Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

uite si cartea

Wallenstein de Friedrich Schiller    descarcati cartea de aici.....

Lui Sarah Skinner, cu recunostintă URĂ, PRIETENIE, DRAGOSTE, CĂSĂTORIE Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulţime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, şi cu o aură de cârlionţi roşcaţi intră în clădirea gării şi întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul. Şeful de gară încerca deseori să se ia niţeluş de femei, mai ales de cele simple, cărora aşa ceva părea să le placă. — Mobilă? spuse el, ca şi cum n-ar mai fi auzit de aşa ceva în viaţa lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba? O masă de sufragerie cu şase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuţă de cafea, măsuţe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină şi un bufet. — Aoleu! Cât pentru o casă întreagă. — Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, şi e doar un singur dormitor. Dinţii îi stăteau înghesuiţi în faţă, parcă pregătiţi să se ia la harţă. — O să aveţi nevoie de camion, spuse el. — Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan. Îi vorbea cu voce tare, ca şi cum el ar fi fost surd sau prost, şi era ceva în neregulă cu felul cum pronunţa cuvintele. Un accent. El se gândi la olandeză – olandezii se mutau pe atunci prin părţile acelea –, dar ea nu era chiar atât de voinică şi nici nu avea pielea rozalie sau părul blond al femeilor din Olanda. S-ar fi putut să aibă sub patruzeci de ani, dar ce conta? Nu era nici pe departe o frumuseţe. Bărbatul deveni deodată foarte pragmatic. — În primul rând o să aveţi nevoie de camion ca să aducă mobila aici, de acolo de unde o luaţi. Şi ar fi mai bine să vedem întâi dacă e o localitate din Saskatchewan pe unde trece trenul. Altfel va trebui să aranjaţi să o preia cineva, de pildă, din Regina. — Trebuie să ajungă la Gdynia, spuse ea. Şi pe acolo trece trenul. El luă un mers al trenurilor pătat de grăsime din cuiul unde stătea agăţat şi o întrebă cum se scrie numele oraşului. Ea apucă atunci creionul care atârna şi el de o sfoară şi scrise pe o bucată de hârtie din poşetă: GDYNIA. — Ştiţi ce naţionalitate e? Ea spuse că nu[1]. El luă înapoi creionul ca să urmărească rândurile din mersul trenurilor. — O mulţime de localităţi sunt ceheşti, ungureşti, ucrainene, spuse el, şi chiar în clipa aceea îi trecu prin cap că ea ar fi putut avea vreuna dintre aceste origini. Ei şi ce, nu făcea decât să afirme un lucru perfect real. — Uite-l, e într-adevăr, e pe linie. — Da, spuse ea. Vreau să le trimit vineri – se poate? — Noi le putem trimite, dar nu vă pot spune exact în ce zi vor ajunge, răspunse el. Depinde de priorităţi. O să le aştepte cineva acolo? — Da. — E un tren mixt vineri, la două şi optsprezece după-amiaza. Camionul poate veni să ridice mobila vineri dimineaţă. Locuiţi aici în oraş? Ea dădu din cap şi scrise adresa: Strada Expoziţiei nr. 106. Casele din oraş primiseră nu demult numere, şi şeful de gară nu-şi putu imagina pe unde venea adresa aceasta, deşi ştia unde se află Strada Expoziţiei. Dacă ea ar fi rostit atunci numele McCauley, poate că el ar fi devenit mai interesat şi lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. În oraş existau multe case noi, construite după terminarea războiului – deşi localnicii le numeau „case de război“. Şeful de gară presupuse că era vorba de una dintre acelea. — Plătiţi la expediere, spuse. — Vreau şi un bilet pentru mine însămi, în acelaşi tren. Vineri după-amiază. — Mergeţi tot acolo? — Da. — Puteţi lua acelaşi tren până la Toronto, dar apoi trebuie să aşteptaţi Transcontinentalul, care pleacă la zece treizeci noaptea. Vreţi la vagon de dormit sau la vagon obişnuit? În vagonul de dormit aveţi pat rezervat, în cel obişnuit aveţi doar loc pe scaun. Ea spuse că voia loc pe scaun. — Aşteptaţi la Sudbury trenul de Montreal, dar nu vă daţi jos acolo, o să vă treacă pe altă linie şi o să cupleze vagoanele de Montreal. De acolo mergeţi mai departe până la Port Arthur şi apoi la Kenora. Nu vă daţi jos până la Regina, dar acolo va trebui să coborâţi şi să luaţi trenul local. Ea dădu din cap ca şi cum îl aştepta să treacă la treabă şi să-i dea biletul. Încetinind puţin, el adăugă: — Dar nu pot să vă promit că mobila o să ajungă în acelaşi timp cu dumneavoastră. N-aş crede să sosească decât după o zi sau două. Totul depinde de priorităţi. O să vă aştepte cineva? — Da. — Bun. Pentru că nu va fi probabil cine ştie ce gară. Orăşelele alea de acolo nu-s ca aici. Sunt în general nişte chestii destul de rudimentare. Ea plătea acum pentru bilet dintr-un sul de bancnote ţinute într-un săculeţ de pânză, în poşetă. Ca o doamnă de pe vremuri. Îşi numără şi restul. Dar nu aşa cum l-ar fi numărat o doamnă de pe vremuri — Îl ţinu în mână şi-l cercetă scurt din ochi, dar era limpede că nu-i scăpase nici o monedă. Apoi se întoarse să plece, nepoliticoasă, fără să-şi ia la revedere. — Pe vineri! îi strigă el din urmă. Ea purta o haină lungă şi cenuşie în ziua aceea caldă de septembrie, o pereche de pantofi butucănoşi cu şiret şi şosete până la gleznă. Şeful de gară tocmai îşi turna nişte cafea din termos când ea se întoarse şi bătu cu degetele în ghişeu. — Mobila mea, spuse. E în stare foarte bună, aproape nouă. N-aş vrea să ajungă zgâriată, sau lovită, sau vătămată în vreun fel. Şi n-aş vrea nici să miroasă a paie şi a vaci. — Aha, spuse el. Compania de căi ferate face de multă vreme expediţii de mărfuri. Şi să ştiţi că nu folosesc pentru mobilă aceleaşi vagoane pe care le folosesc pentru vaci. — Aş vrea să ajungă la destinaţie exact aşa cum o trimit eu de aici. — Cum să vă spun? Când cumpăraţi mobila de la magazin nu e la fel? V-aţi gândit vreodată cum ajunge acolo? Doar n-a fost făcută în prăvălie, nu? A fost făcută undeva într-o fabrică, şi de acolo trimisă la magazin – cel mai probabil cu trenul. Deci, dacă aşa stau lucrurile, nu e de la sine înţeles că oamenii ăştia se pricep să aibă grijă de mobilă? Ea se uita în continuare la el fără zâmbet, fără să-şi recunoască în vreun fel nerozia de femeie. — Sper, spuse. Sper că se pricep. Şeful de gară ar fi zis, fără să stea măcar pe gânduri, că ştie pe toată lumea în oraş. Ceea ce însemna că îi cunoştea cam pe jumătate. Şi majoritatea celor pe care îi cunoştea erau orăşenii esenţiali, cei cu adevărat „de-ai locului“, care nu veniseră de ieri, de azi şi n-aveau de gând să se mute de acolo. Pe femeia care pleca în Saskatchewan nu o ştia pentru că ea nu mergea la biserica lui, nu-i învăţa pe copiii lui la şcoală, nu lucra în nici unul din magazinele, restaurantele ori birourile în care intra el. Şi nici nu era căsătorită cu vreunul dintre bărbaţii pe care-i cunoştea el din Elks, sau Oddfellows, sau Lions Club, sau Legion[2]. Uitându-se la mâna ei stângă în timp ce îşi scotea banii, el îşi dăduse imediat seama – şi nu fusese deloc mirat – că nu era măritată. Cu pantofii aceia şi cu şosetele până la gleznă în loc de ciorapi, fără pălărie şi fără mănuşi în miezul zilei, femeia ar fi putut foarte bine să vină de pe la vreo fermă. Şi totuşi, nu şovăise aşa cum fac de obicei fermierii, nu fusese stânjenită. Nu avea maniere de ţară – de fapt, nu avea nici un fel de maniere. Pe el îl tratase ca pe un robot furnizor de informaţii. În plus, scrisese o adresă din oraş – Strada Expoziţiei. Cel mai mult îi amintea de o călugăriţă modest îmbrăcată pe care o văzuse la televizor vorbind despre munca ei de misionariat, făcută pe undeva prin junglă – probabil că acolo îşi scotea hainele de măicuţă pentru că îi era mai uşor să se caţere peste tot în patru labe. Zâmbea din când în când ca să arate că religia ei ar fi trebuit să-i facă pe oameni fericiţi, dar în cea mai mare parte a timpului îşi privise publicul ca şi cum ar fi fost convinsă că restul oamenilor existau pe lume în primul rând pentru ca ea să aibă cui da ordine. Mai era un lucru pe care Johanna voia să-l facă şi pe care îl tot amânase. Trebuia să intre în magazinul de haine numit Milady’s şi să-şi cumpere o ţinută de ocazie. Nu fusese niciodată acolo. Când avea ceva de cumpărat – şosete, de pildă –, se ducea la Callaghans. Avea o sumedenie de lucruri moştenite de la doamna Willets, precum haina aceasta, care aveau s-o ţină la nesfârşit. Iar Sabitha – fata de care avusese grijă în casa domnului McCauley – primise întruna haine scumpe care le rămăseseră mici verişoarelor ei mai mari. În vitrina de la Milady’s, două manechine purtau costume cu fuste scurte şi sacouri cu umeri pătrăţoşi. Unul dintre ele, galben-ruginiu, celălalt, de un verde cald, intens. Frunze mari de arţar în culori stridente fuseseră împrăştiate la picioarele manechinelor şi lipite ici-colo pe geamul vitrinei. La vremea când majoritatea oamenilor aveau grijă să grebleze frunzele, să le adune în grămezi şi să le dea foc, aici ele erau puse la loc de cinste. O inscripţie cu litere negre unduitoare se întindea diagonal pe geam: Elegantă şi simplitate – moda toamnei. Johanna deschise uşa şi intră. Chiar înaintea ei, o oglindă înaltă o măsură din cap până-n picioare în haina de bună calitate, lungă, dar informă, a doamnei Willets, de sub care ieşeau aproximativ zece centimetri de picioare grosolane, până ceva mai sus de gleznele acoperite de şosete. Făceau asta intenţionat, bineînţeles. Instalaseră oglinda acolo ca să-ţi dea o imagine deplină şi imediată a propriilor deficienţe şi să poţi trage – sperau ei – fără întârziere concluzia că trebuie să cumperi ceva ca să schimbi această imagine. Un truc atât de făţiş, că ar fi făcut-o să se răsucească pe călcâie şi să iasă dacă n-ar fi venit aici hotărâtă, ştiind ce anume avea de cumpărat. De-a lungul unui perete era un rastel cu rochii de seară, potrivite toate pentru frumuseţile balului, în nuanţe vaporoase şi croite din tul şi tafta. Şi în spatele lor, într-o vitrină de sticlă, ca să nu poată fi atinse de degete profane, o jumătate de duzină de rochii de mireasă, toate o spumă albă, ori satin de culoarea vaniliei, ori dantelă ivorie, brodate cu mărgeluşe de argint sau cu perle mărunte. Corsaje minuscule, decolteuri sinuoase, fuste ample. Nici măcar când fusese tânără Johanna nu şi-ar fi putut vreodată închipui pentru sine o asemenea extravaganţă, nu doar în materie de bani, ci şi de aşteptări, de speranţă absurdă în transfigurare, în extaz. Abia după două sau trei minute apăru cineva. Poate că aveau un vizor undeva şi o spionau, considerând că nu era genul lor de clientă şi sperând că avea să plece. Dar ea nu pleca. Ieşi din raza oglinzii – păşind de pe linoleumul din faţa uşii pe un covor luxos –, şi, într-un sfârşit, draperia din fundul magazinului se dădu la o parte şi de după ea ieşi Milady însăşi, îmbrăcată într-un costum negru cu nasturi sclipitori. Tocuri înalte, glezne subţiri, portjartierul până în talie atât de strâns încât ciorapii îi scrâşneau, părul blond-auriu pieptănat lins pe spate, lăsând vederii faţa machiată. — Mă gândeam să încerc costumul din vitrină, spuse Johanna cu o voce pe care şi-o antrenase din timp. Cel verde. — Ah, e un costum superb, spuse femeia. Cel din vitrină este mărimea zece. Dumneavoastră păreţi… cred că un paisprezece, nu? O luă înaintea Johannei, cu ciorapii foşnind, către latura unde erau atârnate hainele obişnuite, costumele şi rochiile de zi. — Aveţi noroc. Am găsit şi un paisprezece. Primul lucru pe care îl făcu Johanna fu să se uite la eticheta de preţ. Cel puţin de două ori mai mult decât se aşteptase – iar ea n-avea de gând să-şi ascundă părerea. — E destul de scump. — Este o lână foarte fină. Femeia căută leneş până găsi eticheta cu compoziţia materialului, apoi citi o descriere pe care Johanna n-o ascultă cu adevărat, pentru că apucase tivul ca să inspecteze calitatea finisajului. — E uşoară ca mătasea, dar are o rezistenţă de fier. Vedeţi că e dublată peste tot, are o căptuşeală minunată de mătase în amestec cu nailon. N-o să vă treziţi niciodată că începe să vă atârne la spate şi să-şi piardă forma, cum fac costumele ieftine. Uitaţi-vă la manşetele şi gulerul de catifea şi la nasturii aceştia mărunţi îmbrăcaţi în catifea de pe mânecă. — I-am văzut. — Astea sunt genul de detalii pentru care plătiţi, altfel n-o să le găsiţi niciodată. Mie îmi place la nebunie textura catifelei. Şi e numai pe cel verde, să ştiţi – cel de culoarea piersicii nu are aşa ceva, deşi e la acelaşi preţ. Într-adevăr, în ochii Johannei, gulerul şi manşetele de catifea erau cele care dădeau costumului aerul acela subtil luxos şi o făceau să râvnească la el. Dar n-avea de gând să se trădeze. — În cazul ăsta, aş vrea să-l încerc. La urma urmei, pentru asta venise pregătită. Cu lenjerie intimă curată şi cu subsuorile tamponate cu pudră de talc. Femeia avu suficientă înţelepciune ca s-o lase singură în cabina de probă intens luminată. Johanna se feri de oglindă ca de foc până când îşi îndreptă fusta şi-şi încheie sacoul. La început se uită pur şi simplu la costum. Costumul n-avea nimic. Şi mărimea i se potrivea – fusta era mai scurtă decât ceea ce obişnuia ea să poarte, dar, la urma urmei, ceea ce purta ea de obicei nu se asorta cu moda de acum. Costumul era perfect în regulă. Problema era felul cum arăta, în comparaţie cu el, restul corpului ei, neacoperit. Gâtul ei, şi faţa, şi părul, mâinile ei mari şi picioarele groase. — Cum vă descurcaţi? Îmi daţi voie să arunc o privire? „N-ai decât să arunci câte vrei “, se gândi Johanna, „din coadă de câine sită de mătase nu se face, după cum ai să te convingi singură“. Femeia se uită dintr-o parte, apoi din cealaltă. — Bineînţeles, veţi avea nevoie de ciorapi şi de pantofi cu toc. Cum vi se pare? E comod? — Costumul e bun, spuse Johanna. Costumul n-are nimic. În oglindă, chipul femeii se schimbă. Abandonă zâmbetul de până atunci. Deveni decepţionat şi obosit, dar mai cumsecade. — Uneori pur şi simplu asta e. Nu ştii niciodată cu adevărat cum îţi stă ceva până când nu încerci. Adevărul este, spuse ea, cu o siguranţă nouă în voce, mai moderată, că aveţi o siluetă frumoasă, dar robustă. Aveţi oase mari – ei, şi care-i problema? Năstureii înveliţi în catifea nu-s pentru dumneavoastră. Nu vă mai bateţi capul cu el. Scoateţi-l! După ce se dezbrăcase până la lenjerie, Johanna auzi foşnind draperia cabinei, şi apoi o mână se strecură înăuntru. — Încercaţi asta, doar aşa, de pamplezir. O rochie maronie de lână, dublată, cu fusta lungă strânsă graţios în talie, cu mâneci trei sferturi şi un decolteu simplu, rotund. Cât se putea de simplă, mai puţin o curea subţire aurie. Nu la fel de scumpă ca deux-pieces-ul, dar preţul părea încă enorm, dacă te gândeai pentru ce. Cel puţin, fusta avea o lungime mai decentă, şi materialul i se înfăşura nobil pe picioare. Johanna îşi luă inima-n dinţi şi se uită în oglindă. De data asta nu mai arăta ca şi cum cineva ar fi îmbrăcat-o ca să-şi bată joc de ea. Femeia veni lângă ea şi râse, dar de uşurare. — Culoarea ochilor e de vină. N-aveţi nevoie de nici o catifea. Aveţi ochi catifelaţi. Era genul de linguşeală pe care Johanna s-ar fi simţit obligată să o ia în derâdere, atâta că în clipa aceea părea adevărată. Nu avea ochi mari, şi, dacă i s-ar fi cerut să le precizeze culoarea, ar fi spus: „Cred că un soi de căprui“. Dar acum păreau să fi devenit de un maro intens, dar cald şi strălucitor. Nu că ar fi început deodată să se creadă drăguţă. Doar ochii ei ar fi avut o culoare frumoasă dacă ar fi fost o bucată de material. — Bag mâna-n foc că nu purtaţi prea des pantofi de ocazie, spuse femeia. Dar, dacă aţi avea ciorapi şi un toc cât de mic… şi sunt sigură că nu purtaţi bijuterii – şi aveţi perfectă dreptate, nici nu vă trebuie, cu cureluşa aia. Întrerupându-i discursul persuasiv, Johanna spuse: — Mai bine o scot, ca s-o puteţi împacheta. Îi părea rău să se elibereze de apăsarea delicată a fustei şi a cordonului aceluia discret auriu în jurul taliei. Nu avusese niciodată în viaţă senzaţia aceasta stupidă că ceea ce îmbrăcase o făcea mai frumoasă. — Sper că e pentru o ocazie specială, îi strigă femeia în timp ce Johanna se grăbea să se schimbe în hainele sale obişnuite, cu înfăţişarea lor ştearsă. — Probabil c-o să fie rochia mea de nuntă, răspunse ea. Şi fu uimită de ceea ce-i ieşise pe gură. Nu era vreo gafă majoră – femeia nu ştia cine este şi probabil că n-avea să vorbească apoi cu nimeni dintre cei care ar fi putut să ştie. Şi totuşi avusese de gând să nu sufle o vorbă. Probabil simţise că-i datora ceva fiinţei acesteia – că trecuseră împreună prin experienţa deprimantă a costumului verde şi apoi descoperiseră împreună rochia maronie şi că asta crease o legătură între ele. Aiurea! Meseria femeii era să vândă haine, şi exact asta reuşise să facă. — Ah! strigă femeia. Ah, ce frumos! „O fi“, se gândi Johanna, sau poate că nu. Ar fi putut să se mărite cu oricine. Cu vreun fermier nenorocit care avea nevoie de un cal de povară în gospodărie sau cu un babalâc pe jumătate invalid care-şi căuta infirmieră. Femeia aceasta habar n-avea de ce fel de bărbat îşi făcuse ea rost, şi oricum nu era absolut deloc treaba ei. — Sunt sigură că e o căsătorie din dragoste, spuse femeia, ca şi cum i-ar fi auzit gândurile cârcotaşe. De asta vă străluceau ochii în oglindă. Am învelit-o în foiţă, nu trebuie decât s-o scoateţi şi s-o agăţaţi pe umeraş, şi materialul va cădea splendid. Călcaţi-o puţin, dacă vreţi, dar probabil nu va fi nevoie nici măcar de atât. Veni apoi şi momentul înmânării banilor, când amândouă se prefăcură că nu se uită, deşi se uitară. — Merită, zise femeia. Nu te căsătoreşti decât o dată. De fapt, lucrul ăsta nu e întotdeauna adevărat… — În cazul meu va fi, spuse Johanna. I se urcase sângele în obraji – pentru că, de fapt, căsătoria nu fusese menţionată. Nici măcar în ultima scrisoare. Îi dezvăluise acestei femei ceea ce socotea ea că o să se întâmple, şi asta poate că avea să-i poarte ghinion. — Unde l-aţi cunoscut? întrebă femeia, pe acelaşi ton de veselie melancolică. Unde v-aţi întâlnit prima oară? — Prin nişte rude, spuse Johanna cu sinceritate. N-avea de gând să adauge nimic, dar se auzi continuând: La Târgul de Vest. În London[3]. — Târgul de Vest, repetă femeia. Din London. Era aproape ca şi cum ar fi spus „la balul de la palat“. — Am fost acolo cu fiica lui şi cu prietena ei, continuă Johanna, gândindu-se că într-un fel ar fi fost mai corect să spună că Edith şi Sabitha fuseseră cu ea, Johanna, la târg. — Ei bine, pot să spun că azi n-am pierdut ziua degeaba. Am ajutat pe cineva să-şi găsească rochia în care va fi în curând cea mai fericită mireasă din lume. E o realizare suficientă ca să-mi justifice existenţa. Femeia legă o panglică roz îngustă în jurul cutiei de împachetat şi făcu o fundă mare, inutilă, pe care o reteză cu un scrâşnet vicios de foarfecă. — Eu stau aici toată ziua, spuse ea. Şi uneori mă gândesc ce Dumnezeu îmi închipui că fac. Îmi pun chiar această întrebare: „Ce Dumnezeu îţi închipui că faci aici?“ Rearanjez vitrina, fac una, fac alta ca să atrag oamenii în magazin, dar sunt zile – zile întregi – când nu-mi calcă nimeni pragul. Ştiu, multora li se par prea scumpe hainele astea, dar să ştiţi că sunt de bună calitate. Sunt haine de foarte bună calitate. Dacă vrei calitate, trebuie să plăteşti pentru ea. — Probabil vin când au nevoie de aşa ceva, spuse Johanna, aruncând o privire către rochiile de seară. Unde altundeva ar putea să meargă? — Ba exact asta e, că nu vin. Se duc în oraşul mare – acolo merg. Sunt în stare să bată maşina o sută, o sută cincizeci de kilometri, ca să nu mai zic de benzină, şi li se pare că aşa cumpără ceva mai bun decât ce le ofer eu aici. Dar nu-i adevărat. Nu-i nici calitate mai bună, nici sortiment mai larg. Nimic. Doar că le-ar fi ruşine să spună că şi-au cumpărat ţinuta de nuntă aici, în oraş. Sau vin, încearcă ceva şi spun că trebuie să se mai gândească. „Lăsaţi că mă întorc“, pasămite. Şi eu îmi spun în gând: „O, da, ştiu eu ce-nseamnă asta!“ Înseamnă c-o să încerce să găsească mai ieftin la London sau la Kitchener, şi, chiar dacă n-o să găsească mai ieftin, o să cumpere de acolo, din moment ce tot au bătut drumul şi sunt sătui de umblat prin magazine. — Nu ştiu, spuse ea. Poate dacă aş fi fost de aici, din oraş, ar fi fost altfel. Mi se pare un loc foarte inospitalier. Nu sunteţi de aici, nu? — Nu, spuse Johanna. — Nu vi se pare un oraş inospitalier? Inospita… — Adică e greu pentru cineva din afară să fie acceptat. — Eu sunt obişnuită să-mi văd singură de treabă, spuse Johanna. — Dar dumneavoastră v-aţi găsit pe cineva. Nu veţi mai fi singură de acum înainte – şi ăsta e un lucru minunat! Sunt zile când mă gândesc cât de grozav ar fi să fiu măritată şi să stau şi eu acasă. Bineînţeles, am fost măritată – şi tot am muncit. În fine. Poate că într-o zi prinţul coborât de pe cal alb va intra pe uşa magazinului, se va îndrăgosti pe loc de mine, şi atunci toate se vor aranja! Johanna trebuia să se grăbească – femeia aceea o ţinuse de vorbă şi o întârziase. Zorea să se întoarcă acasă şi să-şi ascundă rochia cumpărată, înainte ca Sabitha să se întoarcă de la şcoală. Apoi îşi aminti că Sabitha nu mai venea – fusese luată la sfârşit de săptămână de către verişoara mamei sale, Roxanne, mătuşa ei, să stea la Toronto şi să meargă la o şcoală de fete, ca o adevărată moştenitoare bogată ce era. Şi totuşi, Johanna iuţi în continuare pasul – atât de mult, încât un deştept care sprijinea uşa farmaciei îi strigă: „Arde undeva?“, şi atunci ea încetini un pic, ca să nu atragă atenţia. Ambalajul rochiei o stânjenea teribil – de unde să ştie ea că magazinul îşi avea propriile cutii de carton roz pe care scria, cu litere de mână violet, „Milady“? Ar fi putut s-o dea de gol instantaneu. Se simţi stupid că vorbise despre nuntă, câtă vreme el nu pomenise nimic. Şi ea nu trebuia să uite asta. Îşi spuseseră – sau scriseseră – atâtea altele, exprimaseră atâta afecţiune şi atâta dor, încât căsătoria ca atare păruse să fi fost pur şi simplu trecută cu vederea. Aşa cum poţi povesti despre cum te-ai sculat dimineaţa, dar nu şi despre cum ai luat micul dejun, cu toate că în mod cert l-ai luat.   [1] Gdynia este unul dintre principalele porturi ale Poloniei. (n.tr.) [2] The Elks Lodge (Loja Elanului), The Order of Oddfellows (Ordinul Oddfellows), Lions Club (Clubul Leului) şi Royal Canadian Legion (Legiunea Regală Canadiană) sunt organizaţii de întrajutorare şi de tip club deschise cu precădere sau exclusiv bărbaţilor. (n.tr.) [3] E vorba de oraşul London din sudul regiunii Ontario, în Canada (n.tr.)    

TIMUR ŞI BĂIEŢII LUI Se împliniseră trei luni de cînd colonelul Aleksandrov, comandantul unui divizion blindat, nu mai dăduse pe acasă. Fără îndoială că era pe undeva, pe front. Pe la mijlocul verii trimise o telegramă, în care le propunea fetelor lui, Olga şi Jenia, să-şi petreacă sfîr-şitul vacanţei în vila lor de lîngă Moscova. Sprijinită în coada periei şi cu basmaua înflorată căzută pe ceafă, Jenia stătea bosumflată în faţa Olgăi, care-i  spunea : - Eu plec cu bagajele, iar tu rămîi să faci curat prin casă. Ai putea să nu-ţi încrunţi sprîncenele şi să nu-ţi lingi buzele. După ce termini, încui uşa şi duci cărţile la bibliotecă. Apoi vezi să nu te opreşti pe la prietene, ci să te duci de-a dreptul la gară. De acolo trimite tatii telegrama asta. După aceea urcă-te în tren şi vino la vilă... Trebuie să mă asculţi, Evghenia. Sînt sora ta... - Şi eu sînt sora ta. - Da... dar eu sînt mai mare... Şi pe urmă, aşa a poruncit  tata. Cînd se auzi în curte maşina pornind, Jenia oftî se uită în jurul ei prin odaie. Peste tot era o neo: cluială înspăimîntătoare.  Fetiţa se apropie de ogli prăfuită în care se răsfrîngea portretul tatălui ei, a fc-nat  pe  perete. Bun ! Ce importanţă are că Olga e mai mare, importanţă are că deocamdată e silita s-o ascul In schimb ea, Jenia, are nasul, gura şi sprîncei exact ca ale tatii. Şi fără îndoială că o să-i sem şi   la   caracter. Jenia îşi legă mai strîns basmaua pe cap, îşi s sandalele, luă o cîrpă, trase de pe masă faţa de m puse căldarea sub robinet şi, înşfăcînd peria, împi grămada   de   gunoi   spre  prag. Curînd se auzi bîzîitul lămpii cu gaz şi vîjîitul musului. Podeaua era plină de apă. într-o albie de zinc \ tru spălat rufe, se umflau şi plesneau clăbuci de pun. Iar trecătorii de pe stradă se uitau cu mirarf la fetiţa aceea desculţă, îmbrăcată într-un sarafan n care stătea cocoţată pe o fereastră larg deschisă la etajul al doilea şi ştergea de zor geamurile. Camionul alerga pe şoseaua largă şi plină de so :e. Rezemată de o boccea moale şi cu picioarele înt se pe un geamantan, Olga stătea într-un fotoliu de t tie şi ţinea pe genunchi un motănaş roşcat, care juca   cu   un  bucheţel   de   albăstrele. La kilometrul treizeci i-a ajuns din urmă o colo motorizată din Armata Roşie. Unul lingă altul pe 1 cile de lemn,  ostaşii roşii îşi ţineau puştile cu  ţe le îndreptate spre cer şi cîntau cu voie bună. Cînd răsunau aceste cîntece, ferestrele şi uşile i; lor se deschideau larg, iar peste garduri şi pe poi ieşeau buluc copii, cuprinşi de bucurie. îşi fluti braţele, aruncau ostaşilor mere trude, strigau „t în urma lor şi chiar acolo, pe loc, puneau la cale talii, desfăşurînd şarje vijelioase de cavalerie asijra pelinului   şi   a   urzicilor. Camionul o luă spre staţiunea de odihnă, oprind în faţa unei vile mici, acoperită cu iederă.   Şoferul şi ajutorul lui lăsară în jos obloanele camionului şi începură să descarce bagajele, iar Olga se duse să  descuie   veranda. De acolo se vedea o grădină întinsă şi părăginită. In fund se afla un şopron cu etaje, destul de dărăpă-nat, deasupra căruia, flutura un steguleţ roşu. Olga se întoarse spre camion. Acolo o aştepta o femeie bătrînă, dar sprintenă: era vecina lor, lăptăreasa. Ea se oferi să le facă curat prin casă, să spele geamurile,  podelele, şi  pereţii. în timp ce vecina îşi pregătea lighenele şi cîrpele, Olga luă în braţe motănaşul şi se duse în grădină. Pe trunchiurile vişinilor, ciuguliţi de vrăbii,  sclipea cleiul fierbinte. Mirosea tare a coacăze, a românită şi a pelin. Acoperişul şopronului, înverzit de muşchi, era plin de găuri. Şi prin găurile acelea porneau în sus, dispărînd în frunzişul copacilor, nenumărate „cabluri" subţiri de sfoară. Olga se strecură prin tufele de alun, ştergîndu-şi de pe obraz o pînză de păianjen. Dar ce însemna asta ? Steagul roşu de deasupra şopronului dispăruse şi nu rămăsese  decît prăjina lui. Deodată, Olga auzi şoapte neliniştite şi înfierbîntate şi, imediat, scara cea grea, care stătea rezemată de fereastra podului, lunecă cu zgomot de-a lungul peretelui, rupînd în cădere crengi uscate, şi se prăbuşi la pămînt, împrăştiind în jurul ei frunze de brusturi. Sfoara de deasupra acoperişului începu să tremure. Speriat, motănaşul o zgîrie pe Olga şi o zbughi în ur-zici. Fata se opri nedumerită, se uită împrejur şi ascultă... Dar nici în mijlocul tufişurilor verzi, nici peste gard, nici în pătratul negru al ferestrei şopronului, nu se vedea şi nu se auzea nimic. Olga se întoarse pe verandă. - Ăştia-s băieţii care-şi fac de cap noaptea prin grădinile oamenilor - o lămuri lăptăreasa. Ieri au scuturat doi meri la un vecin de-al meu, ba i-au rupt şi un păr. Ce copii mai sînt în ziua de azi... adevăraţi huligani! Mie, drăguţă, mi-a plecat feciorul în Armata Roşie. Şi la plecare nici vin n-a vrut să bea. Atîta mi-a spus: „Rămîi cu bine, mamă". Şi a plecat fluierînd,drăguţul de el. Spre seară m-a apucat jalea şi,_duS cuviinţă, am plîns puţintel. Noaptea, cînd m-am tres t, mi s-a părut că umblă cineva prin curte. Ei, m-i I gindit, acum am rămas singură, n-are cine să i ă apere... Că parcă mult îi trebuie unui om bătrîn a mine ? O cărămidă în cap, şi gata ! Dar Dumnez  mi-a purtat de grijă, că nu mi-au furat nimic. S-1 învîrtit ei ce s-au învîrtit, pe urmă au plecat. Ave; n în curte un butoi, un butoi de stejar, greu de nu 1 r ti putut urni din loc doi oameni. L-au dat de-a di a cam douăzeci de paşi spre poartă. Atîta tot. Dar cini o fi fost şi ce au vrut, nimeni nu poate să ştie... _ Spre seară, după ce termină treburile casei, O I ieşi în cerdac. Apoi scoase cu băgare de seamă, dint o cutie de piele, un acordeon alb şi sclipitor, de sid E, pe care-1 primise de la tata de ziua ei de naştere. Luă acordeonul pe genunchi, îşi petrecu pe di ă umăr cureaua şi începu să cînte un cîntec pe cai -l auzise de curînd: „- O,  ce n-aş da Să te mai văd o dată! Să te mai văd o dată... De două ori... de trei... Cum ai putea să-nfeîegi, Tu, ce ca fulgerul zbori, Cum te aştept  pină-n zori ? Da! ''  Aviatori !   Mitraliere,   bombe ! Plecaţi acum In lungul  vostru drum. De-o să vă-ntoarceU curînd. Asta eu nu pot să ştiu. Dar să  vă-ntoarceţi oricînd. Fie chiar şi  mai tirziu !" In timp ce cînta, Olga se uită de cîteva ori cu : :-linişte spre un tufiş întunecat, care se înălţa în cui;, lingă   gard- După ce-şi termină einteeul, se ridică repede în i-cioare şi, întorcîndu-se spre tufă, întrebă tare : - Hei, dumneata de colo, ascultă ! De ce te as cunzi ? Şi ce cauţi aici ? Atunci, de după tufiş ieşi un bărbat îmbrăcat într-un costum alb obişnuit. îşi aplecă uşor capul şi-i răspunse   politicos : - Nu mă ascund. Dar sînt şi eu puţin artist. N-aş fi vrut să te tulbur, de aceea am stat şi te-am ascultat. - Da, dar puteai să stai şi să asculţi şi din stradă. Dumneata, însă, cine ştie de ce, ai sărit peste gard! - Eu, peste gard ?... se supără străinul. Iartă-mă, dar nu-s pisică. Acolo, în colţ, lipsesc cîteva scînduri, pe-acolo   am  intrat. - Am înţeles ! şi Olga zîmbi. Dar pentru a intra aveai portiţa. Şi acum fii bun şi ieşi pe portiţă... Străinul părea ascultător. Fără să spună o vorbă, ieşi pe portiţă, trăgînd zăvorul în urma lui, lucru care-i plăcu   Olgăi. - Stai! îl strigă ea, coborînd treptele cerdacului. Cine   eşti   dumneata ?  Eşti  artist ? - Nu - îi răspunse străinul, Sînt inginer-mecanic, dar în timpul liber cînt şi joc în trupa de operă a uzinei   noastre. - Ascultă - îi propuse Olga pe neaşteptate, simplu - hai cu mine, te rog, pînă la gară. O aştept pe sora mea cea mică. E întuneric, e tîrziu şi văd că nu mai vine. Mie nu mi-e frică de nimeni, însă nu cunosc încă străzile pe-aicL Dar stai, de ce vrei să deschizi portiţa ? Poţi foarte bine să mă aştepţi şi dincolo   de   gard... Fata îşi duse acordeonul în casă, îşi aruncă un şal pe umeri şi ieşi în strada învăluită în întuneric, unde mirosea   a   rouă   şi   a   flori. Olga era supărată pe Jenia, de aceea nu prea vorbi cu însoţitorul ei pe drum. Dar el îi spuse că-1 chema Gheorghi Garaev şi că lucra ca inginer-mecanic la uzina  de   automobile. O aşteptară pe Jenia în gară. Trecuseră deja două trenuri. In sfîrşit, sosi şi al treilea, cel din urmă. - Cu fetişcana asta afurisită n-am decît bătaie de cap! strigă Olga necăjită. Ei, dacă aş avea patruzeci de ani, sau măcar treizeci! Dar eu n-am decît optsprezece şi ea treisprezece, aşa că nu mă ascultă de  loc ! - Nu trebuie să ai patruzeci de ani! zise Gheorghi hotărît. E mult mai bine să ai optsprezece... Şi nu mai i fi îngrijorată, sora dumitale o să sosească desigur mîine dimineaţă. Peronul se golise. Gheorghi îşi scoase portţigaretul. f In clipa aceea se apropiară de el doi băieţandri zdra-veni, care, în aşteptarea focului, îşi scoaseră şi ei ţigările. - Ascultă, tinere - zise Gheorghi, aprinzînd un chibrit şi luminînd faţa celui mai mare dintre băieţi - înainte de a te vîrî în mine cu ţigara, trebuia să-mi dai bună seara, deoarece am avut onoarea să facem cunoştinţă în parc, unde dumneata încercai, cu multă sîrguinţă, să rupi o scîndură din gardul cel nou. Te cheamă   Mihail   Kvakin.   Nu-i   aşa ? Băiatul începu să gîfîie şi să se tragă îndărăt, iar Gheorghi stinse chibritul, o luă pe Olga de braţ şi plecară   spre   casă. După ce se depărtară, celălalt băiat îşi puse după ureche ţigara udă de scuipat şi întrebă cu nepăsare : - Cine-o mai fi şi propagandistul ăsta ? E de pe-aici ? - De-aici - îi răspunse Kvakin în silă. E unchiul lui Timkâ Garaev. Ştii, ar trebui să punem mina pe Timka şi să-i tragem o mamă de bătaie. Şi-a adunat o ceată de băieţi şi mi se pare că pun ceva la cale împotriva   noastră. Chiar atunci cei doi prieteni văzură la capătul peronului, sub un felinar, un domn cărunt şi prezentabil, care cobora scările sprijinindu-se în baston. Era doctorul F. G. Kolokolcikov, din staţiune. Băieţii se luară în grabă după el, întrebîndu-1 cu glas ridicat dacă n-avea chibrituri. Dar nici înfăţişarea şi nici vorba lor nu-i plăcură bătrînului. Se întoarse spre ei, îi ameninţă cu bastonul lui cel noduros, apoi, gTav, îşi   căută   de   drum. Jenia n-avusese cînd să expedieze telegrama pentru tata din gara Moscova. De aceea, cînd coborî din trenul de centură, se gîndi să caute oficiul poştal al staţiunii  de  odihnă. După ce traversă parcul bătrîn, unde culese clopoţei, fata se pomeni pe neaşteptate la o răscruce de uliţe, cu case înconjurate de grădini, a căror înfăţişare părăsită dovedea că nu nimerise acolo unde trebuia. La cîţiva paşi de ea, Jenia văzu o fetiţă isteaţă, care, dracuind, trăgea de coarne o capră încăpăţînată. - Spune-mi, te rog, drăguţă - o strigă Jenia pe unde s-o iau ca să ies la poştă ? însă chiar în clipa aceea capra se smuci şi, cu capul în piept, o luă la goană prin parc, iar fetiţa alergă plîngînd în urma ei. Jenia se uită în jur: începea să se întunece şi nu se vedea nicăieri ţipenie de om. Atunci deschise o portiţă, care dădea în grădina unei vile cenuşii, cu un etaj, şi o luă pe cărare, spre cerdac. - Vă rog să-mi spuneţi - întrebă ea tare, însă cît se poate de politicos, fără să deschidă uşa - pe unde s-o iau ca să ajung la poştă ? Dar nu-i răspunse nimeni. Fata stătu puţin pe gîn-duri, apoi deschise uşa şi, trecînd printr-un coridor, intră într-o odaie. Stăpînul vilei nu era acasă. Tulburată, se întoarse cu gîndul să plece, cînd un cîine, mare şi roşcat, ieşi fără zgomot de sub masă, o cercetă cu luare-aminte pe fetiţă şi, rnîrîind domol, se întinse lîngă uşă, tăindu-i drumul. Jenia se zăpăci. - Tare mai eşti prost! strigă ea speriată, răsfirîn- du-şi degetele. Doar nu-s hoaţă. N-am luat nimic de la voi. Uite, asta-i cheia casei noastre, iar asta e telegrama pentru tata. Tata e comandant...  înţelegi ? Cîinele tăcea, dar nu se urnea din loc. Iar Jenia, înaintînd încetişor spre fereastra deschisă, vorbea înainte : - Aşa ? Prin urmare stai culcat ? Foarte bine, stai cum pofteşti... Eşti un cîine aşa de bun... pari a fi şi deştept,   şi  simpatic. Dar abia îşi puse Jenia mîna pe pervazul ferestrei, că dulăul cel simpatic mîrîi înspăimîntător şi se ridică în picioare, aşa că Jenia, speriată, se urcă pe strîngîndu-şi  picioarele   sub   ea. - Asta-i chiar frumos ! urmă fata aproape plî: N-ai decît să prinzi hoţii şi spionii, dar eu... & om de treabă. Să ştii tu !... Şi Jenia scoase limba prostule ! Aşeză  apoi  cheia  şi telegrama  pe  marginea Trebuia să aştepte să se întoarcă stăpînii... Trecu aşa un ceas, trecură două... Se întui de tot. Pe fereastra deschisă veneau din depărtare rat de locomotive, lătrat de cîini şi loviturile mingi de volei. De undeva se auzea o chitară. î mai acolo, în jurul vilei cenuşii,  era pustiu şi Jenia îşi lăsă capul pe sulul aspru al divanuţu începu  să  plîngă   domol. Pînă   la  urmă   adormi   adînc. Se trezi abia a doua zi dimineaţa. Dincolo de ferestre se auzea freamătul frun:şi de un verde proaspăt, spălat de ploaie. Prin apr ne scîrţîia roata unei fîntîni, iar pe undeva se tăiau 1 nu Numai în vilă era tot atît de linişte ca şi înain Avea acum sub cap o pernă moale de piele, i cioarele îi erau acoperite cu un cearşaf subţire ( nele   nu  mai   era   acolo. Asta însemna că fusese cineva în odaie astă-nc p Jenia sări de pe divan, îşi aruncă părul pe pa îşi potrivi sarafanul mototolit, luă de pe masă :hi şi telegrama pe care n-o trimisese încă şi se ţfe s-o   ia   la  goană. Dar deodată zări pe masă o foaie de hîrtie, p. c era scris cu litere de o şchioapă, cu creion ajbjrti „Fetiţo, cînd pleci,  să tragi uşa  mai dedesubt   iscălitura:   „Timur". „Timur ? Cine-o mai fi şi Timur ăsta ? Ar să-1  văd  şi   să-i   mulţumesc". Jenia  aruncă  o privire  în  odaia de  alături,  și văzu o masă de scris, pe care se aflau un serviţii scris, o scrumieră şi o oglindă. La dreapta, lîngă reche de jambiere de piele, descoperi un pistol şi zgîriat. Tot acolo, sprijinită de masă, era şi o sabie turcească încovoiată, cu teaca jupuită şi roasă. Jenia pute pe masă cheia şi telegrama, luă sabia în mînă, o scoase din teacă, apoi o ridică deasupra capului şi se uită în oglindă. Avea o înfăţişare fioroasă. „N-ar strica să mă fotografiez aşa şi să arăt fotografia fetelor, la şcoală ! se gîndi ea. Aş putea să cîrpesc cine ştie ce minciună, să spun, de pildă, că m-a luat tata pe front. N-ar strica să iau fi pistolul în mîna stingă... Uite, aşa-i şi mai bine!" Apoi îşi încruntă cît putu mai mult sprîn-cenele, îşi strînse buzele şi, ţintind în oglindă, apăsă pe   trăgaci.  în odaie răsună o bubuitură. Fumul înceţoşa ferestrele şi oglinda se răsturnă peste călimară. Asurzită, Jenia uită pe masă şi cheia şi telegrama şi ieşi puşcă din odaie, căutînd să fugă cît mai departe de casa   aceea  misterioasă   şi  plină   de   primejdii. Fără să ştie cum, se pomeni pe malul unui pîrîu. N-avea la ea nici cheia casei de la Moscova, nici re-cipisa telegramei, nici măcar telegrama! Acum o să fie nevoită să-i spună Olgăi tot adevărul : şi chestia cu cîinele, şi că rămăsese peste noapte într-o vilă pustie, şi povestea cu sabia turcească, ba chiar şi cu focul de revolver t Nu, asta nu-i bine 1 Ei, dacă ar fi tata aici, el ar înţelege... Dar Olga n-o să înţeleagă nimic. Olga o să se supere, ba poate chiar o să plîngă. Iar asta ar fi şi mai rău I Şi Jenia ştia să plîngă. Dar cînd o vedea pe Olga plîngînd, îi venea să se urce pe un stîlp de telegraf, într-un copac înalt, sau pe hogeacul casei... Ca să-şi facă curaj, se scaldă, apoi plecă încetişor să-şi  caute  vila. In timp ce Jenia urca treptele verandei, Olga stătea în bucătărie şi încerca să aprindă primusul. Auzind paşi, întoarse capul şi, fără să scoată o vorbă, îşi aţinti privirea   duşmănoasă  asupra  Jeniei. - Bună dimineaţa, Olia! zise Jenia, oprindu-se pe treapta de sus şi încercînd să zâmbească. Olia, n-ai să mă  cerţi ? - Ba da ! îi răspunse Olga, fără să-şi ia ochii de la   ea. - Bine, n-ai decît să mă cerţi - făcu Jenia, resemnată. Dacă ai şti ce întâmplare ciudată, ce aventură extraordinară am avut! Haide, Olia, nu mai ridica din sprîncene, că nu s-a întîmplat cine ştie ce... doar că am pierdut cheia de la casă şi nici telegrama pentru  tata  n-am  dat-o... Şi Jenia îşi închise ochii pe jumătate şi răsuflă adînc, pregătindu-se să dea drumul la toate noutăţile deodată. Dar tocmai atunci portiţa din faţă se deschise cu zgomot. O capră zbîrlită, plină toată de scaieţi, năvăli în curte şi, cu capul în piept, o luă la goană spre fundul grădinii. Iar în urma ei alerga plîn-gînd fetiţa cea desculţă, pe care Jenia o mai văzuse o   dată. Profitând de acest prilej, Jenia lăsă baltă discuţia primejdioasă cu soră-sa şi se repezi să alunge capra din grădină. O ajunse din urmă tocmai cînd fata, gî-fîind,   o   apucase  de   coarne. - Ascultă, n-ai pierdut nimic ? o întrebă fetiţa cea I străină pe Jenia, ghiontindu-şi înainte capra. - Nu - îi răspunse Jenia nedumerită. - Dar asta a cui e ? Nu-i a ta ? Şi fetiţa îi arătă cheia  de  la  casa   din   Moscova. - Ba e a mea - răspunse Jenia în şoaptă, întor-cînd capul, cu frică, spre veranda. - Uite cheia, recipisa şi un bileţel. Telegrama a şi fost trimisă - zise fetiţa printre dinţi, tot aşa de încet. Şi punînd în mîna Jeniei un pacheţel, îi mai dădu un   ghiont  caprei. Capra o luă la trap spre portiţă. Fetiţa cea desculţă porni după ea ca o umbră, de-a dreptul prin spini şi urzici. Şi îndată ce trecură pragul portiţei, se făcură  nevăzute. Strângând din umeri, ca şi cum ea ar fi mîncat bătaie, nu capra, Jenia desfăcu pacheţelul: - Asta-i cheia. Asta-i recipisa de la telegramă. Prin urmare, cineva a expediat telegrama. însă cine ?... A, uite şi bileţelul! Dar ce înseamnă asta ?   In bileţel scria, cu litere mari şi cu creion albastru : „Fetiţo, să nu-ţi fie frică de cei de acasă. Totul e în ordine, iar de la mine n-o să afle nimeni nimic". Mai   jos,   semnătura:   „Timur". Ca vrăjită, Jenia vîrî încet bileţelul în buzunar. Apoi se îndreptă din umeri şi, liniştită acum, se întoarse la Olga. Olga stătea tot acolo, lîngă primusul care nu voia să se aprindă. Avea ochii plini de lacrimi. - Olia ! strigă atunci Jenia, dezolată. Am glumit. De ce te-ai supărat pe mine ? Am făcut curăţenie în casă. am spălat geamurile, mi-am dat toată silinţa să Fie totul aşa cum trebuie, am spălat pînă şi podelele și toate cîrpele ! Uite cheia de la casă şi recipisa de la telegramă. Haide, lasă-mă să te sărut. Dacă ai şti cit te iubesc ! Vrei să sar de pe acoperiş în urzici, de dragul tău ? Şi fără să mai aştepte răspunsul Olgăi, i se aruncă de gît. - Da... dar eu eram îngrijorată - zise Olga cu deznădejde. Totdeauna faci glume proaste... Iar tata mi te-a dat în grijă... Lasă-mă în pace, Jenia ! Nu vezi că-s plină de gaz pe mîini ? Mai bine toarnă laptele in cra-tiţă şi pune-1 pe primus ! - Eu... eu nu pot fără să glumesc 1 îngăimă Jenia, în timp ce Olga se spăla pe mîini. Trînti cratiţa cu lapte pe primus, pipăi bileţelul din fundul buzunarului, apoi întrebă : - Olia. oare există Dumnezeu ? - Nu - ti răspunse Olga, vîrîndu-şi capul sub robinet. - Dar atunci, cine există ? - Laasă-mă în pace ! făcu Olga necăjită. Nu există nimeni! Jenia tăcu puţin, apoi o întrebă din nou : - Olia, dar cine-i acel Timur ? - In orice caz nu-i Dumnezeu ! A fost un ţar în evul mediu - răspunse Olga fără tragere de inimă, săpunindu-şi faţa şi mîinile. Un ţar şchiop şi rău. - Dar dacă nu-i ţar, şi nu-i nici rău, şi nici din evul mediu, atunci cine-i ? - Atunci nu ştiu. Lasă-mă în pace ! Ce ţi-a venit, mă rog, cu Timur al tău ? - Mi-a venit aşaa, fiindcă mi se pare că-l iubesc tare mult pe Timur ăsta. - Pe cine?... Şi, nedumerită» Olga îşi ridică faţa plină de clăbuci : Ce tot îndrugi acolo şi nu mă laşi să mă spăl în linişte ? Lasă că s-o întoarce el tata, să vadă ce-i cu dragostea asta a ta!... - Ei, şi ce-i dacă s-o întoarce tata ? strigă Jenia cu t patos, dar în acelaşi timp cu tristeţe. Chiar dacă se f întoarce, se întoarce pentru puţin timp. Şi sînt sigură l că n-o să obijduiască un suflet singur şi fără apărare. I - Nu cumva eşti tu sufletul acela singur şi fără I apărare ? întrebă Olga nedumerită. Eh, Jenka, Jenka, f nu mai înţeleg ce fel de om eşti şi cu cine semeni 1 Atunci Jenia îşi lăsă capul în piept şi, cercetîndu-şi chipul care se răsfrîngea în capacul rotund al ceainicu- f lui nichelat, răspunse mîndră, fără să stea la gînduri: - Cu tata! Numai cu el! Atît. Şi cu nimeni alt cineva  pe   lume ! Doctorul F. G. Kolokolcikov, domnul cel în vîrstă, stătea în grădina casei şi-şi repara o pendulă. în faţa lui, în picioare, stătea Kolea, nepotu-său. Chipul băiatului părea abătut. Ai fi zis că îl ajută pe bătrîn la lucru. în realitate, însă, ţinea în mînă o şurubelniţă şi aştepta de un ceas l să i-o ceară. Dar arcul de oţel care trebuia aşezat la locul lui era grozav de încăpăţînat, iar bunicul avea o răbdare... Ai I fi zis că aşteptarea n-o să se mai sfîrşească niciodată. Şi Kolea nu mai putea de necaz, cu atît mai mult, cu [ cît de după gardul vecin se ivise pînă acum de cîteva ori capul zbîrlit al lui Sima Simakov, un băiat grozav de isteţ şi destoinic. Şi Sima Simakov îi făcea lui Kolea semne atît de ciudate şi de neînţeles - şi cu limba, şi cu capul, şi cu mîinile - încît pînă şi Tatianka, sora lui Kolea, o fetiţă de cinci ani care stătea sub tei şi se căznea să vîre un ciulin în gura cîinelui lungit alene lîngă ea, începu deodată să ţipe, ba chiar îl trase pe bunicu-său de pantaloni, ceea ce-1 făcu pe Simka Si-makov să se ascundă după gard. în sfîrşit, arcul intră la locul lui. - Omul trebuie să muncească - zise sentenţios F. G. Kolokolcikov, domnul cel cărunt, ridicîndu-şi faţa asudată către Kolea. Iar după mutra ta, s-ar zice că-ţi dau să bei unt de ricin. Dă-mi şurubelniţa şi na-ţi deştele. Munca înnobilează pe om. Şi ţie tocmai nobleţea sufletească îţi lipseşte. De pildă, ieri ai mîncat patru porţii de îngheţată, fără să-i dai şi surorii tale celei mici.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

 Tartarin din Tarascon Alphonse Daudet    Tarascon – Prima parte    I   Grădina baobabului       Prima mea vizită la Tartarin din Tarascon a rămas pentru mine o dată de neuitat; iată, chiar dacă sunt 12 sau 15 ani de-atunci, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Viteazul Tartarin locuia la intrarea în oraş, a treia casă pe partea stângă a drumului spre Avignon. O frumoasă vilă tarasconeză, micuţă, cu grădină în faţă şi cu balcon în spate, cu pereţi foarte albi şi jaluzele verzi; lângă poartă se afla o droaie de ţânci savoiarzi jucând şotron sau dormitând la soare, cu capul pe cutiile lor de lustragii. Pe din afară, casa nu avea o înfăţişare deosebită.          Pentru nimic în lume n-ai fi zis că eşti în faţa locuinţei unui erou. Dar când intrai înăuntru, Doamne Dumnezeule!... De la pivniţă la pod, chiar şi grădina, totul avea un aer eroic! He, he, nu erau în toată Europa măcar două grădini ca aceea a lui Tartarin. Nici un arbore din regiune, nici o floare din Franţa; numai plante exotice, arbori de gumă, tigve, bumbac, cocotieri, manghieri, bananieri, palmieri, un baobab, nopali, cactuşi şi smochini, de te credeai în mijlocul Africii, la zece mii de leghe de Tarascon. Bineînţeles, toate acestea nu erau în mărime naturală; astfel, cocotierii nu erau mai groşi ca sfeclele şi baobabul (un copac uriaş  arbor gigantea) se simţea în largul său într-un ghiveci de rozetă; dar ce-are aface!, pentru Tarascon acesta era foarte drăguţ, şi persoanele din oraş, care aveau duminica onoarea de a contempla baobabul, se-ntorceau acasă cople-şite de admiraţie. Gândiţi-vă ce emoţie a trebuit să încerc eu în acea zi, traversând această grădină de rai!... Ei, dar fu cu totul altceva când am pătruns în camera de lucru a eroului. Acest cabinet, una dintre curiozităţile oraşului, se afla în fundul grădinii, deschizân-du-se printr-o uşă cu geam transparent la acelaşi nivel cu baobabul. Închipuiţi-vă, aşadar, o sală imensă căptuşită cu arme şi săbii de sus până jos, dar cu toate armele din toate ţările lumii: carabine, puşti ghintuite cu ţeava lungă, flinte, cuţite corsicane, cuţite catalane, cuţite-revolvere, cuţite-pum-nale, pumnale malaieze, săgeţi caraibiene, săgeţi de silex, buzdugane, măciuci, bâte hotentote, lasouri mexicane, şi câte şi mai câte altele. Pe deasupra, soarele încins făcea să scli-pească oţelul spadelor şi paturile puştilor, parcă pentru a ţi se face pielea de găină... Totuşi, ceea ce te liniştea puţin era prezenţa ordinii şi a curăţeniei care domneau peste această iata-gănărie. Supravegheat, curăţat şi etichetat, aici totul era aranjat ca într-o farmacie; din loc în loc, întâlneai un mic anunţ pe care se puteaciti: —Săgeţi otrăvite, nu le atingeţi! Sau: —Arme încărcate, feriţi-vă! Fără aceste tăbliţe, niciodată n-aş fi îndrăz-nit să intru! În mijlocul cabinetului era o măsuţă. Pe aceasta se afla o sticlă cu rom, o pungă cu tutun turcesc, Călătoriile Căpitanului Cook, romane de Cooper şi Gustave Aimard, povestiri de vânătoare: vânătoare de urşi, cu şoimi, vânătoare de elefanţi etc. În sfârşit, în faţa acestei măsuţe şedea un bărbat; între patru-zeci şi patruzeci şi cinci de ani, era mic, pânte-cos, bondoc, roşcovan, numai în cămaşă, cu izmene de flanelă, cu barbă ţepoasă şi nişte ochi fulgerători; într-o mână ţinea o carte, cu cealaltă flutura în aer o pipă enormă cu căpă-cel de tinichea, şi, chiar citind nu ştiu ce istori-sire extraordinară a unor vânători de frizuri frumoase, el făcea, împingând înainte buza de jos, o mutră înspăimântătoare care dădea figurii sale blajine de mic rentier tarasconez acelaşi caracter de ferocitate care domnea în toată casa lui. Acest bărbat era Tartarin, viteazul, marele, neasemuitul Tartarin din Tarascon.     II   Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. Vânătorii de şepci     În timpul despre care vreau să vă vorbesc, Tartarin din Tarascon nu era încă Tartarin cel de azi, marele Tartarin din Tarascon, atât de faimos în tot sudul Franţei. Şi totuşi, chiar în acea perioadă, el trecea drept regele Tarasco-nului. Să spunem de unde provenea această cali-tate regească. Aflaţi mai întâi că pe-acolo cu toţii merg la vânătoare, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic. Vânătoarea este pasiunea celor din Tarascon, şi aceasta încă din timpu-rile străvechi, pe când tarasca dădea câte o sută de lovituri în mlaştinile oraşului şi când tarasconezii se porneau să lupte împotriva ei. După cum vedeţi, a trecut ceva vreme de atunci. Prin urmare, în fiecare duminică dimineaţa, Tarasconul îşi lua armele şi ieşea dintre zidu-rile sale, cu rucsacul în spate, cu arma pe umăr, cu o droaie de câini, de dihori albi, de goarne şi cornuri de vânătoare. Era nemai-pomenit de văzut aşa ceva!... Din nefericire, vânatul lipsea, dar lipsea cu desăvârşire. Cât ar fi animalele de animale, vă gândiţi lesne că de la o vreme au început totuşi să se ferească! La cinci leghe de Tarascon, vizuinile sunt goale, iar cuiburile  părăsite. Nu găseşti mă-car o mierlă, o prepeliţă, nici cel mai mic vătui, nici măcar cea mai mică pasăre cu pene albe la târtiţă. Şi totuşi, ce ispititoare sunt aceste dealuri tarasconeze, parfumate de mirt, de lavandă şi rozmarin; de asemenea, ademenitori sunt şi aceşti struguri tămâioşi ce se găsesc pe malul Ronului, mustind de zahăr, de-ţi vine să-i mănânci şi cu ochii!... Da, dar mai este un Tarascon în spate şi, în mica lume a vietăţilor cu blană sau cu pene, acesta e rău văzut. Chiar păsările călătoare l-au însemnat cu o cruce neagră pe foaia itinerariului lor, şi când raţele sălbatice coboară spre Camargue în triunghiuri alungite şi zăresc de departe clopotniţele oraşului, cel care e în fruntea lor începe să strige cât poate de tare:...iată Tarasconul, iată Tarasconul!, şi întregul stol face un ocol. Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai ră-mâne nimic în regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se încăpăţânează să tră-iască acolo, după ce a scăpat ca prin minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are culcuşul pe ogorul domnului Bompard  ceea ce, într-o paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui pământ  dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. Iar acum, nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se înverşunează împotriva lui. Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şiFugărilă a trecut de multă vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă în lături când zăreşte o mâţă neagră.  Dar, cum vine asta?, îmi veţi spune; dacă vânatul este atât de rar la Tarascon, ei bine, ce fac vânătorii tarasconezi în fiecare duminică?  Ce fac?           Asta-i bună! Se duc la ţară, la două sau trei leghe de oraş, se adună câte cinci sau şase, se lungesc liniştiţi la umbra unei fân-tâni, a unui zid uitat sau a unui măslin, scot din tolba de vânătoare o bucată zdravănă de carne de vită fiartă înăbuşit, ceapă verde, un ditamai cârnaţul, câteva sardele, şi încep un prânz pe aşezate, stropit cu unul din acele minunate vinuri de Ron, care te fac să râzi şi să cânţi. După care, când plinul este făcut, fiecare se ridică, fluieră câinii, încarcă puştile şi începe vânătoarea. Adică, fiecare din aceşti domni îşi ia şapca, o aruncă în aer cu toată forţa şi trage în ea cu gloanţe de 5, 6 sau 2  după înţelegere. Cel care nimereşte de cele mai multe ori în propria şapcă este proclamat rege al vânătorii, şi seara, plin de triumf, intră în oraş, cu şapca ciuruită de gloanţe în vârful puştii, însoţit de lătrături şi de larma trompetelor.   E de prisos să vă spun că se face un comerţ straşnic în oraş cu şepci de vânătoare. Sunt chiar câţiva ceaprazari care vând şepci găurite şi rupte dinainte, pentru folosul celor neînde-mânatici; dar nu este cunoscut până acum decât farmacistul Bézuquet care le cumpără. Ce dezonoare! Ca vânător de şepci, Tartarin din Tarascon era fără pereche. În toate duminicile, pleca   dimineaţa cu o şapcă nouă; seara se întorcea cu o zdreanţă. În căsuţa baobabului, podul era plin cu astfel de trofee glorioase. Şi toţi tarasco-nezii îl recunoşteau ca maestrul lor şi, pentru că Tartarin cunoştea temeinic regulamentul vânătorilor, deoarece citise toate manualele pentru toate felurile de vânătoare posibile, de la cea de şapcă până la vânătoarea de tigri birmanezi, aceşti domni făcură din el un mare justiţiar cinegetic, luându-l drept arbitru în toate disputele lor. În fiecare zi, de la orele trei la patru, la armurierul Costecalde se vedea un om burdu-hănos, grav, cu pipa între dinţi, tolănit pe un fotoliu verde de piele, în mijlocul prăvăliei pline de vânători de şepci, stând în picioare şi ciondănindu-se. Era Tartarin din Tarascon, care împărţea dreptatea, un Nemrod, dublat de un Solomon.       III   Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale asupra drăguţului oraş Tarascon     La patima vânătorii, puternicul neam al tarasconezilor adaugă încă una: romanţele. Nici nu se poate crede câte romanţe —se consumă în acest ţinut. Toate vechiturile sentimentale care îngălbenesc pe cele mai vechi cartoane se regăsesc la Tarascon în plină tinereţe şi strălu-cire. Aici se întâlnesc toate, dar absolut toate. Fiecare familie are una a sa, şi în oraş acest lucru se ştie. Se ştie, de exemplu, că romanţa farmacistului Bézuquet e: —Tu, steluţă albă, pe care o ador!; cea a armurierului Costecalde: —Ai vrea să vii în poiană, la cabană?; cea a perceptorului: —Dacă aş fi invizibil, nimeni nu m-ar vedea (şansonetă comică). Şi aşa mai departe, pentru întregul Tarascon. De două sau trei ori pe săptămână, lumea se adună la unii sau la alţii, ca să şi le cânte. De mirare este faptul că ele rămân totdeauna ace-leaşi şi că, de atâta amar de vreme de când le tot cântă, aceşti tarasconezi cumsecade n-au avut niciodată dorinţa de a le schimba. Ele se moştenesc în familii, din tată în fiu, şi nimeni nu se atinge de nimic; e lucru sfânt, ce mai! Ele nici măcar nu se împrumută vreodată. Nicio-dată nu i-ar trece prin cap lui Costecalde să le cânte pe ale lui Bézuquet şi nici acestuia pe cele ale lui Costecalde. Şi totuşi, gândiţi-vă că trebuie să le cunoască de peste patruzeci de ani de când le cântă. Nici vorbă! Fiecare şi-o păstrează pe a sa, şi toată lumea e mulţumită. Ca şi pentru şepci, pentru romanţe primul în oraş este acelaşi Tartarin. Superioritatea sa asupra concetăţenilor consta în următoarele: Tartarin din Tarascon nu avea romanţa sa, una anume. El le avea pe toate. Toate! Numai că trebuia să faci pe dracu-n patru ca să le cânte. Revenindu-şi repede din succesul saloanelor, eroul tarasconez prefera să se scu-funde în cărţile de vânătoare sau să-şi petreacă seara la club, în loc să-şi facă inimă albastră în faţa unui pian din Nîmes, între două lumâ-nări din Tarascon. Aceste parade muzicale i se păreau nedemne de rangul său. Câteodată, când se făcea muzică la farmacia Bézuquet, el intra ca din întâmplare în acel loc şi, după ce se lăsa insistent rugat, accepta să cânte marele duet din Robert diavolul, cu doamna Bézuquet, mama... Cine n-a ascultat aşa ceva, n-a ascultat niciodată nimic... Pentru mine, dacă aş trăi o sută de ani, mi-aş aminti toată viaţa de marele Tartarin apropiindu-se de pian cu paşi gravi, rezemându-se în coate şi, cu înfăţişarea necesară, sub reflexul verzui al borcanelor din vitrină, încercând să dea feţei sale blajine expresia satanică şi cumplită a lui Robert diavolul. Numai ce-şi găsea poziţia, şi salonul fremăta imediat; se simţea că o să se petreacă ceva măreţ... Atunci, după un răgaz de tăcere, doamna Bézuquet-mama începea, acompaniindu-se:   —Robert, eu te iubesc pe tine, Credinţa eu ţie ţi-am dăruit Şi groaza m-apasă îndoit(bis), Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.   Cu vocea înceată, ea adăuga:—E rândul tău, Tartarin, şi Tartarin din Tarascon, cu braţul întins, cu pumnul strâns, cu nările fremătând, striga de trei ori, cu o voce foarte puternică, ce se rostogolea ca un tunet, bubuind printre măruntaiele pianului:  —Nu!... Nu!... Nu!..., ceea ce orice meridional; cumsecade pronunţa   —Nan!... Nan!... Nan!.... Şi, fără nimic altceva, doamna Bézuquet-mama relua încă o dată: —Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.  —Nan!... Nan!... Nan!..., urla Tartarin de-a mai mare dragul, şi toată treaba se oprea aici... După cum vedeţi, nu dura mult, dar ieşea atât de bine, era atât de bine mimat şi aşa de dră-ceşte, că un val de groază năvălea în farmacie, mai ales când reîncepea cu  —Nan!... Nan!... de patru-cinci ori la rând. În acel moment, Tartarin îşi ştergea fruntea de sudoare, surâdea doamnelor, făcea cu ochiul domnilor şi, retrăgându-se în triumf, pleca să spună cu un aer nepăsător la club:  —Vin de la familia Bézuquet, unde am cântat duetul din Robert diavolul. Şi cel mai interesant lucru e că el însuşi credea!...       IV Ei!...       Iată căror diferite talente le datora Tartarin din Tarascon situaţia sa deosebită din oraş. Unde mai adaugi că acest om dat dracului ştiuse să-i cucerească pe toţi! La Tarascon, armata era de partea lui Tarta-rin. Viteazul comandant Bravida, căpitan în rezervă de la intendenţă, spunea despre el:  —Mare şmecher!, şi credeţi-mă, acest coman-dant chiar că se pricepea la astfel de oameni, el, care îmbrăcase atâţia. Magistratura era de partea lui Tartarin. De vreo două-trei ori, în plin tribunal, bătrânul preşedinte Ladevèze spusese despre el:  —E un caracter!. În sfârşit, mulţimea era cu Tartarin. Spetele late, mersul, înfăţişarea sa ca a unui armăsar de soldat-trompetist care nu se teme de zgo-mot, această reputaţie de erou care îi venea nu se ştie de unde, mai multe monede de 10 cen-time şi de scatoalce dăruite lustragiilor aşezaţi în faţa porţii sale, toate acestea l-au trans-format într-un fel de lord Seymour al locului, un rege slobod la gură al Tarasconului. Dumi-nică seara, pe chei, când Tartarin se întorcea de la vânătoare cu şapca în vârful ţevii de la puşcă, bine închingat în vesta de barchet, hamalii de pe Ron se înclinau cu tot respectul şi, ară-tând dintr-o privire bicepşii uriaşi care se înco-lăceau pe braţele sale, îşi ziceau în şoaptă unii către alţii, cu admiraţie:  —Asta, da, e voinic!... Are muşchi de criţă!. Muşchi de criţă! Numai la Tarascon se pot auzi asemenea grozăvii! Şi, cu toate acestea, în ciuda talentelor sale numeroase, cu muşchii de criţă, cu onorurile populaţiei şi cu stima atât de preţioasă a viteazului comandant Bravida, fost căpitan intendent, Tartarin nu era fericit. Viaţa în acest târg îl apăsa şi îl sufoca. Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări prin Pampas, vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul Costecalde, asta zău că nu se face... Bietul erou! Cu timpul ar fi avut de ce să moară de inimă rea. În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie africană; în zadar îngrămă-dea arme peste arme şi cuţite malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele neiertătoarei realităţi... Vai, tot ceea ce făcea pentru aşi potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei. Vede-rea tuturor acestor arme îl întreţinea întro stare continuă de furie şi aţâţare. Puştile ghin-tuite, săgeţile şi lasourile îi strigau:  —Luptă!, luptă!. Printre crengile baobabului vântul mari-lor călătorii sufla şi-i dădea sfaturi rele. Pe deasu-pra, îl dădeau gata Gustave Aimard şi Fenimore Cooper... Eh, în după amiezile apăsătoare de vară, când se afla singur citind printre spadele sale, de câte ori nu sărise Tartarin răcnind; de câte ori nu zvârlise cartea din mână năpustindu-se spre perete, pentru a desprinde o panoplie! Bietul om uita că se află la el acasă în Tarascon, cu un fular pe cap şi în izmene; el dădea viaţă lecturilor sale şi, înflăcărându-se la tunetul propriei voci, striga cât îl ţinea gura, învârtind deasupra capului un topor sau un satâr al pieilor roşii: —Şi acum, să vină ei!.  Ei? Care ei? Tartarin însuşi nu ştia prea bine... Ei în-semna tot ceea ce atacă, tot ceea ce luptă, muşcă, zgârie, te scalpează, ceea ce urlă, tot ceea ce rage... Ei erau indienii sioux, dansând în jurul stâlpului infamiei, de care era legat albul nenorocit. Era ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, care se leagănă şi se spală cu o limbă plină de sânge. Era şi tuaregul deşertului, piratul mala-iez, banditul din munţii Abruzzi. Ce mai vorbă, ei erau ei!... adică războiul, călătoriile, aven-tura, gloria. Dar, vai! în zadar îi chema şi provoca vitea-zul tarasconez... ei nu veneau niciodată... Păcat! Dac-ar fi venit, ce să facăei la Tarascon? Totuşi, Tartarin îi aştepta mereu; mai ales seara când se ducea la club.     V Când Tartarin se ducea la club       Cavalerul templier, pregătindu-se de asalt contra duşmanului care îl asediază, tigrul chinez în aşteptare pentru atac, războinicul comanş pornind pe cărarea războiului, aceştia erau nimica toată pe lângă Tartarin din Tarascon, înarmându-se din cap până în picioare pentru a se duce la club la orele nouă seara, o oră după ce gornistul suna stingerea.  Gata de atac!, cum spun marinarii. În mâna stângă, Tartarin luase un buzdu-gan cu ţinte de fier, în mâna dreaptă avea o sabiebaston; în buzunarul stâng, o măciucă; în cel drept, un pistol. La piept, între postav şi flanelă, avea un pumnal malaiez. Dar niciodată săgeţi otrăvite cu el; acestea sunt nişte arme necinstite!... Înainte de a porni la drum, el exersa câteva momente, în liniştea umbroasă a odăii sale fanda, ochea asupra peretelui şi îşi încorda muşchii; apoi îşi lua şperaclul şi traversa gră-dina, grav şi fără grabă.  Englezeşte, domnilor, englezeşte, acesta-i adevăratul curaj. La capătul grădinii, deschi-dea poarta cea grea de fier. O deschidea brusc, cu violenţă, în aşa fel încât ea se lovea în afară, de zid. Dacă ei ar fi fost cumva în spate, vă închipuiţi că i-ar fi făcut praf!... Din nefericire, ei nu erau acolo. Odată poarta deschisă, Tartarin ieşea, arunca o privire în dreapta şi în stânga, încuia poarta cu vioiciune de două ori, apoi, la drum! Pe drumul spre Avignon nu trecea nici măcar o pisică. Porţi zăvorâte şi ferestre întunecate. Totul era învăluit de întuneric. Din loc în loc, câte un felinar care clipea prin ceaţa Ronului... Semeţ şi calm, Tartarin din Tarascon se cufunda astfel în noapte, făcând să sune pintenii şi să sară din capătul de fier al bastonului scântei pe caldarâm... Bulevarde, străzi prin-cipale şi străduţe, peste tot el avea grijă să meargă drept pe mijlocul şoselei, excelentă măsură de prevedere şi care îţi permite să vezi apropiindu-se primejdia şi mai ales să te fereşti de ceea ce, seara, cade câteodată de la ferestre pe străzile Tarasconului. Văzându-l că dă dovadă de atâta prudenţă, să nu credeţi cumva că lui Tartarin îi era frică... Nici vorbă, el doar se purta cu mare luare aminte! Cea mai bună dovadă că Tartarin nu cunoş-tea frica e că, în loc să se ducă la club pe strada principală, el alegea întotdeauna drumul cel mai lung şi cel mai întunecos, printr-o mul-ţime de străduţe murdare, la capătul cărora se vede Ronul strălucind orbitor. Bietul om spera mereu ca în aceste locuri periculoase, la o cotitură, ei să ţâşnească din umbră şi să-i sară în spate. He, he, ar fi fost ei bine primiţi, v-o spun eu... Dar, vai, printr-o batjocură a soartei, niciodată, în vecii vecilor, Tartarin din Taras-con nu avu norocul unor întâlniri neplăcute. Nici un câine, nici măcar un beţiv. Pe scurt, nimic! Cu toate astea, uneori exista o alarmă falsă. Un zgomot de paşi sau voci înăbuşite.  Atenţie!, îşi spunea Tartarin şi rămânea ţintuit locului, cercetând întunericul, luân-du-şi avânt zdravăn şi apăsându-şi urechea la pământ după moda indienilor... Paşii se apro-piau. Vocile deveneau clare... Nici o îndoială! Ei soseau..., deci erau acolo. Într-o clipită, Tartarin, cu ochii injectaţi, gâfâind, îşi încorda puterile ca un jaguar şi se pregătea să ţâş-nească, scoţând cumplite strigăte de luptă..., când, brusc, din mijlocul întunericului, el auzi vocile liniştite ale tarasconezilor care îi spu-neau cu blândeţe:  Ia te uită... e Tartarin... Pe curând, Tartarin! La naiba! Era farmacistul Bézuquet cu familia care începuse să cânte la Costecalde romanţa sa.  Seară bună, pe curând!, bombănea Tartarin turbat de mânie din cauza confuziei sale; şi, furios, cu bastonul în aer, se pierdea în noapte. Ajuns în strada pe care se afla clubul, viteazul tarasconez aştepta încă un moment, plimbânduse prin faţa porţii înainte de a intra. În sfârşit, obosit de aşteptare şi sigur că ei nu se vor arăta, arunca o privire plină de dispreţ în întuneric şi murmura cu ciudă:  Nimic!... nimic, niciodată ni-mic!           Şi vajnicul bărbat intra acolo să joace cărţi cu comandantul.     VI          Cei doi Tartarin       Cu această neostoită sete de aventură, de emoţii puternice, de călătorie, de hoinăreli pe unde-şi înţărcase dracul copiii, cum naiba se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul? Şi totuşi, acesta este purul adevăr. Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, viteazul tarasconez nu dormise măcar o singură dată în alt loc decât în oraşul său. El nu făcuse nici măcar acel faimos drum până la Marsilia, pe care orice provensal respectabil şi-l plăteşte la vârsta majoratului. Pe deasupra, el nu cunoş-tea nici măcar oraşul Beaucaire, deşi e foarte aproape de Tarascon, nu-i decât un pod de traversat. Din nefericire, fir-ar să fie, podul a fost luat adesea de rafalele de vânt, şi e atât de lung şi de şubred, iar Ronul e atât de lat în acel loc încât, e de-nţeles... Tartarin din Tarascon iubea straşnic pământul solid de sub picioare. Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi deosebite.  —Simt că sunt doi oameni în mine, a zis nu ştiu care sfânt. S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării şi a grandio-sului; dar, din păcate, el nu avea trupul celebru-lui hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn de orez... Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, stăpânit de pofte burgheze şi obice-iuri casnice, era un trunchi butucănos şi pânte-cos purtat de picioarele nemuritorului Sancho Panza. Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, pricepeţi cred ce amestec nenoro-cit înseamnă, ce ravagii şi ce de tulburări!... He, he, ce frumos dialog, demn de pana apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin  Tartarin--Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! Dar Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: Rămân.   Tartarin-Quijote, exaltat la culme:    Acoperă-te de glorie, Tartarin!   Tartarin-Sancho, foarte liniştit:    Tartarin, acoperă-te cu flaneaua!             Tartarin-Quijote, din ce în ce mai înfierbântat:    O, minunate puşti cu două focuri, pum-nale tăioase, lasouri şi voi, mocasini!   Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit:    O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi!   Tartarin-Quijote, cu totul pierdut:    O secure!, daţi-mi o secure!   Tartarin-Sancho, chemând servitoarea:    Jannette, adu cacao cu lapte!   Şi, în acel moment, Jannette aducea o exce-lentă cacao caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin-Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote. Şi uite aşa se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul.       VII Europenii la Şanhai Comerţul select. Tătarii... Să fie Tartarin din Tarascon un impostor? Mirajul     Şi totuşi, o dată Tartarin era cât pe-aci să plece într-o lungă călătorie. Cei trei fraţi Garcio-Camus, nişte tarasco-nezi stabiliţi la Şanhai, i-au oferit postul de director al unei agenţii comerciale de acolo. Asta da! Asta era viaţa care-i trebuia. Afaceri grase, o lume întreagă de comis-voiajori de condus, relaţii cu Rusia, Persia, Turcia, comerţ select, ce mai! În gura lui Tartarin, poate că vorba asta comerţ select vi se pare o trufie fără margini!... Casa Garcio-Camus avea între altele şi avantajul că primea în vizită din când în când nişte tătari. Atunci se închideau repede uşile. Toţi comis-voiajorii îşi luau armele, se înălţa drapelul consular şi, de la ferestre, poc! poc! se trăgea asupra tătarilor. Cu cât entuziasm primi Tartarin-Quijote o asemenea propunere nici nu mai e nevoie s-o spun; din nefericire, Tartarin-Sancho nu prea auzea cu urechea pe partea aceea, şi, deoarece el era cel mai puternic, lucrurile nu s-au putut aranja. Dar se vorbea peste tot în oraş. Va pleca? Nu va pleca? Punem rămăşag? Că da, că ba. Oricum, fu un mare eveniment... Până la urmă, Tartarin nu plecă, dar toată această poveste îi aduse destulă faimă. Pentru cei din Tarascon era totuna dacă ai plecat de-a binelea în Şanhai, sau dacă doar ai fost cât pe-aci să pleci într-acolo. Deoarece se vorbea atâta despre călătoria lui Tartarin, până la urmă oamenii au crezut că el chiar a fost acolo şi, de aceea, seara la club, diferiţi domni îi cereau infor-maţii cu privire la viaţa din Şanhai, la moravuri, opium şi la comerţul select. Tartarin, foarte bine informat, dădea bucu-ros detaliile care i se cereau şi, cu timpul, viteazul bărbat nu mai era nici măcar el sigur că nu a fost la Şanhai. Povestind a suta oară descinderea tătarilor, se trezea spunând cu tonul cel mai firesc:  —Atunci, împart arme comis-voiajorilor, înalţ steagul şi poc! poc! de la ferestre asupra tătarilor. Auzind acestea, tot clubul fremăta de uimire... — Bine, bine, veţi spune, Tartarin al dum-neavoastră nu era decât un straşnic mincinos.  Nu, de o mie de ori nu! Tartarin nu era un mincinos...  Totuşi, el ştia foarte bine că nu fusese la Şanhai!  De, fără îndoială, el ştia. Numai că... Numai că, ascultaţi cu atenţie cele care urmează. E timpul să ne înţelegem o dată pentru totdeauna cu privire la această faimă de mincinoşi pe care cei din Nord le-au făurit-o celor din Sud. Nu există mincinoşi în Sud, nu mai mulţi la Marsilia ca la Nîmes, la Toulouse, la Tarascon... Omul din Sud nu minte, el se păcăleşte de unul singur. El nu spune întot-deauna adevărul, dar crede că l-a spus... Min-ciuna lui nu e o minciună, e un fel de miraj... Da, miraj!... Şi pentru a mă înţelege mai bine, duceţi-vă în Sud şi veţi vedea. Veţi vedea acest ţinut afurisit în care soarele transfigu-rează totul şi face ca orice lucru să fie mai mare ca în realitate. Veţi vedea aceste mici coline din Provenţa, nu mai înalte ca măgura Montmartre, dar care vă vor părea uriaşe, veţi vedea Casa pătrată din Nîmes  o mică bijuterie de etajeră  care vă va părea la fel de mare ca Notre-Dame. Veţi vedea... Ah, singurul mincinos din Sud, dacă este vreunul, e soarele... Tot ceea ce atinge el se măreşte peste măsură!... Ce era Sparta în timpul splendorii sale? Un târguşor... Ce era Atena? Cel mult un judeţ pricăjit... şi totuşi în istorie ele ne apar ca nişte cetăţi uriaşe. Iată ce face soarele... Să ne mai mirăm că acelaşi soare, apunând peste Tarascon, a putut face dintr-un fost căpi-tan la intendenţă ca Bravida, viteazul coman-dant Bravida, dintr-un nap un baobab şi dintr-un om care doar ar fi trebuit să plece la Şanhai unul care într-adevăr a fost acolo?       VIII Menajeria Mitaine. Un leu din Atlas la Tarascon. Nemaipomenita şi solemna întâlnire       Şi acum, fiindcă l-am arătat pe Tartarin din Tarascon cum era în particular, înainte ca gloria să-i sărute fruntea şi să-l încununeze cu lauri, acum, după ce noi am povestit toată această viaţă eroică prinsă într-un mediu tih-nit, cu bucuriile, durerile, visele şi speranţele sale, să ne grăbim pentru a ajunge la măreţele pagini ale istoriei şi la evenimentul neobişnuit care avea să ducă la naşterea unui destin de neasemuit. Era într-o seară, la armurierul Costecalde. Tartarin din Tarascon tocmai arăta unor ama-tori cum funcţionează o puşcă cu baionetă, pe atunci o noutate deosebită... Deodată, uşa se deschide şi un vânător de şepci se repede îngrozit în prăvălie, strigânde:  —Un leu!... un leu!.... Stupoare generală, groază, strigăte, îmbulzeală. Tartarin pune mâna pe baionetă, iar Costecalde aleargă să închidă poarta. Se face cerc în jurul vânătorului, toţi îl întreabă, îl zoresc, şi iată ce se află: menajeria Mitaine, întorcându-se de la târgul din Beaucaire, accep-tase săfacă un popas de câteva zile la Tarascon şi tocmai se instalase în Piaţa Castelului cu o sumedenie de şerpi boa, foci, crocodili şi cu un leu măreţ din Atlas. Un leu din Atlas la Tarascon! Niciodată, de când lumea, nu se văzuse aşa ceva. Ei, acum să-i fi văzut pe bravii vânători de şepci cum se priveau care de care mai semeţ! Câtă stră-lucire pe feţele lor gălbejite şi ce strângeri de mână aveau loc, pe tăcutelea, prin toate colţu-rile prăvăliei lui Costecalde! Emoţia era atât de puternică şi de neaşteptată, încât nimeni nu scotea o vorbă... Nici măcar Tartarin. Palid şi tremurând, având încă puşca cu cremene în mână, se gândea, stând în picioare lângă tejghea... Un leu din Atlas acolo, foarte aproape, la doi paşi! Un leu, tocmai acel animal întotdeauna luptă-tor şi feroce, regele fiarelor, vânatul viselor sale, ceva asemănător actorului principal din acea trupă excelentă care juca scene atât de fru-moase în imaginaţia sa... Un leu, Doamne sfinte!... Şi încă din Atlas! Asta era peste putinţă de îndurat pentru ma-rele Tartarin. Deodată un val de sânge îi năvăli în obraji. Ochii săi ardeau ca para focului. Cu un gest repezit, aruncă puşca pe umăr şi, întorcându-se către viteazul comandant Bravida, vechiul căpi-tan de la intendenţă, îi spuse cu o voce de tunet:  —Să mergem, s-o vedem şi pe asta, coman-dante!  —He, he, he, păi... Dar puşca mea cu cremene pe care mi-aţi luat-o!, îndrăzni cu timi-ditate Costecalde; dar Tartarin dăduse colţul străzii şi înapoia lui mergeau unul în spatele altuia foarte ţanţoşi toţi vânătorii de şepci. Până când ajunseră ei, la menajerie se adu-nase multă lume. Tarascon, neam eroic altfel, dar lipsit prea multă vreme de spectacole sen-zaţionale, se năpustise asupra barăcii Mitaine şi o luase cu asalt. De aceea, grăsana doamnă Mitaine era mai mult decât mulţumită... În costum de kabylez, având mânecile suflecate până la cot, cu cercuri de fier la glezne, cu o cravaşă într-o mână, iar în cealaltă cu un pui de găină viu, chiar dacă era jumulit de pene, distinsa doamnă făcea onorurile casei pentru tarasconezi şi, deoarece şi ea avea muşchi de criţă, succesul său era aproape deopotrivă cu cel al spectatorilor. Intrarea lui Tartarin cu puşca pe umăr înspăi-mântă pe toată lumea. Toţi aceşti viteji tarasconezi, care se plim-bau agale prin faţa cuştilor, fără arme, fără bănuială sau teamă, fără măcar să aibă nici cea mai mică idee despre primejdie, trăiră un moment de spaimă firească văzându-l pe marele Tartarin intrând în baracă cu arma lui cea straşnică. Şi aveai de ce să te temi, pentru că el, acest erou... Ce mai! Într-o clipită, partea din faţa cuştilor se goli. Copiii strigau de frică, mamele trăgeau cu ochii spre uşă. Farmacistul Bézuquet dădu înapoi, zicând că se duce să-şi caute puşca... Încetul cu încetul, totuşi, atitu-dinea lui Tartarin potoli neliniştea. Calm, cu capul sus, iscusitul tarasconez înconjură grijuliu baraca, trecu fără să se oprească prin faţa scăldătoarei focilor, privi dispreţuitor lada lungă plină de tărâţe unde şarpele boa îşi mistuia puiul crud şi, în sfârşit, se aşeză în faţa cuştii leului... Solemnă şi nemaipomenită întâlnire!  leul din Tarascon şi leul din Atlas, faţă în faţă. De o parte, Tartarin, în picioare, cu genunchii ţepeni şi cu braţele apăsate pe arma sa; de cealaltă parte, leul, şi încă unul uriaş, tolănit în paie, plictisit, clipind des, cu un bot enorm şi-o coamă ca un fel de perucă galbenă, aşezat fiind pe labele din faţă. Amândoi sunt calmi, se privesc! Lucru neobişnuit! Fie că baioneta îl indis-punea, fie că adulmecase un duşman al rasei sale, leul, care până atunci privise tarasco-nezii cu un aer de dispreţ suveran, râzându-le în nas tuturor, avu deodată o izbucnire de furie. Mai întâi, adulmecă, mârâi înfundat, îşi desfăcu ghearele, îşi întinse labele; apoi se ridică, îşi înălţă capul, îşi scutură coama, căscă o gură uriaşă şi slobozi un muget înspăimântător. Un ţipăt de groază îi răspunse. Întreg Taras-conul, terorizat, se îndreptă spre uşi. Toţi  femei, copii, hamali, vânători de şepci, chiar şi viteazul comandant Bravida... Singur, Tartarin din Tarascon rămase neclintit... Sta acolo, înfipt şi îndrăzneţ, în faţa cuştii, cu străfulgerări de mânie în ochi, şi cu acea mutră fioroasă pe care o cunoştea tot oraşul... După un timp, când vânătorii de şepci, puţin mai liniştiţi datorită atitudinii sale şi gratiilor solide, se apropiară de eroul lor, îl auziră cum murmura uitându-se la leu:  —Ei, asta da vânătoare... În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă...     IX   Ciudatele urmări ale mirajului       În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă; dar, de fapt, nenorocitul de el zisese chiar prea mult... A doua zi, nu se vorbea pe stradă decât despre viitoarea plecare a lui Tartarin în Algeria şi despre vânătoarea de lei. Îmi sunteţi martori, dragi cititori, că viteazul bărbat nu suflase o vorbă despre asta; dar, după cum ştiţi, mirajul... Pe scurt, întreg Tarasconul nu vorbea decât despre această plecare. Pe bulevarde, la club, la Costecalde, oamenii îşi dădeau bineţe cam buimăciţi:  Şi de altfel... aţi aflat cel puţin vestea?  Şi de altfel, ce? Cel puţin, poate e vorba de plecarea lui Tartarin? Asta pentru că la Tarascon toate frazele încep cu şi de altfel, care se pronunţă alfel, şi sfâr-şesc cu cel puţin, care se pronunţă cel puţân.     Ei bine, în ziua aceea, mai mult decât în altele, cuvintele alfel şi cel puţân răsunau peste tot de dârdâiau ferestrele. Cel mai surprins din oraş, aflând că va pleca în Africa, fu chiar Tartarin. Dar să vedeţi ce înseamnă trufia! În loc să spună pur şi simplu că nici prin gând nu-i da aşa ceva, că n-a avut niciodată măcar intenţia de a pleca, bietul Tartarin, prima oară când i s-a spus despre această călătorie, zise cam pe ocolite:  He, he!... poate... de!... nu zic nu. A doua oară, ceva mai împăcat cu ideea, răspunse:  Probabil că da. A treia oară, doar atât:  E sigur! În sfârşit, seara, la club şi la familia Coste-calde, înflăcărat de lichiorul de ouă, de urale şi de tot felul de lumini, îmbătat de succesul pe care l-a avut în oraş anunţarea plecării sale, nenorocitul de el declară că pur şi simplu e sătul de vânătoarea de şepci şi că pleacă în curând, pentru a urmări leii uriaşi din Atlas... Un straşnic ura! însoţi această declaraţie. Şi iar lichior de ouă, strângeri de mână, îmbrăţişări şi serenade sub flacăra torţelor până la miezul nopţii, în faţa căsuţei baobabului. Dar Tartarin-Sancho nu era deloc mulţu-mit! Ideea de a se duce în Africa şi de a vâna lei îl înfiora de pe acum; şi, întorcându-se acasă, în timp ce serenada în onoarea sa răsună sub fereşti, îi făcu lui Tartarin-Quijote o scenă de nedescris, numindu-l ţicnit, fanfaron şi nebun de legat, arătându-i în de-amănuntul nenorocirile care-l aşteptau în viitoarea expediţie: naufragii, reumatisme, friguri galbene, dezinterie, ciumă neagră, ţânţari uriaşi, şi câte altele... În zadar jurase Tartarin-Quijote să nu facă imprudenţe, să se învelească bine, să ia cu sine tot ce era necesar, că Tartarin-Sancho nu voia să audă nimic. Bietul de el se şi vedea hărtănit de lei, înghiţit de nisipurile deşertului ca răposatul Cambyse, iar celălalt Tartarin nu izbutea să-l potolească cât de puţin decât expli-cându-i că toate acestea n-or să se întâmple chiar mâine, că nu-l grăbea nimic şi că, la urma urmelor, nu erau încă plecaţi. Într-adevăr, e limpede că nimeni nu se por-neşte într-o astfel de expediţie fără a-şi lua unele măsuri de precauţie. Trebuie să ştii unde mergi, ce naiba!, doar nu pleci ca o pasăre... Înainte de orice, tarasconezul vru să citească povestirile marilor călători prin Africa istoriile lui Mungo-Park, Caillé, ale doctorului Livingstone şi ale lui Henri Duveyrier. Citind, el observă că aceşti bravi călători cutezători, înainte de a-şi încălţa sandalele pentru depărtatele excursii, învăţau să îndure pentru mult timp foamea, setea, marşurile forţate, şi tot felul de privaţiuni. Tartarin voi să procedeze ca şi ei, şi chiar din acea zi nu se hrăni decât cu terci. Ceea ce se numeşte terci la Tarascon se compune din câteva felii de pâine muiate în apă caldă, cu un căţel de usturoi, puţin cimbru şi niţel dafin. Dieta era cam severă, şi vă imaginaţi cum se strâmba bietul Sancho... La antrenamentul cu terci, Tartarin din Tarascon adăugă alte învăţături practice. Astfel, pentru a se obişnui cu marşurile lungi, se forţa să facă în fiecare dimineaţă înconjurul oraşului de şapte sau opt ori la rând, fie în pas alergător, fie în pas cadenţat, cu coatele strânse lângă corp şi cu două pietricele albe în gură, după obiceiul celor vechi. Apoi, pentru a se obişnui cu răcoarea nopţilor, cu ceaţa şi cu roua, el cobora în fiecare seară în grădină şi rămânea acolo până la orele zece-unsprezece, singur cu puşca sa, la pândă în spatele baobabului... În sfârşit, cât timp menajeria Mitaine rămase la Tarascon, vânătorii de şepci întârziaţi la Costecalde putură vedea în umbră, trecând prin Piaţa Castelului, un om ciudat plimbându-se în lung şi în lat în spatele barăcii. Era Tartarin din Tarascon, care învăţa să asculte, fără să tremure, răgetul leului în noaptea întunecoasă.             X   Înaintea plecării     În timp ce Tartarin se antrena în acest chip, folosind tot felul de mijloace care de care mai eroice, întreg Tarasconul era cu ochii pe el; nici că se ocupa cu altceva. Vânătoarea de şepci aproape că fusese dată uitării, iar roman-ţele aşteptau în zadar să fie cântate. În farma-cia lui Bézuquet pianul dormita sub o husă verde, iar gândaci de cantaridă se uscau dea-supra, cu burta în sus... Expediţia lui Tartarin oprise totul... Într-adevăr, merita să vezi succesul tarasco-nezului prin saloane. Îl trăgeau care încotro, se băteau pentru el, şi-l împrumutau sau şi-l furau unul altuia. Nu era o cinste mai mare pentru doamne decât aceea de a merge la mena-jeria Mitaine la braţul lui Tartarin, care le expli-ca în faţa cuştii leului cum trebuie procedat pentru a vâna aceste fiare uriaşe, unde trebuia ochit, de la câţi paşi, dacă accidentele erau numeroase, şi câte şi mai câte... Tartarin dădea orice explicaţii doreai. Citise pe Jules Gérard şi cunoştea vânătoarea de lei ca în palmă, ca şi cum ar fi participat la ea. De aceea vorbea cu atâta însufleţire despre aceste lucruri. Dar cel mai frumos era seara, în timpul cinei, la preşedintele Ladevèze sau la bravul comandant, vechiul căpitan al sectorului de îmbrăcăminte, când, după ce se aducea cafeaua, scaunele fiind apropiate, îl făceau să vorbească despre viitoarele sale partide de vânătoare... Atunci, cu coatele pe masă, cu nasul în aroma de cafea Mocca, eroul povestea cu o voce gâtuită de emoţie pericolele care îl aştep-tau acolo. Vorbea despre nopţile de pândă fără lună, despre mlaştinile urât mirositoare, despre râurile otrăvite din cauza frunzelor de olean-dru, despre zăpezi sau despre soare ucigător, scorpioni şi ploi de lăcuste; vorbea de ase-menea despre obiceiurile leilor gigantici din Atlas: felul lor de a lupta, vigoarea lor fenome-nală şi ferocitatea în timpul împerecherii... Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Tartarin se ridica de la masă, sărea în mijlocul sufrageriei, imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! pac!, şuierul unui cartuş explodat  pff, pfşş, gesticula, se înroşea şi răsturna scaunele... În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasu-pra capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii.     XI   Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!     Dar oare chiar avea de gând să plece?... E o chestiune delicată la care cronicarul lui Tartarin va fi destul de încurcat să răspundă. Totuşi, lucru cert e că menajeria Mitaine părăsise Tarasconul de peste trei luni, dar ucigaşul de lei nu se urnea... Iar pe deasupra, e posibil ca naivul erou, orbit de un nou miraj, să-şi imagineze cu bună credinţă că el chiar plecase în Algeria. Probabil că din cauza patimei cu care povestea despre viitoarele sale vânători, el îşi imagina că le-a făcut chiar, tot aşa de sincer cum îşi imaginase că înălţase drapelul consular şi că trăsese (poc! poc!) asu-pra tătarilor la Şanhai. Din păcate, dacă de această dată Tartarin din Tarascon fu victima unui miraj, în schimb tarasconezii nu fură. Când, după trei luni de aşteptare, şi-au dat seama că vânătorul nu pregătise măcar un cufăr, începură să murmure.  Va fi ca şi cu Şanhai, spunea Costecalde zâmbind în colţul gurii. Şi vorba armurierului se răspândi de îndată în oraş, aşa că nimeni nu mai credea în Tartarin. Naivii, laşii, oameni precum Bézuquet pe care şi un purice l-ar fi pus pe fugă şi care nu putea să tragă un foc de armă fără să închidă ochii, tocmai ei erau cei mai neiertători. La club sau pe terasă, intrau în vorbă cu bietul Tartarin, şicanându-l:  Şi, cel puţân, pe când plecarea asta? În prăvălia lui Costecalde, părerea lui Tartarin nu mai era demnă de încredere. Vânătorii de şepci se lepădau de şeful lor! Apoi veni rândul epigramelor de tot felul. Preşedintele Ladevèze, care în timpul său liber făcea o curte nebună muzei provensale, com-puse în limba ţinutului un cântec care făcea furori. Era vorba în el de un anume vânător Gervais, a cărui puşcă nemaipomenită trebuia să împuşte până la unul toţi leii din Africa. Din nefericire, afurisita asta de puşcă avea o straşnică ciudăţenie: o încărcai mereu, dar nu pornea nicicum. Dar nu pornea nicicum!, pricepeţi dumnea-voastră aluzia... În scurt timp, cântecelul era pe buzele tuturora, şi, când Tartarin trecea prin oraş, hamalii de pe chei şi lustragiii din faţa porţii sale cântau în cor în grai provensal:   Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, toujou lou cargon,  Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, part jamal   Numai că asta se cânta mai pe ocolite, din cauza muşchilor de criţă. Vai, cât de scurtă-i admiraţia celor din Tarascon!... Omul cel viteaz, în ce-l priveşte, se prefăcea, lenevind, că nu vede şi nu aude nimic; de fapt, acest mic război surd şi veninos îl necăjea foarte tare; el simţea că Tarasconul îi scapă din mâini, că graţiile publicului se îndreaptă spre alţii, şi asta îl făcea să sufere cumplit. Ah, această cratiţă a popularităţii, ce bine e s-o ai în faţă, dar cât de mult te frigi când ea se răstoarnă!... În ciuda necazului său, Tartarin surâdea şi-şi vedea liniştit de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, câteodată masca de voioşie nepăsă-toare pe care şi-o lipise de faţă, cădea dintr-o dată. Aşadar, în loc de râs, se vedeau indigna-rea şi durerea... Şi astfel, într-o dimineaţă în care micii lus-tragii cântau pe sub ferestre Lou fùsioù de mestre Gervaï, glasul acestor obraznici se făcu auzit până în camera bietului mare om care se bărbierea în faţa oglinzii (Tartarin îşi lăsase barbă, dar, deoarece devenise prea mare, tre-buia să aibă mereu grijă de ea). Dintr-odată fereastra se izbi cu zgomot şi Tartarin se ivi, în cămaşă şi cu scufia pe cap, cu spumă de săpun pe obraji, răsucind briciul şi săpuniera şi strigând cu voce de tunet:   —Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!   Ce minunate cuvinte demne de a rămâne în istorie, care se adresau, câtă naivitate!, aces-tor drăcuşori, nu mai înalţi decât cutiile cu cremă de ghete şi atât de nobili, încât nu mai erau în stare să ţină o sabie în mână!     XII   Despre ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului     În toiul încurcăturii generale, numai armata ţinea cu Tartarin. Viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, îi păstra aceeaşi stimă:  —E un şmecher!, se încăpăţâna el să spună, şi această afirmaţie era, îmi închipui, mai potrivită decât cea a farmacistului Bézuquet... Niciodată vitea-zul comandant nu s-a referit la călătoria în Africa; totuşi, când bârfa târgului devenise prea mare, el se hotărî să vorbească. Într-o seară, bietul Tartarin stătea singur în biroul său, gândindu-se la lucruri triste, când îl văzu pe comandant intrând la el, serios, înmănuşat în negru şi aranjat la patru ace.  Tartarin, zise fostul căpitan cu autoritate, Tartarin, trebuie să pleci! Şi rămase în picioare lângă uşorul uşii, mare şi neîndurător ca însăşi datoria. Tartarin din Tarascon înţelese tot ceea ce era de înţeles în acest  —Tartarin, trebuie să pleci!. Alb ca varul, el se ridică, privi înduioşat cabinetul său de lucru, ocrotitor, plin de căldură şi dulce lumină, fotoliul încăpător şi comod, cărţile, covoarele, storurile albe de la ferestre, în spatele cărora fremătau crengile subţiri din mica grădină; apoi, îndreptându-se spre viteazul comandant, îi strânse mâna cu putere şi, cu o voce în care suspinau lacrimile, dar totuşi stăpânită, îi spuse:  Voi pleca, Bravida! Şi plecă aşa cum o spusese. Dar nu chiar imediat... Îi trebui ceva timp să se echipeze. Mai întâi comandă la Bompard două cufere mari, cu pereţi dubli din aramă şi cu o placă lunguiaţă pe care scria: TARTARIN DIN TARASCON ladă cu arme Dublura pereţilor şi gravarea luară mult timp. Comandă de asemenea la Tastavin un splendid jurnal de călătorie pentru a-şi consemna impresiile; căci e plăcut la vânătoarea de lei, dar trebuie totuşi să te gândeşti şi la călătoria propriuzisă. După aceea îi veni de la Marsilia o provizie straşnică de conserve, carne uscată în cuburi pentru supă, un model nou de cort, care se montează şi se strânge rapid, ghete de marinar, umbrele, un impermeabil, ochelari albaştri, pentru a-şi feri ochii. În sfârşit, farmacistul Bézuquet îi pregăti o mică farmacie ambulantă, ticsită cu plasturi, camfor, arnică şi un oţet turbat, de trezea şi morţii din mormânt. Bietul Tartarin! ceea ce făcea nu era, de fapt, pentru el; dar spera, prin griji şi atenţii delicate, să potolească furia lui Tartarin-Sancho, care, de când se hotărâse plecarea, nu-şi mai stăpânea mânia nici ziua, nici noaptea.       XIII   Plecarea       În sfârşit, sosi ziua cea mare, ziua de pomină. Încă din zori, întreg Tarasconul era în picioare, înţesând drumul spre Avignon şi împrejurimile căsuţei cu baobab. Lumea se adunase la ferestre, pe acoperişuri şi chiar în copaci; marinari de pe Ron, hamali, lustragii, burghezi, ţesătoare, negustori de tafta, clubul, ce mai, tot oraşul; erau, de asemenea, şi cei din Beaucaire care trecuseră podul, zarzavagii de la mahala, căruţe cu pre-late înalte, podgoreni cocoţaţi pe catârce împopoţonate cu panglici, văluri, zurgălăi, noduri, clopoţei, şi din loc în loc chiar câteva fetişcane din Arles, fiecare la braţ cu drăguţul ei, cu panglică albastră pe cap, mergând pe cai mici, suri, din Camargue. Toată această mulţime forfotea şi se îmbulzea în faţa porţii lui Tartarin, simpaticul Tartarin care pleca să vâneze lei la Turcaleţi. Pentru cei din Tarascon  Algeria, Africa, Persia, Grecia, Turcia şi Mesopotamia formează o ţară mare, dar mitologică şi enigmatică, pe care ei o numesc simplu Turcaleţia. În mijlocul acestei gloate, vânătorii de şepci veneau şi plecau, mândri de triumful şefului lor, ca şi cum ar fi lăsat în urmă-le brazdele gloriei. Două roabe se aflau în faţa casei baobabului. Din când în când, uşa se deschidea, aşa că puteau fi văzute câteva persoane care se preumblau gânditoare prin grădină. Bărbaţii aduceau cufere, lăzi, saci de dormit, pe care le stivuiau în roabe. La fiecare nou pachet, mulţimea fremăta. Obiectele erau numite cu voce răspicată:  —Acesta e cortul... acestea sunt conservele... farmacia ambulantă... lăzile cu arme. Iar vânătorii deşepci dădeau toate explicaţiile cuvenite. Deodată, spre ora zece, o mişcare deosebită cuprinse mulţimea. Uşa dinspre grădină dârdâi straşnic din ţâţâni.  E el!... e el! strigau oamenii. Şi, într-adevăr, era el. Când apăru în prag, din mulţime se auziră strigăte de uimire:  Este un Turcalet!...  Are ochelari! Într-adevăr, Tartarin din Tarascon crezu că e bine ca, mergând în Algeria, să îmbrace un costum algerian. Pantaloni largi bufanţi, din material alb, vestă cu nasturi de metal, două cingători roşii; gâtul gol, părul tuns periuţă şi având pe cap un fes roşu uriaş şi un văl albastru destul de lung... Pe lângă acestea, el mai avea câte o puşcă pe fiecare umăr, un uriaş cuţit de vânătoare la centură, o cartuşieră agăţată de burtă şi un revolver care se bălăngănea la şold, dar în toc de piele. Asta e tot. Ah, iertaţi-mă, uitam ochelarii, o pereche de ochelari uriaşi de culoare bleu, care se potriveau de minune pentru a îndrepta ceea ce era prea fioros în înfăţişarea eroului nostru.  Trăiască Tartarin!... trăiască Tartarin!..., urla mulţimea în delir. Marele bărbat zâmbi, dar nu putu răspunde la salut, din cauza puşcoacelor care îl împiedicau. În plus, ştia prea bine acum câte parale fac laudele mulţimii: poate chiar, în sufletul său, îi blestema pe aceşti vajnici compatrioţi care îl obligau să plece, să părăsească colţişorul său vesel cu pereţi albi şi cu storuri verzi... Dar asta nu se observa. Calm şi mândru, deşi puţin cam palid, se îndreptă spre şosea, privi roabele cu bagaje şi, văzând că totul e în regulă, porni voiniceşte pe drumul către gară, fără să întoarcă măcar o singură dată privirea spre căsuţa baobabului. În urma lui mergeau viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, preşedintele Ladevèze şi armurierul Costecalde, şi toţi vânătorii de şepci, apoi cărucioarele şi mulţimea. În faţa peronului, şeful gării  un bătrân care venise din Africa în 1830  îl aştepta, drept care îi strânse cu căldură mâna de mai multe ori. Expresul Paris-Marsilia încă nu sosise. Tartarin şi statul său major intrară în sala de aşteptare. Pentru a evita îmbulzeala, şeful gării trase zăbrelele în urma lor. Timp de un sfert de oră, Tartarin se plimbă de-a lungul şi de-a latul sălii, în mijlocul vânătorilor de şepci. Acestora le vorbi despre călăto-ria sa şi mai ales despre vânătoare, promiţând să le trimită nişte piei. La rând, pentru o piele, fiecare se înscria în carneţelul său ca pentru un contradans în carnetul de bal al unei domnişoare. Liniştit şi calm precum Socrate când a băut cucută, neînfricatul tarasconez găsea o vorbă de duh pentru fiecare şi un surâs pentru toată lumea. Vorbea simplu şi curtenitor: ai fi zis că înainte de plecare voia să lase în urma sa numai simpatie, regrete şi amintiri plăcute. Auzindu-l pe şeful lor vorbind astfel, toţi vânătorii de şepci plângeau, unii aveau chiar remuşcări  precum preşedintele Ladevèze şi farmacistul Bézuquet. Câţiva bărbaţi care îl însoţeau plângeau şi ei pe la colţuri. Afară, mulţimea privea printre zăbrele şi răcnea:  —Trăiască Tartarin!. În sfârşit, clopotul sună. Un uruit surd, un ţipăt sfâşietor zgudui bolţile...  —Poftiţi în vagoane, poftiţi în vagoane!  Adio, Tartarin... adio, Tartarin!  Adio, tuturor, murmură viteazul bărbat, şi, îmbrăţişându-l pe comandantul Bravida, el îmbrăţişă de fapt întregul Tarascon. Apoi se repezi pe peron şi se urcă într-un vagon plin de parizience, mai-mai să moară de frică văzând acest om ciudat, burduşit cu carabine şi revolvere.   XIV   Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea!     La 1 decembrie 186..., spre ora amiezii, sub un soare de iarnă provensală, pe o vreme frumoasă, cu un cer luminos şi senin, marsiliezii zăriră buimăciţi ivindu-se pe Canebière un turcalet, dar ce turcalet! Niciodată nu văzuseră unul să-i semene şi, asta deşi, martor mi-e Dumnezeu, în Marsilia nu lipsesc turcaleţii! Cel despre care e vorba, mai e oare nevoie să v-o spun?, era chiar Tartarin, marele Tartarin din Tarascon, care, mergând de-a lungul cheiului, urmat de lăzile cu arme, de farmacia şi conservele sale, găsi debarcaderul companiei Touache şi pachebotul Zouave care trebuia să-l ducă acolo. Având încă în urechi aplauzele tarasconeze, ameţit de lumina albăstrie şi de mirosul mării, Tartarin mergea semeţ, cu puştile pe umăr, cu capul sus, privind cu uimire minunatul port Marsilia, unde se afla pentru prima dată şi care îi lua ochii, ce mai! Bietul om credea că visează. Îşi închipuia că se numeşte Sinbad Marinarul şi că rătăceşte într-unul din acele fantastice oraşe cum se găsesc numai în O mie şi una de nopţi. Cât vedeai cu ochii, o mulţime de catarge şi vele se încrucişau din toate părţile. Pavilioane din toate ţările  ruseşti, greceşti, suedeze, tunisiene, americane. Navele, la linia de plutire de lângă chei, cu bompresul îndreptat spre mal, stăteau ca nişte şiruri de baionete. În partea de jos, naiade, zeiţe, sfinte fecioare şi alte sculpturi în lemn vopsit, care dădeau numele vaporului, totul era mâncat de apa mării, măcinat, putrezit, mucegăit... Din timp în timp, între vapoare, un colţişor de mare, ca o oglindă uriaşă  o fâşie lucitoare pătată de ulei. În încâlceala vergelor, o sumedenie de pescăruşi păreau nişte pete cocoţate pe cerul azuriu, iar ucenicii marinari se strigau în toate limbile. Pe chei, printre puhoaiele care veneau de la săpunării, verzi, negricioase, pline de ulei şi sodă, forfotea o mulţime de vameşi, comisionari şi hamali cu cărucioare pe două roţi, trase de cai mici din Corsica. Se mai vedeau şi magazine ciudate de confecţii, barăci afumate în care marinarii găteau, negustori de pipe, de maimuţe, papagali, panglici de voal, vechituri de tot felul, între care se aflau dea valma năpârci, mici felinare aurite, macarale, ancore ştirbe, parâme, scripeţi, aparate de portavoce şi lunete marine de pe timpul lui Jean Bart şi Dugnay-Trouin. Vânzătoare de scoici şi de moluşte, stând pe vine, ţipau lângă marfa lor. Marinarii trecând cu oale de smoală, cratiţe fumegânde, panere pline de caracatiţe pe care le spălaseră în apa limpede de la fântâni se aflau şi ei acolo. Peste tot era o îngrămădire de nedescris, cu mărfuri de toate felurile: mătăsuri, minereuri, plute, cearşafuri, dulciuri, roşcove, rapiţă, lemn dulce, trestie de zahăr. Într-un cuvânt, Orientul şi Occidentul se întâlneau într-un talmeş-balmeş. Duhoarea de brânză de Olanda, mormane întregi pe care genovezii le iuţeau a dracului cu boia, îţi strâmba nasul. Pe cheiul pentru grâu, hamalii forfoteau neostenit descărcând sacii pe malul înalt şi bine zidit în partea de sus. Grâul ca un torent de aur se rostogolea în mijlocul unui fum gălbui. Bărbaţi cu fes roşu ciuruiau cu site uriaşe din piele de măgar acest grâu pe care îl încărcau apoi în căruţele care se îndepărtau, urmate de un regiment de femei şi copii cu măturiţe şi panere pentru spice. Mai încolo, se aflau lângă bazinul de carenaj vapoarele mari culcate pe-o parte şi care erau arse cu flăcări de mărăcini pentru a îndepărta ierburile de mare. Vergile îmbibate de apă, mirosul de răşină, zgomotul asurzitor al dulgherilor care dublau coca navelor cu plăci mari de aramă, toate acestea te asurzeau. Câteodată însă, printre catarge, se ivea şi câte un luminiş. Atunci Tartarin vedea intrarea în port, infernalul du-te vino al vapoarelor. O fregată engleză pleca spre Malta; era spilcuită şi curată, ofiţerii aveau mănuşi albe. Pe lângă ea, un bric din Marsilia pornea în mijlocul strigătelor şi al înjurăturilor, în frunte cu un căpitan gras cu redingotă şi pălărie de mătase, care dădea comenzile în provensală. Într-un cuvânt: nave care pleacă mereu cu toate pânzele sus. Altele care soseau încet se aflau mai încolo, hăt departe, parcă plutind în soare. Peste tot era o larmă înspăimântătoare. Necontenit auzeai uruit de căruţe, câte un —hei-rup   de-al marinarilor, înjurături, cântece, sirena vapoarelor cu aburi, tobe şi trompetele de la forturile Saint-Jean şi Saint-Nicolas, clopotele de la Major, de la Accoules şi Saint-Victor; în plus mai bate şi vântul, care duce toate aceste zgomote şi urlete, le scutură şi le ames-tecă parcă cu vâjâitul lui, făcând o muzică nebună, sălbatică, eroică, precum o mare fanfară a călătoriei, care îţi dă poftă să pleci, să te duci departe, să ai aripi. În sunetul acestei minunate fanfare, neînfricatul Tartarin din Tarascon se îmbarcase pentru ţara leilor!...             Partea a II-a La turcaleţi     I   Traversarea. Cele cinci poziţii ale fesului. Seara zilei a treia Îndurare!       Aş dori, dragii mei cititori, să fiu pictor, şi încă unul mare, pentru a vă pune sub ochi, la începutul celui de-al doilea episod, diferitele poziţii pe care le lua fesul lui Tartarin din Tarascon în timpul traversării, la bordul lui Zouave, între Franţa şi Algeria. Vi l-aş arăta mai întâi pe punte, cât era de straşnic şi minunat, dând strălucire acestui cap din Tarascon. Vi l-aş arăta apoi la ieşirea din port, când Zouave începea să se balanseze pe valuri; sau mirat şi dârdâind ca şi cum ar fi presimţit primele semne ale primejdiilor viitoare. Apoi, în golful Lionului, pe măsură ce se înaintează în larg şi marea devine mai aspră, l-aş arăta luptându-se cu furtuna, fixându-se mirat pe scăfârlia eroului ca un ciucure uriaş de lână albastră care se opintea în sus din ceaţa mării şi din vijelie... A patra poziţie. La ora şase seara, în largul coastelor corsicane. Nefericitul fes se clătina şi privea marea, jalnic şi scrutător. În sfârşit, a cincea şi ultima poziţie, în fundul unei cabine strâmte, într-un pătuc care părea a fi un sertar al unui scrin, ceva fără noimă şi uitat care se rostogoleşte, scân-cind pe pernă. Este acelaşi fes năzdrăvan de la plecare, acum redus la o simplă scufie de noapte, care se afundă peste ţeasta unui bolnav con-vulsionat şi alb ca varul... Ah, dacă cei din Tarascon l-ar fi putut vedea pe bravul Tartarin în acel sertar de scrin, sub lumina ştearsă şi firavă care pătrundea prin hublouri printr-o duhoare cu miros de bucătărie şi lemn putrezit, acel miros greţos al pachebotului, dacă l-ar fi auzit horcăind la fiecare zbatere a elicei, cerând ceai din cinci în cinci minute şi înjurând pe servitor cu o voce piţigăiată, îndată a fi regretat că l-au silit să plece... Credeţi-mă pe cuvânt de onoare că îi plângeai de milă bietului vânător. Cuprins dintr-o dată de rău de mare, nefericitul nu avusese nici măcar curajul să-şi desfacă centura algeriană, nici să scape de arsenalul său. Cuţitul de vânătoare îi strivea pieptul, cureaua revolverului îi măcelărea picioarele. Pentru a-l da gata parcă, se adăugau mârâiturile lui Tartarin-Sancho Panza, care nu înceta să geamă şi să dră-cuiască.  Dobitocule, du-te naibii!... Doar ţi-am spus. Ai vrut să pleci în Africa, ei bine, iată Africa!... Îţi place? Dar ceea ce era şi mai crud în această situaţie e faptul că, din fundul cabinei sale şi, printre gemete, nenorocitul auzea pasagerii din marele salon râzând, mâncând, cântând şi jucând cărţi. Societatea era veselă şi numeroasă la bordul lui Zouave. Ofiţeri care se întorceau la corpurile lor de armată, dame de la Alcazar1 din Marsilia, actori ambulanţi, un musulman bogat care se întorcea de la Mecca şi un prinţ muntenegrean poznaş din cale-afară care îi imita pe Ranel şi Gil Pérès. Nici unul din acei oameni nu avea rău de mare, aşa că îşi petre-ceau timpul bând şampanie cu căpitanul vasului; se găsea acolo şi un grăsan chefliu din Marsilia, care avea locuinţă şi aici, şi la Alger şi care purta hazliul nume de Barbassou.          Tartarin din Tarascon le purta pică acestor mizerabili. Veselia lor îi dubla nefericirea... În sfârşit, în după-amiaza zilei a treia, la bordul navei se produse o mişcare neobişnuită care îl scoase pe eroul nostru din lunga sa toropeală. Clopotul din faţă suna. Se auzeau cizmele greoaie ale marinarilor care alergau pe punte.  Înainte!... înapoi!, striga cu voce răguşită căpitanul Barbassou. Apoi:  —Stop!. O oprire bruscă, o zguduitură şi apoi nimic... Atâta doar că pachebotul se legăna domol de la dreapta la stânga, ca un balon în aer... Această linişte ciudată îl sperie pe tarasconez:  Îndurare!, ne scufundăm!..., strigă el cu o voce înspăimântătoare şi, regăsindu-şi ca prin minune forţele, o zbughi din cabină şi se repezi pe punte cu tot arsenalul său.       2   La arme! La arme!       Dar nu se scufunda nimeni, ajungeau în port. Zouave tocmai intra într-o radă frumoasă, cu ape negre şi adânci, dar liniştită şi aproape pustie. În faţă, pe un deal, se afla Algerul. Era alb, cu căsuţe mici de un alb mat care coborau către mare, ghemuite unele lângă altele... Păreau o grămadă de spălătorese care înălbesc colina de la Meudon. Iar deasupra se zărea un cer uriaş, albastru ca atlazul, o minunăţie!... Nemaipomenitul Tartarin, scăpat acum oare-cum de groază, privea peisajul şi-l asculta cu respect pe prinţul muntenegrean care, alături de el, îi înşira diferite cartiere ale oraşului: Casbah, Oraşul de Sus, Strada Bab-Azoun. E foarte manierat acest prinţ din Muntenegru; în plus cunoaşte foarte bine Algeria şi vorbeşte curent araba. De aceea, Tartarin avea de gând să se folosească de cunoştinţa cu el... Deodată, de-a lungul balustradei peste care era aplecat, tarasconezul zări un şir de mâini mari şi negre care se agăţau pe dinafara vasului. Îndată, un cap de negru cu păr creţ şi scurt apăru în faţa sa; şi, până să deschidă el gura, puntea fu asaltată din toate părţile de o sută de piraţi negri sau galbeni, pe jumătate goi, urâţi şi înspăimântători. Tartarin îi cunoştea pe aceşti bandiţi... Erau aceia, adică Ei, pe care îi căutase adesea noap-tea pe străzile din Tarascon. În sfârşit, iată că Ei se hotărâseră să vină. La început, surpriza îl îngheţă pe loc... Dar când văzu că bandiţii se reped la bagaje, că smulg prelata cu care erau acoperite şi că, ce mai încolo şi-ncoace, încep jaful, eroul se dez-metici şi, scoţându-şi din teacă cuţitul de vânătoare, strigă călătorilor:  La arme, la arme!, şi se năpusti cel dintâi asupra piraţilor.  Ques aco?1, făcu căpitanul Barbassou care ieşea pe coridor.  Ah, iată-vă, căpitane!... repede, repede, înarmaţi-vă oamenii!  Ei, pentru ce s-o fac,boun Dieu!  Dar chiar nu vedeţi?...  Ce să văd?  Acolo... în faţă, piraţii... Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu farmacia eroului în spate: Ticălosule! aşteaptă-mă! urlă tarasconezul şi porni înainte în mână cu un pumnal cu lamă scurtă şi lată. Barbassou îl prinse de centură şi zise:  D-ta stai locului, fir-ar să fie! |ştia nu sunt piraţi... Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali.  Hamali!...  Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe mal... Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la mal, chiar la hotel, dacă doriţi!... Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, coborî pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii lor albi. În picioare la spatele lor, luând aerul acela înspăimântător pe care i-l ştiau tarasconezii, marele Tartarin agita nerăbdător mânerul pumnalului; căci, în ciuda a ceea ce-i spusese Barbassou, el nu credea decât pe jumătate în bunele intenţii ale hamalilor cu piele de abanos, care semănau atât de puţin cu bunii hamali din Tarascon. După cinci minute, barca acosta la mal şi Tartarin punea piciorul pe micul chei al Barbariei unde cu trei sute de ani în urmă, un prizonier spaniol genial de la galere, numit Miguel de Cervantes, pregătea sub ciomagul paznicilor algerieni ai vâslaşilor un roman minunat care avea să se numească Don Quijote         III   Invocarea lui Cervantes Debarcarea. Unde sunt —turcaleţii? Nu sunt. Dezamăgire     O, Miguel de Cervantes Saavedra, dacă ceea ce se spune e adevărat, că în locurile unde au existat bărbaţii de ispravă ceva din ei rătăceşte şi pluteşte în aer până la sfârşitul lumii, ceea ce a rămas din tine pe plaja Barbariei ar trebui să sară în sus de bucurie văzându-l debarcând pe Tartarin din Tarascon, acest reprezentant minunat al francezilor din Sud, în care se uniseră doi eroi ai cărţii tale: Don Quijote şi Sancho Panza... În acea zi era cald. Pe cheiul strălucind sub soare, puteai zări vameşi, algerieni aşteptând veşti din Franţa, câţiva mauri ghemuiţi şi trăgând din pipe lungi, marinari maltezi care strângeau năvoadele mari în care mii de sardele sclipeau între ochiuri ca nişte bănuţi de argint. De îndată ce Tartarin puse piciorul pe pământ, cheiul se animă, schimbându-şi înfăţişarea. O hoardă de sălbatici, chiar mai sluţi decât bandiţii de pe vapor, se ridică dintre pietrele malului şi se năpusti asupra celui ce debarcase. Arabi înalţi, goi sub păturile de lână, mauri mici în zdrenţe, negri, tunisieni, mahonezi şi moabiţi, chelneri de la hotel cu şorţuri albe  toţi strigând, urlând, luptându-se pentru bagaje, unul luând conservele şi altul farmacia, rostind cuvinte într-o limbă păsărească de speriat şi momindu-l cu nume de neînţeles ale unor hoteluri... Zăpăcit de atâta hărmălaie, bietul Tartarin pleca, venea, blestema, înjura, se zbătea, fugea după bagajele sale şi, neştiind cum să se înţeleagă cu aceşti barbari, îi dojenea în franceză, în provensală şi chiar în latină  cea a lui Pourceaugnac  rosa, la rose; bonus, bona, bonum, tot ce ştia el... Dar degeaba! Nu-l asculta nimeni. Noroc că un omuleţ, îmbrăcat cu o tunică cu guler galben şi înarmat cu un lung baston de însoţitor, interveni ca un zeu din epopeele lui Homerînîngrămădeală şi le împrăş-tie pe aceste lepădături cu lovituri de ciomag. Era un sergent din oraşul algerian. Cu purtare aleasă, îl îndemnă pe Tartarin să tragă la hotelul Europa şi îl încredinţă unor servitori care îl şi duseră într-acolo împreună cu bagajele încărcate în mai multe roabe. De la primii paşi pe care îi făcu în Alger, Tartarin rămase gură-cască. Până acum îşi imaginase un oraş oriental, de basm, mitologic, ceva între Constantinopol şi Zanzibar... Când colo, nimerea în plin Tarascon... Cafenele, restaurante, străzi largi, case cu patru etaje, o piaţă mică pavată cu macadam, unde muzicanţii cântau polci de Offenbach, domni aşezaţi pe scaune, care beau bere cu gogoşi, doamne, femei uşoare şi mulţi militari... Dar nici un turcalet!... Nu era decât el. Chiar şi pentru traversarea pieţei, el se simţi oarecum stingherit. Toată lumea îl privea. Muzicanţii se opriră, iar polca lui Offenbach rămase cu un picior în aer. Cu cele două puşti pe umăr şi cu revolverul la şold, cumplit şi măreţ ca Robinson Crusoe, Tartarin trecu solemn prin mijlocul tuturor, dar, sosind la hotel, căzu lat. Plecarea din Tarascon, portul Marsilia, marea, prinţul muntenegrean şi piraţii, toate se amestecau şi se rostogoleau în mintea sa. Trebui să fie dus în camera sa, dezarmat şi dezbrăcat... Era vorba chiar să se caute un doctor, dar de îndată ce a pus capul pe pernă eroul începu să sforăie cu atâta râvnă, încât hotelierul crezu că ajutoarele ştiinţei nu sunt de folos, şi toată lumea se retrase în vârful picioarelor.     IV   Prima pândă     Când Tartarin se trezi, orologiul Guvernământului suna ora trei. Dormise toată seara, noaptea, dimineaţa şi chiar o bucată de după-amiază; ce-i drept, trebuie spus că şi sărmanul fes văzuse prea multe grozăvii timp de trei zile. Primul gând al eroului, când a deschis ochii, fu:  —Sunt în ţara leilor! De ce să n-o spunem? La gândul că leii erau aproape la doi paşi de el şi că trebuia să se încaiere cu ei, brr... îi intra frigul în oase şi se vâra grabnic sub pătură. Dar la un moment dat, veselia de afară, cerul minunat de albastru, soarele arzător care se strecura în cameră, un mic dejun pe cinste servit chiar la pat, fereastra larg deschisă spre mare, toate acestea însoţite de un ulcior de vin de Crescia1 îi treziră vechiul său eroism:  —Pe lei, pe lei!, striga el, aruncând cât colo pătura şi îmbrăcându-se la repezeală. Iată care era planul său: să iasă din oraş fără să spună ceva nimănui, să se îndrepte în grabă spre deşert, să aştepte noaptea, să se aşeze la pândă şi, când va trece primul leu, pac! poc!... Apoi să revină a doua zi ca să ia micul dejun la hotelul Europa, să primească felicitările algerienilor pentru ispravă şi să tocmească o căruţă ca să aducă fiara. Prin urmare, se înarmă în grabă, îşi potrivi în spate cortul, al cărui capăt gros urca cu mult deasupra capului şi, ţeapăn ca un ţăruş, coborî în stradă. Acolo, nevoind să întrebe pe nimeni despre drumul său, de teamă să nu dea alarma despre planurile sale, o luă dintr-o dată la dreapta, merse până la capătul arcadelor Bab-Azoun, unde o sumedenie de evrei algerieni îl priveau din fundul dughenelor lor, aşa cum pândeşte un păianjen dintr-un colţ, trecu prin Piaţa Teatrului, intră într-o suburbie şi urmă apoi şoseaua mare şi prăfuită spre Mustafa. Pe acest drum era o îmbulzeală de nedescris. Omnibuze, birje, faetoane, furgoane, căruţe barosane încărcate cu fân şi trase de boi, escadroane de vânători din Africa, turme de măgari pitici, negrese care vindeau plăcinte, trăsuri ale unor alsacieni emigranţi, spahii în mantale roşii, toate şi toţi se înşiruiau într-un nor de praf, în mijlocul strigătelor, cântecelor şi trâmbiţelor, între două rânduri de cocioabe, unde se vedeau mahonezi leneşi pieptănându-se în faţa uşilor, crâşme pline de soldaţi, măcelării şi adăposturi ale hingherilor... —Ce mă tot bat la cap cu Orientul lor?, gândea marele Tartarin; pe-aici nu sunturci nici măcar câţi sunt la Marsilia. Deodată, trecu pe lângă el, lungindu-şi picioarele şi mândră ca un curcan, o cămilă impunătoare. Începu să-i bată inima. Vasăzică, mai întâi apar cămilele! Leii nu pot fi prea departe; şi într-adevăr, numai după cinci minute, văzu că se îndreaptă spre el, cu puşca pe umăr, o trupă întreagă de vânători de lei. —Laşii!, îşi zise eroul trecând pe lângă dânşii, laşii! Să vâneze lei cu trupa şi chiar cu câini!... Căci nu şi-ar fi imaginat niciodată că în Algeria se poate vâna şi altceva decât lei. Totuşi, aceşti vânători aveau nişte figuri blajine de comer-cianţi ieşiţi la pensie, iar acest tip de a vâna leii cu câini şi tolbe de vânătoare era atât de original, încât tarasconezul, oarecum intrigat, crezu de cuviinţă să intre în vorbă cu unul dintre aceşti domni.  Şi altfel, camarade, a fost bună vânătoarea?  Nu prea rea, răspunse un altul care privea zăpăcit arsenalul de arme al războinicului din Tarascon.  Aţi împuşcat?  Desigur... e ceva... mai bine vedeţi! Şi vânătorul algerian îşi arătă tolba sa, burduşită cu iepuri şi becaţe.  Ei, hm!... tolba d-voastră?... Îi puneţi chiar în tolbă?  Dar unde aţi vrea să le pun?  De, oricum, sunt... cam micuţi.  Şi mai mici şi mai mari, făcu vânătorul. Şi deoarece era grăbit să ajungă acasă, se alătură cu paşi repezi tovarăşilor săi. Viteazul Tartarin înţepenise în mijlocul drumului, mirat peste poate. Dar, după o clipă de gândire, zise:  —Mda! ăştia se ţin de glume. N-au vânat nimic... şi îşi văzu liniştit de drum. Casele şi trecătorii erau din ce în ce mai rari. Se lăsa noaptea şi toate în jur îşi pierdeau conturul... Tartarin din Tarascon mai merse o jumătate de oră. Apoi se opri... Era noapte de-a binelea, o noapte fără lună, ciuruită de stele. Pe drum, nimeni. Şi totuşi, eroul se gândi că leii nu erau diligenţe, ca să urmeze mereu drumul cel mare... Peste tot, şanţuri, ruguri de mure, mărăcini. Ce-are a face? Mergea mereu... Şi dintr-odată, stai!  —Pe aici miroase a leu, îşi zise omul şi adulmecă vrăjmaş în dreapta şi în stânga.           V            Poc! Pac!     Era un imens deşert sălbatic, cotropit din loc în loc de plante ciudate din Orient, plante care aduc puţin cu fiarele sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se prelungea pe pământ în toate părţile. La dreapta, trupul greu şi întunecat al unui munte, poate Atlas... La stânga, marea nevăzută care se fierbea cu vuiet... Un culcuş tocmai potrivit pentru a ispiti sălbătăciunile. Cu o puşcă de gât şi cu alta în mâini, Tartarin puse genunchiul la pământ şi aşteptă... Aşteptă o oră şi încă una... Nimic! Atunci îşi aminti că în cărţile pe care le avea, marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied pe care îl legau la câţiva paşi în faţa lor şi pe care îl făceau să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el pe-a iedul, şi începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul căprească:  —Be he he! Me he he! Mai întâi, încetişor, pentru că în adâncul sufletului avea totuşi puţină frică să nu-l audă leul... apoi, văzând că nu venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare:  —Me he he!... Be hehe! Mehehe, dar cu atâta putere, încât presupusul ied aducea mai degrabă a ditamai boul... Deodată, la câţiva paşi în faţa sa, ceva negru şi uriaş căzu la pământ. Tăcu... Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi revenea şi se oprea brusc... acesta era leul, nici nu încape îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, grumazul puternic şi doi ochi mari care străluceau în umbră.  —În falcă, foc! poc! pac!... Gata. Imediat urmă un salt înapoi cu cuţitul de vânătoare strâns în pumn. După detunătură, se auzi un urlet înfiorător. —Îl am!, strigă dragul de Tartarin şi, opintindu-se pe genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar fiara avea altă socoteală, aşa că fugi în salturi mari urlând. Tartarin nu se mişcă deloc.  —Aşteaptă femela..., aşa ca în cărţile pe care le citise. Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de aşteptare, tarasconezul se lăsă păgubaş. Pământul era ud, noaptea devenise răcoroasă şi briza mării îl urzica.  —Dar dacă aş trage un somn până la ziuă?, îşi zise şi, pentru a scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune!, cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva grozav, că nu reuşi în nici un chip să-l desfacă. Se chinui şi năduşi în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se deschidea... Ca şi umbrelele acelea care, în toiul unei ploi torenţiale, îţi joacă festa... Istovit, eroul aruncă sculele pe jos şi se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un provensal adevărat ce era. —Ta, ta, ra, ta Tarata!...  Ques aco?, strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau trompetele vânătorilor din Africa care sunau deşteptarea în cazărmile din Mustafa... Uluit, vânătorul de lei se frecă la ochi... Şi el, care se credea în inima deşertului! Ştiţi unde se afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de conopidă şi altul de sfeclă. Sahara asta avea legume... Aproape de el, pe colina înverzită din partea de sus a oraşului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei printre casele de ţară mai mici şi mai mari. Înfăţişarea simplă şi cam legumoasă a acestei privelişti miră foarte mult pe bietul om şi îl întristă amarnic. ştia ,sunt nebuni, îşi repeta el ...să-şi planteze anghinarea în apropierea leului... că doar n-am visat... Deci, leii vin până aici... O să avem dovada... Dovada erau petele de sânge pe care, fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme însângerate, cu ochii la pândă şi cu revolverul în mână, neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de anghinare, drept într-un lan de ovăz... Iarbă călcată, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână şi cu o rană mare la cap, era... Ghiciţi cine?...  Un leu, zău aşa! Da de unde, un măgar, unul din cei obiş-nuiţi în Algeria şi care sunt numiţi acolo urechiuşă.         VI   Sosirea femelei Luptă nemaipomenită La întâlnirea iepurilor       Prima mişcare a lui Tartarin la vederea nefericitei victime fu un gest de ciudă şi necaz. Doar e ditamai deosebirea între un leu şi un măgăruş!; a doua mişcare fu numai de milă. Bietul animal era atât de frumuşel şi părea atât de blând! Pielea de pe coaste, caldă încă, tremura ca varga. Tartarin îngenunche şi cu capătul centurii algeriene încercă să oprească sângele nefericitului animal; acest viteaz bărbat îngrijind un măgăruş era tot ceea ce s-ar putea închipui mai emoţionant. Când a simţit centura mătăsoasă, măgăruşul, care mai avea puţin de trăit, mişcă de două-trei ori din urechi ca şi cum ar fi spus:  —Mulţumesc!... mulţumesc!... Apoi, după ce mai zvâcni o dată din tot corpul, rămase lat.  Ocheşel! Ocheşel! Noiraud! Noiraud!, strigă chiar atunci o voce sugrumată de spaimă. Chiar în acelaşi timp, într-un crâng vecin crengile se mişcară... Tartarin n-avu decât timpul pentru a se ridica şi a se apăra. Desigur, era femela! Ea sosi, înspăimântătoare şi roşie toată, sub înfăţişarea unei bătrâne alsaciene care bodo-gănea învârtind o umbrelă stacojie şi cerând înapoi măgarul de la cele patru stihii ale colinei Mustafa. Şi-ar fi fost mult mai bine pentru Tartarin să fi avut de furcă cu leoaica decât cu această bătrână afurisită. În zadar încerca bietul să-i explice cum s-au petrecut lucrurile; că el îl luase pe Noiraud drept un leu... Baba crezu chiar că vrea să-şi bată joc de ea şi, strigând cât putea tarteifle, se năpusti asupra eroului cu straşnice lovituri de umbrelă. Oarecum nedumerit, acesta se apăra cum putea, evitând loviturile cu carabina, ba chiar năduşea, răsufla şi striga:  Dar, doamnă... dar, doamnă... Nimic şi pace! Doamna era surdă şi furia ei o dovedea cu vârf şi îndesat. Noroc că o a treia persoană sosi la locul bătăliei. Era soţul alsacienei, el însuşi alsacian şi crâşmar, în plus şi un contabil foarte bun. Când văzu despre ce e vorba şi constată că asasinul era de acord să-i plătească paguba, îşi dezarmă nevasta şi pe dată se înţeleseră. Tartarin dădu 200 de franci; măgarul poate făcea zece. Acesta-i preţul obişnuit pentru un măgar în pieţele arabe. Apoi l-au îngropat pe Noiraud sub un smochin, iar alsacianul, ademenit de culoarea paralelor tarasconeze, invită eroul să ia o gustare la crâşma sa care se găsea la câţiva paşi, pe marginea şoselei. Vânătorii algerieni veneau aici în toate duminicile să prânzească, deoarece câmpul era doldora de vânat şi nu găseai pe o rază de două leghe un loc mai bun pentru iepuri. -Şi leii? întrebă Tartarin. Alsacianul îl privi mirat peste măsură.  -Leii? -Da... leii... îi zăriţi câteodată?, întrebă încă o dată bietul om, cu mai puţină încredinţare. Crâşmarul izbucni în râs.  A, da, merci... leii... la ce bun?...  Cum, nu sunt lei în Algeria?...  Zău aşa, n-am văzut niciodată... Şi totuşi, sunt douăzeci de ani de când locuiesc aici. Cred însă c-am auzit vorbindu-se. Mi se pare că ziarele... Dar sunt mult mai departe, acolo în Sud... În acea clipă au ajuns la crâşmă. Era una de mahala, cum se mai găsesc pe la Vauves ori Pantin, cu o ramură uscată deasupra uşii, cu tacuri de biliard zugrăvite pe pereţi şi cu această drăguţă firmă: —La întâlnirea iepurilor. La întâlnirea iepurilor!... O, Bravida, ce mai amintire!     VII   O poveste cu un omnibuz, o maură şi un şirag de flori de iasomie       Această primă întâmplare ar fi descurajat pe mulţi oameni; dar cei dintr-o bucată, ca Tartarin nu se lasă cu una cu două.  —Leii sunt în Sud, se gândea eroul...  —Ei bine, voi merge în Sud. Şi de îndată ce înghiţi ultima îmbucătură, se ridică, mulţumi gazdei sale, îmbrăţişă pe bătrână fără pică, vărsă o ultimă lacrimă pentru răposatul Noiraud şi plecă repede spre Alger cu gândul neabătut de a-şi strânge cuferele şi de a pleca în sud chiar în aceeaşi zi. Din păcate, şoseaua cea mare din Mustafa părea că se lungise faţă de ziua de ieri; mamă, ce căldură şi ce praf era! Iar cortul  şi mai greu!... Tartarin nu avu nici măcar curajul să meargă pe jos până în oraş, aşa că, la trecerea primului omnibuz, făcuse semn şi se urcase... Ah, săracul Tartarin din Tarascon! Ce bine ar fi fost pentru el şi pentru gloria-i neştirbită dacă n-ar fi intrat înaceastă droagă blestemată şi şi-ar fi continuat drumul pe jos, chiar cu riscul de a cădea înăbuşit de aerul încins, cu cortul în spate şi cu puştile grele, dar cu două ţevi... Urcându-se şi el, omnibuzul se umplu. În fund, cu o barbă neagră şi stufoasă, stătea un vicar din Alger, citind din Breviar. În faţă, o negustoreasă tânără maură care fuma ţigări proaste. Apoi, un marinar maltez şi patru sau cinci maure acoperite cu voaluri, ca să nu li se poată vedea decât ochii. Acele doamne îşi făcu-seră rugăciunile în cimitirul din Abd-el-Kader; dar această împrejurare funebră nu părea să le fi întristat. Le auzeai râzând şi flecărind între ele, în timp ce ronţăiau prăjituri. Tartarin crezu că îl priveau insistent. Mai ales una îl mânca din ochi: cea din faţa sa, care îşi înfipse privirile în ochii lui şi nu le retrase tot drumul. Chiar dacă doamna purta voal, neastâmpărul ochilor mari, rimelaţi şi alungiţi, încheietura moale şi fină a mâinii plină de brăţări de aur pe care el le întrevedea din când în când, totul  vocea, mişcările cochete, ca de copil, ale capului, deci toate îi spuneau că acolo exista cineva tânăr, vesel, îngeresc... Bietul Tartarin nu ştia unde să se ascundă. Mângâierea mută a ochilor orientali îl tulbura, îl furnica, îl dădea gata; ce mai!, îl lua când cu căldură, când cu frig... Şi, culmea, nici condurul doamnei nu avea astâmpăr: se vâra printre ghetele lui imense de vânătoare, care simţeau acel pantofior foindu-se ca un mic şoricel roşu. Ce-i de făcut? Să răspundă acestei porniri şi acestei atingeri? Da, dar urmările... O poveste de iubire în Oriente, se ştie, ceva groaznic!!.. Cu imaginaţia lui, cât bolnavă, cât meridională, neînfricatul tarasconez se şi vedea în mâinile eunucilor, decapitat, poate mai rău decât atâta, cusut într-un sac de piele şi plutind pe apa mării cu capul său alături. Gândul acesta îl mai răcori puţin... În aşteptare, pantofiorul îşi continua manevra, iar ochii din faţa lui se deschideau mari, ca două flori de catifea neagră, dorind parcă să-i spună: — Culege-ne!.... Omnibuzul se opri. Erau în Piaţa Teatrului, la capătul străzii Bab-Azoun. Una câte una, încurcate în şalvarii largi şi strângându-şi cu o îndemânare sălbatică vălul de pe faţă, maurele coborâră. Vecina lui Tartarin se ridică cea din urmă şi, ridicându-şi puţin privirea, trecu atât de aproape de erou, atingându-l uşor cu răsu-flarea, cu un parfum de tinereţe, iasomie, mosc şi cofeturi. Tarasconezul nu mai rezistă. Îmbătat de dragoste şi în stare de orice, se repezi pe urmele maurei... Auzind zgomot de curele şi centiroane, ea se întoarse, duse un deget la gură, ca şi cum ar fi spus  —St, linişte!, iar cu cealaltă mână îi aruncă la repezeală un frumos şirag parfumat din flori de iasomie. Tartarin se aplecă să le ridice, dar, cum era greoi şi cu prea multe arme asupra lui, treaba dură destul de mult... Când se ridică, cu şiragul de iasomie în dreptul inimii, maura dispăruse.     VIII   Lei ai Atlasului, dormiţi!       Lei ai Atlasului, dormiţi! Dormiţi liniştiţi, în fundul sălaşurilor voastre, printre aloe şi cactuşi sălbatici... Câteva zile de-acum încolo, Tartarin din Tarascon n-o să vă căsăpească. Deocamdată, tot echipamentul său de război  lăzi cu arme, farmacie, cort, conserve  se odihneşte liniştit la hotelul Europa, într-un colţ al camerei nr. 36. Dormiţi fără grijă, voi, cogeamite lei roşcaţi. Tarasconezul îşi caută maura. După povestea din omnibuz, bietul de el simte tot timpul, pe piciorul său uriaş de vânător înrăit, zvâcnirea şoricelului roşu şi briza mării atingându-i buzele, şi capătă tot timpul  orice ar face  un parfum de dragoste, de cofetărie şi de anason. Nu mai poate fără maura sa! Dar asta nu-i o treabă oarecare! Să găseşti într-un oraş de o sută de mii de suflete o persoană de la care nu cunoşti decât răsuflarea, pantalonii şi culoa-rea ochilor; nu e însă decât un tarasconez îndrăgostit lulea, care poate încerca marea cu degetul. Culmea e că, sub vălurile lor albe, toate maurele se aseamănă; în plus, aceste doamne nu ies nicăieri, iar când ai vrea să le vezi, trebuie să urci în oraşul de sus, arab, oraşul turcaleţilor! Oraşul de sus e un loc foarte periculos. Străzi mici, întunecoase şi foarte strâmte, căţă-rate între două rânduri de case dosnice, ale căror acoperişuri se împreunează şi formează un tunel. Uşi joase, ferestruici, pavilioane mohorâte cu grilaj. Apoi, pe dreapta şi pe stânga, o mulţime de prăvălii mucegăite unde turcaleţii cumpliţi, cu capete de corsari, cu ochi albi şi dinţi strălucitori, fumează pipe lungi şi vorbesc cu glas coborât, ca şi cum ar pune la cale ceva necurat. Dacă am zice că Tartarin a trecut nepăsător prin acest oraş groaznic, ar însemna să minţim. Dimpotrivă, el era înspăimântat şi, pe aceste străduţe întunecoase, ocupate aproape în întregime de-a latul de burduhanul său, viteazul bărbat păşea cu multă băgare de seamă, fiind cu ochii în patru şi cu degetul pe trăgaciul revolverului. Exact ca la Tarascon, când se ducea la club. În fiece clipă se aştepta să-i sară în spate o grămadă de eunuci şi ieniceri, dar dorinţa de a o vedea pe aleasa inimii sale îi dădeau îndrăzneală şi putere de uriaş. Aproape opt zile, Tartarin nu părăsi oraşul de sus. Când şi când îl puteai vedea aşteptând la nesfârşit în faţa băilor maure, pentru a prinde ora când doamnele ieşeau în grupuri şi zgribulite după baie; alteori, stătea ghemuit la uşa moscheilor, gâfâind şi năduşind, ca să-şi scoată ciubotele greoaie, înainte de a intra în lăcaşul de cult. Câteodată, la căderea nopţii, când se întorcea necăjit peste măsură că n-a descoperit nimic nici la baie şi nici la moschee, tarasconezul, trecând prin faţa caselor maure, auzea cântece monotone, sunete stinse de chi-tară, duruitul dairalelor şi râsete gingaşe de femei, toate gâdilându-i plăcut inima.  —Poate e acolo!, îşi zicea el. Atunci, dacă strada era pustie, se apropia de una din aceste case, ridica ciocănelul de la uşă şi lovea uşor... Îndată cântecele şi râsetele încetau. Nu se auzeau dincolo de pereţi decât şuşotiri depărtate, ca într-o colivie.  —Acum e acum, se gândea eroul.  —O să se întâmple ceva! Ceea ce i se întâmpla cel mai des era o oală cu apă rece în cap sau coji de portocale şi de smochine din Barbaria... Niciodată ceva mai grav... Lei ai Atlasului, dormiţi!     IX   Prinţul Grégory de Muntenegru       Trecuseră două săptămâni de când nefe-ricitul Tartarin îşi căuta doamna algeriană şi probabil ar mai fi căutat-o şi azi, dacă Providenţa îndrăgostiţilor n-ar fi venit în ajutorul său, luând chipul unui gentilom din Muntenegru. Şi iată cum. Iarna, în toate serile de sâmbătă, marele teatru din Alger organizează un bal mascat la fel ca acela de la Operă. E acelaşi nesuferit şi ridicol bal mascat din provincie. Lume puţină în sală, vreo câţiva clienţi de la Bullier sau de la Casino, fete mari nebune după militari, tipi împopoţonaţi, dar vestejiţi, lucrători fără slujbă şi cinci sau şase spălătorese mahoneze care îşi încearcă norocul, dar care mai păstrează din cuminţenia lor un miros nedefinit de usturoi şi sos cu şofran. Adevărata privelişte nu e însă acolo. E în foaier, transformat pentru această ocazie în salon de joc... O mulţime nerăbdătoare şi pestriţă se înghesuie în jurul meselor cu postav verde: tiraliori algerieni în permisie, care mizează solda lor anticipat, negustori mauri din partea de sus a oraşului, negri, maltezi, colonişti din centrul ţării, care au făcut patruzeci de leghe şi care riscă pe un as banii de pe un plug sau o pereche de boi... Toţi neliniştiţi, palizi, cu dinţii strânşi şi cu acea privire răvăşită a jucătorului, agitată, oblică, chiar crucişă de-atâta privit în cărţi. Mai încolo se află triburi de evrei algerieni, care însă joacă în familie. Bărbaţii poartă costum oriental, împodobit caraghios cu ciorapi albaş-tri şi şepci de catifea. Femeile, livide şi puhave, stau ţepene, strânse de pieptarele aurite... În jurul meselor, adunat ciorchine, fiecare trib ţipă, se sfătuieşte, socoate pe degete, dar joacă puţin. Numai din timp în timp, după îndelungi consultări, un bătrân patriarh cu o barbă cât a bunului Dumnezeu îşi ia inima în dinţi şi riscă un duro din averea familiei... Şi, în timp ce se desfăşoară partida, vezi o licărire de ochi şireţi străpungând masa, nişte ochi ca un diamant negru, care fac să salte piesele de aur pe covorul verde pe care el le trage încet ca pe sfoară... Apoi, certuri, bătăi, înjurături în toate limbile, strigăte cumplite de tot soiul, cuţite gata să lovească, garda care soseşte şi banii care lipsesc!... Chiar în mijlocul urgiei nimeri marele Tartarin într-o seară, el, venit pentru a uita supărarea şi a-şi găsi pacea inimii! Eroul trecea singur prin mulţime, gândindu-se la maura sa; deodată, printre strigăte, pe deasupra zgomotului puternic, la o masă de joc, două voci mânioase se înfruntau: -Iar eu vă spun că-mi lipsesc douăzeci de franci, domnule... -Domnule?! -Ei şi?... Domnule!... -Băgaţi seama cu cine vorbiţi, domnule!  Nici nu-mi pasă... domnule! -Eu sunt prinţul Grégory de Muntenegru, domnule!... La auzul acestui nume, Tartarin, cu inima strânsă, străbătu mulţimea şi se opri în rândul din faţă, foarte bucuros şi mândru că l-a regăsit pe prinţ, acest prinţ muntenegrean, atât de amabil, cu care făcuse cunoştinţă la bordul pachebotului. Din păcate, titlul de Alteţă, care îl ului pe dragul tarasconez, nu-l impresionase deloc pe ofiţerul de vânători cu care prinţul se luase la harţă. -Ei, uite unde am ajuns..., făcu militarul rânjind; apoi, întorcându-se către balcon: Grégory de Muntenegru... cine îl cunoaşte?... Nimeni! Indignat, Tartarin păşi în faţă. -Iertare... eu îl cunosc pe prinţul, spuse el cu o voce hotărâtă şi cu acel faimos accent din Tarascon. Ofiţerul de la vânători îl privi o clipă, drept în faţă, apoi, ridicând din umeri, spuse: -Prea bine!... Împărţiţi-vă cei douăzeci de franci care îi lipsesc şi să nu mai vorbim de asta. Şi în aceeaşi clipă întoarse spatele şi se pierdu în mulţime. Aprigul Tartarin voi să se arunce asupra lui, dar prinţul îl împiedică: -Lăsaţi... e treaba mea. Şi, la braţ cu Tartarin, ieşi deîndată afară. Cum se văzură în piaţă, prinţul Grégory de Muntenegru se descoperi, întinse mâna eroului nostru şi, amintindu-şi vag numele acestuia, i se adresă amabil: -Domnule Barbarin... -Tartarin!, îi suflă celălalt. -Tartarin, Barbarin, nu are nici o importanţă. Acum suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Şi nobilul muntenegrean îi scutură mâna cu putere... Vă închipuiţi cât de mândru era tarasconezul... -Priinţe! Priinţe!, repeta el în neştire. Un sfert de oră mai târziu, aceşti doi domni stăteau la masă în restaurantul Platanilor, un plăcut club de noapte ale cărui terase dădeau spre mare; în faţa unei salate ruseşti foarte picante şi a unui ispititor vin de Crescia, reînnoiră cunoştinţa. Nu vă puteţi imagina nimic mai seducător ca acest prinţ muntenegrean. Subţire, fin, cu părul scurt şi creţ, tuns cu briciul, bărbierit proaspăt, plin de medalii ciudate, părea un mare pişicher, cu gesturi mân-gâietoare şi cu un vag accent italienesc care îi dădea un aer nenatural de Mazarin fără mustăţi; as în cunoaşterea limbilor latine, cita la tot pasul pe Tacit, pe Horaţiu şi chiar Comen-tariile. De viţă nobilă, fraţii săi, se pare, l-au exilat de la zece ani, din cauza opiniilor sale liberale, şi de atunci cutreieră numai pentru plăcerea sa şi pentru a se instrui ca un adevărat Alteţă-filosof. Şi ce coincidenţă stranie! Prinţul petrecuse trei ani la Tarascon şi, deoarece Tartarin se mira că nu l-a întâlnit niciodată la club sau pe esplanadă, Alteţa sa răspunse cu un ton evaziv: -Ieşeam puţin. Atunci, tarasconezul, discret cum era, nu îndrăzni să întrebe mai mult. Toate marile personalităţi au şi ceva misterios în ele. La urma urmei, domnul Grégory era un prinţ ales. Sorbind încet din vinul roşu de Crescia, el asculta cu răbdare pe Tartarin, care îi vorbea de maura sa, asigurându-l că va face orice pentru a o regăsi cât mai repede, deoarece cunoştea multe şi diferite doamne. Se bău straşnic şi pe îndelete. Se ciocni  —Pentru doamnele din Alger şi pentru un Muntenegru liber!. Afară, pe lângă terasă, valurile mării se rostogoleau în umbră, lovind malurile cu un zgomot de cearşafuri ude scuturate. Era cald, iar cerul se spuzise de stele. În platani, cânta o privighetoare. Cel care achită nota fu, bineînţeles, Tartarin.   X   Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele acestei flori       —Cu un prinţ muntenegrean alături, treaba e gata cât ai zice peşte! A doua zi după seara de la Platani, încă din zori, prinţul Grégory se afla în camera tarasconezului. -Repede, repede, îmbrăcaţi-vă! Maura voastră a fost regăsită. Se numeşte Baïa... Are douăzeci de ani, e frumoasă ca un crin şi, în plus, e văduvă... -Văduvă!... ce noroc!, îşi zise cu veselie viteazul Tartarin care nu avea încredere în soţii din Orient. -Da, dar e supravegheată de fratele ei.  Ah!, la dracu! -Un maur fioros care vinde pipe în bazarul Orléans. Urmă o clipă de tăcere. -Bine!, reluă prinţul, doar nu sunteţi un om care să se teamă pentru un fleac; poate, vom ajunge unde trebuie cu acest bandit, dacă îi vom cumpăra câteva pipe. Hai repede, îmbrăcarea, ştrengar norocos! Palid, frământat, cu inima fremătând de dragoste, tarasconezul sări din pat şi, încheindu-şi în grabă nasturii de la izmenele de flanelă, zise: Oare ce ar trebui să fac? Simplu, să-i scrii doamnei şi să-i ceri o întâlnire! Deci, ştie franţuzeşte?, zise dezamăgit naivul Tartarin, care visase un Orient sută la sută.  Nu ştie o boabă, răspunse prinţul liniştit... dar îmi veţi dicta scrisoarea şi eu o voi traduce exact.  O, prinţe, câtă bunătate! Şi tarasconezul începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari, tăcut şi gânditor. Vă imaginaţi lesne că nu se scrie unei maure din Alger ca unei fetişcane din Beaucaire. Spre norocul lui, eroul nostru păstra în mintea sa numeroase lecturi care îi permiteau, amestecând retorica vicleană a indienilor lui Gustave Aimard cu Călătorie în Orient de Lamartine şi cu unele citate mai vechi din Cântarea cântărilor, să alcătuiască o scrisoare, cea mai orientală cu putinţă din câte s-au văzut. Aceasta începea cam aşa:  —Ca un struţ în nisipuri... şi se termina astfel:  —Spune-mi numele tatălui tău şi-ţi voi spune numele acestei flori... La aceste citate, visătorul Tartarin ar fi adăugat bucuros un buchet de flori ca un simbol, după obiceiul oriental; dar prinţul Grégory socoti că era mai potrivit să cumpere nişte pipe de la fratele ei, ceea ce ar îndulci felul sălbatic de a fi al acestui domn; va face, cu siguranţă, aleasă plăcere şi doamnei care fuma ca un turc. -Hai repede să cumpărăm pipe!, zise Tartarin nerăbdător. -Nu!... nu!... Lasă-mă să mă duc singur, le voi lua mai ieftin... Cum doriţi!... O, priinţe... priinţe... Şi bietul om, destul de încurcat, întinse punga sa binevoitorului muntenegrean, reco-mandândui însă să nu se zgârcească pentru a o mulţumi pe doamnă. Din păcate, treaba asta  deşi începuse bine  n-a mers chiar aşa de repede cum sperau ei. Impresionată, se pare, de elocinţa lui Tartarin şi sedusă deja pe trei sferturi, maura nu avea decât să-i scrie că-l primeşte; dar fratele ei avea pretenţii, iar pentru a-l potoli, trebuiau să cumpere câteva duzine de pipe mari, o întreagă încărcătură...  —Ce dracu face Baïa cu atâtea pipe, se întreba uneori bietul Tartarin; totuşi, plăti fără să se zgârcească. În sfârşit, după ce cumpărase vrafuri de pipe şi răspândise prin scris valuri de poezie orientală, obţinu o întâlnire. Nici nu am nevoie să vă spun cu ce bătăi de inimă se pregătea eroul pentru acest eveniment, cu câtă grijă şi emoţie îşi tăie, îşi lustrui şi parfumă barba-i aspră de vânător de şepci, fără să uite  căci trebuie să prevezi totul  să strecoare în buzu-narul său o măciucă mică şi ghintuită şi două sau trei revolvere. Prinţul, mereu binevoitor, se înfăţişă la prima întâlnire ca traducător. Doamna locuia în partea de sus a oraşului. În faţa uşii, un tânăr maur de treisprezece sau paisprezece ani fuma. Era temutul Ali, fratele despre care am vorbit. Văzându-i sosind pe cei doi vizitatori, el bătu de două ori în uşă şi se retrase discret. Uşa se deschise. O negresă, fără să scoată vreo vorbă, îi conduse pe domni prin curtea interioară într-o cameră mai răcoroasă, unde îi aştepta doamna stând într-un cot pe divan... De la început, îi păru tarasconezului mai mică şi mai puternică decât maura din omnibuz... De fapt, era aceeaşi oare? Dar această bănuială trecu ca un fulger prin creierul lui Tartarin. Doamna era atât de drăgălaşă, având picioarele goale, degetele grăsuţe şi încărcate de inele, era trandafirie şi fină; sub corsetul din postav auriu şi sub desenele înflorate ale rochiei sale se putea ghici o persoană plăcută, durdulie, plină de vino-încoa, rotunjită prin toate locurile... Ciubucul de chihlimbar al pipei fumega între buze şi o învăluia într-un nimb de ceaţă blondă. Intrând, eroul puse mâna în dreptul inimii şi se înclină după moda maurilor, rotindu-şi ochii mari şi pătimaşi... Baïa îl privi o clipă fără să spună ceva; apoi, lăsând ciubucul, se răsturnă pe spate, îşi luă capul în mâini şi nu i se mai văzu decât gâtul alb, iar un hohot de râs nebun i-l scutura ca pe un sac plin de mărgăritare.     XI Sidi Tart”ri ben Tart”ri       Dacă veţi intra seara în cafenelele algeriene din oraşul de sus, veţi auzi chiar şi azi maurele vorbind şi râzând pe-nfundate între ele, cu clipiri din ochi, despre un anume Sidi Tart”ri ben Tart”ri, un european cumsecade şi bogat care  să tot fie vreo câţiva ani de atunci  trăia în cartierul din partea de sus a oraşului cu o damă bună, pe nume Baïa. Acest Sidi Tart”ri, despre care este vorba aici şi care a lăsat atât de plăcute amintiri la Casbah, nu e altul decât, e uşor de ghicit, Tartarin al nostru. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Li se întâmplă chiar şi sfinţilorsau eroilor să petreacă ceasuri de orbire, tulburare şi slăbiciune. Nemaipomenitul tarasconez nu fu nici el scutit de aşa ceva, şi iată de ce  preţ de aproape două luni  uitând de lei şi de glorie, se îmbătă de dragostea orientală şi adormi, ca Hanibal la Capua, în desfătările din oraşul alb al Algerului. Viteazul bărbat închiriase în inima târgului arab o frumoasă căsuţă din partea locului, cu curte interioară cubananieri, cu galerii răcoroase şi fântâni. Trăia acolo, departe de orice frământare alături de maura sa, devenit el însuşi maur din cap până în picioare, trăgând pe nas din narghilea şi mâncând dulceţuri cu mosc. Întinsă pe un divan în faţa sa, Baïa, cu degetele pe chitară, îngâna arii monotone sau, pentru a-l distra pe stăpânul său, se prefăcea că dansează din buric, ţinând în mână o oglin-joară în care îşi privea dinţii albi, toată numai zâmbet. Deoarece doamna nu ştia nici o boabă franţuzeşte, iar Tartarin nici un cuvânt în arabă, conversaţia lâncezea şi vorbăreţul tarasconez avea timp berechet să se căiască pentru limbuţia de care se făcea vinovat în farmacia lui Bézuquet sau la armurierul Costecalde. Numai că această pocăinţă îşi avea farmecul ei, căci era ca o lene desfătătoare care îl cuprindea când sta acolo zile întregi fără să vorbească, ascultând doar gâlgâitul narghilelei, murmurul chitarei şi susurul fântânii pe mozaicurile din curte. Narghileaua, Baïa, şi dragostea îi umpleau întreaga viaţă. Uneori cu doamna în şa pleca pe o catârcă să mănânce rodii într-o grădină mică pe care o cumpărase în împrejurimi... Dar niciodată, absolut niciodată, nu cobora în oraşul european. Cu neobosiţii săi cheflii, cu alcazarele ticsite de ofiţeri şi cu permanentul zgomot de săbii de sub arcade, Algerul de jos îi părea insuportabil şi urât ca un corp de gardă din Occident. Într-un cuvânt, tarasconezul era în culmea fericirii. Tartarin-Sancho, în mod deosebit: lacom peste măsură de cofeturile turceşti, declara că nu poate cere mai mult de la noua sa viaţă. TartarinQuijote avea, pe ici pe colo, anumite remuşcări, gândindu-se la Tarascon şi la pieile promise... Dar supărarea nu-l ţinea mult şi, pentru a-şi alunga gândurile negre, îi era de-ajuns o privire a Baïei sau o linguriţă din acele înnebunitoare dulceţuri parfumate şi tulburătoare ca băuturile de leac ale vrăjitoarei Circe. Seara, prinţul Grégory venea să vorbească despre Muntenegrul liber. De o bunăvoinţă nemăsurată, acest domn amabil îndeplinea în casă slujba de interpret, la nevoie chiar pe cea de administrator, dar toate acestea fără plată, ci numai din plăcere. În afară de el, Tartarin nu îi primea decât pe turci. Toţi aceşti bandiţi cu capete înspăimântătoare, care altădată îl speriau atât de mult din fundul dughenilor lor întunecoase, se dovedeau, după ce i-a cunoscut, nişte negustori buni şi paşnici, lucrători de dantele, băcani, cioplitori de ciubucuri pentru pipe, oameni cumsecade şi la locul lor, şireţi, discreţi şi foc de îndemânatici la jocul de cărţi. De patru sau cinci ori pe săptămână aceşti domni îşi petreceau seara la Sidi Tart”ri, golindu-l de bani, mâncându-i dulceţurile şi retrăgându-se paşnici la ora zece, cu mulţu-miri înălţate Profetului. După plecarea lor, Sidi Tart”ri şi soaţa-i credincioasă încheiau seara pe terasa mare şi albă care acoperea casa şi domina oraşul. Jur împrejur, o mie de alte terase albe, liniştite, sub lumina lunii, coborau pe rând până la mare. Se auzeau refrenele chitarei, purtate de briză. Brusc, ca un buchet de stele, o melodie limpede se răzleţea plăcut până la cer şi în minaretul moscheei vecine apărea un muezin frumos, lăsând umbra sa albă pe albastrul adânc al nopţii, în timp ce cânta slavă lui Allah, cu o voce minunată care umplea văzduhul. De îndată, Baïa, lăsa chitara, şi ochii ei măriţi, întorşi spre muezin, sorbeau cu sufletul rugăciunea. Cât timp se auzea cântecul, ea rămânea acolo, pierdută şi tremurând. Ca o sfântă Theresa din Orient... Tartarin, zguduit sufleteşte, o privea cum se roagă şi se gândea în sinea lui că e o religie puternică şi profundă, care poate să ducă la o asemenea beţie în credinţă. Tarascon, acoperă-ţi faţa! Tartarin are de gând să te renege.       XII   Ni se scrie din Tarascon       Într-una din după-amiezile cu cer albastru şi briză călduţă, Sidi Tart”ri se întorcea singursingurel, călare pe catârcă, de la grădina alăturată. Cu picioarele îndepărtate de rogojinile care umflau coşurile cu chitră şi pepeni verzi, legănat de zgomotul scărilor înalte şi urmând cu tot corpul buiestrul animalului, viteazul trecea astfel printr-o privelişte minunată, cu braţele încrucişate pe pântece, gata să aţipească de-atâta căldură şi desfătare. Intrând în oraş, dintr-odată, o chemare puternică îl trezi: Hei, pe toţi dracii, acesta-i domnul Tartarin. La numele Tartarin şi la auzul acestui plăcut accent meridional, tarasconezul, ridicând capul, zări la doi paşi figura cunoscută şi arsă de soare a domnului Barbassou, căpitan pe Zouave, care îşi bea rachiuaşul de anason şi îşi fuma pipa în uşa unei cafenele. Hei, salutare, Barbassou!, făcu Tartarin oprindu-şi catârca. În loc să-i răspundă, Barbassou îl privi o clipă cu ochii deschişi, pe urmă se puse pe hohotit, dar aşa de zdravăn, încât Sidi Tart”ri rămase complet zăpăcit lângă harbujii săi. Ei, ce straşnic turban, iubite domnule Tartarin!... Deci, e adevărat ce se spune, că v-aţi făcut turc?... Şi micuţa Baïa mai cântă Marco la Belle? Marco la Belle!, strigă înfuriat Tartarin... Aflaţi, căpitane, că persoana despre care vorbiţi este o fată maură cinstită şi nu ştie nici un cuvânt în franceză... Baïa, nici un cuvânt franţuzesc?... Dar sunteţi legat la ochi!... Şi bravul căpitan începu să râdă şi mai tare. Apoi, văzând mutra bietului Sidi Tart”ri cum se lungea, îşi schimbă părerea.  De fapt, poate nu e aceeaşi... Să admitem că am confundat-o... Numai că vedeţi, domnule Tartarin, ar trebui totuşi să vă feriţi de maurele algeriene şi de prinţii de Muntenegru!... Tartarin se ridică în scări, bosumflat. Prinţul este prietenul meu, căpitane!  Bine, bine!, nu vă fie cu supărare... Nu luaţi un pahar? Nu?! Bine, atunci... vreo veste pentru acasă?... Nici atâta... Atunci, drum bun... Da uite ce, colega, am colea un tutun foarte bun din Franţa, dac-aţi vrea să vă umpleţi câteva pipe... Luaţi-vă, luaţi! Vă va face plăcere... Tocmai drăcia asta de mahorcă din Orient v-a tulburat minţile! În aceeaşi clipă, căpitanul se întoarse la absintul său, iar Tartarin, prins de gânduri, îşi reluă la trap mărunt drumul spre căsuţa sa. Chiar dacă sufletul lui ca o pâine nu credea nimic din ce auzise, insinuările lui Barbassou îl întristaseră; iar înjurăturile de acasă şi accentul acela meridional trezeau în el anumite remuşcări. Acasă nu găsi pe nimeni. Baïa era la baie... Negresa i se păru urâtă, iar casa mohorâtă... Pradă unei melancolii fără nume, se aşeză aproape de fântână şi burduşi o pipă de tutun de la Barbassou. Tutunul era învelit într-o bucată de Sémaphore. Desfăcându-l, îi sări în ochi numele oraşului natal. Ni se scrie din Tarascon. —Oraşul e în fierbere. Tartarin, vânătorul de lei, plecat pentru vânarea marilor feline în Africa, nu dă nici un semn de mai multe luni... Ce s-a întâmplat cu viteazul nostru compatriot?... Abia dacă îndrăznim să ne întrebăm, doar laţi cunoscut prea bine pe acest cap înfierbântat, acest îndrăzneţ însetat de aventuri... A fost, ca şi alţii, înghiţit de nisipuri sau a căzut sub dinţii ucigaşi ai acelor monştri din Atlas, a căror piele el a promis-o municipalităţii?... Îngrozitoare bănuieli. Totuşi, negustorii negri veniţi la târgul Beaucaire pretind că l-au întâl-nit în inima deşertului şi el este acel european ale cărui semnalmente ne duc cu gândul la el, cel care se îndrepta spre Tombuctu... Dumnezeu să-l aibă în pază pe Tartarin al nostru! Terminând de citit, Tartarin simţi că roşeşte, păleşte, că-l ia cu frig. Întregul Tarascon îi apăru în faţă: clubul, vânătorii de şepci, fotoliul cel verde de la Costecalde şi, plutind ca un vultur cu aripi întinse, mustaţa nemaipomenită a bravului comandant Bravida. Atunci, când se văzu în ce hal ajunsese, ghemuit pe-o rogojină, în timp ce alţii îl credeau la vânătoare de fiare sălbatice, lui Tartarinîi fu ruşine de el şi plânse. Însă deodată sări în sus.  La lei, la lei! Şi, avântându-se spre ungherul prăpădit unde se odihneau cortul, farmacia, conservele, lada cu arme, le târâi în mijlocul curţii. Tartarin-Sancho îşi dădea duhul; nu mai exista decât Tartarin-Quijote. O vreme, inspectă materialul, se înarmă, se îmbrăcă, se încălţă cu cizmele mari, scrise două cuvinte prinţului pentru a i-o încredinţa pe Baïa, introduse în plic câteva flori albastre udate cu lacrimi; imediat, aprigul tarasconez porni cu diligenţa pe şoseaua către Blidah, lăsând acasă negresa speriată în faţa narghilelei, turbanul, papucii, toate boarfele musul-mane ale lui Sidi Tart”ri, erau răspândite prin trifoiul alb al grădinii.         Partea a III-a La lei acasă       I   Diligenţele strămutate       Era o diligenţă hodorogită de pe timpuri, capitonată după moda veche cu postav albastru spălăcit de tot, cu ciucuri mari din lână aspră care, după câteva ore de mers, făcea fel de fel de gâlme... Tartarin din Tarascon avea un colţişor în partea din spate a diligenţei; se instalase aici cum putu mai bine şi, aşteptând să adulmece marile feline din Africa, se mulţumea cu acest cunoscut miros al diligenţei, care la rându-i se compunea din mii de mirosuri, de oameni, cai, femei, curele, merinde şi paie mucegăite. Găseai în această parte a diligenţei câte puţin din toate. Un călugăr, negustori evrei, două cocote care căutau regimentul al III-lea de husari şi un fotograf din Orléansville... Dar, oricât de plăcută şi de variată ar fi fost societatea, tarasconezul nu scoase un cuvânt, ci rămase pe gânduri cu braţul trecut peste curelele de la raniţă şi cu carabinele între genunchi. Plecarea pe fugă, ochii negri ai Baïei, măreaţa vânătoare pe care credea că o va face, toate îl îmbătau de cap, fără a mai socoti că, având un aer blând şi patriarhal, această diligenţă europeană regăsită în mijlocul Africii îi aducea aminte oarecum de Tarascon, de propria tinereţe şi de drumurile de la barieră, de prânzurile luate pe malul Ronului, deci o sumedenie de dragi amintiri. Încet-încet, veni şi noaptea. Conductorul aprinse felinarele... Diligenţa înainta săltând zgomotos din arcurile sale vechi, caii mergeau la trap, iar zurgălăii răsunau. Din când în când, de sub coviltir răzbătea un zgomot cumplit de fierăraie... Era materialul de război. Tartarin, pe trei sferturi adormit, privi o clipă călătorii scuturaţi de hurducături şi dansând ca nişte umbre poznaşe; apoi ochii săi se întunecară, gândirea i se înnegură şi nu mai auzi decât vag scrâşnetul şi geamătul roţilor... Într-o clipă, o voce, vocea unei zâne bătrâne, răguşită, zăpăcită şi dogită, îl strigă pe nume: Domnule Tartarin!, domnule Tartarin!  Cine mă strigă? Eu, domnule Tartarin; nu mă recunoaşteţi? Sunt bătrâna diligenţă care făcea  sunt douăzeci de ani de atunci  drumul de la Tarascon la Nîmes... De câte ori nu v-am dus, pe dvs. şi pe prieteni, când mergeaţi să vânaţi şepci lângă Joncquières sau Bellegarde! Dacă nu v-am recunoscut chiar de la început, e din cauza fesului şi pentru că v-aţi cam îngrăşat. Însă de îndată ce-aţi început să sforăiţi, pe onoarea mea, v-am recunoscut imediat. Bine, bine!, făcu tarasconezul puţin enervat. Şi, mai târziu, domolindu-se: Dar, în sfârşit, prietenă dragă, ce cauţi pe aici? Ei, dragă domnule Tartarin, nu am venit de bunăvoie, fiţi sigur de asta. Când drumul de fier din Beaucaire a fost terminat, nu m-au găsit bună de nimic şi m-au trimis în Africa... Şi nu sunt singura! Aproape toate diligenţele din Franţa au fost strămutate ca şi mine. Ne-au găsit prea reacţionare şi iată-ne pe toate aici, trăind ca la ocnă... E ceea ce numiţi în Franţa căile ferate algeriene. Aici, bătrâna diligenţă suspină îndelung, apoi reluă: Ah!, domnule Tartarin, cât regret dragul meu Tarascon. Au fost vremuri bune pentru mine  timpul tinereţii! Trebuia să mă fi văzut când plecam dimineaţa, spălată peste tot şi strălucind de curăţenie, cu roţile lăcuite de păreau noi, cu felinarele ca doi luceferi şi cu coviltirul frecat cu ulei! Ce bine mai era când surugiul pocnea din bici prin aer şi zicea:Laga-digadou, Tarasca! Tarasca!... iar conductorul cu goarna la şold, cu şapca brodată pe-o ure-che, zvârlindu-şi căţeluşul, totdeauna furios, la o lungime de braţ pe coviltirul imperialei, apoi se cocoţa acolo sus şi el, strigând: —Dă-i cărbuni, dă-i foc!... Atunci cei patru cai porneau în sunetul clopoţeilor, al lătrăturilor şi al fanfarelor, ferestrele se deschideau şi întregul Tarascon privea cu mândrie cum diligenţa o pornea pe şoseaua cea mare. Ce şosea frumoasă, domnule Tartarin: largă, curată, cu borne kilometrice, cu pătrate de piatră aşezate regulat, iar pe dreapta şi pe stânga cu câmpii de măslini şi vii. Mai apoi, hanuri la fiecare zece paşi, popasuri şi cai de poştă la fiecare cinci minute... Şi călătorii mei, ce oameni minu-naţi erau: primari şi preoţi care se duceau la Nîmes, la prefect sau la episcop, simpatici negustori de tafta, care se întorceau bine băuţi de la Mazet, liceeni în vacanţă, ţărani cu bluze înflorate, proaspăt bărbieriţi de dimineaţă, iar sus pe imperială, voi, domnii vânători de şepci, mereu veseli, fiecare cântându-şi romanţa cu atâta drag seara, în amurg, când ne întorceam! Ce se-ntâmplă acum, asta-i altă poveste... Dumnezeu ştie ce fel de oameni duc: o grămadă de necredincioşi, veniţi de nu ştiu unde şi care mă umplu de spurcăciuni, negri, beduini, cătane, aventurieri din toate ţările, colonişti în zdrenţe care mă spurcă cu pipele lor, toţi vorbind o limbă din care nici Dumnezeu tatăl n-ar înţelege nimic... Doar vedeţi cum mă tratează! Niciodată periată sau spălată. Abia de-mi ung osiile cu o unsoare murdară... În locul acelor cai zdraveni şi liniştiţi de altădată, nişte mârţoage arăbeşti care au pe dracul în ele, se bat, se muşcă, ţopăie ca nişte capre şi îmi sparg hulubele cu lovituri de copite. Vai!... aoleu!... Aveţi grijă! Iată că şi încep. Şi-apoi drumurile. Pe aici, cică sunt mai de doamne-ajută, deoarece suntem chiar lângă Guvernământ; dar mai încolo, nimic, nici vorbă de vreun drum. Se merge la întâmplare, printre dealuri şi câmpii, printre palmieri pitici şi arbori de fistic. Nici măcar un popas ca lumea. Ne oprim după voia conductorului, când la o fermă, când la alta. Câteodată, haimanalele acelea mă obligă la un ocol de două leghe, pentru a bea la un prieten un pahar de absint sau de rom îndulcit cu cafea neagră. După aceea, mână, surugiu! căci trebuie recuperat timpul pierdut. Soarele te coace, praful te ustură. Dă-i bice mereu! Au loc ciocniri şi răsturnări. Dă-i bice şi mai vârtos! Se trece peste râuri înot, capeţi guturai, eşti leoarcă, te scufunzi. Dă-i bice, dă-i bice, dă-i bice!... Pe urmă, seara, lucind de atâta apă, iată că la vârsta mea şi cu toate reumatismele trebuie să mă culc sub cerul liber, într-o curte de caravanserai, în bătaia tuturor vânturilor. Noaptea, şacali sau hiene vin să adulmece chesoanele, iar puşlamalele care se tem de rouă vin la căldurică în compartimentele mele... Iată ce viaţă duc, dragă domnule Tartarin, şi o voi duce aşa până în ziua când, arsă de soare, putrezită din cauza umezelii, voi cădea  căci n-are cum să fie altfel  într-o margine de drum unde arabii îşi vor fierbe cuşcuşul cu rămăşiţe din bătrânul meu schelet...  Blidah! Blidah!, strigă conductorul, deschizând portiera.     II   Iată că se iveşte un domn mărunţel       Ca prin ceaţă, Tartarin din Tarascon zări prin geamurile scorojite de abur o frumoasă piaţă de subprefectură, bine aranjată, înconjurată de arcade şi plină cu portocali. În mijloc nişte soldaţi ca de plumb făceau instrucţie în pâcla trandafirie şi limpede a dimineţii. Cafenelele îşi ridicau obloanele. Într-un colţ, o baracă cu legume. Totul era plăcut, dar nu mirosea încă a lei.  —Spre sud!... mai spre sud!, murmura bunul Tartarin, ghemuindu-se în colţul său. În acel moment, portiera se deschise. O adiere de aer proaspăt intră înăuntru, adu-când parcă pe aripile sale, odată cu parfumul de portocali înfloriţi, şi pe un domn mărunţel, în redingotă de culoarea alunei: bătrân, uscat, cu riduri, meticulos, o figură butucănoasă ca un pumn, cu o cravată de mătase neagră, lungă de cinci degete, o geantă de piele şi o umbrelă; ce mai, un adevărat notar de sat. Zărind întreg arsenalul de luptă al tarasconezului, domnul mărunţel, care se aşezase în faţă, păru surprins peste măsură şi începu să-l privească pe Tartarin, fără a-l slăbi din ochi. Se deshamă, se înhamă, şi diligenţa porni... Domnul mărunţel îl privea scrutător pe Tartarin. În sfârşit, tarasconezului îi sări muştarul. Vă miră ceva?, zise el, privind la rândul său în fundul ochilor pe acel domn. -Nu! Mă deranjează, răspunse celălalt foarte calm; şi avea dreptate, pentru că, având cu el cortul, revolverul, cele două puşti în teaca lor şi cuţitul de vânătoare şi fără a mai vorbi de faptul că era ditamai zdrahonul, Tartarin din Tarascon ocupa prea mult loc. Răspunsul domnului mărunţel îl enervă: Poate că vă imaginaţi că pot merge la vânătoare de lei cu umbrela d-voastră, zise semeţ marele bărbat. Domnul mărunţel îşi privi umbrela şi surâse blajin; apoi, cu acelaşi calm: Aşadar, domnule, sunteţi...? Tartarin din Tarascon, vânător de lei! Spunând aceste cuvinte, viteazul tarasconez scutură ciucurele fesului ca pe o coamă în vânt. Se produse în diligenţă un moment de stupoare. Călugărul îşi făcu cruce, cocotele ţipară înspăimântate, iar fotograful din Orléansville se apropie de vânătorul de lei, deja visând la onoarea de a-l fotografia. Domnul mărunţel îşi ţinu firea: Aţi ucis mulţi lei, domnule Tartarin?, întrebă el liniştit. Tarasconezul îl luă pe sus. Dacă am ucis mulţi, domnule!... V-aş dori să aveţi păr pe cap. Şi toată diligenţa izbucni în râs, privind cele trei fire de păr blond ca ale lui Cadet-Roussel, zbârlite pe scăfârlia omuleţului. La rândul său, fotograful din Orléansville intră în vorbă: E grozavă meseria dvs., domnule Tartarin! Se trece adesea prin clipe zguduitoare... Astfel, bietul domn Bombonnel... A, da! vânătorul de pantere, făcu Tartarin cu dispreţ. Îl cunoaşteţi cumva?, întrebă omuleţul.  Păi da!, auzi vorbă... dacă îl cunosc.. am vânat împreună mai mult de douăzeci de ori. Omuleţul surâse. Deci, şi dvs. vânaţi pantere, domnule Tartarin? Câteodată, numai pentru distracţie, zise tarasconezul turbat de mânie. Ridicându-şi capul cu un gest brusc care aprinse inima celor două cocote, adăugă: Nici nu se compară cu leii! La drept vorbind, se băgă în vorbă şi fotograful din Orléansville, pantera nu e decât o pisică mai mare... Chiar aşa!, adăugă Tartarin care nu era supărat deloc că se micşorează gloria lui Bombonnel, mai ales în faţa doamnelor. Aici diligenţa se opri, conductorul deschise portiera şi se adresă bătrânelului: Iată, aţi sosit, domnule, spuse el cu un aer respectuos. Omuleţul se ridică şi începu să coboare, dar înainte de a închide portiera spuse:  Îmi permiteţi să vă dau un sfat, domnule Tartarin? Care, domnule? Zău aşa, văd că sunteţi un om de ispravă, îmi place să vă spun exact care este situaţia... Întoarceţi-vă de îndată la Tarascon, domnule Tartarin... Vă pierdeţi vremea aici... Mai sunt doar câteva pantere în provincie, dar, zău aşa, e un vânat foarte mic pentru dvs. Cât despre lei, nu mai sunt. Nu mai sunt în Algeria... Prietenul meu Chassaing tocmai l-a ucis pe ultimul. Chiar atunci, domnul cel mărunţel salută, închise portiera şi plecă râzând ducându-şi geanta şi umbrela. Domnule conductor, întrebă Tartarin bosumflat, cine e omuleţul ăsta? Cum!, nu-l cunoaşteţi? Dar e domnul Bombonnel!     III   O mănăstire cu lei       La Milianah, Tartarin din Tarascon coborî, lăsând diligenţa să-şi continue drumul spre sud. După două zile de hurducături şi după două nopţi petrecute cu ochii deschişi privind prin portieră să vadă dacă nu zăreşte pe câmpuri sau la marginea drumului umbra leului fioros, atâta insomnie merita cu prisosinţă câteva ceasuri bune de odihnă. Şi apoi, dacă e să spunem totul, după întâmplarea neplăcută cu Bombonnel, cinstitul tarasconez nu se simţea tocmai bine, în ciuda armelor sale, a mutrei sale cumplite, a fesului său roşu, gândindu-se la fotograful din Orléansville şi la cele două fetişcane ale regimentului al III-lea de husari. Porni, deci, pe nişte străzi largi din Milianah, cu copaci frumoşi şi fântâni; dar, tot căutând un hotel după gustul său, bietului om nu-i ieşeau din cap cuvintele lui Bombonnel. Şi dacă totuşi era adevărat? Să nu mai fie lei în Algeria? Atunci la ce naiba mai foloseşte atâta umblătură şi oboseală?... Deodată, la capătul unei străzi, eroul dădu nas în nas cu cine?... Ghiciţi... Cu un leu impunător, care aştepta la uşa unei cafenele, aşezat ca un rege pe labele dinapoi, cu coama sa roşcată unduind în soare.  —Ce naiba îmi tot spuneau că nu mai sunt deloc?, strigă tarasconezul, făcând un salt înapoi. Auzind aseme-nea exclamaţie, leul înclină capul şi, luând un talger de lemn în gură, care se găsea înaintea sa pe trotuar, îl împinse supus spre Tartarin, care încremenise de mirare... Un arab care trecea îi aruncă un gologan pe talger; leul dădu din coadă... Atunci, Tartarin înţelese totul. Văzu ceea ce emoţia îl împiedicase să vadă de la început: era o mulţime îngrămădită în jurul bietului leu îmblânzit şi orb, însoţit de doi negri lungani, înarmaţi cu bâte, care îl purtai prin oraş, asemeni lustragiilor careşi plimbă lădiţele de ici colo... Tarasconezului i se urcă tot sângele la cap:  —Ticăloşilor, strigă el cu glas de tunet, să chinuiţi astfel aceste nobile animale, şi, repezindu-se la leu, îi smulse talgerul mur-dar dintre fălcile sale regeşti. Cei doi negri, crezând că au de-a face cu un hoţ, se năpustiră la tarasconez cu măciucile în aer. Ce încăierare groaznică fu! Negrii loveau, femeile ţipau, iar copiii se prăpădeau de râs... Un bătrân cizmar evreu strigă din fundul prăvăliei sale: —Judicatorii di paci! La judicatorii di paci! Chiar şi leul, în bezna lui, scoase un răget, iar bietul Tartarin, după o luptă crâncenă, căzu la pământ, în mijlocul banilor şi al gunoaielor strânse. În acel moment, un bărbat străpunse mulţimea, dădu la o parte pe negri cu o vorbă, pe femei şi copii cu un gest, îl ridică pe Tartarin, îl perie, îl scutură şi îl aşeză cu răsuflarea tăiată pe o bornă de piatră.  -Cum, priinţe, dvs. sunteţi?..., zise bunul Tartarin, frecându-şi coastele.  -Ei, da, viteazul meu prieten, eu sunt. Imediat ce am primit scrisoarea dvs., am încredinţat-o pe Baïa fratelui său, am închiriat o trăsură de poştă, am făcut cincizeci de leghe în goana mare şi... iatămă-s, tocmai la ţanc pentru a vă smulge din ghearele acestor bădărani... Oare ce aţi făcut, Doamne Dumnezeule, pentru a intra în tărăşenia asta?  -Ce să-i faci prinţe?... Să vezi pe acest leu nenorocit cu talgerul de lemn între dinţi, umilit, înfrânt, batjocorit, ajuns de râsul acestei păducherniţe de musulmani..  -Dar vă înşelaţi, nobilul meu amic. Acest leu, dimpotrivă, este pentru ei un obiect de respect şi veneraţie. E un animal sfânt, care face parte dintr-o mănăstire de lei, fondată, iaca sunt trei sute de ani, de Mohammed-ben-Aouda, un soi de Trappeormidabilă şi înfricoşătoare, plină de răgete şi miros de fiare, unde chiar călugării care cresc şi îmblânzesc lei cu sutele îi trimit de acolo în întreaga Africă de Nord, însoţiţi de fraţii care cerşesc. Darurile pe care ei le primesc servesc la întreţinerea mănăstirii şi a moscheii; iar dacă cei doi negri s-au arătat adineaori foarte zeloşi e pentru că erau siguri că pentru un bănuţ, unul singur din pomană, furat sau pierdut din vina lor, leul pe care îl conduceau îi va devora de îndată. Ascultând această poveste de necrezut, dar totuşi adevărată, Tartarin din Tarascon se desfăta, răsuflând pe nas zgomotos.  -Ceea ce nu se potriveşte în toată trebuşoara asta, spuse el drept concluzie, e că, în ciuda celor afirmate de domnul Bombonnel, mai sunt lei în Algeria!...  -Şi încă mulţi!, zise prinţul cu aprindere. Chiar de mâine vom cutreiera câmpia Chéliff, şi atunci să te ţii!  -Cum asta, priinţe? Aveţi de gând să vânaţi şi dvs.?  -Ba bine că nu! Credeţi că vă voi lăsa să plecaţi singur în mijlocul Africii, între aceste triburi barbare, a căror limbă şi obiceiuri nu le cunoaşteţi... În nici un caz! Ilustre Tartarin, nu vă părăsesc orice-ar fi... Oriunde veţi fi, vreau să fiu şi eu...  -Vai, priinţe, priinţe... Şi Tartarin, bucuros nevoie mare, îl strânse la piept pe bravul Grégory, gândindu-se cu mândrie că, spre deosebire de Jules Gérard, Bombonnel şi alţi faimoşi ucigători de lei, el va pleca la vânătoare însoţit de un prinţ străin.     IV    Caravana la drum       A doua zi, când mijeau zorii, cutezătorul Tartarin şi nu mai puţin viteazul prinţ Grégory, urmaţi de o jumătate de duzină de hamali negri, ieşeau din Milianah şi coborau spre câmpia Chéliff, urmând un povârniş greu, umbrit peste tot de iasomie, tuia, roşcove, măslini sălbatici, printre gardurile unor grădini şi printre mii de izvoare jucăuşe care se rostogoleau din stâncă în stâncă, susurând... Un peisaj ca în Liban. Încărcat cu arme ca şi Tartarin, prinţul se mai împopoţonase şi cu un straşnic şi original chipiu cu galoane din fir de aur, având o garnitură de frunze de stejar brodate cu fir de argint, care dădeau alteţei sale înfăţişarea bizară a unui general mexican sau a unui şef de gară de pe malurile Dunării. Drăcia asta de chipiu îl intriga în mare măsură pe tarasconez şi, deoarece îndrăznise respectuos să ceară unele lămuriri, primi răspunsul:  E obligatoriu să ai aşa ceva pe cap ca să călătoreşti în Africa, răspunse prinţul înţepat; şi, dând lustru chipiului cu dosul mânecii, îl informă pe naivul său tovarăş despre rolul important al chipiului în relaţiile noastre cu arabii, despre privilegiul pe care acest semn militar îl prezintă, pentru a inspira frică, încât administraţia civilă a fost obligată să pună pe capul tuturor funcţionarilor chipiuri, de la canto-nier până la casierul de la administraţia financiară. Pe scurt, pentru a guverna Algeria  mai spunea prinţul  nu e nevoie de un cap deştept, ba chiar de nici un cap. Ajunge un chipiu, unul frumos galonat ca pălărioara fără boruri a lui Gessler1 într-un par. În timp ce vorbeau astfel şi puneau ţara la cale, caravana îşi vedea de drum. Hamalii desculţi săreau din stâncă în stâncă, ţipând ca maimuţele. Lăzile cu arme trăncăneau. Puştile sclipeau la soare. Localnicii care treceau se înclinau până la pământ în faţa chipiului-minune. Sus, pe meterezele din Milianah, şeful de birou arab se plimba în voia cea bună cu soţia, ascultând aceste zgomote neobişnuite şi privind cum lucesc armele printre ramuri; crezând că e vorba de un atac armat, coborî podul suspendat, dădu alarma şi institui starea de asediu în oraş. Straşnic început pentru caravană! Din nefericire, înainte de sfârşitul zilei, lucrurile se încurcară rău de tot. Dintre negrii care cărau bagajele, unul muri de dureri de stomac, fiindcă mâncase un plasture din farmacie. Altul căzu lat pe marginea drumului, deoarece băuse alcool camforat. Al treilea, cel care ducea şi albumul călătoriei, ispitit de cataramele aurite şi încredinţat fiind că duce comorile de la Mecca, fugi mâncând pământul şi se afundă în Zaccar... Era necesar să se sfătuiască. Caravana se opri şi ţinu sfat la umbra zdrelită a unui smochin bătrân:  -Eu aş fi de părere, zise prinţul, încercând fără prea mare succes să rupă dintr-o bucată de carne preparată într-o tigaie nouă, cu fund triplu, chiar sunt de părere că începând cu această seară trebuie să renunţăm la hamalii negri... Ştiu bine că aproape de aici e un târg arab. E mai bine să ne oprim acolo şi să târguim câţiva măgăruşi...  -Nu!... în nici un caz măgăruşi, întrerupse zgomotos Tartarin care, amintindu-şi de Noiraud, devenise roşu ca racul. Şi adăugă cu viclenie:          -Cum aţi putea crede că nişte animale atât de mici ar putea duce calabalâcul nostru? Prinţul surâse. -Vă înşelaţi, ilustrul meu prieten. Aşa mic şi slab cum vi se pare, măgăruşul algerian ţine la tăvăleală... Întrebaţi-i mai bine pe arabi. Iată cum îşi explică ei organizarea noastră colo-nială... Sus, zic ei, se află domnul guvernator, având o măciucă barosană cu care ciocăneşte majorul; acesta, ca să se răzbune, ciocăneşte pe soldat; el chelfăneşte pe colonist, acesta pe arab, arabul bubuie pe negru, acesta ciocă-neşte pe evreu şi acesta pe măgăruş; bietul de el, neavând pe cine să ciocănească, pleacă spinarea şi duce totul. Înţelegeţi lesne că numai ei pot duce lăzile d-voastră.  -Oricum, replică Tartarin, cred că pentru imaginea călătoriei noastre, măgarii nu sunt la locul lor... Aş dori ceva tipic oriental... Aşa bunăoară, dacă am putea avea o cămilă...  -Câte doriţi, zise Alteţa sa, şi porniră în grabă spre târgul arab. -Târgul se ţinea doar la câţiva kilometri, pe malul râului Chéliff. Erau cam cinci sau şase mii de arabi zdrenţăroşi, agitându-se prin soare şi târguind zgomotoşi printre ulcioare de măsline, borcane cu miere, saci cu mirodenii şi vrafuri de ţigări; la focuri mari, se frigeau berbeci întregi, rumeniţi cu unt  adevărate măcelării sub cerul liber; nişte negri goi, cu picioarele în sânge, cu braţele înroşite, tăiau carnea în bucăţi; alţii hăcuiau iezi pe o prăjină. Mai la margine, într-un cort cârpit cu mii de petece colorate, se afla un grefier maur, cu o carte mare şi cu ochelari; într-un grup, se auzeau strigăte furioase; e un joc de ruletă aşezat pe o măsuţă, înconjurată de kabyli care se înghesuie unii într-alţii. Dincolo, tropăituri, veselie, hohote de râs: un negustor evreu cu catârca sa cu tot e mai-mai să se înece în Chéliff... Mai sunt şi scorpioni, câini, corbi... şi muşte... Ce mai de muşte! Dar, deocamdată, cămilele lipsesc. Şi totuşi, la sfârşit, descoperă ceva, de care moabiţii voiau să scape. Era adevărata cămilă de deşert, am zice tradiţională, pleşuvă, morocănoasă, cu un cap lung ca de beduin şi cu o cocoaşă care, devenită moale după atâta post, spânzura jalnic într-o parte. Tartarin o găsi atât de frumoasă, încât ar fi vrut să cocoaţe întreaga caravană pe spatele ei... Mereu aceeaşi nebunie orientală!... Animalul se aplecă şi îi încinseră mijlocul cu o grămadă de cufere. Prinţul se aşeză lângă gâtul animalului. Tartarin, pentru a fi mai impunător, se urcă chiar pe vârful cocoaşei, între două lăzi; acolo, mândru şi ţanţoş, salutând cu un gest larg tot iarmarocul care venea în fuga mare spre el, dădu semnalul de plecare... Mii de trăsnete!, dacă cei din Tarascon ar fi putut să-l vadă!... Cămila se ridică, îşi îndreptă picioarele lungi şi noduroase şi-şi luă zborul... Pe toţi dracii! După câţiva paşi, Tartarin deveni palid, iar eroicul lui fes îşi reluă una câte una vechile poziţii de pe Zouave. Afurisita de cămilă se legăna ca o fregată.  Priinţe, priinţe, murmura Tartarin alb ca varul, ţinându-se de câlţii albi ai coameip, riinţe, să coborâm. Simt... simt că batjocoresc Franţa... Al naibii ghinion! Cămila îşi luase avânt, nici vorbă s-o poţi opri. Patru mii de arabi fugeau în urmă, desculţi, gesticulând, râzând ca nişte nebuni şi arătând soarelui strălucitor o sută de mii de dinţi albi... Marele bărbat din Tarascon se lăsă păgu-baş. Căzu întristat pe cocoaşă. Fesul luă toate poziţiile de care avu chef... iar Franţa se făcu de râs...   Pânda de seară într-o pădure de oleandru     Oricât de pitoresc ar fi fost acest animal încălecat, vânătorii de lei trebuiră să renunţe la el, de grija fesului. Prin urmare, călătoria continuă pe jos, ca mai înainte; caravana înainta încet spre sud, pe etape, având pe tarasconez în frunte iar pe muntenegrean la urmă, la mijloc aflându-se cămila cu lăzile de arme. Expediţia dură aproape o lună. În acest timp, în căutarea leilor de negăsit, nemaipomenitul Tartarin se rătăci printre triburi nomade în marea câmpie a Chéliffului, hoină-rind prin această Algerie necunoscută şi năzu-roasă, în care parfumul vechiului Orient se încărca de un îmbătător iz de absint şi cazarmă, încât Abraham şi Zouzou1 se amestecau în ceva caraghios şi tâmp, ca o pagină din Vechiul Testament povestită de sergentul La Ramée sau de caporalul Pitou1... Ce spectacol ales pentru ochii care ar fi ştiut să vadă... Un popor sălbatic şi vai de el, pe care, civilizându-l, l-am dăruit cu viciile noastre... E autoritatea aspră şi necontrolată a marilor ipocriţi care îşi suflă nasul cu gravitate în marele cordon al Legiunii de onoare, care pentru un da sau nu poruncesc ca oamenii să fie bătuţi la tălpi. E justiţia fără conştiinţă a cadiilor cu ochelari mari, făţarnici în faţa Coranului şi a legii, care visează avan-sări în grad şi distincţii şi îşi vând hotărârile precum Esaü dreptul primului născut, pentru o strachină cu lapte sau cuşcuş cu zahăr; sunt caizii desfrânaţi şi cheflii, foşti lingăi ai unui oarecare general Yusuf, care se bălăcesc în şampanie şi se spală cu spălătorese maho-neze şi fac nişte chiolhanuri de pomină, cu berbec la frigare, în timp ce în faţa corturilor lor tribul crapă de foame şi se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru resturile de la ospăţ, arun-cate ogarilor. Apoi, peste tot, câmpii în paragină, iarbă uscată, tufişuri moarte, mărăcinişuri de cactus şi fistic, grânarul Franţei, ce mai!... hambar fără grâne, vai, dar plin de şacali şi ploşniţe. Sate părăsite, triburi bezmetice care se duc la dracu-n praznic, fugind de foame şi semănând cadavre de-a lungul drumului. Din loc în loc, un sat francez, cu case ruinate, câmpuri fără culturi, cu lăcuste turbate care mănâncă până şi perdelele de la ferestre, dar cu mulţi colonişti care stau în cafenele, puşi pe băut absint şi discutând aprins despre reforme şi constituţie. Iată ce ar fi putut vedea Tartarin dacă ş-ar fi dat silinţa... dar, stăpânit în întregime de patima sa pentru lei, bărbatul din Tarascon mergea tot înainte, fără să-şi arunce o privire în dreapta sau în stânga, privind ţintă numai la monştrii grozavi care încă nu apăreau în faţa sa. Deoarece cortul se încăpăţâna să nu se des-chidă, iar tabletele de carne conservată nu voiau să se dizolve, caravana era obligată să se oprească dimineaţa şi seara între triburi. Peste tot, datorită chipiului prinţului Grégory, vână-torii noştri erau primiţi cu braţele deschise. Locuiau pe la un agă, în nişte palate ciudate, un fel de ferme albe fără ferestre, unde se găsesc o grămadă de narghilele, sofale de acaju, covoare de Smirna, lămpi cu şurub, cufere din cedru bucşite cu ţechini de aur turceşti şi pendule cu glob de sticlă, stil Louis-Philippe... Peste tot se dădeau serbări fastuoase în cinstea lui Tartarin, aşa-numitelediffas şi fantasias, acele spectacole cu călăreţi arabi. În cinstea sa, lua foc iarba de puşcă şi străluceau la soare burnuzurile. Şi apoi, după ce ardea iarba de puşcă, bunul agă prezenta nota de plată... Asta e ceea ce numim ospitalitatea arabă... Şi nici vorbă de lei. Nici măcar atâţia câţi erau pe Podul Nou. Oricum, tarasconezul nu-şi pierdea cumpătul. Înaintând spre sud, zile în şir prin hăţişuri, cercetând palmierii pitici cu vârful carabinei şi făcând... frrst! frrst!... prin fiecare tufiş. În continuare, seara, înainte de culcare, mai făceau o pândă scurtă de două sau trei ore. Treabă zadarnică! Leul nu se arăta. Şi totuşi, într-o seară, spre ora şase, tocmai când caravana trecea printr-o pădure de fistic în care prepeliţele bondoace şi moleşite de căl-dură ţopăiau ici şi colo prin iarbă, Tartarin crezu că aude  dar departe, nedesluşit şi fărâ-miţat de briză  acel răget minunat pe care-l auzise de atâtea ori la Tarascon, în spatele bară-cii Mitaine. Laînceput, eroul crezu că visează... Dar, după o clipă, îndepărtate încă, dar ceva mai desluşite acum, răgetele începură; de data asta, în vreme ce din cele patru zări se auzeau urlând câinii satelor arabe, zguduite de groază şi făcând să zăngăne conservele, lăzile cu arme şi cocoaşa cămilei care se înfioră. Nici o îndo-ială. Era leul... repede, repede, la pândă. Nu era de pierdut nici un minut. Chiar aproape de acel loc se afla o moschee mică care adăpostea mormântul unui sfânt, având cupola albă, dar şi papucii cei mari şi galbeni, aşezaţi într-o firidă deasupra uşii; se aflau de asemenea o mulţime de obiecte cu inscripţii ciudate, turbane, fire aurite de beteală şi fir roşu, care era agăţat dea lungul zidurilor... Tartarin lăsă acolo cămila şi pe prinţ, şi căută un loc bun pentru pândă. Prinţul voia să-l urmeze, dar tarasconezul îl refuză catego-ric, întrucât ţinea să dea ochii cu leul singur-singurel. Totuşi, recomandăAlteţei sale să nu se îndepărteze prea mult şi, ca o măsură de prevedere, îi lăsă portofelul, burduşit cu hârtii importante şi bancnote, fiindcă se temea să nu fie sfârtecat de gheara leului. Abia atunci, eroul îşi căută postul de pândă. La o sută de paşi în faţa moscheii, un crâng cu oleandri tineri fremăta în pânza înserării, la marginea unui pârâu aproape uscat. Tartarin se aşeză tocmai acolo, potrivit obiceiului, cu genunchiul în pământ, cu carabina în mână şi cu uriaşul său cuţit de vânătoare înfipt drept în faţa lui în nisipul malului. Se înnoptase. Trandafiriul înserării trecu în violet, iar mai târziu într-un albăstriu închis. Mai jos, între pietrele râului, strălucea un ochi de apă, limpede ca o oglindă de mână. Era adăpătoarea fiarelor. Pe panta celuilalt mal se vedea ca prin ceaţă cărarea albă pe care labele uriaşe o făcuseră printre arborii de fistic. Această râpă îţi dădea fiori. Adăugaţi la asta murmurul nedesluşit al nopţilor africane, freamătul stins al ramurilor, paşii uşori ai fiarelor la pândă, urletele şacalilor, iar mai sus, pe cer, la o sută  două de metri, cârdurile de cocori care treceau cu ţipete de copii sugrumaţi; recunoaşteţi că erau motive ca eroului să-i dârdâie inima. Tartarin era distrus. Ba mai mult. Dinţii îi clănţăneau, bietul om! Iar pe prăselele cuţi-tului său înfipt în pământ, ţeava puştii sale ghintuite suna ca nişte castaniete. Ce vreţi?... Sunt şi seri când n-ai chef de nimic, şi apoi, ce merit ar mai avea eroii dacă nu le-ar fi frică niciodată? Ei, bine, lui Tartarin îi era frică, şi chiar tot timpul. Cu toate acestea, se ţinu pe poziţie. Un ceasdouă, dar şi eroismul are limitele sale... Lângă el, în albia secată a râului, tarasconezul auzi brusc un zgomot de paşi şi pietre rostogolindu-se. De data asta i se făcu părul măciucă. Trase două focuri la întâmplare în beznă şi o luă la sănătoasa spre moschee, lăsând cuţitul înfipt în nisip în faţa lui ca o cruce în amintirea celei mai mari frici care a stăpânit vreodată sufletul unui îmblânzitor de dragoni.  -Acuma, priinţe, iaca leul! Tăcere.  -Priinţe, priinţe, sunteţi acolo? Prinţul nu era acolo. Pe zidul alb al moscheii mici se zărea sub clar de lună umbra ciudată a cămilei. Prinţul Grégory tocmai spălase putina, luând cu sine portofelul şi bancnotele... De o lună Alteţa sa aştepta acest prilej... În sfârşit!   A doua zi după această aventuroasă şi tragică seară, când eroul se deşteptă în revărsat de zori şi fu sigur că prinţul şi portofelul cu bani dispăruseră, dar de-adevăratelea şi fără cale de întoarcere, când se văzu singur în cripta mică şi albă, trădat, prădat, uitat în mijlocul Algeriei sălbatice, numai cu o cămilă cu o singură cocoaşă şi cu ceva mărunţiş în buzunar, atunci, pentru prima oară, pe tarasconez îl cuprinse îndoiala. Se îndoi de Muntenegru, de prietenie, de gloria sa şi chiar de lei; atunci, precum Hristos la Ghethsemani, marele bărbat izbucni într-un plâns amar. Dar, pe când stătea îngândurat, pe pragul micii moschei, cu capul între mâini şi cu carabina între picioare, iar cămila îl privea blajină, tufişul din faţa sa se răsfiră, iar Tartarin, înmărmurit, văzu la zece paşi în faţa lui un leu uriaş care înainta cu capul sus, scoţând răgete fioroase, de tremurau zidurile moscheii, zorzoanele, ba şi papucii sfântului în firida lor. Numai taras-conezul nu tremura.  În sfârşit!, răcni el, ţinând patul armei la umăr... Poc!... Pac!... Pfff!... Pfff!... Gata... Leul avea două gloanţe în cap. Timp de o clipă, pe fondul de jăratic al cerului african se văzu un foc de artificii înspăimântător, creieri împrăştiaţi, sânge fumegând şi o blană roşcată sfârtecată în bucăţi. Apoi totul se linişti, iar Tartarin zări doi negri uriaşi repezindu-se la el, cu măciucile în aer. Erau cei doi negri din Milianah! Vai, doamne! era tocmai leul îmblânzit, acel leu orb de la mănăstirea lui Mahommed, pe care îl doborâseră gloanţele tarasconeze. Acum e acum, pe legea lui Mahommed! Totuşi Tartarin ieşi basma curată. Turbaţi de mânie, cei doi aprigi negri cerşetori l-ar fi făcut harcea-parcea, dacă Dumnezeul creştinilor n-ar fi trimis în ajutorul lui un înger păzitor: paznicul comunei Orléansville care sosea pe o potecă mică, cu sabia subsuoară. La vederea chipiului municipal, negrii se potoliră. Liniştit şi impo-zant, omul cu ecuson încheie proces-verbal, încărcă ceea ce rămase din leu pe cămilă, dădu ordin reclamanţilor şi delincventului să-l urmeze şi se îndreptă spre Orléansville, unde totul fu dat în grija grefierului. A urmat o lungă şi încurcată procedură! După ce străbătuse Algeria triburilor, Tartarin din Tarascon cunoscu o altă Algerie, la fel de imensă şi caraghioasă, Algeria oraşelor, cu dispute judecătoreşti şi avocaţi. Cunoscu astfel magistratura deocheată care bârfea în fundul cafenelelor, boema oamenilor de legi, dosarele care miroseau a absint şi cravatele albe pătate cu cocktail de cafea; cunoscu aprozii, apărătorii, samsarii, toată grămada de hârtii timbrate, înfometată şi slabă, care ruinează pe colonişti până la vârful bocancilor, de-i lasă jupuiţi, foaie cu foaie, ca pe un ştiulete de porumb. Mai întâi trebuia de ştiut dacă leul a fost ucis pe teritoriul civil sau militar. În primul caz, afacerea privea tribunalul de comerţ; în al doilea, Tartarin trebuia deferit Consiliului de război; la auzirea acestui cuvânt, sensibilul Tartarin se şi vedea pus la zid sau îngropat până în gât în fundul unui siloz... Îngrozitor e că delimitarea celor două teritorii e aşa de vagă în Algeria. În sfârşit, după o lună de alergături, intrigi şi de stat la soare prin birourile arabe, se stabili că, pe de o parte, leul a fost ucis pe teritoriul militar, iar pe de altă parte că, atunci când a tras, Tartarin se găsea pe teritoriul civil. Afacerea se judecă pe cale civilă, iar eroul nostru se alesese cu 2500 de franci de plătit ca despăgubire, la care se adăugau cheltuieli de judecată. Cum naiba să plăteşti toate acestea? Cei câţiva piaştri care scăpaseră din mâna prinţu-lui fuseseră deja cheltuiţi de mult pe hârtii legale şi absint judiciar. Bietul omorâtor de lei fu nevoit să vândă lada cu arme cu bucata, carabină cu carabină. Vându pumnalele, cuţitele malaieze şi măciu-cile. Un băiat cumpără conservele. Un farma-cist luă ceea ce mai rămase din plasturi. Chiar şi cizmele urmară la rând, după cortul cel perfecţionat, la un negustor de vechituri care le da drept chinezării. După ce plăti totul, nu-i mai rămânea lui Tartarin decât pielea de leu şi cămila. Ambală pielea cu grijă şi o trimise la Tarascon, pe adresa bravului comandant Bravida. Vom vedea mai încolo ce s-a întâmplat cu această faimoasă piele jupuită. Cât despre cămilă, se gândea să o folosească, pentru a se întoarce la Alger, dar nu călare pe ea, ci ca s-o vândă pentru a-şi plăti diligenţa. Din nefe-ricire, animalul nu avea căutare şi nimeni nu da pe el măcar o para chioară. Totuşi Tartarin voia să se întoarcă la Alger cu orice preţ. Se gândea să revadă corsetul albastru al Baïei, căsuţa şi fântânile sale, şi să se odihnească pe trifoiul alb al mănăstirii, în aşteptarea banilor din Franţa. Drept care, eroul nostru nu stătu pe gânduri: amărât, dar plin de hotărâre, porni la drum pe jos, fără bani, din popas în popas. Oricum, cămila nu-l părăsi. Acest animal ciudat avea o dragoste de neînţeles pentru stăpânul ei şi, văzându-l cum iese din Orléans-ville, se luă pe urmele sale, îşi potrivi pasul după al lui şi nu-l mai părăsi nicicum. În prima clipă, Tartarin fu înduioşat, şi atâta devotament îi mergea drept la inimă, mai ales că dobitocul nu era pretenţios şi se hrănea cu te miri ce. Totuşi, după câteva zile, tarasco-nezul se sătură să aibă pe urmele paşilor săi aşa tovarăş melancolic, care îi amintea toate păţaniile sale; pe urmă, amărăciunea cres-când, nu putea suferi aerul lui trist, cocoaşa şi mersul de gâscă împiedicată. Într-un cuvânt, n-o mai putea suferi şi nu ştia cum să se descotorosească de ea; dar dobitocul nu se lăsa... Tartarin încercă s-o facă uitată, dar cămila îl găsi; încercă să fugă, dar ea fu mai iute de picior... Îi strigă:  —Piei de-aici!, arun-când cu pietre. Cămila se oprea şi îl privea cu tristeţe; apoi, cât ai clipi, se pornea din nou la drum şi totdeauna îl ajungea din urmă. Tartarin trebui să se resemneze. Dar, când după opt zile bune de mers, taras-conezul, prăfuit şi istovit, văzu de departe ivin-duse verdeaţa primelor terase albe din Alger, când se găsi la porţile oraşului, în vânzoleala străzii Mustafa, în mijlocul zuavilor, biscri-silor1, mahonezelor, toţi agitându-se în jurul său şi privindu-l cum defila cu cămila pe urmă, îşi pierdu cu totul răbdarea:  —Nu! nu!  zise el  asta nu se poate... Nu pot să intru în Alger cu o asemenea lighioană! şi, folosindu-se de o îngrămădeală de trăsuri, făcu un ocol peste câmpuri şi se aruncă într-un şanţ... După un timp, văzu deasupra capului, pe drumeagul cel mare, cămila care alerga în goana mare, lungind gâtul cam speriată. Atunci, uşu-rat de o mare greutate, eroul ieşi din ascun-zişul său şi se întoarse în oraş pe o cărare ocolită care ducea la mica sa gospodărie. Catastrofe peste catastrofe. Sosind în dreptul casei sale maure, Tartarin se opri foarte mirat. Se însera, iar strada era pustie. Prin uşa joasă cu boltă pe care negresa uitase s-o închidă, se auzeau râsete, zgomot de pahare, pocnituri de la sticlele de şampanie şi, dominând această larmă grozavă, o voce de femeie care cânta veselă, cu claritate: Marco, frumoasă, iubeşti Iubeşti dansul în saloane cu flori... —Mii de draci!, făcu tarasconezul galben ca ceara şi dădu buzna în curte. Sărmanul Tartarin! Ce spectacol îl aştepta... Sub arcadele micii mănăstiri, în mijlocul flacoanelor, prăjiturilor, pernelor răvăşite, al pipelor, tamburinelor şi chitarelor, Baïa stătea în picioare, fără veston albastru şi corset, neavând pe ea decât o cămăşuţă de voal argintat şi nişte şal-vari trandafirii; ea cânta Marco la Belle, cu o şapcă de ofiţer de marină pe ureche... La picioarele ei, pe o rogojină, îndopat cu amor şi zaharicale, Barbassou, infamul căpitan Barbassou, crăpa de râs ascultând-o. Apariţia lui Tartarin, jigărit, slab, prăfuit, cu ochii scăpărând, cu fesul zbârlit, întrerupse brusc această orgie turco-marsilieză. Baïa slobozi un strigăt de gâscă speriată şi fugi în casă. Barbassou nu se clinti, râzând şi mai straşnic: -Ehei!, domnule Tartarin, ce spuneţi de asta? Acum vedeţi că ştia franţuzeşte? Tartarin din Tarascon înaintă furios. -Căpitane!  Digo-li qui vengué, moun bon! strigă maura, aplecându-se peste galeria de la primul etaj, cu un gest obscen. Bietul om încremeni, căzu lat pe o tobă. Aşadar, maura lui ştia până şi graiul din Marsilia.  Când vă spuneam să nu vă încredeţi în algerience, zise grijuliu căpitanul Barbassou... Aşa e şi cu prinţul muntenegrean. Tartarin ridică capul. -Ştiţi unde este priinţul? -Ei, nu e prea departe. Locuieşte pentru cinci ani la drăguţa puşcărie din Mustafa. Şme-cherul sa lăsat prins cu mâţa în sac... De altfel, nu e pentru prima oară când stă la răcoare. Alteţa sa a mai făcut trei ani de puşcărie pe undeva... a, da!, cred că acest loc e Tarascon.  La Tarascon!, strigă Tartarin luminat brusc... Din cauza asta, el nu cunoştea decât o parte a oraşului... -Da, vezi bine! E Tarasconul văzut de la puşcărie. Of, bietul meu domn Tartarin, tre-buie să deschizi bine ochii în ţinutul ăsta afu-risit, pentru că altfel ţi se întâmplă tot felul de tărăşenii. Aşa, de pildă, povestea cu muezinul dumitale... -Ce poveste? Care muezin? -Ei, drăcie!... muezinul din faţă care bate şaua pentru Baïa. Ziarul Akbar a relatat poves-tea acum câteva zile şi întregul Alger încă mai râde... E şmecher muezinul ăsta care, din vârful turnului, cântându-şi rugăciunile, făcea o curte nebună acestei puicuţe, chiar sub nasul dumitale, dându-i întâlniri în numele lui Allah. -Dar atunci, în ţara asta, sunt toţi nişte netrebnici, urlă bietul tarasconez. Barbassou făcu un gest de filosof: -Dragul meu, ştiţi bine, ţările noi... Oricum, dacă mă credeţi, e mai bine să vă întoarceţi grabnic la Tarascon. -Să mă întorc... e uşor de spus... Dar banii? Nici nu ştiţi cum m-au jumulit acolo în deşert! -Să nu-ţi pese de asta, răspunse căpitanul râzând. Zouave pleacă mâine şi, dacă doriţi, vă duc în ţară... vă convine, colega?... Atunci e foarte bine. N-aveţi decât un singur lucru de făcut. Mai sunt câteva sticloanţe de şampanie, mai e jumătate de pateu cald crocant... Aşezaţi-vă acolo, şi fără multe mofturi!... După o clipă de ezitare, datorată demnităţii sale, taras-conezul luă o hotărâre curajoasă. Se aşeză şi ciocniră; Baïa se strecură printre clinchetele paharelor, cântă sfârşitul melodiei Marco la Belle, şi petrecerea ţinu o bună bucată de noapte. Către ora trei dimineaţa, cu capul uşor, dar cu picioarele grele, bunul Tartarin se ducea să-l însoţească pe prietenul său, căpitanul, când, trecând prin faţa moscheii, amintirea muezinului şi a farselor sale îl făcu să râdă; imediat i se fixă în cap un gând straşnic de răzbunare. Poarta era deschisă. Intră, urmă lungi coridoare acoperite cu rogojini, urcă din nou şi ajunse într-un fel de paraclis turcesc unde un felinar de fier se legăna în tavan, brodând pereţii albi cu umbre ciudate. Muezinul era acolo, aşezat pe un divan, purtând turban şi haină de blană albă, fumând o pipă de Mostaganem. Stătea în faţa unui pahar de absint şi aşteptând ceasul chemării credincioşilor la rugăciune... La vederea lui Tartarin, lăsă pipa, înspăimântat. Nici vorbă, popo, zise tarasconezul, care avea planul său. Repede, turbanul şi haina de blană!... Popa turcesc, tremurând de frică, dădu turbanul, tot ce i se ceru. Tartarin se împopoţonă cu ele şi trecu solemn pe terasa minaretului. Marea sclipea în depărtare. Acoperişurile albe scânteiau sub clar de lună. Se auzeau prin briza mării câteva chitare întârziate... Muezinul din... Tarascon se reculese un moment apoi, cu braţele ridicate, începu să psalmodieze cu o voce piţigăiată: -La Allah il Allah... Mahommed este un coţcar bătrân... Orientul, Coranul, beizadelele, leii şi maurele, toate acestea nu fac doi bani!... Nu mai sunt turci!... Nu sunt decât escroci... Trăiască Tarasconul!... Şi, în timp ce într-un limbaj ciudat, amestec de arabă şi provensală, ilustrul Tartarin se adresa celor patru zări, peste mări, oraşe, câmpii şi munţi, răspândind veselul său blestem taras-conez, îi răspundea vocea groasă şi limpede a celorlalţi muezini, trecând de la un minaret la altul, iar ultimii credincioşi din oraşul de sus se băteau cu pioşenie în piept, proslăvindu-l pe Allah. Amiază. Pe Zouave se pregăteşte plecarea. Colo sus, ofiţerii, din balconul cafenelei Valentin, privesc cu lunetele şi vin, după grad, cu colo-nelul în frunte, să privească acest minunat mic vapor care porneşte spre Franţa. Aceasta-i marea distracţie a statului major. Mai jos, rada scânteiază. Chiulasa vechilor tunuri turceşti îngropate de-a lungul cheiului sclipeşte în soare. Călătorii se grăbesc. Biscrisi şi mahonezi gră-mădesc bagajele în bărci. În ceea ce-l priveşte, Tartarin din Tarascon n-are bagaj. Iată-l cum coboară pe strada Marinei, prin mica piaţă ticsită de banane şi pepeni verzi, însoţit de prietenul său Barbassou. Nefericitul tarasconez a lăsat pe ţărmul african lada cu arme şi iluziile sale, iar acum se pregă-teşte pentru întoarcerea la Tarascon cu mâi-nile în buzunare... Îndată ce sare în şalupa căpitanului, iată că un animal asudat aleargă din capătul de sus al pieţei şi se năpusteşte spre el în galop. E credincioasa lui cămilă, care, de douăzeci şi patru de ore, îşi căuta stăpânul prin Alger. Văzând-o, Tartarin se schimbă la faţă şi se face că n-o cunoaşte, dar cămila se încăpă-ţânează. Se vânzoleşte de-a lungul cheiului, îşi caută stăpânul şi îl priveşte duios:  —Ia-mă cu tine, pare a zice chipul ei trist, ia-mă în barcă, cât mai departe de această Arabie de mucava vopsită, de acest Orient caraghios, plin de locomotive şi diligenţe unde  dromader păcătos  nu ştiu ce se va alege din mine. Tu eşti ultimul turc, eu sunt ultima cămilă... O, Tartarin al meu, să nu ne mai despărţim.... -Cămila asta e cumva a d-voastră?, întrebă căpitanul. -Nicicum!, răspunse Tartarin, pe care îl treceau fiorii numai la gândul de a intra în Tarascon cu asemenea escortă caraghioasă; renegând cu neruşinare pe tovarăşa nenoro-cirilor sale, el izbeşte cu piciorul malul algerian şi împinge barca în curentul apei. Cămila adulmecă apa lungindu-şi gâtul, pârâie din încheie-turi şi, avântându-se orbeşte în urma bărcii, pluteşte alături de Zouave, care navighează ca o tigvă; cu spinarea bombată şi cu gâtul uriaş ca un pinten de corabie înălţat deasupra apei, cămila soseşte lângă pachebot. -La urma urmei, mi-e milă de dromaderul ăsta, zise emoţionat căpitanul Barbassou. Am să-l iau la bord... Sosind la Marsilia, îl voi dărui grădinii zoologice. Urcară pe punte, cu eforturi sporite, cu scri-peţi şi frânghii, cămila îngreuiată de apa mării, şi Zouave porni la drum. Timp de două zile cât dură traversarea, Tartarin rămase singur în cabina sa, nu pentru că ar fi fost marea prea agitată, nici din cauza fesului, ci pentru că afurisita de cămilă, de cum îşi vedea stăpânul pe punte, dovedea o dragoste jenantă faţă de el. N-aţi văzut nicio-dată o cămilă ca asta, care să măgulească în aşa fel pe cineva!... Din ceas în ceas, prin hublourile pe unde-şi mai lipea nasul câteo-dată, Tartarin văzu cum păleşte seninul ceru-lui algerian; apoi, în sfârşit, într-o dimineaţă cu o brumă de argint, auzi cu bucurie cum sunau toate clopotele din Marsilia. Sosiseră. Zouave aruncă ancora. Omul nostru coborî, fără bagaje şi fără să spună nimic, străbătu în grabă oraşul Marsilia, temându-se mereu să nu fie urmat de cămilă; şi nu răsuflă uşurat decât atunci când se văzu într-un vagon de clasa a treia, care gonea de-a mai mare dragul spre Tarascon... Înşelătoare tihnă! Abia la două leghe de Marsilia, iată că toate capetele se îndreaptă spre portiere. Se aud glasuri, iar alţii rămân uimiţi. Tartarin, la rândul său, priveşte, şi ce vede?... Cămila, domnule, nelipsita cămilă, care gonea de-a lungul căii ferate în urma trenului, prin Crau, ţinându-se foarte aproape de tren. Înspăimân-tat, Tartarin se înghesui într-un colţ, închizând ochii. După această expediţie jalnică, chibzuise să se întoarcă acasă în mare taină. Dar prezenţa acestui patruped făcea lucrul ca şi imposibil. Ce întoarcere o să aibă loc, doamne Dumne-zeule? Nici tu bani, nici tu lei, nimic... Doar o cămilă!... Tarascon... Tarascon!... Trebui să coboare... Ce stupoare! Îndată ce fesul eroului apăru în uşa vagonului, se auzi un strigăt puternic:  —Trăiască Tartarin!, care făcu să tremure bolţile şi ferestrele gării.  —Tră-iască Tartarin!, trăiască vânătorul de lei! Apoi, sunete de fanfară şi coruri de orfani izbucniră năprasnic... Tartarin simţi că leşină şi crezu că e vorba de o păcăleală. Nicidecum!, întregul Tarascon era acolo, cu pălăriile în aer şi cu o imensă dragoste pentru el. Iată pe bravul comandant Bravida, pe armurierul Costecalde, pe preşedinte şi farmacist şi pe toţi vânătorii de şepci, repezindu-se spre şeful lor şi ducân-du-l pe sus de-a lungul scărilor... Ce urmări ciudate are mirajul! Pielea leului trimisă lui Bravida era pricina larmei. Această blană modestă, expusă la club, îi înne-bunise pe tarasconezi, iar după ei tot Sudul îşi pierduse minţile. Semaforul vorbise şi el despre asta, dar inventase o dramă: Tartarin nu omorâse numai un leu, ci zece, douăzeci, ce mai încolo-încoace... o chisăliţă de lei! De aceea, Tartarin, debarcând la Marsilia, era deja o celebritate, fără s-o ştie; drept care, o tele-gramă fulger şi sosise cu două ceasuri înainte în urbea sa natală. Dar ceea ce puse capăt bucuriei generale fu ivirea unui animal fantastic, plin de praf şi sudoare în spatele eroului, care cobora şi el bocănind pe peronul gării. Tarasconul crezu o clipă că s-a întors Tarasca. Tartarin îi linişti pe concetăţeni:  E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui tarasconez  acel soare făţos care te face să spui minciuni fără să vrei  adăugă mângâind cocoaşa dromaderului:  E un animal de soi!... M-a văzut când am omorât toţi leii. În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă tac-ticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să povestească nemaipomenita lui vânătoare:  Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în plină Sahară...   pdf il descarcati de aici....  

Stupefiante de John Piers PROLOG Directorul general al Poliţiei Secrete din Paris, Leon Fallet, ridică privirile, mirat. Obrazul i se coloră uşor. — Înţelegi, Ferrand? Înţelegi? Mi s-a spus pur şi simplu să închid afacerea Mousquin. Mi s-a întins mâna şi am fost lăudat cu următoarele vorbe: „Munca ta, prietene, a dat rezultatele dorite. Te felicităm. Interese superioare, ne cer să abandonăm pentru un timp orice fel de cercetări. Lămurit?” Prietenul lui, Ferrand, sta cufundat în fotoliu din faţa biroului negru. Fuseseră colegi de şcoală, făcuseră războiul împreună – şi ori de câte ori sosea în Paris, trecea şi pe la dânsul. Ce-ai răspuns? spuse el îngândurat. Fallet zâmbi cu amărăciune. — Ce-aş fi putut spune? Am fost bătut pe umăr şi mi s-a atras atenţia că… „doar până la alegerile departamentale”… apoi se poate să acţionăm din nou… e vorba de o persoană influentă politică… Mi-am prezentat demisia şi am plecat. Ferrand se sculă în picioare. — Bine-ai făcut, Fallet. Şi-acum, dă-mi voie să-ţi spun la revedere. Ne mai vedem noi. În uşă, se întoarse. Fallet zâmbea, mereu, cu un zâmbet straniu pe buze.. — Mergi cu bine, Ferrand. 1 Trecuseră zece ani… Accidentul stârnise curiozitatea întregului orăşel Grainville. Se petrecuse de dimineaţă şi domnul Ferrand, împreună cu prietenul lui Martin, vegheau la căpătâiul necunoscutei. * * * Fata nu se trezise încă din leşin. Pe perna albă, părul ei blond se revărsase ca o flamură aurie, accentuându-i şi mai mult trăsăturile frumoase şi palide. Doctorul adus de domnul Martin, Clopin, era un omuleţ mic şi chel, dar iute de mână. Plecat asupra trupului femeii o pipăi, îi ascultă inima, pulsul, apoi ridică brusc capul. — Trăieşte! strigă el. Căută în trusă, îi tampona nările eu eter, apoi îi pansă fruntea şi braţele. — Extraordinar… extraordinar, – murmură el. Maşina e fărâmată – şi ea nu are nimic… doar câteva zgârieturi fără importanţă! Extraordinar! Şeful postului de poliţie sosi târziu, pe seară; fusese într-o inspecţie. Când i se aduse la cunoştinţă cele întâmplate, holbă ochii, ceea ce pentru el reprezenta o mare surpriză şi, mai ales o profundă meditaţie. Între timp, fata se trezise şi, lungită pe pat, ţinea ochii închişi. Lângă ea, Ferrand, doctorul Clopin şi menajera domnului Ferrand păstrau tăcerea. Domnul Ferrand o privea cu pipa stinsă între dinţi. Era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, de o mare frumuseţe. Şeful poliţiei intră în odăiţă. Când îl zări, domnul Ferrand veni lângă el şi-i istorisi totul. Plutonierul mormăi aprobativ, luându-şi însemnări. — Trebuie să vorbesc puţin şi cu domnişoara, – spuse el după ce termină. Se poate, doctore? Acesta puse o mână pe fruntea tinerei fete. Ea deschise ochii. — Poţi răspunde la câteva întrebări? Te simţi în stare? — Da… Răspunsul veni slab, în şoaptă. O chema Geneviève Mousquin. Avea douăzeci şi doi de ani, era dactilografă, momentan fără post, fapt obişnuit în Franţa bântuită de şomaj, din acea vreme. Maşina cu care suferise accidentul îi fusese dăruită de un prieten, Roger Dük, din Paris. Mama îi murise, la fel şi tatăl – în război. Venise spre mare, dar nu observase colţul. Restul nu-l mai ştia; unde se află? I se spuse. Ea întoarse ochii spre Ferrand. — Mulţumesc domnule, sunteţi prea bun. Apoi, istovită, închise ochii. Doctorul găsi că întrevederea s-a terminat. Jos, la un păhărel de rom „Jamaica”, poliţistul spuse, dând lichidul arzător pe gât: — Cazul e simplu: accident, din fericire fără urmări. Voi controla şi spusele domnişoarei. Mai trec mâine, să dresăm cuvenitul proces-verbal. O ţineţi la dumneavoastră? i se adresă el lui Ferrand. Poate ar fi mai bine s-o duci la spitalul din Caen. — Cu permisiunea doctorului, domnişoara Mousquin va rămâne la mine, spuse Ferrand. — Da, sigur că da, aprobă Clopin, ridicându-se. Mare nenorocire că n-avem, şi noi aici, măcar, un dispensar! Cheltuiesc bani pe tot felul de prostii inutile, fără să ţină socoteală de lipsurile imediate! — Mergi, doctore? întreabă plutonierul. Sunt cu brişcă şi pot să te las în drum. Rămas singur, domnul Ferrand trimise acasă menajera şi coborî în birou, unde se tolăni într-un fotoliu; îşi mai turnă un păhărel de rom şi-şi aprinse pipa. După aceea se sculă, deschise fereastra şi se rezemă de pervaz. Noaptea cu lună poleia grădina într-o baie de cleştar. Dinspre mlaştini se auzea ţipătul cufundărilor. Apoi se îndepărtă de fereastră şi deschise sertarul biroului. Ceva luci în mâna lui. Era un revolver – pe care, după ce-i verifică încărcătorul, îl strecură în buzunar. Închise fereastra şi ieşi, răsucind cheia în urma lui. Din ce în ce mai ciudat: el nu ieşi în stradă, ci se furişă spre grădină; acesta făcea unghi drept cu casa. Capătul ei dădea în nişte culturi de legume, iar de-acolo, direct pe povârnişul dinspre Saint-Gerard. Domnul Ferrand râdea încetişor, sărind gardul şi păşind iute, aplecat printre straturile de varză şi ridichi ale vecinului său. Luna se ascunsese într-un nor. Povârnişul zăcea cufundat în beznă. Grăbit, el coborî panta fără zgomot şi se opri brusc. De jos, de acolo de unde se afla maşina răsturnată, se auzea o fâşâială ciudată, ca şi când cineva ar umbla cu nişte obiecte metalice. Pentru o doua oară în cursul aceleiaşi zile, în ochii domnului Ferrand se aprinse o sclipire de veselie. Se aşeză pe iarbă şi-şi scoase pantofii. Desculţ, cu revolverul în mână, se apropie încetişor de maşină. Da… cineva umbla la ea; o singură persoană: îi auzea înjurăturile înăbuşite. Dintr-un salt a fost lângă maşină. — Mâinile sus! – ordonă aspru şi, în acelaşi timp, – lumina unei lămpi electrice ţâşni. Omul de dedesubt rămase nemişcat, apoi ieşi ridicând braţele. Era un tip micuţ, cu ochii de viezure, îmbrăcat într-un costum de motociclist. Îl privea cu o expresie rea şi cruntă. — Nu, puiule, fii cuminte, îi spuse domnul Ferrand pe un ton moale. Lasă mâna… n-are niciun rost; poţi să ai dumneata revolver dar am şi eu unul. Afară de asta, sunt iute şi cu gesturi reflexe, capabile să te trimită într-o plimbare unde nu-i nici durere nici întristare… Aşa, văd că eşti rezonabil! Omul strivi între buze un blestem. Domnul Ferrand îi goli buzunarele şi-i porunci să stea jos. Celălalt se supuse. — Hei, făcu domnul Ferrand, să stăm niţeluş de vorbă. Nu mă interesează cum te cheamă, dar desigur că eşti în serviciul garajelor „Dük & Co”. Celălalt tresări. — Vezi? râse încetişor domnul Ferrand. Vezi? Toate le ştiu. De altfel, scrie pe bluză. Ţi se pare ciudat ca cineva să te ameninţe cu un revolver la ora două noaptea dar e şi mai ciudat să găseşti pe altcineva ascuns sub o maşină sfărâmată şi arsă, cotrobăind tot la ora două noaptea… Hai, spune ce căutai: poate contactul? Mărunţelul nu răspunse. — Băiete, vocea domnului Ferrand luă un timbru ameninţător, – te avertizez că uneori am şi crize de mânie foarte periculoase. Cam pe timpul ăsta, când luna e ascunsă în nori. Răspunde! Mă vezi că-s desculţ; iarba e udă, pot să răcesc! – şi-i arătă picioarele cu ţeava revolverului. A fost una din cele mai mari greşeli din viaţa domnului Joseph Ferrand. Brusc, omul îşi azvârli corpul înainte. Lovit în fluierul piciorului, Ferrand se înclină. În acelaşi timp, primi în ceafă cea mai formidabilă lovitură simţită vreodată. Toate stelele cerului, în mii de culori, îi jucară în faţă şi, mai înainte de a-şi pierde cunoştinţa, auzi pârâitul unei motociclete.

  I Ospăţul   Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar. Soldaţii care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se întâlneau la un mare ospăţ, sărbătorind amintirea bătăliei de la Eryx; şi fiindcă erau mulţi, iar stăpânul lipsea de acasă, beau şi mâncau în deplina lor voie. Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostaşilor se răspândise printre copaci, în preajma şirului de clădiri cu acoperiş neted: cramele, pivniţele, hambarele, brutăriile şi arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, curtea elefanţilor şi temniţele pentru sclavi. O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava sicomorilor se prelungea până în desimea frunzişului, unde rodiile străluceau peste tufişurile albe de bumbac; coardele de viţă, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe braţele puternice ale pinilor înalţi; un câmp de trandafiri se întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiţi pe pajişti; cărările erau presărate cu nisip negru şi pulbere de mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoşii se înălţau de-a lungul drumului despărţitor, ca două rânduri de obeliscuri verzi. În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia cu pete galbene îşi înălţa pe temelii cuprinzătoare cele patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu scara lui largă şi dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând de o parte şi de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii cucerite, cu porţile lui roşii, însemnate cu o cruce neagră, cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de primejdia scorpionilor, şi cu auritele zăbrele care închideau sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui bogăţie, li se părea soldaţilor tot atât de măreţ şi de nepătruns ca şi chipul stăpânului. Aşa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să se ţină ospăţul. Răniţii adăpostiţi în templul lui Eşmun porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în cârji. În fiecare clipă soseau alte cete. Şirurile de ostaşi se scurgeau necontenit pe toate potecile, ca nişte şuvoaie pornite să se reverse în cuprinsul aceluiaşi lac. Sclavii de la bucătării forfoteau printre arbori, zăpăciţi şi pe jumătate goi; gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele cobora spre asfinţit, iar mireasma lămâilor înfloriţi înteţea mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulţimea înfierbântată. Se găseau adunaţi laolaltă oameni din toate neamurile: liguri, baleari, negri, luzitani şi fugari din cetatea Romei. Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte ale celţilor, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; silabele ionice se întretăiau cu consoanele deşertului, aspre ca un lătrat de şacal. Grecul se cunoştea după trupul lui zvelt; egipteanul după umerii lui înalţi; cantabrul după pulpele lui zdravene. Carienii îşi legănau cu trufie penele coifurilor; arcaşii din Capadochia purtau pe pielea lor flori mari, vopsite cu suc de ierburi; câţiva lidieni, fluturând cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveşmântaţi femeieşte; unii erau boiţi ca de sărbătoare cu roşu, părând de departe statui cioplite în mărgean. Soldaţii stăteau răsturnaţi pe perne sau mâncau aşezaţi pe vine în jurul tăvilor mari; unii, culcaţi pe burtă, înşfăcau bucăţile de carne şi înfulecau sprijiniţi în coate, ca leii deşertului când au răgaz să-şi sfârtece prada pe îndelete. Noii-veniţi, rezemaţi de copaci, priveau mesele joase, pe jumătate ascunse sub perdelele roşii, aşteptându-şi rândul în picioare. Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase şi de paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morţii, se aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roţile mari de caş, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin şi amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea îndelung dorită de-a mânca şi de-a bea pe săturate. Apoi porniră să răsune cântecele. Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdeţuri pe talere roşii de lut, încondeiate cu desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe ţărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârşit, mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare, iar în străchini mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assa-foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline. Fiecare fel nou de bucate aţâţa pofta pântecelor nesătule. Galii, cu părul adunat pe creştetul capului, zvântau harbujii şi ronţăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră niciodată languste şi îşi însângerau gura muşcând din crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriţi cu grijă, mai albi la trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfăşuraţi în piei de lup, hăpăiau tăcuţi, cu nasul în strachină. Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea chiparoşilor şi aduseră facle. Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de porfir au speriat în vârful cedrilor maimuţele juruite lunii. Ţipetele lor i-au înveselit pe soldaţi. Lumini piezişe tremurau pe platoşele de aramă; o puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se răsfrângeau mărite, iar soldaţii, îmbulzindu-se în jurul lor, îşi schimonoseau faţa, holbau ochii şi făceau haz. Azvârleau unii în alţii, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeş şi spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile greceşti din burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin. Pe pământul plin de băltoace, paşii lor alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul amforelor sparte şi, din când în când, cu ecoul limpede al unei tăvi mari de argint. Pe măsură ce se ameţeau de băutură, soldaţii se gândeau tot mai stăruitor la nerecunoştinţa Cartaginei. Adevărul era că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească şi mai puţin. Ajunsese să urască ostaşii pe care nu mai era în stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o povară tot atât de grea ca şi cei trei mii două sute de talanţi-cuboizi ceruţi de Lutaţiu. Mercenarii Cartaginei îi erau acum duşmani ca şi Roma. La rândul lor, ei au înţeles că sunt nedoriţi, şi revolta care îi cuprinsese izbucnea în porniri dezlănţuite şi cumplite ameninţări. În aşteptare, ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din biruinţele lor. Susţinătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu atâta înverşunare. Lupta luase sfârşit împotriva tuturor străduinţelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de aşteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe seama lui Giscon. Trimiţând pe soldaţi să-şi ţină ospăţul în palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetăţii abăteau asupra acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. Cheltuielile erau mari şi aproape toate cădeau în sarcina gazdei care lipsea. Mândri de a fi impus voinţa lor Republicii, mercenarii nădăjduiau că se vor întoarce în sfârşit la casele lor, ducând în gluga mantalei preţul sângelui vărsat. Privind prin aburul beţiei încercările prin care trecuseră, li se păreau supraomeneşti şi prea puţin răsplătite. Îşi arătau unii altora rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înşirau drumurile pe care le străbătuseră şi îşi aminteau vânătorile din ţara lor. Săreau şi răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi rândul celor mai dobitoceşti rămăşaguri; îşi vârau capul până peste urechi în pântecele amforelor şi beau în neştire ca nişte cămile însetate. Un uriaş din Luzitania se plimba printre mese, vărsând flăcări pe nări şi purtând câte un om în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu paşi grei, fără să mai scoată platoşele. Alţii se legănau pe şolduri cu umblet de femeie, îmbiindu-se cu mişcări neruşinate. Câţiva se dezbrăcaseră până la piele şi luptau goi ca gladiatorii printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată un cântec plângător, puternic şi totuşi blând, care se înălţa în văzduh şi cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări săgetate. Era oftarea sclavilor din temniţă. Câţiva soldaţi s-au smuls de la locul lor şi au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors într-un nor de praf, strigând şi gonind din urmă o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi, galbeni la faţă şi purtând pe creştetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful ţuguiat. În picioare târau sandale de lemn, iar paşii lor sunau ca legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre. Ajungând în drumul chiparoşilor, s-au răspândit în mulţime, întâmpinaţi cu o ploaie de întrebări. Unul din ei a rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâşiată i se vedeau umerii goi, brăzdaţi de semnele adânci ale unor răni vechi. Proptindu-şi bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, iar lumina orbitoare a torţelor îl silea să închidă ochii pe jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmaţi nu-i voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a ridicat-o cu braţele lui, pe care atârnau lanţurile şi, îndreptându-şi ochii spre cer, a închinat: — Mărire ţie, Baal-Eşmun, dezrobitorul, pe care oamenii din ţara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeităţi ale izvoarelor, ale pădurilor şi ale luminii, duhuri ascunse în măruntaiele munţilor şi în peşterile de sub pământ! Mărire vouă, bărbaţi puternici în strălucite zale, care m-aţi redat vieţii! Lăsă jos amfora şi-şi spuse povestea. Îl chema Spendius. Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe rând limba greacă, ligură şi punică, a mulţumit încă o dată soldaţilor, sărutându-le mâinile şi făcându-le urări pentru plăcuta lor ospătare. Şi-a arătat apoi mirarea că nu zăreşte pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în chipul foilor de viţă şi încrustate cu smaralduri pe fiecare din cele şase feţe ale lor, aparţineau unui corp de oaste alcătuit din cei mai înalţi războinici, aleşi printre tinerii patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor şi o cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din pricina lor Legiunea Sacră, şi mulţi şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele cupe. Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea sisiţilor, a negustorilor care obişnuiau să prânzească împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas al zilei, sisiţii dormeau. — Să-i trezească! au strigat soldaţii. După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiţii erau închişi în templu. — Să deschidă! În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au răcnit: — Să le aducă! N-a trecut mult şi generalul se ivi din umbra grădinii însoţit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de aur bătută cu pietre scumpe, şi până aproape de copitele calului era înfăşurat într-o lungă mantie neagră, care se pierdea în întunericul nopţii. Nu i se zăreau decât barba albă, strălucirea mitrei şi întreitul colan cu plăci albastre, săltându-i pe piept. Soldaţii zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de strigăte: — Potirele! Potirele! Giscon începu prin a spune că ţinând seama de vitejia lor, sunt cu adevărat vrednici să bea din ele. Mulţimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie. Nimeni nu ştia mai bine cu cât curaj luptaseră, decât generalul care îi comandase şi se întorsese în Cartagina cu ultima cohortă, pe cea din urmă galeră. — Adevărat! Adevărat! încuviinţau mercenarii. Republica, vorbi mai departe Giscon, a ţinut seama de credinţa şi de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparţin cetăţii, ci sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste mese şi se năpusti asupra lui Giscon, ameninţându-l cu tăişurile a două săbii. Fără a-şi pierde cumpătul, generalul îl izbi în creştet cu buzduganul său de fildeş. Barbarul se prăbuşi la pământ. Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra celorlalţi, ameninţa pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaţilor care îl însoţeau şi se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub poartă întoarse capul şi strigă mercenarilor că se vor căi de nesupunerea lor. Ospăţul reîncepu. Soldaţii se temeau, totuşi, că Giscon ar fi putut să se întoarcă şi, împresurându-i sub zidurile cetăţii, să-i zdrobească. Oricât erau de mulţi se simţeau singuri, şi îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopţii marele oraş care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate şi cu zeii plini de taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii îşi aduseră aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînţelegerile lui cu Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl blestemau, întărâtându-se unii pe alţii cu propria lor mânie. Câţiva se strânseseră sub platani şi priveau un negru care se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini şi din picioare, cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniţi şi cu spume la gură. — E otrăvit! a strigat unul. Toţi se credeau otrăviţi. Se năpustiră asupra sclavilor, cu izbucniri de urlete înfricoşătoare, şi o pornire oarbă a distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulţimii ameţite de băutură. Izbeau în toate părţile, fără socoteală, spărgeau, sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torţe aprinse în frunzişul copacilor. Alţii, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau cu lovituri de săgeţi; cei mai îndrăzneţi se repeziră asupra elefanţilor, să le reteze trompa şi să le ronţăie fildeşul. Între timp, câţiva baleari aruncători-cu-praştia, doritori de a jefui mai lesne, ocoliseră palatul şi se opriseră în faţa unei împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu jungherul curelele care legau încuietorile porţii şi au pătruns într-o grădină cu pomi tunşi, de unde se zărea în depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca nişte risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu răsfrângeri de lumină. Tufişurile pline de umbră răspândeau în aer miresme încropite şi dulci ca mierea. Trunchiurile arborilor vopsiţi cu cinabru se înălţau ca nişte columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca luminile încă vii ale unor ochi de uriaş. Soldaţii, purtând făclii aprinse, coborâră pe un povârniş arat adânc, poticnindu-se la fiecare pas. Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărţit în mai multe ochiuri de apă printr-o reţea de stăvilare albastre. Faţa lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare a torţelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriş alb, presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi sclipitori, şi peşti mari, purtând în gură pietre preţioase, se iviră deasupra apei. Soldaţii, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i-au scos afară din apă şi s-au întors cu ei la masă. Erau peştii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulţiseră din prăsila celei dintâi lostriţe, în al cărei ou sfânt stătuse ascunsă Zeiţa. Plăcutul gând că săvârşiseră o nelegiuire stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Aşezară în grabă pe foc cratiţele de aramă şi se adunară să râdă cum peştii cei frumoşi se zbăteau în apa clocotită. Între timp, învălmăşeala soldaţilor creştea. Nu le mai era teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor zdrenţuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea că se clatină ca o corabie pe valuri, îşi roteau de jur împrejur ochii lor mari, înfierbântaţi de băutură, ca şi cum ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu mâna. Alţii, călcând peste tipsiile împrăştiate pe învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de fildeş şi cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară printre cioburile împrăştiate. Cereau vin, de mâncare şi aur. Toţi strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii îşi închipuiau că sunt la baia de aburi; alţii, crezându-se la vânătoare, îşi fugăreau vecinii de masă, ca pe nişte fiare sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, şi din tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe creasta unui vulcan aprins. Larma se înteţea, şi leii săgetaţi mugeau în întunericul nopţii. Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată şi poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, înveşmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Coborî scara piezişă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, şi se opri pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite cu boturi de corabie. Nemişcată, cu fruntea spre pământ, privea de sus mulţimea soldaţilor. În urma ei, de-o parte şi de alta a scării, se înşira alaiul a două rânduri de oameni palizi, înfăşuraţi în rochii albe, cu ciucuri roşii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele ţineau câte o liră mare şi cântau toţi cu glas înalt un imn de slavă către zeiţa Cartaginei. Erau preoţii castraţi ai templului lui Tanit, pe care Salammbô îi chema adeseori la ea. Fiica lui Hamilcar coborî în cele din urmă scara corăbiilor. Preoţii o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoşilor, păşind încet printre mesele căpitanilor, iar aceştia se dădură la o parte ca s-o privească trecând. Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi îmbrăţişau tâmplele, coborând până la colţul gurii ei, roşie ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Braţele ei goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ subţire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoţea. Preoţii îşi înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în când acorduri înăbuşite; în răstimpul de tăcere al cântecului, se auzea zăngănitul uşor al lanţului de aur, în ritmul egal al sandalelor de papirus. Nici unul din cei de faţă n-o cunoştea. Ştiau numai atât, că trăieşte singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldaţii o zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale palatului, stând în genunchi cu faţa la stele, învăluită în fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii şi un abur abia văzut o împresura, ca şi cum zeii înşişi s-ar fi aflat în preajma ei. Părea că priveşte departe, dincolo de spaţiile pământeşti. Mergea purtând capul puţin înclinat şi ţinea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos. Un murmur se desprinse de pe buzele ei: — Morţi… Toţi sunteţi morţi… Şi nu veţi mai răspunde glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului şi aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În adâncul ochilor voştri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tişri! Şebar! O, îndură-te, ai milă de mine, Zeiţă! Soldaţii, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se îngrămădiseră în jurul ei, tulburaţi de podoabele pe care le purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoşată şi stăruitoare, ea înălţă umerii, întinse braţele în lături şi şopti de mai multe ori: — Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut? Nu v-am dat, pentru a vă sătura, pâine, carne, ulei, şi tot malobatrul hambarelor noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle şi am trimis vânători până la nisipurile deşertului. (Glasul ei se înăspri şi obrajii i se aprinseră.) Unde socotiţi că vă aflaţi? Într-un oraş cucerit, sau în palatul unui stăpân? Şi ce stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei şi slujitorul lui Baa! Armele pe care voi le-aţi înroşit in sângele sclavilor lui, el n-a voit să le închine lui Lutaţiu. Aţi cunoscut vreodată, în ţara voastră, un războinic mai viteaz decât el? Priviţi! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbeşte semnul unei biruinţe! Hai, sfârşiţi ce-aţi început: daţi-i foc! Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, şarpele negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi fluiera şi mă va însoţi; iar dacă va fi să pornim pe mare, va înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele. Nările ei subţiri tremurau. Îşi rupea unghiile, frământând nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, asprimea din privirile ei se domoli şi vorbi mai departe: — O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde sunt, ca să te apere, bărbaţii tăi puternici de-odinioară, care străbăteau mările şi înălţau temple pe ţărmuri depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru tine, iar apele brăzdate de lopeţile tale îţi legănau secerişul! Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului şi părintele neamului ei. Spunea cum a suit munţii Ersiphoniei si a ajuns la Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a răzbuna pe regina şerpilor. — A mers prin pădure drum lung pe urma acelei zmeoaice. Râu de-argint, şerpuia coada fiarei pe patul de frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajişte, unde femei cu trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, un foc cu văpăi uriaşe. Luna însângerată strălucea într-un cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca nişte harpoane. Apoi, Salammbô, fără a se opri, spuse mai departe povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a tăiat capul şi l-a legat la prora corăbiei. — La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub spume. Arşiţa soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai ochii lui plângeau necontenit, picurându-şi mereu lacrimile în mare… Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l înţelegeau barbarii. Se întrebau, uimiţi, ce putea să spună, şi ce rost aveau acele mişcări de spaimă ale braţelor cu care îşi însoţea vorbirea; îngrămădiţi de jur împrejur, pe mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura şi întindeau gâturile, încercând să ghicească înţelesul acelei povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori. Numai preoţii fără barbă o înţelegeau pe Salammbô. Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, şi din când în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima credinţei şi teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare. Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinţ din Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii de-acelaşi neam cu el. Purta atât de multe săgeţi la cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile veşmântului căzând pe umeri îi umbreau faţa, lăsând să se vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăţ din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care ţineau să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de prietenie cu marii dregători ai Republicii. De şase luni de când Narr’Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe Salammbô niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată de mânerul suliţei, o privea cu nesaţ, umflându-şi nările ca un leopard la pândă în desişul trestiilor de bambu. De cealaltă parte a meselor îşi făcuse loc un libian de o statură uriaşă, cu păr negru, scurt şi inelat. Nu păstrase pe umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă sfâşiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de argint. Picături de sânge îi stropiseră faţa. Stătea sprijinit în cotul stâng şi surâdea cu gura larg deschisă. Salammbô sfârşise stihurile ei sacre. Cunoştea graiul tuturor seminţiilor barbare şi, pentru a potoli pornirea soldaţilor, cu o femeiască gingăşie, le vorbi pe înţelesul lor. Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, regăsind parcă în cuvântul ei frumuseţile patriei. Întru preamărirea trecutului, Salammbô cânta acum războaiele Cartaginei împotriva Romei; soldaţii băteau din palme. Scânteierile tăişurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbô; ridicând braţele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, şi apăsându-şi inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei mulţimi de bărbaţi. Mâtho, ostaşul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără să-şi dea seama, Salammbô s-a apropiat de el, şi ascultând poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata. — Bea! Libianul prinse cupa în mâini şi o duse la gură, când acelaşi gal care îl ameninţase pe Giscon îi bătu vesel pe umăr, azvârlindu-i o glumă în limba ţării sale. Spendius, care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească. — Spune! îi porunci Mâtho. — Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când nunta? — Care nuntă? — A ta. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui soldat, înseamnă că doreşte să-şi împartă aşternutul cu el. Nu sfârşi vorba bine, şi Narr’Havas, sărind de la locul lui, smulse o lance din cingătoare şi, sprijinindu-şi piciorul drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho. Lancea şuieră printre cupe si, străpungând braţul libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul armei începu să tremure. Cu o mişcare repede, Mâtho îşi smulse fierul din braţ. N-avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu amândouă mâinile masa încărcată, şi o aruncă în pieptul lui Narr’Havas, peste mulţimea care se îngrămădise între ei. Învălmăşiţi cum erau, numizii şi ceilalţi ostaşi nu izbuteau să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când ridică privirea, Narr’Havas se făcuse nevăzut. Şi nici Salammbô nu mai era. Îşi îndreptă ochii spre palat şi văzu porţile roşii ale catului de sus închizându-şi crucile negre. Urcând în fugă treptele între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia terasă, apoi, oprindu-se în faţa porţii închise, o izbi cu toată greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să nu cadă. Un om mersese pe urma lui. Luminile ospăţului nu se mai zăreau de după colţul palatului. În umbra nopţii, Mâtho îl recunoscu pe Spendius. — Pleacă! îi porunci. Sclavul, fără să răspundă, începu să-şi destrame tunica, sfâşiind-o cu dinţii. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi prinse uşor braţul însângerat, încercând pe întuneric să dibuiască rana. La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o tăietură adâncă în mijlocul braţului. Legă rana cu o fâşie de pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: “Lasă-mă! Lasă-mă!” — Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniţă, sunt al tău. Îmi eşti stăpân. Porunceşte. Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. Pândea zvonul fiecărui pas şi privea departe, printre trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric şi tăcere. Copleşit de descurajare, se opri. — Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă dispreţui, văzându-mă atât de firav. Am trăit în acest palat şi ştiu să mă strecor pe lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor. — Nu-mi pasă! spuse Mâtho. Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de umbre uriaşe se întindea în faţa lor, asemeni valurilor încremenite ale unui ocean de întuneric. O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau şerpuiri albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, începeau să se desluşească acoperişurile conice ale templelor în şapte unghiuri, terasele şi meterezele cetăţii; iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea dimineţii. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului îşi lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnişul ţărmului se adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate în mijlocul curţilor. Farul de pe ţărmul Hermaeumului începuse să pălească. În pădurea de chiparoşi, pe culmea Acropolei, caii lui Eşmun, simţind apropierea zorilor, pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor şi nechezau spre zarea de unde avea să răsară soarele. Soarele răsări. Spendius ridică braţele şi un strigăt izbucni din pieptul lui.  

Rex P Ameninta de Charles Leblanc Noel Forster se aşeză comod în fotoliul de orchestră şi privi cu un aer distrat eleganta societate din jurul său. Era doar seara premierei. Momentul ridicării cortinei se apropia şi totuşi nu reuşise să afle răspunsul întrebării care-l obseda: Cine să-i fi trimis oare biletul pentru spectacolul la care avea să asiste? Pentru tânărul Noel lucrul era inexplicabil. Petrecuse ultimii trei ani în America de Sud şi abia revenise la Londra pentru un concediu de câteva luni, după o muncă obositoare depusă în întreprinderea la care lucra ca funcţionar. Nici nu avusese timp să-şi vadă vechile cunoştinţe. De un lucru era sigur. Adresa de pe plicul în care fusese expediat biletul era scrisă de o mână de femeie. Care dintre vechile sale cunoştinţe i-ar fi putut face acest delicat cadou? Din prima clipă în care se aşezase în fotoliu, Forster îşi împărţise atenţia între scenă şi uşa de Ia intrare. Noel se tot întreba: oare expeditoarea biletului va veni la teatru? Sala devenise arhiplină, cortina se ridicase, dar fotoliul vecin rămăsese liber. După primul act Noel Forster se duse la bufet să ia o băutură răcoritoare. Revenind în sală, avu surpriza aşteptată. O tânără înaltă şi zveltă ocupa locul de lângă el. Purta o toaletă elegantă de seară acoperită în parte cu o mantie uşoară de hermină. Părul ei frumos părea aproape negru, în contrast cu albul imaculat al blănii. Neglijând complet spectacolul, Noel Forster se uita la tânăra sa vecină cu o curiozitate şi o admiraţie crescândă. Irezistibila atracţie pe care o exercita această tânără şi captivantă femeie asupra lui se mărea odată cu misterul ce înconjura pe frumoasa necunoscută. „Ea trebuie să-mi fi trimis biletul”, îşi spuse Forster. Sau poate faptul că fotoliul vecin rămăsese liber în cursul primului act, era doar o simplă coincidenţă? Ar fi în acest caz o adevărată decepţie… În timp ce făcea aceste reflecţii, frumoasa tânără îl privi drept în ochi şi începu să-i vorbească: — Am cinstea să vorbesc cu domnul Forster? — Da, domnişoară. Dumneavoastră aţi avut amabilitatea să-mi trimiteţi biletul pentru acest spectacol? La această întrebare frumoasa spectatoare înclină capul cu un surâs. — Da, domnule, eu sunt. Doream să vă văd pentru o chestiune în legătură cu un prieten comun. Dacă sunteţi liber astă seară, aş dori să mergem, după reprezentaţie, la acest prieten. Noel, surprins, ezită. — Cine este acest prieten? Tânăra surâse. — E o surpriză. Vă e teamă de tovărăşia unei fete tinere pe care n-o cunoaşteţi? Vă rog să fiţi sigur că nu vreau să vă asasinez! După reprezentaţie, se urcară într-o limuzină care porni rapid. Forster de-abia legă o scurtă conversaţie cu tânăra necunoscută şi maşina stopă în faţa unui imobil construit din piatră galbenă, situat într-unul din cele mai elegante cartiere ale Londrei: Bellington-street, 17. Necunoscuta intră cea dintâi în casă şi aprinse lumina. Noel o urmă fără nicio ezitare. Privi atent interiorul. Un hol luxos, din care pornea o scară. Pe pereţi tablouri de preţ. — Să mergem sus. Cred că prietenul nostru nu a sosit încă. Urcară scara şi ajunseră într-un salon elegant mobilat. — Vă rog să luaţi loc, îl pofti necunoscuta. Scuzaţi-mă dacă vă las puţin singur, dar trebuie să dau ordine feciorului. Noel luă o revistă de pe măsuţa de lângă fotoliul în care se aşezase şi începu s-o răsfoiască. Trecu un sfert de oră de aşteptare. Nerăbdător, Noel începu să se neliniştească. Nici după aproape o oră, misterioasa gazdă nu se întoarse. În tot apartamentul domnea o linişte de mormânt. Noel fu cuprins de teamă. Era convins că fusese atras într-o cursă, iar tânăra ce-i păruse atât de fermecătoare avusese un rol misterios. Fără să mai stea pe gânduri ieşi din salon şi coborî în hol. Se repezi la uşă, aşteptându-se s-o găsească încuiată. Dar, apăsând pe clanţă, uşa se deschise. Buimăcit, luă o maşină care-l duse până în faţa casei sale. Aci avu o surpriză şi mai neplăcută. Uşa dormitorului, pe care o încuiase la plecare, era deschisă. Camera era răvăşită. Lângă fereastra întredeschisă, cineva aşezase un scaun şi o măsuţă pe care se afla un sifon şi o sticlă de whisky. Noel privi pe fereastră de jur-împrejur. La lumina lunei observă ferestrele luminate din imobilul de vizavi. Oare fereastra dormitorului lui servise ca post de observaţie? Oare aventura cu misterioasa străină nu era în legătură cu ceea ce se petrecuse în apartamentul lui? Invitându-l la teatru, fără îndoială că cineva căutase să-l îndepărteze de acasă şi, pentru a-l reţine cât mai mult, îl atrăsese în imobilul acela gol din Bellington street. Noel îşi turnă un pahar de whisky, mulţumind în gând necunoscutului că nu-i golise întreaga sticlă. Apoi se culcă obosit de grijă şi gânduri sumbre. * A doua zi dimineaţă, ca de obicei, Noel fu trezit de d-na Wilkins, menajera sa, care venise să-i aducă gustarea de dimineaţă. — Domnule, am auzit că în imobilul nostru s-a întâmplat o crimă sau o sinucidere. Victima e un bătrân care trăia singur. Un om de ştiinţă. Cadavrul a fost descoperit de lăptăreasa care îi aducea zilnic laptele. — O crimă aici! exclamă Noel, privind intrigat la menajeră. Ce vreţi să spuneţi, d-nă Wilkins? — Da, răspunse ea, o crimă, dar n-a fost comisă chiar în clădirea noastră, ci în blocul de peste drum, acela care se vede de la fereastra dormitorului dumneavoastră. Ştirea apăruse în ziarele de dimineaţă. „Un bătrân savant singuratic, fără rude, anume Isidore Gorden, a fost găsit mort, cu capul străpuns de un glonte. Nimeni în casă sau în vecini nu-şi aminteşte să fi auzit vreo detunătură în noaptea trecută”; scria ziarul. Noel era intrigat de misterul ce înconjura moartea bătrânului savant. Era aproape sigur că exista o legătură între strania lui aventură din ajun şi moartea lui Gorden: bătrânul fusese ucis cu un foc de armă tras chiar de la fereastra dormitorului lui Forster. Nu ştia ce să facă. Trebuia să se adreseze autorităţilor sau să facă pe cont propriu o mică anchetă, mai înainte de a înştiinţa poliţia? Opină pentru cea de-a doua soluţie. Aventura lui din noaptea trecută era mult prea vagă pentru ca să formuleze o acuzaţie pozitivă. Se înfiora la gândul că trebuia, într-un fel sau altul, să pună în legătură pe fermecătoarea tânără din ajun cu asasinarea unui bătrân lipsit de apărare. După ce chibzui mult timp, se decise să caute cu orice preţ pe frumoasa tânără şi să-i ceară explicaţii. „Dacă locuieşte la Londra, voi sfârşi prin a o găsi şi va trebui să aflu ceva”, se gândea el. Investigaţiile făcute asupra casei din Bellington Street nu aduseră lumină. Nu-i mai rămânea decât să încerce să regăsească pe tânără fată. Reflectând, sarcina aceasta nu-i păru la fel de grea ca la început. În adevăr, automobilul luxos, toaleta elegantă, aerul distins, totul dovedea că aparţine păturii avute. Pentru prima dată în viaţa lui, Noel Forster începu să frecventeze saloanele societăţii londoneze. Cu toate acestea, deşi sacrificase zile de-a rândul şi, mai cu seamă nopţi, simţea că pierde speranţa de a mai regăsi pe tânără elegantă. Asta până în ziua când se întâlni cu mrs. Billy Johnstone. Văduvă tânără, cu relaţii în înalta societate a Londrei, frecventa toate saloanele şi cunoştea pe toată lumea. Îi făcu o descriere amănunţită a tinerei în căutarea căreia se găsea. Fără să-i explice motivele. Tânără văduvă surâdea ironic. — După descriere, cred că e vorba de Wynne Torrence, spuse ea. Chiar astă seară am văzut-o; purta o rochie de culoare verde-jad şi o mantou de hermină. — Atunci credeţi că aceasta e persoana? — Stai puţin, îl întrerupse mrs. Billy. Se aflau într-un salonaş foarte luxos mobilat, când tânăra văduvă se ridică brusc şi trecu într-o cameră alăturată. După puţin se înapoie cu o fotografie în mână. — Recunoşti pe seducătoarea dumitale? întrebă ea. Noel identifică imediat pe femeia care-l atrăsese în casa din Bellington street. — E chiar ea, constată el cu bucurie. Unde aş, putea s-o întâlnesc? — Peste două zile are loc în apartamentul meu un ceai. Wynne va li printre invitate. * Când Wynne apăru în salonul feeric luminat, îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, Noel avu o frumoasă surpriză. — Bună ziua, domnişoară Torrence, o salută el calm. Tânăra femeie tresări uşor. — Bună ziua, domnule Forster. O conduse într-un colţ liniştit al salonului şi îi spuse cu gravitate: — Aş dori să avem o explicaţie. — Ce explicaţie? Dacă v-am adus până în casa din Bellington street am făcut-o ca să întâlniţi pe unul din prietenii noştri. Dar, în ultimul moment, eu… noi… am fost obligaţi să plecăm. — Asta nu are nicio importanţă, spuse Noel cu ochii ţintă asupra ei. E vorba de altceva, ceva ce ştiţi şi dumneavoastră Mă refer la asasinarea lui Isidore Gorden. Aş vrea să-mi spuneţi, domnişoară, de ce atunci când mă aflam cu dumneavoastră cineva a pătruns în apartamentul meu şi a tras asupra nefericitului bătrân? Cine este autorul acestui asasinat mârşav? Auzind acestea, Wynne Torrence tresări. Chipul ei frumos se făcu alb, atât de alb încât Noel fu cuprins de teamă că va leşina şi o întrebă îngrijorat: — Ce aveţi? Vă simţiţi rău? Să vă aduc apă? — Nu, nu, mulţumesc. Ea făcu o puternică sforţare să-şi recapete sângele rece. Noel o observa foarte atent. — Scuzaţi-mă, zise el, am fost stângaci. — Nu, răspunse ea încet. E dreptul dumneavoastră să-mi cereţi o explicaţie. Ceea ce m-a surprins era amintirea morţii lui Gorden. La prima noastră întâlnire nu mă gândeam că… Țin însă mult să stau de vorbă cu dumneavoastră, undeva unde să nu fim tulburaţi, dar mă tem că veţi avea o dezamăgire. Trec prin mari supărări şi am motive să cred că însăşi viaţa mea e în primejdie. — Sunt foarte nerăbdător să ascult lămuririle dumneavoastră şi dacă vă pot fi de folos, dacă vă pot ajuta… Wynne îi, mulţumi din ochi. Muzica tocmai încetase. Trecu pe lângă, o masă, luă o ţigară şi şi-o aprinse. Apoi se îndreptă spre gazdă, urmată de Noel. — Spre marea mea părere de rău, trebuie să plec mrs. Billy, se adresă ea văduvei. Sper să nu vă supăraţi. Aţi avut o orchestră excelentă. Mulţumesc pentru drăguţa dumneavoastră primire. Pe drum, amândoi rămaseră tăcuţi. Fiecare era absorbit de propriile lui gânduri. Maşina stopă în faţa unui imobil mare, puţin mai retras de la stradă. Un servitor le deschise uşa şi câteva minute mai târziu se aflau într-un salon în care toate detaliile mărturiseau mâna şi atenţia unei femei îndrăgostită de interior. Ea îşi scoase pălăria şi luă loc într-un fotoliu. — Luaţi loc, domnule Forster. Acum vom putea să stăm de vorbă comod. Doriţi să ştiţi două lucruri: primul, care ar fi motivul atragerii dumneavoastră într-o casă pustie, iar al doilea de ce a fost asasinat Isidore Gorden. La prima vă pot răspunde, cât priveşte pe cea de-a doua, vă asigur că este un mister şi pentru mine. Domnule Forster, v-am atras în această casă, deoarece tatăl meu îmi ceruse acest lucru printr-o scrisoare, care mai târziu am constatat că era falsă. — Cum? Tatăl dumneavoastră a cerut să mă duceţi în această casă pustie? Dar pentru ce? — Vă rog să credeţi că nu aş putea să vă spun de ce mi-a cerut aşa ceva. De mai multă vreme, să fie aproape un an, purtarea tatălui meu a devenit cu adevărat extraordinară, de neînţeles. În mai multe rânduri mi-a comunicat că viaţa lui ar fi în pericol şi că ar fi ameninţat de necunoscuţi misterioşi. Mi-a precizat atunci, că pentru a se salva se va găsi, probabil, în situaţia de a-mi cere anumite acte, ce mi-ar părea la prima vedere stranii şi mă ruga să mă supun imediat. Precizez faptul că tatăl meu era prieten intim cu Isidore Gorden. Acuma acesta e mort, iar tatăl meu a dispărut. Am angajat pe agenţii unui birou de detectivi particulari, condus de cunoscutul George Brown să-l caute pe tatăl meu căci celeilalte poliţii, cele oficiale, nu am îndrăznit să mă adresez de teamă să nu stric totul. Se duse la masa de lucru, trase un sertar, apoi se înapoie lângă Noel ţinând în mână două scrisori. — Această scrisoare e o abilă imitaţie a scrisului tatălui meu. Pe tata nu l-am văzut din ajunul zilei în care am primit-o. Când am comparat scrisoarea era prea târziu şi evident m-am convins că era vorba de un fals. Noel citi scrisoarea: nu purta nicio dată şi nici adresa expeditorului. Tatăl lui Wynne recomanda fiicei sale să nu se neliniştească dacă nu avea să-l vadă mai multe săptămâni. Viața lui era amenințată, dar pentru moment se afla în siguranţă. Îi cerea să facă ceva pentru dânsul, ceva ce avea să-i îmbunătăţească situaţia şi să-i salveze viaţa. Scrisoarea continua, dând lui Wynne instrucţiuni foarte amănunţite asupra metodei şi mijloacelor prin care ea putea să-l îndepărteze pe Forster din locuinţa lui. Încercarea trebuia făcută seara, astfel ca Forster să lipsească de acasă timp de 4 – 5 ore. — Şi spuneţi că această scrisoare e falsă? întrebă Noel, curios. — Acum nu mai am nicio îndoială asupra acestui lucru, căci am dat-o şi unui expert grafolog care mi-a declarat că e vorba de un fals abil. Apoi ea îi înmână cea de-a doua scrisoare. — Asta poate că e mult mai interesantă ca cealaltă. În ea e cuprinsă explicaţia morţii lui Isidore Gorden şi dispariţia tatălui meu. E o scrisoare adresată de bătrânul savant, sărmanului meu tată. A fost scrisă de către Gorden chiar în ziua morţii sale. Presupun că autorii morţii lui Gorden sunt responsabili şi de dispariţia tatălui meu. Noel începu să citească.