Literatura universală comentarii si rezumate

In aceasta poveste este vorba despre un baiat care era croitor. Intr-o zi, pe la fereastra casei sale trecea o femeie care vindea magiun, iar croitorasul cumpara un borcan. Isi intinse pe o felie de paine magiun din belsug, dar pana sa apuce sa manance se asezara pe ea sapte muste. Croitorasul nici nu statu pe ganduri si le lovi pe toate dintr-o lovitura. Vazand mustele doborate, isi cusu pe chimirul de la brau "Sapte dintr-o lovitura".Crezandu-se viteaz, croitorasul pleca in lume sa-si arate vitejia. Merse ce merse, si in drumul sau intalneste un urias și îi demonstreaza acestuia cat de viteaz e el. Croitorasul nostru l-a invitat pe uriaş să-l însoţească la drum, însă acesta, îndoindu-se de calităţile flăcăului, l-a supus unor probe deloc uşoare: l-a pus să zdrobească o piatră până scoate apă din ea, însă croitoraşul a scos bucata de brânză din buzunar, scurgând-o de zer; l-a pus să arunce o piatră, dar eroul nostru a scos pasărea din buzunar şi i-a dat drumul. După cele două probe de foc, uriaşul l-a rugat pe eroul nostru să-l ajute la căratul unui stejar. Croitoraşul s-a ascuns între crengi, dând doar senzaţia că duce în braţe un pom, în timp ce uriaşul chiar ţinea de trunchiul pomului. Văzându-l aşa viteaz, uriaşul l-a invitat la peştera uriaşilor. Aici, matahala l-a condus pe musafirul său în dreptul unui pat mare, invitându-l să doarmă. Cum patul era prea mare, eroul nostru a ales doar un colţişor. La miezul nopţii, gazda, crezând că tânărul doarme dus, s-a sculat, a luat un drug de fier, lovind patul până l-a făcut bucăţi. Acum era fericit crezând că a scăpat de micul viteaz. Văzându-şi de drum, viteazul nostru a ajuns la curtea unui palat mare.  Împăratul acestui ţinut, l-a rugat pe croitoraş să intre în armata sa, apărându-l în caz de război. Croitoraşul a acceptat, primind astfel o casă frumoasă, dar şi iscând invidia celorlalte căpetenii de oşti. Temându-se de posibilitatea de a-şi pierde luptătorii cei mai buni din cauza croitoraşului, împăratul a decis să-l trimită pe acesta într-o misiune şi anume să le vină de hac celor doi uriaşi ce i-au adus împăratului mari pagube. Dacă va duce această misiune la bun sfârşit, croitoraşul se va alege cu jumătate de împărăţie dar şi cu fata împăratului.  Imparatul i-a dat-o pe fiica lui de sotie si jumatate de imparatie. Insa, intr-o noapte sotia lui îl auzea bolborosind despre cum o sa faca toti cavalerii slugi. Spunandu-i imparatului cele auzite, acesta a cavalerii sa-l omoare in timp ce dormea pe croitoras. Dar croitorasul auzi uneltirile impotriva lui si-i invinse, ramanad imparat pentru tot restul zilelor lui.

În această poveste este vorba despre un coleg de școală al lui Enrico, pe nume Coretti. Într-o zi s-a întâlnit cu Coretti și l-a întrebat ce mai face. Coretti ducea in spate un sac de lemne pe care le inghesui in pravalia tatalui sau.Coretti asezand lemnele îi spuse râzând, că-și învață lecția. În timpul acesta repeta la gramatică. Apoi îi povesti ce-a făcut el în ziua aceea. În timp ce-și făcea lecțiile, intra în prăvălie cineva și cumpăra lemne, apoi se apuca iar de teme, dar sosi carul de lemne cu care a trebuit sa se ducă tocmai în Piața Veneției, să aducă altele. Enrico, îl întrebă unde-și face el lecțiile și Coretti îl duse într-o odăiță, care era si bucătărie și sufragerie, iar într-un colț erau așezate cărțile si caitele lui Coretti. Din prăvălie se auzi o voce de femeie care voia să cumpere surcele și Coretti plecă să o servească. Pe foc avea un ibric în care fierbea cafeaua mamaei lui, care era bolnavă în pat și legată cu un tulpan la cap. Coretti avu grijă săștie dacă și-a luat siropul și o liniști spunându-i că totul merge bine la prăvălie. După ce se întoarseră în bucătărie Coretti îi spuse lui Enrico că e bine că are atâta timp liber ca să învețe. La ușa prăvăliei se opri o căruță plină cu butuci și Coretti aleargă să vorbească cu căruțașul și când se întoarse îi spuse lui Enrico, ca nu mai poate sta de vorbă cu el, că are treburi. Își strânseră mâinile și colegul său se întoarse sprinten la treburile sale.  

dragoste de viata, sau dependenta inconstienta, pentru ca viata e o forta oarba, un mecanism biologic ce ne impinge, ne taraste....viata se traieste pe ea insasi, nepasatoare fata de noi

 pot sa te provoc si mai tare, hehe, pentru ca gandurile sunt si ele generate electro-chimic in creier, adicateala, ceea ce numim noi "psihic", este in realitate tot fizic, si face parte din acelasi mecanism biologic al vietii, enigmatic inca pentru cei mai multi dintre noi

Romanul prezintă viaţa unei familii ruseşti din localitatea Skotoprogonievsk. Capul familiei, Fiodor Pavlovici Karamazov a fost căsătorit de două ori, în ambele cazuri mânat de interesul material. Prima soţie – Adelaida Ivanovna Miusova – provine dintr-o familie de boieri, iar din cauză că familia ei se împotriveşte căsătoriei cu Fiodor Pavlovici acesta se hotărăşte să o răpească. După o căsnicie măcinata de certuri şi bătăi, se hotărăşte să-şi părăsească soţul şi copilul – Dimitri Karamazov – şi fuge cu „un amărât de învăţător sărac”. La scurt timp îşi va găsi sfârşitul. Copilul este lăsat în grija slugei credincioase Grigori şi uitat de tată, apoi este luat de unchiul său Piotr Alexandrovici Miusov. Miusov îl încredinţează la rândul lui, spre creştere, „unei cucoane din Moscova, şi ea tot mătuşă de-a doua”. La moartea mătuşii e luat de una dintre fiicele acesteia. Tânărul Dimitri nu îşi termină studiile şi îmbrăţişează cariera militară. Ajuns ofiţer îşi pierde gradul în urma unui duel, „ca mai apoi să-şi recapete iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, risipind banii în dreapta şi-n stânga.” Fiodor Pavlovici se căsătoreşte apoi cu Sofia Ivanovna, care-i dăruieşte alţi doi feciori: pe Ivan şi pe Aleksei. După moartea soţiei şi aceşti doi copii vor fi lăsaţi în grija credinciosului Grigori. Dar generăleasa care o crescuse şi pe răposata lor mama îi va lua în grija ei. La moartea generălesei cei doi copii primesc o moştenire de o mie de ruble fiecare. Copiii vor rămâne atunci sub protecţia principalului moştenitor al răposatei, Efim Petrovici Polenov. Cel mai mare dintre aceşti doi fraţi, Ivan, urmează studiile universitare şi creează oarecare vâlvă prin articolele pe care le publică în gazete, ajungând să fie bine primit în cercurile intelectuale. Fratele mai mic, Alioşa, nutreşte încă din pruncie dragoste de oameni, motiv pentru care abandonează şcoala pentru a îmbrăca rasa monahală. Un al partulea presupus fiu i se mai naşte lui Fiodor Pavlovici – Smerdiakov. Acesta fusese conceput în urma unui pariu frivol a lui Pavlovici cu prietenii lui. Mama lui moare la naştere, iar băiatul va rămâne de asemenea în grija lui Grigori care-l creşte ca pe propriul copil. Smerdiakov nu va păstra nicio urmă de recunoştinţă pentru binele pe care i-l face Grigori şi soţia acestuia Marfa Ignatievna. Cu o sănătate precară, măcinat adeseori de crize de epilepsie, copilul se simte atras şi îmbrăţisează ideile ateului Ivan pe care nu le înţelege însă decât în mod superfcial. El este considerat de majoritatea oamenilor drept un semidoct sau sfertodoct cum se exprimă la un moment dat unul dintre personajele romanului. Dorind să îşi încheie socoteliile legate de moştenirea rămasă de la mama lui, Dimitri Karamazov încearcă prin intermediul stareţului Zosima, o împăcare cu avarul său tată. Dar departe de a duce la o înţelegere, această întâlnire va reliefa caracterul superficial şi ignoranţa lui Fiodor Pavlovici şi aduce în prim plan lupta celor doi- tată şi fiu – pentru Gruşenka, femeie pentru care fiul Dimiri, îşi părăseşte logodnica – pe Katernina Ivanovna – ; şi pe care tatăl o ademeneşte cu suma de trei mii de ruble, sumă pe care Dimitri se simte îndreptăţit să o mai primească din moştenirea mamei. Femeia iubită, Gruşenka, devine o obsesie pentru tânărul Mitea. Într-o seară, chinuit din cauza banilor care-i fuseseră încredinţaţi spre a fi trimişi la Moscova,  de Katerina Ivanovna, şi pe care-i risipise pe un chiolhan cu Gruşenka, tânărul Mitea îl snopeşte în bătaie pe tatăl său. Primul volum se încheie cu moartea stareţului Zosima, duhovnicul lui Aleksei, iar cel de-al doilea volum începe cu înmormântarea stareţului. Din ce în ce mai chinuit de lipsa celor trei mii de ruble şi de teama că în lipsa lui Gruşenka ar putea să îi facă o vizită tatălui, merge în faptul nopţii hotărât să-i surprindă pe cei doi trădători. Dar Gruşenka nu e la „casa părintească”. Surpins de Grigori, îl îmbrânceşte şi în loveşte, apoi o ia la fugă. Mânjit de sânge o determină pe slujnica Gruşenkăi să îi spună unde i-a plecat stăpâna. Află că aceasta a plecat să se întâlnească cu dintâiul iubit, care o trădase şi se căsătorise cu alta, rămas acum văduv şi care doreşte, aflând că Gruşenka a strâns ceva avere, să se căsătorească cu ea. Mitea se hotărăşte să o lase să fie fericită cu polonezul ei, dar nu înainte de a o surprinde cu un alt chiolhan, iar în zorii zilei plănuieşte să îşi încheie socotelile cu viaţa. Gruşenka îşi dă seama că întâia ei dragoste fusese mai mult o încăpăţânare de-a ei, o obsesie şi nu mai vede în bărbatul cândva iubit decât o umbră a celui pe care şi-l amintea ea. Realizează că cel pe care îl iubise este Mitea. Cei doi îndrăgostiţi decid să se logodească, dar sunt surprinşi în zorii zilei de anchetatorii morţii lui Fiodor Pavlovici care decid să-l aresteze pe Dimitri. Supus unui interogatoriu obositor se constată că toate probele susţin vinovăţia acestuia. Urmează un proces în care, în ciuda nevinovăţiei, Mitea este condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică în Siberia. Se spune despre acest roman că însumează tragediile celor din neamul Karamazov: soţiile decedează la puţin timp de la încheierea căsătoriei, tatăl e ucis (nu am de gând să vă destăinui cine este adevăratul ucigaş), Dimitri e închis pentru o crimă pe care nu a săvârşit-o, Ivan înnebuneşte, iar părerea celor din jur e că decesul acestuia e iminent, Alioşa, potrivit unor mărturii, în cel de-al doilea tom, rămas nescris, devine revoluţionar şi terorist găsindu-şi pieirea pe eşafod (Valeiu Cristea), iar Smerdiakov se spânzură. După părerea mea, era nevoie de o continuare pentru a putea ajunge la concluzia că neamul Karamazovilor ar fi unul blestemat. Adică – Mitea se pregătea să evadeze şi trebuia să vedem într-adevăr dacă a reuşit în cele din urmă, să plece în America şi să trăiască alături de Gruşenka, să se reîntoarcă apoi în Rusia într-un loc unde să nu fie recunoscut şi să fie îngropat pe pământul atat de drag, rusesc. Trebuia să vedem dacă febra cerebrală a lui Ivan a dus într-adevăr la deces sau acesta a reuşit să se vindece şi să rămână împreună cu femeia care-l iubea, Katia Ivanovna. De asemenea Alioşa trebuia să se amestece printre oameni, trebuia să se căsătorească, pentru ca la final, să se întoarcă la mănăstire. Cum altfel am fi putut ştii toate astea? Frații Karamazov este categoric o carte ce merită citită. Fibra sufletească pe care o emană experiența celor trei este de o putere incredibilă, așa că recomand oricui (indiferent de vârstă sau de experiența de viață) să facă acest exercițiu de empatie și să vadă că există anumite momente în viață în care întreaga noastră existență poate căpăta un sens, în care totul devine favorabil acelei schimbări (ca niște condiții de reacție favorabile înspre deplasarea echilibrului într-un anumit sens).   Caracterizarea personajelor: Dmitri Karamazov este personajul care se circumscrie exclusiv lumii materiale. Comparativ cu frații săi, Dmitri nu a fost interesat de studiu și de propria educație, petrecând însă mult timp în armată. S-a dovedit însă că Dmitri era o persoană vicioasă. Majoritatea banilor erau „investiți” în serate somptuoase. Viciile declanșează conflictul direct cu tatăl, motivul fiind o tânără femeie, Grușenka, de care amândoi se îndrăgostesc. În ciuda faptelor josnice, Dmitri trăiește constant remușcarea, e o conștiință care rămâne permanent întoarsă în sine, incapabilă de a valida și de a acționa în numele valorilor în care crede. Discuțiile cu Alioșa evidențiază căința pentru viciile care îl țin captiv, ca niște demoni, și care fac rău și celor din jur, Dmitri manifestându-și dorința de a se schimba și de a duce o altă viață după ce o va „câștiga” pe Grușenka. Moartea lui Feodor Pavlovici și acuzarea lui Dmitri pentru uciderea acestuia completează portretul lui Mitea care, în ciuda aversiunii față de „bătrân”, nu l-ar fi ucis niciodată pentru bani.   Ivan Karamazov este fundamental diferit de fratele său. Recunoscut în societate pentru inteligența și pentru spiritul liber cu care își întocmește articolele, e un sceptic în ceea ce privește religia. Ivan revine în localitate din cauza conflictului dintre Mitea și tatăl său, dar și pentru a curta o domnișoară care era logodită cu fratele său mai mare. Renunță în cele din urmă, sceptic și lucid, și decide să plece. Înainte de asta însă, cititorul poate observa tumultul interior, zbuciumul sufletesc al personajului. Convorbirile cu Alioșa îi surprind vulnerabilitatea, pe care el încearcă să o ascundă sub masca ideilor din articolele sale. Ivan, de fapt, nu vede niciun rost în viața pe care o trăiește, simte că trăiește într-un teritoriul al vidului, al derizoriului, al deșertăciunii, ceea ce îl face confuz în privința viitorului. Această decepție este surpinsă în una dintre ultimele discuții cu fratele său mai mic, în care îi prezintă unul dintre poemele sale, „Marele inchizitor”. Poemul este, din punctul meu de vedere, extrem de condensant, multitudinea de idei fiind uneori dificil de decodat de către cititor. El rămâne reprezentativ pentru raportul dintre om și Dumnezeu așa cum este înțeles de personajele dostoievskiene. Modul în care Ivan interpretează cele trei ispitiri biblice (respectiv cele trei răspunsuri ale lui Isus) este unul original, în fața căruia nu poți rămâne indiferent. Inchizitorul (adică Ivan) îl acuză că, refuzând să transforme pietrele în pâine, le oferă oamenilor deplina libertate de a alege. Transformând pietrele în pâine, El ar fi putut să transforme și pâinea în pietre, astfel încât oamenii ar fi depins de El, viața lor fiind condiționată de voința divină. Ce m-a impresionat este modul în care este descrisă reacția pe care o are Isus, blândețea cu care îl ascultă pe Inchizitor. Pledoaria și acuzația aparțin întregii lumi, a cărei evoluție are nevoie (cel puțin așa consideră Ivan) să fie stăpânită, nu să i se confere liberul arbitru. Poemul demonstrează cum acesta, în ciuda științei și a capacității incredibile de viziune și de perspectivă, nu reușește să vadă răspunsul la aceste acuzații și nu poate să înțeleagă adevărul sau să descopere un sens al vieții, lăsându-se prins în cercul vicios al mundanului și al încercării acesteia de a căuta o explicație a existenței favorabile ei.   Alioșa, cel mai mic dintre frații Karamazov, este un tânăr călugăr, aflat sub călăuzirea starețului Zosima. Alioșa aparține dimensiunii mistice, spirituale, puritatea și inocența întregii lui ființe fiind aproape neverosimile (aducând cu „idiotul” Mîșkin, deși, în cazul lui Alioșa, această inocență pare conștientă și pe deplin asumată). Bunătatea și curățenia spirituală trebuie însă să fie încercate, să fie murdărite și apoi purificate și înălțate prin suferință. El trebuie să se confrunte cu frații și tatăl său, ale căror idei și comportament îi sfidează, direct sau indirect, principiile. Alioșa trebuie să îndure moarte starețului Zosima, părintele său spiritual, omul față de care simte deopotrivă respect și iubire. Trebuie apoi să fie trimis în lume și să fie ispitit de către aceasta (Grușenka încearcă să îl seducă, ajungând, în cele din urmă, să se mărturisească și să se salveze prin acesta). Personajul își desăvârșește astfel bunătatea și puritatea prin cunoașterea răului, prin asumarea lumii, prin „testarea” propriului suflet în mrejele acesteia.

John Keats Poet romantic englez (a doua generație de poeți romantici ai Angliei) aduce în poezia sa cultul antichității și interesul pentru lumea medievală, folclorică și mitologică. În timpul vieții sale, criticii nu i-au fost favorabili și lucrările sale au fost publicate cu succes abia cu patru ani înainte de mortea sa.  După moartea sa, lucrările sale au crescut vertiginos ca prestigiu. Lucrările sale au influențat mulți poeți și mult mai târziu (ca epocă) Jorge Louis Borges spunea că întâlnirea sa cu opera lui Keats a avut o influență semnificativă asupra sa ca poet. La fel ca si alti poeti romantici, Keats a fost un cantaret al frumusetii si desavarsirii lumii, mai ales al frumusetii sensibile. El iubea culorile florilor, ale marii, ale cerului, miresmele plantelor. Se intalneste si la Keats un cult al antichitatii, al idealurilor ei profund umane. In poemul Endymion (1818), Keats trateaza mitul dragostei zeitei lunii, Selene, pentru pastorul Endymion, aparandu-i sub forma unei bachante patimase. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au rasturnat stapanirea lui Uranus, a ramas neterminat. Keats a abordat si subiecte medievale. Ele au servit ca baza pentru poemul Isabella (1818), precum si pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes, 1819). Ca si in alte creatii epice, talentul sau se manifesta cu cea mai mare forta in strofele lirice ale poemelor. Idealul sau estetic si-a gasit cea mai deplina intruchipare in poezia lirica. Modele remarcabile sunt poeziile "Oda unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Oda la o urna greceasca" (Ode on a Grecian Urn). In ele s-au manifestat trasaturile caracteristice ale poetului: perceperea senzoriala a naturii, forta imaginatiei, darul neobisnuit de a insufleti intreaga lume inconjuratoare. Keats s-a ocupat si de formele poeziei si a lasat un mare numar de sonete splendide, imbogatind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. In mod deosebit a reusit sa redea in cuvinte culorile naturii, infatisarea exterioara a obiectelor. In poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusete aparte, al carei izvor il constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele si obiectele lumii reale pana la treapta frumosului adevarat.   ODĂ LA O URNĂ GRECEASCĂ   Mireas-a liniștii eterne, fecioară încă nerăpită, Copil de suflet al tăcerii și-al timpului ce trece greu, Povestitoare din pădure, ce spui povestea înflorită Mai dulce ca în versul meu, O ! spune, spune ce-i legenda cu zei și oameni dimpreună. Din plaiurile-Arcadiene ori din a Tempei mândre văi, Și care-n horbotă de frunze, frumosul trup ți-l încunună ? Și ce fecioare răzvrătite, ce oameni sunt colo, ce zei ? Și ce-i năvala cea nebună și lupta ceea de scăpare ? Și fluierele care cântă ș-acea sălbatec-admirare ? Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută Cântarea care nu se-aude; o ! fluiere, cântați mereu, Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută             Cântați-o sufletului meu ! O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o, Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura. Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o, Oricât te-ai crede de aproape. Și totuși nu te întrista: Deși nu ți-ai văzut norocul, nu-mbătrânește-a ta mireasă, Și tu de-a pururi vei iubi-o și ea va fi mereu frumoasă.   O ramuri, fericite ramuri ! frunzișul vostru totdeauna Îl veți păstra și primăverii voi nu veți zice bun-rămas Ferice cântăreț ! Din fluier doinești mereu și nou întruna             E-al fluierului dulce glas Iar tu, iubire fericită, tu încă ești mai fericită, Și tinerețea ta-i eternă, în veci înfiorată ești, Tu veșnic caldă, bucurie ce-ntruna poate fi sim'ită, Deasupra timpului ce trece ș-a patimilor omenești, Ce-ți lasă inima închisă, de jale și durere frântă, Usucă limba ta în gură și fruntea ta o înfierbântă.   Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfă și misteuri. O ! preot ne-nțeles de lme, la ce altar aduci grăbit Sărmana juncă ce se zbate și muge-ntruna către ceruri             Cu pântecele-mpodobit ? Ce orășel se vede-acolo, pe malul râului sau mării,  Ce pașnică cetate oare în vârful muntelui o fi, Din care iese tot poporul în dimineața închinării ? O ! mic oraș, a tale strade de lume nu vor mai vui Și nici un suflet de pe lume nu va veni ca să ne spuie De ce acuma stă acolo o părăsită cetățuie. O ! formă atică ! ce zveltă ești în podoabele-ți sculpate ! Cu mândri tineri și fecioare ca statuile-nmărmuriți, Cu ramurile din pădure și buruienile călcate,               De frumusețea ta vrăjiți, Noi stăm ca-n fața veșniciei, tăcută pastorală rece ! Tu vei rămâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi, Atunci când vârsta cea de astăzi din viața asta s-o petrece. Și omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate ști : Că Adevărul e Frumosul, Frumosul Adevăr se cheamă, Atâta-i tot ce știți aicea, de alta nu mai țineți seamă.  

Tartarin din Tarascon (rezumat) de Alphonse Daudet   În această carte este vorba despre un om pe nume Tartarin, care locuia în orașul Tarascon. Înainte de a începe povestea ar trebui să vă spun că tarasconezilor le plăcea foarte mult să vâneze. Dar cred că vă întrebați cine era Tartarin? El a fost un bogătaș care era renumit în Tarascon, și nu numai. El era un foarte bun vânător. Avea, în special, o pasiune de a vâna lei. Tartarin din Tarascon era maruntel, roscovan, pantecos, avea o barba stufoasa si ochi fulgeratori. El avea o colectie impresionanta de arme albe si arme de foc, o colectie de carti de aventuri si o gradina neinchipuit de frmoasa, lucruri de care era foarte mandru. Oamenii din Tarascon il apreciau foarte mult pentru vitejia sa.  Într-o zi, s-a hotărât să plece în Africa pentru a-și mări faima vânând lei. Avea, drept să vă spun, vitejia lui Don Quijote. Ajuns acolo, dezamăgirea îl cuprinse: se înarmă, se pregăti bine și se așeză să stea la pândă. Aștepta. Nu se întâmpla nimic. Se părea că nu mai sunt lei, că toți au fost deja vânați. Până la urmă avu norocul să dea peste un leu orb. Îl omorî și îl trimise la Tarascon. Tartarin cunoaste o maura pe nume Baia cu care se insoara. Dar dupa un timp, lui Tartarin i se facu dor de vanatoare, si hotari sa porneasca iar in cautarea leilor. El il cunoaste pe printul Gregory de Montenegro. Acesta il tradeaza pe Tartarin, dar totusi, marele erou o scoase la capat si reusi sa faca rost de o blana de leu. El se intoarse biruitor la Trascon, fiind primit ca un rege.   pdf il descarcati de aici......Tartarin din Tarascon pdf docx

Acțiunea romanului se petrece în Texas și îl are ca protagonist pe Maurice mustangerul, cel îndrăgostit până peste cap de Lousie, fiica unui bogat plantator, care și ea îl iubea pe acest tânăr irlandez stabilit în preerie. Lucrurile se complică atunci când căpitanul Callhown (vărul Louisei) își bagă coada în frumoasa lor poveste de dragoste, convins fiind că fata i se cuvine lui. În paralel, în preerie apare un ciudat călăreț fără cap care bagă groaza în toți cei ce au ghinionul de a-l întâlni.  Deși cititorul știe cine este înfiorătoarea arătare, abia la sfârșitul cărții, în timpul procesului, amănunte lămuritoare duc la înțelegerea deplină a faptului că Henry, fratele Louisei, fusese omorât și decapitat de către căpitanul gelos care, în bezna nopții, crezuse că s-a întâlnit cu Maurice mustangerul.   După ce încep întâlnirile nocturne pe furiș dintre Louise și Maurice, are loc o crimă (nu spun cine este ucis), Maurice fiind acuzat de crimă. Maurice însă, din cauza stării de sănătate nu poate vorbi, nu poate povesti despre întâmplările la care a luat parte și astfel este conservat misterul călărețului fără cap, ce-și face apariția în zonă imediat după ce crima este săvârșită. In acelasi timp, in prerie apare un straniu calaret fara cap care ii ingrozeste pe toti cei care il intalnesc. Inainte ca misterul calaretului fara cap sa fie rezolvat, iar asasinul lui Henry sa fie adus in fata justitiei, au loc multe intamplari ciudate. Finalul cărții este de fapt ancheta crimei săvârșite, precum și încercarea de dezlegare a misterului călărețului fără cap.  

Doi ani de vacanță – Jules Verne Romanul „Doi ani de vacanță” a fost publicat de binecunoscutul scriitor Jules Verne în noiembrie 1888. După cum acesta mărturisea lumii întregi, în prefața ediției princeps a cărții, ambiția sa era de a reface condițiile din Robinson Crusoe pentru protagoniștii săi, un grup de copii naufragiați pe o insulă.  Dorea ca toată lumea să afle de câtă inteligență și curaj sunt capabili copiii într-o situație limită. Povestea avea să găsească ecou și în scrierile altor romancieri. Acest roman este reluarea temei din Insula misterioasa, de data aceasta protagonistii fiind , in loc de adulti, un grup de 15 copii cu varstele intre 8 si 14 ani de la un colegiu din Noua Zeelanda, care pornesc accidental, singuri, fara echipaj,  intr-o excursie cu vasul Sloughi si dupa o furtuna naufragiaza pe o insula izolata, Hanovra, langa coasta chiliana.  Naufragiarea unor baieti pe o insula pustie si lupta acestora pt. a supravietui condiitilor vitrege ale naturii.        Tentatiei lui Robinson Crusoe nu-i putea scapa nici Jules Verne, marele maestru francez al aventurii, care imbina atat de convingator fictiunea cu realitatea. Cei 15 eroi intre 8 si 14 ani, care nimeresc pe o insula pustie, retraiesc peripetiile celbrului solitar, punandu-si in joc inteligenta destoinicia si curajul proprii varstei lor. Iar aceste calitati devin si mai necesare cand, in afara vitregiilor naturii, acesti baietandii trebuie sa infrunte si asaltul unor ucigasi netrebnici. Pentru eroii nostrii, oricat de puternice sunt imprejurarile, nimic nu-i impiedica sa le biruie. Din aceasta confruntare eroii ies mai puternici si mai siguri pe ei.        Doi ani de vacanta inseamna mai presus de orice o inedita scoala a vietii.

Azi sunt docila si ar trebui sa-mi dai un cosulet cu bomboane ca iti dau dreptate. Azi. Numai azi :grinning::grinning::grinning:

Vrejul de fasole care a crescut pana la cer, poveste populara Ionica traia intr-o casuta cu mama lui. Ea isi castiga painea cosand haine, in timp ce Ionica lucra in gradina de zarazavat si avea grija de singura lor vaca pe nume Riska, pe care o mulgea in fiecare zi. Dupa o iarna foarte grea, in primavara urmatoare abia rasarise ceva in gradina lor de zarzavat si intr-o dimineata Ionica o anunta pe mama sa: – Mama, nu mai avem cu s-o haranim pe Riska. Va trebui s-o ducem la piata s-o vindem. Trista, mama ii spuse s-o duca la targ si s-o vanda. – Incearca sa obtii un pret bun pe ea, il sfatui pe fiul ei. Ionica ii lega vacii o funie de gat si se indrepta cu ea spre targ. In drum spre oras se intalni cu un batran. – Unde duci vaca asta? Il intreba batranul pe Ionica. – La targ s-o vand. Avem mare nevoie de bani. – Iti cumpar eu vaca in schimbul acestor boabe fermecate, raspunse batranul. Vei vedea ca tu si mama ta nu veti mai avea nici un gand daca aceste boabe vor fi ale voastre. Lui Ionica tare I-ar mai fi placut sa-i faca mamei sale o bucurie, asa ca se invoi cu batranul si-i vandu vaca in schimbul boabelor fermecate si se grabi spre casa. – Dar fii atent! il atentiona batranul inainte sa se desparta unul de altul. Cu ajutorul acestor boabe vei gasi comorile pe care mi le-a furat candva un urias lacom. Daca vei reusi sa le gasesti poti sa le pastrezi pentru tine. – Nemaipomenit! exclama Ionica, fericit ca daduse un astfel de noroc peste el. Cand mama sa a aflat despre afacerea lui Ionica s-a infuriat asa de tare, incat l-a trimis la culcare fara sa-i dea de mancare. De furie ea a aruncat boabele de fasole afara pe fereastra. Ionica s-a trezit dis-de-dimineta. Spre mirarea lui vazu ca fereastra era acoperita din afara cu o planta ciudata, uriasa, si anume, o fasole. A deschis fereastra si cand s-a uitat in sus n-a putut sa ajunga cu privire pana in varful fasolei. S-a aruncat pe prima frunza si a inceput sa urce spre varf. – Probabil comoara se afla in varf, se gandi baiatul. A urcat pana in varf si acolo sus s-a trezit intr-un tinut minunat. A vazut in jurul sau palate minunate, cu turle care ajungeau pana la cer, fortarete inconjurate de ape lucitoare ca oglinda, pasari minunate care zburau lin in inaltul cerului senin. Dupa ce s-a saturat de privit atatea frumuseti, Ionica s-a gandit ca ar fi bine sa-si continue calatoria. S-a dat jos de pe vrejul de fasole si a pornit peste campie, sperand sa gaseasca ceva care sa-I potoleasca setea si foamea. Dupa vreo 2 ore de mers a ajuns la o casa si a batut la usa. In pragul usii a aparut o servitoare: – Sunt mort de oboseala, de foame si de sete! Pot sa intru sa ma odihnesc un pic? – Te-as ospata cu placere, raspunse servitoarea, dar stapinul meu e un urias care a mancat multi copii pana acum. Mi-e teama ca vei avea aceeasi soarta si tu, daca te va gasi aici la intoarcere. Ionica nici n-a mai avut timp sa raspunda pentru ca de-afara s-a si auzit o voce tunatoare: – Cand va fi gata mancarea aceea? – Imediat stapane! Raspunse servitoarea. Apoi l-a apucat pe Ionica de mana si l-a inchis in camara. Intr timp, Uriasul cobora treptele cu pasi apasati.   – Ei dracie! Simt miros de om! Cineva a umblat aici! – Da’ de unde, domnule. Se simte doar mirosul de carne care fierbe pe plita. – Bine, bine, da-mi mancarea ca mor de foame! Femeia ii umplu farfuria si o puse pe masa. Era acolo carne de carnat, 4 curcani si 12 felii de snitele. Dupa ce termina de mancat tot ce era pe masa, ii spuse servitoarei sa-i aduca banetul de aur ca vrea sa se „joace” putin cu el. Femeia I-a adus un sac mare, plin cu monede de aur. Si dupa ce i-a numarat, s-a dus in camera sa se odihneasca. Nu trecu mult timp ca se si auzira niste sforaituri de se cutremura casa. In acest timp, Ionica iesi din ascunzatoare, se apropie de masa, isi umplu sacul cu bani, il puse pe umeri si se indrepta cu el spre usa. Dar chiar in momentul in care trecu pragul usii, sacul se lovi de usa si aceasta incepu sa scartaie, iar uriasul se trezi. Ionica incepu sa alerge luandu-si picioarele in spinare si se urca pe vrejul de fasole. Uriasul, care se misca foarte greu, a cazut pe prima treapta si atata I-a trebuit pana s-a ridicat incat Ionica a avut timp sa inainteze pe vrej. Uriasul era asa de greu incat sub greutatea lui se rupse vrejul de fasole, iar el cazu in ocean si se ineca. Dupa ce Ionica a ajuns acasa, mama lui l-a imbratisat cu lacrimi de bucurie pe fiul ei si de-atunci in colo au trait in belsug si fericire datorita averii Uriasului. Iar odata cu trecerea anilor, isi gasi si o mireasa pe placul sau si traira fericiti pana la adanci batranete.

    Crima si pedeapsa de Dovstoievski     Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui Dostoievski aparand pentru prima data in revista Russki Vestnik. Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate limbile europene, romanul Crima si pedeapsa  a reprezentat si o prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.             Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea fata de burghezie si sistemul capitalist. Astfel una dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferintelor si a  mizeriei la care este condamnata majoritatea oamenilor.             Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in miezul controverselor epocii si realizeaza aceasta dezbatere in cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate regulile constructiei epice. Autorul lasa in permanent impresia ca nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ scurta.             Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma pe eroul principal sa-si recunoasca vina.             Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip. Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect la continutul artistic, romancierul isi schimba permanent proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere este cu desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna transformari esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci ca o impletire de motive mozaicale contrastante si chiar contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui Dostoievski cel mai « rotund » , cel mai «  construit ” , cel mai apropiat perfectiunii traditionale.             Actiunea romanului se desfasoara in anul 1865 , marcat de o grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui Raskolnikov sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza starii materiale precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi mai firesc in Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea si jefuirea unei camatarese ?!             Tema capitalului si a  pauperitatii isi ocupa pentru intaia oara locul sau central in literatura rusa, motivul banilor , intonat in Oameni sarmani si reluat in variatiuni continue in Adolescentul , devine un adevarat laitmotiv in Crima si pedeapsa. Familia Marmeladov este nucleul dezbaterii nemijlocit si ostentativ sociale intreprinse de Dostoievski in romanul sau. Vechea si permanenta  lui preocupare pentru umilitiii si obiditii soartei isi atinge adevaratul ei apogeu.             Roskolnikov este baiatul unei familii cu venituri foarte modeste ( mama sa e o vaduva cu o pensie infima) si care pentru a urma cursurile la Facultatea de drept a Universitatii din Petersburg, trebuie sa isi castige singur banii. El pierde lectiile si neputand plati taxele cuvenite este eliminat din universitate. Roskolnikov isi iubeste mama si sora si sufera crancen din cauza ca in loc sa le sustina, le obliga la sacrificii. Primirea unei scrisosri de la mama sa , perspectiva sacrificiului rusinos al surorii alimenteaza revolta tanarului si il intareste in hotararea sa mai veche de a-si omori camatareasa, hotarare pe care o abandonase in ajun, dupa vizita « de proba » la camatareasa. Roskolnikov vede prin crima sa o sansa pentru ai feri de mizerie si umilinta pe cei care ii sunt dragi.   Aceasta motivare il determina sa creada ca ar avea dreptul sa incalce normele morale obisnuite in folosul oamenilor. Aceasta gandire este influentata de discutia dintre stundentul si ofiterul din restaurant , discutie pe care Roskolnikov o aude si pe care o retine , deoarece ideea studentului coincide intr-un mod ciudat cu propriile sale framantari.             Romanul motiveaza crima prin mizerie, motivare amplificata si prin destinul familiei Marmeladov si prin alte tablouri de mizerie si suferinte la care asista Roskolnikov.               Ideea predestinarii este sugerata nu doar prin coincidenta intamplarilor, dar si prin existenta unor forte inexplicabile , care il dirijeaza pe Roskolnikov , il obliga sa treaca prin Semmaia cu toate ca drumul lui nu era pe acolo. In discutia cu Porfin Petrovici, la observatia acestuia ca «  ma rog » ce se va intampla daca oamenii obisnuiti vor incepe « sa taie la dreapta si la stanga », Roskolnikov raspunde ca din acest punct de vedere nu e justificata vreo ingrijorare , intrucat acesti oameni mici se sperie singuri de ceea ce au facut si se executa singuri « se pocaiesc in public – ceea ce este frumos si e o pilda inaltatoare ; intr-un cuvant, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor…Exista o anumita lege in aceasta privinta ».             Complexitatea relatiilor intre diferite personaje il determina pe cititor sa vada in soarta lui Roskolnikov in primul rand o tragedie determinata de nedreptatea sociala. Pe tot parcursul actiunii Roskolnikov, fiind un personaj complex manifesta o varietate de trairi sufletesti : compasiunea pentru Marmeladov si familia acestuia (fara de care nu putea sa aiba loc intalnirea cu Sonia, hotaratoare pentru destinul personajului), indignarea impotriva casatoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferinta omeneasca ( intalnirea cu fetita beata etc.).             II aparuse ideea de a trece peste piedicile absurde pe care oamenii si le ridicasera in fata, de a-si verifica personalitatea de a incerca , de a indrazni . « N-am ucis casa o ajut pe mama, aste-s vorbe ! N-am ucis ca , obinand mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii ! Nu pentru asta !  Am ucis si atata tot ; am ucis pentru mine si in clipa aceea desigur, nu ma gandeam deloc daca am sa ajung binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata un parazit social !…N-a fost banul motivul principal ca am ucis. Sonia , altceva m-a indemnat(..)atunci voiam sa stiu daca sunt si eu un paduche ca ceilalti sau sunt un om in toata puterea cuvantului. Daca voi putea sa trec peste unele piedici ? Daca voi cuteza sa ma aplec si sa ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul… ». Piedica peste care se simte obligat sa treaca este viata aproapelui , fie el tata, iubit sau un necunoscut : inlaturandu-i , aparent motivat sau gratuit , aceste fiinte isi asuma prerogativele judecatorului suprem , se substituie – in viziunea dostoievskiana –lui Dumnezeu.             Asasinul se simte izolat , insingurat , incapabil de a-si iubi mama ori sora, de a dialoga cu semenii sai (cu exceptia Soniei care ii ramane fidela tot timpul). Este semnificativa intentia romancierului de a-si constrange eroul « sa-si zboare creierii » ca si gratierea lui ulterioara. In ceea ce-l priveste pe Raskolnikov, condamnarea lui a fost comutata in doar opt ani de munca silnica cu deportare, judecatorul-autor prevazand din timp disponibilitatile sale pentru « invierea lui Lazar ».             Suferinta este ideea etica centrala a lui Dostoievski . Omului ii e harazita suferinta, el trebuie sa se curete de pacat prin chinuri multe si grele. Lovitura de teatru de la capatul celei de a doua intalniri cu anchetatorul – neasteptata marturisire a falsului criminal , tocmai cand nervii lui Roskolnikov sunt pe cale de a ceda si arta psihologica a lui Porfiri Petrovici a reusit aproape sa-i infranga rezistenta- indeplineste in roman nu numai o functie arhitectonica , ci si una de continut , morala si filozofica. Ea amana deznodamantul fatal, pentru ca Dostoievki nu vrea ca Raskolnikov sa cada intr-o capcana, ci sa isi recunoasca el insusi , vinovatia, in numele unei anume « idei » - si de fapt apropie acest deznodamant in masura in care ilustreaza in ochii adevaratului ucigas aceasta idee. Daca oameni nevinovati se denunta , vor sa se descarce de pacatele lor suferind pentru a le altora , atunci cu atat mai mult se cuvine recunoscuta crima faptuita cu adevarat !             Raskolnikov din Crima si pedeapsa va incerca experienta supraomului : depasirea zidului moralei comune ; dar va suferi esecul : delictul se va intoarec impotriva lui din pricina acelei intime prezente a lui Dumnezeu in constiinta  vinovatului, care este remuscarea si in aceasi timp, mantuirea.             Pe de alta parte, personajele pozitive (ideale, in conceptia autorului) sunt zugravite mult mai palid. Razumihin si Dunia se comporta firesc , dar nu se intiparesc in memorie, sunt sterse. Razumihin ,desi se ingrijeste de Raskolnikov cat este bolnav si castiga prin naturaletea si sufletul sau bun admiratia mamei lui Raskolnikov cat si a Duniei , aflat impotriva socialistilor si pentru virtutile « solului » natal, este doar un : « baiat bun». Judecatorul de instructie Porfiri Petrovici e ingenios, bun psiholog (analiza psihologica a comportarii lui Raskolnikov inainte si dupa crima o face mai ales prin intermediul acestui personaj), dar si el e un om prea obisnuit , iar in roman are doar o functie nu si un rol. In ciuda prezentei sale relativ « sterse » in roman (pronunta cele mai putine cuvinte) , Sonia Marmeladova ramane unul din personajele celebre ale literaturii universale. Sonia desi face parte din categoria oamenilor umili , ea il determina pe Raskolnikov sa marturiseasca crima. Astfel ea reprezinta o intrupare a principiului smereniei, a frumusetii uname pe care sacrificiul o pastreaza in om , chiar daca soarta  il impinge in mocirla (Sonia fiind prostituata pentru a-si asigura existenta).             Crima si pedeapsa este romanul tulburarii sufletesti a lui Raskolnikov , care savarseste crima datorita mizeriei in care traieste incalcand regulile morale si fraternitatea umana. Trairile sufletesti intense a le personajului pot da dovada uneori de cinism acesta fiind chiar mandru de crima pe care socoteste ca a savarsit-o pentru o cauza nobila.     Crima si pedeapsa este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru ca Raskolnikov participa la douazeci si sapte din cele patruzeci de episoade ale romanului , sau pentru ca in cele doua saptamani, scurse de la prima vizita la batrana camatareasa pana la autodenuntare, el se afla permanent in centrul actiunii (care dureaza efectiv doar noua zile si jumatate), ci mai cu seama fiindca  toti ceilalti eroi ai cartii – sora si mama lui, Sonia si Razumihin, Lujin si Svidrigailov – sunt laturile, valentele , posibilitatile sale , tot atatea fatete ale unuia si aceluiasi caracter. Crima si pedeapsa este povestea unei idei, pe care o intruchipeaza , pro si contra , toate personajele cartii nu si Raskolnikov : ideea naturii lor superioare, infrangand obstacolele , a luptei cu stupidele prejudecati umaniste, a alesilor ce dispun in voie de inertul material uman , a conducatorilor cu drepturi nelimitate si subjugand pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a fortei neinduratoare careia trebuie toti sa i se supuna fara sa cracneasca, ideea cesarismului, ideea napoleoneana, ideea supraomului !   Crima si pedeapsa  este si o antologica sociografie peterzburgheza, monografia orasului monoton si cenusiu, mohorat, mucegait, dospind de vicii, cu ulite intunecoase si piete murdare, cu birturi in care scandalurile se tin lant si camere de hotel in care s-au cuibarit plosnitele, cu umbre slabite de foame, innecate in alcoolism si prostitutie, cu podurile de pe care nenorocitii ajunsi la capatul puterilor se arunca in apa tulbure si rece a Nevei.   de citit și download cartea de aici Crima si pedeapsa  

Capitan la 15 ani    de Jules Verne      Date biografice   Jules Verne s-a nascut la Nantes in 8 februarie 1828. A debutat pentru prima oara in literatura in 1848. Cele mai importante opera ale sale au fost : ,,Capitan la 15 ani” ,, 20 000 de leghe sub mari”; ,, Ocolul pamantului in 80 de zile”.   Opera ,,Capitan la 15 ani” a fost publicata in 1878 in care datele stiintifice se imbina cu valoarea morala a aventurii, a curajului si a solidaritati umane.Moare in  24 marite 1905  ultimele sale cuvinte fiind:,, Sa fiti cuminti!”.     Tema: aventura     Personajele principale sunt: Capitanul Hull,Dick Sand,Doamna Weldon,Jack,Varul Benedict.     Pe data de 2 februarie 1873 vasul Pilgrim apartinand armatorului american James Weldon a parasit apele Noii Zelande dupa o bogata vanatoare de balene indreptanduse spre   San Francisco.     James Weldon fiind nevoi sa paraseasca Noua Zelanda fiind chemat pentru a incheia o afacere importanta fiind nevoit sa isi lase in urma sotai si copilul sau. Cand   doamna Weldon a aflat ca Pilgrim urma sa acosteze in portul Noii Zelande aceasta face o intelegere cu capitanul Hull de pe Pilgrim sa ii duca in San Francisco. Capitanul Hull a fost de acord cu conditia ca acesta nu era raspunzator daca se intapla ceva cu doamna Weldon. Doamna Weldon a fost de acord si se imbarcara pe Pilgrim impreuna cu James fiul doamnei Weldon cu varul Benedict si cu Nana doica lor.     La bordul lui Pilgrim tanarul Jack il intalnii pe Dick Sand un novice de 15 ani printre toti ceilalti marinari dar cu un viitor promitator in flota lui James Weldon.    La un moment dat in timpul calatoriei micutul Jack a observat o epava.Capitanul Hull pleaca sa investigheze aceasta epava la bordul caruia   afla un caine si 5 negri.     Dupa inca cateva zile pe mare apa se facut brusc rosie din cauza crustaceelor.Vazand asta capitanul   Hull isi dadu seama ca prin preajma trebuie sa fie o balena deoarece aceasta este cea mai usoara modalitate pentru balene sa se hraneasca.Intradevar o balena sa arata numaidecat in fata acestora in acel moment instinctul  de vanator al capitanului intra in actiune si acesta pleca indata dupa balena cu intentia de asi umple butoaiele pentru ulei ramase.Acesta lasa corabia pe mana tanarului Dick si a celor 5 negri deoarece avea nevoie de echipaj sa prinda balena.Capitanul  lansa pescadronul si porni spre balena.Dupa multe ore pescadronul capitanului fu lovit de coada balenei scufundat iar echipajul pieri in apele mari.Acum la conducerea lui Pilgrim era doar un baiat de 15 ani.   Corabia condusa de Dick inainta pe mare cand dintrodata o furtuna aparu de nicaieri.In urma furtunii corabia isi pierdu panza principala dar se si abatu de la traseu.   Aproape ca isi pierduse incredera cand dintro data tom unul dintre negri vazu ceva la orizont.In urma consultarii harti Dick si-a dat seama ca era insula Pastilor.    Hercule un alt negru observa pamant din nou de data aceasta era tot o insula de proporti mai mari decat ultima dar si aceasta parea parasita.Fiind nevoiti sa acosteze acestia se indreapta spre insula.Cand ajung aproape de insula corabia se izbeste de niste stanci se este inghitita de ape dar nu innaite ca intreg echipajul si pasageri sa poata parasi nava si sa salveze cateva provizii.Peste noapte echipajul dormi intr-o pestere in cealalta dimineata Dingo cainele incepu sa latre furios.Era un explorator pe nume Harris care ii lamureste exact unde se afla adica pe coasta Bolivian in America de sud.Harris le propune sa il insoteasca la ferma fratelui sau unde vor gasi mijloace de transport pentru as continua calatoria spre San Francisco.    Odata ajunsi la ferma Dick se mira de multitudinea de specii de animale pe care le gaseste acolo cum ar fi struti,papagali.   Echipajul de pe Pilgrim il suspecteaza pe Harris ca fiind un negustor de sclavi deoarece urme de sange intrun copacfurci pe care tom lea recunoscut imediat ca fiind furci cu care negrii erau strapunsi.Dick si Tom hotarasc sa ramana secretul lor pentru a nu o ingrijora pe doamna Weldon.   Suspiciunile lui Dick sunt adevarate Harris este un negustor de sclavi si mai mult este in colaboranta cu Negoro bucatarul de pe pilgrim care a disparut de indata  ce nava a esuat pe asa numita insula a Boliviei care este defapt Angolia in Africa.Cei doi se hotarasc sa ii vanda pe negri iar pe restul echipajului sa ii omoare.Dick a fost prins si inchis.Harris a fost injunghiat de tanarul Dick.Toti negri au fost prinsi mai putin Hercule si cainele Dingo.    Negoro vrea sa ii vanda pe doamna Weldon pe Jack si pe varul Benedict inapoi domnului Weldon.Negoro o obliga pe doamna Weldon sa scrie o scrisoare in care sa ii spuna sa vin in Africa pentru ai rascumpara pe Jack pe Bendict si pe doamna Weldon.Negoro pleaca sa duca scrisoarea danduse drept servitor.Varul Benedict scapa, il eliberaza pe Dick si pleaca impreuna cu Hercule sa ii elibereze pe Jack si doamna Weldon.     Dick si Hercule construiesc o pluta cu care s scape de pe insula pana la Sfantul Paul de Luanda unde vor gasi ajutor.      Acestia gasesc o cabana in care era un schelet de om pare ca dingostia cine era langa schelet pe un lemn erau gravate doua litere S.V. aceleasi litere erau gravate si pe zgarda lui Dingo si un biletel pe care scria ,,Asasinat de calauza mea Negoro’’.Dingo il simte pe Negoro prin apropiere.Negoro este omorat de caine dar nu inainte de a injunghia mortal cainele.     In final cei 4 ajung la san Paul de Luanda ii rascumpara pe negri si se imbarca pe o nava si se indreapta spre San Francisco unde ii asteptau cei  dragi.    

Mark Twain este un scriitor american satirist si umorist.Numele sau adevarat este Samuel Langhorne Clemens, se naste in localitatea Hannibal,statul Missouri.A fost fiul unui negustor din Tennessee fiind al saptelea copil din sapte.Este autorul popularelor romane “Print si cersetor”, “Aventurile lui Tom Sawyer”(1876), “Aventurile lui Huckleberry Finn”(1884), “Un yankeu la curtea regelui Arthur”, “Sub cerul liber”.   Faimoasa broască săltăreață din ținutul Calaveras este o nuvelă în care Mark Twain ne spune povestea amuzantă a unui parior înrăit, pe nume Leonidas W. Smiley. Un om pentru care pariul era a doua natură: paria pe orice. La un moment dat, avea un câine căruia îi pusese nume de om, Andrew Jackson, și pe care paria în luptele cu alți câini. Într-o zi, câinele a pierdut o luptă și s-a rănit, stăpânul fiind nevoit să renunțe la el. Însă nu a renunțat și la obiceiul de a paria. Astfel, câinele a fost înlocuit de o broască, botezată tot „omenește”: Daniel. Acum, Leonidas W. Smiley susținea că nici o altă broască din ținutul Calaveras nu putea să sară mai departe decât Daniel. El face un asemenea pariu cu un trecător, însă acesta din urmă l-a sabotat. Astfel, pe când Leonidas s-a dus să caute o broască în mlaștină pentru „competiție”, trecătorul i-a umflat gura cu alice lui Daniel. După ce Leonidas s-a întors cu broasca și a început întrecerea, Daniel nu s-a putut urni din loc din cauza greutății. Leonidas a pierdut pariul, dar după ce trecătorul a plecat, și-a dat seama de tertipul acestuia, găsind alicele în gura lui Daniel. Nuvela lui Mark Twain este o lectură amuzantă și relaxantă, ce poate fi parcursă după o zi obositoare.

JACK LONDON (scriitor american, 1876-l916) DRAGOSTE DE VIATA de Jack London Tinutul arctic al Canadei.Era ,probabil,spre sfarsitul lui iulie.Doi barbati,cautatori de aur,se indreptau catre malurile oceanului.Erau istoviti dupa un lung si chinuitor drum prin ger,fiecare purtand in spate un balot de paturi si in mana o pusca.De asemenea,fiecare avea asupra lui cate o tasca din piele de elan,in care adunase praful de aur obtinut cu greu din roca aurifera a acestor pustiuri. La un moment dat,unul dintre ei isi scranti glezna, calcand pe o piatra lustruita a unui torent intalnit in cale.Il striga pe Bill,tovarasul sau care mergea mai in fata,dar acesta nici macar nu se intoarse.Il abandona si isi continua drumul,gandindu-se ca ranitul din urma i-ar fi periclitat sansele de a ajunge la destinatie,si asa destul de reduse. Mai era cale lunga pana la adapostul in care ar fi gasit hrana si caldura.Schimonosindu-se de durere,dezamagit cumplit de tradarea celui pe care-l crezuse prieten ,omul se tari spre varful unei coline.Aruncandu-si privirea in vale,fu napadit de spaima zarind pustiul din fata,coplesitor,parca de netrecut.Se imbarbata si isi revizui in minte traseul pe care il avea de urmat.Inca mai credea ca Bill il va astepta in acel adapost salvator,de unde ar fi urmat sa plece cu o barca… De doua zile nu mai pusese nimic in gura.Hrana i se terminase.Din cand in cand se apleca si culegea boabe de muschi pe care le mesteca incet si staruitor.”Omul stia ca boabele astea nu sunt deloc hranitoare,dar le mozolea rabdator,cu o speranta dementa,care sfida experienta.” Spre seara se opri.Isi aprinse un foc din muschiul uscat gasit in jur,isi incalzi apa si isi usca incaltamintea ajunsa ferfenita.Rupse o bucata de patura si isi stranse cu ea glezna umflata. Dupa un somn chinuit,se trezi a doua zi flamand.Zari in apropiere un ren si puse repede arma la ochi,dar o arunca apoi cat acolo injurand,dandu-si seama ca nu mai are de mult cartuse.Glezna ii intepenise si schiopata si mai mult.Se uita lung la tasca grea,plina de aur ,si,pentru prima oara i-a trecut prin minte s-o lepede.Se razgandi insa repede si porni la drum. Urmara zile si nopti de calvar.Era extenuat,chinuit de durerea piciorului,flamand si inghetat.Intinderile nesfarsite si nesiguranta in orientare il adusesera intr-o stare de groaznica disperare.Toate acestea il facura,incetul cu incetul ,sa halucineze si sa se miste ca intr-un fel de transa,lipsit complet de sensibilitate . Cateva scene sunt zguduitoare: „Ajunse intr-o valcea unde dadu de niste pasari numite ptarmigani.Incepu sa arunce dupa ele cu pietre,dar nu nimeri nici una.Atunci,lepadandu-si balotul,se ghemui la pamant,ca pisicille care pandesc vrabii.Pietrele colturoase ii sfasiau pantalonii,sangerandu-i genunchii,dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atat de mari,incat nici nu mai simtea ranile…Si deodata dadu peste o pasare care dormea,pesemne…Dadu s-o inhate cu un gest atat de brusc ca si zborul ptarmiganului,dar ramase in mana cu trei pene din coada lui.Privind-o cum zboara,simti ca o uraste,ca si cum pasarea i-ar fi facut cel mai mare rau.” „Tarziu dupa amiaza ajunse la un paraias cu apa calcaroasa….Smulgand din radacina smocurile de iarba,dadu peste ceva care aducea cu o ceapa tanara.Era frageda si dintii i se infipsera in ea cu un parait care fagaduia o hrana aleasa.Dar fibrele cepii,alcatuite din fire atoase imbibate cu apa,erau tari,ca si boabele de muschi,si lipsite de substante nutritive.Lasand balotul jos,incepu sa se tarasca pe branci prin iarba,pascand ca o bovina.” „Se uita in fiecare ochi de apa,pana ce,in cele din urma…descoperi intr-unul un peste singuratic,nu mai mare decat un chitic.Isi cufunda repede bratul pana la umar,dar pestisorul ii scapa printre degete.Atunci isi baga in apa amandoua mainile si incepu sa rascoleasca malul tulbure de pe fund.Era atat de atatat,incat cazu in apa,udandu-se pana la brau.Dar apa era acum tulbure….Dezlega galeata de cositor si incepu sa scoata apa cu atata furie,ca se stropi tot…Dupa o jumatate de ora,groapa era aproape secata.Nu mai ramasese in ea nici cat o cana de apa,dar pestisorul disparuse.Si deodata gasi o crapatura ascunsa printre pietre:pe-acolo scapase,razbind intr-o baltoaga alaturata,mai mare decat prima si pe care n-ar fi putut s-o goleasca nici pana a doua zi…Zgribulit si in culmea deznadejdii,se lasa pe pamantul jilav,scancind apoi incepu sa planga tare,ca sa-l auda pustietatea necrutatoare care-l inconjura,si vreme indelungata trupul ii fu zgaltait de suspine adanci.” „Limba i se umflase,i se uscase si parca ar fi fost acoperita cu firicele fine de par;in gura simtea un gust amar si,pe langa toate,incepuse sa-l mai supere si inima..” „Pe la amiaza gasi doi pestisori intr-o baltoaca…izbuti sa-i prinda in galeata…Manca pestii cruzi,mestecandu-i incet,cu grija,acum,cand mancatul devenise un act pur rational.” „Odata cazu drept peste un cuib de ptarmigani.Erau acolo patru puisori proaspat iesiti din gaoace – sa tot fi avut o zi – mici farame de viata palpitand,nu mai mari decat un dumicat.Ii manca cu lacomie,azvarlindu-i de vii in gura si rontaindu-i ca pe niste coji de oua.Pasarea mama se rotea in jurul lui,facand un taraboi nemaipomenit…Arunca dupa ea cu pietre,izbuti sa-i rupa o aripa si incepu sa alerge dupa ea,dar ea fugea mai repede,tarandu-si aripa zdrobita.” „O nalucire incepu sa-l tulbure.I se parea ca mai are un cartus in magazia pustii si ca nu-l observase.Pe de alta parte,stia ca pusca era goala.Dar nalucirea staruia.Lupta impotriva ei ore intregi,apoi,deschizand pusca,vazu ca e goala.dezamagirea ii fu amara…”  

Eugenie Grandet de Honore de Balzac   Eugenie Grandet face parte din Comedia umana si se încadreaza în ciclul Scene din Viata de provincie.   Romanul evoca drama unui suflet curat, ale carui aspiratii sunt zadarnicite de puterea banilor si de interesele meschine ale societatii in care evolueaza personajul. Fiica lui Felix Grandet, un dogar din Saumur, imbogatit prin specula, Eugenie Grandet va creste sub autoritatea tatalui ei. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni.   Critică morală robustă adusă lăcomiei şi sărăciei vieţii provinciale, romanul combină personajele convingător construite, cu o înţelegere sociologică adâncă a schimbărilor din societatea franceză, în prezentarea realistă a tatălui lui Eugenie în chip de zgârcit tiranic. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni. Balzac ne înfăţişează avariţia nu doar ca „păcat” individual, ci ca o reflectare a nihilismului lumesc al finanţismului specific capitalismului din veacul XIX. Intriga este de o simplitate clasică şi circularitate cauzală şi dezvăluie o tragedie burgheză, pe care naratorul o consideră mai cruntă decât oricare alta îndurată de casa lui Atreus. Obsedat de câştigurile băneşti, tatăl lui Eugenie îi limitează experienţa de viaţă, distrugându-şi în final familia. Romanul dezvăluie tot răul făcut lui Eugenie, deşi aceasta încearcă să îşi afirme demnitatea morală prin acte de generozitate. Singura societate a tinerei fete o formeaza familiile Cruchot si Grassins, care rivalizeaza in cucerirea, prin casatorie, a celei mai bogate mostenitoare din tinut. Venirea neasteptata de la Paris a varului sau, frumosul Charles, aduce in sufletul lui Eugenie iubirea, sentiment necunoscut pana atunci. Charles fusese trimis la Saumur de tatal sau. Acesta, dand faliment, se sinucide, iar Charles este nevoit sa plece in Indii pentru a face avere. Dorind sa-i vina in ajutor si sperand ca acesta se va intoarce la ea de indata ce-si va restabili echilibrul financiar, Eugenie ii ofera tanarului Charles toate economiile sale si aurul strans din darurile anuale primite de la tatal sau. Cand, dupa plecarea nepotului sau, batranul Grandet afla ca Eugenie i-a dat tot aurul, o inchide in camera, hranind-o numai cu paine si apa. impacarea dintre cei doi va avea loc abia la moartea mamei lui Eugenie, Grandet teman-du-se ca fiica sa si-ar putea revendica mostenirea. Charles se intoarce la Paris, dupa opt ani, dar inasprit, timpul facand din el un om dur si avid de parvenire. ii adreseaza verisoarei sale, care pana atunci il asteptase cu speranta, o scrisoare rece prin care o informeaza despre casatoria sa cu fiica unei familii nobile. Vazandu-si toate idealurile spulberate, Eugenie, al carei tata decedase cu putin timp in urma, accepta resemnata casatoria cu unul din vechii sai pretendenti, traind in continuare in izolare si dedicandu-se actiunilor caritabile. Cu o înţelegere a ciclurilor temporale ce îl prefigurează pe Proust, Balzac dramatizează atât contextul critic al acţiunilor individuale, cât şi rotiţele schimbării de generaţii. Sentimentalismul comic temperează puternicul realism social; Balzac stoarce din judecăţile naratorului său, mai mult sau mai puţin omniscient, motive de amuzament surprinzătoare. O primă luare de contact ideală cu unul din marii romancieri realişti  

       Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu prapastii adanci si noduroase, unde se auzeau bubuiturile unei furtuni vesnice si unde batea un vant foarte puternic, care ii lua cu sine pe osanditi, ca pe niste frunze vestede, ii zgaltaia, ii lovea unul de celalalt. Dante privea ingrozit vazandu-i alergand si tapand de spaima si disperare. Il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii aceia si de ce fugeau ingroziti.       Aceia erau oamenii, care in timpul vietii s-au lasat orbiti de patima iubirii, i-a raspuns maestrul.Intalnira o femeie si un barbat strans imbratisati si Dante vru sa stie ce era cu ei. Indemnat de Virgiliu ii intreba cine sunt. Afla, astfel, ca sunt Francesca da Rimini si Paolo Malatesta. Au fost orbiti de pasiunea care i-a orbit si i-a dus la moarte. Dante isi aducea aminte de trista poveste a lui Paolo si a Francescai, care au fost ucisi chiar de sotul ei.      Ajunsera la al treilea cerc al Infernului. Aici era o ploaie rece si mohorata, amestecata cu zapada, cerul era cenusiu iar pamantul arata ca o mlastina urat mirositoare. Acest cerc era pazit de Cerber, fiorosul caine cu 3 capete. Patra tot timpul si se napustea cu ghearele lui ascutite asupra osanditilor care zaceau in mocirla: ii zgaria, ii sfasia, ii sfarteca in patru, iar ei incercau in zadar sa fuga de el, condamnati sa stea in noroi pe vecie.    Printre cei nefericiti, Dante recunoscu pe Ciacco, un mancau vestit din Florenta.    Plecara mai departe, drumul ducea catre al patrulea cerc, unde-l gasira pe Pluto, fostul zeu al bogatiei, prefacut in demon. Pluto prinse a vorbi fara noima:" - Pape Satam pape Satam, aleppe!', dar Virgiliu ii spuse sa taca si sa-si mistuiasca furia. Acesta tacu pe data si cei doi reusisera sa treaca de el. Aici gasira doua cete mari de osanditi, care mergeau in directii opuse si toti impingeau cu bratele si cu pieptul niste bolovani mari, iar cand se intalneau se loveau fara mila. Unii strigau "Ce tot aduni?" iar ceilalti raspundeau "Ce tot risipesti?". Curios Dante, il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii acestia si de ce sunt impartiti in doua cete.     "Unii  ispasesc pentru avaritia lor, ceilalti pentru ca au fost risipitori, crezand ca banii sunt cel mai important lucru din viata lor si acum se chinuiesc sa impinga niste pietre fara valoare!" - ii raspunse Virgiliu     Mergand mai departe, vazura ca din pamant tasnea un izvor negru, ce forma un parau vinetiu si, mergand pe firul lui ajunsera la al cincilea cerc al Infernului. Paraul forma la randul sau o intinsa mlastina, pe nume Styx, in care erau alte suflete despuiate care se luptau, muscandu-se, zgariindu-se, lovindu-se cu piciorul.     Dante afla ca oamenii aceea s-au lasat prada maniei si furiosi sunt si morti.     - Dar de ce tot locul dimprejurul apei se misca si clocoteste? mai intreba el     - Pentru ca sub apa sunt alti pacatosi si lenesi. Ei au fost apatici si delasatori in timpul vietii, cand vedeau lumina soarelui, apatici si delasatori vor fi acum pe vecie, cufundati in noroi.     Si mergand ei asa, Dante si Virgiliu ajunsera la un turn, iar cel dintai isi dadu seama ca deasupra aceluia se aprinsera doua lumini, carora le raspundea o alta din departare. Dante se nelinisti si intreba ce sunt semnalele acelea, si Virgiliu il indemna sa se uite la mlastina. Acolo vazu o barcuta inaintand cu iuteala, impinsa de un vant misterios, iar in ea era un singur om, care striga:" - Aha, esti al meu acum, suflet osandit!, dar Virgiliu se rasti la el:"- Nu striga degeaba, Flegias! Nu-l vei avea pe acest om, aceasta e voia Domnului. Mai bine du-ne dincolo de mlastina!"      Se urcara in barca si inaintara spre mlastina mortii. Acolo intalnira un chip sinistru, care se intoarse spre Dante cu ochii iesiti din orbite, il intreaba: "- Chiar esti tu, cel care vii inainte sa-ti fi sunat ceasul?"     - Eu voi pleca de aici. Dar tu cine esti?     - Sunt unul care plange, raspunse omul     Atunci Dante exclama, recunoscandu-l : - Plangi in continuare, blestemat sa fii, si ramai unde esti!     Era florentinul Filippo Argenti, cel care isi ispaseste trufia, mania si orgoliul sau nemasurat.      Luntrasul Flegias, ii aduse la marginea cetatii, care avea o culoare rosiatica sinistra din pricina flacarilor. In jurul lor aparura mii de diavoli, care nu voira sa-l asculte pe Virgiliu, ci doar ii spuse ca Dante nu va trece, doar el putea sa treaca mai departe.Dante era foarte inspaimantat, mai ales cand vazu ca diavoli i-au inchis poarta cetatii in nas lui Virgiliu. Pe data aparura trei femei infioratoare, manjite de sange si cu serpi verzi incolaciti pe trup. Virgiliu izbucni:    - Iata-le pe cele trei furii! Le vezi? Sunt Megera, Alecto si Tesifona.   - Cum Dumnezeu o sa trecem?, intreba el     Un strigat infiorator se auzi: - Vino Meduza, si prefa-l pe omul acesta in stana de piatra!     Meduza era de fapt o creatura monstruoasa, in stare sa-i impietreasca pe toti cei care priveau. Virgiliu striga repede, deasemenea si el speriat; - Dante inchide ochii, nu te uita la ea!    In timpul acesta diavolii alergau pe ziduri, facand un vacarm ingrozitor, pana in clipa cand aparu un inger stralucitor care inainta mandru, pasind pe apa mocirloasa. Lovi portile palatului cu o varguta si acestea se deschisera pe data. Inainte sa plece spuse: - Fiti cu bagare de seama!     Dante si Virgiliu intrara in cetatea parasita, iar Dante se opri infricosat. In fata lui se intindea un sir de morminte de piatra, toate deschise. De aici se auzeau gemete si vaiete si iesea o lumina orbitoare.     Virgiliu ii spuse ca acolo sunt ereticii, cei care s-au indepartat cu trufie de la adevarata credinta. Dupa judecata de Apoi, mormintele lor vor fi inchise pe vecie, caci ei n-au vrut sa creada in Inviere.

Cinci săptămâni în balon (în franceză Cinq semaines en ballon) este un roman scris de Jules Verne în 1863. El a fost publicat în format in-18 pe 31 ianuarie 1863, iar ediție mare in-8 (octavo) a fost pusă în vânzare pe 5 decembrie 1865 (sursa - Wikipedia). Acesta este unul dintre primele romane ale lui Jules Verne și conține germenii "ingredientelor" operei viitoare, amestecând cu îndemânare intriga fecundă cu aventurile, întorsăturile de situație și descrierile tehnice, geografice și istorice. Cartea oferă o prezentare bună a explorărilor continentului african, incomplet cunoscut de către europeni la acea dată, dar străbătut de exploratorii care voiau să îi descopere secretele. Succesul cărții este rapid, aducându-i lui Jules Verne liniștea financiară și un contract cu editura lui Jules Hetzel, care avea să publice multe dintre operele sale în următorii ani.   Inventatorul Samuel Fergusson, însoțit de servitorul Joe și de prietenul său Dick Kennedy, traversează continentul african — pe vremea aceea explorat doar în parte — cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen. El a inventat un dispozitiv care, înlăturând necesitatea de a elibera gaz sau de a arunca lest pentru a regla altitudinea, permite călătorii îndelungate. Călătoria face legătura între explorările întreprinse de Sir Richard Burton și John Hanning Speke în estul Africii cu cele ale lui Heinrich Barth din regiunile Sahara și Ciad. Călătoria începe pe coasta de est, în Zanzibar, traversând Lacul Victoria, Lacul Ciad, Agadez, Tombouctou, Jenné și Ségou, până pe coasta de vest, la St Louis din Senegalul zilelor noastre. Cartea descrie interiorul necunoscut al Africii până în apropierea actualei Republici Centrafricane ca pe un deșert, când acesta este, de fapt, o savană. O parte importantă a perioadei de început a explorării o constituie găsirea izvoarelor Nilului, eveniment care are loc în capitolul 18. Există numeroase episoade de aventuri, care cuprind un conflict cu un indigen sau cu mediul, printre care: Salvarea unui misionar din mâinile unui trib care se pregătea să îl sacrifice. Epuizarea rezervelor de apă în timpul călătoriei peste Sahara. Atacarea balonului de către condori, ceea ce duce la pierderea lui Joe. Salvarea ulterioară a lui Joe. Scăparea dificilă din mâinile rămășițelor unei armate. Toate aceste aventuri sunt depășite de protagoniști în primul rând prin perseverență. Romanul e plin de sincronizări norocoase, în care pericolul este evitat deoarece vântul se întețește chiar la momentul oportun, sau personajele privesc exact în direcția potrivită. Balonul eșuează înainte de final, dar ajunge suficient de departe pentru a aduce protagoniștii pe tărâmuri prietenoase, de unde se întorc în Anglia, încheindu-și cu succes explorarea. Povestea se încheie abrupt după terminarea călătoriei africane, prezentând doar un scurt rezumat a ceea ce a urmat acestui eveniment.   Rezumatul cartii: Rezumat:               Doctorul Ferguson planuieste o calatorie cu balonul prin Africa, lunga de cinci saptamani. El ia ca asistenti pe servitorul sau Joe si pe un prieten de-al sau, vanatorul Dick Kennedy.             Isi pregatesc cu atentie bagajul-fiecare gram este luat in considerare si este revizuit planul de zbor.             Pornesc de la Zanzibar si se indreapta spre Senegal.             Fac coborari pentru a se reoproviziona cu carne proaspata si cu apa.Salveaza un preot care era sa fie mancat de canibali, dar care moare din cauza unei boli.             Pe drum mai inalnesc si multe pericole-lipsa de apa deasupra desertului, lipsa de combustibil, lipsa vantului si niste pasari care sfasiau cu ciocul balonul.             Servitorul Joe se arunca din balon, ca prietenii lui sa ia altitudine. Doctorul Ferguson il gaseste dupa trei zile aproape mort de foame.             Fac un foc pentru a umfla balonul.             Ajung cu greu la cinci kilometri de destinatie, de unde ii ia un grup de francezi.             Ajungand la Londra, tuturor li se acorda o medalie.                

Date biografice  Milada Horakova   Milada Horáková s-a născut în Praga în 1901, numele ei de fată a fost Králová. Tatăl ei a fost un aderent al Partidului Realist al lui Masaryk; strămoșii săi au fost mori pe râul Sázava. El însuși a lucrat ca reprezentant de vânzări al unei firme de producție de creioane. Mama ei a venit din orașul Kutná Hora din familia unui tâmplar. Sora mai mare a lui Marta și fratele mai mic, Jiří, au murit din cauza scarlatului septic în copilărie. Mai târziu, familia lui Král a născut o fiică Věra. În timpul primului război mondial, Milada Horáková a studiat la o școală de limbi străine pe strada Korunní din Praga; însă în 1918 a fost expulzată din cauza participării sale la demonstrații antirazboi. A terminat studiile la școala de limbi străine din strada Slezská din Praga în 1921, iar apoi a studiat la Facultatea de Drept a Universității Charles din Praga și a absolvit în 1926. La scurt timp după terminarea războiului s-a alăturat Crucii Roșii cehoslovace.  În timpul studiilor, ea a întâlnit un student de agricultură Bohuslav Horák și s-au căsătorit după absolvirea ei. Soțul ei era dintr-o familie evanghelică și astfel, sub influența lui, s-a convertit împreună cu părinții ei la Biserica Moraviei. Bohuslav Horák a lucrat ca redactor la Radio Cehoslovacia și la sfârșitul lui 1930 a devenit director de program. În 1933, domnul și doamna Horák au dat naștere fiicei lor unice, Jana.   Poate că cea mai mare influență a vieții lui Milada Horáková a fost întâlnirea cu Františka Plamínková în 1924 Milada Horáková a îndrăznit să vorbească cu Františka Plamínková și imediat după aceea a devenit colaboratoarea sa la Consiliul Național al Femeilor și devenind treptat una dintre cele mai importante personalități ale acestei organizații. Ea s-a ocupat în special de politica externă și, în afară de altele, a participat la conferința privind codificarea dreptului internațional la Haga în 1930.   În ceea ce privește politica internă și problemele sociale, Milada Horáková a pregătit, de exemplu, amendamente legislative care vizează poziția femeilor singure și copiilor nelegitime sau îmbunătățirea poziției femeilor în dreptul familiei. În stabilirea relațiilor cu organizațiile de femei din străinătate, a vizitat multe țări. După puciul din februarie, Milada Horáková a fost expulzată din Consiliul femeilor cehoslovace și ea a demisionat voluntar în Parlament. Ea a refuzat să intre în Partidul Socialist "reînviat" dar si să emigreze, deoarece era convinsă că cea mai importantă lucrare pentru ea este acasă. A început să lucreze în conducerea ilegală a Partidului Național Socialist, în așa-numitul "Șase Politic". A fost arestată la 27 septembrie 1949; soțul ei a reușit să evite arestarea și s-a ascuns de ceva timp și mai târziu a emigrat în străinătate. "Procesul Milada Horáková și alții", în care au fost acuzați oameni de diferite orientări politice, a fost pregătit mai ales ca un proces în care emigranții și cei care au refuzat să intre în "Frontul Național Reînviat" urmau să fie acuzați de "spionaj pentru puterile imperialiste ". Procesul trupei a început la 31 mai 1950, iar după opt zile juriul și-a întors verdictele; patru sentințe la moarte, trei sentințe de viață și alte câteva persoane au fost condamnate la sentințe de lungă durată de la cincisprezece până la douăzeci și opt de ani. Milada Horáková a fost una dintre cei condamnați la moarte. Ea a refuzat cererea de iertare a președintelui; această cerere a fost ulterior depusă de familia ei; Cu toate acestea, președintele Klement Gottwald, în ciuda protestelor importante ale personalităților mondiale, a confirmat judecata. Milada Horáková a fost executată brutal dimineața la 27 iunie 1950. Urna cu cenușa ei nu a fost dată niciodată familiei ei. În 1991 președintele Václav Havel a premiat cu Milada Horáková Ordinul T.G. Masaryk, clasa I, în memorie. Ziua decesului lui Milada Horáková a devenit Ziua de comemorare a victimelor regimului comunist.   biografie tradusa si adaptata de la https://icv.vlada.cz

„Alice în Țara Minunilor” este o poveste scrisă sub forma unui roman, al cărei autor este Lewis Carroll (pe numele său real, Charles Lutwidge Dodgson). Cartea a fost publicată pentru prima dată în anul 1865, iar povestea a fost inventată pentru Alice Liddell, o fetiță care se afla, din când în când, în grija scriitorului. Ea întâlneşte personaje înscrise acum în conştiinţa colectivă: Iepurele care se vâră în „balta de lacrimi”, a cărui poveste este prezentată grafic sub forma unei cozi; Omida ce pufăie din narghilea; înfricoşătoarea Ducesă ce alăptează un porc; Pisica din Cheshire, cu rânjetul ce apare şi dispare; Pălărierul Nebun băutor de ceai şi Iepurele de Martie, ce îl stoarce pe alunar în ceainic; criminala Regină de Cupă, care foloseşte flamingi pe post de crose de crochet; şi plângăcioasa Broască Ţestoasă care o învaţă Cadrilul Homarilor. Alice, o fetiţă de şapte ani, moţăie pe malul râului Isis, unde îl vede pe Iepurele Alb privindu-şi îngrijorat ceasul. Brusc, ea se decide să îl urmeze pe iepurele punctual pe sub pământ, unde dă peste diverse situaţii ciudate. Mânată de curiozitate, Alice îl urmărește pe curiosul personaj până ce decide să-l urmeze în vizuina lui.  Fără să-și pună întrebări privind felul în care va ieși din vizuină, Alice pătrunde în ceea ce pare a fi la început un tunel. Pe parcurs, însă, coborârea devine atât de abruptă încât fata cade în loc să coboare. Când aterizează, în sfârșit, după o cădere prelungită, descoperă că nu este destul de rapidă încât să-l urmeze pe iepure, astfel încât aceasta rămâne într-o încăpere lungă, de jur împrejurul căreia se afla o mulțime de uși. Toate erau, însă, încuiate, iar Alice începe să se îngrijoreze, întrebându-se cum va ieși de acolo vreodată. Ajunsă lângă o măsuță din sticlă, fetița descoperă că pe ea se afla o cheie din aur. Din nefericire, cheia nu se potrivea niciuneia dintre uși. Întrebându-se care era ușa pe care cheia ei o putea deschide, Alice observă o perdeluță, pe care o trage la o parte, descoperind bucuroasă o altă ușă, căreia i se potrivea cheia. Ușa era înaltă doar de trei palme, astfel încât fetița trebui să îngenuncheze pentru a vedea ce se află de cealaltă parte a ei. Aceasta dădea într-un culoar, la capătul căruia Alice observă o grădină minunată. Gândul că nu încăpea pe ușă, iar astfel, a ajunge în grădină devenea imposibil, o întristează pe Alice. Întorcându-se la măsuță, ea observă o sticluță care nu fusese acolo cu câteva minute înainte.   Alice intra in casa si mananca niste cozonac care o face sa creasca din nou, pana cand nu mai incape in camera. Vazand aceasta, Iepurele trimite un servitor, pe soparla Bill, sa intre pe cosul casei, insa Alice il arunca afara.    Iepurele si servitorii incep sa arunce cu pietre, care se transforma in bucati de cozonac, care o micsoreaza pe Alice. Aceasta iese din casa si se indreapta spre o pasune unde intalneste un catel urias si apoi o ciuperca mare, pe care sta o omida. Ea ii spune ca o bucata din ciuperca o va micsora, iar alta o va face sa creasca.    Alice ia o bucata din amandoua partile si merge mai departe. Ajunge la casa Ducesei, unde bucatareasa pune foarte mult piper in mancare. De aceea, Ducesa si copilul ei care seamana cu un purcel, stranuta incontinuu. Ducesa este invitata de Regina sa joace croquet si ii arunca lui Alice copilul. Acesta se transforma in purcel si Alice ii da drumul in padure.     Apare pisica de Chesire pe o ramura de copac si o indruma pe Alice, spunandu-i ca intr-o parte locuieste Iepurele de Martie, iar in cealalta Palarierul, amandoi nebuni. Alice porneste spre casa Iepurelui de Martie, unde acesta lua ceaiul cu Palarierul si cu Harciogul. Acestia sunt plictisitori, iar Palarierul este chiar nepoliticos.     Alice paraseste masa si intra intr-o scorbura de copac care o duce inapoi in sala cea mare cu masuta. De data aceasta Alice nu uita cheia si intra in gradina superba, unde vede niste slujitori in forma de carti de joc care vopseau o tufa de trandafiri.     Vine alaiul regal si Alice face cunostiinta cu Regele si Regina. Aceasta o invita sa joace croquet alaturi de ea. Jocul este insa lipsit de reguli, fiind un haos total, asa ca Alice vorbeste cu pisica de Chesire al carei cap tocmai apare pe cer.    Regele intra in discutie, insa pisica refuza sa-i sarute mana. Regina ordona sa i se taie capul, precum si celorlalti jucatori, in afara de Alice.    Regina se ofera sa i-o arate lui Alice pe Falsa Broasca Testoasa, insa i-o incredinteaza Grifonului deoarece trebuie sa se intoarca. Grifonul o duce pe Alice la Falsa Broasca Testoasa care ii arata cadrilul homarilor.     Deodata se aude vocea Reginei si Alice impreuna cu Grifonul se duc la tribunal. Alice este cheamta ca martor, insa incepe sa creasca pana cand devine foarte mare, iar Regele ii spune ca trebuie sa paraseasca sala. Atunci se trezeste si incepe sa-i povesteasca surorii sale intregul vis. Ea întâlneşte personaje înscrise acum în conştiinţa colectivă: Iepurele care se vâră în „balta de lacrimi”, a cărui poveste este prezentată grafic sub forma unei cozi; Omida ce pufăie din narghilea; înfricoşătoarea Ducesă ce alăptează un porc; Pisica din Cheshire, cu rânjetul ce apare şi dispare; Pălărierul Nebun băutor de ceai şi Iepurele de Martie, ce îl stoarce pe alunar în ceainic; criminala Regină de Cupă, care foloseşte flamingi pe post de crose de crochet; şi plângăcioasa Broască Ţestoasă care o învaţă Cadrilul Homarilor. cartea o puteti decarca de aici....Alice in tara minunilor carte de descarcat gratuit