Literatura universală comentarii si rezumate

Tartarin din Tarascon (rezumat) de Alphonse Daudet   În această carte este vorba despre un om pe nume Tartarin, care locuia în orașul Tarascon. Înainte de a începe povestea ar trebui să vă spun că tarasconezilor le plăcea foarte mult să vâneze. Dar cred că vă întrebați cine era Tartarin? El a fost un bogătaș care era renumit în Tarascon, și nu numai. El era un foarte bun vânător. Avea, în special, o pasiune de a vâna lei. Tartarin din Tarascon era maruntel, roscovan, pantecos, avea o barba stufoasa si ochi fulgeratori. El avea o colectie impresionanta de arme albe si arme de foc, o colectie de carti de aventuri si o gradina neinchipuit de frmoasa, lucruri de care era foarte mandru. Oamenii din Tarascon il apreciau foarte mult pentru vitejia sa.  Într-o zi, s-a hotărât să plece în Africa pentru a-și mări faima vânând lei. Avea, drept să vă spun, vitejia lui Don Quijote. Ajuns acolo, dezamăgirea îl cuprinse: se înarmă, se pregăti bine și se așeză să stea la pândă. Aștepta. Nu se întâmpla nimic. Se părea că nu mai sunt lei, că toți au fost deja vânați. Până la urmă avu norocul să dea peste un leu orb. Îl omorî și îl trimise la Tarascon. Tartarin cunoaste o maura pe nume Baia cu care se insoara. Dar dupa un timp, lui Tartarin i se facu dor de vanatoare, si hotari sa porneasca iar in cautarea leilor. El il cunoaste pe printul Gregory de Montenegro. Acesta il tradeaza pe Tartarin, dar totusi, marele erou o scoase la capat si reusi sa faca rost de o blana de leu. El se intoarse biruitor la Trascon, fiind primit ca un rege.   pdf il descarcati de aici......Tartarin din Tarascon pdf docx

Piciul de Alphonse Daudet rezumat recenzie comentariu Daniel Eyssette, naratorul din romanul„Piciul” de Alphonse Daudet, s-a născut la 13 mai 18… într-un oraş din Languedoc. Tânărul a învăţat de la mama sa să scrie şi să citească, a învăţat câteva cuvinte în spaniolă şi două, trei melodii la chitară. Era fan Robinson pe care-l citea şi-l recitea după-masa sau seara, iar ziua îl juca. Imaginaţia bogată a lui Daniel l-a ajutat să facă din fabrică insulă, din bazine oceane, iar din grădină pădure. Lumea lui de basm s-a ruinat în momentul în care domnul Eyssette a vândut fabrica, iar întreaga familie a fost nevoită să plece la Lyon. Ajunşi în noua locaţie, Daniel şi fratele său Jacques au fost înscrişi la manecanterie la biserica Saint-Nizier ână să întâmpine dificultăți financiare, familia Eyssette locuia într-o fabrică. Văzându-se falit, domnul Eyssette decide să o vândă pentru a se muta la Lyon unde să înceapă o nouă viață alături de soția sa și cei trei fii- cel mare care devine abate și își lasă familia în urmă, Daniel și Jacques. Colegii de clasă îl poreclesc pe Daniel piciul. După moartea abatelui familia se desparte tot din cauza dificultăților materiale. Fosta doamnă Eyssette se mută la fratele ei. Jacques își găsește de lucru iar Daniel își încearcă norocul ca pedagog într-un alt oraș. Acesta se descurcă bine cu toate că pedepsește copilul unui bărbat influent și are niște probleme cu acesta. După o neînțelegere cauzată de niște scrisori de dragoste, Daniel este dat afară din școala în care preda. Acesta dorește să se sinucidă dar este oprit la timp de părintele Germaine. După ce acesta îi dă niște bani Piciului, Daniel decide să- și caute fratele care între timp se mutase la Paris. Jacques își primește bucuros fratele. Împarte leafa cu el și îi face cunoștință cu Pierrotte de a cărui fiică, Camille, piciul se îndrăgostește. Îi recită acesteia poezii compuse de el însuși și o cucerește pe aceasta dar Pierrotte dorește pentru fiica sa un soț cu stabilitate materială și un viitor asigurat. Piciul își încearcă norocul și în domeniul teatrului, lăsându-se sedus de o actriță pe nume Irma Borel. Cu toate că viața luxuriantă dar înșelătoare a teatrului îl captivează și îl face să uite de Camille pentru ceva timp, aceasta nu piere din amintirea Piciului.   Pierrotte are grijă ca Piciul să părăsească teatrul care îi oferea o viață superficială și la scurt timp se îmbolnăvește grav. Mama celor doi ajunge la Paris iar Piciul orbește. Camille este încă îndrăgostită de băiat iar cei doi încearcă să treacă peste dificultățile la care îi supune viața cu ajutorul acestei iubiri. Jacques, ca de fiecare dată, l-a readus pe Daniel la realitate, i-a achitat datoriile şi l-a luat de la teatru şi din preajma acelei femei. Din nou liber, Piciul şi-a găsit un nou loc de muncă, la Institutul Ouly; de pe urma acestei activităţi eroul nostru putea să-i reducă fratelui său cheltuielile pentru întreţinerea a două guri de hrănit. Necazurile se ţin lanţ de eroul nostru; acesta mai primeşte o lovitură grea de la viaţă şi anume moartea prematură a fratelui său, a lui Jacques. După această tragedie, trupul Piciului a clacat, zăcând trei săptămâni la pat sub supravegherea familiei Pierrotte. Şi parcă nu-i de ajuns, o altă tragedie loveşte din plin viaţa lui Daniel: mama sa, doamna Eyssette este oarbă.     carte de citit si descarcat gratuit o gasiti aici....

Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf  (n. 20 noiembrie 1858 Ostra Emterwik, Varmland – d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeza, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatura (1909)  și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914). Opera sa posedă puternice tendințe moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene, tradiția. A scris romane de factură epopeică, pline de fantezie și lirism, cu rezonanțe din vechile legende scandinave. Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (Original Nils Holgerssons underbara resa genom Sverige) este o faimoasă ficțiune scrisă, de Selma Lagerlöf, publicată în două părți, în 1906 şi 1907. Contextul în urma căruia s-a publicat romanul a fost o directivă a Asociației Naționale a Profesorilor în care se propunea scrierea unei cărți pentru școlile publice. „Și-a dedicat trei ani pentru studierea naturii și familiarizarea cu viața păsărilor și animalelor. A încercat să descopere cât mai multe din legendele și poveștile din folclorul diferitelor regiuni. Toate acestea ea le-a țesut într-un mod ingenios în povestea ei” –  (Din introducerea traducătoarei  Velma Swanson Howard).   Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Agăţat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. În drumul lui, năzdrăvanul care înainte nu iubea şi nu respecta pe nimeni şi nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu visase şi îşi face prieteni pe care ajunge să-i îndrăgească. Martin, gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ, Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi. În carte sunt descrise aventuri misterioase în cetăţi şi castele, Nils trece prin întâmplari fabuloase cu vulpoiul Smirre, vulturul Gorgo, o barza înţeleaptă, urşi, reni temerari, cocori dansatori, veveriţe etc., străbate golfuri şi porturi pescăreşti, munţi de piatră, păduri de nepătruns, lacuri şi râuri cu cascade vijelioase. Este o călătorie din care Nils cunoaşte mai mult decât într-o singură viaţă, o frumoasa lecţie despre lumea păsărilor şi a animalelor. O lecţie de viaţă despre locul fiecăruia în familie, în natură, întelegere, dragoste şi respect pentru semeni şi ce ne înconjoară. Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, una dintre cele mai iubite cărţi pentru copii din toate timpurile, scrisă de o autoare laureată a Premiului Nobel, este o poveste emoţionantă despre curaj, prietenie şi încredere.   Cartea fragment   SELMA OTILLIANA LOVISA LAGERLÖF (1858 –1940) S - a nãscut și a crescut la Mårbacka (Värmland, Suedia). Din pricina unei nefericite paralizii, de care nu s - a mai vindecat pe deplin niciodatã, nu a putut frecventa cursurile unei ºcoli, ci a fost nevoitã sã înveþe acasã, ceea ce i-a permis sã - și cultive serios și de timpuriu admirația pentru literaturã. Dorința de a-și face o situație și starea financiarã precarã a familiei o determinã ca, în 1881, sã plece la Stockholm și, dupã un an de pregãtire, sã intre la Colegiul Pedagogic. În 1885, este nevoitã sã se mute în Landkrona, unde începe sã predea, ca învãțãtoare, la o școalã de fete. În 1890, publicã, într-un ziar, câteva capitole din Povestea lui Gösta Berling,pentru care primeºte un mic premiu ce îi va permite sã pãrãseascã postul de învãțãtoare pentru a se dedica încheierii acestui roman. La apariția lui, un an mai târziu,critica se dovedește foarte rece, însã în Danemarca este salutat cu entuziasm, ceea ce o încurajeazã pe autoare sã continue sã scrie. Urmãtoarele sale romane și povestiri, cu teme inspirate din fantasticul medieval ºi din domeniul religios, îi sporesc popularitatea.   În 1904, începe sã lucreze la o carte cu un subiect neobișnuit: o carte despre geografia și istoria Suediei, destinatã copiilor, prezentată sub forma unei legende despre un bãiețel neascultãtor, care fuge de acasã într-o extraordinarã cãlãtorie, în spinarea unei gâște. Publicatã în 1907, cu titlul Minunata cãlãtorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, ea reprezintã și astãzi una dintre cele mai citite cãrþi pentru copii, fiind tradusã în foarte multe limbi și unanim apreciatã.   În 1909, Selma Lagerlöf a devenit prima femeie laureatã a Premiului Nobel, în semn de „preþuire pentru nobilul sãu idealism, bogãția fanteziei și stilul spiritual care îi caracterizeazã opera”. Pentru meritele sale deosebite a primit titlul de Doctor Honoris Causa (1911) ºi de membru al Academiei Suedeze (1914). A murit, la 16 martie 1940, în urma unui atac cerebral.   Opera sa cuprinde: Povestea lui Gösta Berling (1890–1891); Lanțuri nevãzute (1894); Miracolele lui Anticrist (1897); Ierusalim (1901–1902); Minunata cãlãtorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (1907); Legende despre Cristos (1904); Banii domnului Arne (1904); Casa din Lilliecrona (1911); Împãratul Portugaliei (1914); Mårbacka (1922); Charlotte Löwensköld (1925); Inelul familiei Löwensköld (1925); Anna Svärd (1928). PARTEA ÎNTÂI ȘTRENGARUL ELFUL Duminicã, 20 martie A fost odatã un ștrengar. Sã tot fi avut vreo paisprezece ani. Era înãltuț și subțirel, cu pãrul bãlai. Mare ispravã nu era de el: mai toatã vremea îi plãcea grozav sã doarmã ori sã mãnânce, dupã care sã se apuce de tot felul de nãzbâtii. Într-o duminicã dimineața, pãrinții bãiatului se pregãteau, ca de obicei, sã se ducã la bisericã. Ștrengarul, îmbrãcat cu pantalonași pânã la genunchi ºși în cãmașã, stãtea cocoțat pe marginea mesei, tare bucuros cã ai sãi urmau sã plece de acasã,lãsându-l de capul lui câteva ceasuri.   „Acum o sã pot lua pușca tatei din cui și sã trag dupã pofta inimii, fãrã sã dau socotealã cuiva!” își zicea el, încântat. Toate bune și frumoase, numai cã, tocmai când sã iasã pe ușã, tatãl sãu se întoarse în prag și îi spuse, pe un ton aspru, cã, mai înainte de a trece la joacã, ar face bine sã citeascã un capitol din dar sã citeascã neapãrat, stãrui dânsul, pasãmite cunoscându-și prea bine odrasla, adãugând rãspicat cã la întoarcere o sã-l asculte. În timp ce tatãl spunea acestea, mama se grãbise sã-i așeze bãiatului cartea pe masã, deschizând-o la capitolul cu pricina. Treaba asta îl încurca grozav pe micul nostru ștrengar — douãsprezece pagini nu erau de ici, de colo! Dupã ce plecarã ei, bãiatul se codi, se învârti, pânã la urmã își zise: fie, de data asta, o sã le dea ascultare pãrinților, așa cã se așezã la masã, în fața marelui ceaslov și începu sã buchiseascã. Afarã era o minunatã zi de primãvarã strãlucitoare. E drept cã abia era în douãzeci martie, dar pãrinții bãiatului locuiau în partea de apus a comunei Vemmenhög, aflatã în Scania de miazãzi, unde primãvara poposise de mult și acum lua totul în stãpânire. Nu înverziserã încã bine tufele și copacii, dar începuserã a plesni mugurii. Zãpezile se topiserã, șanțurile bolboroseau pline de apã, iar pe marginea lor podbalul dãdea în floare. Buruienile de printre pietrele zidului care împrejmuia gospodãria prindeau culoare. Pãdurea de fagi, ce se zãrea în depãrtare, creștea parcã vãzând cu ochii, devenind în fiecare clipã tot mai deasã.   Cerul era senin, limpede. Uºa casei stãtea întredeschisã și înãuntru pãtrundeau trilurile ciocârliilor. Gãinile ºi gâștele se plimbau agale prin ogradã, iar în grajd vacile, înviorate de aerul crud și primãvãratic, scoteau când și când câte un muget gros și prelung de mulțumire.   În ãst timp, bãiatul citea și moțãia, în luptã cu somnul. Cum, necum, somnul îl birui și el adormi buștean. Habar n-avea dacã dormise mult sau puțin, dar deodatã se trezi, auzind în spatele sãu un zgomot ușor. Pe prichiciul ferestrei, drept în fața lui, se afla o oglinjoarã în care putea vedea mai toatã încãperea. Ridicând capul sã se uite în oglindã, ștrengarul bãgã de seamã cã deschisese cineva sipetul cel mare și vechi, pe care-l adusese maicã-sa de zestre. Era un sipet greu, din lemn de stejar întãrit cu ferecãturi de fier. În afarã de maicã-sa, nimeni nu umbla la el. În acel sipet pãstra ea tot ce moștenise de la mama ei, fel de fel de lucruri pe care le ferea de ochii oricãrui curios: costume țãrãnești de altãdatã, din stofã stacojie þesutã în casã, cu bluza scurtã și fusta în crețuri, cu pieptarul împodobit cu mãrgãritare, niște scufii de in albe, scrobite, niște catarame grele de argint și niște lãnțișoare. Mama lui nu le mai purta de mult pe niciunele și-n mai multe rânduri voise sã le dea de pomanã, dar de fiecare datã se rãzgândise, fiindcã nu se îndura sã se despartã de ele.   Ștrengarul vãzu clar în oglindã capacul acelui sipet ridicat și nu știu ce sã creadã. Doar maicã-sa îl încuiase cu puțin înainte de a pleca! Oare cine sã fi fãcut isprava asta? Sã-l fi lãsat maicã-sa deschis? Cum era sã-l lase, când îl știa pe bãiat singur în toatã casa? La un moment dat, bãiatului începu sã-i fie teamã, bãnuind cã se strecurase vreun hoþ în casã. Cu ochii țintã la oglindã, nu se încumeta sã facã nicio mișcare. Aștepta ca, dintr - o clipã într - alta, sã se iveascã hoțul și se întreba oare ce putea fi umbra aceea neagrã de pe marginea sipetului. Se tot uita la ea, dar nu - i venea sã - și creadã ochilor. Apoi, treptat, umbra deveni tot mai deslușitã. Bãiatul nu mai avea acum nicio îndoialã: pe marginea sipetului se afla un elf! Auzise el, nu - i vorbã, despre elfi, dar nu - și închipuise nicicând cã ar putea sã fie chiar atât de mici. Iar cel pe care - l vedea prin oglindã nu era mai înalt de-o șchioapã.   Avea un chip de bãtrân, cu obrazul plin de zbârcituri și spân. Purta o hainã lungã, de culoare neagrã, și pantaloni trei sferturi, iar pe cap avea o pãlãrie cu boruri mari, neagrã ca și surtucul. Îi ședea minunat, așa gãtit cum era, cu guler și manșete de dantelã, cu mici catarame de argint la pantofiori și cu fundițe de mãtase la jartiere. La un moment dat, elful scoase din sipet un pieptar de modã veche, brodat cu iscusinþã, și începu a-l suci și a-l învârti pe toate pãrțile, sorbindu-l din ochi. Atât de încântat era de pieptarul acela, cã nici nu bãgã de seamã cã bãiatul se trezise din somn.   Ștrengarul era, se înțelege, nespus de uimit sã vadã un elf la doi pași de el, dar de temut nu prea se temea. La drept vorbind, cum sã - i fie teamã de - o fãpturã atât de mãrunțicã? Iar pentru cã elful era atât de prins cu scotocitul cã nu mai vedea și nu mai auzea nimic în jurul sãu, Ștrengarul se gândi sã râdã nițel de el: sã - l împingã în sipet și sã - l acopere cu capacul ori cu altceva. Dar cum totuși nu avea destul curaj sã - l atingã, cãutã din ochi ceva prin odaie cu care sã - i facã vânt înãuntru. Se uitã mai întâi în locul dintre pat și masã și apoi în cel dintre masã și plitã. Luã apoi la rând ibricul de cafea, oalele rânduite cuminți pe polița de lângã plitã și dupã aceea polonicele, cuțitele, furculțþele, castroanele și farfuriile care se vedeau prin ușa întredeschisã a dulapului de vase. Se uitã și la pușca lui taicã - sãu, atârnatã în cui, și cercetã cu privirea pânã și mușcatele și cercelușii care înfloreau în ghivecele de la fereastrã. În cele din urmã, puse ochii pe o plasã veche de prins fluturi, atârnatã de pervazul ferestrei. Cum o vãzu, sãri în sus de bucurie, o înșfãcã de la locul ei și cât ai zice pește o azvârli pe marginea sipetului, peste capul elfului. Ștrengarul se mirã și el de marele noroc pe care - l avusese. Nu - și dãdea prea bine seama cum meșterise toatã treaba, dar vorba e cã elful îi cãzuse în plasã. Bietul pitic stãtea ghemuit în fundul plasei de fluturi, cu picioarele în sus și capul în jos, și, oricât se cãznea, nu era chip sã se ridice.   În prima clipã, bãiatul nu știu ce sã facã mai departe cu hoþomanul. Se mulțumi doar sã scuture plasa, ca sã nu - i dea rãgaz sã se cațãre. Atunci elful prinse grai și - l rugã stãruitor sã - i dea drumul. Îi spuse cã ani de - a rândul fãcuse numai bine oamenilor, așa cã merita sã se poarte mai frumos cu el. Apoi îi fãgãdui șrengarului c - o sã - i dãruiascã un fluier vechi, o lingurã de argint și - un ban de aur mai mare decât capacul de argint de la ceasornicul lui taicã - sãu, dacã se îndurã de el și - l pune în libertate. Bãiatului nu i se pãrurã prea ispititoare lucrurile pe care i le promitea. Numai cã, vedeți dumneavoastrã, de îndatã ce pusese stãpânire pe elf,începuse sã - i cam fie teamã de el. Își dãdea seama cã are de - a face cu o fãpturã ciudatã, nepãmânteascã și, prin urmare, înfricoșãtoare, așa cã ar fi fost bucuros sã se descotoroseascã de ea cât mai degrabã. și atunci primi propunerea piticului și nu mai scuturã plasa, dându - i voie sã se urce pe margine și sã iasã afarã din ea.   Dar când vãzu cã mai avea puțin pânã sã fie iarãși liber, bãiatului îi trecu prin minte cã ar fi fost totuși mai bine sã se mai târguiascã și sã - i cearã lucruri mai de preț, ori barem sã - l punã pe elf sã - i vâre în cap tot ceaslovul dintr - odatã. „Mare nãtãrãu am fost cã i - am dat drumul!” își zise el cu pãrere de rãu și se apucã sã scuture din nou plasa de fluturi, ca sã - l facã pe elf sã cadã iarãși înãuntru. Dar, chiar în clipa aceea, trosc! — se pomeni cu o palmã zdravãnã peste obraz, de vãzu numai stele verzi. Ameþit, se clãtinã puțin prin odaie, izbindu - se când de un perete, când de celãlalt și, nemaiputând sã se þinã pe picioare, se prãvãli grãmadã pe dușumea, rãmânând în nesimțire. Când își veni în fire, era singur în odaie. Nici urmã de elf. Capacul sipetului era încuiat, iar plasa de fluturi stãtea atârnatã de prichici, în locul ei obișnuit. De n-ar fi simțit încã furnicãturile și fierbințeala pe obrazul drept, în urma palmei cãpãtate, ar fi fost ispitit sã creadã cã totul fusese doar un vis.   „În orice caz, tata și mama așa vor spune! și n - o sã mã ierte cã din cauza elfului n - am citit capitolul acela din Comentarii. Așa cã mai bine m - apuc imediat de citit!” Bãiatul se îndreptã spre masã, dar... ciudat lucru! De mãrit, firește, odaia nu se putuse mãri. Atunci care sã fi fost pricina cã se vedea nevoit sã facã mai mulți pași ca sã ajungã de la pat pânã la masã? și ce se întâmplase cu jilțul? Nu pãrea sã fie mai înalt de cum fusese înainte, dar bãiatul fu silit sã se suie mai întâi pe stinghia dintre picioarele scaunului și - abia de - acolo sã se cațăre, nu fãrã caznã, pânã sã se așeze în el. Aceeași poveste și cu masa! Ca sã - și poatã arunca ochii peste tãblie, spre ceaslov, trebui sã se ridice în picioare și sã se cocoațe pe brațul jilțului. — Ce o mai fi și asta? se întrebã, uluit, bãiatul. Mi se pare cã elful a vrãjit și masa, și jilțul, și toatã casa, de nu mã mai dumeresc defel ce se întâmplã. Ceaslovul se afla pe masã, la locul lui, așa cum fusese mai adineauri, dar și cu el se petrecuse ceva ciudat, fãrã doar și poate, de vreme ce bãiatul nu mai era în stare sã citeascã un singur cuvânt, decât stând pur și simplu, în picioare, pe carte. Dupã ce își plimbã ochii peste câteva rânduri, bãiatul cãtã spre fereastrã, vãzu oglinda și strigã: — Ia te uitã! Încã unul! Asta pentru cã în luciul oglinzii vãzu limpede un pitic, purtând niște nãdragi scurþi de piele și o bonetã țuguiatã pe cap. — Ei, dar ãsta de - acum e îmbrãcat la fel ca mine! zise bãiatul mai departe, plesnindu - și palmele cu uimire. În clipa aceea, bãgã de seamã cã prichindelul necunoscut nu doar cã semãna cu el, dar mai fãcea ºi întocmai ce fãcea el. Ca sã - l punã la încercare, începu sã se tragã de pãr, sã se ciupeascã și sã se învârteascã. Ei, parcã dinadins celãlalt fãcea aceleași mișcãri! Vãzând una ca asta, bãiatul se îndreptã hotãrât spre oglindã, cu gând sã - l ia la rost pe piticul obraznic aciuat în dosul ei. Îi dãdu roatã în fugã, de vreo câteva ori, dar nu descoperi nici urmã de pitic!   Atunci îl apucã o spaimã grozavã, când pricepu cã elful îl fermecase și cã bãiețelul de - o șchioapã pe care-l vedea în luciul oglinzii nu era altul decât el, Nils!   GÂȘTELE SÃLBATICE   Ștrengarului nostru tot nu - i venea sã creadã cã fusese prefãcut în elf. „O fi vreun vis, vreo simplã nãlucire!” își zise el. „Fãrã îndoialã cã, peste câteva clipe, o sã fiu la loc un bãieþel obișnuit!” Se șezã în faþa oglinzii și închise ochii. Peste un timp, îi deschise iarãși, nãdãjduind cã vraja luase sfârșit. Nici pomenealã! Era tot de - o șchioapã, deși neschimbat la înfãțișare: pãrul bãlai, pistruii de pe nas, peticele nãdragilor și cârpiturile ciorapilor erau la fel ca înainte, numai cã mult, mult mai mici. Vãzând el cã orice așteptare de destrãmare a farmecului era zadarnicã, se gândi sã încerce și altfel. Cel mai cuminte lucru era sã - l caute pe elf și sã se împace cu el. Sãri numaidecât pe podea, uitându - se atent prin odaie. Îl cãutã pe dupã scaune, pe dupã dulap, se vârî sub pat, ba chiar și în cuptor, dar ți - ai gãsit sã - l afle! Scotoci si niste  gãuri de șoareci, dar tot nu - i dãdu de urmã. Pierise! Pe când umbla așa dupã elf, se ruga de el, plângând, sã - l ierte și - i fãgãduia câte - n lunã și - n stele, toate lucrurile bune care îi treceau prin cap  cã, pe viitor, se vațþine de cuvânt, cã nu va mai fi niciodatã rãu cu nimeni, cã se va face bãiat cuminte și ascultãtor  numai sã - l preschimbe la loc, în bãiețel ca toți bãiețeii.   Din pãcate, toate aceste fãgãduieli nu - i furã de niciun folos. Atunci își aduse aminte de un lucru. Într - o zi o auzise pe maicã - sa spunând cã elfii aveau obiceiul sã se aciueze prin grajduri, și porni într - un suflet într - acolo, sã vadã dacã nu - l gãsea pe urâciosul lui. Spre norocul sãu, ușa casei era între - deschisã, așa cã se strecurã fãrã greutate. Altminteri, n - ar fi putut în veci sã ajungã la clanțã, sã apese pe ea și sã deschidã ușa. Pãșind în tindã, își cãutã saboții, cãci prin casã umbla numai în ciorapi. Tocmai se întreba cum avea sã încalțe el saboții cei mari și butucãnoși, când, în aceeași clipã, vãzu pe prag niște saboți mici de tot.   Așadar, elful se gândise la toate și - i preschimbase pânã și saboșii!... Fațã de o asemenea prevedere, bãiatul rãmase cu gura cãscatã și - l cuprinse o teamã și mai mare. Acum înțelegea cã elful voise ca nenorocirea care îl lovise sã nu disparã cu una, cu douã. Pe dușumeaua veche de stejar a tindei țopãia sprintenã o vrabie. Cum dãdu cu ochii de ștrengar, ea începu sã strige: — Cirip, cirip! Ia uite - l pe Nils care pãzește gâștele! Uite c-a ajuns prichindel! Uite-l pe Nils Holgersson prichindel! Gâștele și gãinile din ogradã își îndreptarã pe datã privirile spre el, dupã care se pornirã într - o larmã asurzitoare. — Cucurigu! trâmbița cocoșul, încântat de pãțania bãiatului. Așa îi trebuie! Cucurigu! M-a tras de creastã, dar acum i s-a înfundat și lui. Așa-i trebuie! — Cot- cot- cotcodac! Așa îi trebuie! repetau gãinile. Înghesuite într-un cârd, gâștele își lungeau gâturile unele spre altele și întrebau de zor: — Ga - ga - ga, cine a fãcut minunea asta? Ga - ga - ga, cine oare? Dar nãzdrãvãnia cea mare era cã bãiatul înțelegea tot ce glãsuiau orãtãniile.   Din capul scãrii, le asculta uimit sporovãiala. „Cum sã nu le pricep graiul, de vreme ce acum sunt un spiriduș?” se luminã el. Îl scoase din rãbdãri obrãznicia gãinilor, care nu mai pridideau sã se bucure cã fusese preschimbat într-un pitic, repetând la nesfârșit cã o meritase. Ca sã le goneascã, zvârli cu o piatrã spre ele, strigând: — Mai tacã - vã clonțul, afurisitelor! Pesemne cã bãiatul uitase cã nu mai era în mãsurã sã le sperie. Toatã ceata scormonitoarelor se îmbulzi asupra lui și-l împresurã, ocãrându-l de zor: — Cot- cot- cotcodac! Așa - și trebuie! Cot- cot- cotcodac! Sã te-nveți minte! Bãiatul încercã sã fugã, dar gãinile nu-l slãbirã; alergau dupã el și cotcodãceau de - l asurzeau. N - ar fi scãpat de urmãrirea lor, dacã nu apãrea pisica. De cum o vãzurã, gãinile se potolirã, prefãcându - se cã n - aveau altã îndeletnicire decât sã scurme þãrâna în cãutare de râme.   Șrengarul se grãbi sã - i iasã în întâmpinare pisicii:— Dragã pisicuțã, tu trebuie sã cunoțti cel mai bine cotloanele și ascunzãtorile din ogradã și din casã. Spune-mi, rogu-te, unde l-aș putea gãsi pe elful care m-a vrãjit?   Dar pisica nu catadicsi sã - i rãspundã imediat. Se așezã ghem, își petrecu tacticos coada peste lãbuþele din fațã, își coborî pleoapele pe jumãtate și se uitã lung la bãiat. Era mare și neagrã, cu o patã albã pe piept. Blana netedã și moale îi lucea ca mãtasea în razele soarelui. Cu ghearele trase în teacã, pãrea întruchiparea nevinovãției, dar era doar o viclenie, cãci putea sã le scoatã, cât ai clipi, oricând ar fi dorit, iar în ochii ei verzi, așa cum și - i mijea acum, se mai vedeau doar douã crãpãturi negre și înguste. — De știut, știu eu bine unde se aflã elful, zise ea cu glas mieros, dar asta nu înseamnã și cã vreau sã - ți spun ție. — De ce sã nu vrei, dragã pisicuțã? stãrui bãiatul. Trebuie sã mã ajuți, doar vezi cum m - a fermecat! Pisica întredeschise puþintel ochii, lãsând sã rãzbatã ca o lamã de cuțit rãutatea care clocea în ei. Înainte de a - i rãspunde, începu sã toarcã, semn cã - i pãrea bine de necazul ce - l lovise. — Hm! Pe unul ca tine sã - l ajut, care m - a tras de coadã de atâtea ori? zise ea, în cele din urmã. Când auzi una ca asta, bãiatului îi sãri țandãra, uitând cu desãvârșire cã acum era mic și neputincios. — Așa, deci! Pãi, pot sã te mai trag o datã, zãu! se rãțoi el, repezindu - se la pisicã. În clipa urmãtoare, pisica era așa de schimbatã, cã nu - ți venea a crede c - ar fi aceeași fãpturã blândã dinainte. Toate firele de pãr din blanã i se zbârliserã, spinarea i se încovoiase ca un arc, picioarele i se lungiserã, ghearele ieșite din teacã zgâriau pãmântul, coada i se fãcuse scurtã și groasã ca un pãmãtuf, urechile îi stãteau ciulite, gura îi spumega, iar ochii, larg deschiși, scoteau scântei ca jãraticul. Bãiatul nu voi sã se lase înfricoșat de o pisicã și mai fãcu un pas spre ea, dar, dintr - un singur salt, mâța îl trânti la pãmânt, punându - i labele pe piept și cãscând larg botul spre beregata lui. Ștrengarul simțea cum i se înfigeau ghearele ei ascuțite în piele, trecându - i prin jiletcã și prin cãmașã. Simțea, de asemenea, și colții pisicii furnicându - i grumazul. Începu sã țipe ca din gurã de șarpe, cerând ajutor. Nu se ivi însã nici þipenie de om și, de data asta, bãiatul fu încredințat cã - i sunase ceasul de pe urmã. Dar, ce sã vezi! De unde era gata sã - i vinã de hac micuþului, pisica își vârî înapoi ghearele în teacã și - l lãsã slobod. — Fie! zise ea. Treacã de la mine! Îți dau drumul numai de hatârul stãpânei.   Am vrut doar sã - ți dovedesc care din noi e mai tare acuma... Pisica îl lãsã, deci, și își reluã înfãțișarea blândã și liniștitã pe care o avusese cu câteva clipe mai înainte, când își fãcuse apariția în ogradã. Rușinat și umilit, ștrengarul nu mai scoase niciun cuvânt și se grãbi sã se îndrepte spre grajd, în cãutarea elfului.   În grajd nu se aflau decât trei vaci. Dar când bãiatul pãși pe prag, se pornirã așa niște mugete, așa niște bufnituri de copitã în podea, așa o hãrmãlaie de parcã n-ar fi fost trei, ci pe puțin treizeci. — Mu, mu, mu! rãcni Roza - de - Mai. Mai e și dreptate pe lume! — Mu, mu, mu! îi þinurã isonul celelalte douã vaci. Mugeau tustrele cu atâta putere, fiecare încercând sã acopere zbieretul celorlalte, cã strengarul nici nu mai înțelegea ce spuneau. Voi sã le întrebe de elf,dar înverșunarea lor îl amuți. La fel de stârnite erau ori de câte ori bãiatul aducea vreun câine în grajdi - l asmuțea asupra lor. Zvârleau din picioare, se smuceau cu furie în lanțuri, își scuturau capetele    și amenințau cu coarnele.    

Romanul Copiii capitanului Grant face parte din asa-numita «trilogie a marii», impreuna cu: 20.000 de leghe sub mari (1869) si Insula misterioasa (1874). Cartea descrie aventurile unui grup foarte variat pe parcursul căutării căpitanului Harry Grant, de pe nava Britannia. Găsind în pântecele unui rechin masiv, capturat din ocean, o sticlă cu o cerere disperată de ajutor, lansată chiar de căpitanul Grant după ce nava sa naufragiase, lordul şi doamna Glenarvan, din Scoţia, dau un anunţ la ziar, reuşind astfel să intre în legătură cu Mary şi Robert, cei doi copii ai acestuia. Impresionaţi de starea copiilor, lordul şi soţia sa hotărăsc să se îmbarce într-o expediţie de salvare. Marea problemă este că pe hârtia mesajului coordonatele naufragiului fuseseră şterse parţial, astfel încât nu se cunoştea decât latitudinea (37 de grade); astfel, expediţia ar trebui să facă înconjurul pământului de-a lungul celei de-a 37 paralele Sud. Mesajul mai conţine câteva indicii sub forma unor cuvinte în trei limbi: engleză, franceză şi germană. Textul este lacunar, chiar şi după coroborarea celor trei texte, cărora li se dau diverse interpretări pe parcursul cărţii, în încercarea de a afla locul unde a naufragiat căpitanul Grant. Lord Glenarvan se dedică cu trup şi suflet acţiunii de căutare a căpitanului Grant; împreună cu soţia lui, cu copiii lui Grant şi cu echipajul iahtului său, numit Duncan, acesta se îndreaptă mai întâi spre America de Sud. Căutării i se alătură un pasager neprevăzut, geograful francez Jacques Paganel,care pierduse vaporul lui de India, urcându-se din greşeală pe Duncan. Explorează cu toţii Patagonia, insula Tristan da Cunha, insula Amsterdam şi Australia. În Australia întâlnesc un fost intendent de pe vasul Britannia, pe nume Ayrton, care se oferă să îi conducă la locul naufragiului. Însă Ayrton este de fapt un impostor, care nu era prezent în momentul avarierii navei pentru că fusese abandonat înainte în Australia, după ce încercase fără succes să acapareze nava pentru a o folosi în vederea pirateriei. Ayrton încearcă să pună mâna şi pe Duncan, dar, printr-un mare noroc, nu reuşeşte. Însă soţii Glenarvan, copiii căpitanului Grant, Paganel şi câţiva marinari rămân în Australia şi, având impresia greşită că vasul Duncan fusese capturat, se îndreaptă spre Auckland, Noua Zeelandă, de unde vor să se întoarcă în Europa. Nava lor naufragiază în sudul Auckland-ului, pe coasta Noii Zeelande şi sunt capturaţi de un trib Māori, dar reuşesc cu noroc să scape şi se îmbarcă pe o navă care, spre marea lor mirare, se dovedeşte a fi chiar Duncan. Ayrton, ajuns acum prizonier, se oferă să le spună tot ce ştie despre căpitanul Grant, iar în schimb ei să îl abandoneze pe o insulă pustie în loc să-l predea autorităţilor engleze. Duncan se îndreaptă acum spre insula Tabor, care, printr-o uriaşă şi fericită coincidenţă, se dovedeşte a fi adăpostul căpitanului Grant. Acolo îl lasă pe Ayrton în locul căpitanului, să trăiască printre fiare şi să îşi recapete astfel, în mod paradoxal, latura umană. carea PDF o cititi si decarcati de aici....Copiii capitanului Grant

Cinci săptămâni în balon (în franceză Cinq semaines en ballon) este un roman scris de Jules Verne în 1863. El a fost publicat în format in-18 pe 31 ianuarie 1863, iar ediție mare in-8 (octavo) a fost pusă în vânzare pe 5 decembrie 1865 (sursa - Wikipedia). Acesta este unul dintre primele romane ale lui Jules Verne și conține germenii "ingredientelor" operei viitoare, amestecând cu îndemânare intriga fecundă cu aventurile, întorsăturile de situație și descrierile tehnice, geografice și istorice. Cartea oferă o prezentare bună a explorărilor continentului african, incomplet cunoscut de către europeni la acea dată, dar străbătut de exploratorii care voiau să îi descopere secretele. Succesul cărții este rapid, aducându-i lui Jules Verne liniștea financiară și un contract cu editura lui Jules Hetzel, care avea să publice multe dintre operele sale în următorii ani.   Inventatorul Samuel Fergusson, însoțit de servitorul Joe și de prietenul său Dick Kennedy, traversează continentul african — pe vremea aceea explorat doar în parte — cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen. El a inventat un dispozitiv care, înlăturând necesitatea de a elibera gaz sau de a arunca lest pentru a regla altitudinea, permite călătorii îndelungate. Călătoria face legătura între explorările întreprinse de Sir Richard Burton și John Hanning Speke în estul Africii cu cele ale lui Heinrich Barth din regiunile Sahara și Ciad. Călătoria începe pe coasta de est, în Zanzibar, traversând Lacul Victoria, Lacul Ciad, Agadez, Tombouctou, Jenné și Ségou, până pe coasta de vest, la St Louis din Senegalul zilelor noastre. Cartea descrie interiorul necunoscut al Africii până în apropierea actualei Republici Centrafricane ca pe un deșert, când acesta este, de fapt, o savană. O parte importantă a perioadei de început a explorării o constituie găsirea izvoarelor Nilului, eveniment care are loc în capitolul 18. Există numeroase episoade de aventuri, care cuprind un conflict cu un indigen sau cu mediul, printre care: Salvarea unui misionar din mâinile unui trib care se pregătea să îl sacrifice. Epuizarea rezervelor de apă în timpul călătoriei peste Sahara. Atacarea balonului de către condori, ceea ce duce la pierderea lui Joe. Salvarea ulterioară a lui Joe. Scăparea dificilă din mâinile rămășițelor unei armate. Toate aceste aventuri sunt depășite de protagoniști în primul rând prin perseverență. Romanul e plin de sincronizări norocoase, în care pericolul este evitat deoarece vântul se întețește chiar la momentul oportun, sau personajele privesc exact în direcția potrivită. Balonul eșuează înainte de final, dar ajunge suficient de departe pentru a aduce protagoniștii pe tărâmuri prietenoase, de unde se întorc în Anglia, încheindu-și cu succes explorarea. Povestea se încheie abrupt după terminarea călătoriei africane, prezentând doar un scurt rezumat a ceea ce a urmat acestui eveniment.   Rezumatul cartii: Rezumat:               Doctorul Ferguson planuieste o calatorie cu balonul prin Africa, lunga de cinci saptamani. El ia ca asistenti pe servitorul sau Joe si pe un prieten de-al sau, vanatorul Dick Kennedy.             Isi pregatesc cu atentie bagajul-fiecare gram este luat in considerare si este revizuit planul de zbor.             Pornesc de la Zanzibar si se indreapta spre Senegal.             Fac coborari pentru a se reoproviziona cu carne proaspata si cu apa.Salveaza un preot care era sa fie mancat de canibali, dar care moare din cauza unei boli.             Pe drum mai inalnesc si multe pericole-lipsa de apa deasupra desertului, lipsa de combustibil, lipsa vantului si niste pasari care sfasiau cu ciocul balonul.             Servitorul Joe se arunca din balon, ca prietenii lui sa ia altitudine. Doctorul Ferguson il gaseste dupa trei zile aproape mort de foame.             Fac un foc pentru a umfla balonul.             Ajung cu greu la cinci kilometri de destinatie, de unde ii ia un grup de francezi.             Ajungand la Londra, tuturor li se acorda o medalie.                

Romanul reprezinta jurnalul yankeului, care descrie toate “mizeriile” acelui secol, mintea inapoiata si gandirea inceata a oamenilor, totodata si aventurile sale prin tara lui Arthur. Totusi, Hank nu va uita ca este un american, asa ca va introduce ca sport, pentru amuzamentul nobilimii si totodata pentru a inlocui turnirurile, baseball-ul; aduce pe piata noi monezi – dolari, centi, pentru a civiliza populatia, dar si pentru a se simti cat mai confortabil.  „Apărut în 1889, Un yankeu la curtea regelui Arthur este unul dintre cele mai citite romane ale lui Mark Twain. Spre deosebire de Swift în Călătoriile lui Gulliver, Twain nu-şi situează acţiunea într-o ţară imaginară, ci în Anglia secolului al VI-lea, cu realităţile ei dure şi contrastante, ceea ce îi permite să-şi dezlănţuie cu tot sarcasmul satira împotriva realităţilor revoltătoare dominante şi în patria sa în plin secol al X1X-lea. De îndată ce-şi revine după lovitura primită în cap, care l-a expediat cu o mie trei sute de ani în urmă, Hank se comportă ca un fiu fidel al pragmaticei Americi. Se „orientează pe teren”, se documentează şi concepe un vast şi elaborat plan de demitizare, demistificare, de „săpare” a ruginitelor instituţii feudale. Plan pe care îl şi împlineşte.” El călătorește involuntar în timp din secolul 18 până în secolul 6, ajungând la curtea regelui Arthur. Este luat prizionier de un cavaler, Sir Kay și se hotărăște că va fi ars pe rug. Yankeul reușește însă să se salveze, pretinzând că este un vrăjitor și făcând să dispară soarele (acest lucru s-a întâmplat de fapt în timpul unei eclipse, dar oamenii de atunci nu știau ce sunt eclipsele). Astfel, yankeul ajunge cel mai mare sfetnic al regelui, i se dă porecla „Șeful” și îl întrece în faimă pe Merlin, care devine invidios. Yankeul face și alte „vrăji” pentru a-și demonstra puterea, vrăjile fiind desigur, doar niște șmecherii. Oamenii erau simpli și superstițioși, așa că era mereu crezut. Singurii care știau că vrăjile erau de fapt niște trucuri erau Clarence și alți câțiva băieți, care îl ajutau pe yankeu să pună la cale unele minuni.Yankeul se hotărăște să introducă unele schimbări în ținut și chiar reușește să inventeze unele lucruri, cum ar fi: săpunul, peria de dinți, școlile, bicicletele, telefoanele, chibriturile, etc, în ciuda faptului că biserica se împotrivea schimbărilor. Cu timpul, “sir Seful” / ”Seful” dupa cum l-au numit oamenii, pune bazele stiintei si a democratiei, dar fara a indigna prea tare biserica – care aparent era cea mai mare putere la momentul respectiv. Descopera mintile luminate din vremea aceea si infiinteaza o multime de institutii pentru educarea si pregatirea acestora; a deschis scoli pentru educarea populatiei, a infiintat primul ziar, a antrenat in secret propria armata, a trimis misionari pentru a promova ideile sale de a civiliza populatia; una dintre ele a fost “Sapunul de Persimone – il intrebuinteaza toate primadonele” – pancarda fiind atarnata de armura cavalerului aflat in misiunea de igiena.  Datorita unei neintelegeri, Seful a fost provocat la duel de catre sir Sagramor, dupa intoarcerea acestuia din misiune.  Apoi, regele il trimite pe Hank in cautare de noi aventuri si pentru a-si face un renume. Hank intalneste o femeie, Alisandre sau Sandy cum ii spunea el, care ii va da prima sa misiune, totodata ramanand langa acesta ca “lipitoarea”.  De la invingerea celor 3 “capcauni” si eliberarea “printeselor” pana la reinvierea cursului de apa din Valea Sfinteniei, Hank isi face o reputatie foarte buna in randul oamenilor.  Revenind la castel, yankeul ii comunica Regelui ca ar dori sa se deghizeze in taran liber si sa cutreiere Anglia pentru a invata despre obiceiurile muritorilor de rand. Curios si totodata incantat, Arthur, i se alatura Sefului; astfel prima etapa a calatoriei a fost instruirea regelui. “Dar incapatanati umeri mai avea! Parca inadins nu voiau sa invete cum sa se lase si sa para in mod firesc cazuti. Trebuia sa continui instructia…”.  La scurt timp dupa intoarcerea Sefului si a Regelui, sir Sagramor se intoarce din misiune pentru a se duela cu inamicul sau.  In urmatoarea zi dupa turnir, Seful dezvaluie tehnologia secolului al XIX-lea si o foloseste pentru a dezvolta tara.  Trei ani mai tarziu, seful este casatorit cu Sandy si au o fetita. Aceasta se imbolnaveste, iar la sfatul medicilor din acea vreme, cei trei parasesc Anglia si merg in Franta.  In lipsa Sefului, tara ajunge in razboi, iar dupa moartea Regelui biserica a preluat conducerea. Alaturi de Clarence va lupta pentru a pune capat razboiului; intr-o noapte Merlin il vrajeste pe Hank, punandu-l intr-un somn adanc de 1300 de ani, Clarence fiind martor al acestei vrajitorii, observa acestea prea tarziu.    Protagonist: Yankeul încearcă în toată această carte să-și menină poziția de mare vrăjitor, dar nu este un om egoist. El își dorește desființarea sclaviei, crede că titlurile nobiliare ar trebui dobândite pe merit și nu prin moștenire și urăște legile crude care îi discriminează pe țărani. Este și un om inteligent, pricepându-se să creeze diferite lucruri, cum ar fi biciclete, telefoane, etc. Este și cult, de asemenea, știind datele eclipselor. A avut o mare contribuție la dezvoltarea ținutului Camelot. Personaje principale: Yankeul, regele Arthur, domnița Alisanda, Merlin, Sir Sagramor-cel-chinuit de dor (rivalul yankeului), Marco (un țăran), Morgan Le Fay (sora cea rea a regelui Arthur) și diverși cavaleri.

Oliver Twist de Charles Dickens   În această carte este vorba despre peripețiile unui copil, Oliver Twist. El a fost singur de mic. A fost dus la azilul de copii. Ducea o viață destul de sumbră și anostă. Atunci când el cerea de mâncare sau puțină odihnă, era certat și i se spunea că era nemulțumit. Cei de la azil, săturându-se de Oliver, se hotărâră să îl dea ucenic cuiva. Acel cineva s-a dovedit a fi antreprenorul parohial. Nici această viață, alături de acest domn, nu a fost plăcută pentru Oliver pentru că și acolo era certat din aceleași motive. Pentru că acel trai nu era plăcut deloc, a fugit la Londra. Nimeni nu stia de unde vine sau ce nume poarta asa ca azilul il numi oliver twist. Creste pana la noua ani din mila parorhiei intro casa mizera cu alti tovarasi de suferinta.  Domnul Bumble avuse sarcuna de al lua pe oliver la varsta de noua ani si al duce la casa de munca alaturi de alti orfani. Deoarece aici mancarea era foarte saraca oliver fu obligat sa mai ceara de mancara pt ca unul din copii mai mici sa nu fie mancat. Pentru tupeul care la avut oliver este izolat si dat spre adoptie. Se gasige un cosar care era interesat de el, dar prin bunavointa judecatorului care cities frica de pe fata lui oliver nul incredinta acelui om. Este apoi adoptat de domnul Sowerberry un mester ce face sicrie pentru azil.  Aici Oliver invata meseria si este folosit de stapan pentru a aduce un profit remarcabil. Intro seara este batut de un alt ucenic al domnului Soweberry numit Noah. Copilul nemairabdand fuge spre Londra. Drumul era lung si anevoios. Spre bucurie lui Oliver se intalneste cu un vechi prieten Dick care ii ofera primele cuvinte calde ce le va pastra toata viata.  Ajuns aproape de Londra aproape mort de oboseala si foame se imprieteneste cu un baiat zis Smecherul care ii ofera mancare si bere. Smecherul ii propune s ail prezinte protectorului lui domnul Fagin. Oliver neintalnind ticalosi cade in mrejele smecherului. Domnul Fagin se arata bucuros de noul oaspete si il ingrijeste pana isi revine. Ii propune sa il invete mestesug ca si pe ceilalti baieti. Ii prezenta diferite moduri de a sterpelii batiste de la trecatorii iar oliver se arata incantat.  Intr-o zi olover cere permisiunea de a merge si el cu smecherul si prietenul lui la treaba. Pe strada priveste cu uimire cum smecherul scoate din buzunarul unui cetatean o batista (care pe vremea aceea aratau rangul inalt al persoanei) si speriat o ia la fuga.  Pagubasul observa lipsa batistei si da alarma. Oliver este prins si dus la politie unde nu se gaseste nicio batista asupra lui asa ca este considerat nevinovat. Pagubasul domnul Brownlow il ia pe oliver sal ingrijeasca. Dupa multe zile de stat la pat oliver isi revine.  Cand veni domnul Brownlow sal vada observa neobisnuita asemanare a baiatului cu o femeie dintr-un tablou. Insanatosindu-se rapid oliver dori sa arate recunostinta fata de binefacatori asa ca primeste cu entuziasm orice sarcina.In acest timp fagin si gasca lui se speriasera la auzul ca oliver este la niste binefacatori, existand riscu sa dezvaluie munca murdara a lui fagin. Il roaga pe un bun prieten Sikes si concubine lui Nancy sal caute. In acest timp oliver primi sarcina sa duca niste carti inapoi la o librarie. Este vazut si prins de Nancy care il aduce inapoi lui fagin. Batranul fagin il tine captive pe oliver cateva zile in casa lui. Oliver cu parere de rau se gandea ce vor crede acum domnul brownlow si menajera lui despre el. Sikes ii propune lui fagin sal foloseasca pe oliver la un jaf.  Jaful nu are loc deoarece oliver vrind sa anunte pe locatarii casei este impuscat de majordom. Este lasat intr-o rapa, iar ceilalti fug san u fie prinsi. Oliver se trezeste si se taraste pana la casa ce trebui jefuita fara voia lui. Aici doamna Myle si rose nepoata ei chema pe doctoral Losberne care avu grija de oliver. Cand isi reveni baiatul le istorisii doamnelor povestea vietii lui.  Acestea au ramas impresionate si au prins in acest imp mare drag de baiat. Doamnele il iau pe oliver si il cresc la tara timp de trei luni de primavera. Aici oliver traieste clipe linistite pline de dragiste. Dar Rose nepoata cazu la pat bolnava sin u mai erau sperante. Multa vreme se ruga oliver ca tanara sa se insanatoseasca. Rugamintile lui si a celorlalti fura ascultate iar rose se insanatosii.  Aici in acel sat linistit oliver intalni intrun local pe fagin impreuna cu un prieten de-al lui si ramane speriat. Totusi batranul fagin nu pune man ape baiat si acesta se intoarce la Londra. Intr-o seara domnisoara Rose primeste o vizita neasteptata din partea unei nevoiase numita Nancy. Ea ii povesteste ce auzise vorbind pe fagin cu un anume Monk de oliver, de unde vine si cine ii sunt parintii. Biata Nancy este spionata si descoperita ca oferea informatii si omorata. Oliver intalnii pe primul lui binefacator domnul Brownlou si ii expilca de ce nu se intorsese acasa in acea seara. Acesta schimbanusi parerea despre oliver. Rose povestii matusii ei doctorului si domnului Brownlow despre ce ii povestise Nancy.  Lectura cartii o gasiti aici...Oliver Twist de Charles Dickens carte de citit

Un roman frumos, un roman în care dragostea este așezată în realitățile istorice ale anilor 1672-1673. Așa cum titlul inspiră, acțiunea romanului urmărește descoperirea pentru prima dată a unei noi specii de lalele în țara lalelelor – Laleaua neagră acolo unde “ a dispretui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu”. Descoperitorul ei, Cornelius van Baerle nu ar fi putut să o prezinte oamenilor fără ajutorul etapizat pe care i l-a dat Rosa, fiica temnicerului Gryphus- cel care avea grijă de deținutul horticultor. Normal că pasiunea lui Cornelius pentru lalele pierde teren în fața pasiunii nou ivite pentru fiica temnicerului, dar dorința de a oferi lumii o nouă specie de lalea este cea care-i călăuzește acțiunile . Premiul de o sută de mii de florini oferiți celui ce creează laleaua neagră, dă nastere unui lanț de evenimente. Avem de-a face și cu uzurpatori și cu situații limită de viață și moarte , dar și cu dragostea pură care crește asemenea lalelei dintr-un bulb și devine atât de puternică încât ajunge pe primul loc în simțirile celor doi eroi , detronând pasiunea pentru laleaua neagră. In primul capitol, intitulat in mod ironic "Un popor recunoascator" se prezinta intriga romanului, de unde pleaca toate problemele personajelor romanului. Corneille de Witt era inspector al digurilor din Pulten, fost primar al orasului sau natal, Dordrecht, si deputat in parlamentul statelor olandeze, la varsta de 49 de ani este arestat si judecat pentru simplu fapt ca era impotriva intronarii ca si stathuder a printului Wilhelm de Orania. Ioan de Witt fratele lui Corneille, ii fusese preceptor lui acest Wilhelm, si ii repise prin edictul sau speranta de a deveni vreodata stathuder al Olandei.... Poporul, care dorea un stathuder, devine foarte furios pe aceasta decizie si implicit si pe fratii de Witt, care sunt pedepsiti prin propria moarte. Desi ei dorisera doar libertatea Olandei, poporul nu e recunoscator pentru acest lucru. Wilhelm ajuta putin la asasinarea celor doi frati prin blocarea portilor de iesire din oras. Povestea celor doi frati se termina foarte brusc, dar are puternice repercursiuni in destunul personajelor romanului. Corneille pastrase corespondenta lui cu regele Frantei, ceea ce reprezenta adevarate probe incriminatorii in fata poporului. Aceasta corespondenta o incredintase finului sau, Cornelius van Baerle, ascunzandu-i totusi adevarata insemnatate a ei. Cine era acest Cornelilus? Era un tanar de 28 de ani care renuntase la cariera de medic in favoarea cultivarii lalelelor. Pasiune care il face sa descopere cinci specii de noi lalele si chiar atat de ravnita "Lalea Neagra". Vecinul sau, Isaac Boxtel, uraste faptul ca ii mergea atat de bine si ca era atat de fericit. Cand afla ca vecinul sau e pe cale de a descoperi secretul lalelei negre inaintea lui, care la randul lui era cultivator de lalele, face tot posibilul sa puna mana pe pretioasa lalea, apeland la multe metode nu chiar cinstite. Il spioneaza, astfel incat afla de existenta si pastrarea corespondentei incriminatoare. Il denunta si astfel, tanarul Cornelius este inchis pentru complicitate. In inchisoare o cunoste pe fiica temnicierului, o fata foarte frumoasa si cu o inima buna, sper deosebire de tatal ei. Ea incercase sa-i scape si pe cei doi frati, dar din pacate nu fusese deajuns evadarea lor din inchisoare. Cornelius ramane impresionat de bunatatea fetei. Este judecat si condamnat la moarte. Inainte de a pleca la executie el are o discutie cu Roza, careia ii daruieste cei trei muguri de lalea neagra neagra pe care ii realizase si a carei valoare era foarte mare. Ii cere doar ca banii pe care i va castiga ajutorul acelor lalele negre sa-i foloseasca ca zestre si sa se casatoreasca cu un tanar respectabil de 26-28 de ani. Cornelius este gratiat in ultimul moment de catre Wilhelm de Orania, insa nu definitiv, ci doar de pedeapsa cu moartea. Primeste in schimb pedeapsa inchisorii pe viata. Il muta la o alta inchisoare. Acolo el este lipsit si de frumoasa Roza si de pasiunea lui si anume lalelele. Doi porumbei isi aveau culcusul chiar langa fereastra celulei lui. Astfel ii vine ideea de a scrie un biletel doicii lui in care ii adresa cateva cuvinte si Rozei. Biletelul ajunge la destinatie printr-un noroc incredibil, iar tanarului Cornelius ii este dat sa o reintalneasca pe frumoasa Roza. Aceasta aflase cu ajutorul biletelului lui de locul in care se afla Cornelius si ii ceruse lui Wilhelm de Orania mutarea slujbei tatalui ei la acea inchisoare. Odata instalata acolo ea incepe sa se intalneasca pe ascuns cu detinutul nostru si impreuna pun la cale un plan, acela de a cultiva laleaua negra si de a revendica premiul. Din cei trei muguri, unul il cultiva Cornelius in propria-si celula, al doilea urmeaza sa-l ingrijeasca Roza in gradina inchisorii, iar al treilea este pastrat pentru orice eventualitate in camera Rozei. Mugurul pastrat de catre detinut in celula este distrus de catre tatal Rozei care il banuia pe Cornelius de complot, si se astepta ca acesta sa aiba ceva de ascuns. Al doilea mugur nu poate fii cultivat in gradina pentru ca Roza este urmarita de catre un personaj, si anume Boxel, care aflase si el de destinatia lui Cornelius, si venise in cautarea pretiosului bulb de lalea neagra. Roza isi cultiva insa laleaua in propria-si camera si o ingrijeste. La un moment dat are o disputa cu Cornelius pe care era geloasa dotorita pasiunii lui pentru acea fermecatoare lalea neagra. Iata paragraful care descrie foarte bine gelozia fetei pe Lalea: "- Dar despre ce fata e vorba, Roza?... - De frumoasa cea neagra, cu talie mladioasa si picioare fine, cu infatisare nobila." Fata invata sa citeasca cu ajutorul tanarului, lucru care ii va fii de un adevarat folos mai tarziu. In noaptea cand laleaua se hotareste sa infloreasca, aceata este furata de catre Boxtel. Fata insa nu se lasa si pleaca pe urmele lor, dand in cele din urma de ei. Mai ramane o singura problema. Faptul ca el avea laleaua si nu ea. Era cuvantul ei impotriva cuvantului lui, el, cultivator de lalele si ea o biata fiica de temnicier. Al treilea mugur ajuta foarte mult la indreptarea lucrurilor, nu neaparat acest mugur, cat hartia cu care era invelit. Ea era dovada nevinovatiei lui Cornelius van Baerle, dar si a apartenentei lalelei. Desi Boxel are mari sperante, acestea ii sunt puternic zdruncinate atunci cand printul Wilhelm ii inmaneaza premiul Rozei si ii ofera libertatea nevinovatului Cornelius. Cei doi se casatoresc si fac doi copii, Roza si Cornelius. Traiesc fericiti impreuna cultivand lalelele. Romanul se incheie cu frumosul pasaj: "Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul sa nu spui niciodata: Sunt prea fericit." Laleaua neagra nu reprezinta pur si simplu o floare, ci un ideal. Romanul ia nastere in jurul implinirii acestuia si invarte pe degete personaje menite sa ajute sau sa incurce, personaje al caror destin se schimba in preajma lui, totul mulat pe o societate cu legi si obiceiuri disparute in acesti 400 de ani, insa care prezinta interes tocmai prin faptul ca azi par de neconceput.   Lectura integrala de citit si descarcat gratis o gasiti aici.....Laleaua Neagra de Alexandre Dumas  

dragoste de viata, sau dependenta inconstienta, pentru ca viata e o forta oarba, un mecanism biologic ce ne impinge, ne taraste....viata se traieste pe ea insasi, nepasatoare fata de noi

ciudat de neasteptat ca sunt de acord cu tine, dar as putea sa te provoc spunandu-ti ca mintea fara ganduri nu exista, e goala. gandurile noastre face ca mintea sa functioneze, altfel....e doar anatomie

 pot sa te provoc si mai tare, hehe, pentru ca gandurile sunt si ele generate electro-chimic in creier, adicateala, ceea ce numim noi "psihic", este in realitate tot fizic, si face parte din acelasi mecanism biologic al vietii, enigmatic inca pentru cei mai multi dintre noi

Azi sunt docila si ar trebui sa-mi dai un cosulet cu bomboane ca iti dau dreptate. Azi. Numai azi :grinning::grinning::grinning:

JACK LONDON (scriitor american, 1876-l916) DRAGOSTE DE VIATA de Jack London Tinutul arctic al Canadei.Era ,probabil,spre sfarsitul lui iulie.Doi barbati,cautatori de aur,se indreptau catre malurile oceanului.Erau istoviti dupa un lung si chinuitor drum prin ger,fiecare purtand in spate un balot de paturi si in mana o pusca.De asemenea,fiecare avea asupra lui cate o tasca din piele de elan,in care adunase praful de aur obtinut cu greu din roca aurifera a acestor pustiuri. La un moment dat,unul dintre ei isi scranti glezna, calcand pe o piatra lustruita a unui torent intalnit in cale.Il striga pe Bill,tovarasul sau care mergea mai in fata,dar acesta nici macar nu se intoarse.Il abandona si isi continua drumul,gandindu-se ca ranitul din urma i-ar fi periclitat sansele de a ajunge la destinatie,si asa destul de reduse. Mai era cale lunga pana la adapostul in care ar fi gasit hrana si caldura.Schimonosindu-se de durere,dezamagit cumplit de tradarea celui pe care-l crezuse prieten ,omul se tari spre varful unei coline.Aruncandu-si privirea in vale,fu napadit de spaima zarind pustiul din fata,coplesitor,parca de netrecut.Se imbarbata si isi revizui in minte traseul pe care il avea de urmat.Inca mai credea ca Bill il va astepta in acel adapost salvator,de unde ar fi urmat sa plece cu o barca… De doua zile nu mai pusese nimic in gura.Hrana i se terminase.Din cand in cand se apleca si culegea boabe de muschi pe care le mesteca incet si staruitor.”Omul stia ca boabele astea nu sunt deloc hranitoare,dar le mozolea rabdator,cu o speranta dementa,care sfida experienta.” Spre seara se opri.Isi aprinse un foc din muschiul uscat gasit in jur,isi incalzi apa si isi usca incaltamintea ajunsa ferfenita.Rupse o bucata de patura si isi stranse cu ea glezna umflata. Dupa un somn chinuit,se trezi a doua zi flamand.Zari in apropiere un ren si puse repede arma la ochi,dar o arunca apoi cat acolo injurand,dandu-si seama ca nu mai are de mult cartuse.Glezna ii intepenise si schiopata si mai mult.Se uita lung la tasca grea,plina de aur ,si,pentru prima oara i-a trecut prin minte s-o lepede.Se razgandi insa repede si porni la drum. Urmara zile si nopti de calvar.Era extenuat,chinuit de durerea piciorului,flamand si inghetat.Intinderile nesfarsite si nesiguranta in orientare il adusesera intr-o stare de groaznica disperare.Toate acestea il facura,incetul cu incetul ,sa halucineze si sa se miste ca intr-un fel de transa,lipsit complet de sensibilitate . Cateva scene sunt zguduitoare: „Ajunse intr-o valcea unde dadu de niste pasari numite ptarmigani.Incepu sa arunce dupa ele cu pietre,dar nu nimeri nici una.Atunci,lepadandu-si balotul,se ghemui la pamant,ca pisicille care pandesc vrabii.Pietrele colturoase ii sfasiau pantalonii,sangerandu-i genunchii,dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atat de mari,incat nici nu mai simtea ranile…Si deodata dadu peste o pasare care dormea,pesemne…Dadu s-o inhate cu un gest atat de brusc ca si zborul ptarmiganului,dar ramase in mana cu trei pene din coada lui.Privind-o cum zboara,simti ca o uraste,ca si cum pasarea i-ar fi facut cel mai mare rau.” „Tarziu dupa amiaza ajunse la un paraias cu apa calcaroasa….Smulgand din radacina smocurile de iarba,dadu peste ceva care aducea cu o ceapa tanara.Era frageda si dintii i se infipsera in ea cu un parait care fagaduia o hrana aleasa.Dar fibrele cepii,alcatuite din fire atoase imbibate cu apa,erau tari,ca si boabele de muschi,si lipsite de substante nutritive.Lasand balotul jos,incepu sa se tarasca pe branci prin iarba,pascand ca o bovina.” „Se uita in fiecare ochi de apa,pana ce,in cele din urma…descoperi intr-unul un peste singuratic,nu mai mare decat un chitic.Isi cufunda repede bratul pana la umar,dar pestisorul ii scapa printre degete.Atunci isi baga in apa amandoua mainile si incepu sa rascoleasca malul tulbure de pe fund.Era atat de atatat,incat cazu in apa,udandu-se pana la brau.Dar apa era acum tulbure….Dezlega galeata de cositor si incepu sa scoata apa cu atata furie,ca se stropi tot…Dupa o jumatate de ora,groapa era aproape secata.Nu mai ramasese in ea nici cat o cana de apa,dar pestisorul disparuse.Si deodata gasi o crapatura ascunsa printre pietre:pe-acolo scapase,razbind intr-o baltoaga alaturata,mai mare decat prima si pe care n-ar fi putut s-o goleasca nici pana a doua zi…Zgribulit si in culmea deznadejdii,se lasa pe pamantul jilav,scancind apoi incepu sa planga tare,ca sa-l auda pustietatea necrutatoare care-l inconjura,si vreme indelungata trupul ii fu zgaltait de suspine adanci.” „Limba i se umflase,i se uscase si parca ar fi fost acoperita cu firicele fine de par;in gura simtea un gust amar si,pe langa toate,incepuse sa-l mai supere si inima..” „Pe la amiaza gasi doi pestisori intr-o baltoaca…izbuti sa-i prinda in galeata…Manca pestii cruzi,mestecandu-i incet,cu grija,acum,cand mancatul devenise un act pur rational.” „Odata cazu drept peste un cuib de ptarmigani.Erau acolo patru puisori proaspat iesiti din gaoace – sa tot fi avut o zi – mici farame de viata palpitand,nu mai mari decat un dumicat.Ii manca cu lacomie,azvarlindu-i de vii in gura si rontaindu-i ca pe niste coji de oua.Pasarea mama se rotea in jurul lui,facand un taraboi nemaipomenit…Arunca dupa ea cu pietre,izbuti sa-i rupa o aripa si incepu sa alerge dupa ea,dar ea fugea mai repede,tarandu-si aripa zdrobita.” „O nalucire incepu sa-l tulbure.I se parea ca mai are un cartus in magazia pustii si ca nu-l observase.Pe de alta parte,stia ca pusca era goala.Dar nalucirea staruia.Lupta impotriva ei ore intregi,apoi,deschizand pusca,vazu ca e goala.dezamagirea ii fu amara…”  

În această carte este vorba despre un copil pe nume Tom Sawyer. El provenea dintr-o familie săracă și locuia într-o casă mică împreună cu mătușa sa, Polly, fratele mai mic, Sid, și verișoara Mary. Avea un prieten foarte bun, pe Huckleberry Finn. Tom, foarte șiret și năzdrăvan, își creea mereu aventuri. Trece prin multe peripeții dintre care am să vă povestesc una: Într-o zi frumoasă de vară, Tom și Huck se plimbau. Cei doi copii văzură un răufăcător pe nume Injun Joe, care discuta cu cineva despre o comoară. Tom îi propuse lui Huck să meargă la locul unde hoțul ascunsese averea, pentru a o împărți între ei. Pe înserate, Tom și amicul său începură căutările. Săpară mult timp, până când lopata lor se lovi de un lemn. Trebuia să fie lădița comorii. Intr-o zi de sambata fu pedepsit sa stea acasa si sa varuiasca gardul casei.Intreaga natura stralucea ,”inimile erau pline de cantec,iar celor cu inima tanara cantecul li se revarsa pe buze”,doar el era nevoit sa varuiasca douazeci si sapte de metri de gard,de doi metri si jumatate inaltime.Cand zari gardul „peisajul se posomori si o adanca melancolie ii intuneca sufletul”.Isi depasi insa repede intristarea,caci reusi sa transforme necazul in bucurie.Celor de seama lui,prieteni cunoscuti care treceau pe acolo,le prezenta noua sa indeletnicire ca fiind extrem de atragatoare sau momindu-i cu diferite daruri. Micului negru care o ajuta in gospodarie pe matusa Polly,a vrut sa-i dea o bila alba si sa-i arate …buba de la picior,dar nu i-a mers,deoarece matusa i-a descoperit planul la timp.Prietenului sau Ben Rogers i-a facut o demonstratie de varuit atat de convingatoare,incat Ben s-a rugat sa-l lase si pe el, daruindu-i si…cotorul marului pe care-l mancase pana atunci,ba chiar un mar intreg. De la ceilalti numerosi amatori sa-si incerce puterile cu aceasta „minunata” preocupare,obtinu „un zmeu bine carpit,un guzgan mort,plus sfoara de hatanat…douasprezece bile,un ciob de sticla albastra,un mosor fara ata,o cheie care nu decuia nimic,o bucata de creta,un dop de sticla,un soldat de plumb,o pereche de mormoloci,sase pocnitori,un pisoi chior,o clanta de alama,o zgarda de caine,niste plasele de briceag,patru coji de portocala,o cercevea veche,stricata.” Matusei Polly nu-i venea sa creada ca lenesul Tom a facut atata treaba si inca bine,dar s-a dat batuta in fata evidentei si l-a lasat la joaca („da sa nu uiti sa te intorci saptamana asta,diavole,ca de nu,iti pun pielea pe bat!”),nu inainte de a-i face o „predica despre insemnatatea si gustul sporit al unui lucru bun,dobandit nu prin pacat,ci prin cuviincioasa osteneala” . In aceeasi zi ,avu ocazia sa vada,in gradina judecatorului Jeff Thatcher, o „fiinta dragalasa,mica,cu ochi albastri si parul balai impletit in doua cozi lungi;purta o rochie alba de vara si pantaloni brodati ” de care se indragosti subit si fara scapare,uitand-o complet pe „fosta” iubita,colega lui de clasa Amy.Reusi sa se faca observat,facand o multime de giumbuslucuri,si chiar obtinu la despartire o pansea azvarlita peste gard de copila impresionata de asiduitatea cu care i se facea curte. Ajuns acasa,primi mustrare pentru ca azvarlise cu bulgari de pamant in Sid,drept razbunare pentru ca acesta il tradase intr-o imprejurare anterioara.Avea o mare ciuda pe acesta,pentru ca era ascultator,invata bine si nu il intovarasea in escapadele sale.Deoarece Sid sparsese fara voie o chisea cu zahar,crezu ca acesta va fi pedepsit,ceea ce l-ar fi bucurat nespus. Numai ca matusa ,stiindu-l pe el drept cap al rautatilor,i-a dat o palma grea tot lui Tom,de-abia dupa aceea afland de la el adevarul.Matusa ,fiinta emotiva,credincioasa si cu o mare bunatate sufleteasca (asemenea Smarandei),regreta nespus nedreptatea pe care i-a facut-o lui Tom,prilej pentru acesta de a se arata jignit de moarte:”Stia ca in sufletul ei,matusa ii cerea iertare in genunchi si asta il umplea de o multumire posaca…Stia ca din cand in cand o privire inlacrimata staruia asupra-i,dar se impotrivea s-o intalneasca.Se inchipuia zacand bolnav de moarte,iar pe matusa-sa aplecata deasupraa-i,implorand un cuvintel de iertare,dar el se va intoarce cu fata la perete si va muri fara a rosti acel cuvintel.” Suparat,spre seara,se indrepta spre casa adoratei sale necunoscute unde,pe furis,se strecura pana sub fereastra luminata de la catul al doilea.Deodata fereastra se deschise si o slujnica arunca un lighen cu apa inundandu-l pe bietul amorez,care se retrase amarat spre casa sa.Astfel se sfarsi aceasta incarcata zi de sambata. A doua zi,duminica, toata lumea din casa trebuia sa mearga la biserica.Cei mici se duceau mai devreme de slujba,la scoala duminicala,caci trebuiau sa demonstreze ca au putut invata versete din biblie.Tom,indemnat si stimulat printr-un briceag daruit de verisoara lui,Mary,reusi sa invete cateva versete si apoi,spalat (cam cu forta ) si imbracat in haine curate,insotit de Sid si de Mary,ajunse la biserica.Inainte de a intra,reusi sa obtina o multime de biletele de diferite culori de la baietii pe care ii cunostea,in schimbul unor nimicuri pe care le avea prin buzunare. Aceste bilete erau acordate de profesorul cu care studiau biblia ,drept recompensa pentru invatarea unor versete .Cel ce reusea sa invete un numar prestabilit de versete din scriptura,acumuland un numar corespunzator de bilete de diferite culori,primea o biblie ,devenind un fel de erou in comunitate. In acea duminica ,la biserica se aratara oaspeti neasteptati:notarul Jeff Thatcher,insotit de fratele sau,judecator vestit in zona,sotia acestuia si fiica sa,nimeni altcineva decat micuta fiinta de care se indragostise de curand. Dupa prezentarile si cuvantarile de rigoare,profesorul de religie facu o inspectie printre copii,sperand sa gaseasca suficiente biletele la vreunul dintre elevi,in asa fel incat acesta sa primeasca biblia mult dorita. Cand orice nadejde era pierduta,Tom se prezenta cu biletele lui si cere o biblie.Tom fu inaltat la loc de cinste,starnind invidia baietilor care il priveau cum primeste premiul.Musafirul judecator avu insa proasta inspiratie de a-l supune unui mic interogatoriu,cerandu-i sa spuna care era numele primilor doi apostoli alesi de domnul.Tom,bineinteles,habar n-avea,dar,in loc sa taca cel putin,rosti la repezeala :”David si Goliat”.S-a facut de ras. Dupa ce s-a consumat acest episod,a inceput slujba de duminica.Tom se plictisea cumplit.La inceput a gasit prilej de distractie o musca,pe care a urmarit-o cum isi facea toaleta,apoi a scos dintr-o cutiuta un gandac mare,negru,cu coarne dintate,o ragace (carabasnita vezi dict.) pe care o poreclise „ciupici”.Gandacul ajunse printre randuri si deveni obiect de joaca pentru un catelus ratacit prin biserica.Din neatentie,pudelul se aseza pe gandac. Urma un urlet inspaimantator si pudelul o zbughi chelalaind din biserica,starnind o veselie nemaipomenita printre oamenii aflati la slujba.Predica a fost data peste cap si astfel se incheie si aceasta zi. Luni dimineata Tom trebuia sa se duca la scoala.Nu avea nici un chef.Fara sa stea prea mult pe ganduri,apela la arsenalul sau nelimitat de siretlicuri:se prefacu bolnav,gemand disperat.    

Prinţ şi cerşetor de Mark Twain rezumat povestire In cel de-al doilea sfert al secolului al XVI-lea, intr-o zi oarecare, se nasc doi copii:un copil pe care nu-l dorea nimeni, dintr-o familie saraca, ce avea numele de Canty;si un copil nascut intr-o familie regala cu numele de Tudor, care il dorea insa, dar de asemenea, toata Anglia il dorea.  Tudor era printul mostenitor al tronului tatalui sau, iar Tom Canty era un copil ce ducea o viata mizerabila alaturi de familia sa care era destul de numeroasa.  Tom locuia in apropierea Podului Londrei, intr-un cartier saracacios, murdar si plin de betivi. Casa lui, se afla intr-un adanc de infundatura, numit Offal Court, langa Pudding Lane. Era mica, darapanata si suprapopulata de sarmane familii mizere. In acea casa, Tom traia alaturi de mama si bunica sa, de tatal sau, John si de surorile sale gemene Bet si Nan. Tatal si bunica sa erau doi demoni cu "sufletul" hain si niste betivani aroganti.  Inr-o zi , cufundat in ganduri , merse , fara sa stie pe unde , pana ajunse in fata palatului , in care a fost primit de catre printul de Wales , care ii propune sa faca schimb de haine si de vieti pentru o perioada de timp , fiindca semanau ca doua picaturi de apa . In timp ce Tom ducea o viata frumoasa si bogata , Edward era batut zilnic si pus sa cerseasca . Asteptand momentul potrivit , Edward reuseste sa scape din mainile lui Jhon Canty , fiind ajutat in continuare de noul sau prieten , Miles , alaturi de care traieste cateva peripetii . Viata lui Hendon este aflat de print . Intre timp , Tom se chinuia la ore si petrece timp cu lady Elizabeth si lady Jane . El este foarte afectat si surprins sa auda povestea lui Humprey Marlow , baiatul de biciuit . Nefericita intamplare face ca regele sa moara , iar Tom sa trebuiasca sa-i ia locul . In cazul lui Edward , el este considerat "Regele Nebunilor" in gasca de rau-facatori din care face parte Hubbs (tatal lui Tom) , dar reuseste sa evadeze pentru a doua oara . Nefericirile se tin lant in cazul lui Tom : pentru finaizarea unor acte foarte importante , era nevoie de sigiliul pe care Edward il ascunsese in ziua in care cei doi facura cunostinta . In fine , dupa un drum foarte lung , Edward ajunge la palat chiar in ziua incoronarii "regelui" . Reamintindu-si unde a lasat sigiliul , Edward este recunoascut si incoronat ca rege al Angliei . Tom , mama sa si surorile sale , duc acum o viata frumoasa , asigurata de regele Edward . Tatal si bunica lui Tom sunt aruncati in inchisoare si pedepsiti alaturi de toti cei care l-au sfidat pe rege .  

Împăratul muștelor de William Golding   “Imparatul mustelor”este un roman alegoric scris de William Golding in 1954, castigator al premiului Nobel. Actiunea are loc pe o insula izolata. In urma prabusirii unui avion, nu exista supravietuitori adulti, doar niste copii. In acest context sunt prezentati doi baieti, englezi, Ralph si Piggy care sunt prezentati ca si personaje principale. Personajul principal al romanului Împăratul muștelor este Ralph, unul dintre băieții mari care ajunge să devină și liderul copiilor, pe care încearcă să-i organizeze în așa fel încât să mențină un foc aprins în permanență pentru a fi văzuți în cazul în care trece vreun vapor Romanul prezinta felul in care se manifesta ideea de cultura si civilizatie in sanul unui grup de tineri ce se afla pe o insula pustie si care incearca sa se autocontroleze dupa regulile societatii. Actiunea are loc pe o insula izolata. In urma prabusirii unui avion, nu exista supravietuitori adulti, doar niste copii.  Cei doi baieti gasesc o cochilie de scoica iar Piggy se gandeste sa o foloseasca drept corn pentru a striga dupa eventualii supravietuitori. Copiii se impart in doua grupe: cei mari si cei mici, grupe conduse de Ralph si Jack. Ralph si ia sarcina in serios si ii indeamna si pe ceilalti sa munceasca pentru o cauza comuna, sa fie mereu in alerta si sa aiba un permanent „semnal de foc”.  Pentru o perioada baietii se ocupa cu construitul adaposturilor, cu stransul lemnelor si a apei de baut, si au grija ca focul pe care l-au aprins sa nu se stinga. Scopul lor este in primul rand sa tina focul mereu aprins, acest lucru fiind si cel mai greu de facut deoarece un grup condus de Jack isi consuma energia si se concentreza mai mult pe vanatul porcilor salbatici, pentru asigurarea hranei. In cercul tinerilor incep sa se iveasca repede si neintelegeri deoarece, unii credeau ca pe insula exista o creatura ciudata.   Acest fapt duce la despartirea lor in doua tabere in functie de negarea sau afirmarea existentei pe insula a creaturii respective. Ralph incearca sa combata ideea existentei creaturii, in timp ce Jack este convins ca ea este intr-adevar pe insula si este sustinut de grupul sau de vanatori. Din pricina acestei neintelegeri Jack isi formeaza repede o alta tabara, unde atrage cat mai multi simpatizanti promitandu-le hrana, distractie si mai ales protectie impotriva bestiei. Treptat, grupul condus de Jack devine din ce in ce mai salbatic, tinerii se picteaza pe fata, dedicandu-se mai tot timpul vanatului, in timp ce grupul lui Ralph este concentrat asupra mentinerii focului pentru a se salva.  Simon, un tanar din grupul lui Ralph este insarcinat cu investigarea muntelui. In drumul sau spre munte gaseste un cap de porc, infipt acolo de ceva vreme de catre Jack. La vedere acestuia, Simon incepe sa halucineze. El vede capul ca fiind „imparatul mustelor” , si crede ca acesta ii vorbeste spunandu-i ca de fapt ei au l-au creat si ca el traieste in interiorul fiecaruia dintre ei. La intorcere ajunge in mijlocul unui ritual din cadrul tribului lui Jack, si este prins chiar in punctul culminant al acestuia, relatarea lui nu este bagata in seama si este ucis. Dupa aceasta scena , tribul lui Jack porneste un atac spre tabara lui Ralph incercand sa obtina de la acestia ochelarii lui Piggy cu care au aprins focul. Grupul lui Ralph este compus din el, Piggy, si gemenii Sam si Eric.  Acestia se hotarasc sa plece in tabara lui Jack pentru a recupera ochelarii lui Piggy , ca acesta sa vada. In confruntarea ce a urmat Piggy este ucis, gemenii sunt capturati si devin si ei membrii ai grupului, Ralph ramanand singur. In finalul cartii, Jack alaturi de Roger, un prieten de-al sau, porneste o vanatoare pentru a-l ucide pe Ralph. In acest scop, Jack da foc intregii insule. Focul creat este asa de mare incat atrage atentia unei nave care se apropie si ii salveaza pe baieti. Capitanul navei coboara pe insula si ii surprinde pe baieti intr-o lupta sadica. Acesta ramane surprins si afirma ca nu se astepta la asemenea transformare a baietilor englezi.  Autorul si impune punctul de vedere in finalul cartii prin afirmatiile ofiterului ce ramane uluit in urma descoperirii grupului. Nava in acest context este simbolul civilizatiei, care ii poarta pe tineri inapoi in lumea de unde au venit. Romanul este o alegorie asupra instinctului animalic, brutal, sadic, ce ii revine omului izolat, parasit si disperat. Romanul este de asemenea un manual al disocierii binelui de rau, cu un efect moralizator. Copiii care urmaresc fiara ce se ascunde in intunericul junglei nu realizeaza de fapt ca aceasta este in fiecare din ei, crescand tot mai mult pe masura insalbaticirii lor.    cartea integrala si decarcare gratuita Imparatul mustelor PDF

Mark Twain este un scriitor american satirist si umorist.Numele sau adevarat este Samuel Langhorne Clemens, se naste in localitatea Hannibal,statul Missouri.A fost fiul unui negustor din Tennessee fiind al saptelea copil din sapte.Este autorul popularelor romane “Print si cersetor”, “Aventurile lui Tom Sawyer”(1876), “Aventurile lui Huckleberry Finn”(1884), “Un yankeu la curtea regelui Arthur”, “Sub cerul liber”.   Faimoasa broască săltăreață din ținutul Calaveras este o nuvelă în care Mark Twain ne spune povestea amuzantă a unui parior înrăit, pe nume Leonidas W. Smiley. Un om pentru care pariul era a doua natură: paria pe orice. La un moment dat, avea un câine căruia îi pusese nume de om, Andrew Jackson, și pe care paria în luptele cu alți câini. Într-o zi, câinele a pierdut o luptă și s-a rănit, stăpânul fiind nevoit să renunțe la el. Însă nu a renunțat și la obiceiul de a paria. Astfel, câinele a fost înlocuit de o broască, botezată tot „omenește”: Daniel. Acum, Leonidas W. Smiley susținea că nici o altă broască din ținutul Calaveras nu putea să sară mai departe decât Daniel. El face un asemenea pariu cu un trecător, însă acesta din urmă l-a sabotat. Astfel, pe când Leonidas s-a dus să caute o broască în mlaștină pentru „competiție”, trecătorul i-a umflat gura cu alice lui Daniel. După ce Leonidas s-a întors cu broasca și a început întrecerea, Daniel nu s-a putut urni din loc din cauza greutății. Leonidas a pierdut pariul, dar după ce trecătorul a plecat, și-a dat seama de tertipul acestuia, găsind alicele în gura lui Daniel. Nuvela lui Mark Twain este o lectură amuzantă și relaxantă, ce poate fi parcursă după o zi obositoare.

Comoara din insula este o carte de aventuri structurata in sase parti: Batranul pirat; Bucatarul vasului; Aventura mea pe insula; in-taritura; Aventura mea pe mare; Capitanul Silver În această carte este vorba despre o aventură, una dintre cele mai frumoase. Personajul principal al acestei povești se numește Jim Hawkins. El lucra la un han, tatăl lui fiind proprietarul. Într-o zi, se cază acolo un domn bătrân care fusese marinar. Acest batran oaches, cu hainele jerpelite si vorba grosolana, care nu aducea a marinar de rand, ii inspaimanta pe toti cu "povestiri cumplite", in care nu era vorba decat despre spanzurati si oameni aruncati in apa, despre furtuni pe ocean si despre "intamplari fioroase" petrecute pe meleagurile coloniilor din America spaniola. Oamenii de la han, dupa ce ii ascultau povestile, plecau acasa cu inima cat un purice, spre disperarea hangiului care credea ca isi va pierde astfel toti clientii. Dar acestia se intorceau de fiecare data, curiosi sa asculte povestile batranului, care nu era nimeni altul decat Billy Bones (zis Bill), fost secund al celui mai sangeros pirat, Flint. Acesta din urma, inainte de a muri, ii dezvaluise lui Bill locul in care ascunsese comoara provenita din jafurile pirateresti. Jim Hawkins locuia cu parintii lui. Intr-o seara, tatal lui murise si, ramasese doar cu mama lui. Urmatoarea zi, dimineata, sosise un om ciudat care isi spunea "Caine Negru". Acesta voia sa il vada pe Bill, capitanul. Cand l-a vazut, "Caine Negru" l-a lovit si a luat-o la fuga. Fiind lovit grav, doctorul Livesey ii spuse sa nu iasa din pat si sa nu bea rom, dar acesta nu il asculta si il rugase pe Jim sa ii aduca rom. Dupa inca cateva ore dupa ce Bill se scula din pat il apucara ametelie, Jim ducandu-se sa-i dea pastilele. De dimineata la Amiral Benbow sosi un orb batran care il obliga pe Jim sa il duca la Bill. Ajuns la Bill, orbul nu pierdu timpul si ii infipse un cutit in piept, luand-o la fuga, desi nu vedea.Jim, desi nu simtea nimic pentru el, plansese ca niciodata. Acum cand Bill murise, orbul se pregatea sa ii fure comoara. Mama lui Jim vroia sa ia din comoara doar ceea ce i se cuvine, plecand la Amiral Benbow. Acolo se duse si orbul, care, vroia sa fure lada capitanului.Jim si mama lui pleasera exact cand orbul si complicii sai sosise. Acestia cautau hartiile lui Flint pe care, mama lui Jim avu grija sa le ia. Pew(orbul) le ordonase camarazilor lui sa intoarca casa pe dos pana o gasesc.  Pe drum, niste calareti se indreptau intracolo, unul dintre ei, lovindu-l din greseala pe Pew care dadu coltul. Dupa moartea acestuia squire-ul si doctoral Liveseyse uitasera pe acele hartii, dandu-si seama ca era o harta a unei comori. Cei doi se hotarasera sa caute aceasta comoara deoarece, erau scrise toate indiciile.  Doctorul Livesey primi o scrisoare de la de la prietenul lui, squire-ul care il informase ca cumparase un vas si ca angaja tot ce trebuie pentru a porni in larg.  Dupa toata munca depusa de echipaj, insfarsit Hispaniola era gata de plecarea in larg. Calatoria a fost reusita. Vasul s-a dovedit a fi bun, iar necazuri nu prea fusesera decat despre domnul Arrow, care s-a dovedit ca nu este un bun ofiter, chiar fiind o pilda proasta pentru oameni.Dintr-o noapte nu l-a mai vazut nimeni, capitanul sustinand ca s-a aruncat peste bord După un timp moare și căpitanul. Atunci Jim îi ia din cufăr o hârtie care i s-a părut valoroasă, fără să știe de fapt ce era. El o duce la doctor, crezând că este cel mai înțelept. Acesta stătea de vorbă cu un baron foarte important. Jim le-a povestit tot ce i s-a întâmplat în ultima vreme. Le arătă hârtia. Își dădură seama că era harta unei comori. Atunci, baronul hotărî să se ducă în căutarea acesteia. Așa că pregăti totul: echipajul, corabia, proviziile și porniră cu toții pe mare. Aceștia, mai ales Jim Hawkins, trec prin nenumărate aventuri pe o insulă numită Insula Scheletelor. La finalul cărții, Jim, doctorul și încă un  marinar descoperă comoara. Se întorc cu bine acasă și trăiesc o viață frumoasă. Mi-a plăcut această carte datorită aventurilor interesante și captivante. Comoara din insulă este un roman pentru toate vârstele, un roman care îi poate face pe cei mici să iubească aventura și lectura și bineînțeles să își alimenteze imaginația cu personaje și locuri inedite.  

Robin Hood de Walter Scott rezumat pentru gimnaziu si liceu   În anii regelui Richard Lionheart (1189-1199), a trăit un om curajos și inteligent numit Robin Hood. El a fost un proscris de temut, care a iubit libertatea și a urât opresiunea. El a luat legea în propriile sale mâini și i-a jefuit pe cei bogați să le dea săracilor. Oamenii l-au iubit și s-au gândit la el ca la un aparator al dreptatii.  Robin devine proscris pe nedrept si este alungat din tara si vanat de toti oamenii. În timp a dobândit o reputație eroică și a ajuns să reprezinte idealul eroismului vârstei sale. El și prietenii săi apropiați, Friar Tuck, Little John și Maid Marian locuiau în pădurea Sherwood, lângă Nottingham. Erau numiți "bărbații veseli" și purtau haine verzi, o nuanță specială de verde, numită "verde Lincoln". Ei spun, de asemenea, că gasca lui Robin era foarte bine organizată și pricepută în atacurile lor.  Foarte disciplinați, respectau reguli stricte de comportament.  Robin isi formeaza o armata de vreo 20 de oameni pe care ii salvase in trecut de la moarte si care-i sunt recunoscatori. Acei oameni il pazesc ca niste fantome camuflati printre frunzele padurii, deoarece Robin este acum urmarit de multi opameni care-i devenisera dusmani si care-i doreau moartea.  Cu ajutorul oamenilor sai Robin reuseste sa omoare foarte multi dintre dusmanii lui si totodata ai tarii printre care: Richard Malbete spionul cersetor, Sir Guy de Gisborne, Iesbart de Blame,Sir Roger de Doncaster si multi altii... Robin are totusi si multi prieteni care il ajuta: Ket Spiridusul, Hob din colina, micul Jhon, Alan, lady Alice, Will arcasul, taica Tuck, Arthur prietenosul, Much fiul lui Miller si altii.  Cu ajutorul prietenilor lui, Robin reuseste sa lupte impotriva lorzilor si oamenilor rai si sa-l ucida pe Sir Guy de Gisborne care este dusmanul de moarte a lui Robin si sa incendieze cuibul rautatilor si anume castelul Wrangby poreclit de serbi si proscrisi castelul Evil Hold.    Povestea spune că, într-o bună zi, oamenii din Sheriff l-au prins pe Will Scarlet, unul dintre procurorii lui Robin Hood, și l-au dus la șeriful de la Nottingham. "Am prins pe unul dintre oamenii lui Robin Hood", a spus unul dintre ei. Șeriful, care era verde cu invidie, pentru că toți oamenii îl iubeau pe Robin Hood, spuse: "Du-l la spânzurare mâine în piață! Lăsați oamenii să vadă ce se întâmplă cu tovarășii lui Robin Hood! " "Suntem pe lista  Sheriff. El nu va avea nici o milă pentru Will. Trebuie să-l salvăm înainte de a fi prea târziu. "La începutul dimineții, a trebuit să meargă la Nottingham împreună cu cei mai tineri și mai puternici bărbați, purtând haine lungi peste hainele lor verzi, pe sub ele  purtând săbii, arcuri și săgeți. Pe drum spre Nottingham au intâlnit un bătrân îmbracat într-o mantie neagră murdară. Robin l-a întrebat: "Ceva  știri din Nottingham?" - Vestea este tristă, domnule, spuse bătrânul. "Ei îi vor ucide pe cei doi prizonieri mâine, la ora douăsprezece, unul dintre ei este nepotul meu, Jim, l-au prins  în timp ce vâna căprioare în pădure, este a treia oară. A trebuit să o facă, are șase copii care mureau de foame. Robin se gândi ca nu avea de ales. - Stai! spuse Robin. - Vrei să-mi vinzi mantia? Bătrânul nu-și putea crede urechilor. - Acest lucru vechi murdar? Păi, o poți avea pentru o pound! " " Mulțumesc ", a spus Robin, luând mantia bătrânului. - Pentru tine și familia ta. Luați-o. Bătrânul era atât de surprins că tot ce putea spune era "Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule!"   La ora douăsprezece, piața  era plină de oameni. Doi bărbați, cu frânghii în jurul lor, se aflau sub spânzurare. Fețele lor erau albe de teamă. Șeriful era acolo cu doisprezece soldati. - Nimeni nu vrea să facă treaba asta aici? Pentru cinci kilograme? Pentru zece kilograme? "Nimeni nu a răspuns. Apoi, un bătrân într-o mantie neagră a venit și a spus. "Pot să fac eu  treaba asta". La un moment dat au existat strigăte furioase din mulțime. Oamenii luau pietre și începu să le arunce spre bătrân. O femeie a luat un ou din coș și l-a aruncat. " Haideți cu slujba!" A strigat șeriful și i-a dat bătrânului banii. - Grăbește-te, omule! strigă șeriful. - Ce faci? - Strângeți frânghiile, șerifule! De fapt, bătrânul strângea frânghiile din jurul celor două prizonieri. Apoi își aruncă mantaua neagră și se dovedi a fi Robin Hood, îmbrăcat în hainele lui verzi cu arcul în mână. Cei doi deținuți s-au pierdut în mulțime. ”Opreste-i! Ucideți-i! strigă șeriful. Robin trase o săgeată din arcul său în pălăria șerifului. - Cheamă-ți oamenii înapoi, șerifule! strigă Robin. Șeriful l-a auzit și se facu  roșu de mânie. Înainte de a părăsi locul, i-a strigat lui Robin : "Te voi prinde într-o zi." Apoi Robin a aruncat cele zece kilograme de monezi  în mulțime, spunând: "Un cadou de la șerif!" Un moment mai târziu, Robin și oamenii lui drumul lor înapoi la umbrele pădurii Sherwood. Robin moare otravit de stareta unei manastiri alaturi de Sir Roger de Doncaster.Inainte de a muri Robin este gasit de micul Jhon, Ket spiridusul si Hob din colina si ii este indeplinita ultima dorinta:sa-l ajute sa traga o sageata in locul unde voia sa fie inmormantat. Acolo unde se infige sageata devine mormantul lui. Dupa moartea lui Robin Hood, ceata de "aparatori ai dreptatii" s-a imprastiat, fiecare om pleca si isi gaseste un loc in lume.  Multa vreme mormantul lui Robin a fost ingrijit de doi oameni care erau sprinteni ca niste spiridusi si infrumusetau locul de veci al lui Robin, acestia erau Ket Spiridusul si Hob din Colina care ii raman practic fideli si dupa moarte.  

Ivanhoe de  Walter Scott rezumat Acţiunea romanului este plasată în secolul al XII lea, în timpul luptelor ţăranilor anglo-sa-xoni din Anglia împotriva feudalilor normanzi care îi asupreau. Ivanhoe, fiul nobilului saxon Cedric, se îndrăgosteşte de Rowena, descendenta regelui Al-fred. Dar Cedric, partizan al revenirii unui rege saxon pe tronul Angliei, crede că va realiza acest lucru căsătorind-o pe Rowena cu saxonul de sânge regesc Athel-stane. Neacceptând dragostea dintre Ivanhoe şi Rowena, întrucât contravine planurilor sale, Cedric îşi alungă fiul. Ivanhoe pleacă în cruciadă cu regele Richard Inimă-de-Leu, a cărui preţuire o câştigă. în acest timp, prinţul Ioan, fratele lui Richard, încearcă să acapareze tronul. în turnirul de la Ashby-de-Ia-Zouche, Ivanhoe, urmat de Richard (sosit pe ascuns din cruciadă), îi înfrânge pe toţi cavalerii prinţului Ioan şi, printre aceştia, pe teribilul templier Brian de Bois-Guil-bert şi pe Sir Reginald Front de Boeuf. Mai târziu Ivanhoe este rănit în timpul asediului castelului Torquilstone. Cedric, Rowena, Athel-stane, Isaac din York şi fiica lui, curajoasa Re-becca, sunt întemniţaţi de nobilii normanzi. Dar, după o cruntă bătălie, castelul este cucerit de haiducii conduşi de Ro-bin Hood şi de regele Richard. Prizonierii sunt eliberaţi, dar Bois-Guil-bert, îndrăgostit de Re-becca, o ia cu el la Templestowe. Cum fata îl respinge, el o acuză de vrăjitorie, dar Ivanhoe o salvează. în final, Ivanhoe se căsătoreşte cu Rowena, iar Isaac şi Rebecca părăsesc Anglia. La castel mai soseste un oaspete, evreul Isac din York; templierul il priveste cu dispret, caci evreii erau considerati inferiori.La masa se discuta despre faptele de vitejie ale cavalerilor plecati in cruciada in Palestina. Pelerinul aflat printre oaspeti povesteste despre curajul lui Ivanhoe, pe care il iubeste tanara Rowena. Totusi Cedric a hotarat mai demult ca fata sa se casatoreasca cu nobilul Athelstane.Spre seara, pelerinul il vesteste pe evreul Isaac sa plece, intrucat se afla in pericol de a fi rapit de oamenii templierului, pentru a-i lua banii. Cei doi parasesc in secret castelul. Drept multumire, evreul il trimite pe pelerin la un prieten al sau din Leicester, pentru a primi cadou un cal si o armura de pret.Pe vremea aceea evreii erau prigoniti atat de normanzi, cat si de saxoni, britani sau danezi; evreii erau indeosebi negustori si averile lor erau cautate de ceilalti oameni. Anglia era carmuita de vicleanul print Ioan, care nu voia ca fratele sau Richard sa se mai intoarca din prizonierat. Ioan era fratele cel mai mic, mostenitor legal al titlului fiind - in cazul mortii lui Richard – alt frate, ducele Arthur.Nobilii asupreau cumplit poporul. Din aceasta cauza, oamenii se adunau prin paduri, formand cete de haiduci. La Ashby, un oras din comitatul Leicester, urmeaza sa aiba loc un turnir, o intalnire de lupte cavaleresti, in prezenta printului Ioan. Acesta este insotit de numerosi curteni: Waldemar Fitzurse, De Bracy, staretul Aymer si altii.Printre spectatori se afla Isaac si fiica sa, frumoasa Rowena, apoi Cedric Saxonul si ruda sa, Athelstane de Coningsburgh.Dupa ce se da citire regulilor turnirului, in arena apar cavalerii si incep luptele. Cei mai puternici se dovedesc a fi Brian de Bois-Guilbert, Malvoisin si Front-de-Boeuf, toti cavaleri templieri. Ei isi inving toti adversarii.Deodata apare un cavaler necunoscut avand deviza desdichado sau Cavalerul Dezmostenit. El ii provoaca la lupta, pe rand, pe puternicii cavaleri templieri, si reuseste sa-i invinga. Astfel, Cavalerul Dezmostenit reuseste sa devina castigator. El refuza sa-si scoata casca sau sa-si spuna adevaratul nume. Ca premiu, el primeste un cal de lupta. El o alege pe frumoasa Rowena Regina a Dragostei si Frumusetei.Aflat in cortul sau, Cavalerului Dezmostenit i se aduc caii si armurile cavalerilor invinsi. El prefera insa bani - cate cincizeci de țechini de la fiecare cavaler, ca rascumparare; de la Brian de Bois-Guilbert nu accepta nimic, spunand ca lupta dintre ei nu s-a sfarsit deocamdata. Slujitorul cavalerului este chiar porcarul Gurth. Acesta primeste porunca sa-I duca evreului Isaac bani pentru ca a imprumutat cavalerului armura si calul cu care a venit la turnir. A doua zi incep alte intreceri. Sunt doua grupuri de cavaleri, unul condus de Cavalerul Dezmostenit si celalalt de Brian de Bois-Guilbert. In timpul luptelor, cavalerii din tabara Dezmostenitului sunt invinsi iar acesta ramane cu un singur aliat, Cavalerul Negru, alt cavaler misterios. Acum situatia se schimba si Cavalerul Dezmostenit ramane invingatorul zilei. Cavalerul Negru dispare din arena. La primirea premiului, Cavalerului Dezmostenit i se scoate casca si toata lumea afla ca el este Ivanhoe. Slabit din cauza ranilor, el lesina.   Din discutia printului Ioan cu insotitorii sai aflam ca mosia si castelul lui Ivanhoe – pe care el le-a primit de la Richard – au fost daruite de print lui Front-de-Boeuf. In acest moment, printul Ioan primeste o scrisoare care-l vesteste ca fratele sau, regele Richard I, a scapat din captivitate. In continuare, are loc intrecerea arcasilor. Un yeoman pe nume Locksley, castiga intrecerea si un premiu de douazeci de galbeni si un corn de vanatoare. Seara, printul da un banchet la castelul sau din Ashley. Intre timp, sfetnicul sau, Waldemar Fitzurse, incearca sa uneasca pe nobili impotriva regelui Richard.   Dupa turnir, Cedric Saxonul (tatal lui Wilfred de Ivanhoe), cu Athelstane, Rowena si slujitorii lor pleaca spre casa. Sarmanul Gurth este pus in lanturi pentru nesupunere. Undeva pe drum, ei se intalnesc cu Isaac din York si Rebecca. Acestia se unesc cu grupul saxonilor. In padure calatorii sunt atacati de banditi. Gurth fuge in timpul invalmaselii. De asemenea, prietenul sau Wamba mascariciul, reuseste sa scape de banditi. Cei doi se intalnesc cu yeomanul Locksley; impreuna pornesc spre salasul din padure al acestuia, unde sunt si alti yeomani. Apoi ajung la coliba unde canta Cavalerul Negru si un pustnic. Afland ca Cedric si oamenii sai au fost rapiti si dusi la castelul Torquilstone, toti acesti viteji se hotarasc sa-i salveze pe prizonieri. De fapt cei ce i-au rapit pe saxoni sunt De Bracy si cativa templieri. Castelul Torquistone apartine lui Front-de-Boeuf. Cedric este inchis cu Athelstane intr-o camera. Isaac este aruncat in temnita castelului. Aici vine Front-de-Boeuf care il ameninta pe evreu cu tortura daca nu-I da o mie de livre de argint ca rascumparare. De Bracy o cere pe Rowena in casatorie si o ameninta ca daca nu accepta il va ucide pe Ivanhoe; acesta era transportat intr-o lectica in alaiul lui Isaac si era tot in mainile rapitorilor. Rebecca ajunge intr-un turn unde sta de vorba cu vrajitoarea Urfrida. In celula ei vine Brian de Bois-Guilbert. Acesta ii cere sa-i devina iubita. Rebecca vrea sa se arunce pe fereastra si cavalerul o lasa in pace. Se aude o trambita in afara castelului si templierii primesc un mesaj sa-I elibereze pe toti prizonierii. Eliberatorii sunt Cavalerul Negru, Robert Locksley si oamenii lor. Mascariciul Wamba este deghizat in calugar; el ajunge la Cedric si acesta se imbraca in hainele sale. Falsul calugar ajunge la vrajitoarea Urfrida si afla povestea acesteia. Ea il recunoaste pe Cedric  si-i promite ca va ajuta la eliberarea captivilor. Cedric scapa din castel. In celula Rebeccai este adus Ivanhoe. Asediul castelului incepe. Rebecca ii povesteste cavalerului ranit lupta. Uriasul Front-de-Boeuf este infrant de catre Cavalerul Negru si este dus in castel. Vrajitoarea da foc castelului dar mai intai il inchide pe Front-de-Boeuf in camera. De Bracy se preda Cavalerului Negru. Acesta il salveaza pe Ivanhoe din flacari, in timp ce Brian de Bois-Guilbert o rapeste pe frumoasa Rebecca. In incendiu pier Front-de-Boeuf si vrajitoarea. Dupa batalie, haiducii lui Locksley aduc prazile luate din castel la salasul lor din padure. Cedric il elibereaza pe Gurth din serbie pentru ca a fost viteaz in lupta. Tot in padure sunt Rowena, Isaac din York si Cavalerul Negru.   La castelul din York al printului Ioan soseste De Bracy, care o aduce pe Rebecca. Aici De Bracy spune ca regele Richard Inima de Leu este in tara si a vorbit cu el. Printul Ioan si sfetnicul sau Waldemar Fitzurse ii cer lui De Bracy sa ia cativa lancieri si sa-l atace pe rege, dar cavalerul refuza. In acest timp, Isaac merge la castelul templierilor, Templestowe, pentru a-si rascumpara fiica. Sarmanul evreu este insa alungat iar Rebecca este condamnata de templieri la moarte pentru vrajitorie. Rebecca trimite o scrisoare tatalui sau si cere un aparator. Brian de Bois-Guibert ii cere din nou fetei sa fuga cu el pentru a se salva, altfel este sortita pieirii. Fata refuza cu demnitate cererea.   Cavalerul Negru si Wamba mascariciul se imprietenesc si pleaca la drum; sunt atacati de cativa oameni inarmati, condusi de Waldemar Fitzurse. In ajutor sosesc insa Locksley si haiducii sai. Acum aflam ca de fapt Cavalerul Negru este chiar regele Richard, iar Locksley este faimosul Robin Hood. Apar noi veniti care sunt Ivanhoe si Gurth, insotitorul sau. Regele este aparat de toti acesti viteji pornind cu totii spre castelul Coningsburgh. Aici ei trebuie sa asiste la ingroparea lui Athelstane, cazut in lupta de la Torquilstone. Ca prin minune, insa, acesta apare in viata, deoarece in lupta a fost doar ranit si apoi tinut prizonier de niste calugari. Desi Athelstane trebuia sa se casatoreasca cu Rowena, el isi da seama ca aceasta il iubeste pe Ivanhoe si renunta la casatorie.   Actiunea revine la Templestowe. Aici sunt pregatite o arena si un rug. Daca nu vine vreun cavaler sa se lupte in arena cu Brian de Bois-Guilbert, Rebecca trebuie sa fie arsa pe rug. Brian de Bois-Guilbert ii cere din nou fetei sa fuga cu el in lume, dar ea refuza. In ultima clipa apare un cavaler. Este Ivanhoe, care este inca slabit si are un cal obosit de drum. Totusi lupta incepe si Brian de Bois-Guilbert moare. Rebecca este salvata. Rowena se casatoreste cu Ivanhoe. Rebecca aduce cadou Rowenei un colier si cercei din diamante. Concluzie: Prin focalizarea asupra Angliei medievale, Ivanhoe marchează o îndepărtare de la tematica scoţiană din romanele anterioare, din seria Waverley, ale lui Scott. Cercetare profundă a practicilor politice, cavalereşti şi romantice de odinioară, acest roman a înflăcărat percepţia asupra trecutului medieval a viitorilor scriitori şi cititori, remarcându-se totodată ca pionier al romanului istoric, gen literar cu care este cel mai adesea asociat.