Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

            Ziua in care a fugit somnul de Victoria Pătrașcu A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi.....v-ați plictisi! Ei, bine, au fost odată doi frați gemeni, Alex și Ana. Foarte veseli și plini de viață. Toate au început de ziua lor. Împlineau patru ani. - Acum, suflăm în lumânări și ne punem dorința aia de care am vorbit, a spus Ana, privindu-l pe fratele ei. - Despre ce e vorba ? s-a interesat Maia, bunica lor Ei au suflat în cele opt lumânări - patru roșii și patru albastre, înfipte în tortul cu două etaje. - Pentru că am stins lumânările și dorința se va îndeplini, putem sa i-o spunem Maiei. - Ne dorim să nu mai dormim niciodată. Vrem să ne jucăm încontinuu, zi și noapte. Pierdem prea mult timp cu dormitul, a spus Ana. - Nu vă gândiți cât de bun e Somnul? Dacă nu dormiți, o să rămâneți mici, o să slăbiți, ochii o să vi se înroșească...Ar fi o nenorocire, dacă ar fugi Somnul. Sper să nu vă fi auzit!         Dar Somnul auzise tot. Era pe fereastră și o mândâia pe Bâzdâc, pisicuța Anei. S-a uitat supărat, aproape furios, la cei doi prichindei care-și despachetau cadourile. A bufnit de supărare, încât a trezit-o pe Bâzdâc.Cum vă imaginați că arată somnul ? Credeți că e diafan, cu aripi de îngeraș? Ei, nu! Este mare, rotund și gras. Este moale cum e coca de cozonac. Are un cap oval, cu doi ochi mici, pieziși de adormiți ce sunt. În loc de păr, are niște șuvițe din flori de mac, tei și verbină. Când apare, răspândește un miros dulce, de lenjerie proaspăt călcată. Poartă haine făcute din plăpumi și pături. Pantofii sunt două perne cu ciucuri roșii. Cască tot timpul și are la el un smatphone cu cântece de adormit copiii și un șirag de cărți de povești. Nu este singur pe lume. Mama-lui Odihna, este o domană respectabilă, cu coc și ochelari și o canapea în loc de trup. - Ce nerecunoscători copiii ăștia! Am să-i las nedormiți până la sfârșitul zilelor lor. Tremurând de nervi, Somnul a sărit pe geam, s-a urcat pe primul nor și a plecat la el acasă, undeva în cer, între Lună și Carul Mare.            În noaptea care a urmat, Alex și Ana s-au jucat pe rupte. Au aliniat mașinuțele prin casă, au construit palate din cuburi, s-au jucat pe calculator, au îmbrăcat-o pe Bâzdâc. Dimineața, aveau ochii puțin roșii, dar aveau încă mult chef de joacă. Maia era îngrijorată, dar copiii se simțeau perfect. Au mâncat și au plecat la grădiniță. S-au jucat toată ziua. Spre seară, erau cam obosiți. Ochii le erau roșii și nu prea mai aveau putere să vorbească. - Să ne culcăm totuși în noaptea asta, a zis Ana. Mâine o luăm de la capăt. - Ai dreptate. Sunt cam obosit, a spus Alex căscând.          S-au spălat și s-au băgat în pat. S-au foit, dar Somnul n-a venit. Au numărat oi albe și negre. Au spus povești. Degeaba! Somnul plecase departe. În zilele următoare, hainele au început să atârne pe ei, ochii le erau pe jumătate închiși, dar nu adormeau. Prietenii lor au început să-i ocolească, fiindcă n-aveau vlagă pentru joacă. Oboseala, dușmanca Somnului, era fericită. Sufla peste ei aburi otrăviți care dădeau dureri de spate și de cap.          Într-o seară, Maia i-a văzut la capătul puterilor, plângând. - Vă ajut, dar promiteți-mi că n-o să mai aveți dorințe prostești. - Promitem, adu Somnul înapoi, s-au smiorcăit ei.          Maia s-a îmbrăcat într-o rochie galbenă, a umplut un ceaun mare cu apă și l-a pus pe foc. Când apa a început să fiarbă, a aruncat înăuntru verbină, mac, flori de tei și de iasomie. Aburii aromați se ridicau spre cer. Maia șoptea : "Somn bun, Somn bun Vino tu la mine-acum Somn frumos, Somn frumos Vino tu la mine jos!"         În cer, Somnul tocmai se certa cu mama lui, Odihna, din cauza lui Alex și a Anei. Când a auzit cântecul, a coborât în gradina bunicii. Odihna a venit și ea și i-a luat pe canapea, scuzați...în brațele ei pe micuți.         Oboseala era înnebunită că își va pierde prada. Somnul și Odihna au alungat-o departe...nu se știe unde.         Maia a turnat ceaiul de plante în două ceșcuțe și le-a dat copiilor să bea. - A venit timpul să vă împrieteniți cu Somnul, a spus bunica - Mi-e dor de el, a zis Alex, frecânduși ochii. - Și mie, a spus Ana căscând. Somnul s-a așezat lângă ei, i-a mânâiat ușor pe gene și le-a spus: - Hai dormiți.....șșșș.....șșșșș....         Ana și Alex și-au simțit pleoapele alunecând greu peste ochi și ușor, ușor s-au cufundat în lumea în care visele roiesc ca niște fluturi cu mii și mii de culori.

                                                                              Fișă de lucru                                              Ziua în care a fugit somnul  de Victoria Pătrașcu   Citește textul și răspunde la întrebări   1..Precizează care este momentul care a declanșat acțiunea în povestea citită. ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... .........................................   2. Descrie aspectul fizic al Somnului. ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... .........................................   3.Ce-au făcut copii după ce a fugit Somnul ? ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... ........................................ ....................................................... ....................................................... .........................................   4. De ce era fericită Oboseala ? ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... .........................................   5. Ce a făcut Maia ca să-i ajute pe copii ? ....................................................... ....................................................... .......................................   6.Transcrie cantecelul Maiei pentru a chema Somnul ....................................................... ....................................................... ....................................... ....................................................... ....................................................... ........................................ ....................................................... ....................................................... ........................................ ....................................................... ....................................................... ........................................   7.Ce  învățătura se desprinde din text ? ....................................................... ....................................................... ......................................... ....................................................... ....................................................... .........................................      

Fragment de transcris la clasa a II-a  

Poezie pentru transcriere 

    Zdreanţă de Tudor Arghezi L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atârnă Şi pe ochi, pe nara cârnă, Şi se-ncurcă şi descurcă, Parcă-i scos din câlţi pe furcă. Are însă o ureche De pungaş fără pareche. Dă târcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa lăieţ, Aşteptând un ceas şi două O găină să se ouă, Care cântă cotcodace, Proaspăt oul când şi-l face. De când e-n gospodărie Multe a-nvăţat şi ştie, Şi, pe brânci, târâş, grăpiş, Se strecoară pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. - "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mâncat!" "Stai niţel, că te dezvăţ Fără mătură şi băţ. Te învaţă mama minte." Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţă l-a şi lepădat Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uita la găină, Cu culcuşul lui, vecină, Zice Zdreanţă-n gândul lui ”S-a făcut a dracului!”

Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece bătea, care legana frunzele copacilor şi tufele măcieşilor… Soarele nici nu răsărise înca şi vrăbiuta Cip-Cirip îşi luă zborul spre prietena ei, rândunica: „O să zburăm amândouă, pâna la iaz şi o să facem baie împreună”, se gândea pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. „Ea în apă, eu în nisip”.Căsuţa rândunicii era sub streaşina unei case, sus, sus de tot! Cip-cirip-cirip! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba vrăbiilor însemna: „Vecinica, Rândunică Ieşi afară Surioară… Nu-i nici cald şi nu-i nici soare, Dar e bine de plimbare…”   A stat vrăbiuţa, a mai strigat odată, de doua ori, apoi, sfâr… a zburat spre pădure. Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească şi firele de iarbă nu mai erau verzi. Vrăbiuţa simţea că e mai frig decât ieri, dar nu prea înţelegea de ce… Şi cum zbura ea, aşa, mai aproape de pământ, numai ce-o văzu pe furnică. Aceasta ducea spre un muşuroi un miez de pâine mai mare decât două furnici la un loc! Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi: „Cip-cirip, soră furnică, N-ai vazut pe rândunica?” Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum: — N-am văzut-o, n-am vazut-o… Du-te şi întreabă-l pe bursuc… Eu n-am timp să mă uit după rândunică. Acum îmi fac provizii de iarnă… Vrăbiuţa zbură mai repede, pâna ce îl întâlni pe moş Bursuc. Abia ducea în gură o ramură cu frunze roşioare, ca arama. Se pregătea să-şi facă culcuşul. Vrăbiuţa se opri pe un fir de măcieş. „Moş Bursuc, n-ai vazut Vecinica, Rândunica Pe aici a trecut?” Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică, şi-i păru rău că n-o putea ajuta pe vrăbiuţa. Si iar zbură vrăbiuţa, mai departe. În poiană, întâlni o sopârlă. —  N-ai văzut-o pe rândunică?… întrebă ea. Dar nici şopârla n-o văzuse şi îi răspunse repede: —  N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp… Toată dimineaţa am căutat o piatră mai mare, sub care să dorm toată iarna… În sfârşit, am găsit una! Sopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zbu­rat pâna la iaz la prietena ei broscuţa. Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc. Vrăbiuţa se opri lânga malul lacului şi strigă: „Hai, broscuţă Oac-oac-oac, Ieşi acum puţin din lac! Cip ci-rip-cip-cirip…” Si iată că broscuţa ieşi la mal… —  Bună ziua, broscuţă! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut pe rândunica? o caut de azi dimineată. —  Nu, n-am văzut-o! răspunse broscuţa. Oac-Oac! Mi-am făcut o căsuţă în nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo! O să dorm toată iarna. Dar ce se aude? în­trebă broscuţa… —  Ia te uită, nişte păsări! N-o fi şi prietena noastra, rândunica? —  Ba da, şi eu sunt, răspunse rândunica. Şi coborî lânga ele. —  Dar unde ai fost pâna acum? întrebă vrăbiuţa… Te-am căutat peste tot şi nu te-am găsit. —  Am stat de vorba cu alte rândunici, pe nişte fire de telegraf şi ne-am făcut planul de drum. —  Cum? de ce plecaţi? — întrebară broscuţa şi vrăbiuţa. —  N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe, nici viermişori. —  Dar o să mai vii? întrebă vrăbiuţa. —  Sigur că-o să viu la primavara.   Vrăbiuţa era tare bucuroasă… se gândea cum să păzească mai bine cuibul rândunicii, pâna la primavară… Si rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi îm­preună cu celelalte rândunici, strânse în stol, au zburat mai departe spre tările calde. Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii: „Drum bun, rândunico!” Apoi zbură repede spre cuib, ca să-l deretice, să aibă şi ea adapost peste iarnă.

Ţupa-Ţup de Irimie Străuţ ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară... Trecând printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare: — Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş... Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă... Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i umbrelă : „Pe mine mă cheamă Ţupa –Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"... Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită... ─ Unde să mă duc, încotro s-o apuc ? îşi spuse Ţupa – Ţup, ştiind că cel ce a lătrat e un dulău, care dacă-1 va prinde îl va muşca foarte rău... Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce lătratul nu-1 mai auzi. Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan, nu-1 mai află. Văzînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el. O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluză albă, îl văzu : —Ţupa – ţup , de ce eşti trist ? —Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită... Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am pierdut, fugind de un dulău mare şi rău. —Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-1 cauţi, uite, chiar acum... Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa fagului, întrebându-le : — Toc-toc-toc ! Gâzelor, n-aţi găsit un toc ?... Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se ascundă. Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns frumos... Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi caută tocul pierdut de iepuraş, întrebând, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum... După plecarea ciocănitoarei se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe, vânturând lumea fără rost, parcă prins de streche... Avea o puşcă pe care-o purta cu atâta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă... Deodată îşi văzu vărul... — Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit ? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile ? —Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău. —Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta ! Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-1 întinse. — Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală... — Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind Pământul, şi fără tocul tău n-o să mă-n-torc, pe cuvântul meu.Şi aceasta spunând, vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzîndu-se curând în zare. Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-1 mai află. Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită. — De ce eşti înnegurat, codiţă alburie ? — Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie ? ! Căci mi-am pierdut tocul... — Tocul de la pantof ? Ăsta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cât ai zice toc, îţi bat altu-n loc... — Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele... Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el... — Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru a-1 căuta... Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncată. Dar oricât umblă, nici căpriorul tocul nu-1 află. Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi sări cu gura : — Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă. — Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis... — Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ? Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne : —De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată, noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ? —L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros... —Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri. Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc năuc, îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el: — Ce eşti aşa morocănos ? — Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc.. — Un toc spui că e ?... Poate-un toc de bătaie... Stai c-ai să primeşti unul să mă pomeneşti ! Şi se repezi la Ţupa-ţup. Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era. — Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine să-1 repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine ? Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui. — Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat ? — Nu ! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia cu tocul. Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă să-1 liniştească, arătîndu-i ramele de lemn, groase pe care le cărase. — Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie... — Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge la şcoală... — Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire... Dar să n-o lungim ! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma... — Vrei să-1 căutăm împreună ? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău... — Să plecăm atunci... Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând: — Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ? Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase. — Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-1 găsiţi ! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş... — L-ai aflat ? Să-1 văd ! spuse iepuraşul... Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de fereastră, ori chiar un toc... de bătaie... Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul : — Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-frumuşel, că nu se mai află altul ca el... — Într-adevăr, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...    

Data    …………………………                                                      NUME    …………………………………… PRENUME ……………………………………                                                                  TEST DE CONSOLIDARE A CUNOȘTINȚELOR                                                                                     Puişorul şi vulpea dupa Ioan Pass            Era odată un puişor de găină neascultător. El voia să se ducă în crâng cu toatecă mama îi explicase că acolo e vulpea nemiloasă. Dar puiul n-a ascultat sfaturile mamei şi a pornit-o haihui.         -Hei,cine-i vulpea? Să poftească să-mi iasă înainte că îi scot ochii cu ciocul ! exclamă puişorul. Din tufiş ieşi o lighioană. Era vulpea. -Te-ai speriat micuţule? ziseea cu glas domol. Eu nu mănânc pe nimeni.Vecinul meu, vulpoiul, vă duşmăneşte..Spune unde sunt frăţiorii tăi, să-i vestesc.Puişorul.adus-o pe vulpe în bătătură. A fost prăpăd şi jale!      1.Citeste textul:    Răspunde la întrebări:  a).Care sunt personajele ? …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. b) Unde voia să se ducă puisorul ?    …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. c)Ce invăţăm  din păţania puisorului? …………………………………………………………………………………………………………………   ………………………………………………………………………………………………………………….   2.Noteaza A afirmatiile adevarate si F pe cele false: a. Mama îi spuse puişorului să nu meargă în crâng      ………. b. Puişorul de găină a ascultat-o pe mama sa.   ……… c. Puişorul se temea de vulpe.                            ……… d. Vulpeal-a păcălit pe puisor.       ……… e. Puişorul a dus-o pe vulpe în bătătură.                     …… f. Vulpea a facut prapad si jale .                .. ………     3. Pune semnele de punctuaţie potrivite:    Într-o zi girafa a intrebat - o pe cămilă        De ce eşti tristă surată                                                      Pentru că toate animalele râd de cocoaşa mea                                                                        Nu fi supărată   Mie îmi placi aşa cum eşti     4. Realizează corespondenţa  potrivită : salutul                                                                    ●  Dă-mi voie sa trec ! permisiune                                                 ●    Sarut mâna, bunico !   solicitare                                                    ●   Dă- mi cheile !                                                                   ●    Ai dreptate !   5. Alege varianta corecta. Taie cu o linie vertical ce nu e corect   :                                                                     la sfârsitul unei urări ●Linia de dialog  se foloseste:                 la începutul vorbirii unei personae                                                                    între cuvintele unei enumerări                                                                      după cuvintele unor persoane   ●Două puncte se scriu :                           înaintea unei enumerări                                                                   la sfârsitul propozitiei în care se întreabă ceva                                                                     între cuvintele unei enumerări   ●Virgula se scrie:                                     la sfârsitul propozitiei                                                                   când se exprimă o poruncă     DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ : Item FOARTE BINE BINE SUFICIENT 1. Raspunde coect la intrebari a,b,c Raspunde corect la 2 intrebari a,b Raspunde corect la o intrebare a 2. Noteaza corect toate afirmatiile Noteaza corect 3 -5 afirmatii Noteaza corect 2  afirmatii 3. Completeaza correct  toatesemnele de punctuatiea Completeaza correct  4-6 semnede punctuatie Completeaza correct  3 semne de punctuatie 4. Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c 5. Alege corect a,b,c Alegecorect a,b Alegecorect a                                                                                    

                                 Țara Adevărului și Împăratul-Minciună                                                       Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.      Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului Adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.          Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…        Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de muncă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.        Către miezul nopţii, în înaltul cerului le-a apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor, uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina, şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.         Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:       – Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?       – Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează Minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!         De pomană au stăruit cei dintâi căci, deopotrivă, copii şi oameni mari, se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, Măria Sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!         Azi aşa, mâine aşa, Minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi… gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.         De la a preţui Minciuna şi până la urî Adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?         Anii au trecut şi ţara a sărăcit pentru că, acolo unde este stăpână Minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata Țară a Minciunii”.         Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de Adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:        – Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar, doar voi putea să vin de hac nelegiuirii…        – Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, Măria Sa apără din răsputeri Minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea Adevărului.        – Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.        – Aşa să fie, copilul meu! Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.        A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.        Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.       – Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?     – Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi Minciuna.     – Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?     – La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi Minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat Minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de Minciună vom fi salvaţi.     – Îţi mulţumesc, uncheşule, am să fac precum m-ai învăţat. Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.       Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:     – Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?     – Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am cunoaște cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.        Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.      – Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?      – Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.          Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii Măriei Sale.        – N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.        – Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:       – Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!         Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui Vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci, şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.       Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.       – Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?       – Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!       – Spune-mi numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.       – Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!       – Măria Sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?       – Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că Vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai Adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească Minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul Minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie, cât şi prin vicleşug.          Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului. Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.       – Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga, singura care te va duce la omul pe care îl cauți.      – Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.        Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.      – Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.      – Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?      – Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit Minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.     – Ehei, am auzit cu mulți ani în urmă despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa Măriei Sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă Adevărul sau Minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată Adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.     – O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!       Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:     – Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.     Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!”     – Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!       Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.     – Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?     – Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!        Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.       Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.      – Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă Măriei Sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.      – Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui Vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.        Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.      – Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?      – Întocmai, Măria Ta. O cotigă cu vârf.      – Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei… patru parale?      – Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, Înălţimea Ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.      – Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.      – Iată prima întrebare: ştiind că Măria Ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?     – Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?     – Aşa gândeam şi eu. Dar dacă Măria Ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?     – Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!        Victoraş se bucura pe tăcute.      – Luminăţia Ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?     – Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.     – Vei rămâne singur de tot, Măria Ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit, iar Adevărul a revenit acolo unde îi este locul, din moși, strămoși.       Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu Adevărul.     La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii l-au așezat pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea Adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare, așa cum fusese până să se abată ciuma Minciunii asupra ei.     Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre Adevăr şi Minciună, tot Adevărul biruie până la urmă.       Din volumul ”Basme”, Ed. Zorio, Premiul pentru ”Cartea anului” 2013, Filiala pentru Copii și Tineret – Uniunea Scriitorilor din România Grafică de Anca Smărăndache          

                                                                                     Țapul și șarpele fisă de lectură   1. Unde se petrece întâmplarea ? ....................................................... ................. 2. Care sunt personajele întâmplării ? ....................................................... ................. 3. Unde s-au întâlnit țapul și șarpele ? ....................................................... .................   4. Ce îi cere șarpele țapului ? ....................................................... .................. ……………………………………………………   5. Ce se întâmplă la mijlocul apei ? ....................................................... ................ …………………………………………………... ……………………………………………………   6. Cum scapă țapul de strânsoarea șarpelui ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   7. Cum se răzbună țapul pe șarpe ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   8. Ce învățătură se desprinde din această întâmplare ? ....................................................... .................... ……………………………………………………... ………………………………………………………     Aici gasiti povestea Tapul si sarpele de Petre ispirescu