune înfloritoare, care îl ţintuia pe loc. Celina Vallier era o doamnă plină de suflet şi curaj, inocenţă şi onoare. Posibilitatea ca ea să conspire împotriva soţului ales de tatăl ei era atât de improbabilă, încât Rio se gândi că fusese mai beat decât crezuse ca să îşi imagineze aşa ceva. Chiar şi pentru o secundă. Era disperată să îşi salveze fratele, dar faptul că îşi putea trăda viitorul mire, ca apoi să ţină ascuns acest lucru în noaptea nunţii lor şi după aceasta, era cu siguranţă imposibil.   Şi totuşi Celina Vallier acceptase propunerea diabolică a lui Rio. Nu se abţinuse să protesteze, da, dar, într-un final, se întorsese spre el, în toată splendoarea ei strălucitoare, virginală, şi îşi dăduse cuvântul.   El blestemă cu o şoaptă vehementă, şi tăie aerul cu o lovitură de sabie. Dumnezeule, era nebun! Trebuia să aibă un motiv, un plan sau un scop care îi scăpa atenţiei, datorită noutăţii argumentaţiei ei şi a reacţiei lui flagrante. Sigur că o făcuse, dar ce însemna asta? De ce naiba, pe toate cele sfinte, de ce fusese de acord?   decarcati cartea de aici....

Podurile din Madison County de Robert Waller  „Din când în când apare câte o poveste magică, o bijuterie de carte; ea compensează toate banalităţile pe care le citim în mod curent. Un exemplu este Podurile din Madison County.” Indianapolis News   „Dacă credeţi în destin… Dacă sunteţi un romantic… atunci această poveste de dragoste vă oferă o clipă de bucurie.” Kansas City Star   „O carte de un romantism strălucitor… Waller este un povestitor extraordinar.” Washington Post   „Acest prim roman al lui Waller este o lectură memorabilă… o poveste de neuitat.” Cleveland Plain Dealer   „O carte de suflet: romanul de dragoste al lui Robert James Waller, a cărui acţiune se petrece într-un decor rustic, cucereşte inimile oamenilor.” People   „Strălucitoare… Podurile demonstrează că destinul poate face lucruri minunate.” Miami Herald   „Podurile ne reamintesc că dragostea poate însemna speranţă… Ne spun lucruri pe care, în adâncul sufletelor noastre, le ştim deja.” Los Angeles Daily News       ÎNCEPUTUL Există cântece care se iscă din ierburi, din pulberea unei puzderii de drumuri de ţară. Acesta este unul dintre ele. Într-o după-amiază târzie din toamna anului 1989, stând la masa mea de lucru şi urmărind semnalele unui cursor pe ecranul computerului din faţa mea, aud că sună telefonul. La celălalt capăt al firului este un tip de fel din statul Iowa, pe nume Michael Johnson. Acum locuieşte în Florida. Un prieten din Iowa i-a trimis una din cărţile mele. Michael Johnson a citit-o, a citit-o şi sora lui, Carolyn, şi au să-mi povestească ceva care cred ei că m-ar putea interesa. El e circumspect şi refuză să-mi dea amănunte, spunându-mi doar că el şi Carolyn sunt gata să vină până în Iowa ca să stea de vorbă cu mine. Mă intrigă faptul că sunt dispuşi să facă un asemenea efort, deşi sunt sceptic în privinţa ofertelor de acest soi. Aşa că accept să am o întâlnire cu ei la Des Moines, în săptămâna următoare. Ne întâlnim la un motel din apropierea aeroportului, facem prezentările, treptat senzaţia de stânjeneală dispare şi cei doi iau loc de cealaltă parte a mesei, în timp ce afară se înserează şi ninge domol. Îmi smulg o promisiune: în cazul în care mă hotărăsc să nu scriu povestea lor, trebuie să fiu de acord să nu dezvălui nimănui cele petrecute în Madison County[1] din statul Iowa, în 1965, nici alte întâmplări care au vreo legătură cu povestea aceea şi care au avut loc ulterior, într-un interval de douăzeci şi patru de ani. De acord, e cât se poate de rezonabil. La urma urmei, povestea e a lor, nu-i a mea. Aşa încât ascult. Ascult cu atenţie şi pun întrebări grele. Iar ei vorbesc. Vorbesc şi nu se mai opresc. Din când în când, Carolyn izbucneşte în plâns, Michael face eforturi să se abţină. Îmi arată documente şi tăieturi din reviste şi un teanc de jurnale scrise de mama lor, Francesca. Apare chelnerul care asigură serviciul în cameră, apoi dispare. Ei comandă încă un rând de cafele. În timp ce povestesc, încep să văd cu ochii minţii. Întâi trebuie să vizualizezi, abia după aceea îţi vin cuvintele. Şi încep să aud cuvintele, încep să le văd puse în pagină de carte. La un moment dat, puţin după miezul nopţii, mă declar de acord să scriu povestea – sau măcar să încerc. Le-a fost greu să se decidă să facă publice aceste întâmplări. Împrejurările erau delicate şi o priveau pe mama lor şi, oarecum tangenţial, pe tatăl lor. Michael şi Carolyn au recunoscut că povestea, o dată dezvăluită, putea să dea naştere unor clevetiri deşănţate, ducând la nedreapta pângărire a memoriei lui Richard şi a Francescăi Johnson, atâta câtă mai stăruia în minţile oamenilor. Şi totuşi, într-o lume în care implicarea personală, sub toate formele, pare a fi o experienţă periculoasă, iar iubirea a devenit sinonimă cu interesul, cei doi au simţit că această poveste uluitoare merită să fie spusă. Am considerat atunci – şi astăzi sunt şi mai convins – că judecata lor era corectă. În timpul documentării şi al elaborării cărţii, am solicitat încă trei întâlniri cu Michael şi Carolyn. De fiecare dată ei au acceptat să vină până în Iowa, fără să facă nicio obiecţie. Într-atât de mult ţineau să se asigure că voi povesti exact cele întâmplate. Uneori stăteam pur şi simplu de vorbă, alteori mergeam încet cu maşina pe drumurile districtului Madison, şi atunci ei îmi arătau locurile care avuseseră un rol important în desfăşurarea întâmplărilor. În afară de ajutorul dat de Michael şi Carolyn, povestea, aşa cum o înfăţişez eu aici, se bazează şi pe informaţiile cuprinse în jurnalele Francescăi Johnson; pe cercetările făcute de mine în nord-vestul Statelor Unite, în special la Seattle şi Bellingham, în statul Washington; pe cercetările întreprinse cu discreţie în districtul Madison, statul Iowa; pe datele culese din fotografiile realizate de Robert Kincaid; pe sprijinul acordat de redactorii şefi ai unor reviste; pe amănuntele furnizate de producătorii de filme şi aparatură fotografică; şi pe discuţiile îndelungate avute cu mai mulţi oameni minunaţi de la căminul districtual de bătrâni din Barnesville, Ohio, care şi-l aminteau pe Kincaid încă de pe vremea când era copil. În ciuda efortului de documentare, tot mai rămân unele lacune în informaţie. Aşa că mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie, dar numai atunci când am putut emite unele judecăţi bine motivate, după ce m-am documentat şi am ajuns astfel să îi cunosc pe Francesca Johnson şi Robert Kincaid. Sunt convins că m-am apropiat foarte mult de adevărul celor întâmplate. O mare lacună este legată de amănuntele exacte ale unei călătorii întreprinse de Kincaid în nordul Statelor Unite. Ştiam că făcuse această călătorie, bazându-ne pe un număr de fotografii care au fost publicate ulterior, pe o scurtă însemnare din jurnalele Francescăi şi pe notiţele scrise de mână şi lăsate de Kincaid redactorului şef al unei reviste. Ghidându-mă după aceste surse, am reconstituit traseul pe care cred că l-a parcurs el de la Bellingam până în districtul Madison în august 1965. Îndreptându-mă spre districtul Madison la capătul călătoriilor mele, am simţit că, în multe privinţe, mă identificasem cu Robert Kincaid. Cu toate acestea, încercarea de a surprinde esenţa personalităţii lui Kincaid a fost partea cea mai interesantă a documentării şi a elaborării cărţii. El este o personalitate greu de definit. Uneori pare o fiinţă banală. Alteori diafană, poate chiar fantomatică. În munca sa a fost un profesionist desăvârşit. Totuşi se considera un animal mai special, de sex masculin, devenit anacronic într-o lume bazată pe structuri tot mai elaborate. El a spus odată că auzea cum îi vâjâie în urechi „urletul neîndurător” al timpului, iar Francesca Johnson a afirmat despre el că trăia „pe tărâmuri stranii şi bântuite de fantasme, coborând mult către rădăcinile speciei admise de logica lui Darwin”. Mai sunt două întrebări deconcertante la care nu am găsit răspuns. Mai întâi, nu am putut stabili ce s-a întâmplat cu fototeca lui Kincaid. Dată fiind natura muncii sale, trebuie să fi avut mii – poate chiar sute de mii – de fotografii. Ele n-au putut fi recuperate. Ipoteza noastră cea mai plauzibilă – şi care ar concorda cu modul cum se privea pe sine însuşi şi cum aprecia locul său în lume – este că le-a distrus înainte de a muri. Cea de-a doua întrebare se referă la viaţa sa în perioada 1975 – 1982. Dispunem de foarte puţine date. Ştim că a dus-o destul de greu timp de mai mulţi ani ca fotograf-portretist la Seattle şi că a continuat să fotografieze zona Golfului Puget Sound. În afară de asta, nu mai ştim nimic. Un fapt interesant este că pe toată corespondenţa care îi fusese expediată de Administraţia Asigurărilor Sociale şi de Administraţia Veteranilor de Război a apărut menţiunea „A se returna expeditorului”, scrisă de mâna lui, şi scrisorile au fost returnate. Împrejurările legate de pregătirea şi scrierea cărţii m-au determinat să îmi schimb concepţia despre lume, felul de a gândi şi, mai ales, m-au făcut să devin mai puţin cinic în privinţa a ceea ce este posibil să se întâmple în sfera relaţiilor umane. Pentru că, prin efortul meu de cercetare, am ajuns să-i cunosc pe Francesca Johnson şi Robert Kincaid atât de bine, consider acum că limitele acestor relaţii pot fi împinse mai departe decât am crezut. Poate că veţi trăi aceeaşi experienţă ca şi mine citind această poveste. Nu va fi uşor. Într-o lume din în ce mai împietrită, trăim cu toţii în carapacea care ne acoperă punctele sensibile. Unde se termină marea pasiune şi unde începe sentimentalismul searbăd, nu prea ştiu. Dar tendinţa noastră de a o lua în derâdere pe cea dintâi şi de a eticheta sentimentele autentice şi profunde drept dulcegării ne împiedică să pătrundem într-o lume a gingăşiei fără de care nu putem înţelege povestea Francescăi Johnson şi a lui Robert Kincaid. Ştiu că la început a trebuit să îmi înăbuş şi eu această pornire, înainte de a mă putea apuca de scris. Dacă totuşi veţi citi ceea ce urmează cu o deliberată „suspendare a neîncrederii”, după cum se exprima Coleridge, sunt convins că veţi simţi acelaşi lucru ca şi mine. În zonele inerte ale inimii dumneavoastră, poate că, asemenea Francescăi Johnson, veţi regăsi chiar dorinţa de a dansa.   Vara anului 1991.   ROBERT KINCAID În dimineaţa zilei de 8 august 1965, Robert Kincaid încuie uşa micului său apartament de două camere, situat la etajul trei al unei case cu multe cotloane din Bellingham, statul Washington. Coborî scările de lemn ducând o raniţă plină de aparatură fotografică şi un geamantan, apoi trecu printr-un gang care ducea în spatele casei, unde, într-un spaţiu rezervat locatarilor imobilului, era parcată vechea lui camionetă Chevrolet. Altă raniţă, un răcitor portabil de mărime mijlocie, două trepiede, cartuşe de ţigări „Camel”, un termos şi o pungă cu fructe erau deja în camionetă. Pe platforma camionetei se afla o cutie de chitară. Kincaid aşeză raniţele pe banchetă, iar răcitorul şi trepiedele pe jos. Se urcă pe platformă şi înghesui într-un colţ cutia chitarei şi un geamantan, proptindu-le cu o anvelopă de rezervă aşezată pe o parte şi legându-le de aceasta cu o frânghie de rufe. Sub cauciucul uzat vârî o prelată de culoare neagră. Se urcă la volan, îşi aprinse un „Camel” şi îşi refăcu mental lista cu bagajele: două sute de role de film de diferite tipuri, majoritatea filme color „Kodachrome” cu expunere lentă; trepiede; răcitor; trei aparate de fotografiat şi cinci obiective; jeans şi pantaloni sport kaki; cămăşi; vestă de lucru. O.K. Orice alt lucru pe care l-ar fi uitat, îl putea cumpăra pe drum. Kincaid purta o pereche de jeans decoloraţi marca Levi’s, nişte bocanci militari uzaţi „Red Wing”, o cămaşă kaki şi bretele portocalii. De cureaua lată de piele era fixat un jungher de luptător al armatei elveţiene, închis în tocul lui. Se uită la ceas: opt şi şaptesprezece minute. Camioneta demară după ce se opinti puţin şi Kincaid porni în marşarier, schimbă vitezele şi rulă încet pe alee, sub soarele acoperit de nori. Străbătu străzile oraşului Bellingham, luând-o spre sud, pe şoseaua Washington 11, merse câţiva kilometri de-a lungul coastei din regiunea Golfului Puget Sound, apoi înaintă pe şoseaua care cotea spre est cu puţin înainte de a se întretăia cu drumul naţional 20. Ieşind din nou în plin soare, începu drumul lung şi întortocheat prin Munţii Cascadelor. Îi plăcea ţinutul acela şi mergea fără nicio grabă, oprindu-se când şi când ca să-şi noteze unele posibilităţi interesante pentru viitoarele expediţii, sau ca să facă „instantanee de aducere-aminte”, cum le numea el. Rostul acestor fotografii fugitive era să-i amintească de locurile pe care ar fi dorit să le revadă şi să le studieze mai îndeaproape cu ocazia altor călătorii. Spre seară o luă spre nord în dreptul oraşului Spokane, apoi porni pe drumul naţional 2 ce avea să-l ducă până la jumătatea regiunii nordice a Statelor Unite, în oraşul Duluth, statul Minnesota. Pentru a mia oară în viaţa lui regreta că nu avea un câine, de pildă unul de vânătoare, cu păr auriu, care să-l însoţească în călătorii ca aceasta şi să-i ţină de urât acasă. Dar el era mereu pe drum, de cele mai multe ori peste ocean, şi asta nu i-ar fi priit animalului. Totuşi, nu putea să nu se gândească la o asemenea posibilitate. Peste câţiva ani avea să fie prea bătrân pentru munca grea de teren. „Aş putea atunci să-mi iau un câine”, se adresă el ramurilor verzi de conifere care alunecau pe lângă geamul camionetei. Călătoriile de felul ăsta cu maşina îi dădeau întotdeauna o dispoziţie potrivită pentru a face bilanţul. Câinele era un exemplu. Kincaid era un om cât se poate de singuratic – fiu unic, cu amândoi părinţii morţi, rude îndepărtate care îi pierduseră urma şi despre care nici el nu mai ştia nimic, niciun prieten apropiat. Cunoştea numele proprietarului prăvăliei din colţ şi al patronului magazinului de articole fotografice din Bellingham, de unde se aproviziona. Avea relaţii protocolare, de serviciu, şi cu câţiva redactori şefi ale unor reviste. În afară de ei, nu prea se cunoştea bine cu nimeni, şi nimeni nu-l cunoştea pe el. Oamenii obişnuiţi se împrietenesc greu cu ţiganii, iar el era un fel de ţigan. Se gândea la Marian. Îl părăsise în urmă cu nouă ani, după cinci ani de căsnicie. Acum el avea cincizeci şi doi de ani; înseamnă că ea bătea spre patruzeci. Marian visase să devină artistă, cântăreaţă de muzică folk. Ştia toate cântecele lui Weaver şi le cânta destul de bine prin cafenelele din Seattle. Odinioară, când era acasă, Kincaid o ducea la slujbă cu maşina şi se pierdea în mulţimea celor care o ascultau cântând. Era conştient de faptul că lungile lui absenţe – uneori de câte două-trei luni – le puneau în pericol căsnicia. Ea ştiuse cu ce se ocupă, din momentul în care se căsătoriseră şi amândoi speraseră că, într-un fel sau altul, aveau s-o scoată la capăt. Nu au reuşit. La întoarcerea dintr-o călătorie în Islanda, unde fotografiase pentru un reportaj, nu o mai găsise. Mesajul lăsat de ea suna aşa: „Robert, lucrurile n-au mers. Ţi-am lăsat chitara. Ţinem legătura”. El n-a ţinut legătura. Nici ea. Kincaid a semnat hârtiile de divorţ, când au sosit, în anul următor, iar a doua zi a luat avionul şi a plecat în Australia. Ea nu-i ceruse nimic altceva decât libertatea. Se opri într-un târziu să înnopteze în orăşelul Kalispell, statul Montana. Hanul „The Cosy Inn” părea să fie ieftin, şi chiar era. Îşi duse calabalâcul într-o cameră cu două lămpi pe masă, din care una avea becul ars. Stând întins pe pat, citind Colinele verzi ale Africii şi bând bere, simţi mirosul fabricilor de hârtie din Kalispell. Dimineaţa făcu jogging patruzeci de minute, apoi cincizeci de flotări şi-şi folosi aparatele de fotografiat în chip de mici greutăţi de mână pentru a-şi încheia exerciţiul obişnuit. Străbătu cu camioneta înălţimile statului Montana, apoi pătrunse în Dakota de Nord şi găsi că ţinuturile întinse şi aride erau tot atât de fascinante ca munţii şi ca marea. Regiunea avea un fel de frumuseţe austeră şi se opri din drum de mai multe ori, îşi puse trepiedul şi făcu câteva fotografii alb-negru ale caselor ţărăneşti. Peisajul corespundea înclinaţiei lui către simplitate. Rezervaţiile indienilor erau deprimante, din motive cunoscute de toată lumea, dar trecute cu vederea. Aşezările omeneşti de felul acelora nu arătau însă mai bine nici în nord-vestul statului Washington, sau în orice alt loc unde le întâlnise. În dimineaţa zilei de 14 august, la numai două ore de Duluth, o tăie spre nord-est pe un drum lăturalnic care ducea la Hibbing şi la minele de fier. În aer pluteau firicele de praf roşiatic şi văzu utilaje mari şi trenuri speciale pentru transportul minereului până la cargoboturile din Two Harbours, pe malul Lacului Superior. Îşi petrecu după-amiaza cutreierând prin Hibbing şi ajunse la concluzia că localitatea nu era pe placul lui, chiar dacă Bob Zimmerman-Dylan era originar de acolo. Singurul cântec al lui Dylan care îi plăcuse cu adevărat era „Fata din Nord”. Putea să-l cânte la chitară şi din gură, şi îi murmură cuvintele în timp ce lăsa în urmă locurile acelea cu uriaşe gropi roşii săpate în pământ. Marian îi arătase câteva coarde şi îl învăţase arpegiile de bază ca să se poată acompania. „Mi-a oferit mai mult decât i-am oferit eu ei” îi mărturisise el odată pilotului cherchelit al unui vas fluvial, într-un loc care se chema Barul lui McElroy, undeva în bazinul Amazonului. Şi era adevărat. Pădurea Naţională din zona Lacului Superior era frumoasă, de-a dreptul frumoasă. Ţinutul cărăuşiei. În tinereţe, regretase că vremea cărăuşilor[2] trecuse şi nu putea fi şi el unul dintre ei. Trecu cu maşina pe lângă fâneţe, văzu trei elani, o vulpe roşie şi o mulţime de căprioare. Opri lângă un iaz şi fotografie oglinda apei în care se reflecta o ramură de copac cu o formă stranie. Când termină, se aşeză pe scara camionetei să bea o cafea, să fumeze o ţigară şi să asculte cum susură vântul printre crengile de mesteacăn. „Ar fi bine să am un suflet alături, o femeie”, gândi el, urmărind cu privirea fumul de ţigară care se risipea deasupra iazului, „Cu vârsta, începi să gândeşti aşa”. Dar cum el călătorea atât de mult, ar fi fost greu pentru femeia rămasă acasă. Era păţit. Acasă, la Bellington, se întâlnea din când în când cu directoarea unei agenţii de publicitate din Seattle. O cunoscuse în timpul unei călătorii de serviciu. Avea patruzeci şi doi de ani, era o femeie inteligentă şi plăcută, dar n-o iubea şi n-o va iubi niciodată. Uneori, când simţeau amândoi că îi apasă singurătatea, petreceau câte o seară împreună, mergeau la un film, la o bere, iar mai târziu făceau dragoste corect, cum se cuvine. Ea era trecută prin ciur şi prin dârmon – fusese măritată de două ori, în timpul facultăţii se angajase chelneriţă în mai multe baruri. Întotdeauna, după ce făceau dragoste şi stăteau întinşi unul lângă altul, îi spunea: „Eşti cel mai bun, Robert, eşti fără egal, nimeni nu se compară cu tine, nici pe departe”. I se părea că asemenea mărturisire făcea bine oricărui bărbat, dar el nu avea chiar atât de multă experienţă şi n-avea de unde şti dacă nu cumva îl minţea. Dar odată i-a spus nişte cuvinte care l-au obsedat mult timp: „Robert, este în tine o fiinţă pe care eu nu sunt în stare s-o scot la lumină, nu am puterea s-o ating. Uneori am senzaţia că eşti aici de-o veşnicie, de mai bine de o viaţă de om, şi că ai trăit în locuri tainice cum noi, ceilalţi oameni nici n-am visat că există. Mă sperii, chiar dacă eşti tandru cu mine. Simt că dacă nu aş face eforturi să mă controlez, mi-aş putea pierde echilibrul şi nu mi-aş mai reveni niciodată”. Înţelegea, vag, ce voia ea să-i spună. Dar nici el nu putea stăpâni acea fiinţă dinlăuntrul său. Simţise cum îl copleşeau aceste gânduri haotice, avusese sentimentul sfâşietor al tragicului combinat cu acela al unei mari forţe fizice şi spirituale, încă de pe vremea când era copil şi trăia într-un orăşel din statul Ohio. În timp ce alţi puşti cântau „Barca pe lac, pe lac, pe lac”, el învăţa melodia şi textul englezesc al unui cântec francez de cabaret. Îi plăceau cuvintele şi imaginile. „Blue”[3] era unul dintre cuvintele lui preferate. Îi plăcea senzaţia pe care o simţea cu buzele şi cu limba când îl rostea. Cuvintele îţi dau o senzaţie fizică, nu îţi sugerează doar sensuri – îşi aminti el cum gândea în tinereţe. Şi alte cuvinte, ca „îndepărtat”, „fum”, „şosea”, „antic”, „trecere”, „cărăuş” şi „India” îl atrăgeau prin felul cum sunau, prin gustul lor şi prin gândurile pe care i le stârneau. Pe pereţii camerei lui avea liste de cuvinte care îi plăceau. Mai târziu, a îmbinat cuvintele în propoziţii şi le-a lipit şi pe acestea pe pereţi.   Prea aproape de foc.   Am sosit de la Răsărit cu un mic grup de călători.   Murmurul neîncetat al celor care m-ar salva şi al celor care m-ar vinde.   Talisman, talismanule, arată-ţi secretele. Cârmaci, cârmaciule, du-mă spre casă.   Zăcând gol, acolo unde înoată balenele albastre.   Dorea să-l ştie în trenul care pleca din gara iernii.   Înainte de a deveni bărbat am fost săgeată – e mult de-atunci.   Şi apoi erau nume de locuri care-i plăceau: Curentul Somaliei, Munţii Big Hatchet, Strâmtoarea Malacca şi multe altele. În cele din urmă, pereţii camerei lui au fost acoperiţi de foile de hârtie pe care erau scrise cuvinte şi propoziţii şi nume geografice. Chiar şi mamă-sa observase că avea ceva care-l deosebea de ceilalţi. Până la vârsta de trei ani nu a rostit niciun cuvânt, apoi a început să vorbească în propoziţii închegate, iar pe la cinci ani citea foarte bine. La şcoală a fost un elev mediocru, care nu a dat nicio satisfacţie profesorilor. Aceştia îi examinau coeficientul de inteligenţă şi îi spuneau că trebuie să lucreze, să facă ceea ce era în stare să facă, că putea deveni orice ar fi dorit. Unul din profesorii de liceu scrisese următoarele într-un raport despre activitatea lui şcolară: „El consideră că testele care pun în evidenţă coeficientul de inteligenţă nu pot evalua calităţile individului pentru că ele nu explică miracolul, care are importanţa lui atât prin el însuşi, cât şi ca un complement al logicii. Propun o discuţie cu părinţii.” Mama lui a discutat cu mai mulţi profesori. Când aceştia vorbeau despre comportamentul lui Robert, recalcitrant dar neagresiv, în raport cu calităţile lui, ea răspundea: „Robert trăieşte într-o lume a lui. Ştiu că e fiul meu, dar am uneori sentimentul că nu se trage din mine şi din soţul meu, ci dintr-un alt loc, unde încearcă să se întoarcă. Apreciez interesul pe care i-l arătaţi, şi am să încerc încă o dată să-l stimulez să-şi vadă mai serios de şcoală”. Dar el se mulţumise să citească toate cărţile de aventuri şi de călătorie de la biblioteca locală, continuând să stea retras, petrecând zile întregi pe malul râului de la marginea oraşului, fără să-l intereseze petrecerile cu colegii şi meciurile de fotbal şi alte asemenea treburi care-l plictiseau. Pescuia, înota, se plimba şi se tolănea în iarba înaltă ascultând glasurile îndepărtate pe care îşi închipuia că doar el le aude. „Sunt acolo vrăjitori”, îşi spunea el. „Dacă stai liniştit şi eşti destul de atent ca să-i auzi, ei sunt acolo”. Îi părea rău că în asemenea momente nu avea alături de el un câine. Nu avea bani ca să meargă la facultate. Şi nici nu-şi dorea. Tatăl trudea din greu şi se purta frumos cu el şi cu mama lui, dar munca într-o fabrică de lămpi de radio nu-i prea lăsa timp liber şi pentru alte ocupaţii, ca aceea de a avea grijă de un câine. Avea optsprezece ani când şi-a pierdut tatăl şi, cum vremurile erau grele din cauza Marii Depresiuni Economice, s-a înrolat în armată pentru a câştiga o pâine pentru mamă-sa şi pentru el. A rămas acolo patru ani, dar acei patru ani i-au schimbat viaţa. Datorită felului misterios în care funcţionează mintea militarului, i s-a dat slujba de asistent de fotograf, cu toate că nu avea idee nici cum se bagă filmul în aparat. Dar în acea ocupaţie şi-a descoperit profesia vieţii sale. Problemele tehnice de amănunt i se păreau uşoare. Într-o lună ajunse nu numai să developeze în camera obscură filmele a doi dintre fotografii statului major, dar i se dădu voie să facă singur şi unele fotografii simple. Unul dintre fotografi, Jim Peterson, îl îndrăgea şi făcea ore suplimentare ca să-l înveţe subtilităţile meseriei. Robert Kincaid împrumuta de la biblioteca din Fort Monmouth cărţi de artă şi volume dedicate fotografiei şi le studia. Încă de la început îi plăcură mai ales impresioniştii şi modul lui Rembrandt de a trata lumina. În cele din urmă, începu să-şi dea seama că ceea ce fotografia el era lumina, nu obiectul. Obiectele nu erau decât instrumente care reflectau lumina. Dacă lumina era bună, găseai întotdeauna ceva de fotografiat. Apăruseră aparate pentru filme de 35 mm şi el îşi cumpără un „Leica” vechi de la un magazin din partea locului. Înarmat cu el, plecă la Cape May, în statul New Jersey, unde petrecu o săptămână de permisie fotografiind viaţa din zona de coastă. Altă dată merse cu autobuzul până în statul Maine şi străbătu litoralul cu autostopul, prinse nava poştală care pleca în zorii zilei din Stonington către Isle au Haut, îşi montă acolo cortul, apoi traversă Golful Fundy cu feribotul şi ajunse în Nova Scoţia. Începu să-şi noteze cadrele fotografice şi locurile pe care dorea să le revadă. Când termină armata, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, era un fotograf destul de bun şi îşi găsi de lucru la New York ca asistent al unui renumit fotograf de modă. Fotomodelele erau frumoase, cu unele ieşea în oraş, iar de una aproape se şi îndrăgosti, dar ea plecă apoi la Paris şi astfel drumurile lor se despărţiră. Ea îi spusese: „Robert, nu te cunosc prea bine, dar vino, te rog, la Paris să-mi faci o vizită”. Îi spuse că are să vină şi chiar avea de gând s-o facă, dar n-o făcu. După ani de zile, pe când făcea un reportaj despre ţărmurile normande, îi găsi numele în cartea de telefon, o sună la Paris şi băură o cafea împreună pe terasa unei cafenele. Era căsătorită cu un regizor de film şi avea trei copii. Moda nu-l prea interesa. Lumea arunca haine cât se poate de bune sau le transforma în grabă, conform indicaţiilor dictatoriale ale creatorilor de modă europeni. Asta i se părea o tâmpenie şi se simţea frustrat când făcea fotografie de modă. „Omul este ceea ce face”, îşi spuse el, şi-şi părăsi slujba. Mama îi muri în al doilea an petrecut de el la New York. Se întoarse acasă în Ohio, o înmormântă şi se prezentă în faţa avocatului, care-i citi testamentul. Nu era cine ştie ce. Nu se aştepta să fie. Fu totuşi surprins să afle că părinţii acumulaseră un mic venit în căsuţa lor de pe Strada Franklin, unde locuiseră toată viaţa. Kincaid vându casa şi din banii primiţi îşi cumpără aparatură de cea mai bună calitate. În timp ce îi plătea vânzătorului, se gândea la câţi ani muncise tatăl lui ca să câştige acei dolari şi la viaţa modestă pe care o duseseră părinţii. Unele din fotografiile lui începură să apară în publicaţii mărunte. Apoi îl sunară de la revista National Geographic. Văzuseră o fotografie făcută de el pentru un calendar la Cape May. Discută cu ei, primi o comandă neînsemnată pe care o execută cu profesionalism, şi-şi văzu de drum. În 1943 primi din nou ordin de concentrare. Nimerit la Marină, abia mergea pe plajele Pacificului de Sud cu aparatele de fotografiat atârnate pe umăr, stătea întins pe spate, fotografia oameni ieşind din navele-amfibii de desant. Le văzu teroarea întipărită pe chipuri, o simţi el însuşi. Le văzu trupurile sfârtecate sub focul mitralierelor, îi văzu implorând pe Dumnezeu şi pe mamele lor să le vină în ajutor. Înregistră tot, scăpă cu viaţă şi nu se lăsă atras de gloria şi farmecul meseriei de fotograf de război. Încheindu-şi serviciul în 1945, luă legătura cu National Geographic. Îl aşteptau oricând. Îşi cumpără o motocicletă de la San Francisco, porni cu ea spre sud până la Big Sur, făcu dragoste pe plajă cu o violoncelistă din oraşul Carmel şi porni spre nord pentru a explora statul Washington. Îi plăcu regiunea şi se hotărî să-şi stabilească acolo baza. Şi acum, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, încă mai urmărea lumina. Vizitase cele mai multe din locurile însemnate pe pereţi în copilărie şi se minuna văzându-le cu ochii lui, ori de câte ori ajungea acolo, când stătea la o masă în Barul Raffles, când călătorea pe Amazon cu un vas hodorogit ori când străbătea deşertul Rajasthani legănat pe spinarea unei cămile. Peisajul de pe malul Lacului Superior era pitoresc, aşa cum auzise că este. Îşi însemnă mai multe locuri pe care să le cerceteze mai atent în viitor, făcu câteva fotografii care să-l ajute să-şi împrospăteze memoria mai târziu şi, mergând de-a lungul fluviului Mississippi, se îndreptă spre statul Iowa. Nu fusese niciodată în Iowa, dar îi plăceau ţinuturile înalte din nord-est, situate de-a lungul marelui fluviu. Opri în orăşelul Clayton, trase la un motel pescăresc şi petrecu două dimineţi fotografiind remorcherele şi o după-amiază la bordul unuia din ele, la invitaţia unui pilot cu care făcuse cunoştinţă într-un bar. Înaintând pe drumul naţional 65, trecu prin Des Moines într-o luni, în zorii zilei de 16 august 1965, o luă spre vest pe şoseaua Iowa 92 şi se îndreptă, spre districtul Madison şi spre podurile acoperite, cum aflase el din National Geographic că ar fi prin părţile acelea. Era adevărat; i-o spuse un om întâlnit la staţia de benzină şi îi dădu indicaţii – destul de clare – cum să ajungă la toate cele şapte. Primele şase erau uşor de găsit, pentru că îşi însemnase pe hartă un plan strategic pentru fotografierea lor. Al şaptelea, numit Podul Roseman, nu se zărea nicăieri. Dogorea, el era înfierbântat, Harry – camioneta lui – era înfierbântată, şi Kincaid rătăcea pe drumuri prundite care parcă nu duceau nicăieri, decât la alte drumuri prunduite. Metoda empirică pe care o folosea el în ţări străine era „întreabă de trei ori”. Descoperise că trei răspunsuri, chiar dacă erau toate inexacte, te îndrumau până la urmă în direcţia în care doreai să mergi. Poate că aici de două ori era de ajuns. Zări o cutie poştală la capătul unei alei care se întindea pe o lungime de vreo sută de metri. Pe cutie scria „Richard Johnson RR[4] 2”. Încetini şi viră pe alee, încercând să se orienteze. Când opri în curte, văzu o femeie stând pe verandă. Acolo părea să fie răcoare, iar ea bea ceva care părea şi mai răcoritor. Coborî de pe verandă şi veni spre el. El se dădu jos din camionetă şi o privi, apoi se uită la ea şi mai atent, tot mai atent. Era încântătoare sau fusese cândva, sau mai putea fi. Şi Kincaid deveni stângaci, cum era întotdeauna când se afla în preajma unor femei faţă de care simţea fie şi numai o uşoară atracţie.   [1] Districtul Madison (n.t.). [2] Engl. Voyageur – în trecut, termen desemnând persoanele care, în Canada, transportau cu barca mărfuri şi oameni către punctele comerciale ale negoţului cu blănuri (n.t.). [3] Engl. „albastru”, „melancolic” (n.t.). [4] RR = Rural Route, şosea rurală (n.t.).  

Alphonse Daudet PICIUL  PARTEA ÎNTÎI I. FABRICA   M-am născut la 13 mai 18, într-un oraş din Languedoc unde, ca în toate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o fabrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintîi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar cînd părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrîna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai tîrziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-l păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încît domnul Eyssette, fericit si totodată foarte mîhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plîngă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel... Trebuia să plîngi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plîngi pentru amîndouă. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eînd m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întîi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul Baptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămînă cîte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi cîte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. în sfîrşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fîntînii încetă să mai scîrţîie, apa din bazinele  mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curînd, în toată fabrica nu mai rămaseră decît domnul şi doamna Eyssette, bâtrîna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Rouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpînd şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, cîtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept  copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi de faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea cînd erau lucrători, nu-mi era îngăduit decît duminica. Spuneam foarte grav micului Rouget: „Acuma, fabrica-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”.Şi micul Rouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atîta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette acum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violentă, exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-i cădea sub mînă, să tune şi să fulgere; de fapt, un om foarte bun, numai că te cîrpea îndată, vorbea de sus şi simţea neapărată nevoie să- i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. în loc să-l doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă pînă seara era cuprins de o mînie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrîna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sînge de două ori în două săpiămîni. în jurul lui, toţi tăceau; le era frică. La masă, ceream paine în şoapta. în faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plîngem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decît un singur hohot de plîns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrîna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, cînd venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plîns. Mama, se-nţelege, plîngea văzîndu-l pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrîna Annou plîngeau văzînd-o pe doamna Eyssette plîngînd; cît despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră, era numai cu doi ani înarmare decît mine, simţea nevoia să plîngă, de plăcere. Ce copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că avea darul prinsului! De cînd îl ţin minte, îl văd cu ochii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimineaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilîngea întruna, plîngea pretutindeni. Cînd îl întrebai: ,Ce ai?”, răspundea sughiţînd: „î?- am nimic”. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plîngea cum îţi ştergi nasul, dar mult mai des, atîta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei:,,Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blînd: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece cînd o să mai crească; aşa eram şi eu la vîrsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot nu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără nici un rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plîngă în voie, zile întregi, fără  ca nimeni să-l mai întrebe: „Ce ai?” Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cît mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Rouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într- o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarba, Micul Rouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un cîine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Rouget. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Rouget nu era Rouget. Era rînd pe rînd devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Seara, după masă, îl citeam şi-l reciteam pe Robinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Rouget habar n-avea nici el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Robinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor.  Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gîtlejului, fluturîndu-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Robinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cît un purice: „Mai încet, Rouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Rouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. în timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dînsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vîrsta cînd puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormit- două nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi cînd, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Recollets, am crezut că mor de frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Rouget; ştiam acuma vorbele sfîntului Paul, şi preotul di n Recollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic tîreoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret. O! acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de Lucifer poate lua orice'înfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mî-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Rouget, ca să mă- nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce mam întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-l vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămînă la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfîşie inima, dar se supuse fără să murmure. Cîteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi cînd. vedea că-l privesc, nenorocitul, vrînd să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturîndu-şi coama aprinsă; dar cu cît mugea mai tare, cu atîta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Rouget se încăpăţînă să urle astfel cîteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Robinson nu se răci însă nici o clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-l dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decît oricînd, petreeîndu-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Robinson, sărmanul meu Robinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-l dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţînă să tacă, de cum a fost al meu. Zici tu „sărmanul meu Robinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, cînd, într-o dimineaţă, mi se întîmplă ceva într-adevăr neobişnuit. în ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula  Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mîini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut cînd să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, mă rog Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întîmple  Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adîncimea oceanelor. Din cînd în cînd se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele... Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule! Din fericire, nu s-a întîmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. bănuiască măcar că insula era locuită. De cum plecară, ara alergat să mă-nchid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebîndu-mă cine erau oamenii aceia şi de ce veniseră. Aveam s-o aflu curînd. Seara, la masă, domnul Eyssette ne vesti solemn că vînduse fabrica şi că, peste o lună, vom pleca cu toţii la Lyon, unde vom locui de-acum înainte. A fost o lovitură grozavă. Mi s-a părut că se năruie tot cerul peste mine. Fabrica vîndută! Ei bine, dar insula mea, peşterile şi colibele mele'? Vai! Insula, peşterile, colibele, domnul Eyssette vînduse tot; trebuia să părăsesc tot. Doamne, ce-am mai plîns!  Timp de o lună, pe cînd acasă se împachetau oglinzile, vasele, eu mă plimbam, trist şi singur prin scum pa mea fabrică. Vă închipuiţi că nu-mi mai ardea de joacă, a nu. Mă aşezam prin toate ungherele şi, privind lucrurile din jurul meu, le vorbeam ca unor oameni. Spuneam platanilor: „Rărnîneţi cu bine, dragii mei prieteni!”, iar bazinelor: „S-a isprăvit, n-o să ne mai vedem!” în fundul grădinii era un rodiu mare, ale cărui flori frumoase, roşii, se răsfăţau la soare. I-am zis plîngmd:,,Dă-mi o floare”. Şi mi-o dădu. Am băgat-o în sîn, ca pe o amintire de la el. Eram tare nenorocit. Totuşi, în durerea asta mare, două lucruri mă făceau să zîmbesc: mai întîi, gîndul că voi călători cu vaporul, şi apoi mi se îngăduise să-mi iau papagalul cu mine. îmi ziceam că Robinson îşi părăsise insula aproape în aceleaşi împrejurări, şi asta-mi dădea curaj. În sfîrşit sosi şi ziua plecării. Domnul eyssette era de o săptămînă la lyon. Ne-o luase înainte cu mobilele. Am plecat, aşadar, împreună cu Jacques, cu mama şi cu bătrîna Annou. Fratele meu cel mare, abatele, nu pleca, dar ne însoţi pînă la diligenta din Beaueaire, de asemenea şi portarul Colombe ne însoţi. Mergea înainte împingînd o roabă foarte mare, încărcată cu cufere. După el venea frate-meu, abatele, la braţ cu doamna Eyssette. Bietul meu abate, pe care n-aveam să-l mai văd! Urma apoi bătrîna Annou, cu o uriaşă umbrelă de ploaie, albastră, şi lîrigă ea Jacques, tare bucuros că pleacă la Lyon, clar care totuşi plîngea  în sfîrşit, în coada coloanei păşea Daniel Eyssette, ducînd foarte grav cuşca papagalului şi uitîndu-se îndărăt, la fiecare pas, spre scumpa lui fabrică. Pe măsură ce caravana se îndepărta, pomul cu rodii se înălţa cît putea peste zidurile grădinii, ca să ne mai vadă o dată Platanii îşi legănau crengile în semn de rămas bun Daniel Eyssette, foarte mişcat, le trimitea tuturor sărutări pe furiş, cu vîrful degetelor. Mi-am părăsit insula la 30 septembrie 18 II. GÎNDACII Ca ieri a fost călătoria pe Ron. Mai văd vaporul, călătorii şi tot echipajul, aud zgomotul roţilor şi fluierul maşinii. Căpitanul se numea Genies, iar bucătarul şef Montelimart. Lucrurile astea nu se  uită. Călătoria a ţinut trei zile. Şi toate aceste zile mi le-am petrecut pe punte, coborînd în sală numai ca să mănînc şi să dorm. Restul timpului şedeam la! capătul vasului, aproape de ancoră. Acolo era un clopot mare, pe care-l trăgeau marinarii cînd intrau în oraşe. Mă aşezam lingă clopotul ăsta, printre mormane de funii; îmi ţineam cuşca papagalului între genunchi şi priveam. Ronul era aşa de întins, cal abia i se vedeau malurile. Eu aş fi vrut să fie şi mai larg şi să se numească marea! Cerul rîdea, valurile erau verzi. Bărci mari coborau pe firul apei. Luntraşi călare pe catâri treceau vadul cîntînd, pe lingă noi. Uneori, vaporul mergea de-a lungul vreunei insule stufoase, acoperită cu papură şi cu sălcii ,,Ali! o insulă pustie!” îmi ziceam în gînd şi o sorbeam din ochi... Către sfîrşitul zilei a treia am crezut c-o să se stîr-nească o vijelie. Cerul se întunecase deodată; o pîclă deasă se învolbura peste fluviu; la prora vaporului se aprinsese un felinar mare şi zău că în faţa tuturor acestor semne prevestitoare de furtună începeam să fiu emoţionat în clipa aceea, cineva de lîngă mine zise: „Iată Lyonul!” în acelaşi timp, clopotul cel mare începu să sune. Era Lyonul. Prin ceaţă am văzut nedesluşit nişte lumini care străluceau pe amîndouă malurile; am trecut pe sub un pod, apoi pe sub altul. De fiecare dată, uriaşul coş al maşinii se pleca şi scuipa şuvoaie de fum negru care te făcea să tuşeşti Pe vapor era o harababură înspăimîntătoare. Călătorii îşi căutau cuierele; marinarii înjurau, rostogolind butoaie pe întuneric. Ploua... M-am grăbit s-ajung pe mama, pe Jacques şi pe bătrîna Annou, care erau la celălalt capăt al vaporului, si iată-ne tuspatru, strînşi unul în altul, sub umbrela cea mare a lui Annou, în timp ce vaporul trăgea de-a lungul cheiului şi debarcarea începea. Intr-adevăr, dacă domnul Eyssette n-ar fi venit să ne scoată de acolo, cred că n-am mai fi ieşit niciodată. Se apropie de noi pe dibuite şi strigînd:,,Cine-i acolo? Cine-i acolo?”. La vorbele acestea binecunoscute am răspuns: „Prieteni!”, toţi patru într-un  singur glas, nespus de fericiţi şi de uşuraţi Domnul Eyssette ne sărută în treacăt, îl luă pe frate-meu de-o mînă, pe mine de cealaltă, zise femeilor: „Urmaţi-mă!”, şi la drum A! ce mai om era! înaintam anevoie; se înnoptase, puntea era alunecoasă. La fiecare pas ne împiedicam de lăzi Deodată, din capătul vasului, un glas strident, jalnic ajunge pînă la noi: „Robinson! Robinson!” zicea glasul.  — Aii! Dumnezeule! am strigat eu, încercînd să-mi trag mîna dintr-a tatii; el crezu că lunecasem şi mi-o strînse mai tare. Glasul reluă şi mai strident, şi mai jalnic: „Robinson! Sărmanul meu Robinson!” Am făcut o nouă sforţare să-mi trag mîna. — Papagalul meu, strigam, papagalul meu! — Da' ce, acum vorbeşte? mă întrebă Jacques. Cred şi eu că vorbea; îl auzeai de la o poştă în tulburarea mea îl uitasem tocmai pe celălal capăt al vasului, lingă ancoră, şi de acolo mă chema, ţipînd din răsputeri: „Robinson! Robinson! Sărmanul meu Robinson!” Din nenorocire eram departe. Căpitanul striga: „Grăbiţi-vă!” — Venim să-l luăm mîine, zise domnul Eyssette pe vapoarenu se rătăceşte nimic. Cu vorbele acestea, şi fără a ţine seamă de lacrimile mele, mă trase după el. Vai! A doua zi au trimis după el, dar nu l-au mai găsit... închipuiţi-vă deznădejdea mea: nici tu Vineri, nici tu papagal! Robinson nu mai era cu putinţă. De altfel, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, cum să-ţi înfiripi o insulă pustie la etajul al patrulea într-o casă murdară şi umedă de pe strada Felinarului? Ah, ce casă îngrozitoare! Toată viaţa am s-o văd: scara era cleioasă; curtea semăna cu un puţ; portarul, un cizmar, îşi avea magherniţa lîngă pompă... Era înfiorător. în seara sosirii noastre, bătrîna Annou, dereticînd prin bucătărie, scoase un ţipăt deznădăjduit: — Gîndaci! Gîndaci! Am venit în goana mare. Ce privelişte! Bucătăria era plină de gîngăniile astea scîrboase; foiau pe poliţa de vase, de-a lungul pereţilor, în sertare, pe cămin, în bufet, pretutindeni. Le striveai fără voie. Ptiu! Annou omorîse o sumedenie; dar cu cit le omora, cu atît mai multe veneau. Ieşeau pe gura canalului; s-a astupat gura canalului, dar în seara următoare se întoarseră iar, prin altă parte, nu se ştie pe unde. A trebuit să ţinem o pisică anume ca să le stîrpească, şi în fiecare noapte era un măcel îngrozitor la bucătărie. Gîndacii mă făcură să urăsc Lyonul chiar din prima seară. A doua zi a fost şi mai rău. Trebuia să ne schimbăm obiceiurile; erau alte ore pentru mese... Pîinile n-aveau aceeaşi formă ca la noi. Li se zicea „cununi”. Ce mai nume! La măcelărie, cînd bătrîna Annou cerea o carbo-nadă x, vînzătorul îi rîdea în nas; nu ştia ce-i o,,car-bonadă” sălbaticul acela! Vai! m-am plictisit grozav! Ca să ne mai înveselim, duminica ne luam umbrelele şi porneam cu toţii la plimbare pe cheiurile Ronului. Fără să ne dăm seama, ne îndreptam totdeauna spre miazăzi, înspre Perrache. „Mi se pare că aşa ne mai apropiem de meleagurile noastre”, zicea mama, care tînjea şi mai mult decît mine. Plimbările astea în familie erau jalnice. Domnul Eyssette” bombănea, Jacques plîngea întruna, eu rămînearr totdeauna în urmă; nu ştiu de ce, mi-era ruşine pe stradă Peste o lună, bătrîna Annou se îmbolnăvi. Ceaţa o ucidea. A trebuit s-o trimitem înapoi în sud. Biata femeie, care o iubea pe mama cu patimă, nu se putea hotărî să ne părăsească. Se ruga fierbinte s-o mai ţinem şi ne făgăduia că n-o să moară. Am fost nevoiţi s-o îmbarcăm cu sila. Cînd ajunse acasă, se mărită de deznădejde. După ce plecă Annou, n-am mai luat altă servitoare, ceea ce mi se păru culmea mizeriei. Nevasta portarului urca să ne facă treburile mai grele; la maşina de gătit mama îşi ardea frumoasele mîini albe, pe care îmi plăcea atîta să le sărut. Tîrguielile le făcea Jacques. Mama-i punea sub braţ un coş mare şi-i zicea:,,O să cumperi asta şi asta”, şi el cumpăra foarte bine de toate, dar totdeauna plîngînd, bineînţeles. Bietul Jacques! Nici el nu era fericit. Domnul Eyssette, văzîndu-l veşnic cu ochii în lacrimi, prinsese ciudă pe el şi-i dădea mereu cîte una peste cap... Toată ziulica auzeai: „Jacques, eşti un nătîng! Jacques, eşti un măgar!” Ce-i drept, cînd tata era de faţă, nenorocitul de Jacques se prostea. Silinţa pe care şi-o dădea ca să nu plîngăîl sluţea. Domnul Eyssette era piaza lui rea. Ascultaţi întîmplarea cu ulciorul. Într-o seară, cînd să ne aşezăm la masă, băgăm de seamă că nu mai este nici o picătură de apă în toată casa. — Dacă vreţi, aduc eu, zice Jacques, bunul copil. Şi numai ce apucă ulciorul, un ulcior mare de porţelan. Domnul Eyssette dă din umeri: — Dacă se duce Jacques, spune el, cu siguranţă că sparge ulciorul.  — Auzi, Jacques, vorbeşte doamna Eyssette, cu glasu-i liniştit, auzi, bagă bine de seamă să nu-l spargi. Domnul Eyssette urmează: — O! degeaba-i spui să nu-l spargă, că tot o să-l spargă. Aici, glasul plîngător al lui Jacques: — Dar, în sfîrşit, de ce vrei numaidecit să-l sparg? — Eu nu vreau să-l spargi, dar îţi spun c-o să-l spargi, răspunde domnul Eyssette pe un ton care nu îngăduie să-i răspunzi. Jacques nu răspunde; ia ulciorul cu o mînă înfrigurată şi iese repede, parc-ar spune: „Aha, am să-l sparg? Ei bine, să vedem!” Trec cinci minute, trec zece; Jacques nu se mai întoarce. Doamna Eyssette începe să se neliniştească: — Numai să nu i se fi întâmplat ceva! — Ei, asta-i! Ce vrei să i se întâmple? zice domnul Eyssette, morocănos. A spart ulciorul şi nu îndrăzneşte să se mai întoarcă. Dar spunînd acestea, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă era omul cel mai bun din lume, se scoală şi deschide uşa, să vadă ce-i cu Jacques. N-are mult de mers; Jacques stă în picioare pe sală, în-faţa uşii, cu mîinile goale, tăcut, împietrit. Văzîndu-l pe domnul Eyssette, se îngălbeneşte şi,cu glas sfîşietor şi slab, o, atît de slab: „L-am spart”, zice el. Îl spărsese! In arhivele casei Eyssette, numim asta „întâmplarea cu ulciorul”.' Eram de vreo două luni la Lyon, cînd părinţii noştri se gîndiră să ne dea la învăţătură. Tata ar fi vrut să ne înscrie la liceu, dar costa prea scump. „Ce-ar fi dacă i-am trimite la o manecanterie? zice doamna Eyssette. Pare-se că băieţii o duc bine acolo”. Gîndul ăsta îi surise tatii, şi cum Saint-Nizier era biserica cea mai apropiată, am fost trimişi la manecanteria de la Saint-Nizier. Era tare plăcut la manecanterie! în loc să ne împuieze capul cu greacă şi cu latină, ca în celelalte institute, ne învăţau să slujim la liturghie de o parte şi de alta a altarului, să cântăm imnuri, să îngenunchem, să cădelniţăm cu eleganţă, ceea ce-i foarte greu. Mai erau pe ici pe colo şi cîteva ore pe zi menite declinărilor şi Epitomului, dar asta era numai accesoriu, înainte de toate eram acolo pentru slujba bisericească. Cel puţin o dată pe săptămînă, abatele Micou ne spunea, între două prize de tabac şi cu un aer solemn: „Domnilor, mîine dimineaţă nu se învaţă! Avem o înmormîntare!” Avem o înmormmtare. Ce fericire! Apoi mai erau şi botezuri, nunţi, o vizită a monseniorului sau sfînta împărtăşanie pe care o duceam vreunui bolnav. O! sfînta împărtăşanie! Ce mîndri eram cînd puteam s-o însoţim!... Preotul păşea, sub un polog de catifea roşie, ţinînd ostia  şi sfîntul mir. Doi copii din cor susţineau prologul, alţi doi umblau pe lîngă preot cu felinare mari, aurite. Al cincilea mergea înainte! cădelniţînd. De obicei, eu îndeplineam funcţia aceasta. Cînd trecea sfîntul maslu, bărbaţii se descopereau, femeile îşi făceau cruce. Dacă întîlneam în cale vreun post, santinela striga: „Drepţi!” Soldaţii alergau şi se aşezau în rînd. „Prezentaţi... arm'! comanda ofiţerul Puştile răsunau, tobele dădeau onorul. Eu cădelniţam de trei ori, ca pentru Sanctus, şi treceam înainte. Era tare plăcut la manecanterie! Fiecare dintre noi avea într-un dulăpior un întreg echipament preoţesc: o sutană neagră cu pulpană lungă, un stihar, un veşmînt cu mîneci largi, scrobite, ciorapi de mătase neagră, două chitii, una de postav, alta de catifea, gulere ce cădeau pe piept tivite cu mărgeluţe albe, într-un cuvînt, tot ce ne trebuia. Pare-se că costumul ăsta-mi venea foarte bine.,,Să-l mănînci, nu alta”, spunea doamna Eyssette. Din nenorocire eram tare mic, şi asta mă deznădăj-duia. închipuiţi-vă că, chiar ridicîndu-mă învîrful picioarelor, nu ajungeam mai sus de ciorapii albi ai d-lui Caduffe, uşierul nostru, şi apoi eram mai şi aşa de plăpînd! Odată, la liturghie, mutînd evangheliile din loc, cartea cea mare era atît de grea, încît m-a tîrît cu ea. Am căzut cît eram de lung pe treptele altarului. Pupitrul se sfărîmă, slujba se întrerupse. Era în ziua de Rusalii. Ce scandal! Afară de micile neajunsuri ale staturii mele mărunte, eram tare mulţumit de soarta mea, şi adeseori seara, la culcare, eu şi cu Jacques ne spuneam: „De fapt, e tare plăcut la manecanterie”. Din nenorocire n-am rămas multă vreme acolo. Un prieten al familiei, rector la o universitate din sud, scrise într-o zi tatii că, dac-ar dori o bursă de extern la liceul din Lyon pentru unul din fiii lui, ar putea să-i obţină una. — O să fie pentru Daniel—zise domnul Eyssette. — Dar Jacques? întrebă mama. — Ei, pe Jacques îl ţin lîngă mine; o să-mi fie de mare folos. De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-l facem negustor. La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decît pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat Dar nu l-a întrebat nimeni nici pe el, nici pe mine. Ceea ce mă izbi mai întîi, de cum am intrat la liceu, este că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii... Cînd am intrat în clasă, elevii începură să rîdă în batjocură:,,Ia te uită! Are bluză!” ziceau ei. Profesorul se strîmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi vorbea numai din vîrful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum îţi zice, piciule!” Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori că mă numesc Daniel Eyssette... Pînă la urmă, colegii mei mă porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase.  Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de merişor care miroseau frumos, caiete cartonate, cărţi noi; pe cînd ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, mucegăite, ponosite, si cu miros rînced; coperţile erau totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu clei; dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. îmi făcuse şi o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi şi de a cartona ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plînge. Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, lega. llestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, făcea cumpărături, în sfîrşit, tot ce priveşte negoţul. Cît despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori mai mult decît ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, Piciul se puse pe lucru cu tot curajul. Ce Pici inimos! Parcă-l văd iarna, în odaia lui fără foc, stînd la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. Afară, vîntul biciuia geamurile. în prăvălie îl auzeai pe domnul Eyssette care dicta: — Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. Iar glasul plîngăreţ al lui Jacques repeta: — Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. Din cînd în cînd, uşa odăii se deschidea domol; doamna Eyssette intră. Se apropia de Pici în vîrful picioarelor. Sst!.. — Lucrezi? îi zicea ea încetişor. — Da, mamă. — Ti-e frig? — A, nu! Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig. Atunci doamna Eyssette se aşeza lîngă el, cu împletitura; sta acolo ceasuri întregi, număiindu-şi ochiurile în şoaptă, şi ofta lung din cînd în cînd. Biată doamna Eyssette! Se gîndea întruna la meleagurile acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai vadă Vai! Spre nenorocirea ei, spre nenorocirea noastră, a tuturor, avea să le revadă curând. III. „A MURIT, RUGAŢI-VĂ PENTRU EL!” Era într-o luni din luna iulie. In ziua aceea, ieşind de la liceu, cîţiva colegi mă luaseră eu ei la o partidă de bare, şi cînd m-am hotă-rît să mă întorc acasă, era mult mai tîrziu decît aş fi vrut. Din piaţa Terreaux pînă în strada Felinarului am alergat fără să mă opresc, cu cărţile la cingătoare şi cu şapca-n dinţi. Totuşi, fiindcă mă temeam grozav de tata, am stat o clipă pe scări să mai răsuflu, numai cit îmi trebuia ca să născocesc o poveste spre a-mi îndreptăţi întârzierea. Apoi am sunat vitejeşte. Însuşi domnul Eyssette îmi deschise. „Ce tîrziu vii!”, zise el. Am început să-mi îndrug minciuna tremurînd, dar dragul de el nu-mi dădu răgaz să isprăvesc şi, strîngîndu-mă la pieptul lui, mă sărută lung şi tăcut. Eu, care mă aşteptam cel puţin la un perdaf.straşnic, am rămas uimit de primirea aceasta. M-am gîndit îndată că poate-l aveam la masă pe preotul de la Saint-Nizier. Ştiam din experienţă că atunci nu eram dojeniţi niciodată. Dar, de cum am intrat în sufragerie, am şi văzut că mă înşelasem. Pe masă nu erau decît două tacîmuri, al tatii şi al meu. — Dar mama? Dar Jacques? am întrebat eu, cu mirare.                  Domnul Eyssette îmi răspunse cu un glas neobişnuit de blînd:         — Maică-ta şi cu Jacques au plecat. Daniel dragă, fratele tău, abatele, e greu bolnav. Apoi, văzînd ce tare mă îngălbenisem, adăugă aproape vesel, ca să mă liniştească. Şi cînd spun greu bolnav e ixn fel de a vorbi: ni s-a scris că abatele a căzut la pat. Ştii cum e maică-ta: a vrut să plece şi i l-am dat pe Jacques s-o însoţească. Las' că n-o să fie nimic! Şi acum, şezi colo şi să mîncăm. Mor de foame. M-am aşezat la masă fără să spun nimic, dar eram foarte mîhnit şi mă străduiam din răsputeri să nu izbucnesc în lacrimi cînd mă gîndeam că frate-meu cel mare, abatele, era greu bolnav. Am stat la masă trişti, unul în faţa celuilalt, fără să scoatem o vorbă. Domnul Eyssette mînca repede, trăgea cîte o duşcă, apoi se oprea deodată şi cădea pe gînduri... Iar eu, nemişcat încapul mesei, ca încremenit, îmi aduceam aminte de frumoasele poveşti pe care abatele mi le spunea cînd venea la fabrică. îl vedeam cum îşi sumeca vitejeşte sutan a ca să treacă peste bazine. îmi amintesc şi de ziua cînd a slujit cea dintîi liturghie, la care a fost de faţă toată familia. Ce frumos era cînd se întorcea spre noi, cu braţele deschise, zicînd Dominus vobiscum, cu glas aşa de blînd, încît doamna Eyssette plmgea de bucurie!  Acuma mi-l închipuiam acolo, în pat, bolnav (o! tare bolnav; mi-o spunea ceva), şi ceea ce-mi sporea mîhnirea de a şti în starea aceasta era un glas pe care-l auzeam strigîndu-mi din adîncul inimii: „Dumnezeu te pedepseşte, e vina ta! Trebuia să te întorci de-a dreptul acasă! Nu trebuia să minţi!” Şi copleşit de gîndul înspăimîntător că Dumnezeu, pentru a-l pedepsi, îl lăsa pe frate-su să moară. Piciul pierdea orice nădejde, zicîndu-şi: „Nu, niciodată! Niciodată n-am să mai joc bare cînd o să ies de la liceu” După ce,am isprăvit de mîncat, am aprins lampa şi am stat de veghe. Pe faţa de masă, printre firimiturile desertului, domnul Eyssette îşi pusese registrele comerciale groase şi socotea cu glas tare. Finet, motanul gîndacilor, mieuna trist, dînd târcoale în jurul mesei... Eu deschisesem fereastra şi mă rezemasem cu coatele pe ea  Se înnoptase, era zăpuşeală Se auzea cum oamenii de jos rîdeau şi vorbeau în faţa uşilor lor, în timp ce tobele de la fortul L'oyasse băteau în depărtare  Şedeam acolo de vreo cîteva clipe, gîndindu- mă la lucruri triste şi privind fără ţintă în noapte, cînd clopoţelul de la uşă sună putermc şi mă smulse pe neaşteptate de la fereastră. M-am uitat la tata cu frică şi mi s-a părut că şi pe faţa lui trecea fiorul de spaimă şi de groază care mă cuprinsese pe mine. Clopotul ăsta îl speriase şi pe dînsul. — A sunat! făcu el aproape în şoaptă. — Lasă, tată! Mă duc eu. Şi m-am repezit la uşă. Un om era în prag. L-am zărit în limbră că-mi întinde ceva, iar eu stăm la îndoială dacă trebuie să primesc. — E o telegramă, zise el. — O telegramă, doamne sfinte! Pentru ce? Am luat-o înfiorat, şi chiar împingeam uşa, dar omul o ţinu cu piciorul şi-mi spuse cu răceală: — Trebuie să iscăleşti! Trebuie să iscălesc! Nu ştiam; era cea dintîi telegramă pe care o primeam. — Cine-i acolo, Daniel! îmi strigă domnul Eyssette. Glasul îi tremura. I-am răspuns. — Nu-i nimic! E un sărac. Şi, făcînd semn omului să mă aştepte, am alergat în odaia mea, am muiat condeiul în cerneală, dibuind, şi apoi m-am întors. Omul zise: — Iscăleşte aici. Piciul iscăli cu o mînă tremurătoare, la lumina slabă a lămpilor de pe scară; pe urma închise uşa şi se întoarse, ţinînd telegrama ascunsă sub bluză. O! da, te ţineam ascunsă sub bluză, telegramă aducătoare de nenorociri! Nu voiam ca domnul Eyssette să te vadă, fiindcă ştiam dinainte că ne vesteai ceva îngrozitor, şi cînd te-am deschis, nu mi-ai spus nimic nou, înţelegi tu, telegramă! Nu mi-ai spus nimic alta decît ceea ce inima mea ghicise îndată. — Era un cerşetor? mă întrebă tata, uitîndu-se la mine. I-am răspuns fără să roşesc: „Era un cerşetor”. Şi pentru a-i spulbera bănuielile, mi-am reluat locul la fereastră. Am mai stat acolo cîtva timp, nemişcat şi tăcut, strîngînd la piept hîrtia care mă ardea. Din cînd în cînd încercam să judec, să-mi fac curaj, şi-mi ziceam:,,Ce ştii tu? Poate că-i o veste bună. Poate ni se scrie că s- a-însănătoşit!” Dar de fapt simţeam bine că nu era adevărat, că mă minţeam pe mine însumi, că telegrama n-o să spună că s-a vindecat. In sfîrşit m-am hotărît să trec în odaia mea ca să ştiu odată adevărul. Am ieşit din sufragerie, încet, ca din întîmplare; dar cînd am ajuns în odaia mea, cu ce iuţeală înfrigurată am aprins lampa! Şi cum mi tremurau mîinile cînd am deschis telegrama aceea aducătoare de moarte! Şi cu ce laftimi fierbinţi am- stropit-o, după ce-am deschis-o!... Am recitit-o de douăzeci de ori, nădăjduind mereu că m-am înşelat. Dar, bietul de mine, degeaba o citeam şi o reciteam, şi o învîrteam pe toate părţile, n-am putut s-o fac să spună altceva decît ceea ce spusese la început, ceea ce ştiam bine c-avea să spună: „A murit! Rugaţi-vă pentru el!” Nu ştiu cîtă vreme am rămas acolo, în picioare, plîngînd în faţa telegramei deschise. îmi aduc aminte numai că ochii mă usturau tare şi că, înainte de a ieşi din odaia mea, mi-am clătit faţa îndelung. Apoi m-am întors în sufragerie, ţinînd în mîna mea mică şi înţepenită telegrama de trei ori blestemată. Şi acuma, ce era să fac? Cum să-i spun tatii groaznica veste, şi ce caraghioasă copilărie mă împinsese s-o păstrez numai pentru mine? Mai devreme sau mai tîrziu, parcă nu tot avea s-o afle? Ce nebunie! Cel puţin dacă m-aş fi dus de-a dreptul la el cînd sosise telegrama, am fi deschis-o împreună. în clipa aceasta n-aş mai avea nimic de spus. Dar în timp ce mă gîndeam astfel, m-am apropiat de masă şi m-am aşezat lîngă domnul Eyssette, chiar lîngă el. Bietul om îşi închisese registrele şi, cu vîrful peniţei, se juca gîdilînd botul alb al lui Finet. Mi se rupea inima că se juca astfel. Vedeam cum faţa lui bună, pe care lampa o lumina pe jumătate, se însufleţea şi rîdea din cînd în cînd, şi-mi venea să-i spun:,,O, nu rîde, nu rîde, te rog!” Şi cum mă uitam trist la el, cu telegrama în mînă, domnul Eyssette înălţă capul. Privirile noastre se întîlniră şi nu ştiu ce văzu el în ochii mei, dar ştiu că faţa  i se descompuse deodată, că un strigăt puternic îi ţîşni din piept şi că-mi zise cu un.glas ce-ţi rupea inima: „A murit, nui aşai” Ştiu că telegrama îmi lunecă din mînă, că am căzut în braţele lui plîngînd în hohote şi c-am plîns îndelung, pierduţi şi îmbrăţişaţi în timp ce la picioarele noastre, Finet se juca cu telegrama groaznica telegramă vestitoare de moarte, pricina tuturor lacrimilor noastre. Credeţi-mă, nu mint: a trecut atîta vreme de cînd s-au petrecut lucrurile acestea, atîta vreme de cînd doarme în pămînt scumpul meu abate, pe care-l iubeam aşa de mult; ei bine, chiar astăzi, cînd primesc o telegramă, nu pot s-o deschid fără un fior de groază. Mi se pare că voi citi c-a murit şi că trebuie să ne rugăm pentru el! IV. CAIETUL ROŞU In cărţile vechi de rugăciuni se găsesc ilustraţii naive, unde maica celor şapte dureri e înfăţişată cu amîndoi obrajii brăzdaţi de cîte o zbîrcitură adîncă, cicatrice dumnezeiască, pe care artistul a pus-o acolo ca să ne spună:,,Uitaţi-vă cît a plîns!”... Această zbîrcitură, zbîrcitură lacrimilor, jur e-am văzut-o pe faţa sjăbită a doamnei Eyssette, cînd se întoarse la Lyon, după ce-şi înmormîntase fiul. Sărmana mamă! Din ziua aceea nu mai voi să zîmbească. Purta numai rochii negre şi faţa-i era totdeauna adînc mîhnită. Veşmintele, ca şi inima ef, rămaseră cernite pentru vecie. De altfel, nimic nu se schimbă în casa Eyssette. Era doar ceva mai lugubru, atîta tot. Preotul de la Saint-îfizier făcu cîteva slujbe pentru odihna sufletului abatelui. Dintr-o bluză de lucru veche a tatii se croiră două hăinuţe negre pentru copii, şi viaţa, trista viaţă, reîncepu. Trecuse cîtva timp de la moartea scumpului nostru abate, cînd, într-o seară, înainte de a ne culca, am rămas uimit văzîndu-l pe Jacques că încuie odaia noastră, răsucind cheia de două ori, astupă cui grijă crăpăturile uşii şi apoi vine spre mine, cu un aer solemn şi tainic. Trebuie să vă spun că, de la întoarcerea lui din sud, se produsese o ciudată schimbare în obiceiurile amicului Jacques. Mai întîi, şi puţini o vor crede, Jacque-nu mai plîngea deloc sau aproape deloc; apoi, patima lui nebună pentru cartonat mai că-i trecuse. Ibricele cu clei se mai arătau din cînd în cînd pe plită, dar nu cu aceeaşi rîvnă; acum, dacă aveai nevoie de o mapă de carton, trebuia să- i cazi în genunchi să ţi-o facă... Lucruri de necrezut! O cutie de pălării, pe care i-o comandase d-na Eyssette, sta începută de opt zile... Ceilalţi nu băgau de seamă nimic, dar eu vedeam bine că Jacques avea ceva. De cîteva ori îl surprinsesem în prăvălie că vorbea singur, dînd din mîini. Noaptea nu dormea; îl auzeam mormăind printre dinţi, şi apoi deodată sărea ars din pat şi umbla cu paşi mari prin odaie...Toate acestea nu erau fireşti şi mă speriam cînd mă gîndeam la ele. Mi se părea că Jacques o să înnebunească. In seara aceea, văzîndu-l că întoarce de două ori cheia în uşa odăii noastre, gîndul cu nebunia' mi-a venit iar în minte şi am făcut o mişcare de spaimă. Bietul meu Jacques nu băgă de seamă nimic şi, luîndu-mi grav o mînă într-ale lui, îmi zise: — Daniel, am să- ţi încredinţez o taină, dar trebuie să-mi juri că nu vei spune nimănui nimic. Am înţeles îndată că Jacques nu era nebun. Şi, fără să mai stau la gîtuluri, i-am răspuns: —Iţi jur, Jacques! —Ei bine, nu ştii?... 'Sst!... Fac un poem, un poem mare! — Un poem, Jacques?! Faci un poem, tu?! Drept orice răspuns, Jacques scoase de sub vestă un caiet mare, roşu, cartonat de el, la.începutul căruia scrisese cît  putuse mai frumos: RELIGIE! RELIGIE.! Poem în douăsprezece cînturi de Eyssette (Jacques) Era ceva aşa de măreţ, îneît mi-a venit ameţeală. Inţelegeţi?...Jacques, frate-meu Jacques, un copil de treisprezece ani, Jacques cel plîngăreţ şi cu ibricelele de clei scria Religiei Religiei, poem în douăsprezece cînturi! Şi nimeni nu bănum nimic! Şi nu încetau să-l trimită după zarzavat,, cu coşul sub braţ! Şi tata îi striga mai mult ca oricînd: „Jacques, eşti un măgar!...” A! bunul meu Eyssette (Jacques!) cum ţi-aş fi sărit de gît cu dragă inimă, dac-aş fi îndrăznit! Dar n-am îndrăznit. Ia gîndiţi-vă!... Religie! Religie? Totuşi, adevărul mă sileşte să spun că poemul acesta în douăsprezece cînturi era încă departe de a fi isprăvit. Ba chiar cred că nu scrisese decît cele dintîi patru versuri din primul cînt: dar ştiţi, în lucrările  de felul ăsta, începutul e totdeauna partea cea mai grea, iar cum spunea, pe bună dreptate, si Eyssette (Jaeques): „Acum, că am cele dintîi patru versuri, restu-i o nimica toată; e numai chestie de timp”. Bestul ista care nu era decît chestie de timp niciodată Eyssette (Jaeques) nu izbuti să-l isprăvească  Ce vreţi? Şi poemele au soarta lor; pare-se că soarta poemului Religie! Religie! era să nu fie nicidecum în douăsprezece cînturi. Zadarnic se strădui poetul, niciodată nu trecu de cele dintîi patru versuri. Era o fatalitate. Pînă la urmă, bietul băiat, scos din răbdări, lăsă dracului poemul şi dădu drumul Muzei (pe atunci, se mai spunea Muză). Chiar în ziua aceea însă începu iar să plîngă şi ibricelele cu clei se iviră din nou înaintea focului Dări caietul roşu? O! şi caietul roşu îşi avea soarta| lui. Jacques îmi zise: „Ţi-l dau ţie, scrie într-însul ce vrei”. Şi ştiţi ce-am scris eu în el? Poeziile ml zău! Poeziile Piciului. Mă molipsisem de la Jacques. Şi acum, dacă cititorul mi-o îngăduie, si în timp ce Piciul îşi culege rimele, să trecem dintr-un salt peste patru sau cinci ani din viaţa lui. Mă grăbesc s-ajung în primăvara anului 18..., pe care familia Eyssette n-a uitat-o nici pînă astăzi. Orice familie. Iată-le, aceste patrii versuri. Iată-le aşa cum le-am văzut In seara aceea, turnate într-o frumoasă caligrafie rondă, pe prima pagină a caietului roşu: Religie! Religie! Cuvin! sublim! Sublim mister! Glas mişcător, venit din. cer. Sfintă mizericordie! Nu rîdeți, că se necăjise mult cu ele.  După cît ţin minte, era un tînăr tare pretenţios, care se credea filozof şi poet. De altfel nu era mai înalt de-o şchioapă şi nu-i mijea nici un fir de barbă. Dar într-o dimineaţă, pe cînd acest mare filozof de Pici se pregătea să meargă la şcoală, domnul Eyssette-tatăl îl cheamă în prăvălie şi de cum îl văzu intrînd, îi spuse cu glasul aspru: — Daniel, aruncă-ţi cărţile, nu te mai duci la liceu! Acestea zise, domnul Eyssette-tatăl începu să umble cu paşi mari prin prăvălie, fără să mai scoată o vorbă. Părea foarte mişcat, şi Piciul de asemenea, vă asigur. După o lungă tăcere, domnul Eyssette reluă: — Băiete dragă, făcu el, trebuie să-ţi dau o veste rea, o! foarte rea.”.. vom fi nevoiţi să ne despărţim cu toţii, şi uite de ce. în clipa aceea, de după uşa întredeschisă răsună un hohot de plîns, un hohot sfîşietor. Jacques, eşti un măgar! strigă domnul Eyssette, fără să se întoarcă,.apoi urmă: Acum şase ani, cînd am venit ruinaţi la” Lyon, nădăjduiam că, muncind din greu, voi putea să refac averea noastră, dar diavolul şi-a vuit coada! N-am izbutit decît să ne înfundăm pînă-n gît în datorii si-n mizerie Astăzi s-a isprăvit, sîntem înglodaţi în datorii. Ca să scăpăm, acum că sînteţi băieţi mari, n-avem decît singură ieşire: să vindem puţinul ce ne-a mai rămas şi să ne căutăm pîinea, fiecare în altă parte. Alt hohot de plîns al nevăzutului Jacques curmă iar vorba domnului Eyssette. Dar el însuşi era atîtde mişcat, incit nu se mai supără. Făcu numai semn lui Daniel să închidă uşa şi pe urmă reluă:. — Aşa că uite ce-am hotărîţ: deocamdată, maică-ta se va duce în sud, să stea la fratele ei, unchiul Baptiste. Jacques va rămîne la Lyon; şi-a găsit o mică slujbă la Muntele de pietate. Eu intru voiajor comercial la societatea vinicolă Cît despre tine, bietul meu copil, va trebui să-ţi cîştigi şi tu existenţa Chiar acum am primit o scrisoare de la rector, care-i propune un loc de pedagog. Uite, citeşte! Piciul luă scrisoarea. — După cît văd, zise el, citind, n-am vreme de pierdut. — Ar trebui să pleci mîine. — Bine, voi pleca Piciul împături apoi scrisoarea şi o înapoie tatălui său, şi mîna nu-i tremura. După cum vedeţi, era un mare filozof. În aceeaşi clipă, doamna Eyssette intră în prăvălie, apoi şi Jacques, sfios, în urma ei. Amîndoi se apropiau de Pici şi-l sărutară în tăcere. Încă din ajun știau tot ce se petrecea. — Pregătiţi-i cufărul! făcu pe neaşteptate domnul Eyssette. Pleacă mîine dimineaţă cu vaporul. Doamna Eyssette oftă adînc; Jacques îşi înăbuşi plînsul, fără să mai spună nimic. începeau să se deprindă cu nenorocirile în casa aceea. După ziua aceasta de pomină, în dimineaţa următoare toată familia îl însoţi pe Piciu la vapor. Printr-o ciudată coincidenţă era acelaşi vapor care-i adusese la Lyon acum şase ani. Căpitanul Genies şi bucătarul-şef Montelimart! Bineînţeles, îşi amintiră eu toţii de umbrela lui Annou, de papagalul lui Robinson şi de alte cîteva întîmplări de la debarcare. Amintirile acestea mai înveseliră puţin plecarea asta tristă, şi aduseră umbra unui zîmbet pe buzele doamnei Eyssette. Deodată, clopotul sună. Trebuiau să se despartă... Smulgîndu-se din îmbrăţişările dragilor lui, Piciu trecu vitejeşte puntea. — Să fii serios! îi. strigă taică-su. — Vezi să nu te-mbolnăveşti! zise doamna Eyssette. Jacques voi să-i vorbească, dar nu putu. Plîngea prea tare. Piciul nu plîngea. După cum am avut cinstea să vă spun, era un mare filozof, şi fireşte că filozofii au trebuie să se înduioşeze şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cît le iubea pe fiinţele acestea dragi, care rămîneau în urma lui, în ceaţă. Numai Dumnezeu ştie că si-ar fi dat bucuros pentru ele tot sîngele şi toată făptura. Dar ce vreţi? Bucuria de a părăsi Lyonul, mişcarea vaporului, beţia călătoriei, mîndria de a se simţi bărbat, om liber, om în toată firea, călătorind singur si cîştigîndu-şi existenţa, toate aceste îl ameţeau pe Piciu şi-l împiedicau să se gîndească, aşa cum ar fi trebuit, la cele trei fiinţe scumpe care plîngeau acolo, în picioare, pe cheiurile Ronului... A! cei trei nu erau deloc filozofi. Cu ochi îngrijoraţi şi plini de dragoste urmăreau mersul astmatic al vaporului, şi creasta lui de fum nu era mai mare decît o rîndunieă in zare, că ei tot mai strigau: „Adio, adio!”, făcînd semne. In vremea aceasta, domnul filozof se plimba în lung şi-n lat pe punte, cu mîinile în buzunar şi nasul în vînt. Fluiera, scuipa foarte departe, privea doamnele drept în faţă, cerceta maşinăria vaporului, îşi umfla pieptul ca un bărbat voinic, se găsea fermecător, înainte să fi ajuns măcar la Vienne, spusese bucătarului-şef Montelimart şi celor doi ucenici ai lui că intrase la universitate, unde-şi cîştiga foarte bine existenţa. Domnii ăştia îl felicitară, şi atunci se mîndri grozav. Odată, plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al vaporului, filozoful nostru se împiedică la proră, lîngă clopotul cel mare, de un colac de funii pe care, eu şase ani în urmă, Robinson Crusoe şezuse ceasuri întregi, cu papagalul său între genunchi. Colacul acesta de funii îl făcu să rîdă mult şi să roşească puţin. ,,Ce caraghios trebuie să fi fost, gîndea el cînd îmi tîram pretutindeni după mine cuşca aceea mare, vopsită în albastru, şi papagalul acela fantastic”  Săramanul filozof! îfu bănuia că era osîndit pe viaţă să-şi tîrîie caraghios cuşca asta vopsită în albastru, culoarea iluziei, şi papagalul ăsta verde, culoarea speranţei. Vai! La ora cînd scriu aceste rînduri, nenorocitul băiat îşi mai duce cuşca cea mare vopsită în albastru. Numai că, din păcate, azurul vergelelor se, tot cojeşte zi cu zi, iar papagalul Verde e pe trei sferturi jumulit! Cea dintîi grijă a Piciului, cînd ajunse în oraşul lui natal, fu să se ducă la Academie, xinde locuia domnul rector. Rectorul ăsta, prieten cu Eyssette-tatăl, era un bătrîn frumos, înalt, sprinten şi uscăţiv, care nu era cîtuşi de puţin pedant, nici-altceva asemănător. îl primi cu multă bunăvoinţă pe Eyssette-fiul. Totuşi, cînd fu introdus în cancelarie, bietul on nu-şi putu stăpîni o mişcare de uimire: — Ah, Dumnezeule! făcu el. Cît e de mic! Ce-i drept, Piciul era caraghios de mic. Apoi mai părea şi atît de tînăr, atît de plăpînd! Exclamaţia rectorului îi dădu o lovitră îngrozitoare. '„N-au să mă primească!” îşi zise el. Şi începu să tremure ca varga. Din fericire, ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în acest biet căpsor, rectorul urmă: — Apropie- te, băiete Aşadar, o să scoatem din tine un pedagog La vîrsta ta, cu statura şi cu faţa asta, profesiunea o să fie mai grea pentru tine decît pentru oricare altul Dar, în sfîrşit, scumpul meu copil, fiindcă trebuie, fiindcă trebuie să-ţi cîştigi existenta, o să facem şi noi cum o fi mai bine La început n-o să fii numit într-o şcoală mare O să te trimit la un liceu comunal, la cîţiva kilometri de aici, la Sarlande, în munţi. Acolo-ţi vei face ucenicia de bărbat, vei deprinde meseria, vei creşte, îţi vei lăsa barbă, şi atunci vom mai vedea!  In timp ce vorbea, domnul rector scria directorului liceului din Sarlande, recomandînduşi protejatul. După ce isprăvi scrisoarea, i-o înmînă Piciului şi-l îndemnă să plece chiar în ziua aceea. Apoi mai adăugă câteva sfaturi înţelepte şi-i dădu drumul, bătîndu-l prieteneşte peste obraz şi făgăduindu-i să nu-l piardă din vedere. Iată-l pe Piciul meu foarte mulţumit. în goana mare coboară scara cea veche de la Academie şi s duce, într-un suflet să-şi oprească locul pentru Sarlande. Diligenta pleacă abia după-amiază. încă patr ore de aşteptare! Piciul foloseşte prilejul ca să se plimbe fudul la soare, prin piaţă, şi să se arate compatrioţilor săi. După ce-si îndeplineşte această primă îndatorire, se gîndeşte să mănînce ceva şi începe să caute o crîşmă după punga lui Drept în faţa cazărmilor ocheşte una curăică, strălucitoarei cu o firmă frumoasă, nou-nouţă: LA HANUL CALFELOR, ,,Ăsta-i de niine!” îşi zice el. Şi după ce nu şovăie cîteva minute, Piciul' intră pentru întîi^ oară într-un restaurant, împinge uşa cu hotă rîre. Deocamdată crîşma-i pustie. Pereţi văruiţi cîteva mese de stejar... într-un colţ, nişte bastoane lungi de drumeţi, cu.vîrfurile de aramă, împodobite cu panglici de toate culorile  La tejghea, un bărbat voinic care sforăie cu nasul într-un ziar. — Hei! Să vie cineva! zice Piciul, bătînd cu pumnul în masă, ca un obişnuit al crîşmelor. Grăsanul de la tejghea nu se deşteaptă numai dintr-atîta, dar din odaia din fund vine în grabă crîşmăriţa Cînd dă cu ochii de noul client, pe care îngerul întîmplării i-l aduce, scoate un strigăt puternic: — Dumnezeule, domnul Daniel! — Annou, bătrîna mea Annou! răspunde Piciul. Şi iată-i unul în braţele celuilalt. Ei, Doamne, da, e Annou, bătrîna Annou, odinioară femeie la toate în casa Eyssette, acuma c rîşmăriţă, mama calfelor, măritată cu Jean Peyrol, grăsanul care sforăie colo la tejghea Şi dac-aţi şti ce fericită-i buna Annou, ce fericită-i că-l revede pe domnul Daniel! Ce-l mai sărută! Ce-l mai strînge în braţe! Ce-l mai înăbuşă! In mijlocul acestor îmbrăţişări, omul de la tejghea se trezeşte. La început se cam miră de primirea călduroasă, pe care nevastă-sa o face acestui tînăr necunoscut, dar cînd află că tînărul necunoscut e domnul Daniel Eyssette în persoană, Jean Peyrol se înroşeşte de plăcere şi-şi dă şi el toată osteneala faţă de ilustrul vizitator. — Ai luat dejunul, domnule Daniel? — Drept să spun, nu, bunul meu Peyrol  şi tocmai de aceea am intrat aici. — Dumnezeule! Domnul Daniel n-a luat încă dejunul!... Bătrîna Annou aleargă la bucătărie; Jean Peyrol se repede în pivniţă, o pivniţă grozavă, după spu sele calfelor. Cît ai bate din palme, masa-i pusă şi bucatele aduse. Piciul n-are decît să se aşeze şi să înceapă a mînca. La stingă lui, Annou îi taie bucăţele lungi de  pîine pentru oua, oua proaspete, din dimineaţa aceea, albe şi spumoase. La dreapta, Jean Peyrol îi toarnă un vin vechi, Ohâteau-Neuf al papilor, ce pare un pumn de rubine aruncat în fundul paharului... Piciul e foarte fericit, bea ca un templier l, mănîncă mai bine decît un arhondar, ba mai şi povesteşte, între două îmbucături, c-a intrat în învăţămînt, aşa că poate să-şi cîştige cinstit existenţa. Şi să-l fi văzut cu ce ifos spune: să-şi cîştige cinstit existenţa! Bătrîna Annou se topeşte de admiraţie.  Entuziasmul lui Jean Peyrol e mai puţin viu. Găseşte foarte firesc ca domnul Daniel să-şi cîştige existenţa, dacă-i în stare să şi-o cîştige. La vîrsta domnului Daniel, el, Jean Peyrol, cutreiera lumea de vreo patru sau cinci ani, şi cei de acasă nu mai cheltuiau nici o lăscaie pentru ei, ba dimpotrivă Bineînţeles, vrednicul crîşmar îşi păstrează gîn-durile pentru sine. Să îndrăznească a-l asemui pe Jean Peyrol cu Daniel Eyssette!... Annou s-ar face foc! Pînă una alta, Piciul îşi vede de treabă. Vorbeşte,, bea, mănîncă, se însufleţeşte. Ochii încep să-i sticlească, obrajii îi ard. Hei! jupîne Peyrol să se aducă pahare! Piciul vrea să ciocnească..; Jean Peyrol aduce pahare şi beau cu toţii... întîi în sănătatea doamnei Eyssette, apoi a domnului Eyssette, pe urmă a lui Jacques, a lui Daniel, a bătrînei Annou, a bărbatului lui Annou, a universităţii.'.. a mai ştiu eu cui?... Şi uite c-au trecut două ceasuri de cînd beau şi stau la taifas. Vorbesc de trecutul cernit, de viitorul trandafiriu. îşi aduc aminte de fabrică, de Lyon, de strada Felinarului, de bietul abate pe care-l iubeau atîta... Deodată, Piciul se ridică să plece. — Ah! oftează bătrîna Annou, aşa de repede? Piciul îşi cere iertare; trebuie să vadă pe cineva în oraş înainte de a pleca, o vizită foarte însemnată... Ce păcat! Se simţea aşa de bine!.. Mai aveau să-şi povestească atîtea lucruri!... în sfîrşit, dacă-i nevoie, dacă domnul Daniel trebuie să vadă pe cineva în oraş, prietenii lui de la Hanul calfelor nu vor să-l oprească mai mult... „Dram bun, domnule Daniel! Dumnezeu să te păzească!” Şi Jean Peyrol si nevas-tă-sa îl însoţesc pînă în mijlocul străzii cu binecu-vîntările lor. Ei, dar ştiţi cine-i acel cineva din oraş pe care Piciul vrea să-l vadă înainte de a pleca? E fabrica, iubita lui fabrică, după care a plîns atîta!... E grădina, apoi atelierele, platanii cei mari, toţi prietenii din copilărie, toate primele lui bucurii Ce vreţi? Inima omului are astfel de slăbiciuni; iubeşte ce poate, fie chiar o bucată de lemn, chiar nişte pietre, chiar o fabrică... De altfel, şi istoria vă poate spune că, la bătrîneţe, Robinson, reîntors în Anglia, s-a îmbarcat iar şi a făcut nu ştiu cîte mii de leghe,  pentru a-şi revedea insula pustie. Nu-i dar de mirare dacă, pentru a şi-o revedea pe-a lui, Piciul face cîţiva paşi. Platanii cei mari, ale căror capete stufoase pri-' vesc pe deasupra caselor, l-au şi recunoscut pe vechiul lor prieten, care vine în goana mare spre el. îi fac semn. de departe şi se pleacă unul către altul,, parcă şi-ar spune: „Uite-l pe Daniel Eyssette!' Daniel Eyssette s-a întors!” Iar el se grăbeşte, se grăbeşte, dar cînd ajunge în faţa fabricii, se opreşte încremenit. Nişte ziduri înalte, cenuşii, peste care nu mai trecel nici un căpeţel de leandru sau de rodiu.,. Nu mail sînt fereşti, ci ferestrui. Nu mai sînt ateliere, ci o capelă. Deasupra porţii, o cruce mare de gresie roşie cu putină latinească în  jur! O, ce durere! Fabrica nu mai e fabrică. E o mănăstire de earmelite, unde bărbaţii nu intră niciodata. V. CÎSTIGĂ-TI PÎINEA! • Oarlande e un orăşel în Ceveni, clădit în fundul unei văi înguste şi pe care muntele îl înconjoară din toate părţile ca un zid înalt. Cînd bate soarele acolo, oraşul e un adevărat cuptor încins, iar cînd suflă vîntul de miazănoapte, e o gheţărie, în seara sosirii mele, vîntul se dezlănţuise cu furie încă de dimineaţă; şi, deşi era primăvară, Piciul, cocoţat sus pe diligentă, simţi, de cum intră în oraş, că-l pătrunde frigul pînă-n măduva oaselor. Străzile erau întunecoase şi pustii... în Piaţa Armelor, cîţeva persoane aşteptau diligenta, plim-bîndu-se în lung şi-n lat în faţa biroului prost luminat. Abia coborîsem din diligentă şi, fără să mai pierd o clipă,'am luat un om să mă ducă pînă la liceu. Eram grăbit să intru în serviciu. Liceul nu era departe de piaţă; după ce am trecut prin vreo două sau trei străzi tăcute, omul care-mi ducea cufărul se opri în faţa unei case mari, unde totul părea mort de ani de zile. — Am ajuns, zise el, ridicînd ciocanul cel mare de la poartă... Ciocanul căzu iar, greoi, greoi.. Poarta se deschise de la sine.. Am intrat. O clipă, am aşteptat în umbra portalului. Omul îmi lăsă cufărul jos, îl plătii şi plecă numaidecît... în urma lui, uriaşa poartă se închise la loc, greoi, greoi,.. Peste puţin, un portar somnoros, cu un felinar mare în mînă, se apropie de mine. — Eşti, fără îndoială, unu nou? îmi zise el, cu o înfăţişare adormită.  Mă lua drept un elev... — Ea nu-s nicidecum un elev, vin aici ca pedagog Du-m-ă la director Portarul păru foarte mirat. îşi ridică puţin şapca şi mă îndemnă să intru un pic îifc odaia lui. Domnul director era cu copiii la biserică. O să mă însoţească la el îndată ce rugăciunea de seară se va fi isprăvit. In odaie, masa era e sfîrşite. Un băietan înalt şi frumos, cu mustaţa bălaie, sorbea pe îndelete un pahar de rachiu, lingă o femeiuşcă slabă, bolnăvicioasă, galbenă ca o gutuie şi încotoşmănata pînă peste urechi într-un şal ponosit. — Ce este, domnule Cassagne? întrebă omul cu mustăţi. — E noul pedagog, răspunse portarul, arătîndu-mă Domnul e aşa de mic, încît la început l-am luat drept un elev.  — Intr-adevăr, făcu omul cu mustăţi, privin- du-mă pe deasupra paharului său, avem aici elevi mult mai înalţi si chiar mai în vîrstă decît domnul... Veillon cel mare, de pildă. — Şi Couzat, adăugă portarul. — Şi Soubeyrol, făcu femeia. Apoi începură să vorbească între ei cu glas căzut, cu nasul în scîrbosul lor rachiu şi pîndindu-mă cu coada ochiului Afară se auzea vîjîitul vînţului şi glasurile piţigăiate ale elevilor care spuneau rugăciuni în capelă. Deodată sună un clopot; un zgomot mare de paşi răsună pe sală. — S-a isprăvit rugăciunea, îmi zise domnul Cassa-gne, ridicîndu-se. Să mergem sus la director! îşi luă felinarul şi eu l-am urmat. Clădirea mi s-a părut uriaşă Coridoare nesfîr-şite, portaluri înalte, scări largi cu balustrade de fier fasonat... toate vechi, negre, afumate... Portarul îmi spuse că înainte de '89, casa era o şcoală de marină fcare număra pînă la opt sute de elevi, toţi din cea mai înaltă nobilime. Tocmai cînd isprăvea să-mi dea desluşirile acestea de preţ, am ajuns in faţa cancelariei directorului:.-Domnul Cassagne împinse încetişor o uşă dublă, capitonată, si bătu de două ori în lemnărie. — Intră! rosti un glas. Şi am intrat. Era un cabinet de lucru foarte înare, cu un tapet verde. Drept în fund, în faţa unei mese lungi, directorul scria la lumina slabă a unei lămpi cu abajurul lăsat, în jos. — Domnule director, zise, portarul,, împingîndu-mă înaintea lui, iată nouă pedagog, care vine în locul domnului Serrieres.,, — Bine, făcu directorul,, fără să se, oprească din lucru. Portarul se înclină şi ieşi. Am rămas în picioare, în mijlocul încăperii, răsucindu-mi pălăria între degete. Cînd sfîrşi descris, directorul se întoarse spre mine şi am putut să-i cercetez în voie faţa îngustă, gălbuie şi uscată, luminată de doi ochi reci, fără culoare. Iar el, ca să mă vadă mai bine, ridică abajurul lămpii şi-şi puse ochelarii pe nas. — Bar e un copil! exclamă directorul, sărind în sus pe jilţ. Ce să fac cu un copil? De astă dată, Piciul trase o spaimă grozavă. Se şi vedea pe stradă, lipsit de mijloace... Abia avu puterea să îngăime două-trei cuvinte şi să înmîneze directorului scrisoarea pe care o avea pentru el. Directorul luă scrisoarea, o citi. o reciti, o împături, o desfăcu, o mai citi o dată şi, pînă la urmă, îmi spuse că numai datorită recomandării cu totul deosebite a rectorului şi cinstei familiei mele se învoia săi mă primească la el, deşi  tinereţea mea îl speria. Apoi începu să-mi vorbească declamator despre însemnătatea noilor mele îndatoriri, dar nu-l mai ascultam. Pentru mine, lucrul de căpetenie era că nu mă dădea afară... Mă primea! Eram fericit, nebun de fericire! Aş fi vrut ca domnul director să aibă o mie de mîini şi să i le sărut pe toate. Un zgomot grozav de fiare vechi îmi opri gîndurile de recunoştinţă. M-am întors repede şi m-am găsit în faţa unui personaj înalt, cu favoriţi roşcaţi, care tocmai intrase pe nesimţite în cancelarie; era supraveghetorul general.   Cu capul aplecat pe umăr, în felul lui Ecce homo se uita la mine cu zîmbetul cel mai dulce, jucîndu-se cu o legătură de chei de toate mărimile, ce-i atîrna în degetul arătător. Zîmbetul m-ar fi atras spre el, dar cheile zăngăneau cu un zgomot îngrozitor, cline! cline! cline! ce mă înfricoşa. — Domnule Viot, zise directorul, iată, ne-a sosit înlocuitorul domnului Serrieres. Domnul Viot se înclină şi-mi zîmbi cum nu se poate mai dulce. Cheile lui, dimpotrivă, sefrămîntară într-un chip batjocoritor şi răutăcios, ca pentru a spune: „Omuleţul ăsta să-l înlocuiască pe domnul Serrieres?! Haida-de!” Directorul înţelese tot atît de bine ca şi mine ceea ce spuseseră cheile şi adăugă oftînd: — Ştiu că plecarea domnului Serrieres este o pierdere aproape de neînlocuit pentru noi (aici cheile scoaseră un adevărat geamăt), dar sînt sigur că dacă domnul Viot binevoieşte să-l ia pe noul pedagog sub deosebita lui ocrotire si să-i întipărească bine în minte preţioasele lui idei asupra învăţămîntului, ordinea şi disciplina casei nu vor suferi prea mult de pe urma plecării domnului Serrieres. Tot blînd şi zîmbitor, domnul Viot răspunse că bunăvoinţa luî mi-era asigurată şi c-o să m-ajute bucuros cu sfaturile lui; dar cheile nu'erai binevoitoare. Să le fi auzit cum se frămîntau şî scrîşneau nebune: „Dacă te mişti, secătură, vai de tine!”.  — Domnule Eyssette, incneie directorul, poţi să te retragi. Astă-seară va mai trebui să dormi la hotel Mîine dimineaţa, la ora opt, să fii aici. Poţi pleca. Şi-mi dădu drumul cu un gest demn. Domnul Viot, mai zîmbitor şi mai dulce ca oricînd, măî nsoţi pînă la uşă dar, înainte de a mă părăsi, îmi strecură în mînă un caieţel: — E regulamentul casei, zise el. Citeşte şi meditează... Apoi deschise uşa şi o închise în urma mea, vînturîndu-şi cheile într-un chip... Cline! cline! cline! Domnii ăştia uitaseră să-mi lumineze calea... O clipă am rătăcit prin coridoarele lungi şi cu totul întunecoase, pipăind pereţii pentru a încerca să-mi regăsesc drumul. Din cînd în cînd, un strop de lună intra printre zăbrelele vreunei ferestre înalte şi-mi ajuta să mă orientez. Deodată, în noaptea galeriilor străluci un punct luminos, Aenind spre mine... Am mai făcut cîţiva paşi. Lumina se mări, se apropie de mine, trecu în preajma mea, se îndepărtă, pieri. A fost ca o vedenie, dar, oricît de scurtă ar fi fost, am putut să-i prind cele mai mici amănunte. închipuiţi-vă două femei, nu, două umbre Una bătrînă, zbîrcită, sfrijită, încovoiată,, cu nişte ochelari foarte mari eare-i ascundeau o jumătate de faţă; alta, tînără, subţirică, cam slăbuţă, ca toate nălucile, avea însă, ceea ce nălucile n-au îndeobşte, o pereche de ochi negri, foarte mari, şi atît de negri, atît de negri Bătrîna ţinea în mînă o  lampă mică de aramă; ochii negri, ei, nu duceau nimic... Cele două umbre trecură pe lîngă mine, grăbite, tăcute, fără să mă vadă, şi pieriseră demult dar eu tot mai stăm în picioare, în acelaşi loc, sub o îndoită impresie de farmec şi de groază. Mi-am reluat drumul bîjbîind, dar inima-mi bătea tare şi vedeam mereu înaintea mea, în umbră, pe cumplita ursitoare cu ochelari, păşind.lingă ochii negri... Totuşi trebuia să-mi găsesc un adăpost pentru noapte. Nu era lucru uşor. Din fericire, omul cu mustăţi, pe care l-am gasit fumîndu-şi luleaua în faţa odăii portarului, se puse îndată la dispoziţia mea şi-mi propuse să mă ducă la un mic hotel, bunişor, şi nu prea scump, unde voi fi servit ca un.prinţ. Vă închipuiţi ce bucuros am primit. Omul ăsta cu mustăţi părea foarte de treabă. Pe drum am aflat că-l chema Roger, că era maestru de dans, de călărie, de scrimă şi de gimnastică la liceul din Sarlande, şi că slujise multă vreme în regimentele de vînători din Africa. Asta, mai ales, mi-l făcu simpatic. Copiii sînt totdeauna gata să iubească soldaţii. La uşa hotelului ne-am despărţit, strîngîndu-ne de mai multe ori mîna, şi ne-am făgăduit solemn să ne împrietenim. Şi acuma, cititorule, trebuie să-ţi fac o mărtu risire. Cînd Piciul rămase singur în camera aceea rece, în faţa patului de han, necunoscut şi banal, departe de cei pe care-i iubea, i se frînse inima, şi acest mare filozof plînse ca un copil. Acum viaţa îl înspăi-mînta. Se simţea slab şi neînarmat în faţa ei, şi plîngea, plîngea Deodată, printre lacrimi, îi trecu pe dinaintea ochilor chipul celor de acasă, văzu locuinţa pustie, familia risipită, mama într-o parte, tatăl într-alta  Nu mai aveau nici un acoperămînt! Nu mai aveau cămin! Şi atunci, uitînd de durerea lui, pentru a nu se mai gîndi decît la nenorocire comună, Piciul luă o mare şi frumoasă hotărîre: să refacă familia Eyssette şi să reclădească el singur căminul. Apoi, mîndru de a fi găsit ţelul ăsta nobil pentru viaţa lui, îşi şterse lacrimile, nedemne de un bărbat, de un reconstructor al căminului, şi, fără a pierde o clipă, începu să citească regulamentul domnului Viot, pentru a lua cunoştinţă de noile sale îndaroriri. Regulamentul ăsta, recopiat cu dragoste de însăşi mîna autorului, domnul Viot, era un adevărat tratat, împărţit metodic în trei părţi: 1), Datoriile pedagogului faţă de superiorii lui; 2), Datoriile pedagogului fată de colegi; 3) Datoriile pedagogului faţă de elevi. Toate cazurile erau prevăzute, de la geamul spart pînă la cele două mîini care se ridică în acelaşi timp în clasă; toate amănuntele vieţii pedagogilor erau hisenmate, de la cifra lefuiilor lor pînă la jumătatea de sticlă de vin la care aveau dreptul la fiecare masă. Regulamentul se isprăvea cu o frumoasă bucata de retorică, un discurs asupra” foloaselor aduse de acest regulament. Dar, cu tot respectul lui pentru opera domnului Viot, Piciul n- avu puterea s-o citească pînă la sfîrşit şi, tocmai la partea cea mai frumoasă a discursului, adormi în noaptea aceea am dormit foarte rău. Mii de visuri fantastice îmi tulburară somnul... Uneori mi se părea că aud îngrozitoarele chei ale domnului Viot, cling! cling! eling! sau că ursitoarea cu ochelari se aşeza la căpătîiul meu şi mă deştepta brusc. Alteori, şi ochii negri  o, ce negri mai erau! şe-deau la picioarele patului meu, privindu-mă cu o ciudată îndărătnicie  A deua zi, la ora opt, am sosit la liceu. Domnul Viot, în picioare, la poartă, cu cheile în mînă, supraveghea intrarea externilor. Mă primi cu zîmbetul cel mai dulce. — Aşteptă în vestibul, îmi zise el. După ce elevii vor fi intrat, o să te prezint colegilor dumitale. Am aşteptat în vestibul, plimbîndu-mă în lung şi-n lat şi salutînd pînă la pămînt pe domnii profesori, care se grăbeau gîfîind. îsumai unuldin domnii ăştia îmi răspunse la salut: era un preot, profesorul de filozofie, „un om ciudat”, îmi zise domnul Viot... Mie mi-a fost drag îndată omul ăsta ciudat. Clopotul sunfă. Clasele se umplură.  Patru sau cinci tineri între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, prost îmbrăcaţi, veneau ţopăind şi se opriră buimăciţi la vederea domnului Viot. — Domnilor, le zise supraveghetorul general, arătînd spre mine — iată-l pe domnul Daniel Eyssette noul dumneavoastră coleg. După ce vorbi, făcu o lungă plecăciune şi se retrase tot zîmbitor, tot cu capul lăsat pe umăr şi tot zornăindu-şi îngrozitoarele chei. Colegii mei şi cu mine ne-am privit o clipă în tăcere. Cel mai înalt şi mai gros dintre ei luă cel dinţii cuvîntul. Era domnul Serrieres, faimosul Serrieres, pe care aveam să-l înlocuiesc. — Zău! strigă el, cu glas voios, acum pot spune, într-adevăr, că pedagogii se perindă, dar mr se aseamănă. Era o aluzie la uimitoarea deosebire de statură dintre noi. Toţi rîseră mult, foarte mult, şi eu cel dintai, dar vă asigur că în clipa aceea Piciul şi-ar fi vîndut bucuros sufletul diavolului,' ca să fie măcar de-un lat de palmă mai înalt. — Nu-i nimic, adăugă grăsunul Serrieres, întinzîndu-mi mîna deşi nu sîntem de aceeaşi măsură, putem totuşi bea cîteva sticle împreună. Vreau să fii şi dumneata printre noi o să facem cunoştinţă ciocnind. Fără să-mi dea răgaz să-i răspund, mă luă de braţ, şi mă trase după el afară. Cafeneaua Barbette, unde mă duseră noii mei colegi, se afla în Piaţa Armelor. Veneau acolo subofiţerii din garnizoană, şi ceea ce te izbea cînd intrai era mulţimea de chipie şi de centiroane atîrnate în cuiere. In ziua acea, plecarea lui Serrieres şi punciul lui de rămas bun îi atrăseseră pe toţi clienţii obişnuiţi... Subofiţerii, cărora Serrieres mă prezentă la sosire, mă primiră cu multă prietenie. Dar, la drept vorbind, sosirea Piciului nu făcu mare vîlvă şi am fost repede uitat în colţul sălii, unde mă refugiasem sfios  în timp ce paharele se umpleau, grăsanul Serrieres se aşeză lîngă mine. îşi scoase haina şi ţinea între dinţi o lulea lungă tle lut, pe care numele lui era scris cu litere de porţelan. La-cafeneaua Barbette toţi pedagogii aveau o lulea ca asta. — Ei bine, colega, îmi zise grăsanul Serrieres, vezi că mai sînt şi clipe plăcute în meseria noastră De altfel, ai nimerit-o bine venind pentru început la Sarlande. Mai întîi, absintul de la cafeneaua Barbette e minunat, şi apoi, acolo, in şandramaua aceea, n-o să te simţi prea rău. Şandramaua era liceul.   — O să ai meditaţia celor mici, nişte băieţai pe care-i mini din spate cu nuiaua. Să vezi cum i-am dresat! Directorul nu-i răutăcios. Colegii îs băieţi buni, numai bărîna şi tata Viot  — Care bătrînă? am întrebat eu, tresărind. — O! Ai s-o cunoşti curînd. La orice oră din zi şi din noapte o întîlneşti învirtindu-se încoace şi-ncolo plin liceu, cu o pereche de ochelari foarte mari pe nas  E o mătuşă de-a directorului, şi-i econoamă aici. Ah! ticăloasa! Dacă nu murim de foame, nu-i din vina ei. In timpul ăsta, punciul circula, paharele goale umpleau, cele pline se goleau; se auzeau urări, excla maţii, ho! ho! şi ha! ha! tacuri de biliard ridicate în sus, şi ce înghesuială, ce rîsete zgomotoase, ce jocuri de cuvinte, ce mărturisiri! Incetul cu încetul, Piciul se simţi mai puţin sfios. îşi părăsise ungherul şi se plimba prin cafenea, vorbind tare, cu paharul în mînă. In clipa aceea, subofiţerii erau prietenii lui; povesti cu un aer obraznic unuia dintrei că făcea parte dintr-o familie tare bogată şi că, în urma nebuniilor tinereţii, fusese alungat din casa părintească. Se făcuse pedagog ca să poată trăi, dar nu credea să rămînă multă vreme la liceu  înţelegi, cu o familie aşa de bogată! A! dacă cei din Lyon ar fi putut să-l audă în clipa aceea. Totuşi, ce ţî-e şi cu noi! Cînd cei din cafeneaua Barbette aflarăi că eram un băiat de familie, alungat de acasă, un nemernic, un stricat, şi nu cum s-ar fi putut crede, un biet băiat pe care mizeria îl osîndise să fie pedagog, toţi mă priviră cu ochi buni. Cei mai vechi subofiţeri catadicsiră să-mi vorbească; ba merseră chiar mai departe: în clipa plecării, Roger, maestrul de scrimă, prietenul meu din ajun, se ridică şi închină în sănătatea lui Daniel Eyssette. Vă închipuiţi ce mîndru era Piciul. Urarea în cinstea lui Daniel Eyssette dădu semnalul plecării. Era zece fără un sfert, adică ora la care trebuia să ne întoarcem la liceu. Omul cu cheile ne aştepta la poartă. — Domnule Serrieres, zise el grăsunului meu coleg, pe care puneiul de rămas bun îl făcea să se clatine pe picioare. —O să-ţi duci pentru ultima oară elevii în sala de meditaţie. îndată ce vor fi intrat, domnul director şi cu mine vom veni să-l instalăm pe nouă pedagog. Intr-adevăr, dupăcîteva minute, directorul, domnul Viot şi noul pedagog îşi făceau intrarea solemnă în sală. Toţi se ridicară în picioare. Directorul mă prezintă elevilor într-o ouvîntare cam lungă, dar plină de demnitate; apoi se retrase urmat de grăsunul Serrieres, pe care puneiul de rămas bun îl ameţea tot mai rău. Domnul Viot rămase cel din urmă. Nu rosti nici o cuvîntare, dar cheile lui, clinic! cline! cline! vorbiră pentra el într-un chip atît de groaznic, cline! cline! cline!  atît de ameninţător, îneît toate capetele se ascunseră după capacele pupitrelor, şi însuşi noul pedagog nu se simţea la largul lui.  Indată ce îngrozitoarele chei plecară, o mulţime de feţe şirete ieşiră de după pupitre. Toate vîrfurile peniţelor se îndreptară spre buze, toţi ochişorii aceia strălucitori, speriaţi, batjocoritori se aţintiră asupra mea, în timp ce un lung şuşotit trecea din bancă în bancă. Cam tulburat, am urcat încet.treptele catedrei. Am încercat să-rai plimb o privire cruntă în jurul meu, apoij îngroşîndu-mi glasul, am strigat între două puternice si scurte bătăi în masă: — Să lucrăm, domnilor, să lucrăm! Astfel şi-a început Piciul cea dintîi meditaţie. VI. CEI MICI Ei nu erau răi, ci ceilalţi. Ei nu mi-au făcut niciodată Areun rău, şi eu îi iubeam, fiindcă nu miroseau încă a liceu şi le citeai tot sufletul în ochi. Nu-i pedepseam niciodată. La ce bun? Pedepseşti oare păsărelele?  Cînd piuiau prea tare, n-aveam decît să strig: „linişte!” Şi îndată toată colivia tăcea măcar cinci minute. Cel mai mare din sala de meditaţie avea unsprezece ani. Ce vreţi, unsprezece ani! Şi grăsunul Serrieres se lăuda că-i mîna cu nuiaua!  Eu nu-i minam cu nuiaua. Am încercat să fiu totdeauna bun, asta-i tot. Uneori, cînd fuseseră tare cuminţi, le spuneam o poveste  0 poveste! Ce fericire! Repede, repede îşi strîngeau caietele, închideau cărţile, călimări, rigle, condeie, aruncau tot alandala în  fundul pupitrelor; apoi, cu braţele încrucişate pe bancă, deschideau ochii mari şi ascultau. Născocisem înadins pentru ei cinci sau şase basme fantastice: Debuturile unui greier, Nenorocirile lui Ionică-Iepuraşul etc. Pe atunci, ca şi astăzi, bunul La Fontaine mi-era sfîntul cel mâi drag din calendarul literar, şi romanele mele nu erau decît povestirea fabulelor lui; dar mai strecura ui în ele şi ceva din propria-mi istorioară. Totdeauna era cîte un biet greier, nevoit să-şi cîştige existenţa ca Piciul, sau o vaca-domnului ce cartona plîngînd ca Eyssette (Jacques). Asta-i făcea să petreacă pe micuţii mei, ba chiar şi pe mine. Din păcate, domnul Viot nu înţelegea să petreci în felul ăsta. De trei sau patru ori pe săptămînă, îngrozitorul om cu chei făcea o inspecţie prin liceu, să vadă dacă toate se desfăşoară după regulament....Or, într-una din zilele acelea  intră în sala noastră de meditaţie chiar în clipa cea mai mişcătoare a poveştii lui Iomcă-Iepuraşul. Văzîndu-l pe domnul Viot, toată sala tresări. Copiii se priviră înspăimînţaţi. Povestitorul se opri dintr-o dată. Ionică-Iepuraşul, buimăcit, rămase cu o lăbuţă în aer, ciulindu-şi de spaimă urechile mari. În picioare, în faţa catedrei, zîmbitoiul domn Viot îşi plimbă o privire lungă şi mirată asupra pupitrelor goale. Nu scotea o vorbă, dar cheile lui zornăiau crîncen: „Clinc! clinc! clinc! neisprăviţilor! Ce? aici nu se mai lucrează?” Tremurînd tot, am încercat să potolesc îngrozitoarele chei.  — Băieţii au lucrat mult zilele astea, am îngăimat eu Şi am vrut să-i răsplătesc spunîndule o mică poveste. Domnul Viot nu-mi răspunse. Se înclină zîmbind, îşi mai zăngăni o dată cheile şi ieşi. Seara, în recreaţia de la patru, veni spre mine şi, mereu zîmbitor, mereu mut, îmi înmînă regulamentul deschis la pag. 12: Datoriile pedagogului faţă de elevi. Am înţeles că nu trebuie să mai spun poveşti şi n-am mai spus niciodată. Cîteva zile, micuţii mei fură nemîngîiaţi. Le lipsea Ionică-Iepuraşul, şi mi se rupea inima că nu puteam să li-l dau înapoi. Dac-aţi şti ce dragi mi-erau băieţii aceia! Nu ne despărţeam niciodată  Liceul era împărţit în trei grupe foarte deosebite: cei mari, mijlocii şi cei mici; fiecare grupă îşi avea curtea, dormitorul şi sala ei de meditaţie. Micuţii mai erau aşa'dar, ai mei, numai ai mei. Mi se părea că am treizeci şi cinci de copii. Afară de aceştia, nici un prieten. Zadarnic îmi zîmbea domnul Viot, mă lua de braţ în recreaţii şi-mi.dădea sfaturi cu privire la regulament, nu mi-era drag, nu putea să-mi fie drag; prea mă înspăimîntau cheile lui. Pe director nu-l vedeam niciodată. Profesorii îl dispreţuiau pe Pici şi-l priveau de sus. Cît despre colegii mei, îi îndepărtase de mine bunăvoinţa pe care omul cu cheile păxea că mi-o arată; de altfel, din ziua cînd am fost prezentat subofiţerilor nu in-am mai dus la cafeneaua Barbette, şi asta nu mi-o iertau oamenii aceia. Pînă şi portarul Cassagne şi Roger, maestrul de scrimă, erau împotriva mea. Mai ales maestrul de scrimă părea foarte supărat pe mine. Cînd treceam pe lîngă el, îşi răsucea mustaţa încruntat şi holba nişte ochi, de parc-ar fi vrut să spintece cu sabia pe o sută de arabi. Odată îi zise în gura mare lui Cassagne, uitîndu-se la mine, că nu-i plac spionii. Cassagne nu răspunse, dar am văzut pe chipul său că nici lui nu-i plac..'. Despre care spioni era vorba. Asta-mi dădu mult de gîndit. în faţa acestei antipatii generale m-am resemnat de nevoie. Pedagogul mijlociilor împărţea cu mine odăiţa lui de la etajul al treilea, sub pod; acolo-mi găseam scăparea în timpul orelor de clasă. Şi cum colegul meu îşi petrecea tot timpul liber la cafeneaua Barbette, odaia îmi aparţinea de fapt mie; era odaia mea, căminul meu. De cum intram, mă încuiam, întorcînd cheia de două ori, îmi trăgeam cufărul, nu era nici un scaun în odaie, în faţa unui birou vechi, plin de pete de cerneală şi de inscripţii scrijelite cu briceagul, îmi înşiram deasupra toate cărţile şi la lucru! Pe atunci era primăvară  Cînd ridicam fruntea, vedeam cerul tare albastru şi copacii cei mari din curte, care şi înverziseră. Afară, nici un zgomot. Din cînd în cînd, glasul monoton al unui elev care-şi spunea lecţia, exclamaţia unui profesor mînios, o ceartă între vrăbii, sub frunziş apoi totul se liniştea, liceul parcă dormea. Piciul nu dormea. Sici măcar nu visa, ceea ce-i un încîntător fel de a dormi. Lucra, lucra fără întrerupere, îndopîndu-se cu greacă şi cu latină, de-i plesnea capul. Uneori, în toiul muncii lui grele, un deget tainic bătea la usă. — Cine-i?  — Eu sînt, Muza, vechea ta prietenă, femeia din caietul roşu, deschide-mi repede, Piciule! Dar Piciul se ferea să-i deschidă. De Muză-i ardea lui!... La dracu' caietul roşu! în clipa de faţă, lucrul de căpetenie era să facă multe teme de greacă, să-şi ia licenţa, să fie numit profesor şi să reclădească cit mai repede un frumos cămin, nou-nouţ, pentru familia Byssette. Gîndul că lucram pentru familie îmi dădea mult curaj şimi făcea viaţa mai plăcută. Ba-mi înfrumuseţa pînă şi odaia O! mansardă, scumpă mansardă, cîte ceasuri frumoase am petrecut între cei patru pereţi ai tăi! Ce bine mai lucram acolo! Ce vrednic mă simţeam!... Dacă aveam cîteva.ceasuri bune, mai aveam şi destule rele. De două ori pe săptămînă, duminica şi joia, trebuia să duc copiii la plimbare. Plimbarea asta era un chin pentru mine. De obicei mergeam la Poiană, o pajişte mare ce se întindea ca un covor la picioarele muntelui, la o jumătate de leghe de oraş. Cîţiva castani înalţi trei sau patru cîrciumioare vopsite în galben, un izvor sprinten ce alerga prin iarbă făceau din locul acela o privelişte fermecătoare şi veselă Cele trei grupe veneau pe drumuri deosebite; dar, odată acolo, se adunau sub supravegherea unui singur pedagog, şi totdeauna eu eram acela. Cei doi colegi ai mei se duceau prin cîrciu mioarele vecine, unde băieţii cei mari le făceau cinste, dar, cum pe mine nu mă pofteau niciodată, rămîneam să păzesc elevii Grea meserie în locurile acelea frumoase! Ar fi fost aşa de plăcut să te întinzi pe iarba verde, la umbra castanilor, şi să te” îmbeţi de mirosul cimbrului, ascultînd cîntecul izvorului! în loc de asta, trebuia să supraveghez elevii în Poiană şi să trec prin tot oraşul cu grupa mea, grupa celor mici. Celelalte grupe mergeau de minune păstrînd rîiîdul şi băteau talpa ca nişte soldaţi încercaţi. Se simţea disciplina şi toba. Micuţii mei nu pricepeau nimic din toate lucrurile acestea frumoase. Ei mergeau în rînd, se ţineau de mină şi trăncăneau tot drumul. Zadarnic le strigam: „Păstraţi distanţa!”, că nu mă înţelegeau şi umblau alandala. Eram destul de mulţumit de capul coloanei. Puneam acolo pe cei mai mărişori, cei mai serioşi, cei care purtau tunică. Dar în coadă, ce harababură ce neorînduială! O ceată nebună de copii, capete zbîr-lite, mîini murdare, pantaloni numai zdrenţe. Nici nu îndrăneam să mă uit la ei. Desinit in piscem, îmi spunea în privinţa aceasta zîmbitorul domn Viot, om de duh uneori. Ce-i drept, coada coloanei avea o înfăţişare jalnică. Înţelegeţi, dar, deznădejdea mea de a mă arăta pe străzile din Sarlande cu asemenea alai, şi mai ales duminica! Clopotele dăngăneau, străzile erau pline de lume. întîlneai pensioane de fete care se duceau la biserică, modiste eu bonete trandafirii, bărbaţi fercheşi, cu pantaloni cenuşiu-deschis. Trebuia să treci pe lîngă toţi aceştia, cu o haină jerpelită şi cu o grupă caraghioasă. 'Ce ruşine!  Printre toţi drăcuşorii ăştia zbîrliţi pe eare-i plimbam de două ori pe săptămînă prin Oraş, unul, mai ales, un semiintern, mă scotea din fire. Închipuiţi-vă un copil pipernicit, aşa de mie incit era şi caraghios; afară de asta, stângaci, murdar, nepieptănat, scos ca din mocirlă şi, pentru ca nimic să nu-i lipsească, mai avea şi picioare îngrozitor de strîmbe. Niciodată un astfel de elev dacă totuşi e îngăduit să dai unuia ca ăsta numele de elev n-a mai figurat pe îoile de înscriere ale şcolii. Făcea de rîs un liceu întreg. Cît despre mine, prinsesem ciudă pe el; şi în zilele de plimbare, cînd îl vedeam că merge legănîndu-se în coada coloanei, cu graţia unui mic răţoi, îmi venea o poftă nebună să-i dau un picior şi să-l azvîrl cît colo, spre cinstea grupei mele. Il porecliserăm Bamban din pricina mersului său mai mult decît nedisciplinat. Toţi puştii din Sarlande erau prietenii săi. Datorită lui, cînd ieşeam la plimbare eram totdeauna urmăriţi de o ceată de ştrengari care făceau pe grozavii în spatele nostru, îl chemau pe Bamban pe nume, îl arătau cu degetul, îi aruncau coji de castane, şi mii de alte maimuţăreli. Micuţii mei petreceau grozav, dar eu nu rîdeam deloc, şi în fiecare săptămînă înaintam directorului un raport amănunţit asupra elevului Bamban şi a numeroaselor neorînduieli pe care prezenţa lui le pricinuia. Din nenorocire, rapoartele mele rămîneau fără răspuns şi eram silit totdeauna să m-arăt pe străzi în tovărăşia domnului Bamban, mai murdar şi mai crăcănat ca ori cînd, într-o duminică între altele o frumoasă duminică sărbătorească şi cu mult soare îmi sosi pentru plimbare într-un asemenea hal, încît ne-am speriat cu toţii. Niciodată n-aţi visat aşa ceva. Mîine negre, pantofi fără şireturi, noroi pînă şi-n păr, aproape că nu mai avea pantaloni o dihanie. Mai caraghios era faptul că în ziua aceea se cunoştea că-l făcuseră tare frumos' înainte de.a mi-l trimite. Părul, mai bine pieptănat decît de obicei, era încă lins depomadă, iar nodul cravatei avea un nu ştiu ce în care simţeai degetele maniei. Dar sînt atîtea mocirle pînă sajungi la liceu! Şi Bamban se tăvălise prin toate. Cînd l-am A'ăzut că trece în rînd alături de ceilalţi, liniştit si zîmbitor ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, am făcut o mişcare de scîrbă şi de indignare. — Pleacă de aici! i-am strigat. Bamban gîndi că glumesc şi nu încetă să zîm-bească. Se credea tare frumos în ziua aceea! I-am strigat”din nou: „Pleacă! Pleacă de aici!” El mă privi trist şi supus, ochii lui se rugau fierbinte, dar am rămas neînduplecat şi grupa se puse în mişcare, lăsîndu-l singur, neclintit în mijlocul străzii. Credeam c-am scăpat de el pentru toată ziua, cînd, la ieşirea din oraş, rîsetele şi şoaptele de la ariergardă mă făcură să întorc capul. La patru sau cinci paşi în urma noastră, Bamban venea grav după coloană. — Măriţi pasul! am zis celor doi din faţă. Elevii înţeleseră că era vorba de a-i face o şotie, lui Bamban, şi grupa o porni într-o goană nebună. Din cînd în cînd, băieţii se întorceau să vada dacă Bamban putea să-i urmeze si rîdeau zărindu-i acolo, tare departe, mic cît pumnul, alergînd prin colbul drumului, printre vînzătorii de prăjituri şi de limonada. Şi turbatul ăsta ajunse la Poiană aproape odată cu noi. Numai că era galben la faţă de oboseală şi-şi tîra picioarele de ţi se făcea milă. Mi-a părut rău şi, cam ruşinat de cruzimea mea, l-am chemat cu biîndeţe lingă mine. Purta o bluzişoară spălăcită, în pătrăţele roşii, bluza Piciului la liceul din Lyon. Am recunoscut-o îndată bluza aceea, şi-mi spuneam: ,,Nu ţi-e ruşine, ticălosule? Chiar pe tine, pe Pici te joci să-l chinuieşti astfel”. Şi, cu lacrimi în suflet, am început să-l iubesc sincer pe acest biet dezmoştenit. Bamban se aşezase jos, că-l dureau picioarele. M-am aşezat lîngă el. I-am vorbit... I-am cumpărat o portocală Aş fi vrut să-i spăl picioarele. Din ziua aceea, Bamban ajunse prietenul meu. Am aflat despre el lucruri înduioşătoare  Era fiul unui potcovar care, auzind că se laudă pretutindeni binefacerile învăţătairii, muncea de se rupea, bietul om! să-şi trimită copilul semiintern la liceu. Dar, vai! Nimic nu se prindea de Bamban. In ziua cînd a intrat la şcoală, i s-a dat un model de beţe, zicîndu-i-se: „Să faci beţe!” Şi de un an de zile, Bamban făcea beţe. Şi ce beţe, Dumnezeule!... Strîmbe, murdare, şchioape, beţe de-ale lui Bamban. Nimeni n-avea grija lui. Nu făcea parte din nici o clasă; de obicei intra în cea pe care o vedea deschisă. într-o zi a fost găsit făcîndu-şi beţele în clasa şaptea Ciudat elev şi Bamban ăsta! Uneori îl priveam în sala de meditaţie cum sta încovoiat peste caiet, năduşind, suflînd, cu limba scoasă, ţinîndu-şi strîns condeiul în mînă şi apă-sîndu-l din răsputeri, ca şi cum ar fi vrut să treacă prin masă La fiecare băţ muia tocul în cerneală şi, la sfîrşitul fiecărui rînd, închidea gura şi se odihnea frecîndu-şi mîinile. Bamban lucra cu mai multă tragere de inimă de cînd eram prieteni... După ce isprăvea o pagină, se grăbea să urce pe brînci la catedră şi-şi punea capodopera în faţa mea, fără să scoată o vorbă. Il băteam drăgăstos peste obraz, zicîndu-i: „Foarte bine!” Era groaznic, dar nu voiam să-l descurajez. De fapt, încetul cu încetul, beţele începeau să meargă mai drept, peniţa nu mai scuipa atîta şi caietele erau mai puţin pătate cu cerneală Cred c-aş fi izbutit să-l învăţ ceva; din nenorocire soarta ne-a despărţit. Pedagogul elevilor mijlocii părăsea liceul. Cum eram aproape de sfîrşitul anului, directorul nu voi să mai ia un nou pedagog. Un elev cu barbă din clasa şaptea fu trecut la grupa celor mici, iar eu am fost însărcinat cu sala de meditaţie a celor mijlocii. Am socotit-o drept o catastrofă. Mai întîi, mijlociii mă înspăimîntau. îi,văzusem la treabă în zilele de plimbare la.Poiană, şi mi se strîngea inima la gîndul că voi trăi neîncetat în mijlocul lor. Apoi trebuia să-mi părăsesc micuţii, dragii mei micuţi, pe care-i iubeam atîta Cum se va purta cu ei elevul cu barbă?  Ce-o să se facă Bamban? Eram într-adevăr nenorocit. Şi micuţii mei fură deznădăjduiţi că plecam. în cea din urmă zi de meditaţie a fost o clipă de emoţie cind sună clopotul Toţi voiră să mă sărute. Ba chiar eîţiva, vă asigur, au găsit să-mi spună lucruri încîntătoare. Şi Bamban? Bamban nu vorbi. Dar cind ieşeam, se apropie de mine, roşu la faţă, şi-mi puse cu solemnitate in mînă un minunat caiet de beţe pe caro le făcuse anume pentru mine. Bietul Bamban! VII. PEDAGOGUL Aşadar, am luat in primire sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Am găsit acolo vreo cincizeci de golani, băieţi de la munte, bucălaţi, între doisprezece şi paisprezece ani, fii de gospodari îmbogăţiţi, pe care părinţii lor îi trimiteau la liceu să facă din ei mici burghezi, cu preţul de o suta douăzeci de franci pe trimestru. Grosolani, obraznici, trufaşi, vorbind între ei un aspru dialect din Ceveni, pe care nu-l înţelegeam deloc, aveau mai toţi acea anumită sluţenie a copilăriei ce-şi schimbă vocea, mîini mari şi roşii, cu degeraturi, glasuri de cocoşei răguşiţi, privirea tîmpită şi, pe deasupra, un iz de liceu  Mă urîră îndată, înainte de a mă cunoaşte. Eram pentru ei inamicul, pedagogul; şi din ziua cînd m-am aşezat la catedră, războiul a început între noi, un război înverşunat, fără nici o clipă de răgaz. Ah! ce copii cruzi şi cît m-au făcut să sufăr! Aş vrea să vorbesc de ei fără duşmănie, durerile acestea sînt doar aşa de departe de noi! Ei bine, nu, nu pot; şi uite, chiar în ceasul cînd scriu rîndurile acestea simt că-mi tremură mîna de friguri şi de tulburare. Mi se pare că mai sînt acolo. Imi închipui că ei nu se mai gîndesc la mine. Nu-şi mai aduc aminte de Piciul şi nici de frumosul monoclu pe care şi-l cumpărase, ca să pară mai grav. Foştii mei elevi sînt acum bărbaţi, bărbaţi în toată firea. Soubeyrol trebuie să fie notar pe undeva, sus, prin Ceveni; Veillon (mezinul), grefier la tri bunal; Loupi, farmacist, şi Bonzanquet, veterinar. Au situaţie, burtă, tot ce le trebuie. Totuşi, uneori cînd se întîlnesc la club sau în piaţa bisericii, îşi amintesc de timpurile fericite de la liceu, şi poate că atunci vorbesc şi de mine. — Ia spune, grefiere, îl mai ţii minte pe micul Eyssette, calul nostru de bătaie din Sarlande, cu părul lung şi faţa gălbejită? Ce de feste i-am mai jucat! E adevărat, domnilor. I-aţi jucat multe feste, şi fostul vostru pedagog nu le-a uitat nici pînă astăzi... Ah! Nenorocitul pedagog! Ce v-a mai făcut să rîdeţi! Ce l-aţi mai făcut să plîngă! Da, să plîngă! L-aţi făcut să plîngă, şi de aceea festele voastre păreau şi mai straşnice  De cîte ori, la sfîrşitul unei zile de chin, bietul om, ghemuindu-se în patu-imic, nu şi-a muşcat pătura ca să nu-i auziţi hohotele de plîns!  E aşa de îngrozitor să trăieşti înconjurat de rea-voinţă, să te temi totdeauna, să fii totdeauna cu ochii în patru, totdeauna rău, totdeauna înarmat, e aşa de îngrozitor să pedepseşti, eşti nedrept fără să vrei, e aşa de îngrozitor sa te îndoieşti, sa vezi pretutindeni numai curse, să nu mănînci în tihnă, să nu dormi liniştit, să-ţi spui totdeauna, chiar în clipele de răgaz: „Ah! Doamne!... Ce-or să-mi mai facă acuma?” Si, de-ar trăi o sută de ani, pedagogul Daniel Eyssette nu va uita niciodată»'tot ce-a suferit la liceul din Sarlande, din trista zi cînd a intrat în sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Şi totuşi, nu vreau să mint, schimbînd meditaţia, cîştigasem ceva: acum vedeam ochii negri. De două ori pe zi, în orele de recreaţie, îi zăream de departe, lucrînd la o fereastră de la etajul întîi, care dădea în curtea mijlociilor,.. Erau acolo, mai negri, mai mari ca oricînd, aplecaţi de dimineaţă pînă seara asupra unei cusături fără de sfîrşit; căci ochii negri coseau, nu se mai saturau de cusut. Ca să coasă, numai ca să coasă, bătrîna ursitoare cu ochelari îi adusese de la copiii găsiţi  ochii negri nu-şi cunoşteau nici tatăl, nici mama şi, de la un capăt la celălalt al anului, coseau, coseau fără încetare, sub privirea neînduplecată a cumplitei ursitoare cu ochelari, care torcea în preajma lor. Eu mă uitam la ei. Recreaţiile mi se păreau prea scurte. Mi-aş fi petrecut viaţa sub fereastra aceea binecuvîntată, la care lucrau ochii negri. Şi ei ştiau că eram acolo. Din cînd în cînd se ridicau de pe cusătură, şi atunci ne vorbeam din ochi, fără cuvinte. — Eşti tare nenorocit, domnule Eyssette? — Şi voi de asemenea, sărmani ochi negri? — Noi n-avem nici tată, nici mamă. — Cît despre mine, părinţii mei sînt departe... — Ursitoarea cu ochelari e îngrozitoare, o, dac-ai şti — Pe mine copiii mă fac sa sufăr foarte mult. — Curaj, domnule Eyssette! — Curaj, frumoşii mei Ochi negri! Niciodată nu ne spuneam mai multe. Mă temeam totdeauna să nu-l văd pe domnul Viot că se iveşte cu cheile lui  cline! cline! cline!  iar colo sus, dincolo de fereastră, ochii negri aveau şi ei pe domnul Viot al lor. După un dialog de o clipă se plecau repede şi începeau iar să coasă, sub privirea cruntă a ochelarilor mari, cu rama de oţel. Scumpii mei ochi negri! Nu ne vorbeam decît de la mare depărtare si numai privindu-ne pe furiş, şi totuşi îi iubeam din tot sufletul. Mai era şi abatele Germane, care mi-era tare drag Abatele acesta era profesorul de filozofie. Trecea drept nn om ciudat şi, la liceu, toţi se temeau de el,. pînă şi directorul, pînă şi domnul Viot. Vorbea puţin, cu glas scurt şi tăios, ne tutuia pe toţi, umbla cu paşi mari, cu capul pe spate, cu sutana ridicată şi, ca un dragon, bătea talpa pantofilor lui cu cataramă. Era înalt şi puternic. Multă vreme l-am crezut foarte frumos, dar într-o zi, privindu-l mai de aproape, am băgat de seamă că faţa asta nobilă de leu fusese groaznic desfigurată de vărsat. Nici un locşor care să nu fi fost ciopîrţit, tăiat, plin de semne. Abatele trăia posomorit şi singur într-o odăiţă de la capătul clădirii, în aşa-numitul Liceu Vechi. Nimeni nu intra la el vreodată, afară de cei doi fraţi ai lui, doi netrebnici din grupa mea, pentru învăţătura cărora plătea el Seara, cînd treceam prin curţi să ne urcăm la dormitor, zăream acolo sus, în clădirile negre şi dărîmate ale Liceului Vechi, o luminiţă slabă care veghea: era lampa abatelui  Germane. Adeseori şi dimineaţa, cînd coboram pentru meditaţia de la şase, vedeam prin ceaţă lampa care mai ardea; abatele Germane nu se culcase. Se spunea că scrie o mare lucrare de filozofie. Cît despre mine, chiar înainte de a-l cunoaşte, simţeam o mare simpatie pentru acest ciudat abate. Mă atrăgea îngrozitorul şi frumosul lui chip, strălucitor de inteligenţă. Numai că atîta mă speriaseră ceilalţi, povestind ciudăţeniile şi brutalităţile lui, încît nu îndrăzneam să mă duc la el. Totuşi m-am dus, şi spre fericirea mea. Iată în ce împrejurare... Trebuie să vă spun că pe vremea aceea mă cufundasem pînă-n gît în istoria filozofiei. Grea muncă pentru Piciu. Aşadar, într- o zi mi-a venit chef să-l citesc pe Condillac. între noi fie vorba, unchiaşul nu merită nici măcar să-ţi dai osteneala de a-l citi. Nu- i un filozof serios, şi tot bagajul lui filozofic ar încăpea în căsuţa pietrei unui inel de un franc. Dar, ştiţi, cînd eşti tînăr, ai păreri anapoda despre lucruri şi despre oameni  Voiam deci să-l citesc pe Condillac. Cu orice preţ îmi trebuia un Condillac. Din nenorocire nu se găsea, la biblioteca liceului, iar librarii din Sarlande nu ţineau astfel de cărţi. M-am hotărît să mă adresez abatelui Germane. Fraţii lui îmi spuseseră că odaia sa cuprindea peste două mii de volume şi nu mă îndoiam că voi descoperi la el cartea visurilor mele. Dar omul ăsta afurisit mă înspăimînta, şi pentru a mă hotărî să urc în cotlonul lui, trebuia întradevăr să ţin grozav la domnul de Condillac. Cînd am ajuns în faţa uşii, picioarele-mi tremurau de frică”... Am bătut de două ori foarte încet. — Intră! răspunse un glas de titan. Cumplitul abate Germane sta călare pe un scaun scund, cu picioarele întinse, cu sutana sumecată şi dezvăluind muşchi puternici ce ieşeau mult în relief prin ciorapii de mătase neagră. Rezemat de speteaza scaunului, citea un in folio cu muchiile roşii şi fuma zgomotos o lulea scurtă şi cafenie, o aşa-zisă ciubeică. — Tu eşti! făcu el, abia ridicîndu-şi ochii de pe infolio. Bună ziua! Ce mai faci... Ce vrei? Glasul lui tăios, înfăţişarea aspră a odăii acesteia îmbrăcată cu cărţi, felul semeţ cum şedea, luleaua scurtă pe care o ţinea între dinţi, totul mă intimida grozav. Totuşi am izbutit să-i lămuresc, de bine de rău, scopul vizitei mele şi să-i cer faimosul Condillac. — Condillac! Vrei să-l citeşti pe Condillac! îmi răspunse abatele Germane, zîmbind. Ce idee ciudată!... Nu ţi-ar plăcea mai, bine să fumezi o lulea cu mine? Ia scoate din cui luleaua cea mare şi frumosă care atîrnă acolo în perete, şi aprinde-o  ai să vezi că-i mult mai bună decît toţi Condillaeii din lume. Mi-am cerut iertare printr-un gest, înroşindu-mă. — Nu vrei?..., Cum doreşti, băiete.., Condillac-ul tău e colo sus, pe raftul al treilea, la stînga  Poţi să-l iei. Ţi-l împrumut. Nu cumva să-l strici, că-ţi rup urechile. L-am luat pe Condillae de pe raftul al treilea, la stînga, şi mă pregăteam să plec, dar abatele mă opri. — Va să zică, te, ocupi cu filozofia? îmi zise el, uitîndu-se drept în ochii mei Te pomeneşti că mai şi crezi în ea?  Poveşti, dragul meu, numai poveşti deşarte! Şi cînd te gîndeşti c-au vrut să facă din mine un profesor de filozofie! Spune si dumneata!  Ce să le predai, mă rog! Zero, nimicnicie... Ar fi putut tot atît de bine, pe cînd aveau grija asta, să mă numească inspector general al stelelor sau controlor al fumului de lulea Ah! sărmanul de mine! Ciudate meserii trebuie să mai ai uneori ca să-ţi cîştigi pîinea  Cunoşti şi tu cîte ceva din toate acestea, nu-i aşa?  O! nu-i nevoie să roşeşti. Ştiu că nu eşti fericit, bietul meu pedagog, şi că băieţii îţi fac viaţă amară. Aici, abatele Germane se opri o clipă. Părea foarte mînios si-şi scutura cu furie luleaua pe unghie. Eu, auzindu-l pe omul ăsta de treabă că se înduioşează astfel de soarta mea, mă simţeam tare mişcat şi-l ţineam pe Condillae în faţa ochilor, ca să-mi ascund lacrimile ce-i umpleau. Aproape îndată, abatele urmă: Pentru marile suferinţe ale vieţii nu cunosc decît trei leacuri: munca, rugăciunea şi luleaua luleaua de lut, foarte scurtă, să nu uiţi... Cît despre filozofi, nu te bizui pe ei; n-au să-ţi aducă niciodată nici cea mai mică mîngîiere. Am trecut şi eu pe acolo, poţi să mă crezi. — Vă cred, domnule abate. — Acuma, du-te, că mă oboseşti... Cînd vei voi cărţi, n-ai decît să vii să-ţi iei. Cheia odăii mele e totdeauna în uşă, iar filozofii totdeauna pe raftul al treilea, la stînga Nu-mi mai vorbi Adio! Apoi începu iar sa citească şi ma lăsă să plec fără să se uite măcar la mine. Din ziua aceea, toţi filozofii universului mi-au stat la în'demînă; intram la abatele Germane fără să mai bat la uşă, ea la mine acasă. De cele mai multe ori, la orele cînd veneam, abatele îşi ţinea lecţiile, iar odaia era goală. Luleaua cea mică dormea pe colţul mesei, lingă infoliile cu margini roşii şi nenumăratele hîrtii acoperite eu un scris subţire şi neciteţ... Cîteodată era şi abatele 'Germane acolo. îl găseam citind, scriind sau plimbîn-du-se în lung şin lat cu paşi mari. Cînd intram, ziceam cu glas sfios: — Bună ziua, domnule abate! De cele mai multe ori nu-mi răspundea Eu îmi luam filozoful de pe raftul al treilea, la stingă, şi plecam fără ca abatele să pară cel puţin că-mi bănuieşte prezenţa  Pînă la sfîrşitul anului n-am schimbat nici douăzeci de vorbe. Dar nu-i nimic! Ceva din mine însumi îmi spunea că eram buni prieteni  în răstimp se apiopia vacanţa. Toată ziua îi auzeai pe elevii de la muzică repetînd în sala de desen polci şi marşuri pentru împărţirea premiilor. Polcile acestea fi înveseleau pe toţi. Seara, la ultima meditaţie, vedeai cum ies din pupitre o mulţime de calen-dăraşe, iar fiecare copil ştergea dinir-al lui ziua care se isprăvise:,,A mai trecut una!'' Curţile erau pline de scînduri pentru tribună; se scuturau jilţurile, se băteau covoarele... nu se mai lucra, nu mai era nic' o disciplină. îuimai ura de totdeauna împotriva pedagogului şi festele, îngiozitoarele feste, dăinuiră pînă la urmă.  In sfîrşit sosi şi ziua cea mare. Era şi timpul. Nu mai puteam îndura. Premiile se împărţiră în curtea mea, curtea mijlociilor... Parc-o văd şi acuma, cu cortul ei bălţat, cu zidurile acoperite cu draperii albe, cu copacii mari şi verzi, plini de steaguri, şi sub ei, un talmeş-bal-meş de pălării, de chipie, de şepci, de căşti, de bonete cu flori, de jobene brodate, de pene, de panglici, de pompoane, de penaje în fund, o tribună lungă, unde se aşezaseră autorităţile liceului în jilţuri de catifea roşu-îneliis O! tribuna aceea! Ce mic te simţeai în faţa ei! Ce aer de dispreţ şi de superioritate dădea ea celor care se aflau în ea! îîici unul din domnii aceia nu mai avea îniăţişarea lui obişnuită. Abatele Germane era şi el, în tribună, dar ai fi zis că nu-şi dă seama de lucrul acesta. Lungit în jilţ, eu capul lăsat pe spate, asculta pe vecinii lui, cu gîndul aiurea, şi parcă urmărea cu ochii, prin frunziş, fumul unei lulele închipuite. La picioarele tribunei, orchestra, tromboane şi oficleiăex strălucind la soare; cele trei grupe, îngrămădite pe bănci, cu pedagogii în spatele lor; iar la urmă, mulţimea părinţilor, profesorul de la a doua oferind braţul doamenelor şi strigînd: „Faceţi loc! Faceţi loc!” în siîrşit, pierdute în mijlocul mulţimii, cheile domnului Viot ce alergau de la un capăt la celălalt al curţii şi pe care le auzeai—cline! cline! cline!  la dreapta, la stînga, aici, pretutindeni în acelaşi timp..'. Ceremonia începu. Era cald.!Nici un pic de aer sub cort Doamnele grase, stacojii la faţă, moţă-l Instrument de alamă care are, In orchestră, rolul de bas profund, iar la umbra pălăriilor lor, iar domnii cu chelie îşi ştergeau capul cu basmale roşu- aprins. Totul era roşu: feţele, covoarele, jilţurile... Au fost trei discursuri, mult aplaudate, dar eu nu le-am auzit. Colo sus, la fereastra de la primul etaj, ochii negri coseau la locul lor obişnuit, şi sufletul meu zbura spre ei Sărmanii mei ochi negri! îsici chiar în ziua aceasta ursitoarea cu ochelari nu-i lăsa să se odihnească. Cîjnd s-a strigat şi ultimul nume al ultimei menţiuni din ultima clasă, muzica izbucni într-un marş triumfal şi toţi se risipiră. Harababură generală. Profesorii coborau din tribună; elevii săreau peste bănci să-şi ajungă familiile. Toţi se sărutau, se chemau: „Pe aici! Pe aici!” Surorile premianţilor plecau mîndre cu cununile fraţilor lor. Eochiile de mătase foşneau printre scaune Nemişcat după un copac, Piciul, plăpînd şi tare ruşinat în haina-i jerpelită, se uita cum trec frumoasele doamne. încetul cu încetul, curtea se goli. La poartă, directorul şi domnul Viot, în picioare, mîngîiau copiii în treacăt şi salutau părinţii pînă la părhînt. — La anul, cu bine! zicea directorul, cu un zîmbet îmbietor... Cheile domnului Viot sunau ca o dezmierdare: „Cline! Cline! Cline! Veniţi la anul, micii mei prieteni, veniţi la anui!” Copiii se lăsau sărutaţi cu nepăsare şi treceau, pragul dintr-o săritură. Unii se suiau în trăsuri frumoase cu blazonul familiei, în care mamele şi surorile îşi strîngeau fustele largi ca să le facă loc: clic! clic! La drum spre castel! O să ne revedem parcurile, pajiştile., scrînciobul de sub salcîm, cuştile spaţioase din curte, pline de păsări rare, heleşteul cu cele două lebede şi terasa cea mare cu stîlpişori la balustradă, unde seara luăm şerbetul. Alţii se căţărau în brecuri, lingă nişte fete drăguţe, care rîdeau arătîndu-şi dinţii frumoşi sub bonetele lor albe. Gospodina, cu lanţ de aur la gît,mîna caii... Hii, Maturino! îse întoarcem la fermă, mîn-căm iar pîine cu unt, bem vin tămîios, vînăm toată ziua păsări cu ţivlitoarea şi ne rostogolim în fînul înmiresmat! Fericiţi copii! Se duceau, plecau cu toţii Ah! de-aş fi putut să plec şi eu. VIII. OCHII NEGRI Liceul e pustiu. Toată lumea a plecat... De la un capăt la celălalt al dormitoarelor, escadroane de cogeamite şobolani tac şarje de cavalerie ziua-n amiaza mare. Călimările se usucă în fundul pupi-trelor. în copacii din curte, divizia vrăbiilor e în plină sărbătoare; aceste doamne şi-au poftit toate tovarăşele din oraş, de la episcopie, de la subprefec- tură, şi, de dimineaţă pînă seara, e un piuit asurzitor, în odaia lui de la mansardă, Piciul lucrează si le ascultă. A fost ţinut de milă la şcoală, în timpul vacanţei. Foloseşte timpul ca să studieze pe ruptele filozofii greci, turnai că odaia-i prea călduroasă şi tavanul prea scund. Te înăbuşi aici Isus obloane la ferestre. Soarele intră ca o făclie şi dă foc pretutindeni. Varul de pe grinzi crapă, se desprinde. Muşte mari, toropite de căldură, dorm lipite de geamuri Piciul se străduieşte din răsputeri să n-adoarmă, îşi simte capul greu ca plumbul. Pleoapele-i clipesc Lucrează, Daniel Eyssette! Trebuie doar să reclădeşti căminul... Dar nu, nu poate... Literele cărţii îi joacă pe dinaintea ochilor apoi se învîrte şi cartea, şi masa, şi toată odaia. Ca să scape de această ciudată aţipeală, Piciul se ridică, face cîţiva paş*i, dar cînd ajunge în faţa uşii, se clatină şi cade grămadă la pămînt, trăsnit de somn. Afară, vrăbiile piuie, greierii cîntă cît îi ţine gura; platanii, albi de colb, se cojesc la soare, întinzîndu-şi miile de ramuri. Piciul visează ceva ciudat. I se pare că bate cineva la uşa odăii lui şi că un glas răsunător îl cheamă pe nume:,,Daniel! Daniel!” Eecunoaşte glasul ăsta. Tot aşa striga odinioară: „Jacques, eşti un măgar!” Bătăile în uşă se înteţesc: „Daniel, băiete, eu sînt, taică-tu, deschide repede!” O! ce vis groaznic! Piciul vrea să răspundă, să deschidă uşa. Se ridică într-un cot, dar capu-i e prea greu, cade iar, pierzîndu-şi cunoştinţa... Cînd Piciul îşi revine în simţiri, e foarte mirat că se găseşte într-un pătuc alb de tot, înconjurat de perdele mari, albastre, care fac umbră de'jur-împrejur... Lumină dulce, odaie tihnită. ISTici un zgomot afară de tic-tacul unui ceasornic şi.ţăcănitul unei linguriţe într-o ceaşcă de porţelan... Piciul nu ştie unde se află, dar se simte foarte bine. Perdelele se întredeschid. Domnul Eyssette-tatăl, cu o ceaşcă în mînă, se pleacă spre el, zîmbindu-i blînd şi cu ochii plini de lacrimi. Piciul crede că mai visează. — Tu eşti, tată? Chiar tu eşti? — Da, dragă Danie, da, scumpul meu copil, eu sînt. — Oare unde mă aflu? — La infirmerie, de opt zile... acum eşti bine sănătos, ai fost insă tare bolnav — Dar tu, tată, cum de eşti, aici? Mai, săru-tă-mă! Ah! uite! Cînd te văd, mi se pare că tot mai visez. Domnul Eyssette-tatăl îl, sărută:, — Haide, acoperă-te, fii, cuminte, Doctorul nu-ţi dă voie să vorbeşti. Şi ca să nu-l lase pe copil să vorbească, bietul om vorbeşte întruna. închipuie ş-te-ţi că acum opt zile, societatea vinicolă mă trimite într-o călătorie în'Ce veni. îţi dai seama ce bucuros eram: un prilej să-l vad pe Daniel al meu! Sosesc la liceu... Cei ăe aici te cheamă, te caută... Daniel nicăieri! Cer să mă ducă, la odaia ta: cheia era înăuntru..., Bat: nimeni! Tranc! Sparg uşa, cu piciorul şi te găsesc acolo, pe jos, cu o fierbinţeală grozavă. Vai, bietul meu copil, ce, bolnav ai mai fost! Cinci zile ai aiurat! Nici o clipă nu te-am părăsit, Băteai cîmpii întruna. Vorbeai, mereu, să reclădeşti căminul. Care, cămin? Spune!.,. Strigai: „îshi ne trebuie chei, scoateţi cheile din broaşte!” Eîzi ? îţi jur că eu nu rîdeam de loc, Dumnezeule! Ce nopţi m-ai făcut să petrec lîngă tine!... înţelegi tu una ca asta? Domnul Viot parcă domnul Viot îi zice, nu-i aşa? nu voia să mă lase să dorm la liceu! îi dădea întruna cu regulamentul  Ei, poftim, regulamentul! De unde să-i cunosc eu regulamentul! Pedantul acela credea că mă sperie zornăindu-şi cheile sub nasul meu. Dar las' că mi ţi l-am pus eu la locul lui! Piciul se înfioară de îndrăzneala domnului Eyssette. Apoi, uitînd repede cheile domnului Viot: — Dar mama? întreabă el, întinzîndu-şi braţele, ca şi cum maică-sa ar fi fost acolo, s-o poată dez-mierda. — Dacă te dezveleşti, n-ai să atli nimic, răspunde domnul Eyssette, supărat. Haide, acoperă-te Mama-i bine, e la unchiul Baptiste. — Şi Jacques? — Jacques? E un măgar! Cînd zic un măgar, înţelegi, e un fel de-a vorbi Dimpotrivă, Jacques e un băiat tare bun... Da' nu te mai dezveli, ce dracu'!... Are o situaţie foarte frumoasă. Tot mai plînge, uita aşa. Dar altminteri e tare mulţumit. Directorul lui l-a luat ca secretar n-are altceva de făcut decît să scrie după dictare O situaţie foarte plăcută. — Bietul. Jacques! Oare o să fie osîndit toată viaţa lui să scrie după dictare? Spunînd aceasta, Piciul începe să rîdă din toată inima şi domnul Eyssette rîde că-l vede rîzînd, deşi îl ceartă din pricina blestematei celeia de pături care lunecă întruna. O! preafericită, infirmerie! Ce ore încîntătoare a petrecut Piciul între perdelele albastre ale pătucului său! Domnul Eyssette nu-l părăseşte. Stă toată ziua la căpătîiullui, şi Piciul ar vrea ca domnul Eyssette să nu mai plece niciodată Vai! Asta nu se poate. Societatea vinicolă are nevoie de agentul ei. Trebuie s-o pornească iar în Cevennes. După plecarea tatălui său, copilul rămîne singur-singurel în infirmeria tăcută. îşi petrece zilele citind în fundul unui jilţ mare, tras îîngă fereastră. Dimineaţa şi seara, galbena doamnă Cassagne îi aduce masa.  Piciul îşi bea ceaşca de supă, suge aripa de pui şi zice: „Mulţumesc, doamnă!” Nimic mai mult. Femeia asta miroase a friguri şi nu-i place. Nici măcar nu se uită la ea. Dar într-o dimineaţă, după ce spune: „Mulţumesc, doamna!” nepăsător ca de obicei, fără să-şi ia ochii de pe carte, e tare mirat s-audă un glas toarte blînd care-i zice: „Cum te simţi astăzi, domnule Daniel?'„ Piciul ridică fruntea şi... ghiciţi ce vede? Ochii negri, ochii negri în persoană, neclintiţi şi zîmbitori, în faţa lui! Ochii negri îşi vestesc prietenul că femeia cea galbenă e bolnavă şi că ei au însărcinarea să-l servească. Mai adaugă, lăsîndu-se în jos, că simt o mare bucurie văzîndu-l pe domnul Daniel restabilit; apoi se retrag cu o reverenţă adîncă, spunînd c-au să mai vină şi seara. într- adevăr, spre seară, ochii negri s-au reîntors: de asemenea şi a doua zi dimineaţă şi seara. Piciul e încîntat. îşi binecuvîntează boala, boala femeii galbene, toate bolile din lume; dacă nimeni nu s-ar ii îmbolnăvit, niciodată n-ar fi rămas singur cu ochii negri. O! preafericită infirmerie! Ce ore încîntătoare petrece Piciul în jilţul lui de convalescent,traslîngă fereastră!... Dimineaţa, ochii negri au sub genele lor lungi o mulţime de firişoare de aur, pe care soarele le face să strălucească; seara, lucesc blînd şi răspîndesc în umbra din jurul lor o lumină de stea în fiecare noapte, Piciul visează ochii negii şi nu mai poate dormi. Din zori, iată-l în picioare pentru a se pregăti să-i primească; are să le tacă atîtea mărturisiri. Dar cînd ochii negri sosesc, nu le spuae nimic. Ochii negri par foarte miraţi de tăcerea aceasta. Umblă de colo pînă colo prin infirmerie şi găsesc mii de pricini să stea lînga bolnav, nădăjduind mereu c-o să se hotărască a vorbi; dar afurisitul de Pici nu se mai hotărăşte. Totuşi, uneori îşi ia inima-n dinţi şi începe astfel vitejeşte: „Domnişoară!...” îndată ochii negri se aprind şi se uită la el, zîm- bind. Dar cînd îi vede zîmbind aşa, nenorocitul îşi pierde capul şi, cu glas tremurător, adaugă: „îţi mulţumesc că eşti atît de bună eu mine”. Sau încă: „Supa-i minunată astăzi!” Atunci ochii negri fac o mutrişoară drăgălaşă care înseamnă: „Ce, numai' atît?” Şi se duc oftînd. Dar după plecarea lor, Piciul e deznădăjduit: „O, chiar mîine, negreşit mîine, o să le vorbesc!” Iar a doua zi trebuie s-o ia de la capăt. în stîrşit, nemaiavînd încotro şi simţind bine că niciodată n-o să aibă curajul să spună ochilor negri tot ce gîndeşte, Piciul se hotărăşte'^ă le scrie într-o seară cere cerneală şi hîrtie pentru o scrisoare însemnată, o! foarte însemnată  Ochii negri au ghicit fără îndoială despre ce scrisoare-i vorba. Sînt aşa de şireţi ochii negri!... Eepede-repede aleargă să aducă cerneală şi hîitie, le aşază în faţa bolnavului şi pleacă rîzînd singuri. Piciul începe să scrie. Scrie toată noaptea, dar cînd s- a luminat de 'zi, bagă de seamă că ace? nestîrşită scrisoare nu cuprinde decît două cuvinte, mă înţelegeţi! numai că aceste două cuvinte sînt cele mai elocvente din lume şi el socoate că vor face foarte mare impresie. Şi acuma, fiţi atenţi!... Ochii negri au să vină Piciul e tare emoţionat. Şi-a pregătit scrisoarea de mai înainte şi se jură să le-o dea de cum vor sosi... Iată cum se vor petrece lucrurile. Ochii negri vor intra, vor aşeza supa şi puiul pe masă: „Bună ziua, domnule Daniel! „ Atunci le va spune îndată, cu mult curaj: „Drăgălaşii mei ochi negri, uite o scrisoare pentru voi!” Dar, sst! Un pas de păsărică pe sală Ochii negri se apropie Piciul ţine scrisoarea în mînă. Inima-i bate. O să moară . Uşa se deschide Grozăvie!... În locul ochilor negri se iveşte bătrîna ursitoare, cumplita ursitoare cu ochelari. Piciul nu îndrăzneşte să ceară lămuriri, dar rămîne încremenit. Oare de ce nu s-au mai întor? Aşteaptă seara cu nerăbdare Vai! Nici seara ochii negri nu mai vin, nici a doua zi, nici în zilele următoare, niciodată! Ochii negri au fost alungaţi. Au fost trimişi înapoi la copiii găsiţi,- unde vor sta închişi patru ani, pînă la majorat... Ochii negri furau zahăr!  Adio, frumoase zile de la infirmerie! Ochii negri au plecat şi, culmea nenorocirii! iată că se-ntorc elevii cum se şi deschide şcoala O, ce scurtă a mai fost vacanţa asta! Pentru întîia oară, de şase săptămîni, Piciul coboară în curte, palid, slab, mai Pici ca niciodată... Tot liceul se deşteaptă. E spălat de sus pînă jos. Coridoarele şiroiesc de apă. Ca totdeauna, cheile domnului Viot se frămîntă sălbatic. Cumplitul domn Viot a folosit vacanţa ca să mai adauge cîteva articole la regulament şi cîteva chei la legătură. Piciul n-are decît să se ţină bine. În fiecare zi sosesc elevi. Plici! Iar vezi la poartă brecurile şi trăsurile de la împărţirea premiilor. Cîţiva din cei vechi lipsesc la apel, dar alţii noi îi înlocuiesc. Grupele se alcătuiesc din nou. Şi anul acesta, ca şi anul trecut, Piciul o să aibă sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Bietul pedagog tremură de pe acum. Dar, cine ştie... Poate că anul ăsta, copiii să fie mai puţin răutăcioşi. In dimineaţa celei dintîi zile de şcoală, mare slujbă la capelă. E liturghia sfîntului duh... Veni, creator Spiritus!... Iată-l pe domnul director cutrumoasalui haină neagră şi mica rozetă de argint la butonieră, în urma lui se află statul-major al profesorilor în togă de ceremonie: ştiinţele au hermină portocalie; literele, hermină albă. Profesorul din clasa a doua, un fluşturatic, şi-a îngăduit mănuşi de culoare deschisă şi o tocă nereglementară; domnul Viot nu pare mulţumit. Veni, creator Spiritus!... în fundul bisericii, laolaltă cu elevii îngrămădiţi, Piciul se uită cu invidie în ochi la togele maiestuoase şi la decoraţiile de argint Cînd va fi şi el profesor? Cînd va putea reclădi căminul? Vai! Pînă să-şi ajungă ţinta, cîtă vreme va mai trece şi ce de chinuri încă! Veni, creator Spiritus! Piciul îşi simte inima grea; îi vine a plînge cînd aude orga Deodată, colo, într-un colţ al corului, zăreşte un chip frumos, răvăşit, care-i zîmbeşte Zîmbetul acela-i face bine şi, fiindcă l-a revăzut pe abatele Germane, Piciul e plin de curaj şi cu totul înviorat! Veni, creator Spiritus!... Două zile dopa slujba simţului duh, alte solemnităţi. Era ziua directorului... Din timpuri străvechi tot liceul sărbătoreşte ziua sfîntului Teofil la iarbă verde, cu multe fripturi reci şi vinuri de Limoux. Şi de data aceasta, ca de obicei, domnul director nu economisi nimic pentru a da cît mai multă strălucire acestei petreceri de îamilie, care-i satisface sentimentele mărinimoase ale inimii lui, fără a dăuna totuşi intereselor liceului său. încă din zori, ne înghesuim cu toţii profesori şi elevi în tramcare mari, împodobite cu stindarde, şi convoiul porneşte la galop, ducînd după el, în două furgoane uriaşe, coşuri cu vin spumos şi cu mîncare în primul car se află cei cu vază şi muzica. Se dă ordin trompetelor să cînte cît'mai tare. Bicele pocnesc, zurgălăii sună, A-rafurile de farfurii se ciocnesc de gamelele de tinichea Tot orăşelul Sarlande, în scufii de noapte, iese la ferestre, să vadă trecînd alaiul directorului. Strălucitul ospăţ are loc la Poiană. De cum ajungem acolo, se întind feţele de masă pe iarbă, iar copiii se strică de rîs văzîndu-i pe domnii profesori că stau jos, la umbră, printre toporaşi, ca nişte simpli liceeni... Feliile de pateu trec din mînă în mînă. Sar dopurile. Ochii strălucesc. Se vorbeşte mult în mijlocul însmleţirii generale, singur Piciul pare preocu pat. Deodată se înroşeşte... Domnul director s-a ridicat cu o hîrtie în mînă: — Domnilor, chiar în clipa aceasta mi s-au înmînat cîteva versuri pe care mi le dedică un poet anonim. Pare-se că domnul Viot, pindarul nostru obişnuit, are un rival anul acesta. Deşi versurile sînt cam prea măgulitoare pentru mine, vă cer totuşi voie să vi le citesc... — Da, da... citiţi-le... citiţi-le!... Şi, cu frumosu-i glas de la împărţirea premiilor, domnul director începe a citi... E o felicitare destul de bine ticluită, plină de rime amabile la adresa directorului şi a tuturor celor de faţă. Cîte o floare pentru tiecare. Pînă şi ursitoarea cu ochelari n-a fost uitată. Poetul o numeşte „îngerul retectorului”, ceea ce-i încântător. Se aplaudă îndelung. Cîteva glasuri strigă: „Autorul!” Piciul, roşu ca un sîmbure de rodie, se ridică modest. Aclamaţii generale. Piciul ajunge eroul serbării. Directorul vrea să-l-sărute. Profesorii bătrîni îi strîng mina, cu înţeles. Dirigintele clasei a doua îi cere versurile să le publice la gazetă. Piciul e tare mulţumit. Toate laudele acestea i se suie la cap, odată cu vinul de Limoux. Numai că şi asta-l mai dezmeticeşte i se pare că-l aude pe abatele Germane murmurînd: „Nătărăul!” şi cheile rivalului său zornăind sălbatic. Cînd cel dintîi entuziasm se mai potoleşte, domnul director bate din palme să se facă linişte: — Acum, Viot, e rîndul dumitale! După Muza glumeaţă., Muza severă. Domnul Viot scoate grav din buzunar un caiet legat, doldora de făgăduieli, şi începe a citi, aruncînd Piciului o privire piezişă. Opera domnului Viot e o idilă, o idilă virgiliană în cinstea regulamentului. Elevul Menalc şi elevul Dorilas îşi răspund pe rînd, în versuri. Elevul Menalc face parte dintr-un liceu în care regulamentul e în floare; Dorilas din alt liceu, de unde regulamentul e surghiunit... Menalc vorbeşte despre plăcerile austere ale unei discipline aspre, iar Dorilas despre bucuriile sterpe ale unei libertăţi nebune. Pînă la urmă, Dorilas e răpus. Depune în mîinile învingătorului său premiul luptei, şi amîndoi, îm preunîndu-şi glasurile, intonează un cîntec voios de slavă regulamentului. Poemul s-a isprăvit... Linişte de moarte!. în timpul citirii, copiii şi-au luat farfuriile şi s-au dus în celălalt capăt al poienii, unde-şi mănîncă pateu-rile în tihnă, departe, tare departe de elevul Menalc şi de elevul Dorilas. De la locul lui, domnul Viot îi priveşte cu un zîmbet amar... Profesorii s-au ţinut tari, dar nici unul n-are curajul să aplaude... Nenorocitul domn Viot! E o adevăratăînfrîngere. Directorul încearcă să-l mîngîie: — Subiectul era arid. domnilor, dar poetul a scos-o bine la capăt. — Eu socot c-a fost tare frumos, zice cu obrăznicie Piciul, pe care triumful său începe să-l sperie. Zadarnică laşitate '.Domnul Viot nu vrea să fie mîn-gîiat. Se înclină, fără să răspundă, păstrîndu-şi zîmbetul amar îl păstrează toată ziua, iar seara, la întoarcere, în mijlocul cîntecelor elevilor, a notelor false ale muzicii şi a huruitului tramcarelor pe caldarîmul oraşului adormit, Piciul aude în umbră, lingă'el, cheile rivalului său mîrîind cu răutate:,,Cline! cline! cline! domnule poet, o să ţi-o plătim noi!” IX. AFACEREA BOUCOYRAN La sfîntul Teofil, iată şi vacanţa înmormîntată! Zilele care urmară fură triste; adevăratele zile. de după lăsata secului. Nimeni nu lucra cu tragere de inimă, nici profesorii, nici elevii. Toţi se instalau  După două luni şi mai bine de odihnă, liceul îşi relua  anevoie obişnuitul du-te-vino. Maşinăria funcţiona prost, ca cea a unui ceasornic vechi pe care ai uitat demult să-l mai întorci. Totuşi, puţin cîte puţin, datorită străduinţei domnului Viot, totul reintră în ordine. în fiecare zi, la acelaşi ore, în sunetul aceluiaşi clopot, vedeai că se deschid uşiţele dinspre curţi, şi cîrduri de copii, ţepeni ca nişte soldaţi de lemn, defilau doi cîte doi pe sub copaci; apoi clopotul mai suna, ding! ding! şi aceiaşi copii treceau din nou pragul aceloraşi uşiţe! Ding! Dang! Sculaţi! Ding! Dang! Culcaţi! Ding! Dang! învăţaţi! Ding! Dang! Jucaţi-vă! şi asta tot timpul anului. O, triumf al regulamentului! Ce fericit ar fi fost elevul Menalc să trăiască sub nuiaua domnului Viot, în liceul model din Sarlande!.. Numai eu întunecam acest gingaş tablou. Sala mea de meditaţie nu mergea îngrozitorii mijlocii mi se întoarseseră din munţii lor, mai sluţi, mai aprigi, mai sălbatici ca oricînd. Iar eu eram înăcrit; boala mă făcuse nervos şi mă supăram uşor, nu mai puteam îngădui nimic Prea blînd anul trecut, am fost prea aspru anul acesta... Nădăjduiam astfel să-i stăpînesc pe golanii ăştia şi, pentru cel mai mic lucru, le trînteam pedepse scrise şi-i băgăm pe toţi la arest. Sistemul acesta nu-mi izbuti. Pedepsele pe care le împărţisem cu prea mare dărnicie îşi pierduseră valoarea şi căzură tot atît de jos ea asignatele x din anul IV... într-o zi m-am simţit copleşit. Sala mea de meditaţii era în plină răscoală şi nu mai aveam muniţii ca să ţin piept revoltei. Parcă mă văd şi astăzi pe catedră, zbătîndu-mă ca un drac, în mijlocul strigătelor, al plînsetelor, al mîrîielilor, al fluierăturilor: „Afară!... Cucurigu!... Cîsss! Cîsss!... Jos tiranii!... E o nedreptate!...” Şi ploua cu călimări, şi cocoloaşele de hîrtie cădeau pe pupitrul meu, şi toţi aceşti mici monştri, sub cuvînt că vor să mi se jeluiască, se atîrnau ciorchine de catedră, urlînd ca nişte maimuţe. Uneori, nemaiavînd încotro, îl chemam în ajutor pe domnul Viot. închipuiţi-vă ce umilinţă! De la sfîntul Teofil, omul cu cheile îmi purta sîmbetele şi simţeam că este fericit de chinul meu... Cînd intra fără veste în sală, cu cheile în mînă, era ca o piatră aruncată într-un iaz cu broaşte: cît ai clipi, toţi băieţii treceau la locurile lor, cu nasul în carte. Ai fi auzit zburînd musca. Domnul Viot se plimba un pic în lung şi-n lat, zornăindu-şi legăturica de fiare vechi, în mijlocul unei tăceri desăvîrşite; apoi mă privea batjocoritor şi se retrăgea fără a scoate o vorbă.. Eram tare nenorocit. Pedagogii, colegii mei,rîdeau de mine. Directorul, de cîte ori îl întâlneam, era foarte rece; fără îndoială că mă lucrase domnul Viot...Şi, colac peste pupăză, ca să mă dea gata, izbucni pe neaşteptate afacerea Boucoyran. O! afacerea Boucoyran! Sînt sigur c- a rămas în analele liceului şi că sarlandezii mai vorbesc şi astăzi de ea Şi eu vreau să vorbesc de această groaznică afacere. E timpul ca lumea să ştie adevărul... Cincisprezece ani, picioare groase, ochi holbaţi, mîini mari, fără frunte: aşa era domnul marchiz de Boucoyran, groaza curţii celor mijlocii şi singură mostră a boierimii din Ceveni la liceul din Sarlande. Directorul ţinea mult la elevul ăsta, dat fiind lustrul aristocratic pe care prezenţa lui îl dădea instituţiei. La liceu nu i se zicea decît „marchizul”. Toţi se temeau de el; eu însumi mă supuneam înrîuririi,generale şi nu-i vorbeam decît cu multă bunăvoinţă. O bucată de vreme am trăit destul de bine. Din cînd în cînd, domnul marchiz mai avea un fel obraznic de a mă privi sau de a- mi răspunde, care amintea cam prea mult vechiul regim, dar mă, făceam că nu bag de seamă, simţind că am de-a face eu un adversar puternic. Totuşi, într-o zi, puşlamaua asta de marchiz îşi îngădui să-mi răspundă în plină clasă cu atîta obrăznicie, încît mi-am pierdut orice răbdare. — Domnule de Boucoyran, i-am spus, încercând să-mi păstrez sîngele rece, ia-ţi cărţile şi ieşi afară numaidecît! Era un act de autoritate nemaipomenit pentru  neobrăzatul ăsta. Rămase încremenit şi se uita la mine cu ochii holbaţi, fără să se mişte de la locul lui. Am înţeles că mă viram în belea, dar mersesem prea departe ca să mai pot da îndărăt. — Ieşi afară, domnule de Boucoyran!... i-am poruncit iar. Elevii aşteptau foarte îngrijoraţi... Pentru întîia oară aveam şi eu linişte în sală. La a doua poruncă, marchizul, reVenindu-şi din surprindere, îmi răspunse (să fi văzut cu ce ifos!): — N-am să ies! Prin toată clasa trecu un murmur de admiraţie. M-am ridicat de pe catedră, indignat. — N-ai să ieşi domnule? Vom vedea. Şi m-am dat jos. Dumnezeu mi-e martor că în clipa aceea n-aveam nici un gînd rău. Voiam numai să-l sperii cu atitudinea mea hotărîtă. Dar, văzînd că mă cobor de pe catedră, marchizul începu să rînjească cu atîta dispreţ, incît am făcut gestul de a-l apuca de guler ca să-i scot din bancă. Ticălosul ţinea ascunsă sub tunică o linie mare de fier. Abia ridicasem mîna, că-mi şi dădu o lovitură îngrozitore peste braţ. De durere am scos un strigăt. Toată clasa bătu din plame: — Bravo, marchizule! De astă dată mi-am pierdut capul. Dintr-o săritură am fost la bancă, dintr-alta asupra marchizului; şi atunci, înhăţîndu-l de gît, am dat aşa de bine din picioare, din mîini, din dinţi, din toate, încît l-am smuls de la locul lui de s-a rostogolit afară din clasă pînă în mijlocul curţii  A fost treabă de o secundă. Niciodată n-aş fi crezut că am atîta putere. Elevii încremeniseră. Nu mai strigau:,,Bravo, marchizule!” Se temeau. Boucoyran, voinicul între voinici, pus la punct de prichindelul de pedagog! Ce mai întâmplare! Gîştigasem în autoritate ceea ce pierduse marchizul din prestigiu. Cînd m-am suit iar pe catedră, încă palid şi tremurînd de emoţie, toate capetele se plecară repede asupra pupitrelor. Clasa era înfrîntă. Dar directorul, domnul Viot, ce aveau să gîndească ei de fapta mea? Cum? îndrăznisem să ridic mîna asupra unui elev, asupra marchizului de Boucoyran, asupra nobilului din liceu! Voiam oare să. fiu dat afară? Gîndurile acestea, care-mi veneau cam târziu, îmi tulburară triumful. La rîndul meu, mam temut. îmi ziceam: „Sigur că marchizul s-a dus să se plîngă”. Şi dintr-o clipă într-alta mă aşteptam să-l văd intrînd pe director. Am tremurat pînă la sfîr-şitul meditaţiei. Totuşi n-a venit nimeni. în recreaţie m-am mirat foarte mult văzîndu-l pe Bouc&yran că rîde şi se joacă cu ceilalţi. Asta mă mai linişti puţin. Şi cum toată ziua trecu fără neplăceri, mi-am închipuit că şoltieul meu o să tacă chitic şi c-o să scap numai cu spaima. Din nenorocire, joia următoare era zi de ieşire. Seara, domnul marchiz nu se mai întoarse în dormitor. Am avut ca o presimţire şi n-am dormit toată noaptea. A doua zi, la prima meditaţie, elevii şuşoteau, uitîndu-se la locul lui Boucoyran, care rămînea gol. Fără să par, muream de îngrijorare. Pe la orele şapte, uşa se deschise dintr-o dată. Toţi copiii se sculară în picioare. Eram pierdut  Directorul intră cel dintîi, domnul Viot venea în urma lui, apoi, în sfîrşit, un bătrîn deşirat, încheiat pînă la bărbie într-o redingotă lungă şi cu un guler tare, înalt de patru degete. Pe acesta nu-l cunoşteam, dar am înţeles îndată că era domnul de Boucoyran-tatăl. îşi răsucea mustaţa lungă şi bombănea printre dinţi. N-am avut nici măcar curajul să mă cobor de pe catedră ca să fac onorurile cuvenite acestor domni, dar nici ei nu mă salutară intrînd. Se înfipseră tustrei în mijlocul clasei şi, pînă la plecare nu se uitară nici o singură dată înspre mine. Directorul deschise focul.  — Domnilor, zise el, adresîndu-se elevilor, venim aici să ne îndeplinim o misiune dureroasă, foarte dureroasă. Unul din pedagogii noştri s-a făcut vinovat de o faptă atît de gravă, încît sîntem nevoiţi să-i facem o mustrare ţmblică. Apoi, iată-l că începe a-mi face mustrarea, care ţinu mai bine de un sfert de ceas. Denatura toate faptele: marchizul era cel mai bun elev din şcoală; eu îl brutalizasem pe nedrept, fără nici o pricină. în sfîrşit, îmi eălcasem toate îndatoririle. Ce să răspunzi la astfel de acuzaţii? Din cînd în cînd încercam să mă apăr, „Daţi-mi voie, domnule director! „ Dar directorul nu mă asculta şi-mi făcu mustrarea pînă la sfîrşit. După el, domnul de Boucoyran-tatăl luă cuvîntul, si în ce chip!  Un adevărat rechizitoriu. Nenorocitul tată! N-a lipsit mult să i se asasineze copilul. Asupra acestei biete mici fiinţe fără apărare, cineni se năpustise ca un...  ca un... cum să-i spună?  ca un bivol, ca un bivol sălbatic. Copilul zăcea la pat de două zile. De două zile îl veghea maică-sa, cu ochii în lacrimi  A! dac-ar fi avut de-a face cu un bărbat, chiar el, domnul de Boucoyran-tatăl ar fi luat asupra lui să-şi răzbune copilul! Dar era vorba numai de un băiat obraznic, care-i stîrnea mila. Numai că să-şi bage minţile în cap: dacă se mai atinge vreodată măcar de un singur fir de păr al fiului său, îi rupe urechile, fară multă vorbă. In timpul acestui frumos discurs, elevii rîdeau pe înfundate, iar cheile domnului Viot nu mai aveau ast îm-păr de plăcere. în picioare, la catedră, galben de mînie, băiatul asculta toate injuriile acestea, înghiţea toate umilinţele şi se ferea să răspundă. Dac-ar fi răspuns, ar fi fost dat afara din liceu. $î atunci, unde să se ducă? În sfîrşit, după un ceas, cînd le secă elocvenţa, cei trei domni se retraseră. În urma lor se iscă mare larmă în sală. Am încercat, dar în zadar, să fac puţină linişte; copiii îmi rîdeau în nas. Afacerea Boucoyran îmi ucisese şi puţina autoritate pe care o mai aveam. O, a fost o afacere îngrozitoare! Tot oraşul se puse în mişcare La Clubul-Mic, la Clubul-Mare, prin cafenele, la concerte, nu se mai vorbea de altceva. Oamenii bine informaţi dădeau amănunte de ţi se ridica părul măciucă. Pare-se că pedagogul ăsta era un monstru, un căpcăun. Schin-giuise copilul cu o nemaipomeită cruzime. Cînd se vorbea de el, nu i se mai spunea decît „călăul”. După ce tînărul Boucoyran se plictisi de stat în pat, părinţii îl aşezară pe o canapea, la locul cel mai frumos din salon, şi o săptămînă întreagă lumea se perindă la nesfîrşit prin salonul ăsta. Nu ştiau cum s-o mai răsfeţe pe interesanta victimă. De douăzeci de ori la rînd îi cereau să-şi spună povestea, şi de fiecare dată ticălosul născocea cîte un amănunt nou. Mamele se înfiorau, fetele bătrîne îl compătimeau: „Bietul îngeraş!” şi-i dădeau bomboane. Ziarul opoziţiei folosi întîmplarea pentru a tuna şi fulgera împotriva liceului într-un articol groaznic, în folosul unui aşezămînt religios de prin împrejurimi  Directorul era furios şi, dacă nu mă dădu afară, am datorat-o numai ocrotirii rectorului Vai! ar fi fost mai bine pentru mine să mă fi dat afară îndată. Viaţa mea la liceu ajunsese de nesuferit. Copiii nu mă mai ascultau. La cea mai mică observaţie mă ameninţau că vor face si ei ca Boucoyran şi şi se vor plînge părinţilor. Pînă la urmă nu mi-am mai dat nici o osteneală cu ei. Pe lingă toate, mai aveam şi o idee fixă: să mă răzbun pe aceşti Boucoyran. Vedeam întruna chipul obraznic al bătrînului marchiz şi urechile-mi rămăseseră roşii de ameninţarea ce li se făcuse. De altfel, chiar de-aş fi vrut să uit ruşinea aceasta, n-aş fi izbutit: de două ori pe săptămînă, în zilele de plimbare, cînd grupele treceau pe dinaintea cafenelei Episcopiei, eram sigur că-l găsesc pe domnul de Boucoyran-tatăl, înfipt în faţa uşii, în mijlocul unui grup de ofiţeri din garnizoană, toţi cu capetele descoperite şi cu tacurile de biliard în mînă. Eîzînd în batjocură, ne priveau cum veneam de departe; apoi, cînd grupa se mai apropia, de se putea auzi glasul, marchizul striga foarte tare, măsurîndu-mă din cap pînă-n picioare, cu un aer provocator: — Bună ziua, Boucoyran! — Bună ziua tată! chelalăia îngrozitorul copil, din mijlocul rîndurilor. Şi ofiţeri, elevi, chelneri, toată lumea rîdea. Acel „bună ziua, Boucoyran!” ajunsese un adevărat chin pentru mine şi n-aveam cum să scap de el. Ca să mergem la Poiană, trebuia numaidecît să trecem prin faţa catenelei Episcopiei, şi niciodată persecutorul meu nu lipsea de la întîlnire. Uneori îmi venea o poftă nebună să mă duc drept la el şi să-l provoc, dar mă opreau două. motive: întîi, tot frica de a fi dat afară, apoi spada marchizului, o îndrăcită de sabie, lată sus, şi îngustă jos, care făcuse atîtea victime pe cînd acesta era la corpul de gardă! Totuşi, într-o zi, scos din fire, m-am dus la Roger, maestrul de scrimă, şi, pe negîndire, iam declarat hotărîrea mea de a mă măsura cu marchizul. Boger, cu care nu mai vorbisem de multă vreme, mă ascultă la început cu oarecare rezervă, dar cînd am isprăvit, avu un gest pornit din inimă şi-mi strînse călduros amîndouă mîinile: — Bravo, domnule Daniel! Ştiam eu bine; cu înfăţişarea asta nu puteai fi un spion. Dar ce dracu'te tot vîrai şi dumneata în domnul Viat? însfîrsit, te regăsesc; totul e uitat! Dă-mi mina! Ai o inimă nobilă! Acum să trecem la afacerea dumitale. Ai fost insultat? Bine! Vrei să capeţi satisfacţie. Foarte bine! Nu ştii nici măcar cum să ţii o armă în mînă? Bine! Bine! Foarte bine! Foarte bine! Vrei să-ţi ajut ca să nu te străpungă nătărăul ăsta bătrîn? Minunat! Vino la lecţii, şi peste şase luni, dumneata o să-l străpungi pe el! Cînd l-am auzit pe bunul Roger că-mi ia partea ou atîta înfocare, m-am înroşit de plăcere., Ne-am înţeles asupra lecţiilor: trei ore pe săptămînă; ne-am învoit şi asupra preţului: avea să facă o excepţie (o excepţie, într-adevăr! Am aflat mai tîrziu că-mi ceruse de două ori mai mult decît celorlalţi). După ce le-am hotărît pe toate, Roger mă luă prieteneşte de braţ. — Domnule Daniel, îmi spuse el, e prea tîrziu ca să mai începem astăzi lecţiile, dar totuşi putem merge să încheiem tîrgul la cafeneaua Barbette Haide! haide! Lasă copilăriile! Nu cumva ţi-e frică de cafeneaua Barbette?  Dar vino odată, ce naiba! Mai ieşi puţin din vizuina aceea de belferi caraghioşi. O să găseşti acolo prieteni, băieţi buni, drace, inimi nobile, şi o să-ţi mai pierzi, pe lîngă ei, apucăturile astea femeieşti, care nu-ţi stau bine deloc. Vai, m-am lăsat ispitit! Ne-am dus la cafeneaua Barbette. Era tot aceeaşi, plină de strigăte, de fum, de pantaloni cărămizii; aceleaşi chipie, aceleaşi centiroane atîrnaii de aceleaşi cuiere. Prietenii lui Roger mă primiră cu braţele deschise. Avea mare dreptate, toţi erau inimi nobile! Cînd află povestea mea cu marchizul şi hotărîrea pe care o luasem, veniră u-nul după altul să-mi strîngă mina: „Bravo, tinere! Foarte bine!” Şi eu eram o inimă nobilă. Am comandat un punci, s-a băut pentru biruinţa mea, şi inimile nobile hotărîră că-l voi ucide pe marchizul de Boucoran la sfîrşitul anului şcolar. X. ZILELE GEELE V enise iarna, o iarnă uscată, îngrozitare şi întunecoasă, cum se întîmplă prin locurile acestea muntoase. Ou copacii lor mari, desfrunziţi, şi pămîntul îngheţat mai tare decît piatra, curţile liceului aveau o înfăţişare tristă. Ne sculam înainte de a se face ziuă, cu lumina aprinsă; era frig; apa îngheţa în lavoare... Elevii mai zăboveau; clopotul era nevoit să-i cheme de mai multe ori. „Mai repede, domnilor!”, strigau pedagogii, plimbîndu-se în lung şi-n lat, să se mai încălzească... De bine, de, rău rîndurile se formau în tăcere şi coborau pe scara cea mare, abia luminată, treceam prin coridoarele lungi, unde sufla vîntul rece, de iarnă. Grrea iarnă pentru Piciu! Nu mai lucram. în sala de meditaţie, căldura nesănătoasă a sobei mă adormea. în timpul orelor, de clasă, găsindu-mi mansarda prea rece, alergam să mă închid la cafeneaua Barbette şi nu ieşeam decît în ultima clipă. Acolo-mi dădea Roger lecţiile lui; asprimea vremii ne alungase din sala de arme şi făceam scrimă în mijlocul cafenelei, cu tacurile de biliard şi bîndu-ne punciul. Subofiţerii judecau loviturile; toate aceste inimi nobile mă primiseră întradevăr în intimitatea lor şi în fiecare zi mă învăţau cîte o nouă lovitură care nu dă greş niciodată, ca s'ă-l pot ucide pe bietul marchiz (le Boucoy-ran. Mă mai învăţau şi cum se îndulceşte un absint, şi cînd domnii ăştia jucau biliard, euînsemnam punctele. Grea iarnă pentru Piciu! într-o dimineaţă din iarna asta tristă, cum intram la cafeneaua Barbette, aud şi acuma zgomotul biliardului şi duduitul sobei mari de faianţă, Roger veni foarte grăbit la mine: „Două cuvinte, domnule Daniel!” şi mă duse în sala din fund, cu un aer tainic. Era vorba de o mărturisire de dragoste Vă închipuiţi ce mîndru eram să primesc destăinuirile unui om de statura lui. Oricum, asta mă mai înălţa un pic şi pe mine. Tată povestea. Ştrengarul ăsta de maestru de scrimă întîlnise în oraş, într-un loc pe care nu-l putea numi, pe o oarecare persoană de care se îndrăgostise nebun. Persoana aceea avea la Sarlande o situaţie atît de înaltă, hm! hm! mă-nţelegeţi! atît de extraordinară, încît maestrul de scrimă se minuna cum de îndrăznise să-şi ridice ochii atît de sus. Şi totuşi, cu toată situaţia persoanei, situaţie atît de înaltă, atît de, etc., nu pierdea nădejdea să se facă iubit; ba chiar credea c-a sosit clipa de-a da drumul cîtorva declaraţii, epistolare. Din nenorocire,, maeştrii, de scrimă nu-s prea iscusiţi la, mîniurea condeiului. Treacă-meârgă,, dac-ar fi; fost vorba numai, de vreo, grizetă, dar pentru o [ persoană cu o situaţie atît de  etc.  nu merge un stil de cantină, ba chiar şi un poet cunoscut n-ar fi de prisos.,  — Văd eu ce vrei, zise Piciul, cu înţeles-, ai nevoie să-ţi ticluiască cineva vreo- eîteva bileţele; dulci, ca să le trimiţi persoanei în chestie, şi te-ai gîndit la mine. — Intocmai, răspunse maestrul de scrimă. — Ei bine! Ţi-ai găsit, omul şi putem începe.! cînd vrei. Dar, pentru ca scrisorile noastre să nu pară a fî luate din Desăvîrşitul secretar, va trebui să-mi dai eîteva informaţii asupra acestei persoane Maestrul de scrimă se, uită cu neîncredere, în, jurul lui, apoi îmi zise foarte încet, băgîndu-şi mustăţile în urechea mea. — E o blondă din Paris, înmiresmată ca o floare, şi o cheamă Cecilia. Nu putea să-mi destăinuiască mai multe, din pricina situaţiei persoanei, situaţie atîţ de etc.  dar şi informaţiile acestea-mi ajungeau, şi chiar în seara aceea, în timpul meditaţiei, am scris cea dintîi scrisoare blondei Cecilia.,.. Această neobişnuită corespondenţă între Pieiu şi persoana aceea misterioasă ţinu aproape o lună. Timp de o lună am scris cam cîte două scrisori de, dragoste pe zi. Era una care începea cu vorbele: O, Cecilia, cîteodată, de o stîncă sălbatică...” şi se isprăvea cu: Se zice că mori din dragoste să încercăm!”. Apoi, din cînd in cînd, Se mai amesteca şi Muza: O! buzele, buzele-ţi înfocate! Dă-mi-le! Dă-mi-le! Astăzi, vorbesc de lucrurile acestea rîzînd, dar pe vremea aceea, Piciul nu rîdea, v-o jur, şi lua totul în serios. După ce isprăveam o scrisoare, i-o dădeam lui Roger s-o copieze cu scrisul lui frumos de subofiţer; iar el, de cum primea răspunsul (căci răspundea, nenorocita!), mi le aducea îndată şi pe ele îmi întemeiam operaţiile. Intr-un cuvînt, jocul îmi plăcea, ba poate-mi plăcea chiar prea mult. Blonda! asta, pe care n-o puteam vedea, înmiresmată ca un liliac alb, nu-mi mai ieşea din minte. Uneori îmi închipuiam că scriu pentru mine; îmi umpleam scrisorile cu destăinuiri cu totul personale, cu blesteme împotriva soartei, împotriva fiinţelor acelora josnice şi rele în mijlocul cărora eram silit să trăiesc:,,O, Cecilia, dac-ai şti ce nevoie am de iubirea ta!” Şi câteodată, cînd Roger cel înalt venea să-mi spună, răsucindu-şi mustaţa!'„Merge! merge!  Dă- i înainte! „, aveam tainice răbufneli de ciudă şi-mi ziceam: „Cum poate să creadă că grăsanul ăsta vesel îi scrie asemenea capodopere de pasiune şi de melancolie?” Şi totuşi ea credea; credea aşa de bine, încît într-o zi, maestrul de scrimă, triumfător, îmi aduse răspunsul ăsta, pe care abia-l primise: „Deseară, la nouă, în spatele subprefeeturii!” Oare succesul acesta Roger îl datora. scrisorilor mele elocvente sau mustăţilor lui lungi? Vă las, doamnelor, grija de a hotărî. Tot ce ştiu este ca, în noaptea aceea, în odaia lui tristă, Piciul avu un somn foarte zbuciumat. Visa că. era înalt şi cu mustaţi, iar doamna din Paris, avînd situaţii cu totul  extraordinare, îi dădea întîlniri în sparele subprefecturilor . Mai caraghios este că, a doua zi, a trebuit să ticluiesc o scrisoare de recunoştinţă şi să-i mulţumesc Ceciliei pentru toată fericirea pe care mi-o dăruise: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pămînt!”  Epistola aceasta, mărturisesc, Piciul o scrisese spumegînd de mînie. Spre norocul meu, corespondenţa se opri aici şi cîtva timp n-am auzit vorbindu-se de Cecilia, nici de înalta ei situaţie. XI. BUNUL MEU PRIETEN, MAESTEUL DE SCEIMĂ A. In ziua aceea, la 18 februarie, cum ninsese mult peste noapte, copiii nu se puteau juca prin curţi, îndată ce se isprăvise meditaţia de dimineaţă, fuseseră încazarmaţi cu toţii, claie peste grămadă, în sală, ca să-şi petreacă recreaţia la adăpost de vremea rea, în aşteptarea orelor de clasă. Eu îi supravegheam. Ceea ce se numea sala era vechea sală de gimnastică a şcolii de marină. închipuiţi-vă patru ziduri mari,. goale, cu ferestrui zăbrelite; ici-colo, nişte cîrlige pe jumătate smulse, urmete încă vădite ale scărilor, şi, legănîndu-se de grinda cea mare a tavanului, un inel de fier uriaş, la capătul unei Mnghii. Copiii păreau că petrec tare bine, uitîndu-se la zăpada ce acoperea străzile şi la oamenii înarmaţi cu lopeţi care o încarcau în cărucioare. Dar toată gălăgia asta eu n-o auzeam. Singur, într-un colţ, cu ochii în lacrimi, citeam o scrisoare, şi în clipa aceea, de-ar f i dărîmat copiii liceul din temelie, eu tot n-aş fi băgat de seamă. Era o scrisoare de la Jacques pe care abia o primisem; purta ştampila poştei din Paris. Dumnezeule! Da, chiar din Paris, şi iată ce spunea: „Dragă Daniel, Scrisoarea mea o să te uimească. Nu bănuiai, nu-i aşa, c-aş fi la Paris de două săptămîni? Am părăsit Lyonul fără să spun nimănui nimic O trăsnaie... Ce vrei? Mă plictiseam prea mult în oraşul acela îngrozitor, mai ales după plecarea ta. Am ajuns aici cu treizeci de franci şi cinci sau şase scrisori de recomandaţie din partea preotului de la Saint-Nizier. Din fericire, providenţa m-a ocrotit îndată şi m-a făcut să întâlnesc un bătrîn marchiz, la care am intrat ca secretar. Facem rîn-'duială în memoriile lui, iar eu n-am altă treabă decît să scriu ce-mi dictează, şi cu asta cîştig o sută de franci pe lună. Nu-i strălucit, după cum vezi, dar, pînă la urmă, nădăjduiesc să pot trimite din cînd în cînd cîte ceva acasă din economiile mele. Ah! dragul meu Daniel ce frumos oraş mai e Parisul ăsta! Aici, cel puţin, nu-i totdeauna ceaţă; mai plouă uneori, dar e o ploiţă veselă, cu soare, cum n-am mai văzut niciodată aiurea. încît şi eu m-am schimbat cu desăvîrşire. Dac-ai şti! Nu mai plîng deloc, e de necrezut...” Ajunsesem aici cu cititul scrisorii, cînd, deodată, sub ferestre, răsună zgomotul înăbuşit al unei trăsuri care trecea prin zăpadă. Trăsura se opri la poarta liceului şi am auzit copiii strigînd cît îi ţinea gura: „Subprefectul! Subprefectul!” O vizită a d-lui subprefect prevestea ceva neobişnuit. La liceul din Sarlande venea doar o dată sau de două ori pe an, şi atunci era un eveniment. Dar în clipa de faţă, ceea ce mă interesa înainte de toate, ceea ce mă atrăgea mai mult decît subprefectul din Sarlande şi mai mult decît întregul Sarlande; era scrisoarea fratelui meu Jacques. Aşa că, în timp ce elevii înveseliţi se înghesuiau pe la ferestre să-l vadă pe domnul subprefect coborînd din trăsură, mam întors în colţişorul meu şi am început iar să citesc: Vei şti, dragul meu Daniel, că tata-i în Bretania, unde face negoţ cu cidru, pe socoteala unei societăţi. Aflînd că sînt secretar la un marchiz, a vrut să-i desfac vreo cîteva butoaie de cidru. Din nenorocire însă, marchizul nu bea decît vin, şi încă vin de Spania! I-am scris tatii. Ştii ce mi-a răspuns: „Jacques, eşti un măgar!” Ca totdeauna! Dar, oricum, dragul meu Daniel, cred că de fapt ţine mult la mine. Cît despre mama, ştii că acuma-i singură. Ar trebui să-i scrii, se plînge de tăcerea ta. Uitasem să-ţi spun un lucru, care, desigur, îţi va face cea mai mare plăcere. Odaia mea-i în Cartierul Latin  în Cartierul Latin l Ia gîndeşte şi tu O adevărată odaie de poetT ca în romane, cu o ferestruie şi acoperişuri cît vezi cu ochii. Patul nu-i larg, dar la nevoie încăpem noi amîndoi. Apoi, într-un colţ mai este şi o masă de lucru la care te-ai simţi foarte bine să faci versuri. Sînt sigur că dacă le- ai vedea pe toate, ai vrea să vii cît mai repede la mine. Şi eu aş vrea să te am alături şi nu ştiu, zău, dacă într-o bună zi n-o să-ţi fac semn să vii. Pînă atunci, să mă iubeşti mereu din toată inima” şi nu munci prea mult la liceul tău, ca nu cumva să te îmbolnăveşti. Te sărut. Al tăii frate, Jacques.” Dragul meu Jacques, ce dulce rău îmi făcuse cu scrisoarea luii Eîdeam şi plîngeam în acelaşi timp. Toata viaţa mea din ultimele luni punciul, biliardul, cafeneaua Barbette mi se părea un vis urît şi mă gîndeam: „Haide s-a isprăvit! Acum o să m-apuc de lucru; o să fiu curajos ca Jacques”. în clipa aceea sună clopotul. Elevii mei se aşezară în rînd, vorbeau mult de subprefect, arătînd din mers trăsura lui ce aştepta la poartă. I-am predat în mîinile profesorilor, iar cînd am scăpat de ei, m-am repezit alergând spre scară. Ardeam de nerăbdare să fiu singur în odaia mea, cu scrisoarea fratelui meu Jacques! — Domnule Daniel, sînteţi aşteptat la domnul director! La director?  Oare ce avea să-mi spună directorul?... Portarul se uita ciudat la mine. Deodată mi-am adus aminte de subprefect. — Domnul subprefect e sus l-am întebat eu. Şi cu inima plină de nădejde, am început să urc treptele în goană mare.  Sînt zile cînd eşti ca nebun. Auzind că subprefectul mă aştepta, ştiţi ce mi-am închipuit? Mi-am închipuit că băgase de seamă ţinuta mea la împărţirea premiilor şi că venea la liceu anume ca sa-mi propună să fiu secretarul lui. Mi se părea lucrul cel mai firesc din lume. Scrisoarea lui Jacques, cu poveştile lui despre bătrînul marchiz, îmi tulburase mintea, fără îndoială. Orice-ar f i fost, pe măsură ce urcam scara, siguranţa mea sporea: secretarul subprefectului! Nu mai puteam de bucurie... Cotind pe coridor, l-am întîlnit pe Roger. Era foarte palid. Se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi vorbească, dar nu m-ara oprit: subprefectul n-avea timp s-aştepte. Cînd am ajuns în faţa cancelariei directorului, vă jur că inima-mi bătea foarte tare. Secretarul domnului subprefect! A trebuit să mă opresc o clipă, ca să mai răsuflu. Mi-am îndreptat cravata, mi-am netezit părul cu mîna şi am întors încetişor butonul uşii. De-aş fi ştiut ce m-aştepta! Domnul subprefect era în picioare, rezemat cu nepăsare de marmura căminului şi zîmbind în favoriţii lui blonzi. Domnul director, în halat de casă, sta smerit lîngă el, cu tichia de catifea în mînă, iar domnul Viot, chemat în grabă, se pitea într-un colţ, îndată ce-am intrat, subprefectul luă cuvîntul: — Va să zică domnul, zise el, arătîndu-mă îşi trece vremea seducîndu-ne fetele din casă? Rostise fraza aceasta cu glas limpede, batjocoritor şi surîzînd mereu. Am crezut întîi că vrea să glumească şi n-am răspuns nimic, dar subprefectul nu glumea. După o clipă de tăcere, reluă tot zîmbind: Oare n-am onoarea să vorbesc cu domnul DanielEys-ette, care a sedus pe fata din casă a nevestei mele? Nu pricepeam despre ce era vorba, dar auzind cuvin tul ăsta „fată din casă”, pe care mi-l arunca astfel pentru a doua oară în obraz, am simţit că mă înroşesc de ruşine şi, cu adevărată indignare, am strigat: — O fată din casă, eu?!  N-am sedus niciodată fete din casă! La răspunsul ăsta, am văzut o sclipire de dispreţ ţîşnind din ochelarii directorului şi am auzit cheile murmurînd în colţul lor:,,Ce neruşinare!” Subprefectul zîmbea mereu; luă de pe cămin un pacheţel de hîrtii, pe care nu le zărisem la început, apoi, întorcîndu-se spre mine şi fluturîndu-le cu nepăsare: — Domnule, zise el, iată dovezi foarte grave, care te acuză. Sînt scrisorile care au fost găsite la „domnişoara în cauză. Ce-i drept, nu-s iscălite şi, pe de altă parte, fata în casă n-a vrut să numească pe nimeni. Numai că în scrisorile acestea se vorbeşte adesea despre liceu şi, din nenorocire pentru dumneata, domnul Viot ţi-a recunoscut scrisul şi stilul... Aici, cheile scîrţîiră sălbatic, iar subprefectul, tot zîmbitor, adăugă: Nu oricine-i poet la liceul din Sarlande. La vorbele acestea, un gînd fugar îmi trecu prin minte. Am vrut să văd de aproape hîrtiile acelea. M-am repezit. Directorul se temu de un scandal şi făcu o mişcare să mă oprească. Dar subprefectul îmi întinse liniştit dosarul. — Priveşte! îmi zise el. Doamne, Dumnezeule! Corespondenţa mea cu Cecilia!  Erau toate, toate! De la cea care începea: „0, Cecilia, cîteoăată pe o stîncă sălbatică „ pînă la cîntarea de recunoştinţă: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pămînt...” Vă puteţi închipui furia, ruşinea mea. — Ei bine, ce zici de asta, signor don Juan? rînji subprefectul, după o clipă de tăcere. Dumneata ai scris epistsolele acestea, da sau nu? în loc să răspund, am lăsat capul în jos. O vorbă putea să mă dezvinovăţească, dar vorba aceea n-am rostit-o. Eram gata să sufăr orice, decît să-l denunţ pe Roger Căci, băgaţi bine de seamă, în toiul acestei catastrofe Piciul nu se îndoise nici o clipă de buna credinţă a prietenului său.. Eecunos-cîndu-şi scrisorile, îşi zisese îndată: „Lui Roger i-o fi fost lene să le mai recopieze; a făcut mai bucuros încă o partidă de biliard şi le-a trimis pe ale mele”. Mare naiv, Piciul ăsta! Cînd subprefectul văzu că nu voiam să răspund, băgă iar scrisorile în buzunar şi, întorcîndu-se spre director şi ajutorul său: — Şi acum, domnilor, ştiţi ce vă ramîne de făcut Atunci cheile domnului Viot zăngăniră jalnic, iar directorul răspunse, plecîndu-se pînă la pămînt,' „că domnul Eyssette ar merita să fie dat afară numaidecît, dar că, pentru a înlătura orice scandal, îl mai ţine la liceu o săptămînă” Tocmai cît trebuia ca să se aducă un nou pedagog. La groaznicele cuvinte „dat afară”, tot curajul mă părăsi. Am salutat fără la scoate o vorbă şi am ieşit în grabă. Abia afară mă podidiră lacrimile Am alergat într-o goană pînă la odaia mea, înăbu-şindu-mi plînsul în batistă... Roger mă aştepta. Părea foarte îngrijorat şi se plimba cu paşi mari, în lung şi-n lat. Cînd mă văzu intrînd, veni spre mine: — Domnule Daniel! îmi zise el, şi ochii lui mă întrebau. M-am prăbuşit pe un scaun, fără să-i răspund. — Plînsete, copilării! reluă maestrul de scrimă, cu glas brutal. Asta nu dovedeşte nimic. Haide! Eepede!... Ce s-a întîmplat? Atunci i-am istorisit de-a fir-a-păr toată cumplita scenă din cancelarie. Pe măsură ce vorbeam, vedeam cum Bpger se lumina la faţă. Nu se mai uita semeţ la mine şi, la sfîrşit, cînd află cum, ca să nu-l trădez, lăsasem să mă dea afară din liceu, îmi întinse amîndouă mîinile şi-mi zise foarte simplu: — Daniel, ai o inimă nobilă. în clipa aceea auzirăm în stradă huruitul unei trăsuri: pleca subprefectul. — Ai o inimă nobilă, reluă bunul meu prieten, maestrul de scrimă, strîngîndu-mi mîinile să mi le frîngă, ai o inimă nobilă, atîta-ţi spun... Dar trebuie să înţelegi că nu voi îngădui nimănui să se jertfească pentru mine. Tot vorbind, se apropiase de uşă: Nu plînge, domnule Daniel, mă duc la director şi-ţi jur că nu dumneata vei fi dat afară! Mai făcu un pas să iasă, apoi, întorcîndu-se iar spre mine, ca şi cum ar fi uitat ceva: Numai , adăugă, el încet  ascultă bine ce-ţi spun înainte de a pleca Voinicul Roger nu-i singur pe lume. Are undeva o mamă infirmă O mamă!...sărmană, sfîntă femeie! Făgăduieşte-mi c-o să-i scrii cînd totul se va sfîrşi. Vorbise grav, liniştit, cu un glas care mă înspăi-rnîntă. — Dar ce vrei să facă? am strigat eu. Roger nu răspunse nimic, dar îşi desfăcu puţin vesta şi-mi arătă în buzunar ţeava lucioasă a unui pistol. M-am repezit spre el, adine mişcat: — Să te omori nenorocitule? Vrei să te omori? Iar el, foarte rece: — Dragul meu, cînd eram în armată, mi-am jurat că, dacă vreodată, din pricina uşurinţei mele, aş fi degradat, n-aş supravieţui dezonoarei. A sosit clipa să-mi ţin cuvîntul... Peste cinci minute voi fi dat afară din liceu, adică degradat. Un ceas mai tîrziu, bună seara! îmi trag un glonte. Auzind acestea, m-am înfipt hotărît în faţa uşii: — Ei bine nu! Roger, n-ai să ieşi!.. Mai degrabă-mi pierd postul, decît să fiu cauza morţii dumi-tale. — Lasă-mă să-mi fac datoria! îmi zise el, într-un chip sălbatic şi, cu toată strădania mea, izbuti să întredeschidă uşa. Atunci mi-a venit în minte să-i vorbesc de mai-că-sa, de sărmana mamă, pe care-o avea într-un colţ de lume. I-am dovedit că trebuia să trăiască pentru ea, că eu eram în stare să-mi găsesc uşor alt post, că, de altfel, mai aveam în orice caz o săptă-mînă în faţa noastră şi ca trebuia cel puţin să aştep-,tăm pînă în ultima clipă, înainte de,a lua o hotărîre atît de îngrozitoare. Gîndul din urmă parcă-l mişcă. Se învoi să amîne cu cîteva ore vizita lui la director şi ceea ce avea să urmeze de aici. In vremea aceasta, clopotul sună; ne-am îmbrăţişat şi am coborît în şcoală. Ce ţi-e şi cu noi! Intrasem deznădăjduit în odaia mea şi am ieşit aproape voios... Piciul era aşa de mîndru că scăpase viaţa bunului său prieten, maestrul de scrimă! Totuşi, trebuie să vă spun că, odată pe catedră, şi după ce-mi trecu cel dinţii entuziasm, am căzut pe gînduri. Roger se învoia să trăiască — foarte bine; dar eu însumi ce aveam să mă fac după ce admirabilul meu devotament mă va fi dat afară din liceu”? Situţia nu era deloc plăcută; parcă şi vedeam căminul în primejdie, pe mama plîngînd şi pe domnul Eyssette foarte mînios. Din fericire m-am gîndit la Jacques. Ce bună idee avusese scrisoarea lui să sosească tocmai azi-dimineaţă! La urma urmei era foarte simplu. Istu-mi scria el că în patul lui era loc pentru doi? De altfel, la Paris găseşti totdeauna cu ce trăi... Aici mă opri un gînd cumplit: ca să plec, îmi trebuiau bani. Mai întîi pentru tren, apoi cincizeci şi opt de franci pe care-i datoram portarului, apoi zece, franci împrumutaţi de la un elev dintre cei mari apoi sume grozav de mari trecute pe numele mei în condica de socoteli a cafenelii Barbette. Cum să găsesc toţi banii ăştia? ,,Haida-de! mi-am zis apoi. Mare prost mai sînt să mă neliniştesc pentru atîta lucru. Nu-l ain pe Roger? Roger e bogat, dă'lecţii în oraş şi-o să fie prea fericit să-mi împrumute cîteva sute de franci, mie, care i-am scăpat viaţa,” După ce mi-am orînduit astfel treburile, am uitat toate catastrofele de peste zi, ca să nu mă mai gîndesc decît la marea mea călătorie la Paris. Eram tare vesel, nu mai aveam astîmpâr, şi domnul Viot, care coborîse în sala de meditaţie să se bucure de deznădejdea mea, păru foarte dezamăgit văzîndu-mi înfăţişarea voioasă. La masă am mîncat repede şi mult. în curte am iertat aresturile elevilor. în sfîrşit sună şi ora de clasă. Inainte de toate trebuia să-l văd pe Roger. într-o fugă am fost în odaia lui. Acolo, nimeni, „Bine!” mi-am zis. „S-o fi duş să dea o raită la cafeneaua Barbette”, şi lucrul nu mă miră în împrejurări atît de dramatice. La cafeneaua Barbette nu era însă nimeni. Roger, mi s-a spus, se dusese la Poiană cu subofiţerii. Ce dracu' puteau să facă ei acolo pe o vreme ca asta? începeam să fiu foarte îngrijorat, aşa că n-am primit să joc partida de biliard ce mi se propunea, mi-am suflecat pantalonii şi m-am repezit prin zăpadă înspre Poiană, în căutarea bunului meu prieten, maestrul de scrimă. XII. INELUL DE FIEE Lle la bariera orăşelului Sarland şipînăla Poiană e o bună jumătate de leghe, dar cum în ziua aceea mergeam în goana mare, trebuie să fi făcut drumul în mai puţin de un sfert de oră. Tremuram pentru Roger. Mă temeam ca bietul băiat, neţinînd seamă de făgăduiala dată, să nu fi istorisit tot directorului în timpul meditaţiei. Mi se părea că mai văd lucind ţeava pistolului său. Gîndul ăsta jalnic îmi dădea aripi. Totuşi, din loc în loc, zăream prin zăpadă urmele multor paşi ce se îndreptau spre Poiană. Zicîndu-mi că maestrul de scrimă nu era singur, mă mai linişteam puţin. Atunci încetineam mersul şi mă gîn-deam la Paris, la Jacques, la plecarea mea Dar după o clipă m-apuca iar groaza. „Fără îndoială, Roger o să se sinucidă. Altfel ce-ar fi căutat în locul ăsta pustiu, afară din oraş? Dacă şi-a luat cu el prietenii de la cafeneaua Barbette, înseamnă că vrea să-şi ia rămas bun, bînd paharul de adio, cum zic ei... Ah! militarii ăştia!... Şi iată-mă alergînd iar, de-mi ieşea sufletul. Din fericire, mă apropiam de Poiană şi chiar zăream copacii mari, plini de zăpadă. „Sărmanul meu prieten, îmi ziceam, numai de-aş ajunge la timp!” Urmele paşilor mă duseră astfel pînă la crîşma lui Esperon. Crîşma asta era un loc deocheat şi cu nume rău, unde făceau chefuri stricaţii din Sarlande. Venisem aici de mai multe ori, în tovărăşia inimilor nobile, dar niciodată nu mi se păruse atît de moho-rîtă ca în ziua aceea. Galbenă şi murdară, în mijlocul albului neprihănit al cîmpiei, sta pitită, cu uşa-i scundă, pereţii dărăpănaţi şi ferestrele cu geamuri nespălate, după un pîlc de ulmi tineri. Căsuţa parcă se ruşina de urîta ei îndeletnicire. Cum mă apropiam, am auzit o larmă voioasă de glasuri de rîsete şi de pahare ciocnite. — Dumnezeule! mi-am zis, înfiorîndu-mă. Ăsta-i cheful, de adio. Şi m-am oprit să mai răsuflu. Mă aflam în spatele crîşmei. Am împins o portiţă cu ostreţe şi am intrat în grădină. Ce mai grădină! Un gard viu despuiat, desişuri de liliac desfrunzite, grămezi de gunoaie adunate cu mătura pe zăpadă, chioşcuri albe de tot ce semănau a înosi, totul era trist. — Inţelegeţi voi, puişorilor, zicea el, cu glasu-i batjocoritor, că n-am jucat degeaba comedie timp de trei ani, la teatrul zuavilor. Zău, cum te văd şi cum mă vezi! O clipă am crezut partida pierdută şi mi-am zis că n- o să mai pot bea cu voi vin bun la taica Esperon... Micul Eyssette nu spusese nimic, ce-i drept, dar mai avea vreme să vorbească. Şi, rămîne între noi, cred că voia numai să-mi lase cinstea de a mă denunţa singur. Atunci mi-am zis: „Deschide ochii, Boger şi dă-i înainte cu scena cea mare!” Pe urmă, bunul meu prieten, maestrul de scrimă, începu să joace ceea ce numea scena cea mare, adică ceea ce se petrecuse dimineaţa în odaia mea, între mine şi el, Ah! ticălosul! Nu uită nimc . Striga: „Mama! Sărmana mea mamă!”cu intonaţii teatrale. Apoi imita glasul meu: „Nu, Boger! Nu, n-ai să ieşi.  Scena cea mare era într-adevăr foarte caraghioasă şi tot auditoriul se prăpădea de rîs. Eu simţeam că-mi curg lacrimi mari de-a lungul obrajilor, tremuram tot, urechile-mi ţiuiau, ghiceam toată mîrşava comedie de dimineaţă, înţelegeam nedesluşit că Roger trimisese înadins scrisorile mele, ca să se pună la adăpost de orice neplăceri, că de douăzeci de ani, maică-sa, sărmana lui mamă, murise şi că luasem tociil lulelei lui drept ţeava unui pistol. — Şi frumoasa Cecilia? întrebă o inimă nobilă. — Cecilia n-a vorbit, şi-a strîns lucrurile şi a plecat. E o fată bună. — Dar micul Daniel? Ce-o să se facă? — Treaba lui! răspunse Roger.  Aici, un gest care stîrni rîsul tuturor. Hohotul f Ista de rîs mă scoase din sărite. Mi-a venit să ies din chioşc şi sa mă ivesc pe neaşteptate în mijlocul lor, ca un spectru. Dar m-am stăpînit. Şi pînă acum fusesem destul de caraghios. Sosea friptura, paharele se ciocniră: — în sănătatea lui Roger! în sănătatea lui Roger! strigau cu toţii. Nu mai puteam sta locului, sufeream prea mult. Fără să-mi pese c-ar putea să mă vadă cineva, am luat-o razna de-a curmezişul grădinii. Dintr-o săritură am trecut pe portiţa cu ostreţe şi am început să alerg tot înainte, ca un nebun. Noaptea se lăsa tăcută. Şi cîmpul ăsta nemărginit de zăpadă lua, în semiîntunericul amurgului, nu ştiu ce înfăţişare de adîncă melancolie. Am alergat aşa o bucată de vreme, ca un ied rănit. Şi dacă inimile zdrobite care sîngerează n-ar fi decît un fel de a vorbi, folosit de poeţi, vă jur că s-ar fi putut găsi în urma mea, pe şesul alb, o dîră lungă de sînge. Mă simţeam pierdut. De unde să iau bani? Cum să plec? Cum s-ajung la frate- meu Jacques? Sa-l denunţ pe Roger? Nici măcar nu mi-ar fi folosit la nimic Putea să tăgăduiască, acum că Cecilia plecase. In sfîrşit, doborît, istovit de oboseală şi de durere, m- am lăsat pe zăpadă, la picioarele unui castan. Şi poate c-aş fi rămas acolo pînă a doua zi, plîn^înd şi fără să-mi pot aduna gîndurile, cînd d eodată, departe, tare departe, dinspre Sarlande, am auzit sunînd un clopot. Era clopotul liceului. Uitasem de toate. Clopotul ăsta mă rechemă la viaţă: trebuia să mă întorc şi să supraveghez recreaţia elevilor în sală:.. Gîndindu-mă la sală îmi veni o idee neaşteptată. Numaidecît lacrimile mele se opriră. M-am simţit mai tare, mai liniştit. M-am ridicat şi, cu pasul sigur al omului care a luat o nestrămutată hotărîre, am pornit-o înapoi, spre Sarlande. Dacă vreţi să ştiţi ce nestrămutată hotărîre a luat Piciul ţineţi-vă după el pînă la Sarlande, de-a «urme- zisul cîmpiei întinse şi albe; urmăriţi-l pe străzile întunecoase şi pline de noroi ale oraşului; urmăriţi-l sub portarul liceului; urmăriţi-l în sală, în timpul recreaţiei, şi băgaţi de seamă cu ce ciudată stăruinţă se uită la marele inel de fier care se leagănă în mijloc. După recreaţie, mai urmăriţi-l pînă la sala de meditaţie, suiţi-vă cu el pe catedră şi citiţi peste umărul lui aceste dureroase rînduri pe care le scrie în mjlocul tărăboiului şi al copiilor îndîrjiţi: „Domnului Jacques Eyssette, strada Bonaparte, la Paris Iartă-mi mult iubitul meu Jacques, durerea pe care ţi-o pricinuiesc. Pe tine, care. nu mai plîngeai, te voi face să mai plîngi o dată. Va fi ultima, într-adevăr  Cînd vei primi scrisoarea aceasta, sărmanul tău Daniel va fi mort „ Aici tărăboiul din sala de meditaţie se înteţeşte. Piciul se opreşte şi împarte cîteya pedepse la dreapta şi la stînga, dar cu gravitate, fără mînie. Apoi urmează: „Vezi tu, Jacques, eram prea nenorocit. Nu puteam face altceva decît să mă omor. Viitorul meu e pierdut: m-au dat afară de la liceu pentru o istorie cu o femeie, prea lungă ca să ţi-o povestesc. Apoi am făcut datorii, nu ştiu să mai lucrez, mi-e ruşine, mă plictisesc, mi-e silă, „viaţa mă-înspăimîntă Mai bine mă duc „ Piciul e silit să se opreaseă din nou. „Cinci sute de vei'Ruri elevului Soubeyrol! Fouques şi Loupi la arest duminică!” Acestea zise, îşi isprăveşte ' scrisoarea: „Adio, Jacques! Aş mai avea multe să-ţi spun, dar simt c-o să plîng, şi elevii se uită la mine. Spune mamei c-arn lunecat din vîrful unei stînei, la plimbare, sau că m-am înecat paţinînd. în sfîrşit, născoceşte şi tu o poveste, dar sărmana femeie să nu ştie niciodată adevărul! Sărut- o mult pentru mine pe scumpa noastră mama, sărută-l şi pe tata şi caută să le reclădeşti repede un cămin frumos Adio! te iubesc, Adu-ţi aminte de Daniel.” După ce isprăveşte scrisoarea aceasta, începe îndată alta, astfel ticluită: Piciul „Domnule abate, vă rog să trimiteţi fratelui meu Jacques scrisoarea pe care-o las pentru el. în acelaşi timp vă rog să tăiaţi o şuviţă din părul meu şi să faceţi un pacheţel pentru maicămea. Vă cer iertare pentru necazul pe care vi-l pricinuiesc. M-am omorît fiindcă eram prea nenorocit aici. Numai dumneavoastră, domnule abate, v-aţi arătat totdeauna foarte bim cu mine. Vă mulţumesc. Daniel Eyssette.” După care, Piciul pune scrisoarea aceasta cît şi pe cea a lui Jacques în acelaşi plic mare, cu adresa:  „Persoana care va găsi cea dintîi cadavrul meu e rugată să predea plicul acesta în mîna abatelui Germane”. Apoi, isprăvindu-şi treburile, aşteaptă liniştit sfîrşitul meditaţiei. Meditaţia s-a sfîrşit. Se ia masa, se face rugăciunea şi toţi urcă în dormitor. Elevii se culcă. Piciul se plimbă în lung şi-n lat, aşteptînd ca ei s-adoarmă. Iată-l acuma pe domnul Viot, care-şi face rondul de noapte; se audezăngă-nitul tainic al cheilor si zgomotul înăbuşit al cipicilor I lui pe podea. — Bună seara, domnule Viot, murmură Piciul. — Bună seara, domnule! răspunde cu glas scăzut supraveghetorul. Apoi se îndepărtează, paşii i se pierd pe coridor. Piciul e singur. Deschide uşa încetişor şi se opreşte o clipă în capul scării, să vadă dacă elevii nu se deşteaptă, dar în dormitor e linişte. Atunci coboară, se strecoară cu paşi mărunţi în umbra zidurilor. Vîntul de miazănoapte suflă trist pe sub uşi. în josul scării, trecînd prin faţa peristilului, zăreşte curtea albă de zăpadă, între cele patru clădiri mari şi întunecate. Colo sus, lingă acoperişuri, veghează o lumină; abatele Germane lucrează la marea lui operă.,,Din adîncul inimii, Piciul trimite bunului abate un ultim adio, foarte sincer; apoi intră în sală  Vechea sală de gimnastică a şcolii de marină e cufundată într-o beznă rece şi înfiorătoare. Printre zăbrelele unei ferestre, coboară un pic de lună şi cade, în plin, pe marele inel de fier o! inelul ăsta, la el se gîndeşte Piciul de ceasuri întregi, cade pe marele inel de fier care străluceşte ca argintul  într-un colţ al sălii dormea un scăunel vechi de lemn. Piciul se duce săl ia, îl aşază sub inel şi se suie pe el. ISPu s-a înşelat, e drept la înălţimea care trebuie. Atunci îşi scoate cravata, o cravată lungă, de mătase viorie, pe care- o poartă mototolită în jurul gîtuhii, ca pe o panglică. Leagă cravata de inel şi face un juvăţ Un orologiu bate. Haide, trebuie să moară Cu mîini tremurătoare, Piciul deschide juvăţul. Un fel de friguri îl scot din minţi. Adio. Jacques! Adio, doamnă Eyssette!... Deodată, un pumn de fier se abate asupra lui. Simte că-l înhaţă cineva de mijloc şi-l pune pe picioare lîngă scăunel. In acelaşi timp, un glas aspru şi batjocoritor pe care-l cunoaşte bine îi zice.: — Da' ce ţi-a venit să lucrezi la trapez la ora asta? Piciul se întoarce năucit. B abatele Germane, abatele Germane fără sutană, cu pantaloni scurţi şi o bărbiţă ce-i flutură pe jiletcă. Frumoasa lui faţă urîtă zîmbeşte cu tristeţe, pe jumătate luminată de lună. O singură mină i-a fost de ajuns ca să-l dea jos pe sinucigaş. în cealaltă mînă mai ţine sticla pe care-a umplut-o la cişmeaua din curte. Văzand chipul înspăimîntat şi ochii plini de lacrimi ai Piciului, abatele Germane nu mai zîmbeşte şi repetă, dar de data aceasta cu glas blînd şi aproape înduioşat: — Ce ţi-a venit dragul meu Daniel, să lucrezi la trapez la ora asta? Piciul e foarte roşu, cu totul buimac. — Nu lucrez la trapez, domnule abate, vreau să mor. — Cum sa mori f!  Ai dar un necaz aşa de mare? — Ah! răspunde Piciul, cu lacrimi mari, fierbinţi, ce i se preling pe obraji. — Daniel, ai să vii cu mine, zice abatele. Micul Daniel face semn ca nu, şi arată inelul de fier cu cravata. Abatele Germane îl ia de mînă: — Haide, urcă în odaia mea; dacă vrei numaidecît să te omori, ei bine! o să te omori sus; e cald şi-i bine. Dar Piciul se împotriveşte: — Lăsaţi-mă să mor, domnule abate. N-aveţi dreptul de-a mă împiedica să mor! Un fulger de mînie trece prin ochii preotului: — Ei, aşa ţi-e vorba! zice el. Şi, deodată apu-cîndu-l de cingătoare, duce Piciul la subsuoară ca pe un pachet, cu toată împotrivirea şi rugăminţile lui. Iată-ne acum la abatele Germane. Un foc vesel arde în cămin; lîngă foc e o masă cu o lampă aprinsă, cu lulele şi cu teancuri de hîrtii acoperite eu un scris mărunt. Piciul sade în colţul căminului. E foarte tulburat, vorbeşte mult, îşi povesteşte viaţa, nenorocirile şi de ce a vrut s-o sfîrşească. Abatele îl ascultă zîmbind. Apoi, după ce copilul a vorbit destul, a plîns destul şi-a descărcat cum trebuie biata lui inimă bolnavă, omul ăsta de treabă îi ia mîinile şi-i zice foarte liniştit:. — Toate acestea-s fleacuri, băiete, şi-ai fi fost un mare prost să te omori pentru atîta lucru. Povestea ta e foarte simplă; te-au dat afară din liceu, ceea ce, în paranteză, e o mare fericire pentru tine Ei bine, trebuie să pleci, să pleci îndată, fără să mai aştepţi cele opt zile.. Ce naiba, doar nu eşti o bucătăreasă! Nu te mai îngrijora de călătorie şi de datoriile tale! Mă însărcinez eu cu toate acestea. Banii pe care voiai să-i împrumuţi de la ticălosul acela ţi-i voi împrumuta eu. O să socotim totul mîine. Acum, nici o vorbă mai mult! Eu trebuie să lucrez, şi tu să dormi. Numai că nu vreau să te întorci în groaznica ta cameră: ţi-ar fi frig şi te-ai teme; o să te culci în patul meu, cu cearşafuri albe şi frumoase, schimbate azi-dimineaţă! Am de scris toată noaptea, şi dacă mă fură somnul, o să mă întind pe canapea.  Bună seara! Nu-mi mai vorbi. Piciul se culcă, nu se mai împotriveşte Tot ce i se întîmplă i se pare un vig. Ce de evenimente într-o singură zi! Să fi fost atît de aproape de moarte, şi să te găseşti în fundul unui pat moale, în odaia asta tihnită şi caldă!  Ce bine se simte Piciul! Din cînd în cînd, deschizînd ochii, îl vede sub lumina dulce a abajurului pe bunul abate Germane, care, tot fumînd, mînuieşte condeiul cu scîrţîit uşor, de sus în jos, pe foile albe. ...A doua zi dimineaţă m-a trezit abatele, care mă bătea pe umăr. Uitasem tot în timp ce dormeam... Salvatorul meu rîse atunci cu poftă. — Haide, măi băiete, îmi zise el, clopotul sună, grăbeşte-te! N-o fi băgat nimeni de seamă, du-te şi-ţi ia elevii ca de obicei. în recreaţia de la prînz te voi aştepta aici, să stăm de vorbă. Memoria îmi reveni dintr-o dată. Voiam să-i mulţumesc, dar bunul abate chiar că mă dădu afară. Nu-i nevoie să vă mai spun că meditaţia mi se păru nesfîrşit de lungă  Elevii nu ajunseseră încă bine în curte, că eu şi băteam la uşa abatelui Germane. L-am găsit la birou, cu sertarele larg desch ise, numărînd de zor nişte monede de aur, pe care le aşeza cu grijă la rînd, în grămăjoare. La zgomotul pe care l-am făcut intrînd, întoarse capul, apoi îşi văzu iar de treabă, fără sămi spună nimic; după ce isprăvi, închise sertarele şi-mi făcu semn cu mîna, zîmbindu-mi blînd; — Toţi banii ăştia-s pentru tine, îmi zise el. Ţi-am făcut socoteala, Iată pentru drum, iată pentru portar, iată pentru cafeneaua Barbette, iată pentru elevul care ţi-a împrumutat zece franci. Pusesem banii ăştia deoparte să-i plătesc un locţiitor mezinului, dar mezinul nu trage la sorţi decît peste şase ani, şi pînă atunci ne mai vedem noi. Voiam să. vorbesc, dar omul ăsta dat dracului nu-mi dădea răgaz. Şi acum, băiete, ia- ţi rămas bun de la mine  uite că sună de intrare în clasă, şi cînd roi ieşi nu vreau să te mai găsesc aici. Aerul acestei Bastilii nu-ţi prieşte de loc. Şterge-o mai repede la Paris, lucrează mult, roagă-te lui Dumnezeu, fumează lulele şi caută să fii om! M-auzi? Caută să fii om! Fiindcă, vezi tu, micul meu Daniel, tu nu eşti încă decît un copil, şi chiar tare mă tem să nu rămîi un copil toată viaţa ta. Apoi îmi deschise braţele, cu un zîmbet dumnezeiesc, dar.eu m-am aruncat la picioarele lui, plîngînd. Mă ndică şi mă sărută pe amîndoi obrajii. Clopotul isprăvea de sunat. — Ei, poftim! Uite c-am întîrziat, zise el, strîngîndu-şi în grabă cărţile şi caietele. Cînd să iasă, se mai întoarse o dată spre mine: Am şi eu un frate  la Paris, un preot de treabă, la care ai putea să te duci uneori Dar lasă, pe jumătate nebun cum eştr, i-ai uita adresa . Şi, fără să mai spună nimic, începu să coboare scările cu paşi mari. Sutana fîlfîia în urma lui. în mîna dreaptă îşi ţinea tichia, iar sub braţul stîng ducea un pachet mare de hîrtii şi de cărţi Bunul abate Germane! înainte de a pleca, mi-am aruncat o ultimă privire prin odaia lui. Pentru ultima oară m-am uitat îndelung la biblioteca cea mare, la măsuţă, la focul pe jumătate stins, la jilţul unde plînsesem atîta, la patul în care dormisem aşa de bine. Şi, gîndindu-mă la această viaţă tainică, în care ghiceam atîta curaj, atîta bunătate ascunsă, atîta devotament şi resemnare, nu m-am putut împiedica să nu roşesc de laşitatea mea şi mi-am jurat să-mi amintesc totdeauna de abatele Germane. Dar timpul trecea Mai trebuia să-mi fac cufărul, să-mi plătesc datoriile, să-mi opresc locul la diligentă în clipa cînd ieşeam, am zărit pe-un colţ al cămi nului mai murljp lulele vechi, înnegrite. Am luat-o pe cea mai veche, pe cea mai neagră şi mai scurtă şi am băgat-o în buzunar câ pe o relicvă; apoi am coborît. Jos, uşa vechii săli de gimnastică mai era întredeschisă, nu m-am putut stăpîni să nu-i arunc în treacăt o privire înăuntru, şi ceea ce am văzut mă înfiora. Am văzut sala cea mare, întunecoasă şi rece, inelul de fier ce strălucea şi cravata mea viorie, în juvăţul ei, ce se legăna în curent deasupra scăunelului răsturnat. XIII CHEILE DOMNULUI VIOT  Cum ieşeam cu paşi mari de la liceu, încă foarte tulburat de îngrozitoarea privelişte pe care o văzusem, uşa portarului se deschise pe neaşteptate şi am auzit că mă chema cineva: — Domnule Eyssette! Domnule Eyssette! Erau stăpînul cafenelei Barbette şi vrednicul său prieten, domnul Cassagne, cu o înfăţişare speriată, aproape obraznică. Cafegiul vorbi cel dintîi: — E adevărat că pleci, doimnule Eyssette? — Da, domnule Barbette, i-am răspuns eu, liniştit, plec chiar astăzi. Domnul Barbette sări în sus, domnul Cassagne sări şi el, dar săritura domnului Barbette fu mult mai mare decît a domnului Cassagne, fiindcă-i datoram mai mulţi bani. — Cum?! Chiar astăzi? — Chiar astăzi, şi alerg în grabă să-mi opresc loc în diligentă. Am crezut c-au să m-apuce de gît. — Dar banii mei? întreabă domnul Barbette.  — Dar ai mei? urlă domnul Cassagne. Fără să le răspund, am intrat în odaie şi, scoţînd grav, cu mîinile pline, frumoasele monede de aur ale abatelui Germane, am început să le număr pe un colţ de masă ceea ce le datoram la amîndoi. A fost o lovitură de teatru. Cele două feţe încruntate se înseninară ca prin farmec. După ce-şi băgară banii în buzunar, cam ruşinaţi de teama pe care mi-o arătaseră şi bucuroşi că le plătisem, nu mai conteneau cu vorbe de mîngîiere şi cu asigurări de prietenie. — Ne părăsiţi într-adevăr, domnule Eyssette? Ce păcat! Ce pierdere pentru casa noastră! Şi apoi, ce de o! ah! vai!, ce de suspine, de strîngeri de mînă, de lacrimi înăbuşite. Chiar în ajun aş fi putut să mă mai las amăgit de aparenţele acestea de prietenie, dar acum eram oţelit în privinţa chestiilor de sentiment. Sfertul de ceas petrecut în chioşc mă învăţase să cunosc oamenii, cel puţin aşa credeam, şi cu cît groaznicii birtaşi se arătau mai binevoitori, cu atîta mi-era mai scîrbă de ei. Aşa că, punînd capăt acestor manifestări caraghioase, am ieşit de la liceu şi am pornit-o în grabă sămi opresc loc în binecuvmtata diligentă ce avea să mă ducă departe de toţi monştrii ăştia. Intorcîndu-mă de la mesagerie, am trecut prin faţa cafenelei Barbette, dar n-am intrat. Mi-era groază de locul acela. Totuşi, împins de nu ştiu ce curiozitate bolnăvicioasă, m-am uitat pe geam Cafeneaua gemea de lume. Era zi de miză la biliard. Prin fumul lulelelor vedeai scînteind pompoanele chipielor şi centiroanele care străluceau aninate în cuier. Inimile nobile erau toate în păr, nu lipsea decît maestrul de scrimă. O clipă am privit aceste feţe mari şi roşii, pe care oglinzile le răsfrîngeau, înmulţindu-le, absintul ce juca în pahare, micile sticle de rachiu ştirbite la gură; şi la gîndul că trăisem în cloaca asta, am simţit că roşesc... L-am revăzut pe Piciu învîrtindu-se în jurul biliardului, însemnînd punctele, plătind punciul, umilit,” dispreţuit, depravîndu-se din zi în zi şi molfăind fără încetare între dinţi o lulea sau un refren soldăţesc nălucirea aceasta mă înspăimantă şi mai mult decît cea pe care-o avusesem în sala de gimnastică, văzînd cum flutură cravata viorie. Am fugit. Dar pe cînd mă îndreptam spre liceu, urmat de un om de la diligentă, care venea să-mi ia cufărul, l-am zărit în piaţă pe maestrul de scrimă, vioi, cu o nuia mlădioasă în mină, cu pălăria pe o ureche, oglindin-du-şi mustaţa subţire în lueiul frumoaselor lui cizme.. De departe mă uitam la el cu admiraţie, zieîndu-mi:,,Ce păcat că un bărbat atît de frumos are un suflet atît de mîrşav!”  La rîndul lui mă văzuse şi el şi venea spre mine cu un zîmbet sincer şi cu braţele larg deschise... Ah, chioşcul! — Te căutam, îmi zise . Deodată se opri. Privirea mea îi ţintui pe buze frazele mincinoase. Şi în privirea aceasta pironită cu îndrăzneală drept pe faţa lui, ticălosul trebuie să fi citit multe lucruri, fiindcă l-am văzut că se îngălbeneşte brusc, se bîlbîie, pierzîndu-şi cumpătul. Dar asta nu ţinu decît o clipă. îndată îşi reluă înfăţişarea semeaţă, aţintindu-şi în ochii mei doi ochi reci şi strălucitori ca oţelul şi, vîrlndu-şi mîmile în fundul buzunarelor, cu un aer hotărît, se îndepărtă, mormăind că cei care nu-s mulţumiţi, n-au decît să i-o spună...  Haida-de, banditule! Cînd m-am întors la liceu, elevii erau în clase. Ne-am suit în mansarda mea. Omul luă cufărul pe umeri şi coborî. Eu am mai rămas cîteva clipe în odaia asta îngheţată, privind pereţii goi şi murdari,' pupitrul negru scrijelit tot şi, pe fereastra îngustă, platanii din curţi, care-şi arătau capetele acoperite de zăpadă. In gînd îmi luam rămas bun de la toata lumea aceasta. In aceeaşi clipă am auzit o voce tunătoare care-i dojenea pe elevi: era vocea abatelui Germane. Ea-mi încălzi inima şi-mi aduse boabe de lacrimi pe marginea genelor. Pe urmă am coborît încet, uitîndu-mă cu băgare de seama. în jurul meu, ca pentru a-mi întipări în ochi imaginea, toată imaginea acestor locuri pe care n-aveam să le mai văd niciodată. Aşa am trecut prin coridoarele lungi, cu ferestre înalte, zăbrelite, unde ochii negri mi se arătaseră pentru întîia dată. Dumnezeu să vă aibă în paza lui, dragii mei ochi negri! Am trecut şi prin faţa cancelariei directorului, cu tainica- i uşă dublă. Apoi, la cîţiva paşi, prin faţa cancelariei domnului Viot... Acolo m-am oprit deodată  O, ce bucurie, o, ce desfătare! Cheile, îngrozitoarele chei erau în uşă, iar vîntul le făcea să zăngănească încetişor. Am privit o clipă cheile acestea groaznice, le-am privit cu un fel de spaimă mistică; apoi, deodată, un gînd de răzbunare,îmi trecu prin minte. Ca un trădător, cu o mînă nelegiuită le-am scos din broască şi, ascunzîndu-le sub haină, am coborît scara în goana mare. In fundul curţii elevilor mijlocii era o fîntînă foarte adîncă. Am alergat acolo într-un suflet. La ora aceea curtea era pustie. Ursitoarea cu ochelari încă nu-şi ridicase perdeaua. Totul îmi înlesnea crima. Atunci, scoţînd cheile de sub haină, ticăloasele acelea de chei care mă făcuseră să sufăr atîta, le-am aruncat din răsputeri în fîntînă.... Cline! cline! cline! Am auzit cum se rostogoleau, lovindu-se de pereţii fîntînii, şi cum cădeau greoi în apa care se închise din nou deasupra lor. Nelegiuirea fiind savîr-şită, m-am îndepărtat zîmbind. La poartă, cînd ieşeam din liceu, cea din urmă persoană pe care am întîlnit-o a fost domnul Viot, dar un domn Viot fără chei, rătăcit, înspăimîntat, alergînd în dreapta şi-n stingă. Cînd trecu pe lîngă mine, mă privi îngrozit. Nenorocitul voia să mă întrebe dacă nu le văzusem. Dar nu îndrăzni... Tocmai atunci portarul îi striga din capul scărilor, aplecîndu-se: — Domnule Viot, nu le găsesc! L-am auzit pe omul cu cheile şoptind: — Ah! Dumnezeule! Şi se duse ca un nebun în căutarea lor. Aş fi fost fericit să mă pot bucura mai multă vreme de spectacolul ăsta, dar goarna diligentei suna în Piaţa Armelor şi nu voiam să plece fără mine. Şi acum, adio pentru totdeauna, mare liceu afumat, clădit cu fiare vechi şi cu pietre înnegrite! Adio, copii răi! Adio, regulament sălbatic! Piciul îşi ia zborul şi n-o să se mai întoarcă. Şi dumneata, marchize de Boucoyran, te poţi socoti fericit. Mă duc fără să-ţi fi dat acea faimoasă lovitură de spadă, plănuită atîta vreme împreună cu inimile nobile de la cafeneaua Barbette Mînă, vizitiu! Sună, trîmbiţă! Veche diligentă, aleargă să duduie pămîntul şi du-l pe Piciu în galopul celor trei trăpaşi ai tăi Du-l repede în oraşul lui de baştină, să-şi sărute mama la unchiul Baptiste, şi pe urmă să se îndrepte spre Paris, şi cît mai repede s-ajungă la Eyssette (Jacques), în odaia lui din Cartierul Latin!...  XIV. UNCHIUL BAPTISTE om mai era şi unchiul Baptiste, fratele doamnei Eyssette! Nici bun, nici rău,însurat de timpuriu cu un zdrahon de femeie zgîrcită şi slabă, de care se temea, copilul ăsta bătrîn navea decît o patimă pe lume: patima coloratului. De vreo patruzeci de ani trăia înconjurat de borcanele, de pensule, de vopsele, şi-şi trecea timpul colorînd figuri din revistele ilustrate. Casa era plină de numere vechi din ISIllustration , de vechi Charivari , de vechi Ma-gasins pittofesques , de hărţi geografice, toate viu colorate. Pînă şi în zilele de sărăcie, cînd mătuşa nu-i dădea bani să-şi cumpere reviste ilustrate, unchiu-meu se apuca să coloreze cărţi. E un fapt istoric: mi-a căzut în mînă o gramatică spaniolă pe care unchiul o colorase din scoarţă în scoarţă: adjectivele în albastru, substantivele ' în trandafiriu etc. între bătrînul ăsta maniac şi apriga lui jumătate, doamna Eyssette era nevoită să trăiască de şase luni. Nenorocita  femeie îşi petrecea zilele în odaia fratelui ei, stînd lîngă el şi căutînd să-i fie de folos. Spăla pensulele, umplea borcănelele cu apă... Mai trist era că, de la ruina noastră, unchiul Baptiste avea un adînc dispreţ pentru domnul Eyssette, si de dimineaţă pînă seara, biata mamă era osîndită să-l audă zicînd: „Eyssette nu-i serios! Eyssette  nu-i serios!” Ah, bătrînul nătărău! Să-l fi văzut cu ce aer hotărît şi convins o spunea, colorîndu-şi gramatica spaniolă. De atunci, am mai întîlnit adeseori în viaţă oameni, chipurile foarte gravi, care-şi treceau vremea colorînd gramatici spaniole si găseau că ceilalţi nu sînt serioşi. Toate amănuntele acestea asupra unchiului Baptiste şi a vieţii jalnice pe care doamna Eyssette o ducea la el nu le-am cunoscut decît mai tîrziu. Totuşi, de cum am intrat în casă, am înţeles că, orice-ar fi spus ea, mama nu era fericită... Cînd am sosit, tocmai se aşezaseră la masa de seară. Doamna Eyssette sări în sus de bucurie văzîndti-mă şi, după cum vă închipuiţi, îşi sărută Piciul din toată inima. Totuşi, sărmana mea mamă părea stingherită. Vorbea puţin, cu acelaşi glăscior dulce şi tremurător, cu ochii în farfurie. Ţi-era mai mare mila s-o vezi cu rochia ei strimtă şi neagră toată. Primirea pe care mi-o făcură unchiul şi mătuşa fu foarte rece. Mătuşa- mea mă întrebă speriată dacă mîncasem. M-am grăbit să-i răspund că da... Mătuşa răsuflă uşurată. Tremurase o clipă pentru masa ei. Halal masă de seară! Năut şi peşte. Unchiul Baptiste mă întrebă dacă eram în vacanţă  I-am răspuns c-am părăsit şcoala şi că mă duceam la Paris, la frate-meu Jacques, care-mi găsise un loc bun. Am născocit minciuna asta, ca s-o mai liniştesc pe biata doamnă Eyssette asupra viitorului meu şi ca să mai par şi un om serios în ochii unchiului meu. Auzind că Piciul avea un loc bun, mătuşa Baptiste făcu ochi mari. — Daniel, zise ea, va trebui s-o aduci,şi pe maică-ta la Paris... Biata femeie se plictiseşte departe de copiii ei, şi pe urmă, înţelegi tu, e o povară pentru noi, iar unchiu-tău nu poate fi totdeauna vaca de muls a familiei. — Ce-i drept — zise unchiul Baptiste, cu gura plină, sînt vaca de muls . Expresia aceasta vacă de muls îl încîntase şi o repetă de mai multe ori, cu aceeaşi gravitate Masa ţinu mult, ca la oameni bătrîni. Mama mînca puţin, îmi spunea cîteva cuvinte şi se uita la mine pe furiş. Mătuşa-mea o supraveghea. — Ia te uită la soră-ta! zise ea bărbatului ei. Bucuria de a-l revedea pe Daniel îi taie pofta de mîn-care. Ieri a luat de două ori pîine, şi astăzi numai o dată! Ah! dragă doamnă Eyssette, cum aş fi vrut să te iau cu mine în seara aceea, cum aş fi vrut să te smulg de la această neînduplecată vacă de muls şi de la soţia lui, dar vai, eu însumi plecam la voia întîmplării, neavînd decît cu ce-mi plăti drumul, şi mă gîndeam că odaia lui Jacques nu era destul de mare ca să încăpem tustrei în ea. Cel puţin de-aş fi putut să-ţi vorbesc, să te.sărut în voie! Dar nu, nu ne- au lăsat singuri nici o clipă... Adu-ţi aminte: îndată după masă, unchiul s-a apucat iar de gramatica lui spaniolă, mătuşa îşi ştergea argintăria, şi amîndoi ne pîndeau cu coada ochiului... Ora plecării sosi, fără să ne fi putut spune nimic. Aşa că Piciul era tare mîhnit cînd ieşi de la unchiul Baptiste. Şi mergînd singur, în umbra de pe aleea cea mare care ducea la gară, îşi jură foarte solemn, de două sau de trei ori, să se poarte de azi înainte ca un bărbat şi să nu se mai gîrtdească decît la reclădirea căminului. PARTEA A DOUA I. GALOŞII MEI De-aş trăi cît unchiu-meu Baptiste, care acum trebuie să fie tot atît de bătrîn ca un bătrîn baobab din Africa Centrală, niciodată nu voi uita prima mea călătorie la Paris, într-un vagon de clasa a treia. Era pe la sfîrŞitul lui februatie şi era tare frig. Afară, un cer cenuşiu, vînt, lapoviţă, dîmburi pleşuve, livezi inundate, şiruri lungi de viţă de vie uscată; înăuntru, marinari beţi care cîntau, ţărani greoi care dormeau cu gura deschisă ca nişte morţi, bătrînele cu coşniţele lor, copii, pureci, doici, toate dichisurile vagonului celor săraci, cu duhoarea lui de lulea, de rachiu, de cîrnaţi cu usturoi şi de paie mucegăite. Parcă mai sînt acolo. La plecare mă aşezasem într-un colţ, lîngă fereastră, ca să văd cerul, dar după două leghe, un infirmier militar îmi luă locul, sub cuvînt că vrea să stea în faţa nevesti-si, şi iată-l pe Piciu, prea sfios pentru a îndrăzni să se plîngă, osîndit să facă două sute de leghe întje grăsanul acela urîcios, care mirosea a sămînţă de in, şi o matahală de femeie din Chainpagne, care toată vremea sforăi pe umărul lui. Călătoria ţinu două zile. Mi-am. petrecut aceste două. zile pe acelaşi loc, nemişcat între cei doi călăi a mei, cu capul ţeapăn şi dinţii încleştaţi. Cum n-aveam nici bani, nici merinde, n-am mîncat nimic tot drumul. Două zile fără să mănînci e cam mult! îmi mai rămăsese, nu-i vorba, o moneda de doi franci, dar o păstram cu sfinţenie pentru cazul cînd, sosind la Paris, nu l-aş fi găsit pe amicul Jacques la gară si, cu toată foamea, am avut tăria să nu m-ating de ea. Al dracului era însă că în jurul meu toţi călătorii din vagon mîncau mult. Sub picioarele mele era un afurisit de coş, mare şi foarte greu, de unde vecinul meu, infirmierul, scotea întruna tot felul de mezeluri, pe care le împărţea cu cucoana lui. Vecinătatea acestui coş mă chinui, mai ales a doua zi. Totuşi nu de foame am suferit mai mult în călătoria aceasta îngrozitoare. Plecasem din Sarlande fără pantofi, numai cu nişte galoşi subţirei cu care-mi făceam acolo inspecţia prin dormitor. Foarte frumos cauciucul! Dar iarna, în clasa a treia Doamne, ce frig mi-a mai fost! îmi venea să plîng. Noaptea, eînd toată lumea dormea, îmi luam binişor picioarele în mîini şi le ţineam ceasuri întregi, încercînd să mi le încălzesc.'Ah, de m-ar fi văzut doamna Eyssette!  Ei bine, cu toată foamea care-i sfîşia burta, cu tot frigul cumplit care-i storcea lacrimi, Piciul era tare fericit, şi pentru nimic în lume nu şi-ar fi dat locul, jumătatea asta de loc pe care şedea între femeia din Champagne şi infirmier. La capătul acestor suferinţe era Jacques, era Parisul. în noaptea zilei a doua, pe la trei dimineaţa, am fost trezit brusc. Trenul se oprise. Tot vagonul era îngrijorat. L-am auzit pe infirmier zicînd nevesti-si: — Am ajuns. — Unde oare? am întrebat eu, frecîndu-mi ochii. — La Paris, vezi bine! M-am repezit la fereastră. Nu erau case. Numai un cîmp sterp, cîteva becuri de gaz, şi icieolo grămezi mari de cărbuni. Apoi, în depărtare, o lumină mare, roşie, şi o larmă nedesluşită ca vuietul mării. Din uşă în uşă trecea un om cu un mic felinar, strigînd: „Paris! Paris! Biletele!” Fără voie mi-am tras capul înăuntru cu o mişcare de groază. Era Parisul. Ah, oraş mare şi crîncen, cîtă dreptate avea Piciul să se teamă de tine! Peste cinci minute intrau în gară. Jacques era acolo de un ceas. L-am zărit de departe, cu statura lui înaltă, cam adus din spate, cu braţele-i lungi ca nişte stilpi de telegraf, care-mi făceau semne de după grilaj. Dintr-o săritură am fost lîngă el. — Jacques, frate! — Ah, copil scump! Şi sufletele noastre se îmbrăţişară cu toată puterea braţelor. Din nenorocire, gările nu-s făcute pentru aceste frumoase îmbrăţişări. Există sala călătorilor, sala bagajelor, dar nu există sala efuziunilor sentimentale, nu există sala sufletelor. Ne îmbrînceau, ne călcau pe picioare. — Circulaţi! Circulaţi! ne strigau slujbaşii de la acciz. Jacques îmi zise încetişor: -- Să mergem. Mîine o să trimit după cufărul tău. Şi, braţ la braţ, uşori ca şi pungile noastre, am pornit-o spre Cartierul Latin. De atunci am încercat adeseori să-mi amintesc impresia exactă pe care mi-a făcut-o Parisul în noaptea aceea, dar lucrurile, ca şi oamenii, iau, cînd le vedem pentru întîia oară, o înfăţişare cu totul deosebită, pe care apoi nu le-o mai găsim. Parisul din seara sosirii mele nam mai putut niciodată să mi-l reconstitui. E ca un oraş plin de ceaţă, prin care aş ii trecut cind eram copil mic, cu ani în urmă, şi unde nu m-aş mai fi întors de atunci. îmi aduc aminte de un pod de lemn peste o apă neagră de tot, apoi de un chei mare şi pustiu şi de o grădină nemărginită de-a lungul acestui chei. Ne- am oprit o clipă în faţa grădinii. Prin grilajul care-o înconjura se vedeau nelămurit colibe, pajişti, băltoace, copaci lucind de promoroacă. — E Grădina Plantelor, îmi zise Jacques. Sînt acolo o mulţime de urşi albi, de maimuţe, de boa, de hipopot ami într-adevăr, mirosea a sălbăticiune şi, uneori, un ţipăt ascuţit, un muget aspru răzbăteau din umbra aceea. Eu, strîns lipit de frate-meu, mă uitam cu multă luare-aminte prin grilaj şi, amestecând în acelaşi simţămînt de groază Paiisul ăsta necunoscut, în care soseam noaptea, şi această grădină tainică, mi se părea că poposisem într-o peşteră mare întunecoasă, plină de fiare ce aveau să se năpustească asupra mea. îforoc că nu eram singur: îl aveam pe Jacques să mă apere Ah! Jacques! Jacques! De ce nu te-am avut totdeauna? Am mai mers multă, multă vreme, pe străzi nesfîrşite şi întunecoase; apoi, deqdată, Jacques se opri într-o piaţă mică unde era o biserică. — lată-ne ajxmşi la Saint-Germain-des-Pres, îmi zise el. Odaia noastră-i colo sus. — Cum, Jacques? în clopotniţă?!.. — Chiar în clopotniţă!... E tare placat ca să ştii cît e ceasul. Jacques exagera un pic. Locuia în casa de lîngă biserică, într-o mică mansardă, la al cincilea sau al şaselea etaj, şi fereastra ei dădea spre clopotniţa bisericii Saint-Germain, tocmai la înălţimea cadranului. Cînd am intrat înăuntru, am scos un strigăt de bucurie: — Ai făcut foc! Ce fericire! Şi îndată am alergat la cămin, să-mi încălzesc picioarele la flacără,” chiar de mi s-ar fi topit galoşii. Abia atunci Jacques băgă de seamă ce ciudate încălţări aveam. Asta-l*făcu să rîdă cu poftă. — Dragul meii, îmi zise el, o mulţime de oameni celebri au sosit la Paris în saboţi şi se laudă cu asta. Tu vei putea spune c-ai sosit în galoşi. E mult mai original. Deocamdată, pune-ţi papucii ăştia şi să începem a mînca pateul. Zicînd acestea, bunul Jacques împingea în faţa focului o măsuţă ce aştepta într-un colţ, gata pusă. II. DIN PARTEA PREOTULUI DE LA SAINT-IZIER Doamne, că bine mai era în noaptea aceea în odaia lui Jacques! Ce voioase răsfrîngeri de lumină aruncau flăcările pe faţa noastră de masă! Şi vinul cel vechi înfundat cum mai mirosea a toporaşi! D-apoi pateul  ce coajă frumoasă, arămie mai avea! Ah, pateuri de acelea nu se mai fac acum! Şi nici asemenea vinuri n-o să mai bei niciodată, sărmanul meu Eyssette! De cealaltă parte a mesei, in faţă, chiar în faţa mea, Jacques îmi turna, de băut. Şi de cîte ori ridicam ochii, îi vedeam privirea iubitoare ca de mamă, zîm-bindu- mi cu blîndeţe. Eu eram atît de fericit că mă aflam acolo, încît aveam cu siguranţă fierbinţeală. Vorbeam, vorbeam! — Da mănîncă odată! îmi zicea Jacques, um-plîndu-mi farfuria. Eu însă vorbeam înainte şi nu mîncam. Atunci, ca să mă facă să tac, începu să pălăvrăgească şi el şi-mi povesti de-a fir-a-păr, pe nerăsuflate, tot ce făcuse de mai bine de un an de cînd nu ne mai văzuserăm. — După ce ai plecat, îmi zicea el (şi lucrurile cele mai triste le povestea tot cu zîmbetul lui dumnezeiesc, resemnat), după ce-ai plecat, casa ajunsese cît se poate de lugubră. Tata nu mai lucra. îşi petrecea toată vremea în prăvălie, strigîndu-mi că-s un măgar, ceea ce nu făcea să meargă mai bine afacerile. în fiecare dimineaţă, poliţe protestate din două-n două zile, percheziţiile portăreilor! De cîte ori suna, ne sărea inima din loc. Ah, te-ai dus la vreme! După o lună de aşa trai groaznic, tata plecă în Bretania pe socoteala Societăţii vinicole, iar doamna Eyssette, la unchiul Baptiste. I-ani îmbarcat pe amîndoi. îţi închipui cîte lacrimi am vărsat în urma lor, sărmanele noastre mobile au fost vîndute,  da, dragul meu, vîndute în stradă, sub ochii mei, în faţa uşii noastre. Şi-i tare dureros, crede-mă, să vezi cum ţi se iroseşte căminul, aşa, bucată cu bucată. în ici nu ne dăm seama cît de mult fac parte din fiinţă noastră toate lucrurile acestea de lemn sau de stofă  pe care le avem în casă. Uite, cînd au ridicat dulapul de rufe, ştii, cel care avea pe tăblii nişte amoraşi trandafirii cu viori, mi-a venit s-alerg după cumpărător şi să strig în gura mare: „Puneţi mîna pe el!” Mă înţelegi, nu-i aşa? Din toată mobila noastră nu mi-am păstrat decît un scaun, o saltea şi o mătură. Mătura ini-a fost de mare folos, ai să vezi. Am aşezat comorile acestea într-un colţ al casei noastre din strada Felinarului, a cărei chirie era plătită pe două luni înainte, şi iată-mă locuind numai eu în apartamentul ăsta mare, gol, rece, fără perdele. Ah, dragul meu, ce tristeţe! în fiecare seară cînd mă întorceam de la birou era pentru mine o nouă durere şi ca o surpriză că mâ găseam singur între cei patru pereţi. Treceam dintr-o odaie într-alta, trîntind uşile ca să fac zgomot. Uneori mi se părea că mă cheamă cineva din prăvălie şi strigam: „Iaca vin!” Cînd intram la mama, credeam totdeauna c-am s-o găsesc acolo, împletind mîhnită în jilţul ei de lîngă fereastră  Şi, culmea nenorocirii, gîndacii se iviră din nou. Gîngăniile astea groaznice, pe care le stîrpiserăm cu atîta chin la sosirea noastră la Lyon, aflară fără îndoială de plecarea voastră şi încercară o nouă năvălire, cu mult mai grozavă decît cea dintîi. La început am căutat să le ţin piept. îmi petreceam serile în bucătărie, cu o luminare într-o mînă şi cu mătura în cealaltă, luptîndu-mă cu un leu, dar totdeauna cu ochii în lacrimi. Din nenorocire eram singur, şi zadarnic alergam pretutindeni, că nu mai era ca pe vremea lui Annou. De altfel, şi gîndacii soseau în număr tot mai mare. Sînt sigur că toţi cei din Lyon, şi numai Dumnezeu ştie caţi sînt în oraşul ăsta mare şi umed se ridicaseră grămadă, să năpădească biata noastră casă. Bucătăria era neagră toată de gîndaci, şi am fost nevoit să le-o las pradă. Uneori îi priveam cu groază pe gaura cheii. Erau mii şi mii Şi poate crezui că blestematele acelea de gîngănii se opriră acolo! Ehei! se vede că nu cunoşti făpturile astea din nord. îs cotropitoare, nevoie mare! Din bucătărie, cu toate uşile şi zăvoarele, trecură în su-fragerie, unde-mi pusesem patul. L-am mutat în prăvălie, apoi în salon. Rîzi! Aş fi vrut să te văd în locul meu. Din odaie în odaie, afurisiţii de gîndaci mă alungară în vechea noastră odăiţă din fundul coridorului. Acolo îmi dădură două-trei zile de răgaz; apoi, într-o dimineaţă, cînd m- am deşteptat, am zărit vreo sută ce se căţărau în tăcere de-a lungul mătfurii, în timp ce alt corp de armată se îndrepta în bună rînduială spre patul meu. Fără arme, fugărit pînă la ultimele mele întărituri, nu- mi rămînea decît să fug. Aşa am şi făcut. Le-am lăsat gmdacilor salteaua, scaunul, mătura şi am plecat din casa aceea îngrozitoare de pe strada Felinarului, ca să nu mă mai întorc. Am mai stat la Lyon vreo cîteva luni, foarte lungi, foarte posomorite, foarte plîngăreţe. La birou nu-mi mai ziceau decît sfînta Magdalena. Nu mă duceam nicăieri. îf-aveam nici un prieten. Singura mea distracţie erau scrisorile tale ! Ah! dragul meu Daniel, ce frumos ştii tu să povesteşti! Sînt sigur că, dac-ai vrea, ai putea să scrii la ziare. Tu nu eşti ca mine! înehipuieşte-ţi că, scriind mereu după dictare, am ajuns să fiu aproape tot atît de deştept ca o maşină de cusut. Ou neputinţă să mai găsesc singur ceva. Domnul Eyssette avea dreptate sămi spună: „ Jacques, eşti un măgar!”. La urma urmei, nu-i  aşa de rău să fii măgar. Măgarii sînt dobitoace de treabă, răbdătoare, puternice, muncitoare, cu inimă bună şi cu spinare zdravănă... Dar să ne întoarcem la povestea mea. In toate scrisorile îmi vorbeai de reclădirea căminului şi, datorită elocvenţei tale, gîndul ăsta mă înflăcărase şi pe mine. Din nenorocire, ceea ce cîştigam la Lyon abia-mi ajungea ca să pot trăi. Atunci m i-a venit în minte să plec la Paris. Mi se părea că acolo aş fi mai în măsură să-mi ajut familia şi c-aş putea găsi toate materialele trebuitoare pentru faimoasa noastră reclădire. Călătoria mea fu, aşadar, hotărîtă. Mi-am luat însă unele măsuri. Nu voiam să pic pe străzile Parisului ca un pui de bogdaproste. Asta mai merge pentru tine, Daniel dragă, băieţii frumoşi au totdeauna trecere, dar eu, un mare bocitor! Aşa că m-am dus să cer cîteva scrisori de recomandare prietenului nostru, preotul de la Saint-îsizier. B un om tare bine văzut în cartierul Saint-Germain. îmi dădu două scrisori, una pentru un conte, alta pentru un duce. După cum vezi, mă pregăteam bine. De acolo m-am dus la un croitor, care, după felul cum mă prezentam se învoi să-mi dea pe datorie o frumoasă haină neagră, cu toate cîte mai trebuiau pe de lături: jiletcă, pantaloni etc- Mi-am pus scrisorile de recomandare în haină, haina în geantă şi iată-mă „plecat cu trei ludovici în buzunar: 35 de franci pentru călătorie şi 25, pînă mi-oi găsi ceva. A. doua zi după sosirea mea la Paris, de la şapte dimineaţa eram pe străzi în haină neagră şi mănuşi galbene. Să ştii şi tu, dragă Daniel, că ceea ce făceam era foarte caraghios. La şapte dimineaţa, la Paris, toate hainele negre dorm sau trebuie să doarmă. Eu habar n-aveam de asta şi eram grozav de mîndru  să mi-o plimb pe a mea pe străzile astea mari, bocănind cu pantofii noi. De asemenea, credeam că, ieşind dis-de-dimineaţă, voi putea să mă întîlnesc mai uşor cu Norocul. încă o greşeală. La Paris, Norocul nu se scoală devreme. Iată-mă, dar, umblînd prin cartierul Saint-Ger-main, cu scrisorile de recomandare în bunzunar. M-am dus întîi la conte, pe strada Lille, apoi la duce, pe strada Saint-Guillaume. în amîndouă casele i- am găsit pe oamenii de serviciu spălînd curţile şi frecînd clopoţelele de aramă. Cînd le-am spus acestor puşlamale că veneam din partea preotului de la Saint-Nizier să vorbesc cu stăpînii lor, mi-au rîs în nas, azvîrlind cu găleţile de apă spre picioarele mele. Ce vrei, dragul meu, era şi vina mea: numai pedichiuristii vin la ora aceea. Am ţinut minte. Aşa cum te cunosc, sînt sigur că, în locul meu, tu n-ai fi îndrăznit niciodată să te mai întorci în casele acelea şi să înfrunţi privirile batjocoritoare ale servitorilor. Ei bine, eu m- am întors cu îndrăzneală, chiar în aceeaşi zi, după-amiază, şi, ca şi dimineaţa, am cerut oamenilor de serviciu să mă introducă la stă-pînii lor, tot ca venind din partea preotului de la Saint-Nizier. Şi bine mi-a prins c-am fost curajos. Amîndoi domnii erafcu acasă şi am fost primit îndată. Am găsit doi oameni şi două primiri cu totul deosebite. Contele din strada Lille mă primi foarte.rece. Faţa lui lungă şi slabă, serioasă pînă la solemnitate, mă intimida grozav şi n-am putut să leg nici două cuvinte. Cit despre el  abia-mi vorbi. Se uită la scrisoarea preotului de la Saint-Nizier, o puse în buzunar, îmi ceru să-i las adresa mea şi-mi făcu semn cu răceală că pot pleca, zicîndu-mi:,,O să am grijă de dumneata. Nu-i nevoie să mai vii. Dacă-ţi găsesc ceva, îţi voi scrie”. Lua-l-ar dracu'! Am ieşit de la el îngheţat pînă în măduva oaselor. Din fericire, primirea care mi se făcu în strada Saint-Guillaume îmi încălzi inima. Am găsit ducele cel mai vesel, cel mai deschis, cel mai rotofei, cel mai binevoitor din lume. Şi cum îl mai iubea pe scumpul lui preot de la Saint-Nizier! Şi cum oricine care venea de acolo putea fi sigur că va fi bine primit în strada Saint-Guillaume!... Ce om bun! Şi de treabă! Ne-am împrietenit numaidecât, îmi oferi o priză de tabac bergamotă, mă trase de vîrful urechii şi se despărţi de mine, bătîndu-mă peste obraz şi cu  vorbe minunate:,,Ia”u asupră-mi chestia dumitale. Peste puţin voi găsi ce-ţi trebuie. Pînă atunci, vino să mă vezi oricît de des vei voi”. Am plecat încîntat. Din bună-cuviinţă am lăsat să treacă două zile» fără să mă întorc acolo. Abia a treia zi am mers pînă la casa din strada Saint-Guillaume. Un lungan deşălat, îmbrăcat în albastru şi cu fireturi, mă întrebă cum mă cheamă. I-am răspuns cu înfumurare: „Spuneţi că vin din partea preotului de la Saint-Nizier”. Se întoarse numaidecît: „Domnul duce e foarte ocupat şi roagă pe domnul să-l „ierte şi să binevoiască a trece în altă zi”. Iţi închipui că.l-am iertat pe bietul duce! A doua zi am revenit la aceeaşi oră. L-am găsit iar pe lunganul în albastru din ajun, cocoţat ca un papagal pe treptele de la intrare. Cum mă zări de departe, îmi zise grav:,,Domnul duce a ieşit”.,;A! foarte bine, am răspuns eu, o să mai trec. Vă rog să-i spuneţi ca fost persoana din partea preotului de la Saint-ISfizier”. A doua zi am venit din nou; de asemenea şi în zilele următoare, dar mereu zadarnic. Ducele era o dată la baie, altă dată la biserică, într-o zi la un joc cu mingea, într-alta avea oaspeţi. Ce mai vorbă! Bine, dar eu nu-s şi eu oaspete? Ptnă la urmă, mă găseam aşa de caraghios cu veşnicul meu: „Din partea preotului de la Saint-Nizier”', încît nu mai îndrăzneam să spun din partea cui-veneam. Dar papagalul în albastru de pe trepte nu mă lăsa niciodată să plec, fără a-mi striga cu o neclintită gravitate: „Domnul e, fără îndoială, persoana care vine din partea preotului de la Saint-îsizier!” Şi asta-i făcea să rîdă cu poftă pe ceilalţi papagali albaştri care umblau agale prin curte. Neruşinaţii! De-aş fi.putut să le trag vreo cîteva ciomege din partea mea, şi,nu dintr-a preotului de la Samt-Sizier! Eram de vreo zece zile la Paris, cînd într-o seară, întorcîndu- mă plouat de la una din vizitele acestea în strada Saint-Guillaume, jurasem să mă duc acolo pînă m-o da afară, am găsit la portarul meu o serisorică. Ghici de la cine!  O scrisoare de la conte, dragul meu, contele din strada Lille, care mă înştiinţa să mă înfăţişez fără întîrziere la prietenul său, marchizul d'Hacqueville. Se căuta un secretar... îţi închipui ce bucurie pe mine! Şi totodată, ce lecţie! Omul acela rece şi nepăsător, pe care mă bizuiam atît de puţin, tocmai el se ocupase de mine, pe cînd celălalt, atît de primitor, mă făcea s-aştept de o săptămînă la seara lui, expus, ca şi preotul de la Saint-Nizier, la rîsetele obraznice ale papagalilor în albastru şi cu fireturi... Aşa-i viaţa dragul meu, şi la Paris o înveţi repede. Fără să pierd o clipă, am alergat la marchizul d'Hacqueville. Am găsit un bătrînel neastîmpărat, uscăţiv, numai nervi, sprinten şi vesel ca o eiocîrîîe. Să vezi ce figură frumoasă. Un cap fin şi palid, părul drept ca nişte ţepi, şi numai un singur ochi; pe celălalt l-a pierdut de multă vreme, dintr-o lovitură de spadă. Dar cel care i-a rămas e atît de strălucitor, atît de viu, atît de grăitor şi atît de pătrunzător, încît nu poţi spune că marchizul e chior. Are doi ochi într-unui singur, atîta tot. Cînd m-am găsit în faţa acestui bătrînel ciudat, am început prin a-i spune cîteva banalităţi de circumstanţă, dar mi- o tăie scurt: «Fără fraze! îmi zise el. Nu-mi plac. Să trecem la fapte. Uite. M-am apucat să-mi scriu memoriile. Din nenorocire am început cam tîrziu şi nu mai am vreme de pierdut, c- am ajuns tare bătrîn. Mi-am făcut socoteala că, folosindu- mi toate clipele, îmi mai trebuie trei ani de muncă pentru a-mi isprăvi opera. Am şaptezeci de ani, picioarele abia mă ţin, dar capu-i teafăr. Aşa că pot nădăjdui să mai trăiesc trei ani şi sămi duc memoriile la bun sfîrşit. Numai că nu pot pierde nici”un minut. Asta n-a înţeles-o secretarul meu. Nătărăul acela, un băiat foarte deştept, pe legea mea, de care eram încîntat, şi-a pus în minte să se îndrăgostească şi să vrea să se însoare. Nimic rău pînă aici. Dar iată că azi-dimineaţă, caraghiosul meu, mi-a cerut un concediu de două zile, ca să facă nunta. Ei poftim! Două zile concediu! „Nici un minut” „Dar, domnule marchiz „ „Nici un „dar, domnule marchiz”... Dacă pleci pe două zile, pleci de tot”. „Plec, domnule marchiz”. „Drum bun!” Şi dus a fost ştrengarul meu Pe dumneata, dragă băiete, mă bizui acum ca să-l înlocuieşti. Asteas condiţiile: secretarul vine la mine la opt dimineaţa; îşi aduce prînzul. Eu îi dictez pînă la amiază. La amiază, secretarul mănîncă singur, îiindcâ eu nu. dejunez niciodată. După dejunul secretarului, care trebuie să fie foarte scurt, ne apucăm iar de lucru. Dacă ies în oraş, secretarul mă însoţeşte; îşi ia creion şi hîrtie. Dictez mereu: în trăsură, la plimbare, în vizită, pretutindeni! Seara, secretarul ia cina cu mine. După cină, recitim ce am dictat peste zi. Mă culc la opt şi secretarul e liber pînă a doua zi dimineaţa. Dau o sută de franci pe lună şi masa de seară. îfu-i cine ştie ce mare pricopseală; dar peste trei ani, cînd memoriile vor fi isprăvite, o să mai fie şi un dar, ba chiar un dar regesc, pe cuvîntul unui Hacqusville! Cer secretarului să fie punctual, să nu se însoare şi să scrie foarte repede după dictare. Ştii să scrii după dictare?»,,O! la perfecţie, domnule marchiz!” i-am răspuns eu şi-mi venea grozav să rîd. întradevăr, era atît de caraghioasă înverşunarea asta a soartei de a mă face să scriu după dictare toată viaţa mea! « Ei bine, atunci aşază-te acolo, relua marchizul. Iată kîrtie şi cerneală. începem numai-decît să lucrăm. Am ajuns la capitolul XXIV: „Neînţelegerile mele cu domnul de Villele”. Scrie » Şi numai ce prinde să-mi dicteze cu un glas piţigăiat de greier, ţopăind de la un capăt la celălalt al încăperii. Uite aşa am intrat, dragul meu Daniel, la omul ăsta ciudat, care, de fapt, e un om foarte bun. Pînă acuma sîntem tare mulţumiţi unul de altul; aseară, auzind că vii, mi-a spus să iau pentru tine sticla asta de vin vechi. Ni se serveşte cîte una la fel în fiecare zi la” cină; ca să vezi ce bine se mănîncă. în schimb, dimineaţa îmi aduc prmzul: ce-ai mai rîde să mă vezi mîncînd de doi gologani brînză de Italia, într-o farfurie fină de Moutier, pe o faţă de masă cu blazon! Şi unchiaşul n-o face din zgîrcenie, ci doar ca sa nu-l mai obosească pe bătrînul său bucătar, domnul Pilois, cu gătitul prînzului meii... într-un cuvînt, nu duc o viaţă neplăcută. Memoriile marchizului sînt foarte instructive. Aflu despre domnul Decazes şi domnul de Villele o mulţime de lucruri, care pot să-mi fie de folos cîndva. La opt seara sînt liber. Mă duc să citesc ziarele într-un cabinet de lectură sau să-i dau bună seara prietenului nostru Pierrotte îţi mai aduci aminte de prietenul Pierrotte? Ştii? Pierrotte din Ceveni, fratele de lapte al mamei. Astăzi Pierrotte nu mai e Pierrotte: e domnul Pierrotte, cu litere de şchioapă. Are o frumoasă prăvălie de porţelanuri în pasajul Saumon. Şi cum ţinea mult la doamna Eyssette, casa lui mi-a fost larg deschisă, în serile de iarnă era o distracţie Dar acuma, c-ai venit, nu mai duc grija serilor mele Şi nici tu, frăţioare, nu-i aşa? O, Daniel, dragul meu Daniel, ce mulţumit sînt Ce fericiţi o să fim noi amîndoi!... III. MAICĂ-MEA JACQUBS Jacques şi-a isprăvit odiseea, acuma-i rîndul meu să i-o povestesc pe a mea. Zadarnic ne face semn focul ce moare: „Duceţi-vă la culcare, copii!” Zadarnic strigă luminările:,,în pat! în pat! Am ars pînă la capăt!”,,Nu vă ascultăm!” le zice Jacques, rîzînd, şi veghea noastră se prelungeşte. Doar înţelegeţi! Ceea ce-i povestesc fratelui meu îl interesează foarte mult. E viaţa Piciului la liceul din Saflande: viaţa acea tristă, de care cititorul îşi aminteşte, fără îndoială. Copiii cruzi, persecuţiile, urile, umilinţele, cheile domnului Viot totdeauna inimoase, odăiţa de sub acoperiş în care te înăbuşeai, trădările, nopţile de lacrimi. Apoi, Jacques e aşa de bun că poţi să-i spui tot, şi chefurile de la cafeneaua Barbette, absintul cu caporalii, datoriile, nepăsarea de sine, deznădejdea, în sfîrşit tot, pînă la sinucidere şi la îngrozitoarea prezicere a abatelui Germane: „Vei fi un copil toată viaţa ta”. Cu coatele pe masă şi cu capul în mîini, Jacques ascultă pînă la capăt spovedania mea, fără să-mi curme vorba Din cînd în cînd îl văd că se-nfioară şi-l aud zicînd: „Sărăcuţul! Sărăcuţul!” După ce am isprăvit, se ridică, îmi ia mîinile şi-mi zice cu glas blînd, tremurător: — Abatele Germane avea dreptate. Vezi tu, Daniel, eşti un copil, un copilaş care nu poate să se descurce singur în viaţă, şi bine ai făcut c-ai venit să te adăposteşti lingă mine. De azi înainte nu eşti numai fratele meu, mai eşti şi fiul meu, şi fiindcă mama noas-tră-i departe, eu am s-o înlocuiesc. Vrei? Spune, Daniel! Vrei să fiu maică-ta Jacques. N-am să te plictisesc mult, ai să vezi. Nu-ţi cer decît să mă laşi să merg totdeauna lîngă tine şi să te ţin de mînă. Şi aşa, poţi fi liniştit şi să priveşti viaţa în faţă, ca un bărbat; doar n-o să te mănînce! Drept orice răspuns, i-am sărit de gît. — O, maică-mea Jacques, ce bun eşti! Şi iată-mă plîngînd cu lacrimi fierbinţi, fără să mă pot opri, întocmai ca Jacques, cel de odinioară, la Lyon. Jacques cel de astăzi nu mai plînge. S-a golit cisterna, cum zice el. Orice sar întîmpla n-o să mai plîngă niciodată. In clipa aceea sună ora şapte. Geamurile se luminează. O licăreală intră în odaie tremurînd. — S-a făcut ziuă, Daniel, zice Jacques. E timpul să dormi. Culcă-te repede ai nevoie de odihnă.  — Dar tu, Jacques? — O, mie nu mi-au înţepenit şalele două zile în tren De altfel, înainte de a mă duce la marchiz, trebuie să înapoiez eîteva cărţi la cabinetul de lectură şi n-am vreme de pierdut... ştii că d'Hacqu-eville nu glumeşte... Mă întorc desear la opt... Tu, după ce te vei fi odihnit bine,, să ieşi puţin. Şi mai ales te sfătuiesc. Aici, maică-mea Jacques, începu să-mi dea o mulţime de îndrumări foarte însemnate pentru un nou-sosit ca mine; din nenorocire, în timpul ăsta m-am întins pe pat şi deşi nu adorm de-a binelea, gîndurile mi se învălmăşesc. Oboseala, pateul, lacrimile. Sînt pe trei sferturi adormit. Aud nedesluşit cum cineva îmi vorbeşte de un restaurant din apropiere, de banii din jiletca mea, de poduri pe care să le trec, de bulevarde pe unde să merg, de sergenţii cărora să le cer lămuriri şi de clopotniţa de la Saint-t3er-main-des-Pres, ca loc de regăsire. în toropeala mea mă impresionează mai ales clopotniţa asta de la Saint-Germain. Văd două, cinci, zece clopotniţe Saint-Germain înşirate în jurul patului meu ca nişte stîlpi indicatori. Printre toate clopotniţele acestea, cineva umblă de colo pînă colo prin odaie, aţîţă focul, lasă perdelele de la ferestre, apoi se apropie de mine, îmi pune un palton pe picioare mă sărută pe frunte şi-l aud cum iese încetişor pe uşă. Dormeam de eîteva ceasuri, şi cred c-aş fi dormit pînă la întoarcerea maică-mi Jacques, cînd sunetul unui clopot mă trezi pe neaşteptate. Era clopotul din Sarlande, îngrozitorul clopot de fier ce suna ca odinioară:,,Ding, dang! Sculaţi-vă! Ding, dang! îmbrăcaţi-vă”! Dintro săritură am fost în mijlocul odăii gata să strig ca în dormitor: „Haideţi, domnilor!” Apoi, cînd nai-am dat seama că eram la Jacques m-a pufnit rîsul şi am început să zburd ca un nebun prin odaie. Ceea ce luasem drept clopotul din Sarlande era clopotul unui atelier din vecinătate, care suna dogit şi fioros ca cel de acolo. Totuşi, clopotul de la liceu avea ceva şi mai cumplit, mai infernal. Din fericire era la două sute de leghe. Şi, oricît ar fi sunat de tare, nu mai eram în primejdie să-l aud. M-am dus la fereastră şi am deschis-o. Parcă mă aşteptam să văd jos curtea celor maji, cu copacii ei melancolici, şi omul cu cheile trecînd pe lîngă ziduri. In clipa cînd deschideam, bătea pretutindeni de amiază. Turnul cel mare de la SaintGermain îşi sună primul cele douăsprezece bătăi la rîndul pentru Angelus, aproape în urechile mele. Pe fereastra deschisă, notele umflate şi grele cădeau în odaia lui Jacques, trei cîte trei, se spărgeau ca nişte băşici sonore şi umpleau de zgomot toată încăperea. Angelus-ului de la Saint-Germain, celelalte Angelus din Paris îi răspunseră cu sunete deosebite Jos, Parisul vuia nevăzut... O clipă am rămas acolo, privind cum luceau în lumină domurile, săgeţile, turnurile. Apoi, deodată, vuietul oraşului urcîndu-se pînă la mine, mi-a venit nu ştiu ce poftă nebună de a mă afunda, de-a umbla prin vuietul ăsta, prin mulţimea aceasta, prin viaţa, prin patimile acestea, şi mi-am zis ameţit: „Hai să vedem Parisul!”. IV. DISCUŢIA BUGETULUI In ziua aceea mulţi parizieni şi- or fi zis, întorcîn-' du- se acasă seara, la cină:,,Ce omuleţ ciudat am în- tîlnit astăzi'.” Ce-i drept, cu păru-i prea lung, pantalonii prea scurţi, galoşii, ciorapii albaştri, cu izul lui de provincial şi cu mersu-i falnic, obişnuit tuturor oamenilor prea mici, Piciul trebuie să fi fost grozav de caraghios. Era tocmai o zi de la sfîrşitul iernii, una din zilele călduţe şi luminoase care, la Paris, sînt adesea mai primăvăratice decît însăşi primăvara. Pe străzi era multă lume. Cam buimăcit de înghesuiala zgomotoasă, mergeam înainte, sfios şi de-a lungul zidurilor. Mă îmbrînceau, spuneam „pardon”! şi mă înroşeam pînă în vîrful urechilor. De asemenea, mă feream să mă opresc în faţa magazinelor şi pentru nimic în lume n-aş fi întrebat în cotro s-apuc. O luam pe o stradă, apoi pe alta, totdeauna drept înainte. Mulţi mă priveau şi asta mă stingherea grozav. Erau oameni care întorceau capul în urma mea şi ochi ce rîdeau cînd treceau pe lîngă mine. Odată am auzit cum o femeie spunea alteia: „Ia te uită la ăsta!” M-am poticnit. De asemenea, mă zăpăcea mult şi ochiul cercetător al sergenţilor. La fiecare colţ de stradă, afurisitul acela de ochi tăcut se aţintea plin de curiozitate asupra mea şi, după ce trecusem de el, îl mai simţeam cum mă urmărea de departe şi mă ardea-n spate. De fapt eram cam neliniştit. Am mers aşa cam vreun ceas, pînă la un bulevard mare, mărginit de copaci piperniciţi. Era atîta zgomot, atîta lume, atîtea trăsuri, încît m-am oprit aproape mspăimîntat.  „Cum să ies de aici? mă gîndeam eu. Cum să mă mai întorc acasă? Dacă întreb de clopotniţa Saint-brermain-des-Pres au să rîdă de mine. O să par un clopot rătăcit care se întoarce de la Eoma în ziua de Paşti. Atunci, ca să am cînd lua o hotărîre, m-am oprit în faţa afişelor de teatru, cu înfăţişarea grijulie a omului care-şi alege un spectacol pentru seară. Din nenorocire, afişele, de altfel foarte interesante, nu dădeau nici cea mai mică lămurire asupra clopotniţei de la SaintGermain şi eram în primejdie să rămîn acolo pînă ce-o răsuna zgomotos trîmbiţa judecăţii de apoi, cînd deodată, maică-mea Jacques se ivi lingă mine. Era tot atît de uimit ca şi mine. — Cum, tu eşti, Daniel”? Ce faci aici, Dumnezeule?  Am răspuns cu un aer nepăsător: — Vezi bine, mă plimb. Bunul Jacques mă privea cu admiraţie: — Nu zău, ai zice că de pe acuma-i im adevărat parizian. La drept vorbind, eram tare fericit că-l aveam lîngă mine, şi m-am agăţat de braţul lui cu bucuria unui copil, ca la- Lyon, cînd domnul Eyssette-tatăl venise să ne ia de pe vapor. — Ce noroc că ne-am întîlnit! îmi zise Jacques. Marchizul meu a răguşit de şi-a pierdut glasul, şi cum, din fericire, nu se poate dicta cu gesturi, mi-a dat concediu pînă mîine-.. O să-l folosim pentru a face o plimbare frumoasă  Apoi mă ia de braţ şi iată-ne umblînd prin Paris, strîns lipiţi unul de altul şi muidri grozav de a merge împreună. Acum, cînd frate-meu e lingă mine, strada nu mă mai sperie. Merg cu capul sus, cu siguranţa unui gornist de zuavi, şi vai de (Cel care o îndrăzni să rîdă! Totuşi, un lucru mă nelinişteşte. Pe drum, Jacques se uită de mai multe ori cu milă la mine. Nu îndrăzneam să-l întreb de ce. — Ştii că-s tare drăguţi galoşii tăi! îmi zise el după un timp. — Nu-i aşa, Jacques? — Da, zău, tare drăguţi. Pe urmă adăugă zîmbind: Oricum, cînd voi fi bogat, o să-ţi cumpăr o pereche de pantofi ca sări pui în galoşi. Sărmanul Jacques! A spus-o fără nici o răutate, dar a fost deajuns ca să-mi pierd toată buna dispoziţie. Iată că mă copleşeşte iar ruşinea, Pe bulevardul ăsta mare, scăldat de un soare luminos, mă simt caraghios cu galoşii mei şi, cu toate vorbele binevoitoare pe care mi le spune Jacques despre încălţămintea mea, vreau să mă-ntorc îndată acasă. Ne întoarcem. Ne aşezăm lîngă foc, şi restul zilei îl petrecem pălăvrăgind voios ca două vrăbii pe o streaşină. Spre seară, cineva bate la uşa noastră. E un servitor de-al marchizului cu cufărul meu. — Foarte bine! zice maică-mea Jacques. Hai să-ţi inspectăm puţin garderoba! Vai de garderoba mea!... Inspecţia începe. Să fi văzut mutrele noastre jalnic de carachioase cînd făceam inventarul acela sărăcăcios. Jacques în genunchi în faţa cufărului, scoate lucrurile unele după altele şi le numeşte pe lînd: — Un dicţionar o cravată alt dicţionar  Ce, o lulea?  Aşadar, fumezi! încă o lulea  Doamne, Dumnezeule! Ce de lulele! Dac-ai avea cel puţin atîţia-ciorapi Şi cartea asta, groasă oare ce-i? O o! Caiet de pedepse... Boucoyran, 500 de rînduri ,Souieyrol, 400 de rînduri... Boucoyran, 500 de rînduri... Boucoyran... Bou-coyran La naiba! ]STu-l cruţai de loc pe numitul Boucoyran  Oricum, două sau trei duzini de cămăşi ne-ar prinde mult mai bine. Ajungînd aici cu inventarul maică-mea Jacques scoate un strigăt de surprindere: Pentru Dumnezeu, Daniel!... Ce văd? Versuri! Sînt versuri. Va să zică tot te mai ţii de versuri. Ei lasă, misteriosule! De ce nu mi-ai vorbit niciodată de ele în scrisorile tale? Doar ştii bine că nu-s profan Am făcut şi eu poeme pe vremuri... Adu-ţi aminte, de Religie! Religie! — A, nu, Jacques, te rog! Nu,face. — Toţi la fel, poeţii ăştia, zice Jacques, rîzînd. Haide! Şezi colo şi citeşte-mi versurile tale! De nu, le citesc eu, şi doar ştii ce prost citesc! Ameninţarea asta mă hotărăşte şi încep a citi. Sînt versuri pe care le-am făcut la liceul din Sar-lande, sub castanii din Poiană, supraveghind elevii Bune sau rele? Nu-mi mai amintesc, dar cu cîtă emoţie le citeam! Gîndiţivă! Poezii pe care nu le-ai arătat niciodată nimănui Şi apoi, autorul poemului Religie! Religie! nu-i un judecător obişnuit. Dacă o să-şi bată joc de mine „I Totuşi, pe măsură ce citesc, muzica rimelor mă ameţeşte şi glasul mi-e mai sigur. Aşezat în faţa ferestrei, Jacques mascultă neclintit. în spatele lui, la orizont, apune un soare mare, roşu, care ne aprinde geamurile. Pe marginea acoperişului, o pisică slăbănoagă se întinde şi cască privindu-ne; e posomorită ca un societar al Comediei Franceze ascultînd o tragedie. Le văd pe toate cu coada ochiului, fără să mă opresc din citit. Triumf neaşteptat! Abia am isprăvit, şi Jacques, entuziasmat, îşi părăseşte locul şi-mi sare de gît: — O Daniei, ce frumos e! Ce frumos e! Mă uit la el cam cu bănuială. — Adevărat, Jacques, găseşti?... — Minunat, dragul meu, minunat! Şi cînd te gîndeşti, că aveai toate bogăţiile astea în cufăr şi nu-mi spuneai nimic! E de necrezut! Şi iată că maică-mea Jacques umblă cu paşi mari prin odaie, vorbind singur si dînd din mîini. Deodată se opreşte, luînd un aer solemn. Nu mai rămîne nici o îndoială, Daniel, eşti poet, trebuie să rămîi poet şi să lucrezi în direcţia asta. — O Jacques, e aşa de greu Mai ales la început. Se cîştigă atît de puţin!  — Haida-de! Am să cîştig eu pentru doi, nu te teme. — Şi căminul, Jacques, căminul pe care vrem să-l reclădim? — Căminul îl iau asupră-mi. Mă simt în stare să-l reclădesc numai eu singur. Tu o să-i aduci faimă, şi gîndeşte-te ce mîndri vor fi părinţii noştri să aibă un cămin celebru!  încerc să mai fac unele obiecţii, dar Jacques are răspuns la toate. De altfel, trebuie s-o spun, nu mă apăr decît slab. Entuziasmul fratelui începe să mă cuprindă şi pe mine. încrederea în harul meu poetic creşte văzînd cu ochii, şi chiar simt în toată fiinţa mea o mîncărime lamartiniană... Dar este un punct, într-adevăr, asupra căruia Jacques şi cu mine nu ne înţelegem deloc. Jacques vrea ca la treizeci şi cinci de ani să intru la Academia Franceză. Eu refuz cu energie. La naiba cu Academia! E ceva vechi, demodat, o adevărată piramidă egipteană. — Cu atît mai mult trebiiie să intri acolo, îmi zice Jacques. O să le treci un pic de sînge tînar în vine tuturor bătrînilor din Palatul Mazarin x... Şi apoi, doamna Eyssette va fi atît de fericită, ia gîndeşte!  Ce să-i mai răspunzi? Numele doamnei Eyssette e un argument fără replică n-am încotro, mă resemnez să îmbrac fracul verde. Fie, dar, şi Academia! Iar dacă or să mă plictisească prea mult colegii, o să fac şi eu ca Mrimee, n-o să mă duc niciodată la şedinţe. In timp ce vorbeam, s-a lăsat noaptea, clopotele de la Samt-Germain sună voios ca pentru a sărbători intrarea lui Daniel Eyssette la Adademia Franceză. —Să mergem la masă! zice maică-mea Jacques şi, foarte mîndru de a se arăta ca un academician, mă duce la o lăptărie din strada Saint-Benoît. E un mic restaurant pentru oameni săraci, cu o masă-pensiune în fund, rezervată clienţilor obişnuiţi. ISToi mîncăm în sala întîi, în mijlocul unor oameni foarte jerpeliţi, foarte hămesiţi, care-şi rîcîie farfuriile în tăcere. — Mai toţi sînt literaţi, îmi zice încet Jacques. Nu mă pot stăpîni să nu fac în gînd cîteva observaţii melancolice în această privinţă, dar mă feresc să i le spun cumva lui Jaeques, de frică sa nu-i răcesc entuziasmul. Masa-i foarte veselă. Domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) dă dovadă de multă vioiciune şi de şi mai multă poftă de mmeare. Cînd isprăvesc de mîncat, amîndoi se grăbesc să urce iar în clopotniţă. Şi, pe cînd domnul academician îşi fumează luleaua călare pe fereastră, Jacques, stînd la masa lui, se adînceşte într-un lung şir de cifre, care par a-l nelinişti mult. îşi roade unghiile, se răsuceşte cu înfrigurare pe scaun, numără pe degete, apoi, deodată, se scoală cu un strigăt de triumf: — Bravo! Am izbutit!  Ce Jacques? — Să stabilesc bugetul nostru, dragul meu. Şi te asigur că nu era treabă uşoară. Ia gîndeşte-te! Şaizeci de franci pe lună ca să trăim amîndoi!.... — Cum, şaizeci?... Credeam că ai o sută de franci la marchiz. — Da, dar patruzeci de franci pe lună trebuie să-i trimitem doamnei Eyssette pentru reclădirea căminului  Aşa că rămîn şaizeci de franci. Chiria cincisprezece franci, după cum vezi, nu-i scump; numai că trebuie să-mi fac singur patul. — O să-l fac şi eu, Jacques. — Nu, nu! Pentru un viitor academician nu se cade. Dar să ne întoarcem la buget Aşadar, 15 franci pentru odaie; 5 franci pentru cărbuni, numai 5 franci, fiindcă-i aduc singur de la uzină în fiecare lună. Eămîn 40 de franci. Pentru hrana ta să punem 30 de franci. O să mănînci seara la lăptăria unde am fost astăzi; seara costă 75 de centime, fără desert, şi ai văzut că nu-i prea rău. Eămîn 25 de centime pentru dejun. îţi ajunge? — Cred şi eu. — Mai avem zece franci. Socotesc 7 franci spălatul rufelor Ce păcat că n-am timp! M-aş duce chiar eu cu ele la apă... Ram în trei franci, pe care-i întrebuinţez astfel: 1,50 pentru dejunurile mele... Mă-nţelegi! Eu mănînc bine în fiecare seară la marchiz, aşa că n-am nevoie de un dejun atît de hrănitor ca al tău. Restul de 1,50 e pentru cheltuieli mărunte: tabac, timbre şi alte cheltuieli neprevăzute. în total face tocmai 60 de franci ai noştri Ei? Ce zici de aşa socoteală? Şi Jacques, entuziasmat, începe să zburde prin odaie. Apoi, deodată se opreşte cu o înfăţişare grozav de mîhnită: — Na-ţi-o bună! Trebuie să refac bugetul Am uitat ceva. — Oare ce? — Luminările! Cum ai să lucrezi tu seara dacă n-ai luminare % E o cheltuială de care nu ne putem lipsi, şi o cheltuială, de cel puţin 5 franci pe lună  De unde naiba să rupem aceşti 5 franci?... Banul căminului e bun sfînt, şi sub nici un cuvînt... Ehei, zău c-am găsit ce ne trebuie! Iată, vine luna martie, şi cu ea primăvara, căldura, soarele. — Ei bine, Jacques”? — Ei bine, Daniel, cînd e cald afară, nu-i nevoie de cărbuni: cei 5 franci pentru cărbuni îi prefacem în 5 franci pentru luminări şi problema-i rezolvată Hotărît, sînt născut să fiu ministru de finanţe Ce zici  De data aceasta, bugetul stă în picioare, şi cred că n-am uitat nimic... Mai este, într-adevăr, şi chestiunea pantofilor şi a îmbrăcămintei, dar ştiu eu ce-am să fac. în fiecare seară, sînt liber de la opt, aşa e-o să-mi caut un loc de contabil la vreun  mic negustor. Sigur că amicul Pierrotte o să mi-l găsească uşor. — Ei, asta-i! Jacques, sînteţi, dar, buni prieteni tu şi amicul Pierrotte?... Şi te duci des pe la el? — Da foarte des. Seara se face muzică. — Ia te uită! Pierrotte e muzician! — Nu, nu el. Fata lui. — Fata lui?  Va să zică are o fată?  Hei, hei, Jacques... Şi-i frumoasă domnişoara Pierrotte? — A! Mă întrebi prea multe deodată, dragul meu Daniel!... O să-ţi răspund în altă zi. Acuma-i tîrziu, hai la culcare. Şi, ca să-şi ascundă tulburarea pe care i-o prici-nuesc întrebările mele, Jacques, începe să facă de zor patul cu o grijă de fată bătrînă. E un pat de fier, de o persoană, la fel cu acela în care dormeam amîndoi la Lyon, pe strada Felinarului. — Ţi-aduci aminte, Jacques, de pătucul nostru din strada Felinarului, cînd citeam romane pe furiş, iar domnul Eyssette ne striga din fundul patului, cu glasu-i cel mai răstit: „Stingeţi repede, că de nu, mă scol!”? Jacques îşi aminteşte de lucrul ăsta şi încă de multe altele-.. Din amintire-n amintire, miezul nopţii bate la Saint-Germain şi tot nu ni-e gîndul să dormim. — Haide... noapte bună! îmi zice hotărît Ja-ques. Dar după cinci minute îl aud că pufneşte de rîs sub plapumă. — De ce rîzi, Jacques ... — Eîd de abatele Micou, ştii abatele Micou de la manecanterie. Ţi-l aminteşti!... — Cum să nu! Şi iar ne punem pe rîs şi pe vorbă. Şi rizi, şi vorbeşte! De data aceasta, eu sînt cel cuminte şi zic:  — Hai să dormim! După o clipă însă încep şi mai dihai: Da' Rouget, Jacques *? îl mai ţii minte?... Ş iar alte hohote de rîs şi altă flecăreală, de nu se mai isprăvea... Deodată, o puternică lovitură cu pumnul zguduie peretele lingă care mă aflam eu. Am încremenit amîndoi. — E Cuc-Alb  îmi şopteşte Jacques la ureche. — Cuc-Alb?...Ce-i asta? — Sst.,. mai încet Cuc-Alb e vecina noastră Se plînge, fără îndoială, că n-o lăsăm să doarmă. — Ia ascultă, Jacques! Ce nume caraghios mai are şi vecina noastră Cuc-Alb! Şi-i tînără % — Vei putea judeca singur, dragul meu. într-una din zile o să vă întîlniţi pe scară Dar, deocamdată, hai să.dormim repede că de nu, Cuc-Alb ar putea cu adevărat să se mai supere. Apoi Jacques suflă în luminare şi domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) adoarme pe umărul fratelui său, ca pe vremea cînd avea zece ani. V. CUC-ALB şi DOAMNA DE LA ETAJUL ÎNTÎI In piaţa Saint-Germain-des-Pres, spre colţul bisericii la stînga şi drept sub acoperişuri, este o feres-tiuie, la care de cîte ori mă uit mi se strînge inima. E fereastra fostei noastre odăi; chiar şi astăzi, cînd trec pe acolo, îmi închipui că Daniel cel de odinioară e tot acolo sus, la masa lui de lîngă geam, şi că zîmbeşte cu milă, văzîndu-l pe stradă pe Daniel cel de azi, trist şi cam încovoiat. Ah, vechi orologiu de la Saint-Germain, cîte ceasuri frumoase mi-ai sunat cînd locuiam acolo sus cu maică-mea Jacques!... Oare n-ai put ea să-mi mai suni vreo cîteva din orele acelea, pline de curaj şi de tinereţe? Eram atît de fericit pe vremea aceea! Lucram cu atîta drag!... Dimineaţa ne sculam odată cu ziua. Jacques se apuca îndată de gospodărie. Se ducea după apă, mătura odaia, făcea rînduială pe masa mea. Eu n-aveam dreptul să pun mîna pe nimic. Dacă-i ziceam:.”Jacques, vrei să-ţi ajut ?”, Jacques începea să rîdă: „Ce-ţi mai trece prin minte, Daniel! Dar doamna de la etajul întîii” Cu aceste vorbe pline de subînţeles îmi închidea gura. Iată de ce: în cele dintîi zile ale vieţii noastre în doi, eu aveam însărcinarea de a coborî s-aduc apă din curte. La altă oră din zi, poate că n-aş fi îndrăznit. Dar dimineaţa toată casa mai dormea, şi vanitatea mea nu era în primejdie să fie întîlnită pe iscări, cu un urcior în mînă. De cum mă trezeam, mă şi coboram, abia îmbrăcat. La ora aceea, curtea era pustie. Uneori, un grăjdar cu halat roşu îşi curăţa hamurile lîngă pompă. Era vizitiul doamnei de la etajul întîi, o tînăra creolă foarte elegantă, despre care toată casă vorbea mult. Era de ajuns ca omul ăsta să fie acolo, ca să mă sfiesc, mi-era ruşine pompam repede şi mă suiam cu urciorul pe jumătate, gol. Odată sus, vedeam cît sînt de caiaghios ceea ce nu mă împiedica să fiu tot atît de stingherit a doua zi, dacă-i zăream haina roşie în curte Dar într-o dimineaţă, cînd avusesem norocul să scap de îngrozitoarea haină, mă suiam voios şi cu urciorul plin ochi, cînd, la etajul întîi, m-am găsit faţă-n faţă cu o doamnă care cobora. Era doamna de la etajul întîi Dreaptă şi mîndră, cu ochii plecaţi pe o carte, mergea încet, într-un val de mătăsuri. La prima vedere mi se păru frumoasă, deşi cam palidă; mai ales îmi rămase în minte o mică cicatrice albă pe care-o avea sub colţul buzei. Trecînd pe dinaintea mea, doamna ridică ochii. Eram în picioare, lingă perete, cu urciorul în mînă, foarte roşu la faţă şi foarte ruşinat. Gîndiţi-vă! Să fii surprins astfel, cu părul vîlvoi, plin de apă, cu gîtul gol, cu cămaşa descheiată.  Ce umilinţă! Aş fi vrut să intru în zid  Doamna mă privi o clipă drept în faţă, cu un aer de regină îngăduitoare, abia zîmbind, apoi trecu Cînd m-am urcat sus, eram furios. I-am istoristit păţania lui Jacques, care-şi bătu joc de vanitatea mea, dar a doua zi luă urciorul, fără să scoată o vorbă, şi coborî. De atunci se duse astfel în fiecare dimineaţă, iar eu în ciuda remuşcărilor mele, îl lăsam: prea mă temeam să n-o mai întâlnesc pe doamna de la etajul întîi. După ce isprăvea cu gospodăria, Jacques se ducea la marchizul lui şi nu-l mai vedeam decît seara. îmi petreceam zilele singur-singurel între patru ochi, cu Muza sau cu ceea ce numeam eu Muza. De dimineaţă pînă seara fereastra rărmnea deschisă cu masa mea în faţa ti, şi pe masa aceasta de meşteşugar, de dimineaţă pînă seara înşiram la rime. Din cînd în cînd, o vrabie venea săbealauluculmeu;mă privea o clipă obraznic, apoi se ducea să spună şi celorlalte  ce făceam, şi auzeam pe ardezie pocănitul gheruţelor lor  Şi clopotele de la SaintGermain mă vizitau de mai multe ori pe zi. îmi plăcea foarte mult cînd veneau să mă vadă. Intrau zgomotos pe fereastră şi-mi umpleau odaia de muzică. Uneori, clopote voioase şi nebunatice îşi aruncau de sus notele grăbite; alteori veneau clopot c mohoi îte, jalnice, ale ' căror sunete cădeau, unul cit e unul, ţa nişte lacrimi. Pe urmă aveam Angelus-ul: Angehis-ul de amiază, un arhanghel cu veşminte însorite, care intra la mine strălucind de lumină: Angelus-ul de seară, un serafim melancolic ce cobora pe o rază de lună şi-mi umplea toată odaia de o boare umedă, cînd îşi scutura aripile-i mari. Muza, vrăbiile, clopotele  nu primeam niciodată alte vizite. Cine ar fi venit să mă vadă'? Nimeni nu mă cunoştea.  La lăptăria din strada Saint-Benoît aveam totdeauna grijă să m-aşez la o măsuţă mai la o parte; mîncam repede, cu ochii în farfurie; apoi după ce-mi isprăveam prînzul, îmi luam pălăria pe furiş şi mă întorceam într-o goană acasă. N-aveam nici o distracţie, nu mergeam niciodată la plimbare; nici măcar muzica din grădina Luxemburg nu mă duceam s-o ascult. Timiditatea aceasta bolnăvicioasă, pe care-o moştenisem de la doamna Eyssette, mai era sporită şi de hainele mele ponosite şi de păcătoşii ceia de galoşi pe care nu-i putusem înlocui. Strada mă înspăimînta, mă făcea ruşinos. N-aş fi vrut să mai cobor niciodată din clopotniţa mea. Totuşi, uneoii, în frumoasele seri jilave ale primăverilor pariziene, întîlneam, întoreîndu-mă de la lăp-tărie,.stoluri de studenţi cu chef, şi cînd îi vedeam mcrgînd aşa, la braţ, cu pălăriile lor.mari, cu lulelele şi iubitele lor, îmi veneau tot felul de gîndiui...   Atunci urcam repede cele cinci etaje, îmi aprindeam luminarea şi mă puneam cu furie pe lucru rână la sosirea lui Jaques. Oînd se-ntorcea Jacques, odaia lua altă înfăţişare. Era toată numai veselie, zgomot, mişcare. Cîntam, rîdeam, ne, întrebam ce mai e nou. „Cum ai lucrat? îmi zicea Jacques. Merge bine poemul tău? „Apei îmi istorisea cîte o nouă născocire a ciudatului său marchiz, scotea din buzunar dulciuri de la destrt, pvise deoparte pentru mine, şi se înveselea vă And că le ronţăiam cu poftă. După care, mă aşezam iar la masa rimelor. Jacqti.es se-nvîrtea de douătrei oii* plin odaie şi, cînd credea că mă pornisem pe scris, o ştergea spunîndu-mi: „De vreme ce lucrezi, mă re-. ped o clipă acolo”. Acolo însemna la Pierrotte; şi dacă n-aţi şi ghicit de.ce se ducea Jacques aşa de des pe acolo, se cheamă că nu sînteţi prea iscusiţi. Eu am înţeles tot din prima zi, numai văzîndu-l cum îşi potrivea părul în faţa oglinzii înainte de a pleca şi-şi lega de cîte trei sau patru ori nodul cravatei. Dar, ca să nu-l stingheresc, mă lăceam că nu bănuiesc nimic şi mă mulţumeam să rid în mine, gîndindu-mă la multe  După ce pleca Jacques, eu îi dădeam înainte cu rimele! La ora aceea nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot: vrăbiile, Angelus-ul, toţi prietenii mei se culcaseră. Eram singur între patru ochi numai cu Muza  Pe la nouă auzeam că se suie cineva pe scară — o scăriţă de lemn, în prelungirea celei mari. Cuc-Alb, vecina noastră, se întorcea acasă. Din clipa aceea nu mai lucram. Mintea-mi pribegea cu obrăznicie la 'vecină si nu se mai dădea dusă.. Cine putea fi această misterioasă Cuc-Alb?  Cu neputinţă să capăt cea mai mică desluşire în privinţa ei  Cînd îi vorbeam de ea lui Jacques, se făcea că nu ştie nimic şi-mi spunea: „Cum!... încă n- ai întîlnit-o pe vecina mjastjă!” Dar niciodată nu mă lămurea mai mult. Eu îmi ziceam:,,îui vrea s-o cunosc... Fără îndoială că-i o grizetă din Caiticrul Latin”. Şi gîndul ăsta îmi înfierbânta minţile, îmi închipti-iani ceva fraged, tînăr, vesel, o grizetă, ce mai! Pînă şi numele ăsla de Cuc-Alb mi se părea plin de haz, o frumoasă poreclă de dragoste. în tot cazul, cuminte şi aşezată Musette mai era vecina mea, o Musette din îs antene, caie se întoi'cta în fiecare seară la aceeaşi oră, şi totdeauna singură. Ştiam asta, fiindcă mai multe zile la rînd, la era cînd soseam, îmi lipisem urechea de peretele subţire dinspre odaia ei Iată ce auzeam întotdeauna: mai întâi, ca un zgomot de sticlă pe care o destupi şi-o astupi de mai nmlte ori. Apoi, dispă o clipă  buf! căderea unui trup foarte. greu pe podea, şi aproape îndată, un glas piţigăiat şi foaite ascuţit, un glas de greier bolnav, intonând nu ştiu ce melodie pe trei note, tristă de-ţi venea să plîngi. Melodia avea şi cuvinte, dar nu le desluşeam, afară doar de aceste trei silabe, de neînţeles: Tolocototinian l... Tolocototinian!... ce se 'repetau din cînd în cînd în cîntec, ca un refren mai apăsat decît restul. Muzica aceasta ciudată ţinea cam un ceas; apoi, după un ultim tolocototinian, glasul Musette şi Mirai Pinson prima, personaj din romanul „Scene din viaţa boemei” (Scenes de la Vie de boheme) al scriitorului francez Henri Murger (1822—1861); a doua, personaj din povestirea „Mimi Pinson” a scriitorulu francez Alfrcd de Musset (1810 — 1857). Ambele, tip de femeie cochetă şi uşurati se oprea şi nu mai auzeam decît o răsuflare înceată şi greoaie. Toate acestea mă făceau grozav de curios, într-o dimineaţă, maică-mea Jaecmes, care se întorcea cu apa, intră repede în odaia noastră cu o înfăţişare tainică şi, apropiindu-se de mine, îmi zise încetişor: — Dacă vrei s-o vezi pe vecina noastră  sşt!  e acolo. Dmtv- o săritură am fost pe sală... Jacques nu mă minţise... Cuc-Alb era în odaia ei, eu uşa larg deschisă şi, în sfîrşit, am putut s-o plivesc... Dumnezeule?  Si a fost decît o vedenie, dar ce vedenie!  înehipuiţi-vă, o mansardă mică, goală de tot, pe jos cu un mindir, pe cămin o sticlă de rachiu, deasupra mindirului o potcoavă uriaşă şi tainică atîrnată în perete, ca un talisinan. Acum, în mijlocul acestei cocine, închipuiţi-vă o negresă, îmlnăeată numai cu un capotei spălăcit şi cu o crinolină veche, roşie, fără nimic pe dedesubt... Aşa mi se arătă pentru întîia oară vecina mea Cuc-Alb, Cuc-Alb a visurilor mele, sora lui Mi mi Pinson şi a Beriierettei  O, provincie romanţioasă, asta să-ţi îie o lecţie .... — Ei? făcu Jacques, văzînd că mă-ntorc. Ei, cum o găseşti'?... Nu-şi isprăvi fraza şi, în faţa mutrei mele dezamăgite, izbucni într-un hohot de vis. Am avut atîta duh să lac şi eu ca el, şi iată-ne rîzînd din toată inima, unul în faţa altuia, tară să mai putem vorbi. Cînd veselia noastră se mai potoli, Jacques îmi zise că negresa Cuc-Alb era în slujba doamnei de la etajul întii , în casă, lumea vorbea c-ar fi puţin vrăjitoare. Ca dovadă, potcoava, simbolul cultului voău , ce atîrna deasupra mindirului ei. Se mai spunea că în fiecare seară, stăpînă-sa pleca de acasă, Cuc-Alb se închidea în mansarda ei, bea rachiu de cădea beată moartă şi eînta.emtece de-ale negrilor pînă noaptea tîrziu. Acum înţelegeam toate zgomotele tainice care veneau de la vecina mea: sticla destupată, căderea pe podea şi melodia monotonă pe trei note. Cit despre tolocototinian, pare-se că-i un fel de onomatopee”, ceva cam ca ira-la-la al nostru. Din ziua aceea, e nevoie s-o mai spun? vecinătatea lui Cuc-Alb nu mă mai tulbura atîta. Seara, cînd urca, inima nu-mi mai bătea aşa de repede. Niciodată nu mă mai ridicam să-mi lipesc urechea de perete... Totuşi, uneori, în tăcerea nopţii, jalnicele tolocototinian veneau pînă la masa mea şi simţeam nu ştiu ce nelinişte nedesluşită, auzind tristul refren. Parcă presimţeam rolul pe care avea să-l joace în viaţa mea... în vremea aceasta, maică-mea Jacques găsi un post de contabil cu cincizeci de franci pe lună, la un mic negustor de fierărie, la care trebuia să se ducă în fiecare seară cînd ieşea de la marchiz. Bietul băiat îmi dădu vestea asta bună, pe jtmyătate mulţumit, pe jumătate supărat. „Cum o să mai poţi merge acolo V l-am întrebat eu îndată. îmi răspunse cu ochii plini de lacrimi: „Duminica”. Şi de atunci, după cum spusese, nu se mai duse acolo decît duminica, dar asta-l costa, cu siguranţă. Cum era oare acel acolo, aşa de ademenitor, la care ţinea atîta maică-mea Jacques?..«. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Din nenorocire nu-mi propunea niciodată să mă ia cu el, iar eu eram prea mîndru ea s& i-o cer. De altfel, cum puteam să mă duc undeva cu galoşii mei?  într-o duminică, toluşi, cînd să plece la Pierrotte, Jaequc s îmi zise cam încurcat: — N-ai vrea să vii şi tu cu mine acolo, micul meu Daniel? Le-ai face desigur mare plăcere. — Glumeşti, dragul meu... — Da, ştiu bine... Salonul lui Pieirotte nu-i un loc prea potrivit pentru un poet... Aeolo-s o grămadă de ramoliţi — A, nu de asta, Jaequ.es! îsumai din pricina hainelor mele — Ei da, ce-i drept... nu ni-am gîndit, zise Jacques. Şi plecă, parcă încântat că avea un motiv serios de a nu mă lua şi pe mine. Dar abia ajuns în josul scării, şi iată-l că urcă din nou şi vine spre mine, gîfîind de oboseală. — Daniel, îmi zise el, dac-ai fi avut pantofi şi o jachetă mai arătoasă, m-ai fi însoţit la Pierrotte? — De ce nu? — Ei bine, atunci vino... am să-ţi cumpăr tot ce-ţi trebuie şi-o să mergem acolo. M-am uitat la el, încremenit. „Sîntem la sfîrşitul lunii şi mai am bani” — adăugă fratemeu, ca să mă convingă. Eram aşa de mulţumit la gîndul că voi avea haine noi, încît n- am băgat de seamă tulburarea lui Jacques, nici glasul ciudat cu care-mi vorbea. Abia mai tîrziu m-am gîndit la toate acestea. în clipa aceea i-am sărit de gît si am plecat amîndoi la Pierrotte trecînd pe la „Palatui Eegal”, unde m-am îmbrăcat cu haine noi, la un negustor de” vechituri. VI. ROMANUL LUI PIERROTTE Dacă i-ar fi prezis cineva lui Pierrotte, cînd era de douăzeci de ani, că într-o zi va fi succesorul domnului Lalouette în negoţul de porţelanuri, că va avea două sute de mii de franci la notarul lui Pierrotte, un notar!  şi o minunată prăvălie la colţul pasajului Saumon, ar fi rămas foaite uimit. Fină la douăzeci de ani, Pierrotte nu ieşise niciodată din satul lui, purta galenţi de brad din Ceveni, nu ştia o boabă franţuzeşte şi cîşitiga o sută de taleri pe an cu creşterea viermilor de mătase. Om de viaţă, de altfel, juca bine, îi plăcea să rîdă şi să cînte, dar totdeauna cu măsură şi fără să iacă vreo pagubă cîr-ciumarilor. Ca toţi flăcăii la vîrsta lui, Pierrotte avea o drăguţă, pe care-o aştepta duminica la ieşirea de la vecernie şi apoi se duceau amîndoi să joace gavota x sub duzi. Drăguţa lui Pierrotte se chema Roberta, Roberta cea voinică. Era o frumoasă crescătoare de viermi de mătase, avea optsprezece ani, orfană ca şi el, săracă şi ea, dar ştia foarte bine să scrie şi să citească, ceea ce îh satele din Ceveni e şi mâi rar decît o zestre. Foarte mîndru de Roberta lui, Pierrotte socotea s-o poată lua de nevastă îndată ce va fi tras la sorţi; cînd sosi însă şi ziua tragerii, bietul cevenol, cu toate că-şi uriaşe de trei ori mina în aghiasmă înainte de a porni la urne, trase nr. 4  Trebuia dar să plece. Ce deznădejde!... Din fericire, doamna Eyssette, care fusese alăptată, aproape crescută de mama lui Pierrotte, veni în ajutorul fratelui ei de lapte şi-i împrumută două mii de franci  ca să-şi poată plăti un om în loc. Erau bogaţi pe atunci soţii Eyssette! Aşa că fericitul Pierrotte nu mai plecă şi putu să se însoare cu Eoberta lui. Cum însă oamenii ăştia cinstiţi ţineau, înainte de toate, să înapoieze banii doamnei Eyssette, şi cum, rămî-nînd pe loc la ţară, n-ar fi izbutit niciodată, avură, curajul să-şi părăsească satul şi porniră la Paris, să-şi caute norocul. Timp de un an nu se mai auzi vorbindu-ae de muntenii noştri, apoi, într-o bună dimineaţă, doamna Eyssette primi o scrisoare înduioşătoare, iscălită „Pierrotte şi nevasta lui”, care conţinea 300 de franci, primul rod al economiilor lor. Anul al doilea, altă scrisoare de la,,Pierrotte şi nevasta lui”, prin care trimiteau 500 de franci. Anul al treilea, nimic. Fără îndoială că nu mergeau afacerile. Anul al patrulea a treia scrisoare de la Pierrotte şi nevasta lui”, cu cei din urmă 1.200 de franci şi binecuvintări pentru întreaga familie Eyssette. Din nenorocire, cînd scrisoarea aceasta ajunse la noi, eram în plină prăbuşire: vînduse fabrica şi aveam să ne părăsim şi noi căminul  în durerea ei, doamna Eyssette uită să mai răspundă lui „Pierrotte şi nevestei lui”. De atunci n-am mai ştiut nimic de ei, pînă în ziua cînd Jacques, sosind la Paris, îl găsi pe bunul Pierrotte, dar vai, Pierrotte fără nevasta lui, aşezat la tejgheaua fostei case  Lalouette. Nimic mai puţin poetic, nimic mai înduioşător decît povestea acestei bunăstări. Sosind la Paris, nevasta lui Pierrotte începu cu bărbăţie să lucreze ca femeie cu ziua. Cea dintîi casă i-a fost tocmai casa Lalouette. Soţii Lalouette erau negustori bogaţi, zgîrciţi şi maniaci, care nu voiseră niciodată să ţină nici un băiat în prăvălie, nici o servitoare sub  cuvînt ca singur trebuie sa le faci pe toate („Domnule, pînă la cincizeci de ani singur mi-am curăţat pantalonii!” zicea cu mîndrie moş Lalouette). Numai la bătrmeţe îşi plăteau luxul nemaipomenit de a lua o femeie cîteya ceasuri pe zi, cu doisprezece franci pe lună. Dumnezeii ştie că munca ei făcea cu prisosinţă doisprezece franci! Prăvălia, odaia din fundul prăvăliei, un apartament la etajul al patrulea, două cofe cu apă.pentru bucătărie de umplut în fiecare dimineaţă  trebuia să vii din Ceveni ca să primeşti asemenea condiţii. Dar, de! Cevenola era tînără, sprintenă, neobosită la muncă şi plină de putere ca un tăuraş. Cit ai bate din palme isprăvea toată treaba asta grea şi, pe deasupra, mai arăta mereu celor doi băţrîni rîsul ei frumos, care numai el singura făcea mai mult de doisprezece franci  Cu vrednicia şi voia ei bună, munteanca asta curajoasă îşi cuceri pînă la urmă stăpînii. Se interesară de ea. O descusură, apoi, într-o bună zi, aşa, dintr-o dată, şi-n inimile cele mai reci răsar uneori pe negîndite asemenea flori de bunătate, bătrînul Lalouette îi propuse lui Pierrotte să-l împrumute cu ceva bani ca să-şi poată înjgheba un negoţ pe placul lui. Iată la ce se gîndi Pierrotte: îşi găsi o măgăriţă bătrînă, un cărucior, şi-o porni de la un capăt la celălalt al Parisului, strigînd cît îl ţinea gura: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Şmecherul nostru cevenol nu vindea, ci cumpăra  Ce?  De toate.... Oale sparte, fiare vechi, hîrtii, cioburi de sticlă, mobile ce nu se mai întrebuinţează şi nu fac să fie duse la vînzare, galoane vechi pe care negustorii nu le mai luau, lucruri fără preţ, păstrate în casă din obişnuinţă, din neglijenţă, fiindcă nu ştii ce să faci cu el e, tot ce te încurcă! PierroUe nu dispreţuia nimic, cumpăra orice, sau ma bine zis primea tot, fiindcă de cele mai multe ori nu i se vindea, i se dădea. Oamenii i-e descotoroseau.,,Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă  în cartierul Mont martie, ctvenolul a foarte popular. Ga toţi micii negusotri ambulanţi care vor să acopere cu glasul lor larma străzii, îşi alesese o melopce personală şi ciudată, binecunoscută gospodinelor... Mai întîi era, din adîneul plămînilor, acel grozav: „Descotorosiţi-vă, de tot ce vă încurcă!” Apoi, cu glas rar şi plîngător, lungi discursuri ţinute măgăriţei, Anastagia lui, cum o chema el. Credea că zice Anastasia. „Haide, vino, Anastagia, haide! Vino, copila mea!”.. Şi buna Anastasia venea după eă, cu capul plecat, luînd-o melancolic de-a lungul trotuarelor. Şi din toate casele strigau:,, Pst! Pst! Anastagia!”....Să fi văzut, cum se umplea căruţa! Cînd era plină ochi, Anastagia şi Pierrotte se duceau la Montmartre să-şi depună încărcătura la un negustor angrosist de vechituri, care plătea cu bani grei aceste,,descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” luate pe nimic sau aproape pe nimic. Cu meseria asta ciudată, Pierrotte nu făcu avere, dar îşi cîştigă existenţa, şi încă din plin. Chiar în primul an înapoiară banii soţilor Lalouette şi trimi-seră 300 de franci domnişoarei, aşa-i zicea Pierrotte doamnei Eyssette, de pe vremea cînd era fată, si de atunci nu se putuse hotărî niciodată s-o numească altfel. Al treilea an însă n-a iost norocos. Era în 1830. Pierrotte striga zadarnic: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Parizienii, pe cale de a se descotorosi de un bătrîn care-i încurca, rămîneau surzi si strigătele lui Pierrotte şi-l lăsau pe cevenol să răguşească în stradă şi, în fiecare seară, căruciorul se-ntorcea gol. Culmea nenorocirii, Anastagia muri. Atunci, bătrînii.Lalouette, care nu mai puteau să le iacă singuri pe toate, propuseră lui Pierrotte să intre la ei ca băiat de prăvălie. Pierrotte primi, dar nu rămase multă vreme în slujba asta modestă. De la.sosirea lor la Paris, nevastă-sa îl învăţa „în toate serile să scrie şi să citească acum ajunsese să poată scrie o scrisoare şi să se'exprime într-o franţuzească destul de limpede. Intrînd la Lalouette, îşi 'dădu şi mai multă silinţă, se duse la o Şcoală de adulţi să înveţe a socoti şi se descurcă atît de bine, îneît după eîteva luni putea să-l înlocuiască la casă pe domnul Lalouette, care ajunsese aproape orb, şi la vînzare. pe inimoasa doamnr Lalouette, că n-o mai ţineau picioarele bătrîne. în.vremea aceasta domnişoara Pieirotte veni pe lume şi, de atunci, norocul ceveno-lului crescu mereu. La început părtaş la negoţul soţilor Lalouette, ajunse mai tîrziu asociatul lor. Apoi, într-o bună zi, moş Lalouette, pierzîndu-şi cu desăvârşire vederea, se retrase din comerţ şi vîndu prăvălia lui Pierrotte, care i-o plăti în rate anuale.”Odată singur, cevenolul dădu atîta extindere afacerilor, incit plăti în trei ani goţilor Lalouette şi, ecăpînd de toate datoriile, ajunse proprietarul unei frumoase prăvălii, cu o minunată clientelă. Tocmai atunci, ca si cum ar fi aşteplijt ca omul ei să nu mai aibă nevoie de dinsa, voinica Roberta se îmbolnăvi şi muri istovită. Iată romanul lui Pierrotte, aşa cum mi l-a povestit Jacques în seara cînd ne duceam în pasajul Saumon. Şi cum drumul era lung, apucasem pe cel mai lung, ca să arătăm parizienilor jacheta mea cea nouă, îl cunoaşteam bine pe cevenolul meu, înainte de-a ajunge acasă la el. Ştiam că bunul Pierrotte avea doi idoli de care nu trebuia să te atingi: tiică-sa şi domnul Lalouette. Mai ştiam că era cam vorbăreţ şi oboseai ascultîndu-l, fiindcă vorbea rar, îşi căuta trazele, se bîlbîia şi nu putea spune trei cuvinte-n şir, fără să adauge: „Cum s-ar zice”  Şi asta din pricină că cevenolul nu se putuse obişnui cu limba noastră. Tot ce gîndea, venindu-i pe buze in dialectali din Languedoc, era nevoit să traducă în iranţuzeşte pe măsură ce vorbea, şi acel „Cum s-ar zice” cu carc-şi împestriţa discursurile îi dădea răgazul să facă în gînd această mica operaţie. După cum spunea Jacques, Pierroite nu vorbea, ci traducea. Cit despre domnişoara Pierrotte, n-am putut aii a de cit numai că avea şaisprezce ani şi că o chema Camille. Nimic mai mult. Asupra acestui capitol, Jacques al meu tăcea ca un peşte. Era aproape nouă cînd ne-ara făcut intrarea în fosta casă Lalouette. Tocmai se pregăteau să închidă. Şuruburi, obloane, drugi de fier, un aparat grozav de închidere zăcea grămadă pe trotuar, în faţa uşii întredeschise  Gazul era-stins si toată prăvălia în umbră, afară de tejghea, pe care se afla o lampă de porţelan, luminînd grămăjoase de taleri şi o faţă. mare, roşie ce rîdea. în fund, în odaia din dosul prăvăliei, cineva cînta din flaut. — Bună seara, Pierrotte! strigă Jacques, înfigîn-du-se în faţa tejghelei... (Eram lingă el, în lumina lămpii...) Bună seara, Pierrotte! Pierrotte, care-şi tăcea casa, ridică ochii la glasul lui Jaeques apoi, zărindu-mă şi pe mine, scoase un strigăt, îşi împreună mîinile şi încremeni năucit, cu gura deschisă, privindu-mă. — Ei bine! făcu Jacques, triumfător. Ce ţi-am spus? — Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! nnumură bunul Pierrotte. Mi se pare că... cum s-ar zice... mi se pare c-o văd. — Mai ales ochii, reluă Jacques, uită-te la ochi, Pierrotte. — Şi bărbia, domnule Jacques, bărbia cu gropiţă, răspunse Pierrotte, care, pentru a mă vedea mai bine, ridicase abajurul lămpii. Eu nu înţelegeam nimic. Mă priveau amîndoi, fă-cîndu-şi cu ochiul şi dînd din miiui Deodată, Pierrotte se ridică, ieşi de după tejghea şi veni la mine cu braţele deschise: — Cu voia dumitale, domnule Daniel, trebuie să te îmbrăţişez... Cum s-ar zice... am să cred c-o îmbrăţişez pe domnişoara. Cuvîntul din urmă îmi lămuri tot. La vusta aceea semănăm mult cu doamna Eyssette, şi pentru Pierrotte, care n-o mai văzuse pe domnişoara, de vreo douăzeci şi cinci de ani, asemănarea aceasta era şi mai izbitoare. Biciul om nu se putea sătura să-mi seringă mîinile, să mă sărufe, să mă privească rîzîrd, cu ochii lui bulbucaţi plini de lacrimi. Apoi începu să ne vorbească de mama, de cele două mii de iranci, de Eoberta lui, de Camille, de Anastagia lui şi toate cu atîtea lungimi, cu atîtea fraze, c-am mai fi stat multă vreme, cum s-ar zice, în picioare, în prăvălie, tot ascultîndu-l, dacă Jacques nu i-ar fi spus cu nerăbdare: — Dar casa dumitale 'Pierrotte! Pierrotte se opri deodată. Era cam ruşinat că vorbise atîta. — Ai dreptate, domnule Jacques, îlecăresc... flecăresc  şi pe urmă mititica  cum s-ar zice... mititica o să mă certe că ra-am suit aşa de tîrziu.                — Camille e sus? întrebă Jacques, cu nepăsare în glas.        .    - — Da  da, domnule Jacques  mititica-i sus.”.... doreşte... acuma, cum s-ar zice... doreşte foarte mult să-l cunoască pe domnul Daniel. Suiţi-vă, aşadar, s-o vedeţi... îmi fac casa şi vă ajung din urma... cum s-ar zice. Fără să-l mai asculte, Jacques mă luă de braţ şi mă duse repede în fund, unde se cînta din flaut. Prăvălia lui Pierrotte era mare şi bine asortată. în umbră luceau carafele pîntecoase, globurile de opal, aurul roşcat al paharelor de Boeinia, cupele mari de cristal, castroanele de supă bine rotunjite, apoi, la dreapta şi la stînga, vrafuri înalte de farfurii se ridicau pînă-n tavan. Palatul zînei Porţelanului văzut noaptea. în odaia din dosul prăvăliei, un bec de gaz, descins pe jumătate, veghea' încă, scoţîndu-şi plictisit un căpeţel de limbă... Am trecut numai pe acolo. Pe marginea unei canapele-pat şedea un tînăr înalt, bălai, care cinta cu melancolie din flaut. Jacques-îi zise în treacăt un „bună ziua” foarte rece, la care tînărul bălai răspunse cu două sunete de liant, tot atît de reci: se vede că aşa îşi zic bună ziua flautele care se duşmănesc. — E băiatul de prăvălie, hui zise Jaeques pe cînd suiam scările. Se omoară lunganul ăsta bălai, cu cântecul lui din flaut . Ţie-ţi place flautul, Daniel? Mi-a venit să-l întreb „Dar mititicăi îi place?” Dar m-ani temut să nu-l supăr şi i-am răspuns foarte serios: — Nu, Jaeques, nu-mi place flautul. Apartamentul lui Pieirotte era la etajul al patrulea, în aceeaşi clădire cu prăvălia. Domnişoara Camille, prea aristocrată ca să se arate în prăvălie, şedea sus şi nu-şi vedea tatăl decît la ora mesei. — O, ai să vezi, îmi zicea Jaeques pe cînd urcam, trăiesc într-adevăr pe picior mare. Camille are o doamnă de companie, doamna văduvă. Tribou, care n-o părăseşte niciodată  Nu prea ştiu cine o fi această doamnă Tribou, dăr Pierrotte o cunoaşte şi susţine că-i o doamnă de ispravă... Sună, Daniel, am ajuns! Am sunat. O cevenolă cu bonetă mare veni să ne deschidă, îi zîmbi lui Jaeques ca unei vechi cunoştinţe şi ne introduse în salon.  Cînd am intrat, domnişoara Pierrotte era la pian. Două doamne bălrîne, cam grase, doamna Lalouette şi văduva Tribou, doamna de ispravă, jucau cărţi într-un colţ. Văzîndu-ne, se ridicară în picioare. A fost o clipă de tulburare şi de zgomot, apoi, după ce se schimbară saluturile obişnuite şi se făcură prezentările, Jaeques o pofti pe Camille, îi spunea scurt Camille, să se aşeze iar la pian; şi doamna de ispravă folosi invitaţia, pentru a-şi urma partida cu domna Lalouette. Jaeques şi cu mine am luat loc, fiecare de o parte şi de alta a domnişoarei Pierrotte, care deşi-i alergau degeţelele pe clapele pianului, vorbea şi rîdea eu noi. Mă uitam la ea. Nu era frumoasă. Albă, trandafirie, cu urechile mici, cu părul fin, dar prea bucălată la faţă, prea sănătoasă şi, pe deasupra, avea manile roşii şi farmecul cam rece al unei fete de pension în vacanţă. Era cu adevărat fiica lui Pierrotte, o floare de munte crescută în vitrina din pasajul Saumon; Cel puţin asta mi-a fost prima impresie; dar de odată, la un cuvînt al meu, dmmnişoara Pierrotte, ai cărei ochi rămăseseră plecaţi pînă atunci, şi-i ridică încet asupra mea şi, ca prin farmec mica burgheză pieri. S-am mai văzut decît ochii aceia, doi ochi mari, negri, ameţitori, pe care i-am recunoscut  numaidecît. O, minune! Erau aceiaşi ochi negri care-mi luciseră atît de dulce acolo, între zidurile reci ale vechiului liceu, ochii negri de lîngă ursitoarea cu ochelari, ochii negri, în sfîrşit  Credeam că visez. îmi venea, sale strig:,,frumoşii mei ochi negri, voi sînteţi? Pe voi vă regăsesc pe alt chip? Şi dac-aţi şti cum, într-adevăr, chiar ei erau! Cu neputinţă să te înşeli. Aceleaşi gene, aceeaşi strălucire, acelaşi toc negru şi stăpînit. Ce nebunie să-ţi închipui c-ar putea să mai tie o pereche de ochi ca ăştia pe lume! Şi, de altfel, dovadă, că erau într-adevăr ochii negri, şi nu alţi ochi negri ce le-ar fi semănat, este că şi ei mă re'cunoscuseră, şi am ii reluat tară îndoială unul din frumoasele noastre dialoguii mute de altădată, cînd am auzit lîngă mine, aproape de urechea mea, nişte dinţi sori de şoarece care ronţăiau. La zgomotul acesta am întors capul şi am zărit într-un jilţ, lingă colţul pianului, un personaj pe care nu-l băgasem de seamă... Era un bătrîn înalt, uscăţiv si foarte palid, cu cap de pasăre, fruntea teşită, nasul ascuţit, ochi rotunzi şi fără viaţă, prea depărtaţi de nas, aproape de tîmple... De n-ar fi fost bucăţica de zahăr pe care unchiaşul o ţinea în mînă şi o ciugulea din cînd în cînd, ai fi putut crede că doarme. Cam tulburat de arătarea aceasta, i-am făcut bătrînei stafii o plecăciune adîncă, la care nu mi-a răspuns... „El nu te vede — îmi zise Jacques... E orb... moş Lalouette”. ,,I se potriveşte numele”... mi-am zis în gînd. Şi ca să nu-l, mai văd pe groaznicul bătrîn cu capul de pasăre, m-am întors foarte repede spre ochii negri. Dar vai! farmecul se spulberase. Ochii negri pieriseră. În locul lor nu mai rămăsese decît o mică burgheză, ţeapănă pe taburetul ei în faţa pianului. În clipa aceea, uşa salonului se deschise şi Pierrotte intră zgomotos. Tînărul ce cînta din flaut venea în urma lui, cu flautul subsuoară. Jacques, văzîndu-l, îi aruncă o privire fulgerătoare ce-ar fi putut omorî un bivol, dar nu-l nimeri, pesemne, fiindcă flautistul nici nu se clinti. — Ei, fetiţo, zise cevenolul, sărutîndu-şi fiica pe amîndoi obrajii, eşti mulţumită? Va să zică ţi l-a adus pe Daniel al tău... Cum îl găseşti? E tare drăguţ, nu-i aşa? Cum s-ar zice... leit domnişoara. Şi iată-l pe bunul Pierrotte că începe din nou scena din prăvălie şi mă duce cu sila în mijlocul salonului ca să poată vedea cu toţii ochii domnişoarei... nasul domnişoarei... bărbia cu gropiţă a domnişoarei... Prezentarea aceasta mă stingherea mult. Doamna Lalouette si doamna de ispravă îşi întrerupseră partida şi, răsturnate în jilţurile lor, mă cercetau cu cel mai mare sînge rece, defăimînd sau lăudînd cu glas tare o parte sau alta a persoanei mele, parc-aş fi fost un pui numai bun de tăiat, de vînzare în Piaţa Văii. Între noi fie zis, doamna de ispravă părea că se pricepe destul de bine la păsări tinere. Din fericire Jacques puse capăt chinului meu, cerînd domnişoarei Pierrotte să ne cînte ceva. — Chiar aşa, să cîntăm ceve, zise cu vioiciune flautistul, care se şi repezi cu flautul înainte. Jacques strigă: — Nu e niciun duo, fără flaut! La vorbele acestea, flautistul îi aruncă o privire albastră, înveninată ca o săgeată de caraib, dar celălalt nici nu clipi şi strigă mai departe: „Fără flaut!” Pînă la urmă, Jacques ieşi învingător, şi domnişoara. Pierrotte ne cîntă, fără nici un sunet de flaut, una din binecunoscutele melodii numite Visări de Rosellen... în timp ce cînta, Pierrotte plîngea de admiraţie, Jacques plutea în extaz tăcut dar cu flautul la buze, flautistul bătea tactul cu umerii şi cînta din flaut în gînd. După ce isprăvi bucata de Eosellen, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine: — Dar pe dumneata, domnule Daniel, îmi zise ea, lăsînd ochii în jos, oare n-o să te auzim?... Ştiu că eşti poet. — Şi încă bun poet, făcu Jacques, indiscretul Jacques.  Vă închipuiţi că nu mă ispitea deloc să spun versuri în faţa acestor amaleciţi. Cel puţin să-ti fost de faţă ochii negri! Dar nu, de un ceas, ochii negri se stinseră şi zadarnic îi căutam în jurul meu... Aşa că să ti văzut cu ce nepăsare i-am răspuns tinerei Pierrotte: — Iartă-mă în astă-seară, domnişoară, nu mi-am adus lira. — Nu uita să ţi-o aduci data viitoare, îmi zise bunul Pkrrotte, care nu pricepuse metafora. Bietul om credea foarte sincer că aveam o liră din care cîn-tam, aşa cum băiatul lui de prăvălie cînta din flaut.  Ah! Jacques îmi spusese doar de mai înainte că mă ducea într-o lume ciudată! Pe la unsprezece se servi ceaiul. Domnişoara Pierotte umbla încoace şi încolo prin salon, oferind zahăr, turnind lapte cu zîmbctul pe buze şi ţinîndu-şi degetul cel mic în sus. în clipa aceea ani văzut din nou ochii negri. Se iviră deodată în faţa mea, luminoşi şi simpatiei, apoi pieriră iar, înainte să le fi putut vorbi... Abia atunci mi-am dat seama că în domnişoara Pierotte erau două fiinţe foarte deosebite: întîi domnişoara Pierrotte, o mică burgheză pieptănată cu cărare la mijloc, parcă anume făcută să domnească în fosta casă Lalouette şi apoi ochii negri, ochii aceia mari, poetici, care se deschideau ca două flori de catifea, şi abia se arătaţi, că fie şi schimba tata acelei locuinţe de marchitani caraghioşi. Pe domnişoara Pkrrotte n-aş îi vrut-o pentru nimic în lume, dar ochii negri... a! ochii negri!... In sfarşit sosi ora plecării. Doamna Lalouette dădu semnalul. îşi înfăşură bărbatul într-un şal mare şi-l duse de braţ, ca pe o mumie străveche, învălătucită în teşe. în urma lor, Pierrote ne mai opri încă multă vreme în capul scării, ţinîndu-ne discursuri nesfîrsîte: — Ei, domnule Daniel, acum că ne cunoşti casa, nădăjduiesc să te vedem la soi. îf-aveni niciodată mulţi musafiri, dar numai musafiri aleşi... cum s-ar zice... Mai întîi domnul şi doamna Lalouetie, foştii mei patroni, apoi domna Tribou, o doamnă de ispravă, cu care vei putea sta de vorbă: apoi băiatul meu de prăvălie, un băiat bun, care ne cîntă uneori din flaut... cum s-ar zice... Veţi tace duete anvîn-doi. O să fie tare plăcut. l-am răspuns cu sfială că eram foarte prins cu treburile şi că s-ar putea să nu vin atît de des pe cît aş dori. Asta-l făcu să rîdă: — Haida-de! Prins cu treburile, domnule Daniel..... Cunoaştem noi treburile dumneavoastră în Cartierul Latin, cum s-ar zice  trebuie să ai acolo vreo grizetă. — Ce-i drept, zise Jacqucs rîzînd şi el, domnişoara Cuc-Alb îhmnele ăsta Cuc-Alb puse vîrf veseliei lui Pierrotte. — Cum ai spus, domnule Jacques?... Cuc-Alb? O cheamă Cuc-Alb? Ha-ha-ha! Ia te uită flăcăul ăsta...la Vîrsta lui... Se opri deodată, băgînd de seamă oă-l asculta fiică-sa, dar noi ajunsesem în josul scării şi tot mai auzeam rîsul lui zgomotos ce tăcea să se cutremure parmalîcul... — Ei, cum îi găseşti? mă întrebă Jacques, îndată ce am ajuns în stradă. — Dragul meu, domnul Lalouette e taie slut, dar domnişoara Pieri'otte e încîntătoare. — Nu-i aşa? făcu bietul îndrăgostit, cu atîta vioiciune, îneît nu m-am putut opri să nu rîd. — Hait, Jacques, te-ai trădat! i-am zis Luîndu-i mina. în seara aceea ne-am plimbat pînă tîrziu de-a lungul cheiurilor. La picioarele noastre, apa liniştită şi neagră rostogolea mii de steluţe ca pe nişte mărgăritare. Odgoanele luntrilor mari scîrţîiau. Era o plăcere să mergi încet în umbră si să-l auzi, pe Jacques vorbind de dragoste... Iubea din tot urletul, dar nu era iubit, ştia bine că nu era-iubit. —'Atunci, Jacques, fără îndoială că iubeşte pe altul. — îsu, Daniel, nu cred ca pînă astă-seară să mai fi iubit, pe cineva. — Pînă astă-seară?! Jacques, ce vrei să spui”? — Vezi, toată lumea te iubeşte pe tine, Daniel... şi ar putea să le iubească si ea. Bietul Jacques! Să-l fi văzut cu ce înfăţişare tristă şi resemnată vorbea. Eu, că să-l liniştesc, am început să rîd zgomotos, chiar mai zgomotos decît aveam chef: — Drace! Dragul meu, o iei razna... Sînt oare grozav de irezistibil, sau domnişoara Pierrotte se aprinde prea uşor!... Dar nu, linişteşte-te, maică  Jacques! Domnişoara Pierrotte e tot atît de departe| de inima mea pe cît sînt şi eu de-a ei; nu de mine trebuie să-ţi tie frică, nai grijă. Eram sincer, spunînd acestea. Domnişoara Pierrotte nu exista pentru mine... Ochii negii, într-adevăr, âsta-i cu totul altceva.  VII. TEANDAFIBUL ROŞU Şi OCHII NEGEI Dupa această primă vizită la fosta casă Lalouette, nv m-am mai întors cîtva timp acolo. Cît despre Jac ques, el îşi urma cu credinţă pelerinajele de duminică, si de fiecare dată născocea cîte'un alt nod de cravată, tot mai ademenitor. Cravata lui Jacques era un adevărat poem de dragoste un poem de dragoste înflăcărată şi stăpînită, ceva ca un selam oriental, ca unul din acele buchete de flori simbolice pe care başagiii le dan iubitelor lor, ştiind să le facă a exprima toate nuanţele patimei. De-aş fi fost femeie, cravata lui Jacques, cu miile ei de noduri pe care le schimba la nesfirşit, m-ar fi mişcat mai mult decît o declaraţie. Dar vreţi să vă spun! Femeile riu înţeleg nimic din toate acestea. în fiecare duminică, înainte de a pleca, bietul-îndrăgostit nu uita sămi spună: „Mă duc acolo, Daniel nu vii şi tu?” Iar eu răspundeam totdeauna: „Nu, Jacques, am de lucru”  Atunci pleca grăbit, şi eu rămîneam singur, singurel, aplecat la masa rimelor. Luasem o hotărîre, şi o luasem foarte Serios, sâ nu mai merg la Pierrotte. Mă temeam de ochii negri. îmi zisesem:,,Dacă-i mai vezi, eşti pierdut” şi nu mă lăsam, nu voiam să-i mai văd. Fiindcă nu-mi mai ieşeau din minte diavolii aceia de ochi negri. îi regăseam pretutindeni. Mă gîndeam întruna la ei, cînd lucram şi cînd dormeam. în toate caietele mele aţi fi văzut nişte ochi mari, desenaţi în peniţă, cu gene uite aşa de lungi. Era o adevărată obsesie. A, cînd maică-mea Jacques, cu ochi strălucitori de plăcere, pleca zburind spre pasajul Saumon, cu un nod de cravată cu totul nou, numai Dumnezeu ştie ce dorinţă nebună îmi venea să mă cobor repede pe seară după el şi să-i strig: „Aşteaptă-mă!” Dar nu! Ceva în adîncul sufletului meu îmi spunea c- ar fi rău să mă duc acoto. şi aveam totuşi curajul şa rămîn la masa mea şi sa răspund: „Su, mulţumesc, Jacques! Am de lucru”. Asta ţinu cîtva timp. Pînă la urmă, cu ajutorul Muzei, aş fi izbutit, fără îndoială, să-mi scot din minte ochii negri. Din nenorocire am avut nesocotinţa sâ-i mai văd odată. Atunci s-a isprăvit! Capul, inima, mi-am pierdut tot. Iată în ce-împrejurări. De cînd îmi făcuse mărturisiri pe malul apei, maică-mea Jacques nu-mi vorbise de dragostea lui, dar vedeam bine, după înfăţişarea sa, că lucrurile nu mergeau cum ar fi vrut Cînd se întorcea duminicile de la Pierrotte, era totdeauna trist. Noaptea îl auzeam oftînd, oftînd... Dacă-l întrebam: „Ce ai, Jacques!” îmi răspundea cu^asprime: „IST-am nimic”. Dar înţelegeam că avea ceva, numai după glasul cu care-mi răspundea. El, atît de bun, atît de răbdător, acum mă mai repezea. Uneori se uita la mine ca şi cum am fi fost supăraţi. Bănuiam eu, vă închipuiţi, că la mijloc era o mare durere de dragoste. Dar Cum Jacques se încăpăţîna să nu-mi spună nimic, nu îndrăzneam nici eu să-i vorbesc. Totuşi, într-o duminică, în care mi se întorsese mai posomorit ca de obicei, am vrut să aflu cum stau lucrurile. — Haide, Jacques, ce ai? i-am zis, luîndu-i mîi-nile Oare nu merge acolo? — Ei bine, nu! îîu merge răspunse bietul băiat, cu descurajare. — Dar, în sfîrşit, ce s-a întâmplat? îîu cumva Pierrotte o fi băgat de seamă? Se împotriveşte el iubirii voastre? — A nu, Daniel! Pierrote nu se împotriveşte. Dar ea nu mă iubeşte şi n-o să mă iubească niciodată. — Ce nebunie, Jacques! Cum poţi tu să ăfcii că n-o să te iubească niciodată”?  I-ai spus cel putin c-o iubeşti ? Nu, nu-i aşa?  Ei bine, atunci... — Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit; n-a avut nevoie să vorbească pentru a fi iubit — Su zău, Jacques, crezi că flautistul?  Jacques păru că n-aude întrebarea mea. — Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit, zise el pentru a doua oară. Şi n-am putut să aflu nimic mai mult. în noaptea aceea amîndoi n-am dormit deloc în clopotniţa de la Saint-Germain. Jacques îşi petrecea aproape toată vremea la fereastră, oftînd cu ochii la stele. Eu mă gîndeam: „Dacă m-aş duce acolo, să vădlucrurile de aproape La urma urmei, poate că Jacques se înşală. Fără îndoială, domnişoara Pierrotte n-a înţeles cîtă dragoste se ascunde în cutele acelei cravate Şi fiindcă Jacques nu îndrăzneşte să vorbească de pasiunea lui, poate c-aş face bine să vorbesc eu pentru el Da, chiar aşa! Mă duc, vorbesc cu tînăra filistină, şi pe urmă vedem noi”. A doua zi, fără să înştiinţez pe maică-mea Jacques, mi-am îndeplinit frumosul plan. Dumnezeu mi-e martor că, ducîndu-mă acolo, n-aveam nici un gînd ascuns. Mă duceam pentru Jacques, numai pentru Jac-ques Totuşi, cînd am zărit în colţul pasajului Saumon fosta casă Lalouette, cu zugrăveala ei verde, şi acel Porţelanuri şi Cristale de pe geamul vitrinei, am simţit o uşoară bătaie de inimă, care ar fi trebuit să-mi dea de ştire  Am intrat. Prăvălia era pustie. în fund, omul-flaut mînca. Şi chiar cînd mînca, îsi ţinea instrumentul pe faţa de masă, lîngă el. „E cu neputinţă ca domnişoara Camille să şovăie între flautul ăsta ambulant şi maicămea Jacques” , îmi ziceam, urcînd scara. „în sfîrşit vom vedea „ L-am găsit pe Pierrotte la masă cu fiică-sa şi cu doamna de ispravă. Din fericire, ochii negri nu erau acolo. Cînd am intrat, a fost un strigăt de mirare, „în sfîrşit, iată-l! exclamă bunul Pierrotte, cu glasu-i tunător Cum s-ar zice O să ia cafeaua cu noi”. Mi-au făcut loc. Doamna de ispravă se duse să-mi caute o ceaşcă frumoasă, cu flori de aur, şi m-am aşezat lîngă domnişoara Pierrotte Era foarte drăguţă în ziua aceea domnişoara Pierrotte. în păr, ceva mai sus de ureche, astăzi nu se mai poartă aşa. — Işi prinsese un mic trandafir roşu, dar atît de roşu, atît de roşu între noi fie vorba, cred că micul trandafir roşu era fermecat, atît de mult ce-o înfrumuseţa pe mica filistină. „Şi zi aşa, domnule Daniel, făcu Pierrotte, rîzînd tare şi prietenos, va să zică s-a isprăvit, nu vrei să mai vii pe la noi!”... Am încercat să mă scuz şi să vor besc de lucrările mele literare. „Da, da, ştiu eu ce-i Cartierul Latin”   zise cevenolul. Şi se porni şi mai tare pe rîs, uitîndu- se la doamna de ispravă, care tuşea, hm! hm  cu înţeles şi-mi dădea cu piciorul pe sub masă. Pentru oamenii ăştia de treabă, Cartier Latin însemna orgii, viori, măşti, artificii, oale sparte, nopţi de pomină şi toate celelalte. Ah! Dacă le- aş ii povestit viaţa mea de călugăr în clopotniţa de la SaintGermain, ce s-ar mai fi mirat! Da ştiţi! Cînd eşti tînăr, nu te superi să treci drept un mare ştrengar. în faţa învinuirilor lui Pierrotte, luam un aer modest şi nu mă apăram decît foarte slab: „Ba nu, ba nu! Vă asigur  Nu-i ceea ce credeţi”. Ce-ar mai fi rîs Jacques, să mă fi văzut! în timp ce ne isprăveam cafeaua, un cîntecel din flaut răsună în curte. Pierrotte era chemat la prăvălie. Abia plecase, că doamna de ispravă se duse şi ea la oficiu să facă un şaizeci şi şase cu bucătăreasa. Eămîne între noi, cred că cea mai mare ispravă a doamnei acesteia era să învîrte cărţile cu mare dibăcie. Cînd am vărAit că mă lăsau singur cu micul trandafir roşu, m-am gîndit: „Acuma-i momentul!” Şi chiar aveam numele lui Jacques pe buze, dar domnişoara Pierrotte nu-mi dădu răgaz să vorbesc. încet, fără să se uite la mine, îmi zise deodată: „Domnişoara Cuc-Alb te împiedică să vii la prietenii dumi-tale?” La început am crezut că glumeşte, dar nu, mi glumea. Ba chiar părea foarte emoţionată, dat fiind roşeaţa obrajilor şi mişcările dantelei ce i se ridica repede pe piept. Fără îndoială că se vorbise de Cuc-Alb în faţa ei, şi acum îsi închipuia nelămurit lucruri care nu erau adevărate. Aş fi putut s-o liniştesc cu un singur cuvînt, dar nu ştiu ce prostească mîndrie mă opri... Atunci văzînd că nu-i răspund, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine şi, ridi-cîndu-şi genele lungi pe care le ţinuse plecate pînă în clipa aceea, mă privi... Mint! Nu mă privi ea, ci ochii negri, plini de lacrimi şi de o duioasă dojana. Ah, dragi ochi negri, desfătarea sufletului meu! N-a-fost decît o apariţie. Qenele lungi se plecară aproape îndată, ochii negii pieriră şi nam mai avut-o lîngă mine decît pe domnişoara Pierrotte. Eepede-repede, fără să mai aştept o nouă apariţie, am prins a-i vorbi de Jacques. Am început prin a-i spune cît e de bun, de sincer, de cumsecade şi de mărinimos. I-âm vorbit de devotamentul lui neobosit, de acel sentiment matern, pururea treaz, de care putea fi geloasă şi o adevărată mamă. Jacques mă hrănea, mă îmbrăca, îmi asigura toată existenţa, Dumnezeu ştie cu preţul cărei munci şi a cîtor lipsuri. Fără el, aş mai fi acolo, în temniţa aceea întunecoasă din Saflande, unde suferisem atît de mult, atît de mult La partea aceasta a discursului meu, domnişoara Pierrotte păru că se înduioşează şi am văzut o lacrimă mare lunecîndu-i de-a lungul obrazului. Eu, se înţelege, am crezut că era pentru Jacques şi mi-am 'zis: „Haide, totul merge strună!” Atunci am fost şi mai elocvent. Am vorbit de melancolia lui Jacques şi de iubirea adîncă, tainică ce-i mistuia inima. A, de trei şi de patru ori fericită femeia care  Aioi, trandafirul roşu din părul domnişoarei Pierrotte lunecă nu ştiu cum şi căzu la picioarele mele. Tocmai în clipa aceea căutam un mijloc-delicat de a o face să înţeleagă pe tînăra Camille că ea era femeia  aceea de trei şi de patru ori fericita de care se îndri gostise Jacques. Trandafirul roşu, căzînd, îmi dădi mijlocul ăsta cînd vă spuneam că trandâfiraşul ăsta roşu era fermecat! L-am ridicat repede, dar nici nu mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi. „Va fi pentru Jacques din partea dumitale”, i-am zis domnişoarei Pierrotte, cu zîmbetul cel mai şiret. „Pentru Jacques, dacă vrei”  răspunse domnişoara Pierrotte, oftând. Dar în aceeaşi clipă  ochii negri se iviră şi se- uitară la mine cu duioşie, parcă 'mi-ar fi spus: „îsu, nu-i pentru Jacques, e pentru tine!” Şi să fi văzut ce desluşit o spuneau, cu ce nevinovăţie înflăcărată, cu ce pudică pasiune, căreia nu i te puteai împotrivi! Totuşi mai şovăiam şi ei fură nevoiţi să-mi repete de două sau trei ori la rînd: „Da  pentru tine  pentru tine!”. Atunci am sărutat trandafirul roşu şi l-am pus în sîn. în seara aceea, cînd Jacqiies se întoarse acasă, mă găsi ca de obicei la masa rimelor şi lam lăsat să creadă că nu ieşisem „toată ziua. Din nenorocire, în timp ce mă dezbrăcăm, trandafirul roşu, pe care-l păstram în sîn, se rostogoli jos la picioarele patului: toţi trundafiraşii fermecaţi sînt plini de şiretenie. Jacques îl văzu, îl ridică şi-l privi lung. ISÎu ştiu cine era acum mai roşu: eu, sau trandafirul îl recunosc, îmi zise el, e o floare din trandafirul de acolo, de la fereastra din salon. Apoi adăugă, mapoindu-mi-l: Mie nu mi-a dat niciodată un trandafir. Vorbise cu atîta tristeţe, că mă podidiră lacrimile. Jacques, prietene Jacques, îţi jur că pînă astă-seară mă opri cu blîndeţe: — Nu te apăra, Daniel, sînt sigur că n-ai făcut nimic ca să mă trădezi Ştiam, ştiam că pe tine te iubeşte. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus: „Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit, n-a avut nevoie să vorbească pentru a ii iubit”. Apoi bietul băiat începu să umble prin odaie în lung şi-n lat. Eu mă uitam la el, neclintit, cu trandafirul roşu în mînă. Ceea ce se întîmplă trebuia să se întîmple, reluă el după o clipă. De mult prevăzusem toate acestea. Ştiam că, dacă te vede, n-o să se mai uite niciodată la mine... Iată de ce am întîrziat atîta să te duc acolo. Eram gelos pe tine încă dinainte. Iartă-mă, o iubeam atît de mult! în sfîrşit, într-o zi am vrut să fac o încercare şi te-am lăsat să vii. în ziua aceea, dragul meu, am înţeles că se isprăvise. După cinci minute s-a uitat la tine cum nu se mai uitase niciodată la nimeni. Şi tu ai băgat de seamă. O, nu minţi, ai băgat de seamă! Dovadă că mai bine de o lună, n-ai mai dat pe acolo. Dar vai, nu mi-a folosit la nimic  Pentru suflete ca al ei, cei care nu-s de faţă nu-s niciodată vinovaţi, dimpotrivă  De cîte ori mă duceam la ei, nu-mi vorbeau decît de tine, şi cu atîta naivitate, cu atîta încredere şi dragoste Era un adevărat chin. Acum s-a sfîrşit Aşa-i mai bine. Jacques îmi vorbi astfel vreme îndelungată, cu aceeaşi blîndeţe, cu acelaşi zîmbet resemnat. Tot ce spunea îmi făcea rău şi plăcere totodată. Rău, fiindcă-l simţeam nenorocit; plăcere, fiindcă vedeam în fiecare vorbă de-a lui ochii negri care străluceau plini de mine. Cînd isprăvi, m-am apropiat de el, cam ruşinat, dar fără să las din mînă trandafirul roşu: „Jacques, de-acuma n-o să mă mai iubeşti?” Jacques îmi zîmbi şi, strîngîndu-mă la pieptul lui: „Eşti un prost, am să te iubesc şi mai mult”. Intr-adevăr, povestea trandafirului roşu nu schimbă întru nimic dragostea maică-mi Jacques, ba nici chiar firea lui. Cred c-a suferit mult, dar niciodată n-a lăsat să se vadă. Sici un, suspin, nici o tânguire, nimic. Ca-n trecut, se ducea acolo în fiecare duminică şi era drăguţ cu toată lumea. Numai nodurile de cravată fură desfiinţate. De altfel, totdeauna liniştit şi niîn-dru, muncea de se omora şi păşea cu bărbăţie în viaţă, cu ochii îndreptaţi asupra unei singure ştinţe: reclădirea căminului O Jacques, maică Jacques! Cit despre mine, din ziua cînd am putut iubi ochii negri, fără remuşcări, m-am lăsat orbeşte pradă pati-mei mele. Niţ mă mai mişcăm de la Pierrotte. Cîşti-gasem acolo toate inimile, cu preţul căror laşităţi, Dumnezeule! Aduceam zahăr domnului Lalouette, jucam cărţi cu doamna de ispravă, nu mă dădeam în lături de la njmic... Mă numeau în casă Dorinţă de-a plăcea... De obicei, Dorinţă-de-a plăcea venea pe la amiază. La ora aceea Pierrotte era la prăvălie şi domnişoara Oamille singurică sus, în salon, cu doamna de ispravă. De cum soseam, ochii negri se arătau foarte repede, şi aproape îndată doamna de ispravă ne lăsa singuri. Această nobilă doamnă, pe care cevenolul o dăduse fiicei lui ca doamnă de companie, se credea scutită de orice îndatorire cînd mă vedea acolo. Eepede-repede, la oficiu cu bucătăreasa şi dă-i cu cărţile. Şu mă plîngeam. Gîndiţi-vă doar! între patru ochi eu ochii negri! Doamne, ce ore fericite am petrecut în salonaşul galben! Mai totdeauna aduceam o carte, unul din poeţii care-mi plăceau mai mult, şi citeam pasaje ochilor negri, care se umpleau de lacrimi minunate ori aruncau fulgere, după cum  erau şi paginile. în vremea aceasta, domnişoara Pierrotte broda lingă noi papuci pentru taieă-su ori ne cînta veşnicele Visări de Bosellen, dar vă asigur că noi o lăsam în pace. Totuşi, uneori, la partea cea mai patetică a lecturilor noastre, această mică burgheză spunea cu glas tare cile ceva nepoirivit, ca: „Trebuie să chem acordorul”... Sau: „Am făcut două puncte prea mult la papuc”. De necaz, închideam atunci cartea şi nu voiam să mai citesc, dar ochii negri mă priveau nu ştiu cum, de mă îmbunau îndată şi-mi „reluam cititul. Fără îndoială, era o mare nesocotinţă să ne lase totdeauna singuri în salonaşul galben. Gîndiţi-vă că amîndoi împreună. Ochii negri şi Dorinţă-de-a plăcea, n-aveam treizeci şi patru de ani... Noroc că domnişoara Pierrotte nu ne părăsea niciodată şi era o supraveghetoare foarte înţeleaptă, foarte prevăzătoare, foarte ageră, aşa cum e nevoie pentru paza pulberăriilor... Odată, îmi amintesc, şedeam, ochii negri şi cu mine, pe o canapea din salon, într-o caldă după-amiază de mai, cu fereastra întredeschisă şi perdelele grele lăsate pînă la pămînt. Citeam Faust în ziua aceea... După ce-am sfîrşit, cartea-mi lunecă din mîini; am mai rămas o clipă unul lîngă altul, fără să mai vorbim, în tăcere şi în semiîntTineric... Ea îşi rezemase capul de umărul meu. Prin dantela întredeschisă vedeam mici medalii de argint care luceau în i fundul guleraşului... Pe neaşteptate, domnişoara Pierrotte se ivi în mijlocul nostru. Să fi văzut ce repede m-a trimis la celălalt capăt al canapelei, şi ce mai predică! „Su-i bine ce faceţi, dragi copii, ne zise ea înşelaţi încrederea ce vi se arată Trebuie să-i vorbiţi tatii de gîndurile voastre Haide, Daniel, cînd o să-i vorbeşti?” Am făgăduit să vorbesc cu Pierrotte foarte curînd, îndată ce-mi voi fi isprăvit marele poem. Făgăduiala aceasta o mai potoli pe supraveghetoarea noastră, dar, oricum, din ziua aceea ochii negri n-au mai avut voie să se aşeze pe canapea lîngă Dorinţă-de-a plăcea. A! Era o fiinţă foarte aspră domnişoara Pierrotte asta! închipuiţi-vă ca la început nu îngăduia ochilor negri să-mi scrie; totuşi, pînă la urmă, se învoi, numai că trebuia neapărat să i se arate toate scrisorile. Din nenorocire, domnişoara Pierrotte nu se mulţumea să citească încîntătoarele scr isori, pline de pasiune, pe care mi le trimiteau ochii negri, ci mai strecura adeseori şi fraze de-ale ei, ca de pildă: „ Azi dimineaţa sînt tare tristă. Am găsit un păianjen în dulapul meu. Păianjen la amiaz' necaz”. Sau alta:,,într-o căsnicie nu trăieşti din vînt”  Şi apoi, veşnicul refren: „Trebuie să vorbeşti cu tata despre gîndurile dumitale” La care-i răspundeam totdeauna la fel: „Cînd îmi voi fi isprăvit poemul”  VIII. O LECTURĂ ÎN PASAJUL SAUMON In sfîrşit am terminat şi faimosul poem! I-am venit de hac, după patru luni de lucru, şimi aduc aminte că, ajungînd la ultimele versuri, nu mai puteam scrie, atît de tare ce-mi tremurau mîinile: de friguri, de trufie, de plăcere, de nerăbdare. în clopotniţa de la Saint-Germain a fost un eveniment. Cu prilejul ăsta, Jacques redeveni pentru o zi Jaeques cel de odinioară, Jacques al cartonatului şi al ibricelelor cu clei. îmi legă un minunat caiet, în care vru să-mi copieze poemul chiar cu mina lui; şi la fiecare vers scotea strigăte de admiraţie, tropăia din picioare de, entuziasm Eu eram mai puţin sigur de opera mea. Jacques mă iubea prea mult; n-aveam încredere în el. Aş fi vrut să-mi citească poemul cineva nepărtinitor si priceput. Ei,drăcie, vorba-i că nu cunoşteam pe nimeni. Totuşi, la lăptărie, aş fi putut face cunoştinţe. De cînd eram bogaţi, eu mîncam la masa clienţilor obişnuiţi, în sala din fund. Erau acolo vreo douăzeci de tineri, scriitori, pictori, arhitecţi, sau mai bine zis, în germene. Astăzi, sămînţa a rodit; cîţiva din tinerii aceia au ajuns celebri, şi cînd le văd numele prin ziare, mi se rupe inima că eu nu-s nimic. Cînd am venit la masa aceea, tot tineretul mă primi cu braţele deschise, dar cum eram prea sfios ca să mă amestec în discuţii, mă uitară repede si eram tot atît de singur în mijlocul lor, pe cît eram şi la măsuţa mea din sala comună.  Ascultam, nu vorbeam... O dată pe săptămînă lua masa cu' noi un poet faimos, al cărui nume nu mi-l amintesc, dar domnii ăştia îi ziceau Baghavat, după titlul unuia dintre poemele lui. în zilele acelea beam „Bordeaux” de un franc litrul, apoi, la desert, marele Baghavat recita un poem indian. Poemele indiene erau specialitatea lui. Avea unul intitulat Laksamana, altul Dasaratlia, altul Kalatsala, altul Bhagiratia, şi  Cunocepa, Vicsvamitra dar cel mai frumos dintre ele era tot Baghavat. Ah, cînd poetul recita Baghavat, toată sala din fund se prăbuşea! Urlau, tropăiau, se suiau pe mese. La dreapta mea aveam un mic arhitect cu nasul roşu, care plîngea de la cel dintîi vers şi tot timpul îşi ştergea nasul cu şervetul meu Eu, prins de înflăcărarea generală, strigam mai tare decît toţi. Dar, la drept vorbind, nu mă înnebuneam după Baghavat. îndeobşte, «poemele acestea indiene se asemănau toate între ele. Era totdeauna vorba de un lotus, de un condor, de un elefant şi de un bivol; uneori, pentru a mai schimba, lotusul se numea lotos; dar, afară de această variantă, toate rapsodiile astea erau la fel: lipsite de pasiune, de adevăr şi de fantezie. Eime peste rime. O. înşelătorie. Iată ce gîndeam în mine despre marele Bagha-vat. Poate că l-aşi fi judecat cu mai puţină asprime dacă mi s-ar fi cerut şi mie cîteva versuri, dar nu-mi cerea nimerii, şi asta mă făcea neînduplecat De altfel n-aveam numai eu această părere despre poezia indiană. Vecinul meu din stînga n-o înghiţea nici el... Ciudat om şi vecinul meu din stînga! Unsuros, cu haine jerpelite şi lucioase, avea o frunte mare, cheală, şi o barbă lungă, prin care alergau totdeauna cîteva fire de fidea. Era cel mai în vîrstă de la masă şi cu mult mai deştept decît ceilalţi. Ca toate spiritele mari, vorbea puţin, se cruţa. Toţi îl respectau. Se zicea despre el:,,E foarte tare... e un gîrictitor”. Eu, văzînd rînjetul ironic ce- i strîmba gura cînd asculta versurile marelui Baghavat, îmi făcusem cea mai înaltă părere despre vecinul meu din stînga. Mă gîndeam: „Uite un om de gust Ce-ar fi dacă i-aş citi poemul meu?” Intr-o seară, cum toţi se ridicau de la masă, am comandat o sticlă de rachiu şi l-am poftit pe gînditor să bea un păhăruţ cu mine. Primi. îi cunoşteam eu viciul. Tot bînd, am adus vorba despre marele Baghavat şi am început prin a spune mult rău despre lotuşi, despre condori, despre elefanţi şi despre bivoli. Era o mare îndrăzneală, elefanţii sînt atît de răzbunători!... în timp ce vorbeam, gînditorul îşi turna rachiu, fără să zică nimic. Din cînd în cînd zîmbea şi încuviinţa din cap, făcînd: „Daa... daa...” încurajat de această primă izbîndă, i-am mărturisit că şi eu scrisesem un poem mare şi că doream să-i supun aprecierii lui. „Daa, daa mai făcu gînditorul fără să clipească. Vazîndu-mi omul aşa de bine dispus, mi-am zis: „Acuma-i momentul!” Şi mi-am scos poemul din buzunar. Fără să se tulbure, gînditorui îşi turnă al cincilea păhăruţ şi se uită liniştit cum Îmi desfăceam manuscrisul, dar în clipa hotărîtoare îşi puse mina de beţiv bătrîn pe mîneca mea: — Un cuvînt, tinere, înainte de a începe... Care ţi-e criteriul? M-am uitat la el cu îngrijorare. — Criteriul dumitale! făcu grozavul gînditor ridicînd glasul. Care ţi-e criteriul? Vai, criteriul meu!... N-aveam nici unul, niciodată nu mă gîndisem să am vreunul; şi, de altfel, se cunoştea după ochii mei miraţi, după roşeaţă, după încurcătura mea. Gînditorul se ridică indignat: — Cum, tinere nenorocit, n-ai nici un criteriu! E de prisos atunci să-mi mai citeşti poemul dumitale . Ştiu de mai înainte cît face!  Apoi îşi turnă, unul după altul, două-trei păhărele, care' mai rămăseseră pe fundul sticlei, îşi luă pălăria şi ieşi, rotindu-şi ocliii furioşi. Seara, cînd am istorisit păţania mea amicului Jacques, el se mînie grozav. — Gînditorul tău e un neghiob, îmi zise el. Ce-ţi trebuie un criteriu?... Oare piţigoii din Bengal au vreunul?... Un criteriu! Ce-ai asta?... Unde se fabrică aşa ceva? S-a mai pomenit vreodată? Ei, lasă, negustoriile de criterii!... Bunul meu Jacques! îi dăduseră lacrimile de ruşinea pe care o suferisem atît eu, cît şi capodopera mea. Ascultă, Daniel, reluă el după o clipă, am o idee. Fiindcă vrei să-ţi citeşti poemul, ce-ar fi dacă l-ai citi la Pierrotte, într-o duminică? — La Pierrotte? O, Jacques! — De ce-nu? Vezi bine! Pierrotte nu-i cine ştie ce inteligenţă, dar nici nu-i un prost. Are,o minte foarte limpede, foarte dreaptă Camille, ea, ar fi un judecător minunat, deşi cam prea binevoitor Doamna de ispravă, e foarte citită Şi chiar pasărea aceea bătrînă de Lalouette, nici el nu-i atît de mărginit pe cît pare De altfel, Pierrotte cunoaşte la Paris persoane foarte distinse, pe care le- ar putea pofti în seara aceea. Ce zici? „Vrei să-i vorbesc? Gîndul de a căuta judecători în pasajul Saumon nu-mi prea surîdea: totuşi ardeam de nerăbdare să-mi citesc versurile, încît, după ce-am strîmbat un pic din nas, am primit propunerea lui Jacques. Chiar a  doua zi el vorbi cu Pierrotte. Dacă bunul Pierrotte a priceput bine despre ce era vorba, astai foarte îndoielnic, dar cum vedea aici un prilej de-a fi pe  placul copiilor domnişoarei, omul ăsta cumsecade-zise,,da”, fără să mai stea la gînduri,. şi îndată s-au-trimis şi invitaţiile... Niciodată salonaşul galben nu mai văzuse asemenea serbare. Ca să- mi facă cinste, Pierrotte poftise tot ce era mai ales în-lumea porţelanului. în seara lecturii erau de faţă, afară de cei din casă, domnul şi doamna Passajon, cu fiul lor, veterinarul, unul din cei mai străluciţi elevi ai şcolii din Alfort; Ferrouillet, mezinul, un bun vorbitor; apoi soţii Fougeroux, cu cele şase domnişoare ale lor, aşezate la rînd ca tuburile unei orge, şi, în sfîrşit, Ferouillet cel mai vîrstnie, membru în Caveau, omul serii. Cînd m-am văzut în faţa acestui însemnat areopag, vă închipuiţi cît eram de emoţionat. Cum li se spusese că erau acolo pentru a judeca o lucrare în versuri, toţi oamenii ăştia de treabă crezuseră de datoria lor să-şi ia o expresie potrivită cu împrejurarea: rece, stinsă, fără nici un zîmbet. Vorbeau între ei încet şi grav, dînd din cap ca nişte magistraţi. Pierrotte, care nu se purta aşa de misterios, se uita foarte mirat la ei.  Cînd toată lumea sosi, ne-am aşezat. Şedeam cu spatele la pian. Auditoriul, în semicerc, în jurul meu, afară de bătrînul Lalouette, care-şi ronţăia zahărul la locul obişnuit. După o clipă de zarvă se făcu linişte şi am început să-mi citesc poemul cu glas emoţionat.  Era un poem dramatic, intitulat pompos Comedia pastorală în cele dintîi zile ale captivităţii lui la liceul din Sarlande, Piciul povestea bucuros elevilor săi istorioare fantastice, pline de greieri, de fluturi, şi de alte gîngămi. Cu trei din basmele acelea mici dialogate şi versificate, făcusem Comedia pastorală. Poemul meu era împărţit în trei părţi, dar în seara aceea, la Pierrotie, nu le-am citit decît partea întîi. Vă cer voie să transcriu aici fragmentul ăsta din Comedia pastorală, nu ca o bucată aleasă de literatură, ci numai ca piesă justificativă de anexat la Povestea Piciuhti. închipuiţi-vă pentru o clipă, dragii mei cititori, că smteţi aşezaţi în cerc,in salonaşul galben, şi că Daniel Eyssette citeşte tremurînd înaintea dumneavoastră: PĂŢANIILE UNUI FLUTURE ALBASTRU Scena înfăţişează o cîmpie. E ora şase seara, soarele apune. La ridicarea cortinei, un Fluture albastru şi o Vaca-Domnului stau de vorbă călare pe un fir de ferigă. S-au intîlnil de dimineaţă şi au petrecut toată ziua împreună. S-a făcut tîrziu. Vaca-Domnului vrea să plece. FLUTURELE  Cum, te şi duci? VACA-DOMNULUI Trebuie, zău aşa. Gîndeşte: e tîrziu! FLUTURELE  Eli lasă, nu pleca! nicicînd nu-i prea tîrziu s-ajungi acas' la tine. Acasă mi-e urît; păţeşti şi tu ca mine? O uşă, un perete, un ochi de geam  prostie, Cînd soarele-i afară şi rouă te îmbie, Şi macii, şi văzduhul, şi toate cîte sînt. De cumva nu-ţi plac macii cu-al lor mîndru veşmînt Spune-mi deschis  VACA-DOMNUI.UI Vai, domnule, mă-mbată! FLUTURELE  Atunci mai stai, prostuţo, şi nu pleca îndată. Rămîi cu mine. Uite! Văzduhul e ca mierea! VACA-DOMNULUI Da, numai că  FLUTURELE (impingind-o in iarbă) A noastră-i iarba toată, hai, zbenguie-te-n ea! VACA-DOMNULUI (zbătindu-se) Nu, lasă-mă, dă-mi pace, nu pot să zăbovesc. FLUTURELE Sst! N-auzi? VACA-DOMNULUI (speriată), Ce? FLUTURELE Un tril sărbătoresc, Un pitpalac ce cîntă cu foc dincolo-n vie. Ah! tandru mai răsună în seară-a lui solie! Şi ce frumos s-aude de-aici unde stăm noi!   VACA-DOMNULUI Fireşte, dar FLUTURELE  Ia taci! VACA-DOMNULUI Ce e? FLUTURELE (Trec cîţiva oameni) VACA-DOMNULUI (şoptit, după un răstimp de'tăcere) Omul e hain tare, aşa FLUTURELE  Hain de tot, surată. VACA-DOMNULUI Tremur mereu de teamă că m-o strivi vreo gheată. Ei au nişte lăboaie, si eu-s plăpîndă foarte. Tu, de nu eşti voinic, ai  aripi să te poarte. Asta-i ceva! . FLUTURELE Eh, de te-nfricoşează Aste făpturi greoaie, în spate mi te-aşază Şi dă uitării teama: eu n-am aripi de seamă. Cu biata libelulă n-am fost nicicînd de-o seamă. O să te duc oriunde, zburînd ca o săgeată, Şi-oricît pofteşti de mult VACA-DOMNULUI  N-aş fi-ndrăznit vreodată, îţi mulţumesc din suflet FLUTURELE Oare-i atît de greu Să-mi sari sus în spinare? VACA-DOMNULUI  dar... FLUTURELE Ascultă ce-ţi spun eu! VACA-DOMNULUI Ai să mă duci acasă, se-nţelege Altfel ... FLUTURELE într-o clipită-ajungem, asta-i lege! VACA-DOMNULUI Ştii, seara spun o rugă cu-ai mei şi mă închin. Pricepi? FLUTURELE  Pricep, fireşte .. Ascultă, mai înapoi puţin.  Aşa Acum tăcere! Fii gata, am pornit! (Frit! îşi iau zborul, dialogul urmează în aer) Un fulg eşti, draga mea, cum nici n-am bănuit.    VACA-DOMNULUI (speriată) Ah, domnule FLUTURELE. Ce este? VACA-DOMNULUI Nu văd nimic năpastă Mi se învîrte capul Vreu să cobor FLUTURELE  Eşti proastă? Cînd ameţeşti, surată, ochii închişi îi ţine. Ei, i-ai închis? VACA-DOMNULUI (inchiztnd ochii)  Da FLUTURELE Şi cum te simţi? VACA-DOMNULUI (cu o sforţare) Mai bine FLUTURELE (rizlnd pe Înfundate) Ce mai la deal, la vale, tu şi tot neamul tău nu prea îndrăgiţi zborul VACA-DOMNULUI Drept spui  FLUTURELE Dar n-aveţi vină, zău, Că nimeni pînă azi balonul n-a scornit. VACA-DOMNULUI O, nu.. FLUTURELE Aşa, cinstită doamnă, ai sosit! (Se aşază pe un Mărgăritei) VACA-DOMNULUI (deschizînd ochii) Mă iartă, dumneata... nu-i asta casa mea! FLUTURELE Ştiu, e devreme încă mai poţi întîrzia. Sîntem la un bun prieten, te adusei cu mine Să bem o duşcă-două, că doar ni se cuvine. VACA-DOMNULUI Vai, eu nu pot, n-am timp... FLUTURELE Nu stăm decît un pic. VACA-DOMNULUI  Şi-apoi, nici nu-i primită în lume, ce să zic. FLUTURELE Voi spune că tu eşti copila mea din flori. O să te simţi rău, haide   VACA-DOMNULUI E tîrziu, vreau să, zbori! FLUTURELE De unde, nu-i tîrziu; i-auzi scripcarul greier  VACA-DOMNULUI Şi n-am o para chioară FLUTURELE, (trăgind-o după el) Haide, Mărgăritărel e gazdă astă-seară. (Intră la Mărgăritărel). Cortina cade. In actul al doilea, la ridicarea cortinei e aproape noapte îi vedem pe amîndoi ieşind de la Mărgăritărel... Vaca-Domnului e cam ameţită. FLUTURELE (întinzînd spalele spre ea)  Şi-acum, la drum! VACA-OOMNULUI (ţinîndu-se de el vitejeşte ) La drum! FLUTURELE Ce zici de Mărgăritărel? Ia să aud! VACA-DOMNULUI  Incîntător! Nu-i nimenea ca el! îţi dă bucate, vin, şi-abia te ştie care, cum, ce hram.  FLUTURELE (ridiclnd ochii spre cer)  Te uită! Phebe stă cu nasu-n geam. Să ne grăbim... VACA-DOMNULUI Să ne grăbim?Nu-mi pasă! FLUTURELE Păi unde-i zorul tău s-ajungi acasă? VACA-DOMNULUI  La rugă ţin s-ajung, te rog frumos. De altfel stau aproape, colo-n dos. FLUTURELE De-ai dat uitării graba, eu nu-s deloc grăbit. VACA-f)OMNULUI (cu căldură) Eşti tare cumsecade!... Zău, sînt nedumerită Că nu e toată lumea prietenă cu tine „Ăsta-i boem”, se spune.,,Un  cusurgiu, vecine” „Un poet, un sprinţar” FLUTURELE I-auzi! Şi cine spune? VACA-DOMNULUI O, Doamne, Cărăbuşul. FLUTURELE  Alia, să se răzbune. Eu sînt sprinţar, fireşte, burtosul nu mă place. VAC A-DOMNULUI  Nu-i singurul, şi alţii vorbesc pe seama ta.. FLUTURELE Oh, drace! VACA-DOMNULUI Melcul, mă crede, nu te poate suferi, iar scorpionul, chiar furnica şi mai şi   Adevărat? FLUTURELE VACA-DOMNULUI (tainic)  Păienjeniţei să nu-i faci ochi dulci, Ea te găseşte slut din calea-afară. FLUTURELE Astea sînt vorbe de ocară. VACA-DOMNULUI Hm! Omizile bîrfesc cam tot asa FLUTURELE  nu-i de mirare. Dar în lumea ta Că nu-ţi duci viaţa doar printre omizi Sînt tot atît de rău văzut? VACA-DOMNULUI Depinde, zău Cei tineri îţi ţin parte. Bătrînii toţi, în general, Spun că n-ai destul simţ moral. Fluturele (cu tristeţe) Văd limpede acum, nu sînt prea îndrăgit, Ce mai încolo-ncoace..-. VACA-DOMNULUI Aşa e, ai ghicit. Urzica-i foc pe tine. Broscoiul te urăşte, Iară jupînul greier chiar te batjocoreşte. FLUTURELE Şi ura ăstor oameni o-mpărtăşeşti şi tu? VACA-DOMNULUI Eu te iubesc nespus I Mă porţi în circa straşnic, Şi-apoi mă iei cu tine la Mărgăritarel. Petrecem de minune De-ai ostenit şi vrei, Mai facem un popas mai stăm şi undeva. Spune-mi, ai obosit? Nu cred aşa ceva! FLUTURELE Eşti niţeluş cam grea, dar asta nu-i nimic. VACA-DOMNULUI (arătind spre nişte Mărgărităfei) Hai să intrăm aici, te odihneşti un pic. FLUTURELE Iar Mărgăritărei nu, foarte mulţumesc! Alături mi-ar mai place  VACA-DOMNULUI (împurpurlndu-se toată) La Eoză vrei să mergem?  FLUTUREtE (trăgînd-o după el)  Hai, nu ne vede nimeni.. (Intră amîndoi furiş la Roză).  Cortina cade. în actul al treilea Dar n-aş vrea, dragii mei cititori, să vă pun răbdarea la prea grea încercare. în ziua de astăzi versurile, nu mai au darul de a plăcea, o ştiu. De aceea mă opresc aici cu citatele şi mă voi mulţumi să povestesc pe scurt restul poemului meu. In actul al treilea s-a înnoptat de-a binelea Cei doi tovarăşi ies împreună de la Eoza... Fluturele vrea s-o ducă pe Vaca-Domnului la părinţii ei, dar ea nu primeşte. E beată turtă, zburdă prin iarbă şi scoate strigăte de răzvrătire  Fluturele e nevoit s-o tîrască acasă la ea. Se despart la uşă, făgăduindu-şi •să se revadă curînd Şi atunci, Fluturele pleacă singur în noapte. E cam ameţit şi el, dar beţia lui e tristă. îşi aminteşte de mărturisirile Vacii-Domnului şi se întreabă cu amărăciune de ce atita lume îl urăşte pe el, care niciodată n-a făcut rău nimănui Cer fără lună, vîntul suflă, cîmpia e neagră de tot. Fluturele se teme şi-i e frig, se mîngîie însă la gîndul că tovarăşul lui e în siguranţă, într-un culcuş cald... în răstimp se zăresc în umbră păsări mari de noapte care străbat scena în zbor tăcut; Fulgerele sclipesc. Animale răutăcioase stau la pîndă pe sub pietre şi rînjesc arătîndu-şi Fluturele. „L-am prins!” zic ele'. Şi pe cînd nenorocitul zboară încoace şi încolo îngrozit, un Spin din calea lui îl străpunge cu o puternică lovitură de spadă, o Scorpie îi spintecă burta cu cleştele ei, un Păianjen mare şi pâros îi smulge 0 bucată- din poala mantiei de satin albastru, iar la urmă, un Liliac îl zdrobeşte, izbindu-l cu aripa. Fluturele cade, rănit de moarte în timp ce horcăie pe iarbă, Urzicile se bucură, iar Broaştele zic: „Aşa-i trebuie!” în zori, Furnicile, ducîndu-se la lucru, cu traistele şi ploştile lor, găsesc leşul la marginea drumului. Abia-l privesc şi se îndepărtează fără a vrea să-l îngroape. Furnicile nu muncesc pe degeaba... Din fericire, trece pe acolo o ceată de Necrofori . După cum ştiţi, acestea-s mici gîngănii negre, care au făcut legămînt să îngroape morţii. Se înhamă cu evlavie la răposatul Fluture şi-l tîrăsc spre cimitir O mulţime curioasă se îmbulzeşte în calea lor, şi toţi îşi spun gîndurile cu glas tare... Greieruşii cafenii stau în prag la soare, zicînd grav: „Prea iubea florile!” „Prea umbla noaptea!”  adaugă Melcii, iar Cărăbuşii burtoşi se fîţîie în veşmintele lor de aur, bombănind: „Prea boem! Prea boem!” Şi, în toată mulţimea asta, nici o vorbă de părere de rău pentru bietul mort! îsumai în cîmpiile de primprejur, crinii cei mari s-au închis şi greierii nu mai cîntă. Ultima scenă se petrece la cimitirul Fluturilor. După ce Necroforii şi-au îndeplinit opera, un Cărăbuş falnic, ce a urmat convoiul, se apropie de groapă şi, aşezîndu-se pe spate, începe cuvîntul de laudă al răposatului. Din nenorocire, memoria nu-l ajută: rămîne acolo cu lăbuţele în aer, zbătîndu-se timp de un ceas şi îneurcîndu-se în fraze.. Cînd oratorul a isprăvit, se retrag cu toţii, şi atunci, în cimitirul pustiu o vedem pe Vaca-Domnului din primele scene că iese de după un mormînt. Scăldată-n lacrimi, îngenunchează pe pămîntul afinat al gropii şi spune o rugăciune înduioşătoare pentru bietul ei mic tovarăş care zace acolo. IX. O SĂ VINZI PORŢELAN La cel din urmă vers al poemului meu, Jacques, entuziasmat, se ridică să strige bravo; dar se opri deodată, văzînd înfăţişarea speriată ce-o aveau oamenii ăştia de treabă. Intr-adevăr, cred că armăsarul de foc al Apocalipsului să fi năvălit în salonaşul galben nar fi stîrnit mai multă înfricoşată nedumerire decît fluturele meu albastru. Şi aceşti Passajon, Fougeroux, zbîrliţi grozav de tot ce auziseră, se uitau la mine cu ochi holbaţi; cei doi Ferrouillet îşi făceau semne. Nimeni nu scotea o vorbă. Vă închipuiţi ce bine mă simţeam  Pe neaşteptate, în mijlocul tăcerii şi a consternării generale, un glas, şi ce glas! stins, rece, tulbure, fără timbru, un glas de fantomă, ieşi de după pian şi mă făcu să tresar pe scaun. Pentru întîia oară, de zece 'ani, vorbea omul cu cap de pasăre, venerabilul Lalouette: — Sînt foarte mulţumit c-au omorît fluturele, zise ciudatul moşneag, ronţăindu-şi zahărul cu sălbăticie, mie nu-mi plac fluturii!  Toţi începură să rîdă şi se porni discuţia asupra poemului meu. Membrul în Caveau găsea că opera-i cam prea lungă şi mă îndemnă stăruitor s-o reduc la una sau două „şansonete” —Gen specific francez. Elevul de la Alfort, savant naturalist, îmi atrase atenţia că VacaDomnului are aripi, aşa că toată acţiunea nu mai părea adevărată. Ferouillet-mezinul susţinea că mai citise undeva toate acestea. — Nu-i asculta, îmi şopti Jacques, e o capodoperă! Pierrotte nu spunea nimic; părea foarte ocupat. Poate că bietul om, stînd lîngă fiică-sa tot timpul lecturii, simţise tremurînd în mîinile lui o mînuţă prea simţitoare sau surprinsese în treacăt o prrvire prea neagră şi înflăcărată; oricum, în ziua aceea Pierrotte avea, cum s-ar zice, o înfăţişare foarte ciudată, şi toată seara se ţinu de fusta domnişoarei lui, încît n-am putut spune nici măcar un cuvînt ochilor negri şi m-am retras tare devreme, fără să mai ascult o nouă,,şansonetă” a membrului în Caveau, care nu mi-o iertă niciodată. Am fost cam tulburat, vă mărturisesc, de vestea asta mare. De două zile alergam pe la editori cu manuscrisul şi aveam mai mult grija poemului meu decît a ochilor negri. Şi apoi, gîndul de-a avea o expli- caţie cu voinicul cevenol Pierrotte nu-mi surîdea deloc  încît toată grabnica chemare a ochilor  negri, n-am mai dat cîtăva vreme pe acolo, zicîndu-mi,  pentru a mă linişti asupra intenţiilor mele: „Cînd' îmi voi.fi vîndut poemul.” Din nenorocire nu l-am vîndut. Pe vremea aceea, nu ştiu dacă şi astăzi e acelaşi lucru, domnii editori erau nişte oameni foarte blînzi, foarte politicoşi, foarte mărinimoşi, foarte primitori, dar aveau un mare cusur: nu-i găseai niciodată acasă. Ca unele stele prea mărunte care nu se arată decît puternicelor ocheane ale Observatorului, domnii aceştia nu puteau fi văzuţi de mulţime. La orice oră ai fi sosit, ţi se spunea totdeauna să mai treci . Doamne, pe la cîte prăvălii din astea n-am alergat! Cîte uşi cu gemuleţe n-am deschis! De cîte ori nu m-am oprit îndelung la vitrinele librăriilor; îmi bătea inima şi mă întrebam: „Să intru? Să nu intru înăuntru era cald. Mirosea a carte nouă. Mişunau oameni mici, cu chelie, copleşiţi de treburi, care- ţi răspundeau de după o tejghea, din vîrful unei scări duble. Cît despre editor, nu era de văzut în fiecare seaiă mă întorceam acasă trist, obosit, enervat. „Curaj! îmi zicea Jacques. Mîine o să ai mai mult noroc.” si a doua zi porneam iar, înarmat cu manuscrisul! Din zi în zi îl simţeam tot mai greu, tot mai supărător. La început îl ţineam subsuoară, cu mîndrie, ca pe o umbrelă nouă; dar la urmă mi-era ruşine de el şi-l puneam în sîn, sub haina bine încheiată. Aşa trecură opt zile. Veni şi duminica Jacques, după obiceiul lui, se duse la masă la Pierrotte, dar se duse singur. Eram atît de istovit de goana mea după stelele cu neputinţă de văzut, încît am stat culcat toată ziua Seara, la întoarcere, el se aşeză pe marginea patului meu şi mă dojeni cu blîndeţe: — Ascultă, Daniel! Rău faci că nu te duci acolo. Ochii negri plîng, sînt din cale-afară de mîhniţi şi mor de dorul tău  Toată seara am vorbit de tine  Ah, banditule, ce mult te iubeşte! Biata maică Jacques avea lacrimi în ocM spunîn-du-mi asta. — Dar Pierrotte? l'am întrebat eu, cu sfială.  Pierrotte ce zice? — Nimic S-a arătat numai foarte mirat că nu te vede Trebuie să te duci, dragul meu Daniel! O să te duci, nu-i aşa? — Chiar mîine, Jacques, îţi făgăduiesc . Pe cînd vorbeam, Cuc-Alb, care se întorsese la ea, îşi începu cîntecul fără sfîrşit Tolocototinian! Tolocototinian!.. Jacques izbucni în rîs. — Nii ştii, îmi zise el încet, ochii negri slnt geloşi pe vecina noastră. Ei cred că-i rivala lor în zadar i-am spus ce-i cu ea, că nici nu au vrut să audă  Ochii negri, geloşi pe Cuc-Alb! E caraghios, nu-i aşa? M-am făcut că rîd şi eu, dar în mine însumi mă ruşinam grozav că numai din vina mea ochii negri erau geloşi pe Cuc-Alb. A doua zi, după-amiază, m-am dus în pasajul Sau-mon. Aş fi vrut să urc de-a dreptul sus şi să vorbesc cu ochii negri, înainte de a-l vedea pe Pierrotte; dar cevenolul mă pîndea la uşa pasajului şi nu l-am putut ocoli. A trebuit să intru în prăvălie şi să mă aşez lîngă dînsul, după tejghea. Din cînd în cînd, un cintecel de flaut ajungea domol pînă la noi, din dosul prăvăliei. — Domnule Daniel, îmi zise cevenolul, cu o siguranţă în grai şi cu o uşurinţă de exprimare pe care nu i le mai cunoscusem niciodată, ceea ce vreau să ştiu de la dumneata e foarte simplu şi n-am s-o iau pe ocolite. Cum s-ar zice  mititica te iubeşte cu adevărat Oare o iubeşti şi dumneata? — Din tot sufletul, domnule Pierrotte! — Atunci, totu-i bine. Uite ce-am să-ţi propun. Eşti prea tînăr şi mititica de asemenea, pentru ca să vă căsătoriţi înainte de trei ani. Aşadar, ai trei ani înaintea dumitale ca să-şi faci o situaţie!Nu ştiu dacă ai de gînd să vinzi mai departe fluturi albaştri; dar ştiu bine ce-aş face eu în locul dumitale Cum s-ar zice, aş lăsa baltă istorioarele mele, aş  intra în fosta casă Lalouette, m-aş pune la curent cu mersul porţelanului şi m-aş pregăti ca, pînă în trei ani, Pierrotte, care îmbătrîneşte, să găsească în mine un asociat şi-n acelaşi timp un ginere. Hai? Ce zici de asta, băiete? Apoi Pierrotte îmi dădu una zdravănă cu cotul şi se porni pe rîs, dar ce rîs... Desigur, bietul ora credea că mă umplu de bucurie propunîndu-mi să vînd porţelanuri alături de el. Nam avut curajul să mă supăr şi nici măcar să-i răspund. Eram doborît Farfuriile, paharele pictate, globurile de alabastru, toate se-nvîrteau în jurul meu. Pe o poliţă, în faţa tejghelei, păstori şi păstoriţe de porţelan mat, de culori deschise, mă priveau cu;un aer şiret şi parcă-mi spuneau, ameninţîndu-mă cu bîtele: „O să vinzi porţelan!” Ceva mai departe, figurinele chinezeşti în halate viorii dădeau din căpăţînile lor venerabile, ca pentru a încuviinţa ceea ce spuseseră păstorii:,,Da... da o să vinzi porţelan!”  Şi acolo, în fund, flautul ironic şi viclean fluiera încet: „O să vinzi porţelan  o să vinzi porţelan...” Să înnebuneşti, nu alta! Pierrotte crezu că de emoţie şi bucurie îmi pierise graiul. — Mai vorbim noi deseară, îmi zise el, pentru a-mi da răgaz să-mi vin în fire. Acuma, urcă la mititica  cum s-ar zice i s-o fi urît de cînd tot aşteaptă. M-am urcat la mititica, pe care am găsit-o în salonul galben, brodîndu-şi veşnicii papuci, în tovărăşia doamnei de ispravă. Să mă ierte scuma mea Camille! Niciodată domnişoara Pierrotte nu mi s- a părut atît de Pierrotte ca în ziua aceea; niciodată felul ei aşezat de a împunge cu acul şi de a-şi număra punctele cu glas tare nu mă întărită atîta. Ou degeţelele-i roşii, bujorii din obraji şi înfăţişarea-i liniştită, semăna cu una din păstoriţele de porţelan colorat care-mi strigaseră cu atîta obrăznicie:O să vinzi porţelan!” Din fericire, ochii negri erau şi ei de faţă, cam împăienjeniţi, cam melancolici, dar se bucurau cu atîta naivitate că mă revăd, încît m-am simţit foarte mişcat. Asta nu ţinu mult. Aproape îndată după mine se ivi şi Pierrotte. Fără îndoială că nu mai avea atîta încredere în doamna de ispravă. Din clipa aceea, ochii negri pieriră şi porţelanul triumfă pe toată linia. Pierrotte era foarte vesel, foarte vorbăreţ, nesuferit; ploua cu obişnu itul lui „cum s-ar zice”. Masă de seară zgomotoasă, mult prea lungă Cînd ne-am ridicat, Pierrotte mă luă la o parte săl-mi reamintească propunerea lui. Avusesem cînd să mă reculeg şi i-am spus cu destul sînge rece că trebuie sâ mă mai gîndesc şi c-o să-i răspund peste o lună. Cevenolul fu desigur foarte mirat că nu mă grăbeam să-i primesc propunerile, dar avu bunul simţ să n-arate nimic. — Se-am înţeles, îmi zise el, peste o lună! Şi cu, asta se isprăvi Oricum! primisem lovitura. Toată seara, înfiorătorul şi fatalul,,O să vinzi porţelan!” îmi sună în urechi. îl auzeam în ronţăitul capului de pasăre, care tocmai intrase cu doamna Lalouette şi se aşezase la colţul.pianului, îl auzeam în trilurile flautistului, în Visarea de Boselen, pe care domnişoara Pierrotte ne-o cînta ca de obicei; îl citeam în gesturile tuturor acestor marionete burgheze, în croiala veşmintelor lor, în desenul tapetului, în alegoria pendulei, Venus culegînd un trandafir din care-şi ia zborul un amoraş cu poleiala ştearsă, în forma mobilelor, în cele mai mici amănunte ale acestui groaznic salon galben, unde aceiaşi oameni spuneau în fiecare seară aceleaşi lucruri, unde aceaşi pian cînta în fiecare seară aceeaşi visare, şi pe care uniformitatea serilor lui îl făcea să semene cu un tablou cu muzică. Salonul galben, un tablou cu muzică! Oare unde vă ascundeaţi, frumoşii mei ochi negri?  Cînd m-am întors acasă, după seara asta plictisitoare, şi i-am istorisit maică-mi Jacques propunerile lui Pierrotte, el se indignă şi mai tare decît mine:Daniel Eyssette, negustor de porţelan! Nu zău, aş vrea s-o văd şi pe asta zicea bunul băiat, roşu de mînie... Parcă i-ai propune lui Lamartine să vîndă pachete de chibrituri sau lui Saint-Jieuve? să facă negoţ cu măturiţe de păr de cal Pierrotte, dobitoc bătrin! La urma urmei, nici nu trebuie să ne supărăm pe el. îsu se pricepe, bietul om! Cînd o să vadă succesul cărţii tale şi ziarele pline de numele tău, atunci o să vorbească şi el cu totulaltfel. — Fără îndoială, Jacques, dar pentru ca ziarele să vorbească de mine, trebuie să-mi apară cartea, şi văd bine că n-o să apară... De ce?  Dragul meu, fiindcă nu pot pune mîna pe nici un editor şi pentru că oamenii ăştia nu-i niciodată acasă pentru poeţi. Chiar marele Bagliavat e nevoit să-ţi tipărească versurile pe socoteala lui. — Ei bine! O să facem şi noi ca el, zise Jacques, bătînd cu pumnul în masă. O să tipărim pe socoteala noastră. îl privesc încremenit: — Pe socoteala noastră?! — Da, dragul meu, pe socoteala noastră.. Tocmai acum îşi tipăreşte marchizul primul'volum din memoriile lui îl văd pe tipograf în fiecare zi E un ) alsacian 'cu nasul roşu, care pare un om de treabă. Sînt sigur c-o să ne crediteze Ce Dumnezeu! O să-l plătim pe măsură ce se va vinde volumul tău... Haide, ne-am înţeles! Chiar mîine o să-mi văd omul întradevăr, Jacques se duce a doua zi la tipograf şi se întoarce încîntat. — S-a făcut, îmi zise el, triumfător, mîine îţi intră cartea la tipar. Ne va costa nouă sute de franci, un fleac! Voi da poliţe de cîte trei sute de franci, plătibile din trei în trei luni. Şi acum, urmăreşte-mă cu atenţie. Vindem cartea cu trei franci, scoatem o mie de exemplare; aşa că volumul tău trebuie să ne aducă trei mii de franci m-auzi, trei mii de franci! Din ei plătim tipograful, plus remiza de un franc pentru fiecare exemplar librarilor care vor vinde lucrarea, precum şi volumele ce se trimit ziariştilor O să ne rămînă, limpede ca lumina zilei, un cîştig de o mie o sută de franci. Hei! E frumos pentru început... Cred şi eu că era frumos! Nu mai trebuia s-alerg după stele de nevăzut, moi să mă mai umilesc pe la uşile librarilor şi, pe deasupra, mai picau şi o mie o sută de franci de pus la o parte pentru reclădirea căminului Ce mai buc arie în ziua aceea în clopotniţa bisericii SaintGermain! Ce de planuri, ce de visuri! Şi-apoi, în zilele următoare, cîte fericiri mărunte sorbite picătură cu picătură: drumurile la tipografie, corecturile şpalturilor, discuţia asupra culorii copertei, priveliştea hîrtiei ce iese umedă de sub tipar cu gîndurile tale imprimate pe ea, alergătura d« două-trei ori la legător şi, în sfîrşit, întoarcerea acasă cu cel dintîi exemplar, pe care-l deschizi tremurînd cu vîrful degetelor Ia spuneţi! Este oare ceva mai îneîntător pe lume'? Vă închipuiţi că cel dintîi exemplar din Comedia pastorală se cuvenea de drept ochilor negri. Şi l-am dus chiar în seara aceea, însoţit de maică-mea, care voia să se bucure de triumful meu. Mîndri şi voioşi, am intrat în salonul galben. Toată lumea era acolo. — Domnule Pierrotte, i-am zis eu cevenolului, dă-mi voie să ofer prima mea operă drăgălaşei Camille. Şi-am pus volumul meu într-o mînuţă scumpă, ce tremura de plăcere. O! dae-aţi fi Arăzut ce frumos mi-au mulţumit ochii negii şi cum străluceau de tare, citindu-mi numele pe copertă! Cît despre Pierrotte, el era mai puţin  entuziasmat. L-am auzit întrebmdu-l pe Jacques cît putea să- mi aducă un volum ca ăsta. — O mie o sută de franci, răspunse Jacques. eu siguranţă. Apoi începură a vorbi îndelung şi încet dar n-.an mai stat să-i ascult. Nu mai puteam de bucurie văzînd cum ochii negri îşi plecau genele lungi de mătase pe paginile cărţii mele, şi apoi le ridicau spre mine cu admiraţie... Cartea mea! Ochii negri! Două fericiri, pe care i le datoram maică-mi Jaeques în seara aceea, înainte de a ne întoarce acasă am dat tîrcoale prin galeriile Odeonului, ca să vedem cum arată Comedia pastorală printre cărţile expuse de librari. — Aşteaptă-mă  îmi zise Jacques, mă duc să văd cîte s-au vîndut. L- am aşteptat plimbîndu-mă în lung şi-n lat şi tot trăgînd cu coada ochilor la o oarecare copertă verde cu dimgi negre ce parcă se răsfăţa în mijlocul vitrinei. După o clipă, Jacques veni spre mine; era palid de emoţie. — Dragul meu, făcu el, s-a şi vîndut unul. I-am strîns mîna în tăcere. Eram prea tulburat ea să pot vorbi, dar îmi ziceam: „Este cineva la Paris care a scos trei franci din pungă pentru a cumpăra acest rod al minţii tale, cineva care te citeşte, care te judecă... Oare cine să fie? Tare aş vrea să-l cunosc”... Vai, spre nenorocirea mea aveam să-l cunosc în curînd pe acest groaznic cineva! A doua zi după apariţia volumului meu, tocmai luam dejunul la masa cea mare din fund, alături de crudul gînditor, cînd Jacques dădu buzna în sală, gîfîind. — Veste mare! îmi zise, trăgîndu-mă afară după el. Plec deseară la şapte cu marchizul... îse ducem la Msa s-o vedem pe soră-sa, care-i pe moarte.. Poate să stăm mult acolo... Nu te îngrijora pentru viaţa ta Marchizul îmi dă salariul îndoit. Voi putea să-ţi trimit o sută de franci pe lună... Ei, dar ce-i cu tine? Te-ai îngălbenit la faţă. Haide, Daniel ce-s copilăriile astea! întoarce-te înăuntru, ispraveşte-ţi masa şi bea o jumătate de Bordeaux, să mai prinzi curaj. Eu alerg să-mi iau rămas bun de la Pierrotte, să înştiinţez tipograful, să las vorbă să se trimită exemplarele ziariştilor... Nu pot pierde nici o clipă... Ne întâlnim acasă la ora cinci. M-am uitat după el cum cobora strada Saint-Benoît cu paşi mari, apoi m-am întors în restaurant, dar n-am mai putut să mănînc, nici să beau nimic, şi gînditorul goli el jumătatea de Bordeaux. Mi se rupea inima cînd îmi ziceam că peste cîteva ceasuri maică-mea Jacques va fi departe. în zadar mă gîndeam la cartea mea, la ochii negri, nimic nu putea să-mi scoată din minte că Jacques avea să plece şi că voi rămîne singur-singurel la Paris, stăpîn pe mine şi răspunzător de toate faptele mele. Te-am regăsit la ora hotărîtă. Deşi foarte mişcat el însuşi, se strădui pînă-n ultima clipă să pară foarte vesel. Şi tot pînă-n ultima clipă îmi arătă mărinimia sufletului său şi minunata dragoste ce mi-o purta. Nu se gîndea decît la mine, la bunul meii trai, la viaţa mea. Sub cuvînt că-şi face cufărul, îmi cerceta rufăria, hainele. — Cămăşile sînt în colţul ăsta, vezi, Daniel batistele alături, după cravate. Şi-i spuneam: — Nu-ţi faci cufărul, Jacques; faci rînduială în dulapul meu Dulap şi cufăr, cînd totul fu gata, am trimis după o trăsură şi am plecat la gară. Pe drum, Jacques îmi dădea sfaturi. Tot felul de sfaturi: — Să-mi scrii des...Să-mi trimiţi toate articolele care vor apare cu privire la volumul tău, mai ales articolul lui Gustave Planche. O să fac un caiet cartonat şi-o să le lipesc pe toate întrinsul. Va fi cartea de aur a familiei Eyssette. Să nu uiţi, spălătoreasă vine marţea... Dar, mai ales, nu te lăsa ameţit de succes.,. E limpede c-o să ai mare succes, şi-s tare primejdioase succesele pariziene. Din fericire, Camille va fi acolo pentru a te feri de ispite... înainte de toate, Daniel, dragul meu, îţi cer să te duci des acolo şi să nu faci să plîngă ochii negri. în clipa aceea treceam prin faţa Grădinii Plantelor. Jacques începu să rîdă: Ţiaduci aminte — îmi zise el, c-am trecut pe aici într-o noapte, acum vreo patru sau cinci luni?... Hei!.. Ce deosebire între Daniel de atunci şi cel de astăzi... A! frumoasă cale ţi-ai mai croitj în aste patra luni de zile!... Vorba-i că bunul Jacques credea într-adevăr că-mi croisem bine calea, şi eu, prostul de mine, eram convins de lucrai ăsta. Am ajuns la gară. Marchizul era acolo. De departe l-am văzut pe omuleţul ăsta ciudat, cu. capu-i ţepos de arici alb, ţopăind în lung şl-n lat într-o sală de aşteptare. — Eepede! Eepede! Rămîi cn bine! îmi zise Jacques. Şi, luîndu-mi capul în mîinile lui mari, mă sărută de trei patru ori din răspunderi, apoi alergă şă-şi ajungă iute călăul. Văzîndu-l că piere, am încercat o senzaţie deosebită. Deodată mi s-a părut că-s mai mic, mai plăpînd, mai.sfios, mai copil, ca şi cum^fratemeu, plecînd, mi-ar fi luat măduva oaselor, puterea, îndrăzneala şi jumătate din statura mea. Mulţimea din jurul meu mă înspăimînta. Eram iar Piciul. Se lăsa noaptea. încet, pe drumul cel mai lung, pe cheiurile cele mai pustii, Piciul se întorcea în clopotniţa lui. Gîndul de a se regăsi în odaia aceea deşartă îl mîhnea cumplit. Ar fi vrut să rămînă afară pînă dimineaţa. Totuşi trebuia să se ducă acasă. Cînd trecu prin faţa uşii portarului, acesta-i strigă: — Domnule Eyssette, o scrisoare! Era un bileţel elegant, parfumat, mătăsos; un soris de femeie, mai subţire, mai felin decît al ochilor negri Oare de la cine să fie! Rupse repede pecetea şi citi pe scări, Ia lumina slabă a gazului: „Domnule vecin, Comedia pastorală e de ieri pe masa mea, dar îi lipseşte o dedicaţie. Ar fi foarte amabil să vii deseară s-o scrii, luînd o ceaşcă de ceai Ştii, ca între artişti. Irma Borel”. Şi mai jos: „Doamnade la etajul întîi”. Doamna de la etajul întîi!  Cînd Piciul citi iscălitura aceasta, îl trecu un fior prin tot trupul. O revăzu aşa cum i se arătase într-o dimineaţă, coborînd seara într-un vîrtej de catifea, frumoasă, rece, impunătoare, cii micul ei semn alb în colţul buzei. Şi la gîndul că o femeie ca asta îi cumpărase volumul, inima-i sălta de trufie. O clipă rămase pe scări, cu scrisoarea în' mînă, întrebîndu-se dacă va urca la el sau se va opri la etajul întîi; apoi, deodată, îi veni în minte sfatul lui Jacques: „Şi, mai ales, Daniel, nu fă să plingă ochii negri”. O presimţire tainică îi spunea că dacă se duce la doamna de la etajul întîi, ochii negri vor plînge, iar Jacques.se va mîhni. Atunci Piciul băgă hotărît scrisoarea în buzunar, zicîndu-şi: „N-o să mă duc!” X. IRMA BOREL V-uc-Alb veni să-i deschidă. Căci, mai e nevoie să v-o spun!, cinci minute după ce-şi jurase că n-o să se ducă, înfumuratul de Piciul suna la uşă Irmei Borel. Cînd îl văzu, negresa zîmbi în silă şi- i făcu un semn cu mîna-i mare, lucioasă şi neagră:,,Veniţi!” După ce trecură prin două sau trei saloane pompoase, se opriră în faţa unei uşiţe tainice, prin care se auzeau, pe trei sferturi înăbuşite de grosimea draperiilor, strigăte răguşite, hohote de plîns, blesteme, rîsete convulsive. Negresa bătu şi, fără să mai aştepte răspuns, îi introduse pe Piciu. Singură într-un budoar bogat, tapetat cu mătase liliachie şi scăldat în lumină, Irma Borel umbla cu paşi mari, declamînd. O rochie largă de casă, albastră ca cerul, acoperită cu dantele, flutura In jurul ei ca un nor. O mînecă ridicată pînă la umăr dezvăluia un braţ alb ea zăpada, de o neasemuită puritate, ce învîrtea, în loc de pumnal, un cuţit de sidef pentru tăiat hîrtia. Cealaltă mînă, învăluită în dantele, ţinea o carte deschisă Piciul se opri înmărmurit. Niciodată doamna de la etajul întîi nu i se păruse atît de frumoasă. Acum, era mai puţin palidă decît la prima lor întîlnire. Dimpotrivă, fragedă şi trandafirie, dar de un trandafiriu mat, semăna în ziua aceea cu o frumoasă floare de migdal, şi micul semn alb din colţul buzei părea cu atît mai alb. Apoi părul, pe care nu-l putuse vedea prima dată, o înfrumuseţa şi mai mult, îndulcind tot ce era cam mîndru şi aproape aspru în chipul ei. Avea un păr blond, de un blond cenuşiudeschis, blond ca pulberea şi era des şi subţire, o ceaţă de aur în jurul capului. Văzîndu-l pe Piciu, doamna îşi curmă pe loc declamaţia. Aruncă pe divanul din spatele ei cuţitul de sidef şi cartea, apoi cu o mişcare fermecătoare îşi îşi trase mîneca rochiei şi se îndreptă spre noul venit cu mîna bărbăteşte întinsă: — Bună ziua, vecine! îi zise ea, zîmbindu-i drăgălaş. Mă găseşti, în toiul furiilor tragice! învăţ rolul Clytemnestrei E zguduitor, nu-i aşa? îl pofti să stea pe un divan lingă ea şi conversaţia începu: — Vă ocupaţi cu arta dramatică, doamnă! (îfu îndrăzni să-i zică „vecină”.) — O, ştii, o fantezie cum-m-am ocupat şi de sculptură, şi de muzică Totuşi, de data aceasta cred c-am prins gust de-a binelea O să debutez la Teatrul Francez în clipa aceea, o pasăre uriaşă, cu moţ galben zbură, bătînd tare din aripi, şi se lăsă pe capul creţ al Piciului. — Nu te teme, făcu doamna, rîzînd de mutra lui speriată, e papagalul meu o pasăre de treabă pe care am adus-o din Insulele Marchize.  Luă pasărea, o dezmierdă, îi spuse vreo două vorbe spanioleşti şi o duse înapoi, pe o stinghie aurită, în celălalt capăt al salonului Piciul căsca ochii. Negresa, papagalul, Teatrul Francez, Insulele Marchize  „Ce femeie ciudată!  gîndea el, cu admiraţie. Doamna se aşeză iar lîngă dînsul şi conversaţia urmă. La început vorbiră numai de Comedia pastorală. Doamna o citise şi o recitise de mai multe ori din ajun , ştia multe versuri pe dinafară şi le declama cu entuziasm. Niciodată vanitatea Piciului nu mai fusese atît de măgulită. Doamna voia să-i ştie vîrsta, de unde era, cum trăia, dacă ieşea în lume, dacă era îndrăgostit La toate întrebările acestea, el răspundea cu cea mai mare nevinovăţie; aşa că, după un ceas, doamna de la etajul întîi cunoştea bine pe maica Jacques, povestea casei Eyssette şi a bietului cămin pe care copiii juraseră să-l reclădească. Hei, dar nici un cuvînt despre domnişoara Pierrotte. S-a vorbit numai de o tînără fată din lumea mare, îndrăgostită moartă de Piciu, şi de un tată barbar, bietul Pierrotte!  care se împotrivea patimei lor. In mijlocul acestor destăinuiri intră cineva în salon. Era un sculptor bătrîn, cu coamă albă, care dăduse lecţii doamnei pe vremea cînd ea sculpta. — Fac prinsoare, îi zise el, cu glas scăzut, uitîndu-se la Piciu cu ochi plini de şiretenie, fac prinsoare că-i pescuitorul de mărgean napolitan al dumitale. — Intocmai, răspunse ea, rîzînd. Şi, întorcîndu-se către pescuitorul de mărgean, care părea foarte uimit că-l numea aşa: Nu-ţi mai aminteşti, îi zise ea, de dimineaţă cînd ne-am întîlnit?  Erai cu gîtul gol, pieptul descoperit, părul răvăşit şi cu urciorul de gresie în mînă Mi s-a părut că revăd pe unul din micii pescuitori de mărgean, pe care-i întîlneşti în golful Neâpole Şi seara le-am spus-o prietenilor mei, dar nici nu bănuiam atunci că micul pescuitor de mărgean era un mare poet şi că în fundul urciorului de gresie se găsea Comedia pastorală. Vă închipuiţi ce încîntat era Piciul să audă vorbindu-se despre el cu respectuoasă admiraţie. în timp ce se înclina şi zîmbea cu modestie, Cuc- Alb introduse un nou vizitator, care nu era altul decît marele Baghavat, poetul indian de la masa din fund. Baghavat, intrînd merse drept spre doamnă şi-i întinse o carte cu copertă verde: — Iţi aduc înapoi fluturii, zise el. Ce literatură ciudată î Un gest al doamnei îl opri numaidecît. înţelese că autorul era acolo şi se uită spre el cu un zîmbet silit. Urmă o clipă de tăcere şi de stinghereală, pe care sosirea unui al treilea personaj o curmă fericit. Era profesorul de declamaţie; un, gheboşel îngrozitor, cu faţa foarte palidă, perucă roşcată şi dinţi stricaţi. Pare- se că, fără gheb, ghebosul ăsta ar fi fost cel mai mare actor al vremii; dar infirmitatea lui, neîngăduindu-i să se suie pe scenă, se mîngîia formînd elevi şi bîrfind pe toţi actorii timpului. De cum se ivi, doamna îi strigă: — Ai văzut-o pe izraelită. Cum a mers astă-searăi Izraelita era marea tragediană Raehel, pe atunci în cuhnea gloriei. — Merge din ce în ce mai rău, zise profesorul, dînd din umeri. Fata asta n-are nimic... E o stricată, o adevărată stricată. — O adevărată stricată, adăugă eleva; şi în spatele ei, ceilalţi doi repetară cu convingere: „O adevărată stricată „ După o clipă cerură doamnei să recite ceva. Fără a se lăsa rugată, se sculă, luă cuţitul de sidef, îşi ridică mîneca rochiei şi începu să declame. Bine sau rău? Piciul n-ar fi putut spune. Ameţit de frumosul braţ de nea, fermecat de părul de aur, care unduia frenetic, privea şi nu asculta. Cînd doamna isprăvi, aplaudă mai tare decît toţi şi declară la rîndul lui că Bachel nu era decît o stricată, o adevărată stricată. Toată noaptea visă braţul de zăpadă şi ceaţa de aur. Apoi, cînd se făcu ziuă şi vru să se aşeze la masa rimelor, braţul fermecat veni să-l tragă de mînecă. Atunci, cum nu era în stare să facă versuri şi nici nu voia să iasă, începu să-i scrie lui Jacques şi să-i vorbească despre doamna de la etajul întîi. ,,Ah, dragul meu, ce femeie! Ştie tot, cunoaşte tot. A făcut sonete, a făcut tablouri. Are pe cămin o frumoasă Colombiană de pămînt ars, care-i opera ei. De trei luni joacă tragedie, şi de pe acum joacă mult mai bine decît faimoasa Bachel. Pare-se, într-adevăr, că Eachel asta nu-i decît o stricată. în sfîrşit, dragul meu, o femeie cum nici n-ai visat. A văzut tot, a fost pretutindeni. Deodată îţi spune: „Cînd eram la Petersburg”..., apoi, după o clipă, îţi declară că-i place mai mult rada din Eio decît cea din Neapole. Are un papagal pe care l-a adus din Insule Marchize, o negresă pe care a luat-o, trecînd prin Portul Principelui... Dar, de fapt, o cunoşti pe negresa ei, e vecina noastră Cuc-Alb. Cu toată înfăţişarea ei lipsită de farmec, CucAlb e o fată  foarte bună, liniştită, discretă, credincioasă şi nu. vorbeşte decît în proverbe, ca bunul Sancho. Cînd servitorii vor s-o descoasă dacă stăprna ei e măritată, dacă există vreun domn Borel pe undeva, dacă-i atît de bogată pe cît se spune, Ouc-Alb răspunde în limba ei păsărească: Treaba ieău, nu treaba berbecii (treburile iedului nu-l privesc pe berbec); sau încă: Pantof şti dacă ruptuli ciarapu (pantoful ştie dacă ciorapii sînt rupţi). Are vreo sută din astea, iar indiscreţii n-au niciodată ultimul cuvînt cu ea Şi fiindcă veni vorba de oameni, ştii pe cine am în-tîlnit la doamna de la etajul întîi? . Pe poetul indian de Ia masa noastră din fund, pe marele Baghaval în persoană Pare să fie tare îndrăgostit de ea şi-i face poeme frumoase, în care o compară pe rînd cu un condor, un lotus sau un bivol; dar doamna mi face mare caz de omagiile lui. De altfel trebuie să fie obişnuită: toţi artiştii care vin la ea, şi te asigur că-s mulţi şi din cei mai renumiţi. sînt amorezaţi de dînsa. E atît de frumoasă! O frumuseţe atît de ciudată!... într-adevăr m-aş fi temut pentru inima mea dacă n-ar fi fost dată. Din fericire, ochii negri sînt aici ca să mă apere... Scumpi oehi negri! Astăzi mă duc să-mi petrec seara cu ei şi vom vorbi toată vremea de tine, maică Jacques”. Cînd Piciul îşi isprăvea scrisoarea, cineva bătu încet la uşă. Prin Cuc-Alb, doamna de la etajul întîi îl poftea în loja ei, la Teatrul Francez, s-o audă pe stricată. Ar fi primit cu dragă inimă, dar se gîndi că n-avea haine potrivite şi fu nevoit să zisă nu. Asta-l necăji grozav. „Jacques ar fi trebuit să-mi facă o haină, îşi zicea el Am neapărată nevoie Cînd vor apărea articolele, va trebui să merg pe la ziarişti, să le mulţumesc... Ce mă fac fără haina „... Seara se duse în pasajul Saumon, dar vizita asta nu-l înveseli. Cevenolul rîdea zgomotos, domnişoara Pierrotte era prea brună. Ochii negri îi făceau zadarnic semn şi-i spuneau încetişor: „Iubeşte- mă!” tn limba mistică a stelelor; ingratul nu voia să audă nimic. După masă, cînd sosiră soţii Lalouette, se aşeză trist şi posac într-un colţ şi, în timp ce tabloul cu muzică îşi cînta micile melodii, şi-o închipuia pe Irma Borel tronînd într-o lojă descoperită, braţul de zăpadă făcîndu-i vînt cu evantaiul, ceaţa de aur sclipind sub luminile sălii. „Ce ruşine mi-ar fi dacă m-ar vedea aici!” — gîndea el. Trecură mai multe zile, fără se se mai întîmple nimic nou. Irma Borel nu mai dădea semn de viaţă. Eelaţiile între primul şi al cincilea etaj păreau întrerupte, în fiecare noapte, Piciul, stînd la masa lui de lucru, auzea cum intra caleaşca doamnei şi, fără să bage de seamă, huruitul ei înăbuşit şi acel „Poarta, vă rog” al vizitiului îl făceau să tresară. Nu putea s-o audă fără emoţie nici pe negresă, cînd se urca la ea; dac-ar fi îndrăznit, s-ar fi dus s-o întrebe ce face stăpînă-sa... Cu toate acestea, ochii negri mai erau stăpîni pe situaţie. Piciul îşi petrecea ceasuri întregi lîngă ei. Eestul timpului se închidea în odaia lui şi căuta rime, spre marea mirare a vrăbiilor ce veneau să-l vadă de pe toate acoperişurile dimprejur, căci vrăbiile din Cartierul Latin sînt ca doamna de ispravă şi-şi fac păreri ciudate despre mansardele studenţilor. în schimb, clopotele de la Saint-Germain, sărmanele clopote închinate Domnului şi închise toată viaţa lor ca nişte  carmelite!  se bucurau văzîndu-l pe prietenul lor Piciul veşnic la masa lui. Şi, ca să-l îmbărbăteze, îi cîntau mereu. în vremea aceasta sosiră veşti de la Jacques. Era la Msa şi dădea multe amănunte asupra stabilirii lui „Ce locuri frumoase, dragul meu Daniel, şi cum te-ar mai inspira marea, care-i colo, sub ferestrele mele! Eu mă bucur prea puţin de ea; nu ies niciodată. Marchizul dictează toată ziua. Al dracului om! Uneori, între două fraze, ridic fruntea, văd o mică pînză roşie la orizont, apoi repede iar cu nasul în Jhîrtii Domnişoara d'Haequeville e tot foarte bolnavă O aud deasupra noastră cum tuşeşte, tuşeşte Eu însumi, abia sosit, am căpătat un guturai zdravăn, care nu se mai sfîrşeşte...” Ceva mai departe, vorbind despre doamna de la etajul întîi, Jacques zicea: „... Dacă vrei să m-asculţi, n-o să te mai duci la femeia asta. E prea complicată pentru tine; ba chiar, oare să ţi- o spun % Simt că-i o aventurieră... Uite! Am văzut ieri în port un bric olandez, care tocmai făcuse o călătorie în jurul lumii şi se întorcea cu catarge japoneze, prăjini lungi din Chili, un echipaj împestriţat ca o hartă geografică. Ei bine, dragul meu, găsesc că Irma Borel a ta seamănă cu aceasta. Foarte frumos pentru un bric să fi călătorit mult, dar pentru o femeie nu-i acelaşi lucru. îndeobşte cele care au văzut atîtea ţări îi fac pe ceilalţi să vadă pe naiba Să n-ai încredere, Daniel, să n-ai încredere! Şi, mai ales, te conjur, nu fă să plîngă ochii negri „ Cuvintele de la urmă îi merseră drept la inimă Piciului. Statornicia lui Jacques de a veghea asupra fericirii aceleia care nu voise să-l iubească i se păru minunată. „O, nu Jacques, nu te teme, n-am s-o fac să plîngă”,  îşi zise el, şi îndată luă neclintita hotărâre de a nu se mai întoarce la doamna de la etajul întîi  încredeţi-vă în Piciul cînd e vorba de neclintite hotarîri. In seara aceea, abia băgă de seamă cînd trăsura hunii sub portal. Şi nici cîntecul negresei nu-i mai abătu gîndurile de la lucru. Era o noapte de septembrie înăbuşitoare, prevestind furtună Lucra cu uşa întredeschisă. Deodată i se păru că aude trosnind scara de lemn ce ducea la odaia lui. Curînd desluşi un zgomot uşor de paşi şi foşnetul unei rochii. Urca cineva, desigur... dar cine? Cuc-Alb se întorsese demult... Poate că doamna de la etajul întîi venea să-i vorbească negresei La gîndul ăsta, Piciul simţi că inima-i bate puternic, dar avu curajul să rămînă în faţa mesei Paşii se tot apropiau. Ajunşi pe scară, se opriră O clipă se făcu tăcere, apoi o uşoară bătaie în uşa negresei, care nu răspunse. „Ea este!” îşi zise el, fără să se mişte de la locul lui! Deodată, o lumină parfumată se răspîndi în odaie.,, Uşa scîrţii, cineva intra.,,, Atunci, fără a întoarce capul, Piciul întrebă tremurînd:, — Cine-i ? XI. INIMA DE ZAHĂR Iată două luni de cînd a plecat Jacques, şi încă, nu-i vorba să se mtoarcă acasă. Domnişoara d'Hacqueville a murit.  Marchizul, însoţit de secretarul său, îşi plimbă doliul prin toată Italia, fără să-şi întrerupă o singură zi neînduplecata dictare a memoriilor lui. Jacques, peste măsură de obosit, abia găseşte vreme să- i scrie fratelui său eîteva rînduri, datate din Roma, din IsTeapole, din Pisa, din Palermo. Dar dacă ştampila poştei de pe aceste scrisori se schimbă adesea, cuprinsul lor e aproape acelaşi „Lucrezi?.. Ce fac ochii negri?  A apărut articolul' lui Gusta ve Planche?.  Te-ai mai dus pe la Irma Borel?” La aceste în trebări, totdeauna aceleaşi, Piciul răspunde neclintit că lucrează mult, că vînzarea cărţii merge foarte bine, ochii negri de asemenea, că na mai văzut-o pe Irma Borel şi nici de Gustave Planche n-a auzit vorbindu-se. Ce-i adevărat din toate acestea? Ne-o va spune o ultimă scrisoare, pe care Piciul o scrisese într-o noapte de friguri şi de zbucium. Domnului Jacques Egssette, la Pisa Duminică seara, ora 10. Jacques, te-am minţit. De două luni nu fac decît să te mint. îţi scriu că lucrez, şi de două luni călimara mea n-are cerneală. îţi scriu eă vînzarea cărţii merge bine, şi de două luni nu s-a vîndut nici un exemplar. îţi scriu căf n-o mai văd pe Irma Borel, şi de două luni nu m-am despărţit nici o clipă de ea. Cît despre ochii negri, vai!... O, Jacques, Jacques, de ce nti te-am ascultat? De ce m-am întors la femeia asta? Aveai dreptate, e o aventurieră şi nimic mai mult. La început o credeam deşteaptă. Nu-i adevărat, tot ce spune, repetă după alţii. S-are nici cap, nici inimă. E mîrşavă, e cinică, e răutăcioasă. Cînd o apucă mînia, am văzut cum îşi bătea negresa cu cravaşa, cum o trîntea la pămînt şi- o călca în picioare. Pe lîngă toate, e o femeie dîrză, nu se teme nici de Dumnezeu, nici de dracu', dar crede orbeşte în prezicerile somnambulilor şi-n drojdia de cafea. Cît despre talentul ei de tragediană, zadarnic ia lecţii cu o stîrpitură cu gheb şi stă toată ziua acasă cu cocoloaşe de gumă în gură, sînt sigur că nici un teatru n-o v-a primi. în viaţa privată însă e, într-adevăr, o actriţă grozavă. Nu ştiu, zău cum de- am căzut în ghearele acestei creaturi, eu care ţin atîta la ce-i bun şi la ce-i simplu, bietul meu Jacques, far pot să-ţi jur că i-am scăpat şi că acum totul s-a sfîrşit, sfîrşit, sfîrşit Dac-ai şti ce laş eram şi ce făceam din mine!... îi spusesem toată povestea mea; îi vorbeam de tine, de mama, de ochii negri. Să mori de ruşine, nu alta îi dădusem toată inima mea, îi destăinuisem toată viaţa mea, dar din viaţa ei nu voise niciodată să-mi istorisească nimic. Î5u ştiu cine-i, nu ştiu de unde vine. într-o zi am întrebat-o dacă a fost măritată şi a început să rîdă. Ştii, semnul acela din colţul buzei e o lovitură de cuţit pe care a primit-o acolo, în ţara ei. Am vrut să ştiu cine i-l făcuse. Mi-a răspuns foarte simplu: „Un spaniol, îl chema Pacheeo”, nici un cuvînt mai mult. Ce prostie, nu-i aşa! Parcă-l cunosc eu pe Pacheco acela? N-ar fi trebuit să-mi dea cîteva lămuriri? O lovitură de cuţit mi-i lucru firesc, ce dracu! Dar uite artiştii care- o înconjoară i-au făcut o faimă de femeie ciudată, şi ţine la renumele ei... Ah, artiştii ăştia, dragul meu, îi urăsc! Dac-ai şti, oamenii aceştia, trăind printre statui şi picturi, ajung să creadă că nu mai este altceva pe lume. îţi vorbesc întruna de formă, de linie, de culoare, de artă greacă, de Parthenon, de planuri, de mastoizi, îţi privesc nasul, braţele, bărbia. Cercetează dacă ai un tip oarecare, trăsături, caracter; dar de ceea ce bate în pieptul nostru, de patimile, de lacrimile, de suf erinţele noastre, nu le pasă nici cît negru sub unghie. Oamenii ăştia au găsit că faţa mea are caracter, dar poezia mea deloc. Halal încurajare, n-am ce zice! La începutul legăturii noastre, femeia asta crezuse că pune mîna pe un copil minune, un.mare poet de mansardă. M-a înnebunit cu mansarda! Mai tîrziu, cînd cenaclul ei i-a dovedit că nu eram decît un prost, m-a păstrat pentru-caracterul capului meu. Caracterul ăsta, trebuie să-ţi spun, se schimba după oameni. Unul din pictorii ei, care găsea că am tipul italian, m-a pus să-i pozez pentru un cim-poier; altul, pentru un algerian vînzător de violete, altul . Parcă mai ştiu? De cele mai multe „ori pozam la ea şi, ca să-i fac plăcere, trebuia să rămîn toată ziua cu zorzoanele pe umeri şi să figurez în salonul ei, alături de papagal. Multe ceasuri ne-am petrecut aşa, eu îmbrăcat în turc, fumînd lulele  lungi, pe un colţ al canapelei, ea la celălalt p declamînd cu cocoloşii, de gumă în gură şi oprindu-s din cînd în cînd ca să-mi spună: „Ce cap caracteristic ai tu dragul meu Dani-Dan!” Cînd eram îmbrăcat în turc, îmi zicea Dani-Dan; cînd eram italian,. Danielo; niciodată Daniel De altfel, voi avea cinstea să figurez sub aceste două chipuri la viitoarea expoziţie de pictură. Se va vedea în catalog: „Tînăr eimpoier italian, aparţinînd d-nei Inna Bqrel”, „Tînăr felah, aparţinînd d-nei Irma Borel”. Şi eu voi fi acela ce ruşine! Mă opresc o clipă, Jacques. Mă duc să deschid fereastra şi să sorb un pic aerul nopţii. Mă înăbuş... nu mai văd”. „Ora unsprezece Aerul mi-a făcut bine. Cu fereastra deschisă, pot-să-ţi scriu mai departe. Plouă, e întuneric clopotele sună. Ce tristă-i odaia asta! Scumpă odăiţă Ce dragă-mi era odinioară. Acum mă plictisesc într-însa. Ea mi-a stricat-o. A venit aici prea des. înţelegi, m-avea la îndemînă, în casă. Era comod. O, nu mai era odaia de lucru . De eram sau nu acasă, intra la orice oră şi cotrobăia pretutindeni. într-o seară am găsit-o seotocind într-un sertar în care păstrez tot ce am mai scump pe lume: scrisorile mamei, ale tale, ale ochilor negri; aceasta, într-o cutie aurită, pe care trebuie s-o cunoşti, în clipa cînd am intrat, Irma Borel ţinea cutia şi era gata s-o deschidă. Abia am avut cînd să mă reped şi să i-o smulg din mîini. — „Ce faci acolo”? am răcnit indignat îşi luă aerul cel mai tragic: — „Am respectat scrisorile mamei tale, rlar aa-tea-mi aparţin, le vreau Dă-mi cutia înapoi!” — „Ce yrei să faci cu ea?” — „Să citesc scrisorile dintr-însa.. — „Niciodată, i-am zis. Nu ştiu nimic din viaţa dumitale, iar pe a mea o cunoşti toată”. — „O! Dani-Dan, era ziua turcului, Dani-Dan, cum se poate să-mi spui aşa ceva! Nu intri tu cînd yrei în casa mea? Nu-i cunoşti pe toţi cei care vin la mine?” Tot vorbind, şi cu glasul cel mai dulce, încerca să-mi ia cutia. — „Ei bine, i-am zis, dacă-i aşa, îţi dau voie s-o deschizi, dar cu o condiţie. — „Care anume?” — „Ai să-mi spui unde te duci în fiecare dimineaţă de la opt la zece.” Se îngălbeni la faţă şi mă privi drept în ochi... Nu-i vorbisem niciodată de asta, deşi ardeam să ştiu. Această ieşire tainică din fiecare dimineaţă mă făcea curios, mă neliniştea, ca şi semnul din colţul buzei, ca şi Pacheco şi ca toată viaţa ciudată pe care o ducea. Aş fi vrut să ştiu, dar în acelaşi timp mi-era frică să aflu. Simţeam că era la mijloc o taină ticăloasă care mar fi silit să fug... Totuşi, în ziua aceea am îndrăznit s-o întreb, după cum vezi. Rămase uimită. Şovăi o clipă, apoi îmi zise anevoie şi cu voce înăbuşită: — „Dă-mi cutia şi o să ştii tot”. Atunci i-am dat cutia. Jacques, e o nemernicie, nu-i aşa? O deschise înfiorîndu-se de plăcere şi începu să citească toate scrisorile, erau vreo douăzeci, rar, cu glas scăzut, fără să sară un rînd. Povestea asta de dragoste, curată şi sfioasă, părea c-o interesează mult. I-o mai istorisisem, dar în felul meu. îi spusesem că ochii negri erau o fată din înalta aristocraţie, pe care părinţii nu voiau s-o mărite cu un biet plebeu ca Daniel Eyssette.Eecunoşti aici caraghioasa mea vanitate. Din cînd în cînd se oprea din citit, zicînd: „Uite! Asta-i drăguţ!” Sau încă:,,O, o, pentru o fată de neam mare „ Apoi, pe măsură ce le citea, le apropia de luminare şi privea cum ardeau, rîzînd cu răutate. Eu o lăsam. „Voiam să ştiu unde se ducea în fiecare dimineaţă de la opt la zece... Dar printre scrisorile acestea era una scrisă pe hîrtia casei Pierrotte, hîrtie cu „antet”: trei far furioare verzi sus, iar dedesubt: Porţelanuri şi cristaluri. Pierrotte, succesorul lui Lalouette... Sărmani ochi negri! Fără îndoială că într-o zi, fiind în prăvălie, simţiseră nevoia să-mi scrie şi luaseră cea dinţii hîrtie ce le căzuse în mînă îţi închipui ce descoperire pentru tragediană! Pînă atunci crezuse povestea mea cu fata nobilă şi părinţii de neam mare, dar cînd ajunse la scrisoarea asta, înţelese tot şi izbucni într-un hohot de rîs: — „Iat-o, dar, pe tînăra patriciană, perla cartierului aristocratic o cheamă Pierrotte şi vinde porţelanuri în pasajul Saumon... A! înţeleg acum de ce nu voiai să-mi dai cutia”. Şi rîdea, rîdea... Dragul meu, nu ştiu ce m-a apucat: ruşine», ciuda, furia Nu mai vedeam înaintea ochilor. M-am aruncat asupra ei să-i smulg scrisorile. Ea se tema, se trase un pas îndărăt şi, încurcîndu-se în  trena rochiei, căzu, ţipînd în gura mare. Negresa o SbMzi din odaia de alături şi alergă în grabă. Am vrut b-o împiedic să intre, dar cu dosul mîinii ei mari şi unsuroase mă ţintui de perete şi se înfipse între mine şi stăpînă ei. în timpul ăsta, cealaltă se ridicase şi plîngea, sau numai se prefăcea. Plîngînd, scotocea mai departe în cutie: — „Nu ştii, zicea ea negresei, nu ştii de ce a vrut să mă bată. Fiindcă am descoperit că domnişoara lui cea nobilă nu-i nicidecum nobilă şi vinde farfurii într-un pasaj”. — „Nu tot cine port pinten, geambaş” (nu oricine poartă pinteni e geambaş), îşi rosti bătrîna cuvenita zicală. —,,Uite, făcu tragediana, uite ce dovezi de dragoste îi dădea negustoreasa lui Patru fire de păr din cocul ei şi un bucheţel de violete de cinci bani Apropie-ţi lampa, Cuc-Alb!” Negresa apropie lampa. Părul şi florile luară foc pîlpîind Eu o lăsam. Eram zdrobit. —,,O, dar asta ce-o mai fi? urmă tragediana, desfăcmd o hîrtie de mătase Un dinte!  Nu! parc-ar fi de zahăr Zău, aşa-i.. e o zaharicală alegorică o inimioară de zahăr!”  Vai! într-o zi la iarmarocul de la Preş Saint-Ger-vais, ochii negri cumpăraseră inimioara asta de zahăr şi mi-o dăduseră, zicînd: — „îţi dau inima mea!” Negresa o privea cu ochi pofticioşi. — „O vrei, Cucuie?  îi strigă stăpînă-sa. Ei bine, prinde-o „ Şi i-o azvîrli în gură, ca unui cîine... Poate-i caraghios, dar cînd am auzit zahărul şcrîşnind între dinţii negresei, m-am înfiorat din cap pînă-n picioare. Mi se părea că sfîşie chiar însăşi inima ochilor negri. Crezi poate, bietul meu Jacques, că după asta totul s-a sfîrşit între noi! Ei, dragul meu, dacă a doua zi după scena aceasta ai fi intrat la Irma Borel, ai fi găsit-o repetînd rolul Hermionei x cu ghebosul ei şi, într-un colţ, pe o rogojină, lîngă papagal, ai fi văzut un tînăr turc, cinchit, cu o narghilea mare de ai fi putut-o încolăci de trei ori în jurul trupului său... „€e cap caracteristic ai, dragul meu Dani-Dan!” Dar cel puţin, o să-mi spui, ca preţ al ticăloşiei tale, ai aflat ce voiai să ştii şi ce făcea ea în fiecare dimineaţă de la opt la zece. Da, Jacques, am aflat, însă abia azi-dimineaţă, după o scenă îngrozitoare, cea din urmă, te asigur. Ţi-o voi povesti... Dar, sst l Urcă cineva  Dac-o fi ea, dacă vine iar să mă urmărească?! E în stare, chiar după tot ce s-a petrectut Stai!... Mă duc să încui uşa, învîrtind cheia de două ori... N-o să intre, nu te teme Nu trebuie să intre!” „Miezul nopţii Nu era ea. Era negresa. Mă miram şi eu. N-auzisem trăsura întorcîndu-se... Cuc-Alb s-a culcat. Prin peretele subţire aud gîlgîitul sticlei şi îngrozitorul refren: tolocototinian  Acuma sforăie; parc-ar fi limba unui orologiu. Iată cum s-a sfîrşit trista noastră iubire: Acum vreo trei săptămîni, ghebosul care-i dă lecţii i-a declarat că era coaptă pentru marile succese tragice şi că voia s-o prezinte, împreună cu alţi elevi de-ai lui. Tragediana mea-i încîntată... Cum n-au la înde-mînă un teatru, se înţeleg să schimbe în sală de spectacol atelierul unuia dintre domni ăştia şi să trimită invitaţii tuturor directorilor de teatru din Paris Cît despre piesa de debut, după multe discuţii aleg Athalie x... Din tot repertoriul, era cea pe care elevii ghebosului o ştiau mai bine. Ca s-o joace, era nevoie numai de cîteva îmbinări şi repetiţii de ansamblu. Fie, dar, şi Athalie... Cum Irma Borel era prea cucoană mare ca să umble pe drumuri, repetiţiile se făcură la ea acasă. în fiecare zi, ghebosul îşi aducea elevii: patru sau cinci fete înalte, slabe, solemne, drapate în caşmiruri franţuzeşti a treisprezece franci cinzeci, şi trei-patru nenorociţi de băieţi, cu haine de hîrtie înnegrită^ şi capete de naufragiaţi... Repetau toată ziua, afară de răstimpul de la opt la zece, căci, în ciuda pregătirilor pentru reprezentaţie, tainicele ieşiri nu încetaseră. Irma, ghebosul, elevii, toată lumea muncea cu furie. Două zile uitară să dea de mîncare papagalului. Cît despre tînarul Dani-Dan, nimeni nu-l mai lua în seamă... într-un cuvînt, totul mergea strună; atelierul era împodobit, teatrul înjghebat, costumele gata, invitaţiile tri-mise. Dar iată că trei sau patru zile înaintea reprezentaţiei tînărul Eliacin, o fetiţă de zece ani, nepoata ghebosului se îmbolnăveşte... Ce-i de făcut? Unde să găseşti alt Eliacin, un copil care să-şi poată învăţa rolul în trei zile?... Deznădejde generală. Deodată, Irma Borel se-n toarse spre mine: —,,Dani-Dan, ce-ar fi dac-ai lua tu rolul?” — „Eu”? Glumeşti La vîrsta mea!” — „Poate crezi că eşti bărbat... dar, micule, pari de cincisprezece ani; pe scenă, costumat, machiat, o să arăţi de doisprezece... De altfel, rolul se potriveşte de minune cu caracterul capului tău.” Dragul meu, zadarnic m-am zbătut. Ca totdeauna, a trebuit să-i fac pe plac. Sînt atît de laş Beprezentaţia avu loc  A, dacă mi-ar arde să rîd, ce te-aş mai distra, povestindu-ţi ziua aceea Ne aşteptam să vină directorii de la Gymnase şi de la Teatrul Francez; dar pare-se că domnii ăştia aveau treabă în altă parte şi ne-am mulţumit cu un director de la periferie, adus în ultima clipă. Pe scurt, spectacolul ăsta în familie nu merse prea prost Irma Borel fu foarte aplaudată. Eu găseam că Athalie asta era prea afectată, că n-avea expresie şi vorbea franţuzeşte ca o  pitulice spaniolăx. Dar ce-are a face! Amicii ei, artiştii, nu se arătau atît de pretenţioşi. Costumul era autentic, glezna subţire, gîtul bine legat... E tot ce le trebuia. Cît despre mine, capul meu caracteristic îmi aduse şi mie un foarte frumos succes, deşi mai puţin frumos decît al lui Cuc-Alb, în rolul mut al doicii. Ce-i drept, capul negresei avea şi mai mult caracter decît al meu! Aşa că, în actul al cincilea, cînd se ivi ţinînd pe pumnul ei papagalul cel mare, turcul, negresa şi papagalul ei, tragediana voise sâ figurăm cu toţii în piesă — a fost în sală o grozavă explozie de bravo. „Ce succes!” spunea Athalie, îneîntată  Jacques... Jacques! Aud trăsura ei care se întoarce. O, ce femeie mizerabilă! De unde vine aşa de tîrziu? A uitat oare cumplita noastră dimineaţă? Şi eu care mai tremur tot! Poarta s-a închis la loc Numai de nu s-ar urca acum! Vezi tu, e ceva groaznic vecinătatea unei femei pe care o urăşti!” „Ora unu Reprezentaţia pe care ţi-am povestit-o a avut loc acum trei zile. In aceste trei zile a fost veselă, iubitoare, blîndă, încîntătoare. Nu şi-a bătut niciodată negresa. De mai multe ori m-a întrebat ce mai faci, dacă tot mai tuşeşti. Şi doar Dumnezeu ştie că nu te are la inimă Ar fi trebuit să bănuiesc ceva. Azi-dimineaţă intră în odaia mea, cînd bătea ora nouă. dra nouă!... Niciodată n-o văzusem la ora asta! Se apropie de mine şi-mi zice zîmbind: — „E ora nouă!” Apoi, deodată, cu un aer solemn: „Da, dragul meu te-am înşelat. Cînd ne-am întîlnit, nu eram liberă. Era un bărbat în viaţa mea, un bărbat căruia ii datorez luxul, huzurul, meu, tot ce am.” îţi spuneam eu, Jacques, că era o ticăloşie în taina asta? — „Din ziua cînd te-am cunoscut, mi-a fost scîrbă de legătura asta Nu ţi-am vorbit îndată de ea, fiindcă te ştiam prea mîndru pentru a primi să mă împărţi cu altul. N-am rupt-o; fiindcă mi-era greu să renunţ la viaţa asta de trîndăvie şi de lux, pentru care-s născută... Astăzi nu mai pot să trăiesc astfel.' Minciuna asta mă apasă, trădarea asta de fiecare zi mă înnebuneşte Şi dacă mă mai vrei, după mărturisirea pe care-ţi-am făcut-o, sînt gata să părăsesc tot şi să trăiesc cu tine într-un colţişor de lume, unde vei voi...” Cuvintele din urmă, „unde vei voi”, le şopti lîngă mine, aproape de buzele mele, ca să mă ameţească... Totuşi am avut curajul să-i răspund, ba chiar foarte rece, că sînt sărac, că nu-mi cîştig existenţa şi că nu pot cere fratelui meu Jacques s-o hrănească şi pe ea. La răspunsul ăsta ridică fruntea cu o înfăţişare de triumf: —,,Ei bine, ce-ai spune dac-aş fi găsit pentru noi amîndoi un mijloc cinstit şi sigur de a ne cîştiga viaţa, fără să ne despărţim?” Apoi scoase dintr-unul din buzunarele ei un act timbrat, pe care începu să mi-l citească... Era un angajament pentru noi amîndoi, într-un teatru de la periferia Parisului; ea, cu o sută de franci pe lună, eu, cu cincizeci. Totul era gata. Nu mai trebuia decît să iscălim. Am privit-o îngrozit. Simţeam că mă tîra în prăpastie, şi o clipă m-am temut că nu voi fi destul de tare pentru a mă împotrivi... După ce sfîrşi de citit Mrtia, fără să-mi lase timp să-i răspund, începu să vorbească cu înfrigurare de măreţia carierei teatrale şi de viaţa glorioasă pe care aveam s-o ducem acolo, liberi, mîndri, departe de lume, dăruindu-ne numai artei şi iubirii noastre. Vorbi prea mult. Era o greşeală. Am avut cînd să mă reculeg, s-o chem în ajutor pe maicămea Jacques în adîncul inimii mele, şi cînd îşi isprăvi tirada, am putut să-i spun foarte rece: „Nu vreau să fiu actor!” Bineînţeles nu se dădu bătută şi-şi reluă frumoasele tirade. Osteneală zadarnică Orice-mi spunea, nu-i răspundeam decîfc un singur lucru: — „Nu vreau să fiu actor”.. începea să-şi piardă răbdarea. — „Atunci, îmi zice ea, îngălbenindu-se la faţă, vrei mai bine să mă întorc acolo, de la opt la zece, şi să rămînă lucrurile aşa cum sînt?” La asta i-am răspuns, ceva mai puţin rece: — „Nu vreau nimic Găsesc că-ţi face cinste dorinţa de a-ţi cîştiga existenţa, ca să n-o mai datorezi mărinimiei unui domn de la opt la zece îţi repet numai că nu simt nici cea mai mică vocaţie pentru teatru şi că nu voi fi actor.” La lovitură aceasta izbucni: —,,A! nu vrei să fii actor?  Dar ce-o să fii atunci?  Nu cumva te crezi poet, din întîmplare? Se crede poet! Dar n-ai nimic din ceea ce trebuie, sărman nebun!... Mă rog, fiindcă şi-a tipărit o carte proastă, pe care n-o cere nimeni, se creadâ poet... Dar, nenorocitule, cartea ta-i tîmpită, mi-o spun toţi De două luni de cînd e pusă în vînzare, Nu s-a vîndut decît un singur exemplar, şi acela-i al meu... Tu, poet haida-de!... Numai frate-tu poate să creadă asemenea nerozie Mare naiv şi acela!... Şi- ţi trimite scrisori frumoase Să te strici de rîs cum tot îi dă cu articolul lui Gustave Planche Deocamdată se omoară ca să te întreţină, iar tu, în timpul ăsta, tu tu la drept vorbind, ce faci tu  Ştii măcar?... Ai nn cap cu oarecare caracter, şi-ţi ajunge; te-mbraci ca un turc şi crezi că ăsta ţi-e tot rostul. Mai întîi te pievin că, de eîtva timp, caracterul capului tău se pieide îă-u de tot Eşti urît, eşti tare urît. Iată, priveşte-te! Sînt sigură că dacă te-ai întoarce la mamzel Pierrotte, nici nu s-ar mai uita Ia tine Şi totuşi, parcă sînteţi făcuţi unul pentru altul Sînteţi născuţi amîndoi să vindeţi porţelan în pasajul Saumon. Te prinde mai bine decît să fii actor”  Făcea spume la gură, se îneca. Niciodată n-ai văzut asemenea nebunie. Mă uitam la ea, fără să scot o vorbă. Cînd isprăvi, m-am apropiat de dînsa, tremuram din tot trupul, şi i-am spus foarte liniştit: — „Nu vreau să fiu actor!” Zicînd acestea, m-am îndreptat spre uşă, am deschis-o şi i-am arătat-o. — „Să plec? făcu ea, rînjind... A! încă nu... Mai am multe de spus!” De astă dată n-am mai putut răbda. Un val de sînge mi se sui în obraz. Am pus mina pe o proptea de fier de la cămin şi m-am repezit la dînsa Te asigur c-a şters-o Dragul meu, în clipa aceea l-am înţeles pe spaniolul Pacheco. In urma ei mi-am luat pălăria şi am coborît. Toată ziua am alergat încoace si-ncolo ca un om beat... A, dac-ai fi fost aici... O clipă mi-a venit în minte să mă duc la Pierrotte, să mă arunc la picioarele lui, să cer iertare ochilor negri. M-am dus pînă la uşa prăvăliei, dar n-am îndrăznit să intru... S-au împlinit două luni de cînd n-am mai fost pe acolo. Mi-au scris, n-am răspuns. Au venit să mă vadă, m-am ascuns. Cum ar putea să mă ierte? Pierrotte şedea la tejghea. Părea trist M-am oprit o clipă în picioare lingă geam şi m-am uitat la el, apoi am fugit plîngînd... Cînd s-a înnoptat, m-am întors acasă... Am plîns multă vreme la fereastră. Pe urmă am început să-ţi scriu. O să-ţi scriu toată noaptea. Mi se pare că eşti aici, că stăm de vorbă amîndoi, şi asta-mi face bine. Ce monstru e femeia asta! Ce sigură era de mine! Cum mă credea eu totul jucăria, lucrul ei! înţelegi? Să mă ducă la periferie să joc teatru!...Sfătu-ieşte-mă, Jacques, mă plictisesc, sufăr... Mi-afăcut mult rău, vezi tu! îfu mai am încredere în mine, mă îndoiesc, mă tem. Ce să fac?  Să lucrez?... Vai, are dreptate, nu-s poet, cartea mea nu s-a vîndut... Şi ce-ai să faci ca s-o plăteşti? Toată viaţa mea-i sfărîmată. Nu mai văd, nu mai şi iu nimic. E întuneric... Sînt nume predestinate. O cheamă Irma Borel! Borelx, la noi înseamnă călău... Irma Călău! Ce bine i se mai potriveşte numele ăsta „ Aş vrea să mă mut... Mi-e scîrbă de odaia asta Şi-apoi mă tem să n-o întîhiesc pe scară Şi, mai ales, fii liniştit, dacă mai vine cumva Dar n-o să mai vină. M-a uitat. Artiştii sînt acolo, ca să-i aducă mîngîiere  Ah, Dumnezeule, ce aud?... Jaccfucs, dragă frate, ea este! îţi spun că ea-i! Vine aici! l-am recunoscut paşii... E aici, foarte aproape. îi aud răsuflarea... Ochiul ei lipit de broasca uşii mă priveşte, mă arde, mă! Scrisoarea aceasta nu plecă. XII. TOLOCOTOTINIAN lată-mă ajuns la paginile cele mai întunecate ale povestirii mele, la zilele de ticăloşie şi de ruşine pe care Daniel Eyssette le-a trăit lingă femeia aceasta, ca actor la periferia Parisului. Ciudat lucru! Timpul ăsta din viaţa mea, plin de peripeţii, zgomotos, învolburat, mi-a lăsat mai mult remuşcări decît amintiri. Tot colţul acesta din memoria mea e învăluit în ceaţă, nu văd nimic, nimic Dar staţi!... N-am decît să închid ochii şi să îngîn de două-trei ori refrenul ăsta bizar şi melan colic: Tolocototinian! Tolocototinian!, şi îndată, ea prin farmec, amintirile mele, aţipite, se trezesc, orele moarte ies din mormintele lor şi-l regăsesc pe Piciu aşa cum era pe atunci, într-o casă mare, nouă, de pe bulevardul Montparnasse, între Irma Borel, care-şi repeta rolurile, şi Cuc-Alb, care cînta fără încetare: Tolocototinian! Tolocototinian! Ce casă îngrozitoare! O mai văd şi acum, o văd ca sutele ei de ferestre, cu parmaclîcul scării verde şi năclăit, lăzile de gunoi căscate, uşile numerotate, coridoarele lungi şi albe ce miroseau a vopsea proaspătă... Nouă de tot şi gata murdară... Erau acolo o sută opt camere; în fiecare cameră, cîte o familie, şi ce familii! Toată ziua se auzeau certuri, răcnete, zarvă, vărsări de sînge; noaptea, ţipete de copii, picioare goale umblînd pe podea, apoi hîţînatul greoi şi veşnic acelaşi al leagănelor. Din cînd în cînd, pentru a mai schimba, percheziţiile poliţiei. Acolo, în văgăuna aceea, cu camere mobilate, cu şapte etaje, veniseră Irma Borel şi Piciul să-şi adăpostească iubirea. Tristă locuinţă şi foarte potrivii  pentru asemenea oaspete!  O aleseseră fiindcă era aproape de teatrul lor; şi apoi, ca în toate casele noi, nu plăteau scump. Cu patruzeci de franci preţ pentru cei care uscau pereţii — Aveau două camere., la etajul al doilea, cu un mic balcon spre bulevard, cel mai frumos apartament din toată casa. în fiecare seară se întorceau pe la douăsprezece, la sfîmtul reprezentaţiei. Era jalnic să treci pe străzile acelea largi, pustii, pe unde dădeau tîrcoale oameni tăcuţi ce purtau bluze, fete cu capul gol şi redingotele lungi ale patrulelor cenuşii. Mergeau repede, prin mijlocul drumului. Cînd ajungeau acasă, găseau puţină friptură rece pe colţul mesei şi pe negresa Cuc-Alb, care-i aştepta... Căci Irma Borel o păstrase pe Cuc- Alb. Domnul de la opt la zece îşi luase înapoi  vizitiul, mobilele, vesela, trăsura. Irma Borel îşi păstrase negresa, papagalul, cîteva bijuterii şi toate rochiile  Bine-înţeles că pe acestea nu le mai purta decît pe scenă, trenele de catifea şi de mătase nefiind făcute pentru a mătura bulevardele de la marginea oraşului r,.. Numai rochiile umpleau una din cele două odăi. Atîrnau de jur-împrejur, pe umerare de oţel, şi faldurile lor mari, mătăsoase, culorile lor bătătoare la ochi erau ciudat de nepotrivite cu podeaua spălăcită şi cu mobilele ponosite. în odaia asta dormea negresa. îşi aşezase acolo mindirul, potcoava, sticla de rachiu; numai că, de frică să nu dea foc, nu i se lăsa lampa. Aşa ea noaptea, cînd se întorceau, Cuc-Alb, oinchită pe mindirul ei, în bătaia lunii, prinire  rochiile acestea tainice, semăna cu o bătrînă barfitoare pe care Barbă-Albastră ar fi pus-o sâ-i păzească cele şapte spînzurate. Cealaltă odaie, cea mai mică, era a lor şi a papagalului. Abia încăpeau un pat, trei scaune, o masă şi stinghia cea mare cu beţe aurite. Oricît de tristă şi de strimtă le era locuinţa, nu ieşeau totuşi niciodată. Cînd nu erau la teatru îşi petreceau vremea acasă, învăţîndu-şi.rolurile, şi vă jur că era un tărăboi grozav. De la un capăt la altul al casei auzeai urletele lor dramatice: „Mica mea, daţi-mi fiica înapoi! Pe aici, Gaspard! Numele lui, numele lui, mizera-a-bile!” Pe deasupra, mai erau şi ţipetele sfîşietoare ale papagalului, şi glasul ascuţit al negresei care îngîna fără încetare: Tolocototinian  !  Tolocototinian! Irma Borel era fericită. Viaţa asta îi plăcea; se distra jucîndu-se de-a căsătoria artiştilor săraci: „nu-mi pare rău de nimic”, zicea ea adeseori. Şi de ce i-ar fi părut rău? în ziua cînd sărăcia ar fi obosit-o, în ziua cînd s-ar fi săturat să bea vin cu litrul şi să mănînce îngrozitoarele porţii cu sos ars care li se aduceau de la birtul de jos, în ziua cînd s-ar fi plictisit pînă peste cap de arta dramatică de la periferie, în ziua aceea ştia bine că şi-ar fi reluat viaţa de altădată. N-avea decît să ridice un deget ca să regăsească tot ce pierduse. Gîndul acesta ascuns îi dădea curaj şi o făcea să spună: „îsu-mi pare rău de nimic”. Nu-i părea rău de nimic ei, dar lui, lui?  Debutaseră amîndoi în Gaspardo pescarul, una din cele mai frumoase bucăţi ale spanacurilor melodramatice. Irma Borel fu foarte aplaudată, fireşte, nu pentru talentul ei, voce proastă, gesturi caraghioase, ci pentru braţele-i de zăpadă, pentru rochiile de catifea. Publicul de acolo nu-i obişnuit să i se prezinte asemenea carnaţie de un alb orbitor şi rochii falnice a patruzeci de franci metrul. în sală ziceau: „E o ducesă!” Şi, uimiţi, ştrengarii din Paris aplaudau de-ţi spărgeau urechile. Bl n-avu acelaşi succes. îl găsiră prea mic Şi-apoi se temea, se ruşina. Vorbea prea încet, ca la spovedanie: „Mai tare!.Mai tare!” îi strigau. Dar gâtlejul i se strîngea, sugrumîndu-i cuvintele. A fost fluierat  Ce vreţi! Degeaba spunea Irma, îi lipsea vocaţia. La urma urmei, fiindcă eşti poet psost nu-i un motiv să fii actor bun. Creola îl îmbărbăta cum putea mai bine: „N-au înţeles caracterul capului tău”, îi zicea adeseori. Dar directorul nu se înşelă deloc asupra caracterului capului său. După două reprezentaţii furtunoase îl chemă în cabinetul lui şi-i spuse: „Dragul meu drama nu-i de tine. Ne-am înşelat. Să încercăm cu vodevilul. Cred c-o să fii tare bine în comedie”. Şi, începînd dea doua zi, încercară un vodevil. Juca rolul prim-amorezilor comici, al naivilor buimăciţi cărora li se dă de băut limonada Roger în loc de şampanie şi care aleargă pe scenă ţinîndu-se de burtă, al nătărăilor cu peruci roşcate, care plîng ca nişte viţei, hî! hî! hî!, al îndrăgostiţilor de la ţară care-şi rostesc ochii, zicînd: „Don'şoară, va iubim mult! Hei! zău că vă iubim tare mult!” Juca rolul tuturor „Auguştilor”, fricoşilor, sluţilor, al tuturor celor care te fac să rîzi, şi adevărul mă sileşte să spun că nu se descurcă prea rău. Nenorocitul avea succes: stîrnea rîsul spectatorilor.  Lămuriţi lucrul ăsta de puteţi! Cînd era pe scenă, sulemenit, plin de pudră şi de zorzoane, Piciul se gîndea la Jacques şi la ochii negri. Cînd se strîmba mai tare sau făcea caraghioslâcuri, chipurile acestor fiinţe dragi pe care le trădase atît de mişeleşte, se ridicau deodată înaintea lui. Aproape în fiecare seară, ştrengarii de prin partea locului pot să v-o spună, i se întîmpla să se oprească în mijlocul unei tirade şi să râmînă în picioare, fără să mai scoată o vorbă, cu gura deschisă, privind sala în clipele acelea, sufletul lui scăpa, sărea peste rampă, spărgea tavanul teatrului cu o. lovitură de aripă şi se ducea foarte departe, să dea o sărutare lui Jacques, o sărutare doamnei Eyssette, să ceară iertare ochilor negri, jeluindu-se amarnic de trista meserie pe care era nevoit s-o facă. — Hei, zău că vă iubim tare mult!... spunea deodată glasul sufIerului, şi atunci nenorocitul de Piciu, trezit din visul lui, picat din cer, se uita în jurai lui cu nişte ochi miraţi, în care se zugrăvea o spaimă atît de firească, de caraghioasă, încît toată sala izbucnea în hohote de rîs. în „argoul” teatrului, asta se numeşte efect. Fără voia lui, găsise un efect. Trupa din care făceau parte juca în mai multe comune. Era un fel de trupă nomandă, care dădea reprezentaţii cînd la Grenelle, la, Montparnasse, la Sevres, la Sceaux, la Saint-Cloud. Ca să meargă dîntr-un loc într-altul, se îngrămădeau în omnibuzul teatrului”, un omnibuz vechi, cafeniu-deschis, tras de un cal ofticos. Pe drum cîntau, jucau cărţi. Cei care nu-şi ştiau rolurile, se aşezau în fund şi repetau. Era locul lui. Sta acolo tăcut şi trist, ca toţi marii comici, surd la toate grosoloniile care bîzîiau în jurul lui. Or.oît de jos căzuse, era totuşi deasupra acestor cabotini ambulanţi. Se ruşina că se găseşte în asemenea tovărăşie. Femeile, nişte bătrîne pretenţioase, sulemenite, afectate, sentenţioase. Bărbaţii, oameni fără nici un ideal, care se făcuseră actori ca să nu muncească, din lene, din dragoste pentru poleială, pentru costum, ca să se arate pe scenă cu pantaloni strimţi de culoare.deschisă şi în redingote, nişte crai de periferie, preocupaţi mereu de ţinuta lor, cheltu-indu-şi lefurile pe frizuri şi zicîndu- ţi foarte convinşi:, „Astăzi am lucrat mult”, cînd pierduseră cinci ore ca să-şi croiască o pereche de cizme Ludovic al XV-lea din doi metri de hîrtie lucioasă într-adevăr nu făcea să-ţi baţi joc de salonul cu muzică al lui Pier-rotte. ca să cazi apoi în hodoroaga asta Din pricina înfăţişării lui posace şi a mindriei lui tăcute, camarazii nu-l iubeau. Spuneau:,,B un viclean”, în schimb, creola ştiuse să cucerească toate inimile. Trona în omnibuz ca o prinţesă într-o aventură galantă, rîdea cu toată gura, îşi lăsa capul pe spate ca să-şi arate gîtul fin, îi tutuia pe toţi, bărbaţilor le zicea „dragul meu”, iar femeilor „fetiţo”, şi-i silea pe cei mai arţăgoşi să spună despre dînsa: „E o fată bună!” Fată bună, ce bătaie de joc! Şi tot mergînd aşa, rîzînd de glumele grosolane, ajungeau la locul reprezentaţiei. Cînd se isprăvea spectacolul, se dezbrăcau cît ai clipi şi repede se urcau iar în hodoroaga lor, să se întoarcă la Paris. Era noapte. Vorbeau încet, căutîndu-se prin întuneric cu genunchii. Din cînd în cînd, un rîs înăbuşit La intrarea în cartierul Mâine, omnibuzul se opri să treacă sub şopron. Coborau cu toţii şi toată trupa mergea s-o însoţească pe Irraa Borel pînă la uşa uriaşei cocioabe, unde Cuc-Alb, pe trei sferturi beată, îi aştepta cu cîntecu-i trist: Tolocototinian! Tolocototinian!... Văzîndu-i aşa de legaţi unul de altul, ai fi crezut că se iubeau. Nu! Nu se iubeau. Se cunoşteau mult prea bine pentru aşa ceva El o ştia mincinoasă, rece, fără suflet. Ea îl ştia slab şi moale pînă la laşitate. Ea-şi zicea:,,într-o bună zi, frate-su va veni să mi-l răpească, pentru a-l reda negustoresei lui de porţelan”. El îşi zicea: „într-una din zile, obosită de viaţa pe care o duce, o să-şi ia zborul cu un domn de la opt la zece, iar eu o să rămîn singur în mocirla asta”. Teama asta veşnică de a se pierde era toată iubirea lor. Nu se iubeau şi totuşi erau geloşi. Ciudat lucru, nu-i aşa? Acolo unde nu-i iubire, să poată fi gelozie! Ei bine, aşa era Cînd ea vorbea mai familiar cu cineva de la teatru, el se îngălbenea la faţă. Cînd el primea vreo scrisoare, ea se repezea, şi-o deschidea cu mîini tremurătoare De cele mai multe ori era o scrisoare de la Jacques. O citea pînă la capăt, rîzînd în batjocură, apoi o arunca pe o mobilă: „Mereu acelaşi lucru!” zicea ea cu dispreţ. Vai, da, mereu acelaşi lucru, adică devotament, mărinimie, abnegaţie. Tocmai de aceea îl ura ea atîta pe fratele ăsta. Bunul Jacques habar n-avea. Nu bănuia nimic. Trimitea o sută de franci pe lună în strada Bonaparte, unde Cuc-Alb se ducea s-o ia. Cu suta de franci de la Jacques şi cu lefurile de la teatru aveau, desigur, cu ce trăi, mai ales în- cartierul ăsta de oameni săraci. Dar nici unul, nici altul nu ştiau, vorba ceea, ce-i banul: el, fiindcă n-avusese niciodată, ea, fiindcă avusese totdeauna prea mulţi. Aşa că, ce mai risipă! Din ziua a cincea a lunii, casa, un papucaş javanez din pănuşe de porumb, era goală. Mai întîi era papagalul, a cărui hrană costa tot atîta cît a unui om mare. Apoi era albul lichid, kolul pentru ochi, pudra, dresurile cu opiu, labele de iepure, toate dichisurile sulemenelii dramatice. Apoi broşurile de roluri ale teatrului erau prea vechi, prea ferfeniţite. Doamna voia broşuri noi. Mai avea nevoie şi de flori, multe flori. Mai degrabă s-ar fi lipsit de mîncare decît să-şi vadă glastrele goale.. După două luni, erau plini de datorii: la hotel, la birt, la portarul teatrului. Din cînd în cînd, vreun creditor se plictisea şi venea să facă tărăboi dimineaţa, în zilele acelea, nemaiavînd încotro, alergau repede la tipograful Comediei pastorale şi se împrumutau cu cîţiva ludovici, în numele lui Jacques. Tipograful, care avea în mînă volumul al doilea din faimoasele memorii şi mai ştia că Jacques era tot secretarul d-lui d'Hacqueville, îşi deschidea cu încredere punga. Ludovic după ludovic, ajunseseră să împrumute patru sute de franci care, adăugaţi la cei nouă sute pentru Comedia pastorală, urcau datoria lui Jacques la o mie trei sute de franci. Biata maică Jacques! Ce dezastre îl mai aşteptau la întoarcere! Daniel dispărut, ochii negri în lacrimi, nici un volum vîndut şi o mie trei sute de franci de plată. Cum o să iasă din încurcătură?. Creola nu se îngrijora deloc. Dar Piciul nu se gîndea decît la asta. Era o obsesie, o spaimă neîncetată. în zadar căuta să se ameţească, să lucreze ca un ocnaş (şi ce muncă, sfinte Dumnezeule!), să înveţe mereu noi caraghioslîcuri, să studieze în faţa oglinzii noi strîm-bături. Oglinda-i răsfrîngea totdeauna chipul lui Jacques în loc de al său; printre rîndurile rolului, in loc de Langlumeau, de Josias şi de alte personaje de vodevil, nu vedea decît numele lui Jacques; Jacques, Jacques, mereu Jacques! In fiecare dimineaţă se uita cu groază la calendar şi, numărînd zilele care-l despărţeau de prima scadenţă a poliţelor, îşi zicea înfiorîndu-se: „Numai o lună, numai trei săptămîni!” Fiindcă ştia bine că la cea dintîi poliţă protestată totul va fi descoperit şi că din ziua aceea va începe calvarul fratelui său. Pînă şi în somn îl urmărea gîndul ăsta. Uneori se deştepta tresărind, cu inima strînsă şi faţa scăldată în lacrimi, cu amintirea nedesluşită a unui vis îngrozitor şi ciudat. Visul ăsta, totdeauna acelaşi, îl avea aproape în fiecare noapte. Totul se petrecea într-o odaie necunoscută, unde se găsea un dulap mare cu vechi ornamente căţărătoare de fier fasonat. Jacques era acolo, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea: abia murise. Camille Pierrotte era şi ea acolo si, în picioare în faţa dulapului, căuta să-l deschidă pt ntru a lua. un giulgiu. Dar nu izbutea. Şi tot dibuind cu cheia în jurul broaştei, spunea cu glas sfîşietor:,,Nu pot să deschid Am plîns prea mult... nu mai văd”. Deşi voia să i se împotrivească, visul asta-l tulbura mai mult decît ar fi trebuit. De cum închidea ochii, îl vedea iar pe Jacques, întins pe canapea, şi pe Camille oarbă în faţa dulapului... Toate remuşcările, toate spaimele acestea îl făceau din zi în zi mai posomorit, mai supărăcios. Cît despre creolă, nici ea nu mai era îngăduitoare. De altfel simţea nedesluşit că-i scapă, fără să ştie cum, şi asta o întărită în fiecare clipă se iscau scene groaznice, strigăte, ocări. Ea-i zicea: — Du-te la Pierrotte a ta, să-ţi mai dea inimi de zahăr! Iar el, îndată: — Intoarcete la Pacheco al tău, să-ţi despice buza! Ea-i striga: — Burgheziile! El îi răspundea: — Blestemato! Apoi izbucneau ammdoi în lacrimi şi se iertau cu mărinimie, pentru a reîncepe a doua zi. Aşa trăiau, nu! aşa se bălăceau împreună, legaţi laolaltă”, culcaţi în aceeaşi mocirlă Viaţa asta ticăloasă, ceasurile acestea mizerabile mi se perindă astăzi pe dinaintea ochilor, îndată ce îngîn refrenul negresei, ciudatul şi melancolicul: Tolocototinian!... Tolocototinian! XIII. RĂPIREA Era într-o seară, pe la nouă, la teatrul Montparna-sse. Piciul, care juca în prima piesă, tocmai isprăvise şi se urca în cabina lui. Pe scară o întîlni pe Irma Borel, care urma să intre în scenă. Era strălucitoare, toată în catifea şi dantele, cu evantaiul în mină, ca Căimene — Vino în sală, îi zise ea, trecînd, sînt bine dispusă... o să fiu tare frumoasă. El grăbi pasul spre cabina lui şi se dezbrăcă repede. Cabina asta, pe care o împărţea cu doi camarazi, era un cabinet fără fereastră, cu tavanul scund, luminat cu schist2. Două sau trei scaune de pai alcătuiau tot mobilierul. De-a lungul peretelui atîr-nau bucăţi de oglindă, peruci ciufulite, zdrenţe cu paiete, catifele ponosite, aurituri şterse: jos, într-un colţ, borcane de ruj fără capace, pufuri de pudră roase. Piciul era acolo de cîteva clipe şi tocmai se dcspo-poţona, cînd auzi un maşinist cnemîndu-l de jos: „Domnule Daniel, domnule Daniel!” Ieşi din cabină şi, aplecat peste lemnul jilav al balustradei, întrebă:,,Ce este?” Apoi văzînd că nu-i răspunde nimeni, coborî aşa cum era, pe jumătate dezbrăcat, mînjit tot cu alb şi cu roşu, cu peruca mare şi galbenă ce-i cădea pe ochi. La capătul scării, se izbi de cineva. — Jacques! strigă el, trăgîndu-se îndărăt. Era Jacques O clipă se uitară unul la altul, fără să scoată o vorbă. Pînă la urmă, Jacques îşi împreună mîinile şi murmură cu glas blînd, plin de lacrimi:,,O Daniel!” A fost de ajuns. Piciul, mişcat pînă în adîncul inimii, privi în jurul lui ca un copil fricos şi zise încet, aşa de încet, ÎDcît frate-su abia putu să-l audă: „Ia-mă de aici Jacques!” Jacques tresări şi, luîndu-l de mînă, îl scoase afară. O birjă aştepta la uşă se suiră într-însa. „Strada Doamnelor, la Batignolles!”, strigă maica Jacques.,,E în mahalaua mea!”  răspunse voios birjarul, şi trăsura porni. ...Jacques era la Paris de două zile. Venea de la Palermo, unde, în şfîrşit, îl ajunsese o scrisoare de-a lui Pierrotte, care alerga după el de trei luni. Scrisoarea aceasta, scurtă şi fără fraze, îl înştiinţa despre dispariţia lui Daniel. Citind-o, Jacques ghici tot îşi zise  „Copilul face prostii... Trebuie să mă duc acolo!” Şi numai-decît ceru un concediu marchizului. — Un concediu! făcu bătrînul, săiind în sus... Eşti nebun? Dar memoriile mele?... — Numai opt zile, domnule marchiz, cit îmi trebuie să mă duc şi să mă întorc. E în joc viaţa fratelui meu. — Puţin îmi pasă de fratele dumitale... N-ai fost prevenit cînd ai intrat la mine? Ai uitat convenţiile noastre? — Nu, domnule marchiz, dar ... — Nici un dar. O să păţeşti şi dumneata ca ceilalţi. Bă te mai întorci niciodată. Te rog gindeşte-te bine la lucrul ăsta... Şi uite, în timp; ce te gîndeşti, şezi colea. O să-ţi dictez. — M-am şi gîndit, domnule marchiz. Mă duc. — Du-te la dracu'! Atunci, neînduplecatul bătrîn îşi luă pălăria şi-o porni la consulatul francez, în căutarea unui nou secretar. Jacques plecă în aceeaşi seară. Sosind la Paris, alergă în strada Bonaparte. „Frate-meu e sus?” strigă el portarului, careşi fuma luleaua în curte, călare pe fîntînă. Portarul începu să rîdă:,,A şters-o demult!”, răspunse el cu viclenie. Voia să facă pe discretul, dar o monedă de cinci franci îi dezlegă limba. Atunci povesti că de multă vreme prichindelul de la al cincilea şi doamna de la etajul întîi dispăruseră, că se ascundeau nu ştiu unde, în vreun colţ al Parisului, dar negi'eşit împreună, fiindcă negresa Cuc-Alb venea în fiecare lună să întrebe dacă nu-i ceva pentru ei. Mai adăugă cum că, la plecare, domnul Daniel uitase să-l înştiinţeze că se mută şi că i se datora chiria pe ultimele patru luni, fără a mai vorbi de alte dat oi ii mărunte. — Bine, făcu Jacques, totul va fi plătit. Şi,fără să piardă un minut, fără măcar să se scuture de col.bul călătoriei, începu să-şi caute copilul. Se duse mai întîi la tipograf, gîndind cu drept cuvînt că, depozitul general al Comediei pastorale fiind acolo, Daniel trebuia să vină des pe la el. — Voiam să-ţi scriu, îi zise tipograful, văzîndu-l că intră. Ştii că cea dinţii poliţă expiră peste patru zile. Jacques răspunse foarte liniştit: — M-am gîndit la asta... Chiar de mîine o să iau librarii la rînd. Au să-mi dea bani. Vînzarea a mers foarte bine. Tipograful îşi holbă ochii albaştri şi bulbucaţi de alsacian: — Cum? Vînzarea a mers bine? Cine ţi-a spus asta?  Jacques se îngălbeni, presimţind o catastrofă. — Ia te uită în colţul ăsta, urmă alsacianul, la grămada aceea de A'olume. E Comedia pastorală. De cinci luni de cînd s-a pus în comerţ nu s-a vindut decît un singur exemplar. Pînă la urmă, librarii s-au plictisit şi mi-au trimis înapoi volumele pe care le aveau în depozit. în clipa de faţă nu-s bune decît să fie vîndute la kilogram. Păcat! Era bine tipărită! Fiecare vorbă a omului acesta cădea pe capul lui Jacques, ca o lovitură de măciucă plumbuită, dar dar ceea ce-l dădu gata fu vestea că Daniel împrumutase bani de la tipograf, în numele lui. — Nu mai departe decît ieri, făcu neînduplecatul alsacian, mi-a trimis o negresă să-mi ceară doi ludovici, dar am refuzat categoric. Mai întîi, fiindcă tainicul comisionar nu-mi inspira încredere, şi apui, înţelegi, domnule Eyssette, eu nu-s bogat, şi pînă acum am dat fratelui dumitale peste patru sute de franci. — Ştiu, răspunse cu mîndrie maica Jacques, dar fi fără grijă, banii îţi vor fi înapoiaţi curînd. Apoi ieşi repede, de teamă că n-o să-şi poată ascunde tulburarea. Pe stradă fu nevoit să se aşeze pe un stîlpişor de piatră nu-l mai ţineau picioarele. Copilul tugit, slujba pierdută, banii de înapoiat tipografului, odaia, portarul, scadenţa de poimîine, toate zbîrnîiau, se învolburau în creierul lui Deodată se ridică: „Mai întîi datoriile, îşi zise el, e lucrul cel mai grabnic”. „Şi cu toată mişe-leasca purtare a fratelui său faţă de familia Pierotte, se duse fără şovăială să se adreseze lui Pierotte. Cînd intră în prăvălia fostei case Lalouette, Jac-ques zări după tejghea o faţă mare, galbenă şi umflată, pe care la început nici n-o recunoscu, dar la zgomotul pe care-l făcu uşa, faţ cea mare se ridcă şi, văzînd cine intrase, scoase un răsunător: „Cum s- ar zice „, asupra căruia nu te puteai înşela!.. Bietul Pierrotte! Mîhnirea fet ei lui făcuse din el altom Pierrotte” cel de odinioară, atît de voios şi de rumen, nu mai exista. Lacrimile pe care mititica lui le vărsa de cinci luni îi înroşiseră ochii şi-i topiseră obrajii. Pe buzele-i palide, rîsul zgomotos de altădată făcea loc acum unui zîmbet rece, tăcut, zîmbetul văduvelor şi al iubitelor părăsite. Nu mai era Pierrotte, era Ariana.De altfel, în prăvălia fostei case Lalouette numai el era schimbat. Păstoriţele colorate, chinezii cu pîn-tec mare, vioriu, surîdeau mereu fără griji pe poliţele înalte, printre paharele de Bccmia şi farfuriile cu flori mari. Castroanele de supă rotunde, lămpile cârcel de porţelan pictat străluceau mereu la locul lor, îndărătul aceloraşi vitrine, şi, în odaia din dosul prăvăliei, acelaşi flaut cînta tot atît de discret. — Eu sînt, Pierrotte, zise maica Jacques, în-tăiindu-şi glasul, vin să-ţi cer un mare serviciu, împrumută-mi o mie cinci sute de franci. Fără să răspundă, Pierrotte deschise casa, zornăi cîţiva taleri; apoi, închizînd sertarul, se ridică liniştit: — Nu-i am aici, domnule Jacques. Aşteaptă-mă că-i aduc de sus. înainte de a ieşi, adăugă stingherit: . îfu-ţi spun să vii cu mine. I-ar face prea rău. Jacques oftă: — Ai dreptate, Pierrotte. Mai bine să nu merg sus. După cinei minute, cevenolul se întoarse cu două hîrtii de cîte o mie de franci, pe care i le puse în mînă. Jacques nu voia să le ia. — N-am nevoie decît de o mie cinci sute de franci, zicea el. Dar cevenolul stărui: — Te rog, domnule Jacques, păstrează tot. Ţin la cifra de două mii de franci. E suma pe care mi-a împrumutat-o domnişoara pe vremuri, ca să-mi cumpăr un om în loc. Dacă n-oi primi, cum s-ar zice, nu ţi-aş ierta-o niciodată ! Jacques nu îndrăzni să refuze. Băgă banii în buzunar, şi, întinzînd mîna eevenolului, îi zise numai: — Adio, Pierrotte, şi mulţumesc! Pierrotte îi opri mîna. Cîtva timp rămaseră aşa, faţă în faţă, emoţionaţi şi tăcuţi. Amîndoi aveau numele Ini Daniel pe buze, dar, din aceeaşi delicateţe, nu îndrăzneau să-l rostească. Un tată si o mamă caie se înţelegeau atît de bine!  Jacques, cel dintîi, se desprinse uşurel, îl podideau lacrimile; se grăbea să iasă. Cevenolul îl însoţi pînă în pasaj. Ajungînd acolo, bietul om  nu-şi mai putu stăpîni amărăciunea de care-i era plin sufletul şi începu cu dojana în glas: — Ah! domnule Jacques... domnule Jacques... cum s-ar zice! Dar era prea tulburat ca săşi isprăvească traducerea şi nu putu decît să repete de două ori la rînd: Cum s-ar zice... Cum s-ar zice... O, da, într-adevăr, cum s-ar zice!... Plecînd de la Pieirotte, Jacques se întoarse la tipograf. Cu toată împotrivirea alsacianului, voi să-i înapoieze îndată cei patru sute de franci împrumutaţi lui Daniel. Şi, ea să-şi ia de-o grijă, îi mai lăsă şi banii pentru cele trei poliţe; apoi, simţiudu-şi inima mai uşoară, îşi zise: „Să căutăm copilul”. Din nenorocire, ora era prea înaintată ca să-şi înceapă alergătura chiar în ziua aceea. De altfel, oboseala călătoriei, emoţia, tuşea seacă şi neîncetată care demult îl prăpădea cu încetul zdrobiseră pînă într-âtîta pe biata maică Jacques, încît a fost nevoie să se întoarcă în strada Bonaparte, spre a se mai odihni puţin. A, cînd intră în odăiţă şi revăzu, în amurgul unui soare bătrîn de (octombrie, toate lucrurile care-i vorbeau de copilul său: masa rimelor în faţa ferestrei, paharul lui, călimara, lulele scurte ca ale abatelui Germane, cînd auzi sunînd prietenoasele clopote de la SaintGermain, cam răguşite de ceaţă, cînd Angelus-nl de seară, melancolicul Angehis care-i plăcea atîta lui Daniel, bătu din aripi în geamurile umede, numai o mamă ar putea spune ce a suferit maica Jacques... Se învîrti de două-trei ori în jurul odăii, uitîndu-se pretutindeni, deschizînd toate dulapurile, în nădejdea de a găsi ceva care să-l pună pe urmele fugarului. Dar, vai! Dulapurile erau goale. Nu mai rămăsese decît rufărie veche, nişte zdrenţe. Toată odaia mirosea a dezastru şi a părăsire. Nu plecase, fugise, într-un colţ, pe jos, era un sfeşnic, iar în cămin, sub un morman de hîrtie arsă, o cutie albă cu dungi de aur. Cutia asta o recunoscu. Acolo păstrau scrisorile ochilor negri. Acum o regăsea în cenuşă. Ce nelegiuire! Urmindu-şi cercetările, dădu într-un sertar al mesei peste cîteva foi de hîrtie acoperite cu un scris neregulat, înfrigurat, scrisul lui Daniel cînd era inspirat.,,B un poem, fără îndoială” ghidi maica Jacques, apropiindu-se de fereastră, ca să citească, într-adevăr era un poem, un poem jalnic ce începea astfel: „Jacques, te-am minţit. De două luni te mint mereu”. Scrisoarea aceasta nu plecase; dar, după cum vedeţi, ajungea totuşi la destinaţie. De data aceasta, providenţa făcuse serviciul poştei. Jacques o citi de la capăt la celălalt. Cînd ajunse la locul unde scrisoarea vorbea de un angajament la Montparnasse, propus cu atîia stăruinţă, respins cu atîta hotărîre, sări în sus de bucurie: — Ştiu unde este, strigă el; şi, vîrînd scrisoarea în buzunar, se culcă mai liniştit; dar, deşi rupt de oboseală, nu dormi. Tot blestemata aceea de tuse... De cum se iviră zorile, zoii leneşe şi reci de toamnă, se scula în grabă. îşi făcuse planul. Adună boarfele din. fundul dulapurilor, le puse în cufărul lui, fără a uita cutiuţa cu dungi de aur, zise un ultim adio vechiului turn Saint-Germain şi plecă lăsînd lotul deschis, uşa, fereastra, dulapurile, pentru ca nimic din frumoasa lor viaţă să nu mai rămînă în locuinţa aceea, în care alţii aveau, să Pica de-acum înainte. Jos înştiinţa că se mută,” plăti chiria pe lunile din urmă; apoi, fără a mai răspunde întrebărilor viclene ale portarului, opri o trăsură care trecea şi porunci să-l ducă la hotelul Pilois, din strada Doamnelor, la Batignolles. Hotelul ăsta era ţinut de un frate de-al bătrînului Pilois, bucătarul marchizului. Nu primea decît persoane recomandate şi numai cu trimestrul. Aşa că, în cartier hotelul se bucura de o faimă cu totul deosebită. A locui la hotelul Pilois era un certificat de viaţă regulată şi cinstită. Jacques îşi cîştigase încrederea acelui Vatelx al casei d'Hacqueviile, şi aducea din partea acestuia un coş cu vin de Marsala pentru hotelier. Această recomandaţie fu de ajuns, şi eînd ceru cu sfială să fie primit ca locatar, i se dădu fără şovăire o cameră frumoasă la parter, cu două ferestre spre grădina hotelului, era cit pe ce să spun a mănăstirii. Grădina nu era mare; trei sau patru salcîmi, un pătrat de verdeaţă sărăcăcioasă, verdeaţa din Batignolles, un smochin fără smochine, o viţă de vie bolnavă şi cîteva tufe de crizanteme, numai atîta, dar, în sfîrşit, ajungea ca să înveselească odaia, cam tristă şi umedă de felul ei...  Fără să piardă o clipă, Jaquces îşi aşeză lucrurile, bătu cuie, rîndui ruf aria, puse un rastel pentru lulelele lui Daniel, anină portretul doamnei Eyssette la căpătîiul patului; într-un cuvînt, se strădui pe cît putu mai bine s-alunge aerul banal care îmbicseşte orice cameră mobilată; apoi, cînd o luă bine în stăpîmre, îmbucă repede ceva şi ieşi îndată. Trecînd, îl înştiinţa pe domnul Pilois că în seara aceea, în mod cu totul excepţional, o să se întoarcă poate cam tîrziu, şi-l rugă să i se pregătească în cameră o gustare mai bună, cu două tacîmuri şi vin veclii. în loc să se bucure de acest cîştig suplimentar, bunul domn Pilois se înroşi pînă în vîrful urechilor, ca un vicar abia intrat în slujbă. — Vorba-i că, făcu el, încurcîndu-se, nu ştiu... Regulamentul hotelului nu îngăduie avem feţe bisericeşti . Jacques zîmbi: — A! foarte bine, înţeleg... Te-au speriat cele două tacîmuri. Linişteşte-te, iubite domnule Pilois, nu-i o femeie. Dar, coborînd spre Montparnasse, îşi zicea: „Totuşi; da, e o femeie, o femeie fără curaj, un copil fără minte pe care niciodată nu trebuie să-l mai laşi singur”. Spuneţi-mi de ce maică-mea Jacques era atît de sigur că mă găseşte la Montparnasse? De cînd îi scrisesem groaznica scrisoare care nu plecase, aş fi putut foarte bine să părăsesc teatrul, ba nici să nu fi intrat acolo. Ei bine, nu! Instinctul de mamă îl călăuzea. Era convins că mă găseşte acolo şi c-o să mă ia cu el chiar în seara aceea; numai că, pe bună dreptate, se gîndea: „Ca să-l răpesc, trebuie să fie singur, iar femeia aceea să nu bănuiască nimic”. Asta-l împiedică să se” ducă de-a dreptul la teatru după lămuriri. Culisele-s vorbăreţe. Un singur cuvînt” putea să dea de ştire. Socoti că-i mai bine să se bizuie numai pe afişe şi se duse repede să le cerceteze.  Programele repfezentanţiilor de periferie se afişează la uşa crîşmarilor din cartier, după nişte zăbrele, în felul strigărilor de cununie în satele din Alsacia. Citindu-le, Jacques scoase un ţipăt de bucurie. La teatrul Montparnasse se juca în seara aceea Marie-Jeanne, dramă în cinci acte, cu doamnele Irma Borel, Desiree , Levrault, Guigne ete. Precedat de: Iubire şi prune uscate, vodevil într-un act, cu domini Daniel, Antonin şi domnişoara Leontine. ,,Totu-i în regulă, îşi zise el. Nu joacă amîndoi în aceeaşi piesă. Sînt sigur de lovitura mea.” Si intră într-o cafenea din Grădina Luxemburg, să aştepte ora răpirii. Cînd se însera, se duce la teatru. Reprezentaţia! Si-ncepuse. Se plimbă cam un ceas sub gangul din faţa uşii, laolaltă cu gardienii comunali. Din cînd în cînd, aplauzele dinăuntru ajungeau pînă la el ca un zgomot de grindină îndepărtată, şi i se rupea inima la gîndul că poate aplaudau astfel strîmbăturile copilului său... Pe la nouă, un val de lume se revărsă zgomotos în stradă. Vodevilul se isprăvise: erau unii care mai rîdeau. Fluierau, se chemau: „Hei!... Tu!” răsunau toate zbieretele menajeriei pariziene... De! Nu era ieşirea de la Teatrul Italienilor! Jacques mai aşteptă o clipă, pierdut în gloata aceea; apoi, pe la sfîrşitul antractului, cînd toată lumea se întorcea în sală, se strecură într-o alee întunecoasă şi năclăită de lîngă teatru, intrarea artiştilor, şi ceru să vorbească cu doamna Irma Borel. — Cu neputinţă! i se spuse. E în scenă. Cit despre şiretlicuri, nici chiar un sălbatic nu-l întrecea pe Jaeques ăsta! Cu aerul cel mai liniştit răspunse: — Dacă nu pot s-o văd pe doamna Irma Borel, vă rog să-l chemaţi pe domnul Daniel. O să-i transmită ce aveam să-i spun. După un minut, maica Jacques îşi recucerise copilul şi-l ducea în grabă la celălalt capăt al Parisului. XIV. VISUL — Ia te uită, Daniel, îmi zise maică-mea Jacques, cînd am intrat în camera de la hotelul Pilois. Parcă-i noaptea sosirii tale la Paris! Ca în noaptea aceea, într-adevăr, o gustare îmbietoare ne aştepta pe o faţă de masă foarte albă: pateul mirosea frumos, vinul părea venerabil, flacăra luminoasă a luminărilor rîdea în fundul paharelor. Şi totuşi, şi totuşi nu mai era acelaşi lucru! Sînt fericiri care nu se mai repetă. Masa era aceeaşi, dar îi lipsea floarea vechilor noştri oaspeţi, frumoasa înflăcărare a sosirii, planurile de lucru, visurile de glorie şi acea sfîntă încredere care te face să rîzi şi să mănînci cu poftă. Mei unul, vai! nici unul din oaspeţii aceştia de altădată nu voise să vină la domnul Pilois. Rămă-seseră cu toţii în clopotniţa de la Saint-Germain. Ba în ultima clipă, pînă şi Expansiunea, care ne făgăduise să ia parte la sărbătoarea noastră, trimise răspuns că n-o să vină. O nu, nu mai era aceiaşi lucru. Âm înţeles aşa de bine, incit vorbele lui Jacques, în loc să mă înveselească, îmi umplură ochii de lacrimi ce-mi curgeau şiroaie. Sînt sigur că-n adîneul inimii îi venea şi lui să plîngă, dar avu curajul să se stăpînească şi-mi zise, luîndu-şi un aer voios: „Haide, Daniel, ai plîns destul! Numai asta faci de un ceas. (în trăsură, pe cînd îmi vorbea, plînsesem întruna pe umărul lui). Halal primire! Fără îndoială îmi aminteşti de cele mai urîte zile ale vieţii mele, vremea ibricelelor cu clei, şi parcă mai aud: „Jacques, eşti un măgar!” Haide, şterge-ţi lacrimile, tinere pocăit, uite-te în oglindă şi să vezi cum o să rîzi”. M-am uitat în oglindă, dar n-am rîs. Mi-a fost ruşine. Peruca cea galbenă mi se lipise de frunte, eram mînjit cu roşu şi cu alb pe obraji, peste care-mi curgeau sudoarea şi lacrimile... Era îngrozitor! Cu o mişcare de scîrbă mi-am smuls peruca, dar, cînd s-o arunc, m-am răzgîndit şi am atîrnat-o drept în mijlocul peretelui. Jacques mă privea foarte mirat:,,De ce-o pui acolo, Daniel? B foarte urît trofeul ăsta de apaş Parcă l-am fi scalpat pe PolicMnelle. Iar eu, foarte grav:,,Nu! Jacques, nu-i un trofeu. E remuşearea mea, remuşcarea mea ce se poate vedea şi pipăi şi pe care vreau s-o am totdeauna înaintea mea”. Umbra unui zîmbet amar trecu pe buzele lui Jacques, dar îndată îşi reluă înfăţişarea veselă:,,Aida-de, lasă asta; acum că te-ai spălat şi ţi-am regăsit scumpa mutrişoară, să ne aşezăm la masă, frumosul meu cîrlionţat, că mor de foame”. Nu era adevărat. Nu-i era foame, dar nici mie, Dumnezeule! în zadar voiam să fac cinste mesei, mi se oprea mîncarea în gît şi, cu toate sforţările mele de a mă linişti, îmi stropeam pateul cu lacrimi tăcute. Jacques mă pîndea cu coada ochiului şi-mi zise după o clipă: „De ce plîngi?  îţi pare rău că eşti aici? Ţi-e necaz pe mine că te-am răpit?” I-am răspuns cu tristeţe: „Jacques, asta-i o vorbă rea, dar ţi-am dat dreptul să-mi spui orice”. Cîtăva vreme am mai mîncat, sau mai bine zis ne-am prefăcut amîndoi că mîncăm. Jacques, scos din răbdări de comedia pe care ne-o jucam unul altuia, îşi împinse farfuria şi se ridică:”Hotărît lucru, masa nu merge. Mai bine să ne culcăm”. Avem noi un proverb care spune: „Chinul şi somnul nu-s tovarăşi de pat”. Mi-am dat seama de adevărul ăsta în noptea aceea. Chinul meu era să mă gîndesc la tot binele pe care mi-l făcuse maică-mea Jacques şi la tot răul cu care-l răsplătisem, să compar viaţa mea cu a sa, egoismul meu cu devotamentul lui, sufletul ăsta de copil mişel cu inima aceea de erou, care-şi luase ca îndreptar în viaţă: „Nu-i decît o fericire pe lume, fericirea celorlalţi”. Mai era un chin să-mi spun: „Acuma mi-am stricat viaţa. Am pierdut încrederea lui Jacques, iubirea ochilor negri, stima faţă de mine însumi Ce-o să mă fac?”... Chinul ăsta îngrozitor mă ţinu treaz pînă la ziuă... Nici Jacques nu dormi. L-am auzit răsucindu-se pe o parte şi pe alta şi tuşind o tuse seacă ce parcă-mi înţepa ochii. Odată l-am întrebat încetişor: „Tuşeşti, Jacques? Nu eşti bolnav cumva?”... Mi-a răspuns:,,Nu-i nimic... Dormi acolo...” Şi, după glasul lui, am înţeles că era mai supărat pe mine decît voia să pară. Gîndul ăsta-mi sporea şi mai mult mihnirea şi am început iar să plîng singur sub plapuma. Im am plîns atîta, că pînă la urmă am adormit. Dacă chinul alungă somnul, lacrimile sînt un narcotic. Cum m-am deşteptat era ziua mare. Jacques nu se mai afla lingă mine. Credeam că plecase, dar, dînd la o parte perdelele, l-am zărit la celalalt capăt al odăii, culcat pe o canapea, şi atît de palid, o! aut de palid.. Tu ştiu ce gînd groaznic mi-a fulgerat prin minte. „Jacques!” am strigat, repezmdu-ma spre el... Dormea şi strigătul meu nu-l deşteptă. Lucru ciudat! Chipul lui avea în somn o expresie de suferinţă tristă, pe care nu i-o mai văzusem mcodata, dar care totuşi nu era ceva nou pentru mine. irasa-turile lui slăbite, faţa prelungă, paloarea obrajilor, mîinile bolnăvicios de străvezii, toate-mi făceau rau, dar un rău pe care-l mai simţisem cîndva. Totuşi nu fusese niciodată bolnav. Niciodată pînă acum, Jacques n- avusese cearcănele astea vinete sub ochi, fata asta suptă în ce altă lume trecuta mai avusesem oare vedenia aceasta? Deodată mi-am adus aminte de visul meu. Da, asta-i! Aşa era.Jacques în visul meu, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea, abia murise... Jacques a murit, Daniel Eyssette, situll-ai ucis  în clipa aceea, o raza de soare cenuşiu intră sfioasă pe fereastră şi, ca o sopirla, alergă pe' chipul acesta palid, neînsufleţit u, fericire '. Iată că mortul se deşteaptă, se freacă la ochi si văzîndu-mă în picioare în faţa lui, îmi zice zim-bind voios: - Bună dimineaţa, Daniel! Ai dormit bine  Eu tuşeam prea mult. M-am lungit pe canapea ca sa nu te trezesc.  Şi în timp ce-mi vorbeşte foarte liniştit, simt că-mi mai tremură picioarele de cumplita vedenie pe care am avut-o şi mă rog în adîncul inimii mele: „Dumnezeule atotputernic, nu-mi lua pe maică-mea Jao ques!” Cu toată deşteptarea asta tristă, dimineaţa fu destul de veselă. Am putut chiar să regăsim ceva din rîsetele noastre de odinioară, dar, cînd să mă îmbrac, mi-am dat seama că n- aveam alte haine decît un pantalon scurt de barchet şi o jiletcă roşie cu pulpane lungi, zdrenţe de teatru pe care le purtam în clipa răpirii. — La naiba, dragul meu, îmi zise Jacques, nu te poţi ghidi la toate! Numai don Juanii nedelicaţi se gîndesc la trusou cînd răpesc vreo frumoasă! De altfel n-avea nici o grijă. O să te înnoim. Va fi iar ca la sosirea ta la Paris. O spunea ca să-mi facă plăcere, fiindcă simţea, ca şi mine, că nu mai era acelaşi lucru. — Hai, Daniel, urmă bunul meu Jacques, văzînd că luam un aer visător, să nu ne mai gîndim la trecut. Iată o viaţă nouă care se deschide înaintea noastră, să păşim în ea fără remuşcări, cu încredere, eăutînd numai să nu ne mai joace aceleaşi feste ca cea veche. Nu te întreb, dragă frate, ce socoti să faci de azi înainte, dar mi se pare că, dacă vrei să începi un nou poem, locul ăsta-i prielnic să lucrezi. Ddaia-i liniştită. Păsările cîntă în grădină. N-ai decît săţi aşezi masa rimelor în faţa ferestrei. I-am curmat repede vorba: — Nu, Jacques, s-a isprăvit cu poemele şi cu rimele. înt fantezii care te costă prea scump. Acuma vreau să fac şi eu ca tine, să muncesc, să-mi cîştig existenţa şi să te ajut din răsnuteri la reclădirea căminului. Iar el, zîmbitor şi liniştit: — Iată planuri frumoase, domnule fluture albastru, dar nu asta ţi se cere. Nu-i vorba să-ţi cîştigi existenţa, şi numai de-ai făgădui Dar basta! O să mai vorbim noi de toate acestea mai tîrziu... Hai să-ţi cumpărăm haine! Ca să ies, am fost nevoit să pun o redingotă de-a lui, care-mi cădea pînă la glezne şi-mi dădea aerul unui muzicant piemontez; nu-mi lipsea decît harpa. Cu cîteva luni în urmă aş fi murit de ruşine dac-ar fi trebuit să umblu pe stradă în halul ăsta, dar în clipa de faţă aveam destule alte ruşini pe cap, şi ochii femeilor puteau să rîdă mult şi bine cînd treceam, că nu mai era acelaşi lucru ca pe vremea galoşilor mei. A nu, nu mai era acelaşi lucru! — Acuma că mai arăţi a om, îmi zise maica Jacques, ieşind din prăvălia de haine vechi, te însoţesc pînă la hotelul Pilois. Apoi mă duc să văd dacă negustorul de fier, la care ţineam contabilitatea înainte de plecarea mea, vrea să-mi mai dea de lucru. Banii lui Pierrotte n-au să ţină o veşnicie. Trebuie să mă gîndesc la pîinea noastră. îmi venea să-i spun: „Ei bine, Jacques, du-te la negustorul tău. M-oi pricepe eu să mă-ntorc singur acasă”. Dar l-am înţeles: voia să fie sigur că n-aveam, să mă duc iarăşi laMontparnasse. A, de- ar fi putut să citească în sufletul meu! Ca să-l liniştesc, l-am lăsat să mă conducă pînă la hotel. Dar de cum întoarse spatele, ani şters-o pe stradă. Şi eu aveam de făcut drumuri... Cînd m-ain întors, era tîrziu. Prin grădina întunecoasă, o umbră mare, neagră, se plimba neliniştită. Era maică-mea Jacques. — Bine c-ai venit odată, îmi zise el, tremurînd. Tocmai voiam să plec la Montparnasse... Am făcut un gest de mînie: — Prea te îndoieşti de mine, Jacques, nu-i mărinimos  Şi oare aşa o să fie totdeauna? Niciodată n-o să-mi redai încrederea ta? îţi jur pe ce am mai sfînt pe lume că nu vin de unde, crezi tu, că femeia aceea a murit pentru mine, că n-am s-o mai văd niciodată, că m-ai recucerit cu totul şi că trecutul acela îngrozitor, din care m-a smuls dragostea ta, nu mi-a lăsat decît remuşcări şi nici o părere de rău... Ce trebuie să-ţi mai spun ca să te conving? Ah! uite, răutăciosule! Aş vrea să-mi deschid pieptul ca să vezi că nu mint. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar îmi aduc aminte că, în umbră, dădea trist din cap ca şi cum ar fi zis: „Vai, cum aş vrea să te cred!” Şi totuşi eram sincer vorbindu-i astfel. Fără îndoială că eu singur n-aş fi avut niciodată curajul să mă smulg de lîngă femeia aceea, dar acum, cînd lanţul era sfărîmat, simţeam o uşurare nespusă. Ca oamenii care încearcă să se omoare cu cărbuni şi se căiesc în clipa din urmă, cînd e prea tîrziu şi asfixia îi şi gîtuie şi-i paralizează. Deodată sosesc vecinii, uşa sare în ţăndări, aerul mîntuitor năvăleşte în odaie şi sărmanii sinucigaşi îl sorb cu nesaţ, fericiţi că mai trăiesc şi făgăduind să nu mai înceapă. Tot aşa şi eu, după cinci luni de asfixiere morală, trăgeam cu nări fremătătoare aerul proaspăt şi tare al vieţii cinstite, îmi umpleam plămînii, şi vă jur pe Dumnezeu că nu-mi ardea să mai încep... Dar Jacques nu voia să mă creadă, şi toate jurămintele din lume nu l-ar fi convins de sinceritatea mea  Bietul băiat! îi făcusem atîtea! Ne-am petrecut seara asta dinţii în odaia noastră, stînd înaintea focului, ca iarna, fiindcă odaia era umedă şi negura din grădină ne pătrundea pînă în măduva oaselor. Şi apoi, ştiţi, cînd eşti trist, îţi face bine să vezi un pic de foc... Jacques lucra, făcea socoteli. în lipsa lui, negustorul de fier voise să-şi ţină singur registrele şi ieşise o mîzgălitură atît de frumoasă, o asemenea încurcătură în debit şi credit, încît acum era nevoie de o lună de muncă anevoioasă, ca lucrurile să fie puse la punct. Vă închipuiţi că n-aş fi dorit decît să- i ajut maică-mi Jacques la operaţia aceasta. Dar fluturii albaştri nu se pricep la aritmetică; şi, după un ceas petrecut asupra acestor registre groase de comerţ, cu linii roşii şi pline de hieroglife ciudate, am fost nevoit să mă dau bătut. Jacques se descurca minunat în treaba asta grea. Se năpustea, cu capul în piept, asupra cifrelor, acolo unde se îngrămădeau mai tare, şi coloanele cele mari nu-l înspăimîntau. Din cînd în cînd, în toiul muncii, se întorcea spre mine şi-mi zicea, cam îngrijorat de visarea mea tăcută: — Ni-e bine, nu-i aşa! Nu te plictiseşti, cel puţin? „Nu mă plictiseam, dar eram trist văzîndu-l că se necăjeşte atîta şi mă gîndeam, plin de amărăciune: „De ce mai trăiesc pe lume?  Nu- s bun de nimic... Degeaba mai fac umbră pămîntului. Nu ştiu decît să- i chinuiesc pe toţi şi să fac să plîngă ochii care mă iubesc”. Zicîndu-mi asta, mă gîndeam la ochii negri şi mă uitam cu durere la cutiuţa eu dungi aurii pe care Jacques o aşezase, poate înadins, pe placa pătrată a pendulei. Ce de-a lucruri îmi amintea cutia aceasta! Ce cuvîntări înduioşătoare îmi ţinea de la înălţimea soclului ei de bronz! „Ochii negri ţi-au dat inima lor, ce-ai făcut cu ea? îmi zicea cutia. A mîncat-o Cuc-Alb”. Iar eu, mai păstrînd o licărire de nădejde în fundul sufletului, încercam să readuc la viaţă, să încălzesc cu răsuflarea mea toate aceste fericiri de altădată, ucise de însăşi mîna mea. Mă gîndeam:,.A mîncat-o Cuc-Alb!.. A mîncat-o Cuc-Alb!” ...Seara aceasta, lungă şi melancolică, petrecută în faţa focului, în lucru şi visare, vă înfăţişează destul de bine noua viaţă pe care aveam s-o ducem de-a cum înainte. Toate zilele următoare semănară cu seara asta... Bineînţeles, nu Jacques era cel care visa. El sta cîte zece ceasuri la rînd aplecat asupra registrelor lui groase, cufundat pînă la gît în cifrăraie. în timpul ăsta, eu scormoneam tăciunii şi, tot scormonindu-i, spuneam cutiuţei cu dungi aurii: „Să mai vorbim puţin de ochii negri! Vrei” „  Că nici gind să poţi vorbi de ei cu Jacques! Dintr-o pricină sau din alta, ocolea cu grijă orice convorbire cu subiectul ăsta. Nici măcar un cuvînt despre Pierrotte. Nimic... Aşa că mă răzbunam pe cutiuţă, şi flecăreala noastră nu se mai isprăvea. Pe la amiază, cînd vedeam pe maică-mea Jacques lucrînd de zor la registre, mă îndreptam tiptil spre uşă şi o ştergeam pe nesimţite, zicînd: „Mă întorc numaidecît, Jacques!” Niciodată nu mă întreba unde mă duc; dar după înfăţişarea lui nenorocită, după glasu-i plin de îngrijorare, cu care-mi spunea: „Te duci?”, înţelegeam că nu avea mare încredere în mine. Gîndul la femeia aceasta îl urmărea întruna. Işi zicea: „Dacă o revede, sîntem pierduţi!” Şi, cine ştie? Poate că avea dreptate. Poate că, dac-aş mai fi văzut-o pe sirenă, aş fi căzut iar sub vraja pe care o răspîndea asupra bietei mele fiinţe, cu coama ei de aur şters şi semnul alb din colţul buzei Dar, slavă Domnului! n-am mai văzut-o. Fără îndoială că vreun oarecare domn de la opt-la-zece a făcut-o să-l uite pe Dani-Dan al ei, şi niciodată, niciodată n-am mai auzit vorbindu-se de ea, nici de Cuc-Alb, negresa ei. Intr-o seară, întorcîndu-mă dintr-unul din drumurile-mi tainice, am intrat în odaie cu un strigăt de bucurie:  — Jacques! Jacques! O veste bună! Am găsit de lucru. Iată zece zile de cînd, fără să-ţi spun nimic, băteam străzile cu gîndul ăsta în sfîrşit s-a făcut! Am un serviciu... Chiar de mîine intru ca supraveghetor general la Institutul Ouly din Montmartre, foarte aproape de noi... Voi fi ocupat de la şapte dimineaţa la şapte seara... Multă vreme petrecută departe de tine, dar cel puţin îmi voi cîştiga pîinea şi voi putea să te mai uşurez. Jacques îşi înălţă capul de pe cifre şi-mi răspunse destul de rece: —Intr-adevăr, dragul meu, bine faci că-mi vii în ajutor... Casa ar fi prea grea pentru mine singur... Nu ştiu ce am, dar de cîtva timp mă simt hodorogit rău. Un puternic acces de tuse îl împiedică să urmeze. Lăsă condeiul să-i cadă din mînă, cu o înfăţişare tristă, şi se aruncă pe canapea. Văzîndu-l lungit acolo, palid, cumplit de palid, îngrozitoarea vedenie a visului meu îmi mai trecu o dată pe dinaintea ochilor, dar n-a fost decît o străfulgerare Aproape îndată, maică-mea Jacques se ridică şi începu să rîdă văzîndumi mutra zăpăcită: — Nu-i nimic, prostule! E un pic de oboseală. Am lucrat prea mult în vremea din urmă... Acum, că ai o slujbă, am s-o las şi eu mai domol, şi-n opt zile voi fi vindecat. Vorbea atît de firesc, cu faţa atît de zîmbitoare, încît tristele mele presimţiri zburară şi, o lună întreagă, n-am mai auzit în mintea mea fîlfîitul aripilor lor negre. A doua zi am intrat la Institutul Ouly. Cu toată pompoasa-i denumire, Institutul Ouly era o mică şcoală, aşa în glumă, ţinută de o doamnă bătrînă cu zulufi, pe care copiii o numeau „mătuşica”. Erau acolo vreo douăzeci de omuleţi, dar ştiţi, oişte prichindei din aceia care vin la şcoală cu gustarea într-un coşuleţ şi totdeauna cu cămaşa ieşită afară. Erau şcolarii noştri. Doamna Ouly îi învăţa cîntări religioase; eu le împărtăşeam tainele alfabetului. Afară de aceasta, mai aveam însărcinarea de a-i supraveghea în recreaţii, într-o curte unde erau găini şi un curcan, de care domnişorii ăştia se temeau grozav. Şi uneori, cînd pe „mătuşica” o apuca guta, eu măturam clasa, treabă prea puţin demna de un supraveghetor general, şi pe care totuşi o făceam fără scîrbă; de fericit ce mă simţeam că-mi puteam cîştiga pîinea... Seara, cînd mă întorcem lai hotelul Pilois, găseam masa pusă şi pe maica Jacques, care m-aştepta... După masă făceam de cîteva ori ocolul grădinii cu paşi mari, apoi ne petreceam seara la gura sobei. Iată toată viaţa noastră... Din cînd în cînd primeam cîte o scrisoare de la domnul sau domna Eyssette; erau marile noastre evenimente. Doamna Eyssette locuia mai departe la unchiul Baptiste; doamnul Eyssette călătorea tot pentru Societatea vinicolă. Afacerile nu mergeau prea prost. Datoriile de la Lyon erau pe trei sferturi plătite. într-un an sau doi, totul va fi achitat, şi ne-am pntca gîndi să trăim iar cu toţii împreună... Eu eram de părere ca, deocamdată, s-o aducem pe doamna Eyssette la hotelul Pilois, cu noi, dar Jac-ques nu voia. „Nu, încă nu, zicea el într-un chip ciudat, încă nu  Să mai aşteptăm!” Şi răspunsul ăsta, totdeauna acelaşi, îmi Mngea inima. îmi spuneam:,,N-are încredere în mine Se teme să nu mai fac vreo nebunie cînd doamna Eyssette va fi aici... De aceea vrea să mai aştepte”... Mă înşelam... Nu de aceea spunea Jacques: „Să mai aşteptăm!” Cititorule, dacă eşti o fire tare, dacă visele te fac să zîmbeşti, dacă inima nu ţi-a fost niciodată muşeată, muşcată de să-ţi vină a urla de presimţirea unor întâmplări viitoare, dacă eşti un om pozitiv, pe care numai realitatea îl impresionează, dacă în nici un caz nu vrei să admiţi inexplicabilul, nu mai citi pînă la sfîrşit memoriile acestea. Ceea ce-mi rămme de spus în capitolele din urmă e adevărat ca adevărul veşnic, dar tu n-o vei crede. Era în ziua de 4 decembrie... Mă întorceam de la Institutul Ouly, şi mai repede decît de obicei. Dimineaţa îl lăsasem pe Jacques acasă, plîngîndu-se de o mare oboseală, şi abia aşteptam să ştiu cum îi mai merge. Treeînd prin grădină, m-am împiedicat de domnul Pilois, în picioare lîngă smochin şi vorbind încet cu un domn scurt şi cu labe mari, care parcă se necăjea grozav să-şi încheie mănuşile. Voiam să-mi cer iertare şi să trec înainte, dar hotelierul mă opri. — O clipă, domnule Daniel! Apoi, întorcîndu-se către celălalt, adăugă: E tînărul despre care vă vorbeam. Cred c-ar fi bine să-l preveniţi  M-am oprit foarte neliniştit. Despre ce voia să mă prevină bondocul ăsta? Că mănuşile-i erau mult prea strimte pentru labele lui? Nu, zău, o vedeam doar bine... A fost o clipă de tăcere şi de stinghereală. Domnul Pilois, cu nasul în vînt, se uita în smochin, parcă i-ar fi căutat smochinele pe care nu le avea. Omul cu mănuşile trăgea mereu de ele Totuşi, pînă la urmă, se hotărî să vorbească, dar fără să dea diurnul nasturelui din mină, nu vă temeţi. — Domnule, îmi zise el, sînt de douăzeci de ani medicul hotelului Pilois şi îndrăznesc să susţin...  Nu l-am lăsat să-şi isprăvească fraza. Cuvîntul medic îmi spusese tot. — Veniţi pentru fratele meu? l-am întrebat tre-murînd... E tare bolnav, nu-i aşa? Nu cred că medicul ăsta să fi fost un om rău, dar în elipa aceea avea mai ales grija mănuşilor şi, fără a se gîndi că vorbea cu copilul lui Jacques, fără a incerca să mai slăbească lovitura, îmi răspunse brutal: — Dacă-i bolnav? Cred şi eu  N-o să treacă noaptea! A lovit în plin, vă asigur. Casa, grădina, domnul Pilois, medicul, toate se învîrteau în jurul meu. Am fost nevoit să mă reazem de smochin. Avea mînă grea doctorul hotelului Pilois!... De altfel, nici nu băgă de seamă nimic şi urmă foarte liniştit, fără să înceteze a-şi încheia mănuşile: — E un caz fulgerător de ftizie galopantă... Nu-i nimic de făcut, cel puţin nimic serios  De altminteri am fost chemat mult prea tîrziu, ca totdeauna. — Nu-i vina mea, domnule doctor, făcu bunul domnul Pilois, care tot mai căuta smochine cu cea mai mare băgare de seamă, un mijloc ca oricare altul de a-şi ascunde lacrimile, nu-i vina mea. Ştiam de mult că era bolnav, sărmanul domnul Eyssette, şi adeseori l-am sfătuit să cheme pe cineva, dar niciodată nu voia. Desigur că se temea să nu-şi sperie fratele... Vedeţi, erau aşa de uniţi copiii ăştia! Un hohot de plîns deznădăjduit îmi ţîşni din adîncul inimii. — Haide, curaj, băiete! îmi zise blînd omul cu mănuşile Cine ştie? Ştiinţa şi-a spus ultimul cuvînt, dar natura încă nu O să mai trec mîine dimineaţă. Apoi se învîrti în loc şi se îndepărtă, oftînd de mulţumire: îşi încheiase o mănuşă! Am mai rămas o clipă afară, să-mi şterg ochii şi să mă mai liniştesc puţin; pe urmă, luîndu-mi inima în dinţi, am intrat în camera noastră, cu un aer hotărît. Ge-am văzut deschizînd uşa mă îngrozi. Ca să-mi lase mie patul, fără îndoială, Jacques ceruse să i se pună o saltea pe canapea şi l-am găsit acolo, palid, îngrozitor de palid, aidoma cu Jacques din visul meu. Primul meu gînd a fost să m-arunc asupra lui, să-l iau în braţe şi să-l duc în pat, oriunde, dar să-l scot de acolo, Dumnezeule, să-l scot de acolo! Apoi îndată mi-am zis: „N-ai să poţi, e prea mare!” Şi atunci, fiindcă văzusem pe maică-mea Jacques întins fără scăpare pe locul ăsta unde visul spusese c-avea să moară, mi-am pierdut tot curajul; masca de veselie silită pe care ţi-o pui pe faţă ca să linişteşti muribunzii nu putu să se mai ţină pe obrajii mei-, şi am căzut în genunchi lîngă canapea, vărsînd şiroaie de lacrimi. Jacques se întoarse anevoie spre mine:  Tu eşti, Daniel Te-ai întîlnit cu doctorul, nu-i aşa? Şi doar îl rugasem pe bondocul acela să nu te sperie! Dar văd, după înfăţişarea ta, că nu m-a ascultat şi că ştii tot... Dă-mi mîna, frăţioare Cine dracu' şi-ar fi închipuit una ca asta? Sînt oameni care se duc la Nisa să se vindece de boala lor de piept; eu m-am dus să caut una. E cît se poate de original A, ştii, dacă deznădăjduieşti, o să-mi tai şi mie tot curajul; nici aşa nu-s prea viteaz... Azi-dimineaţă, după ce-ai plecat, am înţeles ca merge prost. Am trimis după preotul de la Saint-Pierre. A venit să mă vadă, şi-o să mai vină îndată să-mi aducă împărtăşania. O să-i facă plăcere mamei, pricepi!... E un om de treabă preotul ăsta îl cheamă ca pe prietenul tău de la liceul din Sarlande. Nu putu spune mai mult şi se prăvăli pe pernă, închizînd ochii. Am crezut că moare şi am început să ţip în gura mare. — Jacques! Jacques! Dragul meu!... Fără să vorbească, îmi făcu semn cu mîna: — Sst! Sst! de mai multe ori. In clipa aceea, uşa se deschise. Domnul Pilois intră în odaie urmat de un bărbat gras, care se rostogoli ca un bulgăre spre canapea, strigînd: — Ce aflu, domnule Jacques?... Cum s-ar zice... — Bună ziua, Pierrotte! făcu Jacques, deschizînd iar ochii. Bună ziua, vechiul meu prieten! Eram Sigur c-o să vii de cum te-oi chema... Lasă-l să şadă aici, Daniel. Avem de vorbit amîndoi. Pierrotte îşi apropie capul mare de buzele palide ale muribundului şi rămaseră aşa mai multă vreme, şopotind încet.. Eu mă uitam, nemişcat în mijlocul odăii. Mai ţineam cărţile subsuoară. Domnul Pilois mi le luă binişor, zicîndu-mi ceva, dar n-am auzit ce. Apoi aprinse luminările şi aşeză pe masă un şervet mare, alb. îmi spuneam în gînd:,,De ce-o fi punînd masa?  O să mai mîncăm?  Dar nu mi-e foame!” Se lăsa noaptea. Afară, în grădină, lumea din hotel îşi făcea semne uitîndu-se la ferestrele noastre. Jacques şi Pierrotte tot mai vorbeau. Din cînd în cînd îl auzeam pe cevenol, zicînd cu glasu-i gros, înecat de lacrimi: — Da, domnule Jacques... Da, domnule Jacques. Dar nu îndrăzneam să m-apropii Totuşi, pînă la urmă, Jacques mă chemă şi mă puse să stau la căpătîiul lui, lingă Pierrotte: — Daniel, dragul meu, îmi zise el, după o lungă pauză, sînt tare trist că trebuie să te părăsesc. Dar un lucru mă mîngîie: nu te las singur în viaţă... O să-ţi rămînă Pierrotte, bunul Pierrotte, care te iartă şi se leagă să mă înlocuiască lîngă tine... — Da, da, domnule Jacques, mă leg  Cum s-ar zice... mă leg — Vezi tu, bietul meu copil, urmă maica Jacques, niciodată n-ai izbuti tu singur să reclădeşti căminul... Nu ca să-ţi fac inimă rea, dar eşti un prost reconstructor de cămin... Cred însă că, ajutat de Pierrotte, vei putea să înfăptuieşti visul nostru... Nu-ţi cer să cauţi s-ajungi un bărbat; socot şi eu, ca abatele Germane, că vei fi un copil toată viaţa ta. Dar te rog fierbinte să fii totdeauna un copil bun, un copil de treabă şi, mai ales... apropie-te puţin, ca să-ţi spun asta la ureche şi mai ales, nu fă să plîngă ochii negri. Aici, sărmanul meu mult iubit se mai odihni un pic, apoi reluă: Cînd totul se va sfîrşi, să scrii tatii şi mamei. Numai eă va trebui să-i înştiinţezi cu încetul... Le-ar face prea rău dac-a afla totul dintr-o dată  Acuma înţelegi de ce n-am adus-o pe doamna Eyssette? Nu voiam să fie astăzi aici. Sînt clipe prea dureroase pentru o mamă Se opri şi privi înspre uşă: Iată-l pe Dumnezeu! rosti el, zîmbind. Şi ne făcu semn să ne dăm la o parte. Se aducea sfînta împărtăşanie. Pe faţa de masă albă, între luminări, luară loc ostia şi untdelemnul sfinţit. Apoi preotul se apropie de pat şi slujba începu Cînd se isprăvi, o! ce lungă mi s-a mai părut! cînd se isprăvi, Jacques mă chemă încetişor lîngă el: — Sărută-mă! îmi zise el. Iar glasu-i era aşa de slab, de parcă mi-ar fi vorbit de departe  Şi trebuie să fi fost întradevăr departe, de douăsprezece ceasuri de cînd cumplita ftizie galopantă îl trîntise pe spatele-i slab şi-l ducea spre moarte în cel mai mare galop! Atunci, apropiindu-mă să-l sărut, mîna mea o întîlni pe a lui, scumpa lui mînă umedă de sudoarea agoniei. Am apucat-o şi nu i-am mai dat drumul... Am rămas aşa, nu mai ştiu cîtă vreme; poate un ceas, poate o veşnicie, nu ştiu deloc... Nu mă mai vedea, nu-mi mai vorbea. Numai mîna lui se mişcă de mai multe ori într-a mea, ca pentru a-mi spune: „Simt că eşti aici”. Deodată, o tresărire lungă îi zgudui bietul trup din cap pînă-n picioare. Am văzut că ochii i se deschid şi privesc în jur, căutînd pe cineva; şi cum mă plecam asupra lui, l-am auzit spunînd de două ori foarte încet: — Jacques, eşti un măgar! Jacques, eşti un măgar!... Apoi nimic... Murise. O, visul! Un vînt cumplit bătu în noaptea aceea. Decembrie azvîrlea pumni de măzăriche în geamuri. Pe masa din capătul odăii, un crucifix de argint strălucea între două luminări. Ingenuncheat în faţa lui Crist, un preot pe care nu-l cunoşteam se ruga cu glas puternic, în zgomotul vîntului Eu nu mă rugam, nici nu plîngeam. N-aveam decît un singur gînd, gîndul neclintit să încălzesc mîna mult iubitului meu Jacques, pe care o ţineam strînsă într-ale mele. Vai, cu cît se apropia dimineaţa, cu atîta mîna lui se făcea mai grea şi de gheaţă... Deodată, preotul care recita pe latineşte în faţa crucifixului se ridică şi veni să mă bată pe umăr. — Incearcă să te rogi, îmi zise el. O să-ţi facă bine. Abia atunci l-am recunoscut... Era vechiul meu prieten de la liceul din Sarlande, abatele Germane el însuşi, cu frumoasa-i faţă ciupită de vărsat şi înfăţişarea lui de dragon în sutană... Suferinţa mă doborîse pînă într-atîta, că nu m-am mirat să-l văd. Mi s-a părut foarte firesc. Dar iată cum se afla el aici: In ziua cînd Piciul părăsea liceul, abatele Germane îi spusese: „Am eu un frate la Paris, un preot de treabă... dar basta! La ce bun să-ţi mai dau adresa lui”? Sînt sigur că nu te- ai duce la el”. Şi uite ce-i soarta! Fratele abatelui Germane era preot la biserica. Saint-Pierre din Montmartre, şi pe el îl chemase biata maică Jacques la patu-i de moarte. Tocmai atunci se întîmplase ca abatele Germane să fie în treacăt la Paris şi să locuiască la casa parohială în seara de 4 decembrie, fratele lui îi zise înapoindu-se: — Am dus sfîntul maslu unui nenorocit de copil care moare foarte aproape de aici. Va trebui să te rogi pentru el, abate! Abatele răspunse: — O să mă gîndesc la el mîine, făcînd slujba. Cum îl cheamă? — Stai e un nume din sud, cam greu de ţinut minte... Jacqueş Eyssette... Da, aşa-i... Jacques Eyssette.  Numele acesta îi aminti abatelui de un oarecare mic pedagog pe care-l cunoştea. Şi, fără să piadă o clipă, alerga la hotelul Pilois... Cînd intră, mă zări în picioare, agăţat de mîna lui Jacques. Nu voi să-mi tulbure durerea, spuse tuturor să plece şi că va veghea cu mine. Pe urmă îngenunche, şi abia noaptea, tîrziu, speriat de încremenirea mea, mă bătu pe umăr şi se făcii cunoscut. Din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a petrecut. Sfîrşitul acelei nopţi groaznice, ziua următoare şi încă multe alte zile nu mi-au lăsat decît amintiri nedesluşite. Aici e un mare gol în memoria mea. Totuşi îmi aduc aminte, dar ca de lucruri întîmplate cu veacuri în urmă, de un drum lung, fără sfîrşit, prin noroiul Parisului, după carul cel negru. Mă văd mergînd cu capul gol, între Pierrotte şi abatele Germane. O ploaie rece, amestecată cu măzăriche, ne biciuieşte obrazul. Pierrotte are o umbrelă mare, dar o ţine aşa de rău şi ploaia cade atît de tare, încît apa curge şiroaie pe sutana abatelui, lucioasă toată! Plouă, plouă, ah! cum mai ploxiă! Lîngă noi, aproape de car, păşeşte un domn înalt, îmbrăcat în negru, cu un beţişor de abanos în mînă. Acesta-i maestrul de ceremonii, un fel de şambelan al morţii. Ca toţi şambelanii, poartă mantie de mătase, spadă, pantaloni scurţi şi joben Să fie o nălucire a creierului meu?... Găsesc că omul ăsta seamănă cu domnul Viot, supraveghetorul general de la liceul din Sarlande. E înalt ca el, ţine ca el capul plecat pe umăr şi, de cîte ori se uită la mine, are acelaşi zîmbet prefăcut şi de gheaţă, care flutura pe buzele cumplitului chelar. Nu-i domnul Viot, dar poate că-i umbra lui. Carul cel negru înaintează mereu, dar aşa de încet, aşa de încet... Mi se pare că n-o să mai ajungem niciodată în sfîrşit, iată-ne într-o grădină tristă, plină de noroi gălbui, în «are te afunzi pînă la glezne. Ne oprim la marginea unei gropi mari. Oameni cu mantale scurte aduc o cutie mare, foarte grea, pe care trebuie s-o coboare înăuntru. Treaba-i anevoioasă. Frînghiile, înţepenite de ploaie, nu lunecă Aud pe unul din oamenii ăştia ca strigă:,,Cu picioarele înainte! Cu picioarele înainte! „ în faţa mea, de cealaltă parte a gropii, umbra domnului Viot, cu capul plecat pe umăr, îmi zîmbeşte mereu cu blîndeţe. Lungă, subţire, gîtuită în veşmintele-i de doliu, ea se desprinde pe cenuşiul cerului ca o lăcustă mare, neagră, udă toată.  Acum sînt singur cu Pierrotte. Coborîm prin Montmartre... Pierrotte caută o trăsură, dar nu găseşte. Merg lîngă el, cu pălăria în mînă. Mi se pare că-s tot în urma dricului De-a lungul cartierului, lumea întoarce capul să-l vadă pe omul ăsta gros care plînge, strigînd după birje, şi pe copilul care umblă cu capul gol, pe o ploaie cu găleata. Mergem, mergem întruna. Şi-am obosit, şi capul mi-e greu în sfîrşit, iată pasajul Saumon, fosta casă Lalouette, cu obloanele ei vopsite, de pe care curg şiroaie de apă verde Fără să mai intrăm în prăvălie, urcăm la Pierrotte. La etajul întîi, puterile mă părăsesc. Mă aşez pe o treaptă. Cu neputinţă să merg mai departe. Capul mi-e prea greu... Atunci, Pierrotte mă ia în braţe. Şi pe cînd mă duce sus, pe trei sferturi mort şi scuturat de friguri, aud măzărichea care pîrîie pe vitrina pasajului şi apa din jgheaburi ce cade cu mare zgomot în curte... Plouă, plouă, ah, cum mai plouă! XVI. SFÎRŞITUL VISULUI Piciul e bolnav; Piciul e pe moarte în faţa pasajului Saumon, un larg aşternut de paie, schimbat la două zile, îi face pe trecători să spună: „Colo sus trage să moară vreun bogătaş bătrîn”... Nu trage să moară un bogătaş bătrîn, ci Piciul. Toţi medicii l-au condamnat. Două febre tifoide în doi ani e mult prea mult pentru creieraşul ăsta de pasăre-muscă! Haide, repede, puneţi caii la carul cel negru! Şi lăcusta cea mare să-şi pregătească beţişorul de abanos şi zîmbetul mîhnit! Piciul e bolnav: Piciul e pe moarte! Să vedeţi ce jale-i în fosta casă Lalouette! Pierrotte nu mai doarme. Ochii negri sînt deznădăjduiţi. Doamna de isprafă răsfoieşte cu înfrigurare un Raspail, rugîndu-se fierbinte sfîntului Camfre să facă o nouă minune, de hatîrul scumpului bolnav... Salonul galben e închis, pianul mort, flautul fără glas. Dar mai sfîşietor decît toate, o! mult mai sfîşietor, e o rochiţă neagră care stă într-un colţ al casei si împleteşte de dimineaţa pînă seara, fără să scoată o vorbă, iar lacrimi grele-i curg şiroaie. Şi pe cînd fosta, casă Lalouette se tînguieşte astfel zi şi noapte, Piciul e culcat foarte liniştit într-un pat mare de puf şi nu bănuieşte cum îi face pe toţi să plîngă în jurul lui. Ţine ochii deschişi, dar nu vede nimic. Lucrurile n-ajung pînă la sufletul său. Nici n-aude nimic decît numai un ţiuit înăbuşit, o zbîrnîială nedesluşită, ca şi cum ar avea drept urechi două scoici de mare; scoicile acelea mari cu buze trandafirii, în care auzi vuind marea. Nu vorbeşte, nu gîndeste. Ai zice că-i o floare bolnavă Să-i ţii o compresă cu apă rece la cap şi o bucată de gheaţă în gură, atîta cere. Cînd gheaţa se topeşte, cînd compresa se usucă la arşiţa craniului său, scoate un mîrîit: altceva nu vorbeşte. Aşa trec mai multe zile, zile fără ceasuri, zile neguroase; apoi, deodată, într-o dimineaţă, Piciul are o senzaţie ciudată. Parcă l-ar fi scos cineva din fundul mării. Ochii lui văd, urechilei aud. Eăsuflă. îşi vine în fire Maşina de gîndit care dormea într-un colţ al creierului, cu rotiţele-i subţiri ca părul unei zîne, se deşteaptă şi se pune în mişcare. La început încet, apoi ceva mai repede, apoi cu o repeziciune nebună, tic! tic! tic! de-ai crede c-o să se sfărîme. Simţi că maşina asta frumoasă nu-i făcută să doarmă şi că vrea să-şi recîştige vremea pierdută... Tic! tic! tic! Ideile se încrucişează, se încîlcesc ca firele de mătase:,,Unde-s, Dumnezeule?... Ce-i patul ăsta mare?... Şi ce fac cele trei doamne de colo, lîngă fereastră?... Oare nu cunosc eu rochiţa asta neagră care stă cu spatele la mine?... Parcă.” Şi ca să se uite mai bine la rochia neagră pe care crede c-o recunoaşte, Piciul se ridică anevoie într-un cot şi se plecă afară din pat, apoi îndată se dă îndărăt, îngrozit. Acolo, înaintea lui, în mijlocul odăii, a zărit un dulap de nuc cu ferecaturi vechi de fier ce se caţără pe uşi. Dulapul ăsta îl recunoaşte! L-a mai văzut o dată in vis, un vis îngrozitor.. Tic! tic! tic! Maşina de gîndit merge ca vîntul. O, acum Piciul îşi aduce aminte. Hotelul Pilois, moartea lui Jacques, înmormîntarea, sosirea la Pierrotte pe ploaie, vede iar tot, îşi aminteşte tot. Vai! Benăscînd la viaţă, nenorocitul copil a renăscut la durere. Şi cea dintîi vorbă a lui e un geamăt... La geamătul ăsta, cele trei femei care lucrau lîngă fereastră au tresărit. Una din ele, cea mai tînără, se ridică strigînd:,,Gheaţă, gheaţă!” Şi repede aleargă să ia o bucată de gheaţă de pe cămin şi i-o aduce Piciului, dar Piciul n-o vrea  Respinge încetişor mîna care-i căuta buzele, e o mînă prea delicată pentru o îngrijitoare de bolnavi! Oricum, cu glas tremurător, zice: — Bună ziua, Camille!   Camille Pierrotte e atît de mirată că muribundul vorbeşte, încît rămîne pe loc buimăcită, cu braţul întins, cu mîna deschisă şi cu bucata de gheaţă străvezie care tremură în vîrful degetelor ei trandafirii de frig. — Bună ziua, Camille! repetă Piciul. O, las' că te recunosc eu bine!... Mi-e mintea limpede acuma  Dar dumneata mă vezi?  Oare poţi să mă vezi? Camille Pierrotte face ochi mari: — Dacă te văd, Daniel?! Cred şi eu că te văd!.. Atunci, la gîndul că dulapul a minţit şi Camille Pierrotte nu-i oarbă, că visul, îngrozitorul vis nu se va adeveri pînă la capăt, Piciul prinde curaj şi se încumetă să mai pună şi alte întrebări: — Am fost tare bolnav, nu-i aşa, Camille? — O, da, Daniel, tare bolnav — Şi stau în pat demult?... — Mîine se împlinesc trei săptămîni... — Doamne, Dumnezeule! Trei săptămîni!... Au şi trecut trei săptămîni de cînd biata maică-mea Jacques. Nu sfîrşeşte fraza şi-şi ascunde capul în pernă, plîngînd cu hohote.  în clipa aceea, Pierrotte intră în odaie. Aduce alt medic. (Dacă boala se mai lungeşte, toată Academia de medicină o să se perinde.) Ăsta-i renumitul doctor Brum-Brum, un vlăjgan care nu-şi pierde vremea şi nu se joacă să-şi încheie mănuşile la căpătîiul bolnavilor. Se apropie de Piciul, îi pipăie pulsul, se uită la ochii şi la limba lui, apoi întorcîndu-se către Pierrotte: — Ce-mi tot îndrugai?... Păi e vindecat băiatul ăsta... — Vindecat! face bunul Pierrotte, împreunîndu-şi mîinile. — Aşa de bine vindecat, încît o să-mi aruncaţi îndată gheaţa asta pe fereastră si-o să-i daţi bolnavului o aripă de pui stropită cu Saint-Emilion... Haide, nu te mai mîhni, mica mea domnişoară. în opt zile, tînărul ăsta, care a dus moartea de nas, o să fie pe picioare, v-o garantez eu. Pînă atunci, vedeţi să stea liniştit în pat. Feriţi-l de orice emoţie, de orice lovitură. E lucrul de căpetenie... Pentru rest, lăsăm natura să lucreze, că se pricepe să îngrijească mai bine decît voi şi decît mine... Vorbind astfel, renumitul doctor Bruni-Brum dă un bobîrnac tînărului care a dus moartea de nas, zîmbeşte domnişoarei Camille şi pleacă sprinten, însoţit de bunul Pierrotte, care plînge de bucurie şi repetă întruna: —Ah! domnule doctor, cum s-ar zice cum s-ar zice... In urma lor, Camille vrea ca bolnavul să doarmă, dar el se împotriveşte cu hotărîre: — Nu te duce, Camille, te rog Nu mă lăsa singur... Cum vrei să dorm cu durerea pe care-o am în suflet? — Ba da, trebuie, Daniel... Trebuie să dormi Ai nevoie de odihnă. Aşa a spus doctorul. Haide, fii cuminte, închide ochii şi nu te gîndi la nimic Peste puţin voi veni să te mai văd. Şi dac-ai dormit, voi sta multă vreme. — Dorm... dorm, zise Piciul, închizînd ochii. Apoi, răzgîndindu-se: încă un cuvînt, Camille!... Oare cine-i rochiţa aceea neagră pe care am zărit-o aici adineauri? — O rochie neagră?... — Ei da, ştii bine! E rochiţa aceea neagră care lucra cu voi lîngă fereastră... Acuma nu mai este acolo... Dar adineauri am văzut-o, sînt sigur. — A, nu, Daniel, te înşeli. Am lucrat aici toată dimineaţa cu doamna Tribou, vechea dumitale prietenă, doamna Tribou, ştii, cea pe care o numeai doamna de ispravă. Dar doamna Tribou nu-i în negru  poartă tot rochia ei cea verde. Nu, cu siguranţă nu-i nici o rochie neagră în toată casa... Poate c-ai visat... Haide! Mă duc... Somn uşor!... Zicînd acestea, Camille Pierrotte fuge repede, foarte încurcată şi cu obrajii arzînd, ca şi cum ar fi minţit. Piciul rămîne singur, dar tot nu poate să doarmă. Maşina cu rotiţe subţirele îşi face de cap în creierul lui. Firele de mătase se încrucişează, de încîlcesc Se gîndeşte la mult iubitul lui care doarme în iarba de la Montmartre; se gîndeşte şi la ochii negri, la frumoasele lumini întunecate pe care providenţa parcă le aprinsese anume pentru el. Aici, uşa odâii se deschide încet, încet, ca şi ctim ar vrea să intre cineva, dar aproape îndată se aude cum Camille Pierrotte zice cu glas scăzut: — Nu intraţi. Emoţia o să-l omoare dacă se trezeşte... Şi iată că uşa se închide iar, încet, încet aşa cum se deschisese. Din nenorocire, o bucată din poala rochiei negre se prinde în prag, iar din patul lui, Piciul zăreşte poala asta de rochie care iese afară. In clipa aceea, inima-i tresare, ochii i se aprind şi ridicîndu-se într-un cot, începe să strige în gura, mare:  — Mamă! Mamă! De ce nu vii să mă săruţi?  Numaidecît uşa se deschide. Rochiţa neagră, care nu se mai poate stăpîni, se repede în odaie, dar în loc să meargă spre pat, se duce drept în cealaltă parte a încăperii, cu braţele deschise, chemîndu-l: — Daniel! Daniel! — Pe aici, mamă, strigă Piciul, care-i întinde braţele, rîzînd Pe aici! Da ce, nu mă vezi?... Şi atunci, d-na Eyssette, pe jumătate întoarsă spre pat, dibuind aerul din jurul ei cu mîinile care-i tremură, răspunde cu glas sfîşietor: — Vai nu, scumpul meu odor, nu te văd  Niciodată n-o să te mai văd... Sînt oarbă! Auzind aceasta, Piciul scoate un ţipat puternic şi cade pe spate între perne. Fireşte că după douăzeci de ani de nenorociri şi de suferinţe, doi copii morţi, căminul nimicit, bărbatul ei departe nu-i chiar de mirare că ochii dumnezeieşti ai bietei mame Eyssette să fie acuma arşi de lacrimi. Da pentru Piciul!... Cum se potrivesc toate cu visul lui! Ce ultimă groaznică  lovitură îi mai păstra soarta! Oare n-o să moară dintr-asta?... Ei bine, nu! Piciul n-o să moară. Nu trebuie să moară! în urma lui, ce s-ar face biata mamă oarbă? Unde-ar mai găsi ea lacrimi să-şi plîngă şi pe ăl treilea fiu? Ce s-ar face tata Eyssette, care n-are cînd nici măcar să se repeadă să-şi sărute copilul bolnav, nici să ducă o floare copilului său mort? Cine-ar mai reclădi căminul, frumosul cămin al familiei, la care amîndoi bătrînii vor veni cînd va să-şi încălzească bietele mîini îngheţate? Piciul nu vrea să moară. Dimpotrivă, se agaţă din răsputeri de viaţă... I s-a spus că, pentru a se însănătoşi mai repede, nu trebuie să gîndească: nu gîndeşte; că nu trebuie să vorbească: nu vorbeşte; că nu trebuie să plîngă: nu plînge... E o plăcere să-l vezi în patul lui, cu înfăţişarea liniştită, cu ochii deschişi, jucîndu-se, pentru a-şi trece vremea, cu canafurile piapumei de puf. O adevărată convalescenţă de călugăr. In jurul lui, toată casa Lalouette îşi dă cea mai mare osteneală, în tăcere. Doamna Eyssette stă toată ziua la picioarele patului, cu împletitura ei. Scumpa oarbă e atît de obişnuită cu andrelele lungi, încît împleteşte tot aşa de bine ca pe vremea cînd vedea. Doamna de ispravă e şi ea acolo; apoi, în fiecare clipă, numai ce se iveşte în uşă faţa bună a lui Pierrotte. Pînă şi flautistul urcă după ştiri, de patru sau cinci ori pe zi. Dar, trebuie s-o spunem, el nu vine pentru bolnav; îl atrage mai ales doamna de ispravă  De cînd Camille Pierrotte i-a spus răspicat că nu-l voia nici pe el, nici flautul lui, înfocatul instrumentist s-a mulţumit cu văduva Tribou, care, deşi mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă decît fiica cevenolului, nu-i însă cu totul lipsită de farmec şi de economii. Cu această romanţioasă femeie coaptă, omul-flaut nu şi-a pierdut vremea; la a treia şedinţă, căsătoria plutea în aer şi vorbeau, încă nehotărît, să deschidă o prăvălie de plante medicinale în strada Lombarzilor, cu economiile doamnei. Pentru ca frumoasele planuri să nu adoarmă, tînărul virtuos vine atît de des după veşti. Dar domnişoara Pierrote? Nu se mai vorbeşte de ea! Oare nu mai este în casă?... Ba da, e tot acolo. Numai că, de cînd bolnavul e în afară de orice primejdie, nu mai intră aproape niciodată în odaia lui. Şi cînd vine, e numai în treacăt, s-o ia pe oarbă de mină, ca s-o ducă la masă, dar Piciului, niciodată vreo vorbă A, ce departe-i vremea trandafirului roşu, vremea cînd,pentru a zice:,,Te iubesc”, ochii negri se deschideau ca două flori de catifea! în patul lui, bolnavul oftează, gîndindu-se la fericirea aceea care-şi luase zborul. Vede bine că ea nu-l mai iubeşte, că fuge.de dînsul, că-l urăşte. Dar el a voit-o. N-are dreptul să se plînga. Şi totuşi, ar fi fost aşa de bine ca în doliul şi-n durerea ta să-ţi încălzească inima un pic de iubire! Ar fi fost aşa de bine să plîngi pe un umăr prieten!... „în sfîrşit! Eăul s-a făcut, îşi zice bietul copil, să nu ne mai gîndim la asta şi să lăsăm visările la o parte! Cît despre mine, nu mai e vorba să fiu fericit în viaţă. E vorba să-mi fac datoria... Mîine o să mă înţeleg cu Pierrotte.” într-adevăr, a doua zi, la ora cînd cevenolul trece tiptil prin odaie, ca să coboare la prăvălie, Piciul, care din zori stă la pîndă după perdele, îl cheamă încetişor: — Domnule Pierrotte! Domnule Pierrotte! Pierrotte se apropie de pat, şi atunci, bolnavul, foarte mişcat şi fără să ridice ochii, zice: Uite că merg spre însănătoşire, bunul meu domn Pierrotte, şi trebuie să-ţi vorbesc serios. Nu vreau să-ţi mulţumesc pentru ceea ce faci pentru mama şi pentru mine  Cevenolul îi curmă repede vorba: — Nici un cuvînt despre asta, domnule Daniel! Tot ce fac trebuia să fac. Mă înţelesesem cu domnul Jacques. — Da, ştiu, Pierrotte, ştiu că la tot ce vreau să-ţi spun în privinţa aceasta, răspunzi totdeauna acelaşi lucru  Aşa că nici n-o să-ţi mar vorbesc despre asta. Dimpotrivă, te-am chemat ca să te rog ceva. Ajutorul dumitale din prăvălie o să te părăsească în curînd. Vrei să mă iei în locul lui? O, te rog, Pierrotte, ascultă-mă pînă la capăt! Nu-mi spune nu, fără să mă fi ascultat pînă la sfîrşit Ştiu că, după purtarea mea mişelească, nu mai am dreptul să trăiesc în mijlocul vostru. Este în casă cineva care suferă din pricina prezenţei mele, cineva pentru care a mă vedea e un chin, şi pe bună dreptate!... Dar dacă fac în aşa fel ca să nu mă vadă*niciodată, dacă mă oblig să nu mă urc niciodată aici, dacă rămîn totdeauna la prăvălie, dacă sînt de-al casei voastre fără totuşi să fiu, ca dulăii din ogradă care nu intră niciodată prin odăi, oare în condiţiile astea n-ai putea să mă primeşti? Pierrotte ar vrea să ia în mîinile lui mari capul cîrlionţat al Piciului şi să-l sărute mult de tot, dar se stăpîneşte şi răspunde liniştit: — Păi de, vezi, domnule Daniel, înainte de a-ţi răspunde, am nevoie să mă sfătuiesc cu mititica Mie, propunerea dumitale îmi convine destul, dar nu ştiu dacă mititica De altfel o să vedem. Trebuie să se fi sculat... Gamille! Gamille! Camille Pierrotte, cate se Scoală devreme ca o albină, tocmai îşi stropeşte trandafirul roşu de pe căminul din salon. Soseşte în capot de dimineaţă, cu părul ridicat în sus ca o chinezoaică, proaspătă, veselă, mirosind a flori. — Uite, mititico, îi spune cevenolul, uite, domnul Daniel cere să intre la noi, să-l înlocuiască pe ajutorul meu din prăvălie Dar, cum gîndeşte că prezenţa lui ţi-ar fi prea neplăcută. — Prea neplăcută! îi taie vorba Camille Pierrotte, schimbînd feţe-feţe. Nu zice nimic mai mult, dar ochii negri îi isprăvesc fraza. Da, ochii negri, ei înşişi, se arată în faţa Piciului, adînci ca noaptea, luminoşi ca stelele, strigînd: „Iubire, iubire!” cu atîta patimă şi înflăcărare, încît inima bietului bolnav se aprinde toată. Atunci Pierrotte zice, rîzînd pe înfundate: — Păi de, lămuriţi-vă amîndoi o fi vreo neînţelegere la mijloc. Şi se duce să bată cu degetele pe geam un joc cevenol; apoi, cînd crede că copiii s-au lămurit îndeajuns o, Dumnezeule! abia au avut cînd să-şi spună două vorbe, se apropie de ei şi-i priveşte: — Ei, bine? — A, Pierrotte, zice Piciul, întinzîndu-i mîinile, e tot atît de bună ca şi dumneata M-a iertat! Din clipa aceea, convalescenţa bolnavului merge cu paşi de uriaş... Cred şi eu! Ochii negri nu se mai mişcă din odaie. Tinerii îşi petrec zilele făcînd planuri de viitor. Vorbesc de căsătorie, de căminul ce trebuie reclădit. Vorbesc şi de scumpa maică Jacques, şi numele lui mai face să curgă lacrimi frumoase. Dar, oricum! Este iubire în fosta casă Lalouette. Asta se simte. Şi dacă cineva se miră că iubirea poate înflori astfel, în jale şi în lacrimi, îi voi spune să se ducă pe la cimitir, să vadă toate floricelele care cresc printre crăpăturile mormintelor. De altfel, nu cumva să credeţi că pasiunea îl face pe Piciu să-şi uite datoria. Oricît de bine s-ar simţi în patu-i mare, între doamna Eyssette şi ochii negri, abia aşteaptă să se vindece, să se scoale, să coboare la prăvălie. Nu doar, fireşte, că porţelanul l-ar ispiti din cale-afară; dar doreşte cu înfocare să înceapă viaţa de devotament şi de muncă, pentru care i-a fost pildă maica Jacques. La urma urmelor, tot mai bine-i să vinzi farfurii într-un pasaj, cum spunea tragediana Irma, decît să mături institutul Ouly sau să fii fluireat la Montparnasse. Gît despre Muză, nu se mai vorbeşte de ea. Lui Daniel Eyssette îi plac şi acum versurile, dar nu ale lui; şi în ziua cînd tipograful, plictisit de a mai păstra la el cele nouă sute nouăzeci şi nouă de volume ale Comediei pastorale, le trimite în pasajul Saumon, nenorocitul fost poet are curajul să spună: — Trebuie să ardem tot! La care Pierrotte, mai prevăzător, răspunde: — Să ardem tot?! Zău că nu! Mai degrabă le ţin în prăvălie. Oi găsi eu cum să le întrebuinţez  Cum s-ar zice se nimereşte că în curînd am de trimis nişte păhărele pentru ouă la Madagascar. Cu voia dumitale, domnule Daniel, cărţile astea îmi vor sluji să învelesc ouarele. Şi, într-adevăr, două săptămîni mai tîrziu, Comedia pastorală porni la drum spre ţara aceea. îi dorim să aibă acolo mai mult succes decît la Paris!  Şi acum, cititorule, înainte de-a încheia această povestire, vreau să te mai introduc o dată în salonul galben. E într-o după-amiază de duminică, o frumoasă duminică de iarnă, frig uscat şi soare. Toată casa La Jouette e în culmea bucuriei. Piciul e pe deplin vindecat şi s-a sculat pentru întîia oară din pat. în cinstea acestui fericit eveniment, au jertfit la amiază lui Esculap cîteva duzini de stridii, stropite cu vin bun de Turena. Acum stau cu toţii la un loc în salon. E plăcut; flăcările joacă în cămin. Pe geamurile pline de promoroacă, soarele încondeiază privelişti de argint. În faţa căminului, Piciul șade pe un scăunel, la picioarele bietei oarbe aţipite, şi vorbeşte încetişor cu domnişoara Pierrotte, mai roşie decît trandafirul roşu din părul ei. E şi lesne de înţeles, stă doar aşa de aproape de foc!... Din cînd în cînd, un ronţăit de şoarece: e capul de pasăre care ciuguleşte într-un colţ; sau un ţipăt deznădăjduit: e doamna de ispravă, care pierde la besig banii pentru prăvălia de plante medicinale. Vă rog să priviţi cu băgare de seamă înfăţişarea triumfătoare a doamnei Lalouette, care cîştigă, şi zîmbetul îngrijorat al flautistului, care pierde. Dar domnul Pierrotte?... O, domnul Pierrotte nu-i departe. E colo în pervazul ferestrei, pe jumătate ascuns de perdeaua cea mare, galbenă, şi adîncit într-o treabă tăcută, care-l face să asude. Are înaintea lui o mescioară rotundă, compase, creioane, rigle, echere, tuş, pensule şi, în sfîrşit, o coală mare de hîrtie de desen, pe care-o acoperă cu semne ciudate Lucrarea pare să-i placă. La fiecare cinci minute înalţă, capul, îl pleacă un pic întf-o parte şi zîmbeşte cu bunăvoinţă mîzgălelilor lui. Oare ce să fie lucrarea asta tainică?... Aşteptaţi! O să aflăm noi Pierrotte a isprăvit. Iese din ascunzătoarea lui, ajunge încet în spatele tinerei Camille şi al Piciului; apoi, deodată, le întinde sub ochi coala cea mare, întrebînd: — Iaca, îndrăgostiţilor, ce ziceţi de asta?... îi răspund două exclamaţii: — O, tată!  —O, domnule Pierrotte! — Ce-i? Ce este?... tresare sărmana oarbă, trezita pe neaşteptate. Iar Pierrotte, cu voioşie: — Ce este, doamnă Eyssette? E... cum s-ar zice e o schiţă pentru noua firmă, pe care o vom pune la prăvălie peste cîteva luni. Ei, domnule Daniel, citeşte-ne-o tare, ca să ne dăm seama cam cum sună. In adîncul inimii lui, Piciul varsă cea din urmă lacrimă pe fluturii lui albaştri; şi, luînd coala cu amîndouă mîinile: — „Haide, fii bărbat, Piciule!” Citeşte tare, cu glas hotărît, firma asta de prăvălie, pe care viitorul lui e scris cu litere de-o şchioapă: PORŢELANURI ŞI CRISTALURI Fosta casă Lalouette EYSSETTE şi PIERROTTE Succesori