Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu ...
Recent Posts
Dante Aligheri, nascut la Florenta in 1265, intr-o...
Date despre autor si operă:
În 1918, Camus a în...
Eugenie Grandet de Honore de Balzac
Eugeni...
Buna, vad ca ai portal unde sa-ti gasesti ceva de ...
În această poveste este vorba despre un coleg de ș...
In aceasta poveste este vorba despre un baiat care...
John Keats
Poet romantic englez (a doua gen...
Posts
Ronald D. Laing biografie
R.D. Laing, psihiatrul britanic care a spart psihoterapia tradițională și a căutat noi tratamente pentru schizofrenie bazat pe îngrijorarea pentru drepturile pacienților psihiatri, a murit brusc în timpul vacanței în Franța. Avea 61 de ani.
Dr. Laing sa prăbușit și a murit în timp ce juca tenis în St. Tropez, a spus fiica sa, Natascha Laing. Locuia în Londra.
Dr. Laing - care a fost considerat, cel puțin, neortodox de mulți dintre colegii săi profesioniști - a crezut că un spital de psihiatrie nu avea niciun loc pentru a trata un schizofrenic. El a sugerat în continuare că nebunia ar putea fi o reacție sănătoasă la o lume nebună.
Afirmația doctorului Laing era că psihiatrii nu știau prea multe despre nebunie. El a crezut că o mare parte din mizeria nemaiîntâlnită pe care a văzut-o la pacienții săi a fost cauzată de tratamentul psihiatric însuși și că nimeni nu a avut o metodă sigură de tratare a persoanelor grav afectate. Pauza de la tradiționalism
Dr. Laing a fost autorul multor cărți și articole despre nebunie. Ultimul său articol, "Efectuarea unui psihiatru", publicat în 1985, a relatat primii 30 de ani de viață. El a vorbit despre copilăria, educația, formarea timpurie în psihiatrie și observații, și hotărârile care l-au determinat să se desprindă de psihiatria tradițională.
Prima sa carte, "Sinele împărțit", publicat în 1960, în care și-a lansat faima ca rebel. El a devenit ulterior liderul mișcării engleze "anti-psihiatrie", termen pe care el l-a inventat.
Dr. Laing a provocat controverse între profesioniștii din domeniul sănătății mentale, declarând, printre altele, că procesele de gândire ale schizofrenicilor, reprezintă o mentalitate cuprinzătoare, chiar superioară. În timp, el a devenit dezamăgit de această abordare și de multe dintre noțiunile sale timpurii, cum ar fi "politica nebuniei", și a recunoscut că multe dintre propriile sale metode de tratare a schizofrenicilor au eșuat.
"Nu încerc să mă justific sau să dovedesc că am dreptate", a scris dr. Laing în "Efectuarea unui psihiatru".
El a evitat să se apere împotriva acuzațiilor, pentru că la începutul carierei sale el a idealizat boala mintală și disperarea romantizată. El a spus că, mai târziu a ajuns să-și dea seama că societatea trebuie să facă ceva cu oamenii care sunt prea perturbatori.
"Dacă un violonist dintr-o orchestră nu mai aude și nu-l aude și nu se va retrage și insistă să își ia locul și să se joace la toate repetițiile și concertele și să distrugă muzica, ce ați face ? ", a întrebat el.
În încercarea de a răspunde la această întrebare, Dr. Laing a spus că a ajuns la conștiința că nu ar dori să fie tratat așa cum au fost tratați proprii pacienți. "Dar ce face cineva, când nu știm ce să facem?", a întrebat el.
Unele dintre tratamentele care au fost folosite de doctorul Laing, au fost practici care în mare parte au fost înlocuite cu medicamente la sfârșitul anilor '50: convulsii induse de insulină și comă, lobotomie, șoc electro-convulsiv și utilizarea zgomotelor.
Totuși, el credea că întrebările de bază privind tratamentul, controlul și îngrijirea pacienților nu s-au schimbat prea mult. El a susținut că "groapa de șarpe" a descris încă abuzuri în unele spitale mintale moderne și a constatat că medicamentele nu au fost întotdeauna de ajutor pacienților. Și în 1985, împreună cu alți psihiatri, el a menționat că tratamentele electroșoc, sub formă modificată, au fost folosite din nou.
În ciuda radicalismului său, viața timpurie și formarea lui erau convenționale. Ronald David Laing s-a născut la 7 octombrie 1927 în Glasgow, Scoția, unde a urmat o școală primară de stat și a absolvit Universitatea din Glasgow în 1951 ca medic.
A lucrat ca psihiatru în armata britanică, a predat și a practicat timp de puțin timp la Glasgow, iar apoi la sfârșitul anilor 1950 a fost instruit ca psihanalist la Institutul Tavistock din Londra, centrul britanic al psihiatriei fredule ortodoxe.
În anii 1960 a început să iasă din acea ortodoxie, devenind un critic deschis al abordărilor tradiționale și începând să experimenteze cu utilizarea terapeutică a mescalinei și LSD. În Londra, a înființat o comunitate terapeutică, Kingsley Hall, unde pacienții, medicii și personalul trăiau și lucrau împreună democratic - fără ierarhie și fără distincții de rang sau de rol.
Printre teoriile sale inițiale, pe care le-a explicat în "Sinele divizat" și o carte ulterioară, "Sinele și alții", a fost faptul că schizofrenia nu a fost, după cum sa crezut de mult, înrădăcinată în unele aberații genetice. Nici nu, a susținut el, fiind un produs al unui eveniment biochimic. El a simțit că a apărut atunci când un individ se găsea într-o situație emoțională, capabilă-ai-câștiga, cică-ți-pierzi ", de genul care poate apărea într-o familie. Găsind o astfel de situație intolerabilă, un băiat sau o fată scapă de această durere insuportabilă prin schizofrenie.
Un om care a provocat ortodoxia medicală la fel de mult ca și el a fost întotdeauna să facă dușmani în instituție. Laing a susținut că vechiul sistem bazat pe Bedlam de încarcerare a persoanelor cu boli mintale și tratarea lor cu medicamente antipsihotice și tratamente cu șoc electric inumane au contribuit la stresul psihologic și emoțional al oamenilor și, prin urmare, face parte din această problemă. Cu convingerile sale în puterea de auto-vindecare, el a devenit o parte importantă a mișcării anti-azil, care a lucrat pentru modelul de îngrijire a comunității, care este norma de azi - un proces susținut inițial în 1962 de către ministrul de sănătate al lui Tory, Enoch Powell (din motive economice mai ales).
Celelalte scrierile sale includ "Sanitate, nebunie și familie", "Motive și violență", "Percepția interpersonală: o teorie și o metodă
Dacă R D Laing, Thomas Szasz și David Cooper s-ar fi întâlnit în același timp cu cineva care susținea că e Iisus Hristos, Szasz ar fi spus pur și simplu că omul respectiv e un mincinos. David Cooper ar fi zis ”Și ce dacă?”. R D Laing ar fi deschis o sticlă de vin, s-ar fi îndreptat spre pian și ar fi sugerat să cânte și să se veselească, atât cât mai era încă vreme. (Adrian Laing)
E imposibil să zici ce e anti-psihiatria fără să spui mai întâi ce e psihiatria. Este cea din urmă doar o ramură a medicinii, cea care se ocupă cu bolile minții, ale sufletului, ale eluzivului psyche pe care îl are încastrat în însuși cuvîntul care ar trebui s-o definească? Sau este mai degrabă un mecanism de control prin care societatea să-i poată marginaliza, exclude, încarcera pe aceia dintre membrii ei care se comportă ciudat, bizar, straniu, care aud voci, văd lucruri pe care alții nu le văd și care, prin comportamentul, gândurile și fanteziile lor sunt buni pentru a fi încarcerați și eventual tratați din belșug cu pastile, electroșocuri, comă insulinică și alte forme de tortură fizică sau psihică?(www.totb.ro)
articol tradus si adaptat thegurdian,independent.uk
Crima si pedeapsa de Dovstoievski
Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui Dostoievski aparand pentru prima data in revista Russki Vestnik. Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate limbile europene, romanul Crima si pedeapsa a reprezentat si o prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.
Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea fata de burghezie si sistemul capitalist. Astfel una dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferintelor si a mizeriei la care este condamnata majoritatea oamenilor.
Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in miezul controverselor epocii si realizeaza aceasta dezbatere in cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate regulile constructiei epice. Autorul lasa in permanent impresia ca nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ scurta.
Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma pe eroul principal sa-si recunoasca vina.
Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip. Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect la continutul artistic, romancierul isi schimba permanent proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere este cu desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna transformari esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci ca o impletire de motive mozaicale contrastante si chiar contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui Dostoievski cel mai « rotund » , cel mai « construit ” , cel mai apropiat perfectiunii traditionale.
Actiunea romanului se desfasoara in anul 1865 , marcat de o grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui Raskolnikov sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza starii materiale precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi mai firesc in Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea si jefuirea unei camatarese ?!
Tema capitalului si a pauperitatii isi ocupa pentru intaia oara locul sau central in literatura rusa, motivul banilor , intonat in Oameni sarmani si reluat in variatiuni continue in Adolescentul , devine un adevarat laitmotiv in Crima si pedeapsa. Familia Marmeladov este nucleul dezbaterii nemijlocit si ostentativ sociale intreprinse de Dostoievski in romanul sau. Vechea si permanenta lui preocupare pentru umilitiii si obiditii soartei isi atinge adevaratul ei apogeu.
Roskolnikov este baiatul unei familii cu venituri foarte modeste ( mama sa e o vaduva cu o pensie infima) si care pentru a urma cursurile la Facultatea de drept a Universitatii din Petersburg, trebuie sa isi castige singur banii. El pierde lectiile si neputand plati taxele cuvenite este eliminat din universitate. Roskolnikov isi iubeste mama si sora si sufera crancen din cauza ca in loc sa le sustina, le obliga la sacrificii. Primirea unei scrisosri de la mama sa , perspectiva sacrificiului rusinos al surorii alimenteaza revolta tanarului si il intareste in hotararea sa mai veche de a-si omori camatareasa, hotarare pe care o abandonase in ajun, dupa vizita « de proba » la camatareasa. Roskolnikov vede prin crima sa o sansa pentru ai feri de mizerie si umilinta pe cei care ii sunt dragi.
Aceasta motivare il determina sa creada ca ar avea dreptul sa incalce normele morale obisnuite in folosul oamenilor. Aceasta gandire este influentata de discutia dintre stundentul si ofiterul din restaurant , discutie pe care Roskolnikov o aude si pe care o retine , deoarece ideea studentului coincide intr-un mod ciudat cu propriile sale framantari.
Romanul motiveaza crima prin mizerie, motivare amplificata si prin destinul familiei Marmeladov si prin alte tablouri de mizerie si suferinte la care asista Roskolnikov.
Ideea predestinarii este sugerata nu doar prin coincidenta intamplarilor, dar si prin existenta unor forte inexplicabile , care il dirijeaza pe Roskolnikov , il obliga sa treaca prin Semmaia cu toate ca drumul lui nu era pe acolo. In discutia cu Porfin Petrovici, la observatia acestuia ca « ma rog » ce se va intampla daca oamenii obisnuiti vor incepe « sa taie la dreapta si la stanga », Roskolnikov raspunde ca din acest punct de vedere nu e justificata vreo ingrijorare , intrucat acesti oameni mici se sperie singuri de ceea ce au facut si se executa singuri « se pocaiesc in public – ceea ce este frumos si e o pilda inaltatoare ; intr-un cuvant, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor…Exista o anumita lege in aceasta privinta ».
Complexitatea relatiilor intre diferite personaje il determina pe cititor sa vada in soarta lui Roskolnikov in primul rand o tragedie determinata de nedreptatea sociala. Pe tot parcursul actiunii Roskolnikov, fiind un personaj complex manifesta o varietate de trairi sufletesti : compasiunea pentru Marmeladov si familia acestuia (fara de care nu putea sa aiba loc intalnirea cu Sonia, hotaratoare pentru destinul personajului), indignarea impotriva casatoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferinta omeneasca ( intalnirea cu fetita beata etc.).
II aparuse ideea de a trece peste piedicile absurde pe care oamenii si le ridicasera in fata, de a-si verifica personalitatea de a incerca , de a indrazni .
« N-am ucis casa o ajut pe mama, aste-s vorbe ! N-am ucis ca , obinand mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii ! Nu pentru asta ! Am ucis si atata tot ; am ucis pentru mine si in clipa aceea desigur, nu ma gandeam deloc daca am sa ajung binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata un parazit social !…N-a fost banul motivul principal ca am ucis. Sonia , altceva m-a indemnat(..)atunci voiam sa stiu daca sunt si eu un paduche ca ceilalti sau sunt un om in toata puterea cuvantului. Daca voi putea sa trec peste unele piedici ? Daca voi cuteza sa ma aplec si sa ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul… ». Piedica peste care se simte obligat sa treaca este viata aproapelui , fie el tata, iubit sau un necunoscut : inlaturandu-i , aparent motivat sau gratuit , aceste fiinte isi asuma prerogativele judecatorului suprem , se substituie – in viziunea dostoievskiana –lui Dumnezeu.
Asasinul se simte izolat , insingurat , incapabil de a-si iubi mama ori sora, de a dialoga cu semenii sai (cu exceptia Soniei care ii ramane fidela tot timpul). Este semnificativa intentia romancierului de a-si constrange eroul « sa-si zboare creierii » ca si gratierea lui ulterioara. In ceea ce-l priveste pe Raskolnikov, condamnarea lui a fost comutata in doar opt ani de munca silnica cu deportare, judecatorul-autor prevazand din timp disponibilitatile sale pentru « invierea lui Lazar ».
Suferinta este ideea etica centrala a lui Dostoievski . Omului ii e harazita suferinta, el trebuie sa se curete de pacat prin chinuri multe si grele. Lovitura de teatru de la capatul celei de a doua intalniri cu anchetatorul – neasteptata marturisire a falsului criminal , tocmai cand nervii lui Roskolnikov sunt pe cale de a ceda si arta psihologica a lui Porfiri Petrovici a reusit aproape sa-i infranga rezistenta- indeplineste in roman nu numai o functie arhitectonica , ci si una de continut , morala si filozofica. Ea amana deznodamantul fatal, pentru ca Dostoievki nu vrea ca Raskolnikov sa cada intr-o capcana, ci sa isi recunoasca el insusi , vinovatia, in numele unei anume « idei » - si de fapt apropie acest deznodamant in masura in care ilustreaza in ochii adevaratului ucigas aceasta idee. Daca oameni nevinovati se denunta , vor sa se descarce de pacatele lor suferind pentru a le altora , atunci cu atat mai mult se cuvine recunoscuta crima faptuita cu adevarat !
Raskolnikov din Crima si pedeapsa va incerca experienta supraomului : depasirea zidului moralei comune ; dar va suferi esecul : delictul se va intoarec impotriva lui din pricina acelei intime prezente a lui Dumnezeu in constiinta vinovatului, care este remuscarea si in aceasi timp, mantuirea.
Pe de alta parte, personajele pozitive (ideale, in conceptia autorului) sunt zugravite mult mai palid. Razumihin si Dunia se comporta firesc , dar nu se intiparesc in memorie, sunt sterse. Razumihin ,desi se ingrijeste de Raskolnikov cat este bolnav si castiga prin naturaletea si sufletul sau bun admiratia mamei lui Raskolnikov cat si a Duniei , aflat impotriva socialistilor si pentru virtutile « solului » natal, este doar un : « baiat bun». Judecatorul de instructie Porfiri Petrovici e ingenios, bun psiholog (analiza psihologica a comportarii lui Raskolnikov inainte si dupa crima o face mai ales prin intermediul acestui personaj), dar si el e un om prea obisnuit , iar in roman are doar o functie nu si un rol. In ciuda prezentei sale relativ « sterse » in roman (pronunta cele mai putine cuvinte) , Sonia Marmeladova ramane unul din personajele celebre ale literaturii universale. Sonia desi face parte din categoria oamenilor umili , ea il determina pe Raskolnikov sa marturiseasca crima. Astfel ea reprezinta o intrupare a principiului smereniei, a frumusetii uname pe care sacrificiul o pastreaza in om , chiar daca soarta il impinge in mocirla (Sonia fiind prostituata pentru a-si asigura existenta).
Crima si pedeapsa este romanul tulburarii sufletesti a lui Raskolnikov , care savarseste crima datorita mizeriei in care traieste incalcand regulile morale si fraternitatea umana. Trairile sufletesti intense a le personajului pot da dovada uneori de cinism acesta fiind chiar mandru de crima pe care socoteste ca a savarsit-o pentru o cauza nobila. Crima si pedeapsa este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru ca Raskolnikov participa la douazeci si sapte din cele patruzeci de episoade ale romanului , sau pentru ca in cele doua saptamani, scurse de la prima vizita la batrana camatareasa pana la autodenuntare, el se afla permanent in centrul actiunii (care dureaza efectiv doar noua zile si jumatate), ci mai cu seama fiindca toti ceilalti eroi ai cartii – sora si mama lui, Sonia si Razumihin, Lujin si Svidrigailov – sunt laturile, valentele , posibilitatile sale , tot atatea fatete ale unuia si aceluiasi caracter. Crima si pedeapsa este povestea unei idei, pe care o intruchipeaza , pro si contra , toate personajele cartii nu si Raskolnikov : ideea naturii lor superioare, infrangand obstacolele , a luptei cu stupidele prejudecati umaniste, a alesilor ce dispun in voie de inertul material uman , a conducatorilor cu drepturi nelimitate si subjugand pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a fortei neinduratoare careia trebuie toti sa i se supuna fara sa cracneasca, ideea cesarismului, ideea napoleoneana, ideea supraomului !
Crima si pedeapsa este si o antologica sociografie peterzburgheza, monografia orasului monoton si cenusiu, mohorat, mucegait, dospind de vicii, cu ulite intunecoase si piete murdare, cu birturi in care scandalurile se tin lant si camere de hotel in care s-au cuibarit plosnitele, cu umbre slabite de foame, innecate in alcoolism si prostitutie, cu podurile de pe care nenorocitii ajunsi la capatul puterilor se arunca in apa tulbure si rece a Nevei.
de citit și download cartea de aici Crima si pedeapsa
Lebedele
A fost odata ca niciodata, într-o seara îndepartata un rege si o regina care aveau unsprezece baieți și o fata pe care o chema Eliza. Însa regina, mama lor s-a prapadit într-o zi iar regele si-a gasit alta regina. Regina cea noua, era o femeie rea caruia nu-i placeau copii, de aceea a decis sa scape de ei cât mai curând posibil.
Trebuie sa se știe ca regina aceasta avea puteri magice de vrajitoare și a decis sa le faca vraji copiilor.
Ea le-a spus: Sa va transformați în pasari și sa nu puteți vorbi. Și pe data cei unsprezece baieți s-au transformat în unsprezece lebede albe frumoase cum nu s-au mai vazut altele. Au dat ocol palatului de unsprezece ori și s-au înalțat la cer facându-se nevazuți.
Mama vitrega l-a convins pe rege sa o trimita și pe Eliza undeva la țara, daca baieții au fugit de la casa parinteasca. Așa i-a spus ea regelui. Când fata a împlinit cincisprezece ani tatal ei a chemat-o la palat, dar regina i-a ieșit înainte și i-a dat pe fața cu vopsea neagra și regele fiind îngrozit de ceea ce vedea, a gonit-o de la palat. trista și suparata, Eliza a plecat acasa pe jos, luând-o printr-o padure. Dar obosita și suparata cum era, a adormit pe malul unui râu cu apa curata.
Când s-a trezit, și-a facut baie în apa curata a râului și a pornit din nou spre casa. Pe drum a întâlnit o bătrânică pe care a întrebat-o daca nu cumva a vazut unsprezece prinți calare, dar batrânica i-a spus, ca unsprezece prinți nu a vazut, dar unsprezece lebede da. Și i-a aratat Elizei locul unde vazuse lebedele.
Când s-a facut seara, Eliza a vazut unsprezece lebede cu coronițe pe cap aterizând pe malul lacului, iar când soarele a apus de tot, acestea s-au transformat în oameni. Uitându-se la ei cu atenție și-a dat seama ca sunt frații ei. Ce bucurie a fost pe ei, ce fericire le-a umplut sufletele !!! Nu mai știau ce sa spuna mai repede, ce sa povesteasca mai înainte. Din poveste în poveste, frații ei i-au spus ca locuiau dincolo de mare și aici veneau doar opt zile pe an și ca acum era timpul sa plece, și ea va merge cu ei.
Au împletit un covor și acolo au pus-o pe Eliza, zburând pâna seara târziu pe insula lor.
În noaptea aceea Eliza a visat-o pe zâna Morgan-le-fee care i-a spus : - Îți poți salva frații, țesându-le fiecaruia dintre ei câte o haina din urzica. Dar ai grija, pâna la terminarea lucrului n-ai voie sa vorbești cu nimeni, altfel vor ramâne lebede pe veci.
Eliza i-a promis zânei ca va fi muta muta pâna ispravi de țesut camașile. S-a dus în locul pe care i l-a aratat zâna și a cules urzici, pe care le-a batut cu piatra. sa le inmoaie, apoi a facut fir subțire din ele și s-a apucat de croșetat.
Prin preajma locului unde locuiau frații a trecut regele acelei țari, care a vazut-o, și pe data s-a îndragostit de ea, dar când a încercat sa-i vorbeasca, aceasta s-a uitat la el cu ochii în lacrimi, fara sa spuna o vorba. S-a decis sa o ia la palat și de nevasta. Dar cancelarul curții regale nu era de acord cu decizia regelui banuind-o pe Eliza de lucruri necurate. S-a hotarât s-o pândeasca. Într-o zi Elizei i s-au terminat urzicile și a trebuit sa faca rost de altele. În cimitirul regatului existau asemenea fel de urzici, așa ca, la lasarea întunericului a plecat furișându-se din palat. Cancelarul s-a luat dupa ea, a vazut unde se duce și s-a întors repede la palat, anunânțându-l pe rege.
La întoarcere, regele o aștepta pe Eliza la intrarea în castel și pentru ca Eliza nu putea sa vorbeasca, și pentru ca nu temrinase de șesut camașile, acesta a condamnat-o la moarte. A fost aruncata în turnul condamnaților, iar a doua zi urma sa fie arsa pe rug, întocmai ca vrajitoarele.
A doua zi, în drum spre locul unde trebuia sa moara, mulțimea s-a napustit asupra ei vrând sa-i rupa hainele și camașile fraților ei. Dar din senin au aparut unsprezece lebede, care s-au pus de jur împrejurul caruței unde era sora lor și mulțimea s-a dat înapoi strigând : Minune....regina nu e vinovata...e o adevarata minune!
Eliza a aruncat cele unsprezece camași pe lebede care s-au transformat pe loc în unsprezece barbați și Eliza prinse a vorbi:
- În sfârșit pot sa vorbesc, pot sa demonstrez ca sunt nevinovata!
- Da sora noastra este nevinovata !- au declarat și frații ei, iar apoi i-au povestit regelui povestea vieții lor. Regele a plâns de fericire, auzind de nevinovația soției sale.
Și uite așa regele și regina au organizat o petrecere care a durat unsprezece zile și unsprezece nopți, și poate ca mai dureaza și astazi.
Blaise Pascal
Dintre contemporanii lui Descartes, nici unul nu a arãtat un geniu natural mai bine decât Pascal. Reputaţia lui în matematicã constã mai mult în ceea ce ar fi putut face decât in ceea ce a fãcut efectiv, deoarece o lungã perioadã din viaţã a considerat cã datoria lui este de a se concentra asupra exerciţiilor religioase.
Blaise Pascal s-a nãscut pe 19 iunie 1623 în Clermont şi a murit la Paris în 19 august 1662. Tatãl lui, un judecãtor din Clermont, având la rândul sau un anumit renume în ştiinţã, s-a mutat în Paris în 1631, pentru a-şi continua propriile studii pe o parte, şi pentru a-şi educa unicul sãu fiu care dovedise deja abilitãţi excepţionale. Micul Blaise a fost ţinut acasã pentru nu se obosi prea mult şi din acelaşi motiv educaţia lui a fost mai întâi restrânsă la învãţarea limbilor strãine, neincluzând evident matematica. Acest program a simulat curiozitatea băiatului şi, într-o zi, la doisprezece ani, a întrebat ce este geometria.
Învãţãtorul lui i-a rãspuns cã este ştiinţa construirii figurilor exacte şi a determinãrii proporţiilor dintre diferite parţi ale lor. În curând Pascal se apucã de studiat geometria, sacrificându-şi timpul de joacã şi în ciuda restricţiilor care îi erau impuse, şi în câteva sãptãmâni descoperã singur multe proprietãţi ale figurilor. Cea mai importantã este aceea privitoare la suma unghiurilor unui triunghi care este egalã cu douã unghiuri drepte, respectiv 180 de grade. Se pare cã dovada consta simplu în împãturarea unghiurilor peste figurã astfel încât vârfurile lor sã se întâlneascã în centrul cercului înscris în triunghi.
O demonstraţie similarã se poate obţine prin împãturarea unghiurilor astfel încât ele sã se întâlneascã pe piciorul perpendicularei duse din vârful unghiului cel mai mare pe latura opusã. Impresionat de aceastã demonstraţie inteligenţã, tatãl sãu i-a dat o copie a cãrţii Elementele de Euclid, pe care Pascal o citeşte cu interes pânã când o învaţã.
La vârsta de paisprezece ani este admis la întâlnirile sãptãmânale ţinute de Roberval, Mersenne, Mydorge şi de alţi matematicieni francezi. În final din aceste şedinţe se naşte Academia Francezã. La vârsta de şaisprezece ani Pascal scrie un eseu despre conice, iar la optsprezece ani construieşte prima maşinã aritmeticã, un calculator rudimentar, pe care o va îmbunătăţii peste opt ani. Scrisorile lui cãtre Fermat aratã cã aproximativ în aceastã perioadã se concentra asupra geometriei analitice şi fizicii. A repetat şi experimentele lui Toricelli.
În 1650 la mijlocul carierei lui ştiinţifice, Pascal şi-a abandonat brusc idealurile lui în favoarea religiei, aşa cum zice în Pensées, "contempleazã mãreţia şi misterul omului".
În 1653 a trebuit sã administreze moşia tatãlui sãu. Acum a adoptat iarãşi vechile lui ocupaţii şi a fãcut câteva experimente asupra presiunii exercitate de lichide şi gaze. În aceeaşi perioadã a inventat triunghiul aritmetic, şi împreunã cu Fermat a creat calculul probabilitãţilor.
Medita asupra cãsãtoriei când un accident l-a determinat iarãşi sã se concentreze asupra religiei. S-a mutat la Port Royal unde a trãit pânã în 1662.
Singura lucrare matematicã care o mai scrie o a fost un eseu despre cicloidã în 1685. Suferea de insomnie şi de o durere de dinţi când i-a venit idea şi spre surprinderea lui suferinţa i-a trecut. Privind aceasta ca un semn divin a continuat problema, lucrând fãrã oprire opt zile, şi a terminat o lucrare relativ completã despre geometria cicloidei.
Prima lucrare asupra geometriei conicilor, scrisã în 1639, a fost publicată doar în 1779. Conica este o curbã planã rezultatã din intersecţia unui con circular cu un plan. Se pare cã a fost scrisã sub îndrumarea lui Desargues. Douã rezultate sunt deopotrivã importante şi interesante. Primul este o teoremã cunoscutã sub numele de Teorema lui Pascal :
Dacã un hexagon poate fi înscris într-o conicã atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi colinieare (pe aceiaşi dreaptã). A doua care i se datoreazã în mare parte lui Desargues spune urmãtoarele:
Dacã un patrulater poate fi înscris într-o conicã şi ducem o dreaptã care intersecteazã laturile în A, B ,C respectiv D, şi conica în P şi Q atunci:
.
Pascal şi-a îmbunãtãţit triunghiul aritmetic în 1653, dar nu existã nici o consemnare a metodei lui pânã în 1665. Triunghiul este o figurã simplã (ca cele douã şi se poate continua la infinit). Fiecare linie este formatã din numere egale cu suma numerelor din stânga poziţiei de pe linia precedentã. De exemplu 20=1+3+6+10. Dacã aşezãm triunghiul altfel (ca în dreapta) este mai uşor sã vedem cã un numãr este egal cu suma celor douã numere de deasupra lui, respectiv suma dintre numãrul din stânga şi cel de deasupra în prima figurã. vârful triunghiului fiind 1. Cele douã reguli sunt echivalente.
Numerele unei linii se numesc numere figurate. Primele se numesc numere de ordinul întâi, cele din a doua linie numere de ordinul doi, cele din a treia linie numere de ordinul trei ş.a.m.d. Se poate uşor demonstra cã a m-lea numãr de pe al n-lea rând este:
.
Triunghiul se obţine, în cazul primei figuri, trasând o diagonalã în jos din colţul dreapta sus. Numãrul pe fiecare diagonalã dau coeficienţii binomiali al unei dezvoltãri, sunt coeficienţii binomiali ai binomului lui Newton. De exemplu a cincia diagonalã 1, 4, 6, 4, 1 sunt coeficienţii binomiali ai dezvoltãrii (a+b)4 . Pascal a folosit triunghiul pe de-o parte pentru diferite calcule proprii şi pe de altã parte pentru a calcula combinãri de m luate câte n pentru cate a găsit formula corectă:
.
Probabil ca matematician Pascal este cel mai bine cunoscut pentru corespondenţa lui cu Fermat din 1657 în care a stabilit principiile probabilitãţii. Totul a pornit de la o problemã propusã lui Pascal de un jucãtor numit Chavalier de Méré (Cavalerul Marii). La rândul sãu acesta i-a transmis-o lui Fermat. Problema era urmãtoarea: Doi jucãtori de valori egale vreau sã plece de la masã înainte de a termina o partida. Dacã se cunoaşte scorul (în puncte) şi numărul de punctelor pânã la care vroiau sã joace (adicã numãrul turelor dacã o turã câştigată înseamnã un punct) se cere sã se afle în ce proporţie trebuie sã împartã miza. Fermat şi Pascal au dat acelaşi rãspuns dar demonstraţi diferite. Urmãtoarea este demonstraţia celui din urmã:
Aceasta este metoda mea de a determina partea fiecãrui jucãtor când, de exemplu, doi jucãtori joacă pe trei ture şi fiecare au pus 32 de galbeni.
Sã zicem cã primul jucãtor a câştigat douã puncte, iar al doilea unul. Acum trebuie sã joace ultima turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor ar câştiga ar lua toatã miza adicã 64 de galbeni, în timp ce dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea douã puncte şi ar trebui împărţită miza, adicã 32 de galbeni la fiecare. Aşadar dacã primul jucãtor ar câştiga 64 de galbeni i-ar aparţine, dacã nu ar lua 32 de galbeni. Atunci dacã cei doi jucãtori doresc sã se oprească aici primul ar zice: "Am asigurat un câştig de 32 de galbeni chiar dacã pierd tura urmãtoare, cât despre ceilalţi 32 poate îi voi câştiga eu poate tu, şansele sunt egale. Haide sã împãrţim cei 32 de galbeni rãmaşi egal iar eu voi lua şi pe cei 32 care îmi sunt asiguraţi." Primul jucãtor va avea 48 de galbeni iar al doilea 16.
Mai departe sã zicem cã primul jucãtor a obţinut douã puncte iar al doilea nici unul şi sunt pe cale şa mai joace o turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor câştigă acest punct va câştiga şi jocul şi va lua 64 de galbeni, iar dacã al doilea câştigã atunci jucãtorii vor fi în situaţia analizatã anterior. Dar, dacã nu mai doresc sã joace, primul jucãtor ar zice: "Dacã mai obţin un punct câştig 64 de galbeni, dacã pierd tot primesc 48 (ca înainte). Dã-mi 48 de galbeni pe care îi am sigur şi restul de 16 îi împãrţim în douã egal cum şansele sunt egale." Aşadar primul jucãtor ia 56 de galbeni iar al doilea 8.
Şi în sfârşit primul jucãtor are un punct şi al doilea nici unul. Dacã mai joacã pentru un punct şi primul jucãtor ar câştiga s-ar afla în situaţia anterioarã în care el are dreptul la 56 de galbeni, iar dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea un punct şi câştigul ar fi împãrţit. Dar dacã nu ar mai dori sã continue primul ar zice: "Da-mi 32 de galbeni pe care îi iau sigur, şi împarte restul din 56 respectiv 24 (deoarece am deja 32) în douã." Atunci primul va avea 32+12=44 de galbeni şi în consecinţã, al doilea va avea 20 de galbeni.
Pascal continuã rezolvând probleme asemãnãtoare când jocul este câştigat de cine obţine m+n puncte. Rãspunsul este dat de triunghiul sau aritmetic. Soluţia problemei generalizate in care valoarea jucãtorilor este diferitã poate fi gãsitã în majoritatea cãrţilor de algebrã şi este în concordanţã cu răspunsul lui Pascal, deşi notaţiile pot fi diferite.
Pascal a folosit aceastã nouã teorie în al nouãlea capitol al cãrţii sale Pensées. El spune urmãtoarele: Dacã valoarea fericirii eterne este infinitã chiar dacã probabilitatea ca o viaţã religioasã sã asigure fericirea eternã este micã, totuşi speranţa perspectivã, mãsuratã prin produsul celor douã, trebuie sã fie destul de mare pentru a merita să fi religios. Dacã se poate trage vreo concluzie din afirmaţia aceasta este neclaritatea obţinutã când se aplicã formule matematice întrebărilor morale ale cãror date nu sunt de obicei în sfera ştiinţelor exacte, de aceea afirmaţia nu a fost apreciatã pozitiv.
Ultima lucrare matematicã a lui a fost Cicloida. in 1658. Cicloida este linia curbã trasatã de un punct de pe circumferinţa unui cerc care se roteşte fãrã alunecare pe o dreaptã. În 1630 Galileo a atras atenţia asupra acestei forme de altfel graţioase, şi sugerase ca arcele podurilor sã fie construite astfel. Patru ani mai târziu Roberval a aflat aria determinatã de cicloidã. Descartes nu a apreciat aceastã soluţie şi l-a provocat la aflarea tangentelor, aceeaşi provocare i-a fost trimisã lui Fermat care a rezolvat-o numaidecât. Câteva întrebãri au fost puse de alţi matematicieni. Acestea se refereau la curbã şi la suprafaţa şi volumul determinate de cicloidã la rotirea în jurul axei, bazei şi tangentei. Acestea la un loc cu aflarea poziţiei centrului de greutate al corpurilor solide formate au fost rezolvate de Pascal în 1658.
Rezultatele au fost emise ca întrebãri spre rezolvare. Wallis reuşeşte sã rãspundã la toate cu excepţia celor legate de centrul de greutate. Soluţiile lui Pascal (afectate de metoda indivizibilitãţii) seamănă cu rezolvarea pe care ar da-o un matematician din zilele noastre cu ajutorul calculului cu integrale. El a obţinut (prin însumare) echivalentul integralelor lui sinф, sin2ф şi ф∙sinф, o limitã fiind 0 sau ½π. De asemenea a investigat geometria spiralei lui Arhimede. Aceste studii, potrivit lui D'Alembert, formeazã o legãturã între geometria lui Arhimede şi calcului infinitezimal a lui Newton.
Pop Adrian X E
Bibliografie: A short Account of the History of Mathematics
de W. W. Rouse Ball
a patra ediţie 1908
transcris de D.R. Wilkins
School of Mathematics, Trinity College, Dublin
Rene Descartes
Descartes Rene (1596-1650), filozof si savant francez, unul dintre intemeietorii filozofiei epocii moderne. Descartes a fost un exponent ideologic al burgheziei franceze in ascensiune; in filozofia lui si-au gasit expresia teoretica nevoile devenite actuale ale dezvoltarii stiintei moderne, care se nastea in lupta cu scolastica medievala. Totodata, conceptia despre lume a lui Descartes oglindeste insuficienta dezvoltare a burgheziei, tendinta ei de a ajunge la un compromis politic si ideologic cu nobilimea si cu biserica. Ca si F. Bacon, Descartes a subliniat insemnatatea practica a filozofiei, contributia ei la sporirea dominatiei omului asupra naturii.
Trasatura dominanta a filozofiei lui Descartes o constituie conceptia dualista despre existenta a doua substante, independente una de alta: substanta materiala, cu atributul intinderii, si substanta spirituala, cu atributul gandirii. In filozofia sa, Descartes porneste de la indoiala metodica asupra tuturor cunostintelor, asupra datelor simturilor si chiar asupra existentei lumii si accepta ca unic fapt sigur, care trebuie sa constituie, dupa el, temeiul filozofiei si al stiintei, vestita teza: ,,Ma indoiesc, deci cuget; cuget, deci exist’’.
Descartes are un caracter idealist, deoarece considera ca adevar fundamental, de la care trebuie sa porneasca intrega filozofie, existenta certa a gandirii si nu existenta realitatii obiective. Aceasta teza a influentat idealismul de mai tarziu. Indoiala sa a avut insa o semnificatie progresista, ascutisul ei fiind indreptat impotriva dogmatismului scolastic.
Descartes, a fost un reprezentat de seama al rationalismului in filozofia moderna. Pentru el, criteriul adevarului se afla in ratiunea insasi, in evidenta notiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoastere, el a pus deductia, care trebuie sa porneasca de la adevaruri clare si distincte, cunoscute nemijlocit de ratiune. Descartes a recunoscut totusi si valoarea cunoasterii experimentale.
Descartes a adus o contributie insemnata la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei si a altor stiinte. El a pus bazele geometriei analitice prin initierea metodei sistemelor de coordonate, numite ulterior carteziene, facand posibila aplicarea algebrei si analizei la studiul geometriei, ceea ce a constituit o adevarata revolutie in matematica. A introdus, printre primii, notiunea de marime variabila si aceea de functie, a descoperit legea refractiei luminii, a formulat legea conservarii cantitatii de miscare si a emis, primul, ideea de reflex in fiziologie, Fizica lui Descartes a avut un caracter materialist-mecanicist; el a explicat toate fenomenele naturii prin materia in miscare, aceasta din urma fiind conceputa numai ca deplasare in spatiu. Descartes a extins conceptia sa materialist-mecanicista si asupra vietii organice. Pentru el animalele sunt automate neinsufletite, omul singur fiind inzestrat cu suflet, existent independent de corp.
Prin latura materialista a gandirii sale, ca si prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau, Descartes a contribuit in mare masura la progresul stiintei si filozofiei.
Capitan la 15 ani de Jules Verne
Date biografice
Jules Verne s-a nascut la Nantes in 8 februarie 1828. A debutat pentru prima oara in literatura in 1848. Cele mai importante opera ale sale au fost :
,,Capitan la 15 ani”
,, 20 000 de leghe sub mari”;
,, Ocolul pamantului in 80 de zile”.
Opera ,,Capitan la 15 ani” a fost publicata in 1878 in care datele stiintifice se imbina cu valoarea morala a aventurii, a curajului si a solidaritati umane.Moare in 24 marite 1905 ultimele sale cuvinte fiind:,, Sa fiti cuminti!”.
Tema: aventura
Personajele principale sunt: Capitanul Hull,Dick Sand,Doamna Weldon,Jack,Varul Benedict.
Pe data de 2 februarie 1873 vasul Pilgrim apartinand armatorului american James Weldon a parasit apele Noii Zelande dupa o bogata vanatoare de balene indreptanduse spre San Francisco.
James Weldon fiind nevoi sa paraseasca Noua Zelanda fiind chemat pentru a incheia o afacere importanta fiind nevoit sa isi lase in urma sotai si copilul sau. Cand doamna Weldon a aflat ca Pilgrim urma sa acosteze in portul Noii Zelande aceasta face o intelegere cu capitanul Hull de pe Pilgrim sa ii duca in San Francisco. Capitanul Hull a fost de acord cu conditia ca acesta nu era raspunzator daca se intapla ceva cu doamna Weldon.
Doamna Weldon a fost de acord si se imbarcara pe Pilgrim impreuna cu James fiul doamnei Weldon cu varul Benedict si cu Nana doica lor.
La bordul lui Pilgrim tanarul Jack il intalnii pe Dick Sand un novice de 15 ani printre toti ceilalti marinari dar cu un viitor promitator in flota lui James Weldon.
La un moment dat in timpul calatoriei micutul Jack a observat o epava.Capitanul Hull pleaca sa investigheze aceasta epava la bordul caruia afla un caine si 5 negri.
Dupa inca cateva zile pe mare apa se facut brusc rosie din cauza crustaceelor.Vazand asta capitanul
Hull isi dadu seama ca prin preajma trebuie sa fie o balena deoarece aceasta este cea mai usoara modalitate pentru balene sa se hraneasca.Intradevar o balena sa arata numaidecat in fata acestora in acel moment instinctul de vanator al capitanului intra in actiune si acesta pleca indata dupa balena cu intentia de asi umple butoaiele pentru ulei ramase.Acesta lasa corabia pe mana tanarului Dick si a celor 5 negri deoarece avea nevoie de echipaj sa prinda balena.Capitanul lansa pescadronul si porni spre balena.Dupa multe ore pescadronul capitanului fu lovit de coada balenei scufundat iar echipajul pieri in apele mari.Acum la conducerea lui Pilgrim era doar un baiat de 15 ani.
Corabia condusa de Dick inainta pe mare cand dintrodata o furtuna aparu de nicaieri.In urma furtunii corabia isi pierdu panza principala dar se si abatu de la traseu.
Aproape ca isi pierduse incredera cand dintro data tom unul dintre negri vazu ceva la orizont.In urma consultarii harti Dick si-a dat seama ca era insula Pastilor.
Hercule un alt negru observa pamant din nou de data aceasta era tot o insula de proporti mai mari decat ultima dar si aceasta parea parasita.Fiind nevoiti sa acosteze acestia se indreapta spre insula.Cand ajung aproape de insula corabia se izbeste de niste stanci se este inghitita de ape dar nu innaite ca intreg echipajul si pasageri sa poata parasi nava si sa salveze cateva provizii.Peste noapte echipajul dormi intr-o pestere in cealalta dimineata Dingo cainele incepu sa latre furios.Era un explorator pe nume Harris care ii lamureste exact unde se afla adica pe coasta Bolivian in America de sud.Harris le propune sa il insoteasca la ferma fratelui sau unde vor gasi mijloace de transport pentru as continua calatoria spre San Francisco.
Odata ajunsi la ferma Dick se mira de multitudinea de specii de animale pe care le gaseste acolo cum ar fi struti,papagali. Echipajul de pe Pilgrim il suspecteaza pe Harris ca fiind un negustor de sclavi deoarece urme de sange intrun copacfurci pe care tom lea recunoscut imediat ca fiind furci cu care negrii erau strapunsi.Dick si Tom hotarasc sa ramana secretul lor pentru a nu o ingrijora pe doamna Weldon.
Suspiciunile lui Dick sunt adevarate Harris este un negustor de sclavi si mai mult este in colaboranta cu Negoro bucatarul de pe pilgrim care a disparut de indata ce nava a esuat pe asa numita insula a Boliviei care este defapt Angolia in Africa.Cei doi se hotarasc sa ii vanda pe negri iar pe restul echipajului sa ii omoare.Dick a fost prins si inchis.Harris a fost injunghiat de tanarul Dick.Toti negri au fost prinsi mai putin Hercule si cainele Dingo.
Negoro vrea sa ii vanda pe doamna Weldon pe Jack si pe varul Benedict inapoi domnului Weldon.Negoro o obliga pe doamna Weldon sa scrie o scrisoare in care sa ii spuna sa vin in Africa pentru ai rascumpara pe Jack pe Bendict si pe doamna Weldon.Negoro pleaca sa duca scrisoarea danduse drept servitor.Varul Benedict scapa, il eliberaza pe Dick si pleaca impreuna cu Hercule sa ii elibereze pe Jack si doamna Weldon.
Dick si Hercule construiesc o pluta cu care s scape de pe insula pana la Sfantul Paul de Luanda unde vor gasi ajutor.
Acestia gasesc o cabana in care era un schelet de om pare ca dingostia cine era langa schelet pe un lemn erau gravate doua litere S.V. aceleasi litere erau gravate si pe zgarda lui Dingo si un biletel pe care scria ,,Asasinat de calauza mea Negoro’’.Dingo il simte pe Negoro prin apropiere.Negoro este omorat de caine dar nu inainte de a injunghia mortal cainele.
In final cei 4 ajung la san Paul de Luanda ii rascumpara pe negri si se imbarca pe o nava si se indreapta spre San Francisco unde ii asteptau cei dragi.
Date biografice Milada Horakova
Milada Horáková s-a născut în Praga în 1901, numele ei de fată a fost Králová. Tatăl ei a fost un aderent al Partidului Realist al lui Masaryk; strămoșii săi au fost mori pe râul Sázava. El însuși a lucrat ca reprezentant de vânzări al unei firme de producție de creioane. Mama ei a venit din orașul Kutná Hora din familia unui tâmplar. Sora mai mare a lui Marta și fratele mai mic, Jiří, au murit din cauza scarlatului septic în copilărie. Mai târziu, familia lui Král a născut o fiică Věra.
În timpul primului război mondial, Milada Horáková a studiat la o școală de limbi străine pe strada Korunní din Praga; însă în 1918 a fost expulzată din cauza participării sale la demonstrații antirazboi. A terminat studiile la școala de limbi străine din strada Slezská din Praga în 1921, iar apoi a studiat la Facultatea de Drept a Universității Charles din Praga și a absolvit în 1926. La scurt timp după terminarea războiului s-a alăturat Crucii Roșii cehoslovace.
În timpul studiilor, ea a întâlnit un student de agricultură Bohuslav Horák și s-au căsătorit după absolvirea ei. Soțul ei era dintr-o familie evanghelică și astfel, sub influența lui, s-a convertit împreună cu părinții ei la Biserica Moraviei. Bohuslav Horák a lucrat ca redactor la Radio Cehoslovacia și la sfârșitul lui 1930 a devenit director de program. În 1933, domnul și doamna Horák au dat naștere fiicei lor unice, Jana.
Poate că cea mai mare influență a vieții lui Milada Horáková a fost întâlnirea cu Františka Plamínková în 1924
Milada Horáková a îndrăznit să vorbească cu Františka Plamínková și imediat după aceea a devenit colaboratoarea sa la Consiliul Național al Femeilor și devenind treptat una dintre cele mai importante personalități ale acestei organizații. Ea s-a ocupat în special de politica externă și, în afară de altele, a participat la conferința privind codificarea dreptului internațional la Haga în 1930.
În ceea ce privește politica internă și problemele sociale, Milada Horáková a pregătit, de exemplu, amendamente legislative care vizează poziția femeilor singure și copiilor nelegitime sau îmbunătățirea poziției femeilor în dreptul familiei. În stabilirea relațiilor cu organizațiile de femei din străinătate, a vizitat multe țări.
După puciul din februarie, Milada Horáková a fost expulzată din Consiliul femeilor cehoslovace și ea a demisionat voluntar în Parlament. Ea a refuzat să intre în Partidul Socialist "reînviat" dar si să emigreze, deoarece era convinsă că cea mai importantă lucrare pentru ea este acasă. A început să lucreze în conducerea ilegală a Partidului Național Socialist, în așa-numitul "Șase Politic". A fost arestată la 27 septembrie 1949; soțul ei a reușit să evite arestarea și s-a ascuns de ceva timp și mai târziu a emigrat în străinătate.
"Procesul Milada Horáková și alții", în care au fost acuzați oameni de diferite orientări politice, a fost pregătit mai ales ca un proces în care emigranții și cei care au refuzat să intre în "Frontul Național Reînviat" urmau să fie acuzați de "spionaj pentru puterile imperialiste ". Procesul trupei a început la 31 mai 1950, iar după opt zile juriul și-a întors verdictele; patru sentințe la moarte, trei sentințe de viață și alte câteva persoane au fost condamnate la sentințe de lungă durată de la cincisprezece până la douăzeci și opt de ani. Milada Horáková a fost una dintre cei condamnați la moarte. Ea a refuzat cererea de iertare a președintelui; această cerere a fost ulterior depusă de familia ei; Cu toate acestea, președintele Klement Gottwald, în ciuda protestelor importante ale personalităților mondiale, a confirmat judecata.
Milada Horáková a fost executată brutal dimineața la 27 iunie 1950. Urna cu cenușa ei nu a fost dată niciodată familiei ei. În 1991 președintele Václav Havel a premiat cu Milada Horáková Ordinul T.G. Masaryk, clasa I, în memorie. Ziua decesului lui Milada Horáková a devenit Ziua de comemorare a victimelor regimului comunist.
biografie tradusa si adaptata de la https://icv.vlada.cz
Batranul si marea de Ernest Hemingway rezumat
Dorind să își schimbe norocul, Santiago se decide ca în a 85-a zi să navigheze mai departe decât mergea de obicei, în larg, acolo unde nu mai e niciun alt pescar, și unde poate prinde pești mult mai mari. La un moment dat, se agață în cârligul lui Santiago, un pește foarte mare, un merlin. Urmează trei zile de lupte încrâncenate. Fiind un pește puternic, merlinul trage barca pescarului după el, încercând să scape din prinsoarea cârligului. Mâinile lui Santiago sunt tăiate adânc de firul tras cu forță de merlin, însă acesta nu renunță. Este impresionat de merlin, de forța și demnitatea cu care se luptă pentru propria-i viață, și, deși se gândește că ar primi niște bani frumoși pe carnea merlinului, pescarul admite că niciun om nu ar fi vrednic să mănânce acest pește măreț. Cu toate că este încercat de sentimente de milă și admirație, Santiago rămâne loial firii sale de pescar și ucide merlinul cu un harpoon, trăgându-l apoi, prin apă, spre mal.
Extenuat după încercarea de a-i face față peștelui, Santiago mai trebuie să înfrunte o provocare: sângele din rana merlinului atrage o sumedenie de rechini.
În cea de-a optzeci şi cincea zi se prinde în undiţa bătrânului un marlin, un peşte spadă uriaş. Două zile şi două nopţi durează lupta îndârjită dintre om şi peşte care trage barca după el în larg. În sfârşit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord şi Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a bătranului, care revine la ţărm epuizat şi aducând cu el doar scheletul peştelui. Această povestire aparent simplă reprezintă in realitate o adevarată parabolă a condiţiei umane, a invincibilitaţii omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplineşte un destin, un dat tot atât de inevitabil ca şi acela de a fi om : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Il străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.”
Lupta cu peştele simbolizează bătălia omului cu existenţa, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriaşul venit din adâncuri), înfruntarea pe faţă (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreţia înfrângerii. Impulsul îl constituie câştigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesităţilor materiale, dorinţa omului de a-şi afirma propria valoare, ca justificare a existenţei. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă şi suferinţă : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când îşi pune singur intrebarea: “Şi ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. […] Am ieşit prea în larg!”, pescarul apărându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii şi semeţiei omului, care începe cu Icar, prabuşit fiindcă se apropiase prea mult de soare.
Ca şi la eroii tragediilor antice, mareţia bătrânului constă în asumarea curajoasă a eşecului, în depăşirea lui prin păstrarea demnitaţii umane. Simbolul scheletului uriaş cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuţei albe din “Comedia modernă” a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile uşoare ale vieţii) şi îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peştelui simbolizează în mod esenţializat victoria morală a omului, satisfacţia pe care i-o dă nu caştigul în sine, ci constiinta faptului ca şi a învingerii propriilor slăbiciuni, ca şi-a depăşit propriile limite. Forţa şi măreţia omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregateşte de alta. “Bătranul şi marea” se încheie cu planurile de viitor pe care şi le fac Santiago și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent mărunte, dar care, prin însuşi acest fapt, dau senzaţia revenirii la viaţă.
descarcati rezumatul de aici....
Coliba unchiului Tom de Henriette Beecher Stowe
Povestea începe într-un oraş numit Kentucky, când domnul Shelby discuta despre afaceri cu Haley, un om rău, care îşi trata foarte urât sclavii. Shelby avea o problemă financiară, aşa că trebuia să-şi vândă câţiva dintre sclavi. Haley dorea să cumpere o mulatră, pe copilul acesteia, dar şi pe cel mai credincios om al vânzătorului, unchiul Tom. Shelby hotărî să-l vindă doar pe copil, căci Elisa, mulatra, îi era foarte dragă doamnei, şi pe Tom.
Elisa, ascultând la uşă, după o perioadă de timp fugi împreună cu copilul. După ce traversară o apă, ajunseră într-un loc în care negrii erau trataţi precum albii. Acolo i-au luat câtva timp două familii care au avut grijă de ei, iar la una dintre acestea Elisa îl găsi pe soţul ei, George. Împreună au mers cale lungă până au ajuns în Canada. Erau liberi.
Între timp, Haley îl luă pe Tom. Chloe, soţia sa, şi doamna Shelby îi făgăduiră lui Tom că vor încerca să îl cumpere pentru a fi iar alături de ei. Pe când Haley şi unchiul Tom călătoreau pe un vapor, nefericitul, dar bunul sclav, intră în vorbă cu o fetiţă pe nume Evangelina, căreia i se spunea şi Eva. Fetiţa, simţindu-se foarte apropiată de unchiul Tom, îi ceru tatălui său să îl cumpere. Saint-Claire, tatăl, şi Haley au fost de acord, deci Tom aparţinea altcuiva acum.
Când ajunseră în vila în care locuia Eva, Tom se simţi foarte comod. Deşii doamna nu iubea deloc sclavii, iar domnul era uneori indiferent, era mulşumit. Ofela, verişoara lui Saint-Claire stătea alături de ei având grijă de Eva. După puţin timp, Evangelina muri. Câteva zile mai târziu, Saint-Claire se duse la un bar. Acolo doi oameni începură să se certe. Vrând să îi despartă, stăpânul, fu grav lovit. Din păcate acea lovitură nu se mai vindecă, iar Saint-Claire muri şi el. Maria, stăpâna, vându aproape pe toţi sclavii şi Tom ajunse în stăpânirea altui om. Acest stăpân era rău şi nemilos. Se enerva foarte repede şi îl tortura mereu pe Tom. Acesta era aproape de moarte. Atunci apăru George Shelby. Tatăl său murise. Venea să-l salveze pe Tom. Dar ajunse prea târziu. Tom închise ochii pentru totdeauna.
Când ajunse acasă, George le povesti tuturor despre unchiul Tom. Le spuse că, dacă vreodată vor trece pe lângă coliba unchiului Tom, să-şi amintească ce om bun a fost şi ce inimă mare a avut.
Romanul prezintă viaţa unei familii ruseşti din localitatea Skotoprogonievsk. Capul familiei, Fiodor Pavlovici Karamazov a fost căsătorit de două ori, în ambele cazuri mânat de interesul material.
Prima soţie – Adelaida Ivanovna Miusova – provine dintr-o familie de boieri, iar din cauză că familia ei se împotriveşte căsătoriei cu Fiodor Pavlovici acesta se hotărăşte să o răpească. După o căsnicie măcinata de certuri şi bătăi, se hotărăşte să-şi părăsească soţul şi copilul – Dimitri Karamazov – şi fuge cu „un amărât de învăţător sărac”. La scurt timp îşi va găsi sfârşitul. Copilul este lăsat în grija slugei credincioase Grigori şi uitat de tată, apoi este luat de unchiul său Piotr Alexandrovici Miusov. Miusov îl încredinţează la rândul lui, spre creştere, „unei cucoane din Moscova, şi ea tot mătuşă de-a doua”. La moartea mătuşii e luat de una dintre fiicele acesteia. Tânărul Dimitri nu îşi termină studiile şi îmbrăţişează cariera militară. Ajuns ofiţer îşi pierde gradul în urma unui duel, „ca mai apoi să-şi recapete iarăşi gradul şi să se ţină noapte de noapte de chefuri, risipind banii în dreapta şi-n stânga.”
Fiodor Pavlovici se căsătoreşte apoi cu Sofia Ivanovna, care-i dăruieşte alţi doi feciori: pe Ivan şi pe Aleksei. După moartea soţiei şi aceşti doi copii vor fi lăsaţi în grija credinciosului Grigori. Dar generăleasa care o crescuse şi pe răposata lor mama îi va lua în grija ei. La moartea generălesei cei doi copii primesc o moştenire de o mie de ruble fiecare. Copiii vor rămâne atunci sub protecţia principalului moştenitor al răposatei, Efim Petrovici Polenov.
Cel mai mare dintre aceşti doi fraţi, Ivan, urmează studiile universitare şi creează oarecare vâlvă prin articolele pe care le publică în gazete, ajungând să fie bine primit în cercurile intelectuale. Fratele mai mic, Alioşa, nutreşte încă din pruncie dragoste de oameni, motiv pentru care abandonează şcoala pentru a îmbrăca rasa monahală.
Un al partulea presupus fiu i se mai naşte lui Fiodor Pavlovici – Smerdiakov. Acesta fusese conceput în urma unui pariu frivol a lui Pavlovici cu prietenii lui. Mama lui moare la naştere, iar băiatul va rămâne de asemenea în grija lui Grigori care-l creşte ca pe propriul copil. Smerdiakov nu va păstra nicio urmă de recunoştinţă pentru binele pe care i-l face Grigori şi soţia acestuia Marfa Ignatievna. Cu o sănătate precară, măcinat adeseori de crize de epilepsie, copilul se simte atras şi îmbrăţisează ideile ateului Ivan pe care nu le înţelege însă decât în mod superfcial. El este considerat de majoritatea oamenilor drept un semidoct sau sfertodoct cum se exprimă la un moment dat unul dintre personajele romanului.
Dorind să îşi încheie socoteliile legate de moştenirea rămasă de la mama lui, Dimitri Karamazov încearcă prin intermediul stareţului Zosima, o împăcare cu avarul său tată. Dar departe de a duce la o înţelegere, această întâlnire va reliefa caracterul superficial şi ignoranţa lui Fiodor Pavlovici şi aduce în prim plan lupta celor doi- tată şi fiu – pentru Gruşenka, femeie pentru care fiul Dimiri, îşi părăseşte logodnica – pe Katernina Ivanovna – ; şi pe care tatăl o ademeneşte cu suma de trei mii de ruble, sumă pe care Dimitri se simte îndreptăţit să o mai primească din moştenirea mamei.
Femeia iubită, Gruşenka, devine o obsesie pentru tânărul Mitea. Într-o seară, chinuit din cauza banilor care-i fuseseră încredinţaţi spre a fi trimişi la Moscova, de Katerina Ivanovna, şi pe care-i risipise pe un chiolhan cu Gruşenka, tânărul Mitea îl snopeşte în bătaie pe tatăl său.
Primul volum se încheie cu moartea stareţului Zosima, duhovnicul lui Aleksei, iar cel de-al doilea volum începe cu înmormântarea stareţului.
Din ce în ce mai chinuit de lipsa celor trei mii de ruble şi de teama că în lipsa lui Gruşenka ar putea să îi facă o vizită tatălui, merge în faptul nopţii hotărât să-i surprindă pe cei doi trădători. Dar Gruşenka nu e la „casa părintească”. Surpins de Grigori, îl îmbrânceşte şi în loveşte, apoi o ia la fugă. Mânjit de sânge o determină pe slujnica Gruşenkăi să îi spună unde i-a plecat stăpâna. Află că aceasta a plecat să se întâlnească cu dintâiul iubit, care o trădase şi se căsătorise cu alta, rămas acum văduv şi care doreşte, aflând că Gruşenka a strâns ceva avere, să se căsătorească cu ea. Mitea se hotărăşte să o lase să fie fericită cu polonezul ei, dar nu înainte de a o surprinde cu un alt chiolhan, iar în zorii zilei plănuieşte să îşi încheie socotelile cu viaţa. Gruşenka îşi dă seama că întâia ei dragoste fusese mai mult o încăpăţânare de-a ei, o obsesie şi nu mai vede în bărbatul cândva iubit decât o umbră a celui pe care şi-l amintea ea. Realizează că cel pe care îl iubise este Mitea. Cei doi îndrăgostiţi decid să se logodească, dar sunt surprinşi în zorii zilei de anchetatorii morţii lui Fiodor Pavlovici care decid să-l aresteze pe Dimitri. Supus unui interogatoriu obositor se constată că toate probele susţin vinovăţia acestuia. Urmează un proces în care, în ciuda nevinovăţiei, Mitea este condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică în Siberia.
Se spune despre acest roman că însumează tragediile celor din neamul Karamazov: soţiile decedează la puţin timp de la încheierea căsătoriei, tatăl e ucis (nu am de gând să vă destăinui cine este adevăratul ucigaş), Dimitri e închis pentru o crimă pe care nu a săvârşit-o, Ivan înnebuneşte, iar părerea celor din jur e că decesul acestuia e iminent, Alioşa, potrivit unor mărturii, în cel de-al doilea tom, rămas nescris, devine revoluţionar şi terorist găsindu-şi pieirea pe eşafod (Valeiu Cristea), iar Smerdiakov se spânzură.
După părerea mea, era nevoie de o continuare pentru a putea ajunge la concluzia că neamul Karamazovilor ar fi unul blestemat. Adică – Mitea se pregătea să evadeze şi trebuia să vedem într-adevăr dacă a reuşit în cele din urmă, să plece în America şi să trăiască alături de Gruşenka, să se reîntoarcă apoi în Rusia într-un loc unde să nu fie recunoscut şi să fie îngropat pe pământul atat de drag, rusesc. Trebuia să vedem dacă febra cerebrală a lui Ivan a dus într-adevăr la deces sau acesta a reuşit să se vindece şi să rămână împreună cu femeia care-l iubea, Katia Ivanovna. De asemenea Alioşa trebuia să se amestece printre oameni, trebuia să se căsătorească, pentru ca la final, să se întoarcă la mănăstire. Cum altfel am fi putut ştii toate astea?
Frații Karamazov este categoric o carte ce merită citită. Fibra sufletească pe care o emană experiența celor trei este de o putere incredibilă, așa că recomand oricui (indiferent de vârstă sau de experiența de viață) să facă acest exercițiu de empatie și să vadă că există anumite momente în viață în care întreaga noastră existență poate căpăta un sens, în care totul devine favorabil acelei schimbări (ca niște condiții de reacție favorabile înspre deplasarea echilibrului într-un anumit sens).
Caracterizarea personajelor:
Dmitri Karamazov este personajul care se circumscrie exclusiv lumii materiale. Comparativ cu frații săi, Dmitri nu a fost interesat de studiu și de propria educație, petrecând însă mult timp în armată. S-a dovedit însă că Dmitri era o persoană vicioasă. Majoritatea banilor erau „investiți” în serate somptuoase. Viciile declanșează conflictul direct cu tatăl, motivul fiind o tânără femeie, Grușenka, de care amândoi se îndrăgostesc. În ciuda faptelor josnice, Dmitri trăiește constant remușcarea, e o conștiință care rămâne permanent întoarsă în sine, incapabilă de a valida și de a acționa în numele valorilor în care crede. Discuțiile cu Alioșa evidențiază căința pentru viciile care îl țin captiv, ca niște demoni, și care fac rău și celor din jur, Dmitri manifestându-și dorința de a se schimba și de a duce o altă viață după ce o va „câștiga” pe Grușenka. Moartea lui Feodor Pavlovici și acuzarea lui Dmitri pentru uciderea acestuia completează portretul lui Mitea care, în ciuda aversiunii față de „bătrân”, nu l-ar fi ucis niciodată pentru bani.
Ivan Karamazov este fundamental diferit de fratele său. Recunoscut în societate pentru inteligența și pentru spiritul liber cu care își întocmește articolele, e un sceptic în ceea ce privește religia. Ivan revine în localitate din cauza conflictului dintre Mitea și tatăl său, dar și pentru a curta o domnișoară care era logodită cu fratele său mai mare. Renunță în cele din urmă, sceptic și lucid, și decide să plece. Înainte de asta însă, cititorul poate observa tumultul interior, zbuciumul sufletesc al personajului. Convorbirile cu Alioșa îi surprind vulnerabilitatea, pe care el încearcă să o ascundă sub masca ideilor din articolele sale. Ivan, de fapt, nu vede niciun rost în viața pe care o trăiește, simte că trăiește într-un teritoriul al vidului, al derizoriului, al deșertăciunii, ceea ce îl face confuz în privința viitorului. Această decepție este surpinsă în una dintre ultimele discuții cu fratele său mai mic, în care îi prezintă unul dintre poemele sale, „Marele inchizitor”. Poemul este, din punctul meu de vedere, extrem de condensant, multitudinea de idei fiind uneori dificil de decodat de către cititor. El rămâne reprezentativ pentru raportul dintre om și Dumnezeu așa cum este înțeles de personajele dostoievskiene. Modul în care Ivan interpretează cele trei ispitiri biblice (respectiv cele trei răspunsuri ale lui Isus) este unul original, în fața căruia nu poți rămâne indiferent. Inchizitorul (adică Ivan) îl acuză că, refuzând să transforme pietrele în pâine, le oferă oamenilor deplina libertate de a alege. Transformând pietrele în pâine, El ar fi putut să transforme și pâinea în pietre, astfel încât oamenii ar fi depins de El, viața lor fiind condiționată de voința divină. Ce m-a impresionat este modul în care este descrisă reacția pe care o are Isus, blândețea cu care îl ascultă pe Inchizitor. Pledoaria și acuzația aparțin întregii lumi, a cărei evoluție are nevoie (cel puțin așa consideră Ivan) să fie stăpânită, nu să i se confere liberul arbitru. Poemul demonstrează cum acesta, în ciuda științei și a capacității incredibile de viziune și de perspectivă, nu reușește să vadă răspunsul la aceste acuzații și nu poate să înțeleagă adevărul sau să descopere un sens al vieții, lăsându-se prins în cercul vicios al mundanului și al încercării acesteia de a căuta o explicație a existenței favorabile ei.
Alioșa, cel mai mic dintre frații Karamazov, este un tânăr călugăr, aflat sub călăuzirea starețului Zosima. Alioșa aparține dimensiunii mistice, spirituale, puritatea și inocența întregii lui ființe fiind aproape neverosimile (aducând cu „idiotul” Mîșkin, deși, în cazul lui Alioșa, această inocență pare conștientă și pe deplin asumată). Bunătatea și curățenia spirituală trebuie însă să fie încercate, să fie murdărite și apoi purificate și înălțate prin suferință. El trebuie să se confrunte cu frații și tatăl său, ale căror idei și comportament îi sfidează, direct sau indirect, principiile. Alioșa trebuie să îndure moarte starețului Zosima, părintele său spiritual, omul față de care simte deopotrivă respect și iubire. Trebuie apoi să fie trimis în lume și să fie ispitit de către aceasta (Grușenka încearcă să îl seducă, ajungând, în cele din urmă, să se mărturisească și să se salveze prin acesta). Personajul își desăvârșește astfel bunătatea și puritatea prin cunoașterea răului, prin asumarea lumii, prin „testarea” propriului suflet în mrejele acesteia.