Literatura universală comentarii si rezumate

In aceasta poveste este vorba despre un baiat care era croitor. Intr-o zi, pe la fereastra casei sale trecea o femeie care vindea magiun, iar croitorasul cumpara un borcan. Isi intinse pe o felie de paine magiun din belsug, dar pana sa apuce sa manance se asezara pe ea sapte muste. Croitorasul nici nu statu pe ganduri si le lovi pe toate dintr-o lovitura. Vazand mustele doborate, isi cusu pe chimirul de la brau "Sapte dintr-o lovitura".Crezandu-se viteaz, croitorasul pleca in lume sa-si arate vitejia. Merse ce merse, si in drumul sau intalneste un urias și îi demonstreaza acestuia cat de viteaz e el. Croitorasul nostru l-a invitat pe uriaş să-l însoţească la drum, însă acesta, îndoindu-se de calităţile flăcăului, l-a supus unor probe deloc uşoare: l-a pus să zdrobească o piatră până scoate apă din ea, însă croitoraşul a scos bucata de brânză din buzunar, scurgând-o de zer; l-a pus să arunce o piatră, dar eroul nostru a scos pasărea din buzunar şi i-a dat drumul. După cele două probe de foc, uriaşul l-a rugat pe eroul nostru să-l ajute la căratul unui stejar. Croitoraşul s-a ascuns între crengi, dând doar senzaţia că duce în braţe un pom, în timp ce uriaşul chiar ţinea de trunchiul pomului. Văzându-l aşa viteaz, uriaşul l-a invitat la peştera uriaşilor. Aici, matahala l-a condus pe musafirul său în dreptul unui pat mare, invitându-l să doarmă. Cum patul era prea mare, eroul nostru a ales doar un colţişor. La miezul nopţii, gazda, crezând că tânărul doarme dus, s-a sculat, a luat un drug de fier, lovind patul până l-a făcut bucăţi. Acum era fericit crezând că a scăpat de micul viteaz. Văzându-şi de drum, viteazul nostru a ajuns la curtea unui palat mare.  Împăratul acestui ţinut, l-a rugat pe croitoraş să intre în armata sa, apărându-l în caz de război. Croitoraşul a acceptat, primind astfel o casă frumoasă, dar şi iscând invidia celorlalte căpetenii de oşti. Temându-se de posibilitatea de a-şi pierde luptătorii cei mai buni din cauza croitoraşului, împăratul a decis să-l trimită pe acesta într-o misiune şi anume să le vină de hac celor doi uriaşi ce i-au adus împăratului mari pagube. Dacă va duce această misiune la bun sfârşit, croitoraşul se va alege cu jumătate de împărăţie dar şi cu fata împăratului.  Imparatul i-a dat-o pe fiica lui de sotie si jumatate de imparatie. Insa, intr-o noapte sotia lui îl auzea bolborosind despre cum o sa faca toti cavalerii slugi. Spunandu-i imparatului cele auzite, acesta a cavalerii sa-l omoare in timp ce dormea pe croitoras. Dar croitorasul auzi uneltirile impotriva lui si-i invinse, ramanad imparat pentru tot restul zilelor lui.

În această poveste este vorba despre un coleg de școală al lui Enrico, pe nume Coretti. Într-o zi s-a întâlnit cu Coretti și l-a întrebat ce mai face. Coretti ducea in spate un sac de lemne pe care le inghesui in pravalia tatalui sau.Coretti asezand lemnele îi spuse râzând, că-și învață lecția. În timpul acesta repeta la gramatică. Apoi îi povesti ce-a făcut el în ziua aceea. În timp ce-și făcea lecțiile, intra în prăvălie cineva și cumpăra lemne, apoi se apuca iar de teme, dar sosi carul de lemne cu care a trebuit sa se ducă tocmai în Piața Veneției, să aducă altele. Enrico, îl întrebă unde-și face el lecțiile și Coretti îl duse într-o odăiță, care era si bucătărie și sufragerie, iar într-un colț erau așezate cărțile si caitele lui Coretti. Din prăvălie se auzi o voce de femeie care voia să cumpere surcele și Coretti plecă să o servească. Pe foc avea un ibric în care fierbea cafeaua mamaei lui, care era bolnavă în pat și legată cu un tulpan la cap. Coretti avu grijă săștie dacă și-a luat siropul și o liniști spunându-i că totul merge bine la prăvălie. După ce se întoarseră în bucătărie Coretti îi spuse lui Enrico că e bine că are atâta timp liber ca să învețe. La ușa prăvăliei se opri o căruță plină cu butuci și Coretti aleargă să vorbească cu căruțașul și când se întoarse îi spuse lui Enrico, ca nu mai poate sta de vorbă cu el, că are treburi. Își strânseră mâinile și colegul său se întoarse sprinten la treburile sale.  

dragoste de viata, sau dependenta inconstienta, pentru ca viata e o forta oarba, un mecanism biologic ce ne impinge, ne taraste....viata se traieste pe ea insasi, nepasatoare fata de noi

 pot sa te provoc si mai tare, hehe, pentru ca gandurile sunt si ele generate electro-chimic in creier, adicateala, ceea ce numim noi "psihic", este in realitate tot fizic, si face parte din acelasi mecanism biologic al vietii, enigmatic inca pentru cei mai multi dintre noi

John Keats Poet romantic englez (a doua generație de poeți romantici ai Angliei) aduce în poezia sa cultul antichității și interesul pentru lumea medievală, folclorică și mitologică. În timpul vieții sale, criticii nu i-au fost favorabili și lucrările sale au fost publicate cu succes abia cu patru ani înainte de mortea sa.  După moartea sa, lucrările sale au crescut vertiginos ca prestigiu. Lucrările sale au influențat mulți poeți și mult mai târziu (ca epocă) Jorge Louis Borges spunea că întâlnirea sa cu opera lui Keats a avut o influență semnificativă asupra sa ca poet. La fel ca si alti poeti romantici, Keats a fost un cantaret al frumusetii si desavarsirii lumii, mai ales al frumusetii sensibile. El iubea culorile florilor, ale marii, ale cerului, miresmele plantelor. Se intalneste si la Keats un cult al antichitatii, al idealurilor ei profund umane. In poemul Endymion (1818), Keats trateaza mitul dragostei zeitei lunii, Selene, pentru pastorul Endymion, aparandu-i sub forma unei bachante patimase. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au rasturnat stapanirea lui Uranus, a ramas neterminat. Keats a abordat si subiecte medievale. Ele au servit ca baza pentru poemul Isabella (1818), precum si pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes, 1819). Ca si in alte creatii epice, talentul sau se manifesta cu cea mai mare forta in strofele lirice ale poemelor. Idealul sau estetic si-a gasit cea mai deplina intruchipare in poezia lirica. Modele remarcabile sunt poeziile "Oda unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Oda la o urna greceasca" (Ode on a Grecian Urn). In ele s-au manifestat trasaturile caracteristice ale poetului: perceperea senzoriala a naturii, forta imaginatiei, darul neobisnuit de a insufleti intreaga lume inconjuratoare. Keats s-a ocupat si de formele poeziei si a lasat un mare numar de sonete splendide, imbogatind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. In mod deosebit a reusit sa redea in cuvinte culorile naturii, infatisarea exterioara a obiectelor. In poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusete aparte, al carei izvor il constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele si obiectele lumii reale pana la treapta frumosului adevarat.   ODĂ LA O URNĂ GRECEASCĂ   Mireas-a liniștii eterne, fecioară încă nerăpită, Copil de suflet al tăcerii și-al timpului ce trece greu, Povestitoare din pădure, ce spui povestea înflorită Mai dulce ca în versul meu, O ! spune, spune ce-i legenda cu zei și oameni dimpreună. Din plaiurile-Arcadiene ori din a Tempei mândre văi, Și care-n horbotă de frunze, frumosul trup ți-l încunună ? Și ce fecioare răzvrătite, ce oameni sunt colo, ce zei ? Și ce-i năvala cea nebună și lupta ceea de scăpare ? Și fluierele care cântă ș-acea sălbatec-admirare ? Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută Cântarea care nu se-aude; o ! fluiere, cântați mereu, Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută             Cântați-o sufletului meu ! O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o, Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura. Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o, Oricât te-ai crede de aproape. Și totuși nu te întrista: Deși nu ți-ai văzut norocul, nu-mbătrânește-a ta mireasă, Și tu de-a pururi vei iubi-o și ea va fi mereu frumoasă.   O ramuri, fericite ramuri ! frunzișul vostru totdeauna Îl veți păstra și primăverii voi nu veți zice bun-rămas Ferice cântăreț ! Din fluier doinești mereu și nou întruna             E-al fluierului dulce glas Iar tu, iubire fericită, tu încă ești mai fericită, Și tinerețea ta-i eternă, în veci înfiorată ești, Tu veșnic caldă, bucurie ce-ntruna poate fi sim'ită, Deasupra timpului ce trece ș-a patimilor omenești, Ce-ți lasă inima închisă, de jale și durere frântă, Usucă limba ta în gură și fruntea ta o înfierbântă.   Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfă și misteuri. O ! preot ne-nțeles de lme, la ce altar aduci grăbit Sărmana juncă ce se zbate și muge-ntruna către ceruri             Cu pântecele-mpodobit ? Ce orășel se vede-acolo, pe malul râului sau mării,  Ce pașnică cetate oare în vârful muntelui o fi, Din care iese tot poporul în dimineața închinării ? O ! mic oraș, a tale strade de lume nu vor mai vui Și nici un suflet de pe lume nu va veni ca să ne spuie De ce acuma stă acolo o părăsită cetățuie. O ! formă atică ! ce zveltă ești în podoabele-ți sculpate ! Cu mândri tineri și fecioare ca statuile-nmărmuriți, Cu ramurile din pădure și buruienile călcate,               De frumusețea ta vrăjiți, Noi stăm ca-n fața veșniciei, tăcută pastorală rece ! Tu vei rămâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi, Atunci când vârsta cea de astăzi din viața asta s-o petrece. Și omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate ști : Că Adevărul e Frumosul, Frumosul Adevăr se cheamă, Atâta-i tot ce știți aicea, de alta nu mai țineți seamă.  

Azi sunt docila si ar trebui sa-mi dai un cosulet cu bomboane ca iti dau dreptate. Azi. Numai azi :grinning::grinning::grinning:

JACK LONDON (scriitor american, 1876-l916) DRAGOSTE DE VIATA de Jack London Tinutul arctic al Canadei.Era ,probabil,spre sfarsitul lui iulie.Doi barbati,cautatori de aur,se indreptau catre malurile oceanului.Erau istoviti dupa un lung si chinuitor drum prin ger,fiecare purtand in spate un balot de paturi si in mana o pusca.De asemenea,fiecare avea asupra lui cate o tasca din piele de elan,in care adunase praful de aur obtinut cu greu din roca aurifera a acestor pustiuri. La un moment dat,unul dintre ei isi scranti glezna, calcand pe o piatra lustruita a unui torent intalnit in cale.Il striga pe Bill,tovarasul sau care mergea mai in fata,dar acesta nici macar nu se intoarse.Il abandona si isi continua drumul,gandindu-se ca ranitul din urma i-ar fi periclitat sansele de a ajunge la destinatie,si asa destul de reduse. Mai era cale lunga pana la adapostul in care ar fi gasit hrana si caldura.Schimonosindu-se de durere,dezamagit cumplit de tradarea celui pe care-l crezuse prieten ,omul se tari spre varful unei coline.Aruncandu-si privirea in vale,fu napadit de spaima zarind pustiul din fata,coplesitor,parca de netrecut.Se imbarbata si isi revizui in minte traseul pe care il avea de urmat.Inca mai credea ca Bill il va astepta in acel adapost salvator,de unde ar fi urmat sa plece cu o barca… De doua zile nu mai pusese nimic in gura.Hrana i se terminase.Din cand in cand se apleca si culegea boabe de muschi pe care le mesteca incet si staruitor.”Omul stia ca boabele astea nu sunt deloc hranitoare,dar le mozolea rabdator,cu o speranta dementa,care sfida experienta.” Spre seara se opri.Isi aprinse un foc din muschiul uscat gasit in jur,isi incalzi apa si isi usca incaltamintea ajunsa ferfenita.Rupse o bucata de patura si isi stranse cu ea glezna umflata. Dupa un somn chinuit,se trezi a doua zi flamand.Zari in apropiere un ren si puse repede arma la ochi,dar o arunca apoi cat acolo injurand,dandu-si seama ca nu mai are de mult cartuse.Glezna ii intepenise si schiopata si mai mult.Se uita lung la tasca grea,plina de aur ,si,pentru prima oara i-a trecut prin minte s-o lepede.Se razgandi insa repede si porni la drum. Urmara zile si nopti de calvar.Era extenuat,chinuit de durerea piciorului,flamand si inghetat.Intinderile nesfarsite si nesiguranta in orientare il adusesera intr-o stare de groaznica disperare.Toate acestea il facura,incetul cu incetul ,sa halucineze si sa se miste ca intr-un fel de transa,lipsit complet de sensibilitate . Cateva scene sunt zguduitoare: „Ajunse intr-o valcea unde dadu de niste pasari numite ptarmigani.Incepu sa arunce dupa ele cu pietre,dar nu nimeri nici una.Atunci,lepadandu-si balotul,se ghemui la pamant,ca pisicille care pandesc vrabii.Pietrele colturoase ii sfasiau pantalonii,sangerandu-i genunchii,dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atat de mari,incat nici nu mai simtea ranile…Si deodata dadu peste o pasare care dormea,pesemne…Dadu s-o inhate cu un gest atat de brusc ca si zborul ptarmiganului,dar ramase in mana cu trei pene din coada lui.Privind-o cum zboara,simti ca o uraste,ca si cum pasarea i-ar fi facut cel mai mare rau.” „Tarziu dupa amiaza ajunse la un paraias cu apa calcaroasa….Smulgand din radacina smocurile de iarba,dadu peste ceva care aducea cu o ceapa tanara.Era frageda si dintii i se infipsera in ea cu un parait care fagaduia o hrana aleasa.Dar fibrele cepii,alcatuite din fire atoase imbibate cu apa,erau tari,ca si boabele de muschi,si lipsite de substante nutritive.Lasand balotul jos,incepu sa se tarasca pe branci prin iarba,pascand ca o bovina.” „Se uita in fiecare ochi de apa,pana ce,in cele din urma…descoperi intr-unul un peste singuratic,nu mai mare decat un chitic.Isi cufunda repede bratul pana la umar,dar pestisorul ii scapa printre degete.Atunci isi baga in apa amandoua mainile si incepu sa rascoleasca malul tulbure de pe fund.Era atat de atatat,incat cazu in apa,udandu-se pana la brau.Dar apa era acum tulbure….Dezlega galeata de cositor si incepu sa scoata apa cu atata furie,ca se stropi tot…Dupa o jumatate de ora,groapa era aproape secata.Nu mai ramasese in ea nici cat o cana de apa,dar pestisorul disparuse.Si deodata gasi o crapatura ascunsa printre pietre:pe-acolo scapase,razbind intr-o baltoaga alaturata,mai mare decat prima si pe care n-ar fi putut s-o goleasca nici pana a doua zi…Zgribulit si in culmea deznadejdii,se lasa pe pamantul jilav,scancind apoi incepu sa planga tare,ca sa-l auda pustietatea necrutatoare care-l inconjura,si vreme indelungata trupul ii fu zgaltait de suspine adanci.” „Limba i se umflase,i se uscase si parca ar fi fost acoperita cu firicele fine de par;in gura simtea un gust amar si,pe langa toate,incepuse sa-l mai supere si inima..” „Pe la amiaza gasi doi pestisori intr-o baltoaca…izbuti sa-i prinda in galeata…Manca pestii cruzi,mestecandu-i incet,cu grija,acum,cand mancatul devenise un act pur rational.” „Odata cazu drept peste un cuib de ptarmigani.Erau acolo patru puisori proaspat iesiti din gaoace – sa tot fi avut o zi – mici farame de viata palpitand,nu mai mari decat un dumicat.Ii manca cu lacomie,azvarlindu-i de vii in gura si rontaindu-i ca pe niste coji de oua.Pasarea mama se rotea in jurul lui,facand un taraboi nemaipomenit…Arunca dupa ea cu pietre,izbuti sa-i rupa o aripa si incepu sa alerge dupa ea,dar ea fugea mai repede,tarandu-si aripa zdrobita.” „O nalucire incepu sa-l tulbure.I se parea ca mai are un cartus in magazia pustii si ca nu-l observase.Pe de alta parte,stia ca pusca era goala.Dar nalucirea staruia.Lupta impotriva ei ore intregi,apoi,deschizand pusca,vazu ca e goala.dezamagirea ii fu amara…”  

    Crima si pedeapsa de Dovstoievski     Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui Dostoievski aparand pentru prima data in revista Russki Vestnik. Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate limbile europene, romanul Crima si pedeapsa  a reprezentat si o prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.             Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea fata de burghezie si sistemul capitalist. Astfel una dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferintelor si a  mizeriei la care este condamnata majoritatea oamenilor.             Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in miezul controverselor epocii si realizeaza aceasta dezbatere in cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate regulile constructiei epice. Autorul lasa in permanent impresia ca nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ scurta.             Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma pe eroul principal sa-si recunoasca vina.             Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip. Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect la continutul artistic, romancierul isi schimba permanent proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere este cu desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna transformari esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci ca o impletire de motive mozaicale contrastante si chiar contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui Dostoievski cel mai « rotund » , cel mai «  construit ” , cel mai apropiat perfectiunii traditionale.             Actiunea romanului se desfasoara in anul 1865 , marcat de o grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui Raskolnikov sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza starii materiale precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi mai firesc in Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea si jefuirea unei camatarese ?!             Tema capitalului si a  pauperitatii isi ocupa pentru intaia oara locul sau central in literatura rusa, motivul banilor , intonat in Oameni sarmani si reluat in variatiuni continue in Adolescentul , devine un adevarat laitmotiv in Crima si pedeapsa. Familia Marmeladov este nucleul dezbaterii nemijlocit si ostentativ sociale intreprinse de Dostoievski in romanul sau. Vechea si permanenta  lui preocupare pentru umilitiii si obiditii soartei isi atinge adevaratul ei apogeu.             Roskolnikov este baiatul unei familii cu venituri foarte modeste ( mama sa e o vaduva cu o pensie infima) si care pentru a urma cursurile la Facultatea de drept a Universitatii din Petersburg, trebuie sa isi castige singur banii. El pierde lectiile si neputand plati taxele cuvenite este eliminat din universitate. Roskolnikov isi iubeste mama si sora si sufera crancen din cauza ca in loc sa le sustina, le obliga la sacrificii. Primirea unei scrisosri de la mama sa , perspectiva sacrificiului rusinos al surorii alimenteaza revolta tanarului si il intareste in hotararea sa mai veche de a-si omori camatareasa, hotarare pe care o abandonase in ajun, dupa vizita « de proba » la camatareasa. Roskolnikov vede prin crima sa o sansa pentru ai feri de mizerie si umilinta pe cei care ii sunt dragi.   Aceasta motivare il determina sa creada ca ar avea dreptul sa incalce normele morale obisnuite in folosul oamenilor. Aceasta gandire este influentata de discutia dintre stundentul si ofiterul din restaurant , discutie pe care Roskolnikov o aude si pe care o retine , deoarece ideea studentului coincide intr-un mod ciudat cu propriile sale framantari.             Romanul motiveaza crima prin mizerie, motivare amplificata si prin destinul familiei Marmeladov si prin alte tablouri de mizerie si suferinte la care asista Roskolnikov.               Ideea predestinarii este sugerata nu doar prin coincidenta intamplarilor, dar si prin existenta unor forte inexplicabile , care il dirijeaza pe Roskolnikov , il obliga sa treaca prin Semmaia cu toate ca drumul lui nu era pe acolo. In discutia cu Porfin Petrovici, la observatia acestuia ca «  ma rog » ce se va intampla daca oamenii obisnuiti vor incepe « sa taie la dreapta si la stanga », Roskolnikov raspunde ca din acest punct de vedere nu e justificata vreo ingrijorare , intrucat acesti oameni mici se sperie singuri de ceea ce au facut si se executa singuri « se pocaiesc in public – ceea ce este frumos si e o pilda inaltatoare ; intr-un cuvant, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor…Exista o anumita lege in aceasta privinta ».             Complexitatea relatiilor intre diferite personaje il determina pe cititor sa vada in soarta lui Roskolnikov in primul rand o tragedie determinata de nedreptatea sociala. Pe tot parcursul actiunii Roskolnikov, fiind un personaj complex manifesta o varietate de trairi sufletesti : compasiunea pentru Marmeladov si familia acestuia (fara de care nu putea sa aiba loc intalnirea cu Sonia, hotaratoare pentru destinul personajului), indignarea impotriva casatoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferinta omeneasca ( intalnirea cu fetita beata etc.).             II aparuse ideea de a trece peste piedicile absurde pe care oamenii si le ridicasera in fata, de a-si verifica personalitatea de a incerca , de a indrazni . « N-am ucis casa o ajut pe mama, aste-s vorbe ! N-am ucis ca , obinand mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii ! Nu pentru asta !  Am ucis si atata tot ; am ucis pentru mine si in clipa aceea desigur, nu ma gandeam deloc daca am sa ajung binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata un parazit social !…N-a fost banul motivul principal ca am ucis. Sonia , altceva m-a indemnat(..)atunci voiam sa stiu daca sunt si eu un paduche ca ceilalti sau sunt un om in toata puterea cuvantului. Daca voi putea sa trec peste unele piedici ? Daca voi cuteza sa ma aplec si sa ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul… ». Piedica peste care se simte obligat sa treaca este viata aproapelui , fie el tata, iubit sau un necunoscut : inlaturandu-i , aparent motivat sau gratuit , aceste fiinte isi asuma prerogativele judecatorului suprem , se substituie – in viziunea dostoievskiana –lui Dumnezeu.             Asasinul se simte izolat , insingurat , incapabil de a-si iubi mama ori sora, de a dialoga cu semenii sai (cu exceptia Soniei care ii ramane fidela tot timpul). Este semnificativa intentia romancierului de a-si constrange eroul « sa-si zboare creierii » ca si gratierea lui ulterioara. In ceea ce-l priveste pe Raskolnikov, condamnarea lui a fost comutata in doar opt ani de munca silnica cu deportare, judecatorul-autor prevazand din timp disponibilitatile sale pentru « invierea lui Lazar ».             Suferinta este ideea etica centrala a lui Dostoievski . Omului ii e harazita suferinta, el trebuie sa se curete de pacat prin chinuri multe si grele. Lovitura de teatru de la capatul celei de a doua intalniri cu anchetatorul – neasteptata marturisire a falsului criminal , tocmai cand nervii lui Roskolnikov sunt pe cale de a ceda si arta psihologica a lui Porfiri Petrovici a reusit aproape sa-i infranga rezistenta- indeplineste in roman nu numai o functie arhitectonica , ci si una de continut , morala si filozofica. Ea amana deznodamantul fatal, pentru ca Dostoievki nu vrea ca Raskolnikov sa cada intr-o capcana, ci sa isi recunoasca el insusi , vinovatia, in numele unei anume « idei » - si de fapt apropie acest deznodamant in masura in care ilustreaza in ochii adevaratului ucigas aceasta idee. Daca oameni nevinovati se denunta , vor sa se descarce de pacatele lor suferind pentru a le altora , atunci cu atat mai mult se cuvine recunoscuta crima faptuita cu adevarat !             Raskolnikov din Crima si pedeapsa va incerca experienta supraomului : depasirea zidului moralei comune ; dar va suferi esecul : delictul se va intoarec impotriva lui din pricina acelei intime prezente a lui Dumnezeu in constiinta  vinovatului, care este remuscarea si in aceasi timp, mantuirea.             Pe de alta parte, personajele pozitive (ideale, in conceptia autorului) sunt zugravite mult mai palid. Razumihin si Dunia se comporta firesc , dar nu se intiparesc in memorie, sunt sterse. Razumihin ,desi se ingrijeste de Raskolnikov cat este bolnav si castiga prin naturaletea si sufletul sau bun admiratia mamei lui Raskolnikov cat si a Duniei , aflat impotriva socialistilor si pentru virtutile « solului » natal, este doar un : « baiat bun». Judecatorul de instructie Porfiri Petrovici e ingenios, bun psiholog (analiza psihologica a comportarii lui Raskolnikov inainte si dupa crima o face mai ales prin intermediul acestui personaj), dar si el e un om prea obisnuit , iar in roman are doar o functie nu si un rol. In ciuda prezentei sale relativ « sterse » in roman (pronunta cele mai putine cuvinte) , Sonia Marmeladova ramane unul din personajele celebre ale literaturii universale. Sonia desi face parte din categoria oamenilor umili , ea il determina pe Raskolnikov sa marturiseasca crima. Astfel ea reprezinta o intrupare a principiului smereniei, a frumusetii uname pe care sacrificiul o pastreaza in om , chiar daca soarta  il impinge in mocirla (Sonia fiind prostituata pentru a-si asigura existenta).             Crima si pedeapsa este romanul tulburarii sufletesti a lui Raskolnikov , care savarseste crima datorita mizeriei in care traieste incalcand regulile morale si fraternitatea umana. Trairile sufletesti intense a le personajului pot da dovada uneori de cinism acesta fiind chiar mandru de crima pe care socoteste ca a savarsit-o pentru o cauza nobila.     Crima si pedeapsa este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru ca Raskolnikov participa la douazeci si sapte din cele patruzeci de episoade ale romanului , sau pentru ca in cele doua saptamani, scurse de la prima vizita la batrana camatareasa pana la autodenuntare, el se afla permanent in centrul actiunii (care dureaza efectiv doar noua zile si jumatate), ci mai cu seama fiindca  toti ceilalti eroi ai cartii – sora si mama lui, Sonia si Razumihin, Lujin si Svidrigailov – sunt laturile, valentele , posibilitatile sale , tot atatea fatete ale unuia si aceluiasi caracter. Crima si pedeapsa este povestea unei idei, pe care o intruchipeaza , pro si contra , toate personajele cartii nu si Raskolnikov : ideea naturii lor superioare, infrangand obstacolele , a luptei cu stupidele prejudecati umaniste, a alesilor ce dispun in voie de inertul material uman , a conducatorilor cu drepturi nelimitate si subjugand pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a fortei neinduratoare careia trebuie toti sa i se supuna fara sa cracneasca, ideea cesarismului, ideea napoleoneana, ideea supraomului !   Crima si pedeapsa  este si o antologica sociografie peterzburgheza, monografia orasului monoton si cenusiu, mohorat, mucegait, dospind de vicii, cu ulite intunecoase si piete murdare, cu birturi in care scandalurile se tin lant si camere de hotel in care s-au cuibarit plosnitele, cu umbre slabite de foame, innecate in alcoolism si prostitutie, cu podurile de pe care nenorocitii ajunsi la capatul puterilor se arunca in apa tulbure si rece a Nevei.   de citit și download cartea de aici Crima si pedeapsa  

Eugenie Grandet de Honore de Balzac   Eugenie Grandet face parte din Comedia umana si se încadreaza în ciclul Scene din Viata de provincie.   Romanul evoca drama unui suflet curat, ale carui aspiratii sunt zadarnicite de puterea banilor si de interesele meschine ale societatii in care evolueaza personajul. Fiica lui Felix Grandet, un dogar din Saumur, imbogatit prin specula, Eugenie Grandet va creste sub autoritatea tatalui ei. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni.   Critică morală robustă adusă lăcomiei şi sărăciei vieţii provinciale, romanul combină personajele convingător construite, cu o înţelegere sociologică adâncă a schimbărilor din societatea franceză, în prezentarea realistă a tatălui lui Eugenie în chip de zgârcit tiranic. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni. Balzac ne înfăţişează avariţia nu doar ca „păcat” individual, ci ca o reflectare a nihilismului lumesc al finanţismului specific capitalismului din veacul XIX. Intriga este de o simplitate clasică şi circularitate cauzală şi dezvăluie o tragedie burgheză, pe care naratorul o consideră mai cruntă decât oricare alta îndurată de casa lui Atreus. Obsedat de câştigurile băneşti, tatăl lui Eugenie îi limitează experienţa de viaţă, distrugându-şi în final familia. Romanul dezvăluie tot răul făcut lui Eugenie, deşi aceasta încearcă să îşi afirme demnitatea morală prin acte de generozitate. Singura societate a tinerei fete o formeaza familiile Cruchot si Grassins, care rivalizeaza in cucerirea, prin casatorie, a celei mai bogate mostenitoare din tinut. Venirea neasteptata de la Paris a varului sau, frumosul Charles, aduce in sufletul lui Eugenie iubirea, sentiment necunoscut pana atunci. Charles fusese trimis la Saumur de tatal sau. Acesta, dand faliment, se sinucide, iar Charles este nevoit sa plece in Indii pentru a face avere. Dorind sa-i vina in ajutor si sperand ca acesta se va intoarce la ea de indata ce-si va restabili echilibrul financiar, Eugenie ii ofera tanarului Charles toate economiile sale si aurul strans din darurile anuale primite de la tatal sau. Cand, dupa plecarea nepotului sau, batranul Grandet afla ca Eugenie i-a dat tot aurul, o inchide in camera, hranind-o numai cu paine si apa. impacarea dintre cei doi va avea loc abia la moartea mamei lui Eugenie, Grandet teman-du-se ca fiica sa si-ar putea revendica mostenirea. Charles se intoarce la Paris, dupa opt ani, dar inasprit, timpul facand din el un om dur si avid de parvenire. ii adreseaza verisoarei sale, care pana atunci il asteptase cu speranta, o scrisoare rece prin care o informeaza despre casatoria sa cu fiica unei familii nobile. Vazandu-si toate idealurile spulberate, Eugenie, al carei tata decedase cu putin timp in urma, accepta resemnata casatoria cu unul din vechii sai pretendenti, traind in continuare in izolare si dedicandu-se actiunilor caritabile. Cu o înţelegere a ciclurilor temporale ce îl prefigurează pe Proust, Balzac dramatizează atât contextul critic al acţiunilor individuale, cât şi rotiţele schimbării de generaţii. Sentimentalismul comic temperează puternicul realism social; Balzac stoarce din judecăţile naratorului său, mai mult sau mai puţin omniscient, motive de amuzament surprinzătoare. O primă luare de contact ideală cu unul din marii romancieri realişti  

       Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu prapastii adanci si noduroase, unde se auzeau bubuiturile unei furtuni vesnice si unde batea un vant foarte puternic, care ii lua cu sine pe osanditi, ca pe niste frunze vestede, ii zgaltaia, ii lovea unul de celalalt. Dante privea ingrozit vazandu-i alergand si tapand de spaima si disperare. Il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii aceia si de ce fugeau ingroziti.       Aceia erau oamenii, care in timpul vietii s-au lasat orbiti de patima iubirii, i-a raspuns maestrul.Intalnira o femeie si un barbat strans imbratisati si Dante vru sa stie ce era cu ei. Indemnat de Virgiliu ii intreba cine sunt. Afla, astfel, ca sunt Francesca da Rimini si Paolo Malatesta. Au fost orbiti de pasiunea care i-a orbit si i-a dus la moarte. Dante isi aducea aminte de trista poveste a lui Paolo si a Francescai, care au fost ucisi chiar de sotul ei.      Ajunsera la al treilea cerc al Infernului. Aici era o ploaie rece si mohorata, amestecata cu zapada, cerul era cenusiu iar pamantul arata ca o mlastina urat mirositoare. Acest cerc era pazit de Cerber, fiorosul caine cu 3 capete. Patra tot timpul si se napustea cu ghearele lui ascutite asupra osanditilor care zaceau in mocirla: ii zgaria, ii sfasia, ii sfarteca in patru, iar ei incercau in zadar sa fuga de el, condamnati sa stea in noroi pe vecie.    Printre cei nefericiti, Dante recunoscu pe Ciacco, un mancau vestit din Florenta.    Plecara mai departe, drumul ducea catre al patrulea cerc, unde-l gasira pe Pluto, fostul zeu al bogatiei, prefacut in demon. Pluto prinse a vorbi fara noima:" - Pape Satam pape Satam, aleppe!', dar Virgiliu ii spuse sa taca si sa-si mistuiasca furia. Acesta tacu pe data si cei doi reusisera sa treaca de el. Aici gasira doua cete mari de osanditi, care mergeau in directii opuse si toti impingeau cu bratele si cu pieptul niste bolovani mari, iar cand se intalneau se loveau fara mila. Unii strigau "Ce tot aduni?" iar ceilalti raspundeau "Ce tot risipesti?". Curios Dante, il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii acestia si de ce sunt impartiti in doua cete.     "Unii  ispasesc pentru avaritia lor, ceilalti pentru ca au fost risipitori, crezand ca banii sunt cel mai important lucru din viata lor si acum se chinuiesc sa impinga niste pietre fara valoare!" - ii raspunse Virgiliu     Mergand mai departe, vazura ca din pamant tasnea un izvor negru, ce forma un parau vinetiu si, mergand pe firul lui ajunsera la al cincilea cerc al Infernului. Paraul forma la randul sau o intinsa mlastina, pe nume Styx, in care erau alte suflete despuiate care se luptau, muscandu-se, zgariindu-se, lovindu-se cu piciorul.     Dante afla ca oamenii aceea s-au lasat prada maniei si furiosi sunt si morti.     - Dar de ce tot locul dimprejurul apei se misca si clocoteste? mai intreba el     - Pentru ca sub apa sunt alti pacatosi si lenesi. Ei au fost apatici si delasatori in timpul vietii, cand vedeau lumina soarelui, apatici si delasatori vor fi acum pe vecie, cufundati in noroi.     Si mergand ei asa, Dante si Virgiliu ajunsera la un turn, iar cel dintai isi dadu seama ca deasupra aceluia se aprinsera doua lumini, carora le raspundea o alta din departare. Dante se nelinisti si intreba ce sunt semnalele acelea, si Virgiliu il indemna sa se uite la mlastina. Acolo vazu o barcuta inaintand cu iuteala, impinsa de un vant misterios, iar in ea era un singur om, care striga:" - Aha, esti al meu acum, suflet osandit!, dar Virgiliu se rasti la el:"- Nu striga degeaba, Flegias! Nu-l vei avea pe acest om, aceasta e voia Domnului. Mai bine du-ne dincolo de mlastina!"      Se urcara in barca si inaintara spre mlastina mortii. Acolo intalnira un chip sinistru, care se intoarse spre Dante cu ochii iesiti din orbite, il intreaba: "- Chiar esti tu, cel care vii inainte sa-ti fi sunat ceasul?"     - Eu voi pleca de aici. Dar tu cine esti?     - Sunt unul care plange, raspunse omul     Atunci Dante exclama, recunoscandu-l : - Plangi in continuare, blestemat sa fii, si ramai unde esti!     Era florentinul Filippo Argenti, cel care isi ispaseste trufia, mania si orgoliul sau nemasurat.      Luntrasul Flegias, ii aduse la marginea cetatii, care avea o culoare rosiatica sinistra din pricina flacarilor. In jurul lor aparura mii de diavoli, care nu voira sa-l asculte pe Virgiliu, ci doar ii spuse ca Dante nu va trece, doar el putea sa treaca mai departe.Dante era foarte inspaimantat, mai ales cand vazu ca diavoli i-au inchis poarta cetatii in nas lui Virgiliu. Pe data aparura trei femei infioratoare, manjite de sange si cu serpi verzi incolaciti pe trup. Virgiliu izbucni:    - Iata-le pe cele trei furii! Le vezi? Sunt Megera, Alecto si Tesifona.   - Cum Dumnezeu o sa trecem?, intreba el     Un strigat infiorator se auzi: - Vino Meduza, si prefa-l pe omul acesta in stana de piatra!     Meduza era de fapt o creatura monstruoasa, in stare sa-i impietreasca pe toti cei care priveau. Virgiliu striga repede, deasemenea si el speriat; - Dante inchide ochii, nu te uita la ea!    In timpul acesta diavolii alergau pe ziduri, facand un vacarm ingrozitor, pana in clipa cand aparu un inger stralucitor care inainta mandru, pasind pe apa mocirloasa. Lovi portile palatului cu o varguta si acestea se deschisera pe data. Inainte sa plece spuse: - Fiti cu bagare de seama!     Dante si Virgiliu intrara in cetatea parasita, iar Dante se opri infricosat. In fata lui se intindea un sir de morminte de piatra, toate deschise. De aici se auzeau gemete si vaiete si iesea o lumina orbitoare.     Virgiliu ii spuse ca acolo sunt ereticii, cei care s-au indepartat cu trufie de la adevarata credinta. Dupa judecata de Apoi, mormintele lor vor fi inchise pe vecie, caci ei n-au vrut sa creada in Inviere.