Cărti polițiste

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Dominoul viselor de Albert Mure volumul 1 PROLOG   ...Toc! O secundă goală. Toc!... Toc!... -Voi veni si mâine seară, Eliza, să ştii. Si, astfel, în fiece seară.   A început să vină din ziua în care mi-am mutat mărunţişurile, hainele, mobila, obiceiurile în casa mătuşii Maria. După moartea mătuşii, se ştie. Bate încet în uşă, spune că revine, apoi pleacă. Întâia oară m-am speriat îngrozitor şi-mi amintesc că mi-am petrecut restul nopţii cu mîna încleşatată pe gîtul unei sticle pe care o dibuisem sub pat. Asta ca, la nevoie, să mă apăr. N-a intrat însă nimeni.   A doua seară la fel. A treia seară la fel. A patra seară la fel. Câteva săptămâni am fost bolnavă, galbenă şi cei din jur nu înţelegeau ce mi se întâmpla.   Trecură aşa multe luni. Deoarece vizitatorul meu părea paşnic, m-am obişnuit cu bătăile degetului său în uşă, cred că deget era, cum te obişnuieşti cu cântecul cucului cuibărit în pendulă.   Nu venea la o oră fixă. Venea seara. Recunosc, vocea lui începuse să-mi placă. Era vocea profundă şi inteligentă a unui bărbat. Iar eu eram femeie. Asta putea să însemne ceva.   Am ajuns până acolo încât într-o seară l-am dorit, l-am aşteptat. M-am aşezat în genunchi pe covorul rece, cu urechea lipită de uşă. Vino, îi şopteam în gând, vino odată! Aveam impresia că întârzia. Deodată: Toc! Inima mea: cât un purice. Toc!... Toc! Glasul lui: -Voi veni şi mâine seară, Eliza, să ştii. Am deschis uşa brusc, tremurând şi cumva împotriva voinţei mele. Zgomotele unor paşi grăbiţi se stingeau către capătul coridorului. Nimeni în aer, nimeni pe podea. Am alergat înainte, cu jumătatea din mine care tremura de frică trasă de mână de jumătatea care vroia să ştie. În curte, sub razele lunii, ceva... dar nu. Lângă nuc, fata vecinului săruta pe gură un băiat pe care în ultima vreme îl văzusem vânzând îngheţată în cartier. Săriseră gardul, probabil. Stăteam, ca nebună, mă uitam ţintă la ei. În depărtare pâlpâiau lumini mari, toate galbene şi înconjurate de întuneric. Mi-am cerut scuze bâlbâindu-mă destul de tare şi m-am retras. Deşi ar fi fost normal, sigur, să o facă ei. Bărbatul şi glasul lui, nicăieri. Mi-am zis după aceea, iar ideea mi-a dat teamă, că în lipsa mea intrase în dormitor, că era acolo şi aştepta. Că mă aştepta. Mi-a trebuit o jumătate de oră până am deschis uşa. Nu era acolo. In dimineaţa aceea am dormit şi am visat mult. M-am gândit. Poate nu ieşise în curte. Sau era băiatul cu îngheţata şi se înţelesese cu fata vecinului. Dacă fata vroise să-mi joace o festă? Prostii...   Noaptea următoare am petrecut-o în altă odaie, odaia dinspre grădină. Aveam nevoie de o certitudine: venea pentru mine, sau venea pur si simplu să bată la uşă? Aşteptam înfrigurată şi, tot timpul, simţeam cum prinţi preschimbaţi în porumbei soseau să gângurească la geam. Într-un târziu, l-am auzit!... Ciocăniturile... Vocea amestecată cu vâjâitul prunilor din grădină... Venea pentru mine! M-a cuprins, subit, o bucurie stranie. Venea pentru mine. Bătuse la uşa asta. Aflase că eram acolo, nu în camera mea. Aşadar ştia. Oriunde, oricum, mă vedea. În zilele care au urmat, când se întâmpla să mă aflu în baie, să zicem, mă surprindeam cuprinsă de un sentiment de sfială. El mă vedea. Mă vedea oare? Viaţa mea luase cu hotărâre un nou curs. Încercam, cât puteam, să-i ajut pe oamenii din jur. În casă, în oraş, n-are importanţă unde. Ca să plac lui. Am căpătat după un timp curajul de a deschide uşa, dacă doream. Aşteptam să spună ce avea de spus - nu l-am întrerupt niciodată - şi mă lăsam cu toată greutatea pe clanţă. Dar nu era. Nici el, nici băiatul cu îngheţata, nici fata vecinului, nici altcineva. Venea în fiecare seară.   Trecură ani. Trec anii, îmi spuneau unii şi alţii, rămâi fată bătrână, Eliza. Găseşte-ţi un bărbat dintr-o bucată, fato. E vremea ta. Este adevărat, se perindau prin cercul meu de cunoscuţi diferiţi bărbaţi, care mă plăceau mai mult sau mai puţin, pe care îi plăceam mai mult sau mai puţin. Nu-i adevărat. Nu-i plăceam. Cum puteam să-i plac când ştiam că, în fiecare seară, cineva bătea la uşă pentru mine? Numai pentru mine. O dată am plecat două săptămâni la o prietenă de departe. Mă îndoiam, mă întrebam, doream, ştiam că o să mă urmeze şi acolo. M-a urmat. Acolo, şi în orice loc se întâmpla să înnoptez. Nu mi-e frică s-o spun: îl iubesc. Doamne, cum îl iubesc! Vine seara, bate la uşă. Vocea îi este neschimbată: -Eliza... Ah, cum spune Eliza... Era spre primăvară, pe la începutul lui mai, ora două şi jumătate, după prânz, când mi-a venit gândul cel bun. Cum am putut ca atâţia ani să nu mă gândesc la asta? Am fost nebună. Nebună, oarbă. Nu ştiu cum am fost. Am trecut la fapte. Îmi închipuiam că nu o voi putea face singură şi că voi fi nevoită să apelez la ajutorul vreunui vecin. Dar n-a fost aşa. M-am descurcat binişor. Folosindu-mă de o rangă al cărei capăt l-am fixat pe prag, încet, am ridicat uşa, scoţând-o din balamale. Am târât-o afară în curte, răvăşind carpetele pătrate şi zgâriind dalele de gresie neagră. Am vândut-o pe o nimica toată, în chiar după-amiaza aceea, unui bătrân necăjit. După cină, am stat la oglindă. Acolo, în cameră, aproape de uşă. Ploua. Norii schimbau fulgere între ei. În fereastră, fluvii oblice formau delte pe sticla verzuie. El, poate, nu poate, sigur, îmi vedea pielea albă a feţei, cerceii de păr de la urechi, sprâncenele arcuite, nasul cârn, pieptenele de os şi surâsul de carne.   La timpul ştiut m-am vârât sub pătură si am aşteptat. Nu mai avea cum să bată fără să-l văd. Rafalele ploii, crengile ce loveau în geam mă făceau să stau cu auzul la pândă. Vedeam bine uşa. Prin uşă. Ascultând şipotulploii când bogată, când rară, am simţit pe neaşteptate... -Toc, toc... Degetul care ciocănise la uşă atinse şi întrerupătorul pentru a aprinde lumina. -Bună dimineaţa, iubito, şopti Alex lăsând pe măsuţa din dormitor tava cu micul dejun. -Cum? îngăimă Lucia trezită din visul rămas fără final. -Bună dimineaţa, spuse din nou Alex. - ...Am visat ...că mă cheamă Eliza. -Eliza? Nu-i nimic. Am pregătit croissante şi pentru Eliza şi pentru tine. Hai, trezeşte-te. Lucia se ridică în coate, adormită, îşi trecu mâna prin părul bogat ce-i ajungea până la umeri. Îl privi lung pe bărbatul cu care se căsătorise în urmă cu cinci ani. Când trecuse timpul acela? Da, trecuseră cinci ani petrecuţi alături la bine şi la rău, vreme în care Alex umpluse pivniţa de la subsolul imobilului cu portrete ale ei. Îl iubea cu o dragoste profundă, mare cât cerul gri din fereastra acoperită de stropii unei ploi de vară. Simţi dorinţa puternică de a-l strânge în braţe. Se ridică din pat. Primele care se întâlniră fură buzele. Alex o aduse încetişor mai aproape, trase în piept aer cât încăpea între două săruturi. Îi muşcă buza de jos şi lobul urechii. Îi sărută ochii închişi, fruntea albă, apoi ochii deschişi. Se potriveau. O blondă suplă şi un brunet cu un zâmbet incredibil nu aveau cum să nu se potrivească. Locuiau tot în mansarda modestă unde se mutaseră imediat după nuntă, pe strada La Palma numărul 99. Fuseseră la limită cu banii toţi anii ăştia, nici acum nu le mergea prea grozav. Lucia se obişnuise se fie mulţumită cu puţin. Viaţa alături de un desenator freelance mereu preocupat să-şi vândă lucrările pe la ziare şi reviste, nu era o viaţă uşoară. Nici ea, dactilografă cu jumătate de normă, nu câştiga mare lucru. Dar lipsa banilor şi căutarea stresantă a unei stabilităţi financiare erau acoperite de iubirea care le guverna viaţa de fiecare zi. Despre nopţi, ce să mai vorbim. Lucia se desprinse din îmbrăţişare şi se opri lângă fereastră, împreună cu imaginea reflectată de sticla udă. Căută cu privirea un curcubeu. Cerul Madridului rămăsese gri. Deschise uşa ce dădea spre terasă. Peste drum, berăria lui Toni, Mustaţa Galbenă, era deschisă. Dintr-o furgonetă albă, tineri vânjoşi descărcau cutii de carton cu inscripţia Fragil. -Cred că Toni îşi renovează localul, zise ea. -Nu e asta, răspunse Alex sorbind din cafea. Mi-a spus zilele trecute că în sala de mese o să deschidă un locutorio. Cică aproape nimeni nu mai merge să mănânce la prânz. -Şi de clienţii din locutorio cine-o să se-ocupe?

„Femeia de sticlă” este a doua parte din saga „Dominoul viselor”.       PROLOG   Caravana din Damasc se apropia de cetate. Sub soarele fierbinte al după-amiezii, negustorii locali aşteptau nerăbdători la poartă. Odată cu intrarea cămilelor şi a măgarilor, piaţa rotundă se aglomeră. Oaspeţii de departe forfoteau peste tot, ocupaţi să descarce mărfurile şi să adape animalele obosite. Pe Dominoul Viselor, tânărul proprietar al unui magazin în bazar, îl interesau obiectele de fildeş şi abanos, aflate la mare căutare printre oamenii din palatul califului şi printre femeile familiilor înstărite. Unul dintre ultimii sosiţi, Mustafa, aducea astfel de produse. Din amabilitate, dar şi pentru a avea prioritate la achiziţionarea mărfurilor, Dominoul Viselor se oferi să-l găzduiască. Negustorul din Damasc acceptă cu recunoştinţă. Tânărul îl conduse acasă, ordonă servitorilor să pregătească o baie fierbinte pentru musafir şi familia acestuia. Totodată, se asigură să le fie hrănite cămilele.   La cină avură ocazia să se cunoască mai bine. Mustafa era însoţit de soţie şi de copii, fiica Dolores, de 18 ani, şi Ibrahim, de 12. În timp ce mâncau şi vorbeau, Dominoul Viselor, întotdeauna tentat să pună în conversaţii pe primul loc afacerile, realiză că nu-şi putea dezlipi privirile de la chipul fetei, de o gingăşie fără egal. Deşi auzea ceea ce Mustafa spunea despre instabilitatea tranzacţiilor şi despre preţurile în creştere, tânărul negustor era acaparat de gropiţele făcute în obrajii fetei la fiecare zâmbet, de felul în care buzele ei se umezeau când muşca din smochinele uscate.   Părinţii fetei nu erau orbi, sesizară interesul gazdei pentru Dolores. Soţia lui Mustafa se exprimă în termeni direcţi: —Fata noastră are vârsta la care trebuie să-şi găsească odihna în casa unui bărbat. —Am observat, comentă Dominoul Viselor. —Dacă doreşti, mâine poţi să le arăţi copiilor cetatea. Vei avea ocazia să cunoşti fata, să vorbeşti cu ea.   În noaptea aceea, tânărul negustor dormi puţin. Zorile, ca niciodată, întârziau. Servi micul dejun împreună cu Mustafa. Având permisiunea musafirului, luă copiii la o plimbare prin cetate, aşa cum conveniseră. Dominoul Viselor se asigură ca băiatul, Ibrahim, să fie ocupat cu ronţăirea curmalelor din bocceaua ce-i fusese umplută până la refuz. Astfel, putu să converseze nestingherit cu încântătoarea fată. Părinţii îi dăduseră o educaţie înaltă, pe lângă arabă vorbea alte două limbi, compunea cântece, ţesea covoare cu palmieri şi confecţiona tot felul de obiecte de artizanat. Se plimbară pe aleile de lângă zidurile cetăţii, de acolo Dominoul Viselor îi arătă fetei nisipurile îndepărtate: —Nu credeam că din deşert ar fi putut să apară cineva ca tine. Îi făcu şi alte complimente, o compară cu o gazelă tânără, cu luna, cu oazele unde opresc caravanele, ea însă nu cobora ochii aşa cum ar fi făcut altele, dimpotrivă, îl privea lung, dornică să vadă dacă aceste cuvinte reflectau sentimente profunde sau erau numai nechezatul unui armăsar în călduri. Continuară să vorbească, tânăra înţelegea că avea în faţă un bărbat cu principii, dotat cu un puternic simţ practic, totuşi delicat şi, evident, îndrăgostit.   Plimbările în trei continuară timp de patru săptămâni, după care, cu ocazia unei cine, Dominoul Viselor declară oficial că şi-o dorea pe fată de soţie. Părinţii, văzând în tânărul amfitrion o partidă bună, fură de acord. Dolores fu de acord. Ibrahim, cu gura plină de curmale, fu de acord. —Atunci, se exprimă tatăl, las-o pe tânără să-şi petreacă ultima ei noapte de fecioară. Mâine te va însoţi la plimbare în cetate fără Ibrahim. Veţi fi doar voi doi. —Un aranjament desăvârşit, acceptă Dominoul Viselor. Dimineaţă se afla singur cu Dolores lângă zidurile crenelate, nu se sfii să-i atingă din când în când obrazul cu degetele. Conversau, se priveau în ochi, căldura din piepturile lor o depăşea pe cea a deşertului. Pe drumul de întoarcere, fură luaţi prin surprindere de trecerea unui grup de oameni înarmaţi. Garda califului. Zgomotoşi, brutali, conduşi de un ofiţer obez care îl chestionă pe Dominoul Viselor: —E soţia ta, fata asta? — ...Va fi. —Deci nu e. Perfect, se adresă oamenilor săi. Luaţi-o. Arată bine. —Ce faceţi? se zburli negustorul. Ofiţerul îi puse tânărului sabia la gât: —Nu te opune. Am tăiat azi două capete. Noul calif îşi formează haremul, îşi va alege o soţie. Nu-i treaba ta. Du-te mai bine acasă. Du-te acasă... Dolores fu luată cu forţa de soldaţii care-i legară mâinile şi o împinseră pe drumul spre palat. —Dragul meu! strigă disperată fata privind în urmă. Iubitule!... Dar Dominoul Viselor, cu tăişul unei săbii curbate la gât, nu putea face nimic. Înlăcrimat, o vedea pe cea promisă să-i devină soţie dispărând după colţul unei case.   La palat, pe Dolores o aşteptau un administrator şi câteva femei bătrâne aflate în slujba califului. Fu informată că urma să fie supusă unui tratament de înfrumuseţare, după care suveranul avea să se culce cu ea. Alte patruzecişi nouă de fete erau în aceeaşi situaţie. Una dintre ele, la alegerea suveranului, devenea regină, restul rămânând în harem ca soţii secundare. Aşa începu Dolores să facă băi aromate, femeile bătrâne îi aplicau în fiecare seară masaje cu ulei de palmier, părul îi era uns periodic cu smirnă şi mir. Între atâtea fete, se simţea teribil de singură. Privea ore în şir pe fereastra palatului, în speranţa că l-ar fi putut zări din întâmplare pe Dominoul Viselor. Asta nu se întâmplă. Într-una din zile auzi sau i se păru că le aude pe femeile bătrâne vorbind ceva despre un negustor din bazar care încercase s-o răscumpere pe fata numită Dolores oferindu-şi toată averea, fără să reuşească să-l înduplece pe calif.   Tratamentul de înfrumuseţare continuă. Într-o noapte cu lună plină, femeile bătrâne duseră prima fată în dormitorul califului. Dimineaţa, fosta fecioară reveni printre celelalte fete, acestea o copleşiră cu întrebări: —Te-a pus să dansezi dezbrăcată? —E brutal, e delicat? —Aţi făcut baie împreună? —Preferă să fie sărutat, sau îi place să sărute el? Fata, încântată deoarece califul o numise „o floare a deșertului ” dădu răspunsuri vagi și contradictorii, rivalele o bănuiră că minţea în dorinţa de a-şi păstra intacte şansele să fie aleasă regină. Le spuse că suveranul râgâia în timp ce săruta şi că cerea să fie muşcat de nas, lucruri greu de crezut. Mai târziu, la virgine ajunse zvonul că nu florile deşertului îi plăceau califului, ci trandafirii, de aceea se creă o aşteptare stresantă printre ele, fiecare ar fi vrut ca după noaptea petrecută cu califul să fie numită trandafir   A doua fată fu numită floare a deşertului. A treia fată fu numită tot floare a deşertului. Frumoasele care treceau prin patul califului începură să lanseze alte informaţii dubioase, astfel că virginele aflate în aşteptare nu ştiau ce să creadă. A optsprezecea fată povesti, deşi totul părea inventat, că fusese dusă de calif în deşert, într-o peşteră păzită de războinici pe cămile. În peşteră, suveranul i-ar fi arătat grămezi de aur şi argint, bijuterii, monede şi statui din materiale preţioase. După o baie în lapte de măgăriţă, cei doi ar fi făcut dragoste pe grămezile cu perle. Când fu întrebată ce îi spusese califul dimineaţă la despărţire, fata se bâlbâi, spuse la un moment dat că fusese asemănată cu un trandafir, apoi cu o orhidee, virginele căzură de acord că aveau în faţă încă o floare a deşertului. Regina urma să fie aleasă abia la sfârşit. Dacă asta s-ar fi produs înainte, vestea ar fi fost declarată imediat în palat şi în cetate. Despre a treizeci şi una fată nu se auzi nimic, în orice caz nu reveni alături de celelalte şi se crezu că suveranul îşi alesese regina. Ulterior femeile bătrâne şoptiră ceva despre o izbucnire de mânie a califului, se părea că tânăra fusese ucisă cu violenţă. Asta le sperie de moarte pe fecioarele rămase. Dolores îşi aştepta rândul îngrozită, cu gândul la Dominoul Viselor, iubitul ei din bazar.   Zilele treceau, iar fetele descriau un calif din ce în ce mai obosit, suveranul încerca să rămână treaz cu ajutorul unor licori extrase din plante. În orice caz, toate veştile făceau referire la flori ale deşertului, niciodată la trandafiri. Dolores nu dormea bine nopţile, avea vise agitate în care îl vedea pe Dominoul Viselor înconjurat de gazele tinere, de luni pline şi de oaze, chemând-o, chemând-o mereu. Patruzeci şi nouă de flori ale deşertului fuseseră dezvirginate în patul califului. Dolores realiză că avea să treacă ultima detestabila probă. În după-amiza zilei în care îi veni rândul, fu îmbăiată într-o apă atât de plină cu arome încât aburii fierbinţi o ameţiră de-a binelea. Ca prin somn, le simţi pe femeile bătrâne masând-o din cap până în picioare cu uleiuri fine, fu îmbrăcată în mătase roşie. Una dintre bătrâne o conduse de mână pe coridoare în zigzag, deschise o poartă înaltă şi, împingând-o uşor într-o încăpere luminată de făclii, o închise înăuntru. Năucă, speriată, tremurând, Dolores aştepta ca din întuneric să se desprindă umbra califului ce avea să-i răpească fecioria. Auzi un zgomot din spate. Aşadar, pe acolo intra califul. Nu. Nu era califul, aceeaşi femeie bătrână o informă că cetatea fusese asediată, suveranul şi războinicii săi ieşiseră să lupte împotriva invadatorilor. Tot ce trebuia să facă Dolores era să aştepte în încăpere întoarcerea luptătorilor. Făcu întocmai. Se întinse în patul unde califul încercase alte patruzeci şi nouă de fete, rămânând trează. Îşi rememoră întreaga viaţă, în mare parte petrecută în corturi sau pe cămilele ce transportau mărfurile familiei. De departe se auzea larma bătăliei. Îi trecu prin minte că în caz de înfrângere ar fi putut ajunge nu în braţele califului ci ale vreunui beduin dintre rebeli.   Aşteptarea luă sfârşit dimineaţa, un eunuc de la palat intră s-o anunţe: inamicii fuseseră înfrânţi, dar suveranul pierise în luptă. Fratele califului, posesor al unui harem extins, urma să-i ia locul, nefiind interesat de fetele pe care le dezvirginase decedatul. Dolores îşi coborî pleoapele pentru a nu lăsa să se vadă bucuria ce-i umplea ochii. Nimeni nu părea curios să ştie dacă se culcase ori nu cu califul. Pretendentele la tronul de regină fură anunţate că urmau să se întoarcă la casele lor. Femeile bătrâne le deposedară de hainele de mătase. Cineva aduse din pivniţa palatului trei legături mari cu îmbrăcămintea simplă purtată de tinere la momentul sosirii. Veştmintele erau reci şi umede, miroseau a mucegai, Dolores le îmbrăcă însă ca pe cele mai bune haine ale ei. —Ştiţi să ajungeţi fiecare acasă, le spuse o bătrână. Fură împinse cu bădărănie de eunuci pe coridoare spre ieşire, ca o turmă de cămile devenite bune de nimic. Din faţa palatului, fostele virgine se împrăştiară pe străduţele răsfirate radial în toate direcţiile. Dolores se îndreptă spre bazar, cu inima îndoită, totuşi plină de speranţă. Nu se opri decât în faţa magazinului unde Dominoul Viselor, tânărul negustor, cu mâinile încrucişate pe piept, cu gândul la plimbarea întreruptă în urmă cu două luni, îşi aştepta gazela, luna şi oaza.  

Oferta misterioasa de Agatha Christie Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată sau de două ori şi-şi duse mâna la capul care o durea. Nu-i plăcuse niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viaţa ei părea compusă în întregime dintr-o anumită sumă de bani, adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli necesare dând un total care o surprindea şi o speria întotdeauna. Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel cifrele erau corecte. Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul şi mai tare. Ridică privirea spre uşa care se deschidea şi fiica ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată foarte drăguţă; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, acelaşi fel mândru de a-şi ţine capul, dar ochii erau negri în loc de albaştri şi gura o avea altfel, – o gură roşie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de atracţie. — O, mamă! strigă ea. Iar jonglezi cu socotelile alea groaznice? Aruncă-le pe toate în foc! — Trebuie să ştim cum stăm, îi răspunse nesigur doamna St. Vincent. Fata ridică din umeri. — Suntem întotdeauna în aceeaşi barcă, zise ea înţepat. Al dracului de strâmtoraţi. Ca de obicei până la ultimul penny. Doamna St. Vincent oftă. — Aş vrea... Începu ea şi apoi se opri. — Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton hotărât. Şi să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela de stenografie şi dactilografie. După câte îmi pot da seama, aşa au făcut un milion de alte fete! "Aveţi experienţă? Nu, dar... O! Vă mulţumim, bună dimineaţa. O să vă anunţăm." Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen de slujbă, orice slujbă. — Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai aşteaptă puţin. Barbara se duse la fereastră şi se uită afară, dar ochii ei nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi. — Câteodată, zise ea încet, îmi pare rău că verişoara Amy m-a luat cu ea în Egipt iarna trecută. O! Ştiu că m-am distrat, aproape singura distracţie pe care am avut-o vreodată şi, probabil, singura din viaţa mea. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. Vreau să zic... să mă întorc aici. Şi arată cu mâna prin cameră. Doamna St. Vincent o urmări cu privirea şi clipi. Încăperea era tipică pentru locuinţele ieftine, mobilate. O aspidistra[1] prăfuită, mobilă aparent ornamentată, un tapet de prost gust, decolorat pe alocuri. Erau semne că personalitatea chiriaşilor se luptase cu cea a proprietarului; vreo două piese de porţelan bun, foarte crăpate şi reparate, aşa încât valoarea de vânzare era nulă, o broderie aruncată pe spătarul sofalei, acuarela unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfăţişând-o, fără îndoială, pe doamna St. Vincent. — N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n-am fi cunoscut niciodată o altfel de viaţă. Dar când mă gândesc la Ansteys... Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de mult îndrăgită care aparţinuse de secole familiei St. Vincent şi care se afla acum în mâinile unor străini. — Numai dacă tata... n-ar fi făcut speculaţii şi nu s-ar fi împrumutat... — Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n-a fost niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri. Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta consideraţie încât Barbara se apropie şi-o sărută în timp ce murmura: — Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi niciodată. Doamna St. Vincent luă stiloul din nou şi se aplecă peste masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată fata spuse:  — Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineaţa aceasta. Vrea să vină să mă vadă. Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul şi ridică privirea speriată. — Aici? exclamă ea. — Bine, dar nu prea putem să-l invităm să luăm masa la Ritz, şuieră Barbara. Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un dispreţ nedisimulat. — Ai dreptate, spuse Barbara. Este un loc dezgustător. Sărăcie de nobili! Sună bine – o casă albă la ţară, cretoane prăpădite cu desen frumos, vaze cu trandafiri, un serviri de ceai de Derby pe care-l speli singură. Este ca în cărţi. În viaţa adevărată, cu un fiu care porneşte în carieră de la postul cel mai de jos de funcţionar, asta înseamnă Londra. Proprietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok[2] pentru micul dejun, care nu este chiar aşa de…, de…, etc. — Numai dacă... Începu doamna St. Vincent. Dar, vorbesc serios, încep să mă tem că n-o să ne mai permitem multă vreme nici măcar această cameră. — Asta înseamnă o sufragerie – dormitor, groaznic! Pentru tine şi pentru mine, spuse Barbara. Şi o mansardă pentru Rupert. Şi când Jim o să vină să mă vadă, am să-l primesc în camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare stând roată şi tricotând, uitându-se la noi şi tuşind în chipul ăla groaznic! Urmă un moment de linişte. — Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te-ai... vreau să zic, ai vrea...? Se opri, înroşindu-se puţin. — Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. Astăzi nimeni nu este. Să mă căsătoresc cu Jim, cred că la asta te gândeşti! Aş face-o imediat dacă mi-ar cere mâna. Dar mi-e atât de groaznic de teamă că nu o s-o facă. — O, Barbara dragă. — Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verişoara Amy, mişcându-mă (cum se spune prin povestiri) în înalta societate. S-a îndrăgostit de mine. Şi alta e să vină aici şi să mă vadă aşa! Şi trebuie să ştii că e o fiinţă nostimă, plină de aere şi demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi reaminteşte de Ansteys şi de sat, de tot ce era acum o sută de ani în urmă, dar aşa, aşa... nu ştiu. E atât de delicat. Ca lavanda! Fata râse, pe jumătate ruşinată de nerăbdarea ei. Doamna St. Vincent vorbi simplu şi serios. — Aş vrea să te căsătoreşti cu Jim Masterton. El este unul de-ai noştri. Este şi foarte bogat, dar nu prea îmi pasă de chestia asta. — Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie! — Dar, Barbara, nu doar... — Nu doar pentru asta? Nu. Ţin la el cu adevărat. O, mamă, nu-ţi dai seama că ţin? Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită. — Aş vrea să te poată vedea în ambianţa ta naturală, dragă, spuse ea necăjită. — Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea foarte bine să încercăm să fim vesele în privinţa lucrurilor astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă. Înveseleşte-te dragă. Se aplecă spre mama sa, o sărută uşor pe frunte şi plecă. Doamna St. Vincent, renunţând la toate încercările sale financiare, se aşeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se învălmăşeau. Poate oricine să spună ce-i place, aparenţele îl îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu adevărat logodiţi. Până atunci şi-ar da seama ce fată bună şi drăgălaşă e! Dar aşa de uşor tinerii se adaptează mediului lor. Uite, Rupert s-a cam schimbat faţă de cum era înainte. Nu că aş vrea să-mi izolez copiii. Câtuşi de puţin. Dar n-aş suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguţă. Dar, nu e dintre ai noştri. Totul e atât de greu. Biata mea micuţă Babs. Dacă aş putea face ceva... ceva. Dar de unde să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în viaţă. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva. Ca să-şi schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă "The Morning Post" şi parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe majoritatea le ştia pe dinafară. Oameni care căutau capital, oameni care aveau capital şi erau dispuşi să-l împrumute numai cu chitanţe scrise de mână, alţii care vroiau să cumpere dinţi (se întreba întotdeauna de ce?), alţii care vindeau blănuri, rochii de seară şi aveau idei optimiste în privinţa preţului. Deodată îşi concentră atenţia. Citi de mai multe ori cuvintele tipărite. "Numai pentru nobili. Căsuţă la Westminster, excelent mobilată, oferită celor care ar avea cu adevărat grijă de ea. Chirie plătită personal. Fără intermediari." Un anunţ foarte obişnuit. Citise multe la fel, sau aproape la fel. Chirie plătită personal, în asta constă cursa. Dar pentru că era neliniştită şi dornică să scape de gândurile ei, îşi puse imediat pălăria şi luă autobuzul corespunzător spre adresa indicată în anunţ.   [1] Plantă din familia crinului, cu frunze late, ascuţite în vârf, frecvent cultivată ca plantă ornamentală de interior şi considerată adesea ca simbol al respectabilităţii aristocratice şi al înaltei burghezii. [2]  Peşte (Gadus aeglifinus) din familia codului, dar mai mic, întâlnit în apele Atlanticului de Nord şi folosit foarte mult ca hrană. Vizitati si siteul nostru audio-video unde puteti audia cartile Aghatei Christie.................https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

Procurorul face recurs de Ioan Iancu 1. Urcă în fugă cele câteva trepte ale Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne, ca de obicei. În faţa uşii masive, ofiţerul de serviciu îi spuse: — Tovarăşe locotenent, maiorul Vaida a întrebat până acum de două ori dacă aţi sosit. Vă aşteaptă la dânsul în birou. Instinctiv, îşi confruntă ceasul de la mână cu masivul orologiu electric ce împodobea holul de la intrare şi, când constată că nu întârziase, făcu ştrengăreşte cu ochiul colegului care-l anunţase şi dispăru din câteva salturi pe scările care-l duceau spre etaj. Peste câteva clipe bătea la uşa unui birou de la etajul doi. Fără să dea răgaz celui dinăuntru să se pronunţe, deschise uşa şi se prezentă: — Locotenentul Bandu, la ordinele dumneavoastră! — Lasă prezentările, te cunosc îndeajuns, spune mai bine pe unde umbli? De aproape o oră încerc să te prind la telefon, dar nu-mi răspunde nimeni. Te pomeneşti că iar n-ai dormit acasă? Făcându-se că n-a auzit întrebarea, locotenentul răspunse: — Fără nicio insinuare, cu toate că ştiu că dumneavoastră întocmiţi caracterizările la sfârşit de an, vreau să vă amintesc că mai sunt douăzeci de minute până la începerea programului şi în loc să fiu lăudat… Văzând însă că şefului nu-i arde de glume, întrebă îngrijorat: — Ce s-a întâmplat? Privindu-l pe sub sprâncenele-i stufoase, maiorul se mulţumi să-şi continue gândul. — Nu m-ar mira ca într-o bună zi să-ţi aduc flori la spital, unde ai să-ţi tratezi câteva coaste rupte, rezultat al obiceiului de-a nu dormi acasă. — Aceleaşi presimţiri le are şi mama, oftă resemnat locotenentul. Faţa mare, dreptunghiulară a maiorului se adânci în hârtiile aflate pe birou. — Ieri, în jurul orei 19, în pădurea Ceala a fost găsit un cadavru. Până s-a deplasat şeful de post la faţa locului, până a luat primele măsuri de pază, până s-a reîntors ca să comunice cele constatate, s-a făcut noapte. — Eu ce trebuie să fac? — Iei o maşină şi-l aduci pe procurorul de serviciu. De medicul legist m-am îngrijit eu şi peste câteva minute trebuie să fie aici. — O singură întrebare şi dispar: plecăm cu laboratorul mobil? Maiorul dădu afirmativ din cap şi după ce uşa se închise îşi permise să zâmbească de pasiunea aproape copilărească a locotenentului de-a călători cu maşina. Pe coridor se auziră paşi apăsaţi iar când uşa aproape că zbură împinsă spre perete, maiorul întâlni figura fioroasă a unui bărbat de înălţime mijlocie. S-a oprit în prag şi doar burta-i mare şi privirea îi pătrunseră în birou. Fără a-i da răgazul să se dezlănţuie, maiorul i-o luă înainte. — Bună dimineaţa, Sergiule. Îţi mulţumesc că ai venit. Medicul legist Prică Sergiu nu se aşteptase la salutul acesta calm şi tot discursul lui pregătit pe drum se topi. Deschise de câteva ori gura fără să reuşească să articuleze ceva. Poate că şi din această cauză, dându-şi seama că devine ridicol, intră în birou şi se lasă să alunece pe scaun. — Ascultă, bătrân nebun şi fără somn, tu nu poţi aştepta omeneşte până îmi încep programul? Faci ce faci şi, de câte ori ai nevoie, mă aduci cu noaptea-n cap. Fac prinsoare că iarăşi ai găsit un cadavru şi vrei să mi-l bagi sub nas. Pentru noua ta achiziţie tot indiferent îi este dacă o văd cu o oră mai devreme sau mai târziu. Înţeleg să mă chemi pentru un lucru serios, dar aşa… — E mai bine că se întâmplă astfel. — Ce vrei să spui? întreabă contrariat doctorul. — Păi, dacă te-aş duce la capul unui suferind şi ar trebui să-l tratezi, tot cadavru ar ajunge. Bucură-te că te scutesc de efort. Dându-şi seama că-i ironizat, doctorul trânti pe birou trusa medicală pe care o ţinuse până atunci pe genunchi şi se îndreptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă se întoarse. — Într-o bună zi am să uit că am fost colegi de liceu, am să uit că eşti maior, am să uit să mă stăpânesc şi s-ar putea să te alegi cu o vânătaie. — Asta-i huliganism şi se pedepseşte. — De acord! Dacă ai nevoie de mine mă găseşti la bufet, deoarece încă nu mi-am băut cafeaua. Când vii nu uita să-mi aduci trusa şi să ai la tine mărunţiş ca să plăteşti „turceasca” pe care ai uitat să mi-o serveşti în birou. Uşa aproape nu se închisese după plecarea doctorului, când în birou intrară Iovescu, şeful parcului auto, şi şoferul. — Tovarăşe maior, suntem gata, raportă primul. Şi-au strâns mâinile, după care maiorul se adresă şoferului: — Tovarăşe Rain, văd că ai porthartul la dumneata. Scoate te rog harta să stabilim unde ne vei duce. Îi expuse pe scurt ce avea de făcut, după care îl întrebă: — De cât timp ai nevoie ca să studiezi harta? — Câteva minute, veni prompt răspunsul. — Bine, treci la biroul meu, între timp, împreună cu tovarăşul Iovescu, vom pune la punct unele amănunte. Distanţa până la pădurea Ceala nu era prea mare, dar cum şoferul, care venise prin transfer în judeţ, nu prea cunoştea această parte a ţării, prefera să-şi întocmească în minte o schiţă a viitoarei rute. — Iovescule, se pare că din pădure şi până la şosea va trebui să transportăm un cadavru. Cum procedăm? — Simplu, şi la înapoiere o să vă declaraţi mulţumit. Vom folosi „nacela” care se află de-acum pliată în autodubă. Locotenentul Bandu apăru însoţit de procuror şi peste câteva minute toată echipa părăsea curtea inspectoratului. Au ieşit pe Drumul Naţional 69, cum era cunoscut în toate hărţile, mărind viteza căutau să recâştige timpul pierdut. Peste puţin timp, în faţă se profilă oraşul renumit prin vagoanele ce se construiau aici, prin fabricile de textile şi prin numărul mare de biciclete care-i împânzea zilnic străzile. L-au ocolit prin vest şi după alte câteva minute au oprit, preţ de clipe, suficient însă pentru a-i permite şefului postului de miliţie, conform înţelegerii telefonice cu maiorul Vaida, să urce. Coşurile fumegânde ale oraşului au rămas undeva în spate, nu prea departe de pădurea spre care se îndreptau. Ajunşi lângă marea de verdeaţă, la indicaţia şefului de post, o luară spre nord, apoi spre est. Au coborât şi întreaga echipă se afundă în pădure, lăsându-se călăuziţi de cel care-i chemase. Dintre copaci îşi făcu apariţia un sergent-major care se îndreptă spre maiorul Vaida, singurul în uniformă, raportându-i că, de când preluase paza, nu s-a produs nicio modificare a locului unde a fost găsit cadavrul şi nici în împrejurimi nu şi-a făcut nimeni apariţia. Maiorul mulţumi şi-l rugă să-i conducă. „Proaspăt reangajat, îl catalogă în gând locotenentul Bandu, privindu-i faţa tânără. Probabil că nu i-a fost prea plăcut să petreacă câteva ore în compania unui cadavru, când fiecare foşnet al pădurii îţi înflăcărează imaginaţia sau îţi îngheaţă sângele. Tinere, cu timpul, o să te obişnuieşti”, mai aruncă, drept încheiere, un gând spre cel care păşea în faţa lui, alături de maior, şi care era de fapt poate cu un an, sau doi, mai tânăr ca locotenentul. La marginea luminişului s-au oprit. O potecă, abia bănuită, venea din pădure şi urmărind-o cu privirea puteai să-ţi dai seama că traversa un colţ din luminiş ca apoi să se piardă din nou în pădure. — Cadavrul se află cam la zece metri de luminiş dacă mergem pe această potecă, preciză şeful de post. Atenţi pentru a nu distruge eventualele urme, s-au apropiat de locul indicat, păşind unul pe urmele celuilalt. Au parcurs distanţa indicată, când cel care îi conducea mai făcu o precizare: — Am ajuns! Aici în stânga, la vreo cinci-şase paşi, în dosul acestui tufiş de măcieş. Se dădu la o parte considerând că treaba lui se terminase. Maiorul, însoţit la niciun metru distanţă de locotenentul Bandu, porni înainte. Ceilalţi rămaseră pe loc urmărindu-i din priviri. Cei doi s-au oprit privind dincolo de tufiş. Nimeni nu scotea o vorbă, asistând parcă la o ceremonie al cărui ritual este cunoscut de toţi. Primul care şi-a întors privirea a fost maiorul, dar nu pentru a şi-o îndrepta spre cei rămaşi în urmă, ci pentru a şi-o roti încet de jur împrejur. Fără să înainteze, acelaşi lucru începu să-l facă şi locotenentul. Priveau atât de stăruitor, enervant de stăruitor, încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă vreunul dintre ei s-ar fi aplecat şi triumfător ar fi ridicat din iarba deasă care le ajungea aproape până la genunchi un ac de patefon. S-au scurs aşa un minut sau două, poate mai mult, când sergentul-major, aşezat lângă şeful de post, în spatele celor veniţi, vru să întrebe ce tot fac cei doi lângă tufişul de măceş. N-apucă să întrebe, că un ghiont repezit de şeful lui îi aduse chipiul peste ochi şi, ca totul să fie în ordine, îşi mai muşcă şi limba. Vru să se explice, dar, când văzu figura încruntată a şefului de post, se mulţumi să dea din cap că a înţeles: trebuie să păstreze linişte! Se mulţumi să se revolte pe tăcute: — Bravo, asist şi eu pentru prima dată la o cercetare şi nimeni nu găseşte de cuviinţă să-mi explice ceva…

Actiunea banana de Ioan Iancu 1 Dacă nu s-ar fi înmulţit cutele din jurul ochilor, dacă tot mai multe fire albe n-ar răsări de sub caschetă, poate nu şi-ar aminti atât de des că mai sunt puţini, ba chiar foarte puţini ani până va ieşi la pensie. De fapt, mai erau şi cele câteva găuri în plus cu oare trebuise să slăbească cureaua şi efortul sporit atunci când se încălţa… Subofiţerul Stoica rememora toate acestea, făcând ca timpul să se scurgă mai repede iar patrularea să nu i se mai pară atât de monotonă. Trecuseră mai bine de zece ani de când era de serviciu numai noaptea. Ceruse el acest lucru că se obişnuise. Ziua îi plăcea să se ocupe de cei câţiva stupi şi de grădina la care lucra ori de câte ori avea răgaz. Era o destindere dar şi o mândrie a lui. Simţea o deosebită satisfacţie atunci când trecătorii – şi nu puţini dintre ei – se opreau să admire explozia florală a pomilor fructiferi, straturile de legume trase parcă cu echerul, butucii de viţă sau roşul trandafirilor care toamna urca în merii mai totdeauna gata-gata să se rupă sub povara rotundă. Liniştea nopţii se sparse prin apariţia a două autoturisme gonind spre el cu farurile aprinse. — Aleargă ca nebunii, remarcă subofiţerul în timp ce maşinile îl depăşeau. Poate în acelaşi moment, sau cel mult o fracţiune de secundă după, o detunătură îl făcu să se întoarcă fulgerător cu faţa spre maşini. Simţi o arsură în umărul stâng şi mai mult din instinct apasă mâna dreaptă peste locul lovit de glonţ. Sângele îi înroşise cămaşa şi după vreo doi paşi împleticiţi, alunecă moale la rădăcina unui pom. Maşinile se opriseră cu scrâşnet de frâne şi prin portierele violent deschise săreau afară oameni înarmaţi. Doi, trei, patru… nu-i mai distingea bine căci ochii i se împăienjeneau iar siluetele acelea care împroşcau cu gloanţe se dublau pe retină, se apropiau ori dispăreau undeva în ceaţă, ca apoi să apară sub forma unui grup compact. Fiecare împuşcătură îi producea o durere fizică şi parcă toate fanfarele din lume îşi răpăiau tobele în urechile lui. Înainte de-a leşina, a mai zărit pe unul dintre cei sosiţi croindu-şi drum prin vitrină, după ce în prealabil spulberase cu un întreg încărcător al armei automate geamul protector. Nu ştie cât a stat în nesimţire, dar când s-a trezit, în faţa magazinului mai era încă agitaţie. Câţiva dintre atacatori devastau magazinul, aruncând în stradă articolele stivuite până atunci cu grijă în rafturi. Unele mărfuri erau îngrămădite în maşini iar doi vlăjgani se distrau, pasându-şi unul altuia, în chip de minge, pe domnul Bercu, proprietarul magazinului. S-au urcat apoi în maşini, claie grămadă peste lucrurile furate, în timp ce Bercu s-a ridicat, năuc şi plin de sânge, încercând să-i oprească. Maşinile au pornit şi cu toate loviturile primite peste mâini şi faţă, acesta continua să se ţină agăţat de unul din atacatori. Disperarea îi înzecise forţele şi se părea că nimic n-o să-l determine să-i dea drumul, când, o împuşcătură venită din maşină curmă viaţa fostului proprietar. Se prăbuşi în drum cu mâna întinsă după cei care l-au ucis. — Afurisit reflex, murmură subofiţerul. De data aceasta detunătura a fost provocată de eşapamentul uneia dintre maşini, dar de fiecare dată când un zgomot asemănător îl surprindea, păţea acelaşi lucru. Şi asta de zeci de ani, mai precis, din toamna lui patruzeci când, întâmplător, a fost rănit de atacul unei bande de legionari. Tânăr fiind, nelegiuirea aceea l-a speriat şi nici spitalul şi nici timpul n-au reuşit să-i estompeze acea obsesie. Simţea până şi durerea provocată de glonţ – dureri fantomă – îi explicaseră doctorii, şi preţ de clipe retrăia de fiecare dată atacul la care asistase neputincios. Aşa s-a întâmplat şi acum. — N-o să mă pot vindeca niciodată de groaza cuibărită în mine. Câţi oameni, asemeni mie, n-au rămas cu amintiri dureroase din acele timpuri? gândi subofiţerul. În fiecare noapte îşi lua locul printre casele şi străzile de acum atât de bine cunoscute. Era un sector relativ uşor, căci cei ce locuiau în această parte a cartierului semănau foarte mult cu locuinţele în care trăiau: liniştiţi în aparenţă, indiferenţi cu ce se întâmplă la vecini, închişi în familia lor, dar bucuroşi totuşi de vizite – să meargă şi să primească. Chiar dacă se prelungeau sau se transformau în petreceri, niciodată aceste vizite n-au devenit prea zgomotoase pentru a reclama intervenţia subofiţerului. Doar în partea de sud a sectorului, acolo da! pulsează mai multă tinereţe şi de ce nu: dragoste. Acolo începe „orăşelul studenţilor” care parcă înmugureşte şi zumzăie odată cu venirea primăverii, pentru ca pe măsură ce ea se apropie de sfârşit tot mai multe geamuri luminate să rămână de veghe. Activitate febrilă de noapte, linişte aparent spintecată adesea de cântecele întârziaţilor „melancolici” la bodega din apropiere, după câte un examen luat cu brio. Era cunoscut aici şi, fără să se laude, cunoştea şi el destulă lume. Cu unii a mai schimbat câte o vorbă-două în decursul anilor, cu alţii o face mai frecvent, dar sunt mulţi pe care şi-i aminteşte doar din vedere. Ştie unde, sau cu aproximaţie pe unde locuiesc. Pe câţiva îi ştie de când erau copii sau adolescenţi. Ajunse în dreptul complexului odată cu maşina din care se descărca pâine proaspătă. Se opri mai mult pentru a inhala mirosul de pâine caldă decât din nevoia de a vorbi cu cineva. Îşi continuă apoi rondul, dar, ajuns la colţul următor unde începe bulevardul, de undeva, din faţă, îl izbi o voce stridentă; individul mai degrabă răcnea decât cânta. Grăbi pasul, atât cât îi permitea vârsta, pentru a ieşi în întâmpinarea celui ce tulbura liniştea cartierului, asupra căreia el veghea. De departe recunoscu, mai bine spus, intui umbra care tanga, cânta şi înainta, şerpuind printre cele două borduri ale străzii, de data aceasta prea apropiate. — Bătrâne… vino repede, bătrâne… auzi el chemarea. Se apropie încruntat, fără să ţină seama de figura plină de cordialitate şi de mâinile care ţineau morţiş să-l îmbrăţişeze. Reuşi să-l oprească pe chefliu. — Cornele… Cornele, de ce ai făcut asta? Iar ai început? Poate tocmai pentru că nu s-a răstit la el, poate că întrebarea conţinând o adâncă tristeţe şi cel puţin tot atât regret să-l fi făcut pentru un moment lucid, să înţeleagă cele ce i se spuneau. Celălalt izbucni în râs, un râs al omului dispus să se amuze parcă de o glumă bună sau de ceva care-i produce plăcere. Fără să facă vreo mişcare ce i-ar fi trădat gândul, îl cuprinse în braţe pe omul din faţa lui şi începu să-l învârtească: — Te înşeli, te înşeli… te înşeli, bătrâne… — Ar trebui să treacă acum vreo maşină de la direcţie şi să mă vadă în braţele acestui urs nebun, gândi miliţianul. — Cornele… lasă-mă… ai înnebunit? Ne poate vedea cineva… Cornele!… Eliberându-l, în fine, din strânsoare, chefliul se aşeză pe marginea bordurii invitându-l şi pe miliţian. Acesta era însă prea ocupat să dea curs invitaţiei deoarece îşi aranja ţinuta care avusese cel mai mult de suferit. — Dacă mă mai scuturai puţin rămâneam fără nasturi şi pantofi. Ce-ţi veni, drace, să-mi faci una ca asta? Ce-o să zică maică-ta când te-o vedea în halul ăsta… — O să se bucure… bucure… căci de-acum, gata… am… filmez. — Hai acasă şi lasă prostiile. S-au urnit greu. Cornel, mai degrabă sprijinit, abia reuşea să meargă alături. Vorbea, gesticula, ba a şi plâns – de fericire, cum spunea el. Lacrimile şiroiau pe faţa brăzdată şi se amestecau cu bolboroselile lui, din ce în ce mai nearticulate. Dar în tot acest monolog reveneau foarte des cuvintele: film, filmare… spuse când pe un ton blazat, când triumfător. — Ei, băiatule, dacă-ai fi tu copilul meu, ţi-aş da eu ţie film! Subofiţerul rosti fraza cu atâta năduf, încât lăsa impresia că a strâns în el toate dezamăgirile părinţilor din lumea întreagă provocate de odraslele lor… Îl sprijini mai bine, făcând eforturi vizibile, căci în picioarele lui Cornel parcă se adunase tot plumbul dintr-o tipografie. — Pentru a câta oară te ajut să ajungi acasă… Şi doar ai promis!… de fapt te-ai ţinut de cuvânt şi, uite, acum iarăşi!… Luă cheia din mâna care nu reuşea să se apropie de clanţă. După ce uşa a fost deschisă, făcură câţiva paşi prin dreapta scărilor care duceau la etaj şi după coborârea câtorva trepte ajunseră la demisol în faţa mai multor încăperi. Din vizite anterioare, ştia că într-una se află instalaţia termică, apoi spălătoria, iar mai încolo, camera tânărului. Nu era închisă. Intrară şi după ce acesta mai mult alunecă din braţele subofiţerului, se întinse pe singura sofa din încăpere pentru ca, până să se întoarcă însoţitorul de la geamul metalic, să adoarmă. Părăsi încăperea. Ieşi în stradă, încuie masiva uşă de stejar lucrată în lambriuri şi după câţiva paşi ajunse în dreptul ferestrei de la demisol. Vârî mâna pe geam şi aruncă cheia, convins că a doua zi dimineaţa ea va fi găsită de cel plecat acum departe, prin ţara unde nimeni n-a fost niciodată întrebat dacă şi-a vizat paşaportul. Îşi continuă patrularea după ce aruncă o ultimă privire spre casa neterminată, aşteptând de câţiva ani haina mortarului. — Este drept că niciunde, în niciun regulament nu se spune că trebuie să facă pe dădaca cu beţivii, ba din contră… dacă m-ar fi văzut cineva cărându-l în cârcă… Dar băiatul acesta…

Detectivii de duminica de Corneliu Cadelcu trei                                                1 TREI CAFELE MICI FĂRĂ ΖAHĂR     Pe terasa „Crizantemei” puteai întâlni, în toate zilele cu soare, dintre 1 mai şi 15 octombrie pe toţi cei din oraş cu care voiai sau nu voiai să te întâlneşti ca şi pe toţi bucureştenii, ieşenii, băcăuanii, botoşănenii ori sucevenii în trecere prin N. Popularitatea terasei o făcuserăm noi, câţiva gazetari, câţiva actori, câţiva oameni de cultură împătimiţi întru cafele bune şi o întreţinea strădania doamnei Lăzărescu de-a-i păs­tra faima. Strădania ei se materializa în servire ireproşabilă, fete frumoase şi o nemaipomenită elasticitate în sortimentarea cafelelor şi-a celorlalte preparate de mic dejun şi cofe­tărie. Cel aşezat la una din mese, sub pinul dinspre biserică, era îmbrăcat foarte corect de parcă ar fi mers într-o vizită ofici­ală. Deschise un ziar, la pagina a treia, îl împături în aşa fel încât să rămână vederii numai o anume coloană, prima din dreapta, cu titlul mărunt şi încercuit cu străşnicie. Se aşeză şi aştepta să i se simtă venirea. Ieşi de după peretele de sticlă Violeta cu tava cu cafele şi văzându-l pe cel cu ziarul îi zâmbi, şi-l întrebă peste umăr: — Cu ceva serios înainte? — Trei mici fără zăhar! făcu sec cel cu ziarul stricând echilibru] prin rostirea incorectă a vorbei din urmă. — Deci mai aşteptaţi pe cineva, domnule Moroianu? — Exact! — Ca dumneavoastră sau din Bucureşti? — Ca mine. — Cine e? se alintă Violeta. — Mihai Iovan! — Boxerul? Dar ce aveţi dumneavoastră cu el? — O afacere. — Hm. O afacere sau vreo anchetă? — O întâlnire de afaceri, cum ţi-am spus! Moroianu intră în ritualul obişnuit al savurării cafelei: o gură, un fum, o pauză. În timpul acesta un ins îmbrăcat de­cent şi purtând ochelari fumurii, cam mari pentru vârsta lui, surprinzând privirea tânărului i se adresă: — Scrie ceva şi despre meciul cu „Farul”? — Nu. Nu e ziarul de azi! Sunteţi constănţean? — Într-un fel. — Au mâncat iar bătaie. — Cu cât? — Nu ştiu. I-am auzit pe colegi dimineaţă comentând. Eu nu-s... — Păcat! Mulţumesc. — N-aveţi pentru ce. Oricum vă puteţi informa imediat ce vin ziarele, pe la unsprezece şi... făcu Moroianu politicos şi aruncându-şi privirea spre stradă zări pe unul din cei aş­teptaţi. Un foarte fercheş ofiţer de poliţie get-beget din N. — De ce dai alarma fără rost, amice? îl luă acesta re­pede pe Moroianu. Ce ţi s-a mai întâmplat? — Ai să vezi tu dacă e fără rost. Poftim! zise Moroia­nu întinzându-i ziarul şi aşteptând să vadă pe obrazul priete­nului lumina unei aprecieri favorabile. Ofiţerul citi distrat, îşi luă cafeaua, cam răcită acum, puse ziarul deoparte, căută o ţigară, aprinse şi apoi întrebă: — Şi ce-i cu asta? — Ai citit? — Păi, dragul meu, fapte de astea, „evenemente” cum le zice nea Tăbăcaru îţi dau şi eu câte vrei. De asta m-ai che­mat? Puteai veni direct la sediu. Dar nu văd ce-i aşa de gro­zav în asta. Sau te-ai săturat de „Arca lui Noe” şi vrei să faci o rubrică nouă? — Ai citit chiar totul? întrebă încă nedezumflat Moro­ianu. — Am citit şi îţi repet, nimic deosebit; aşa ceva se întâmplă şi pe la noi. — Şi morţi misterioase? — Misterioase, numai la început, preluă ofiţerul, pe ur­mă se constată că omul era bătrân, bolnav de cine ştie ce maladie, singuratec, şi nici măcar n-avea obiecte de mare preţ prin casă. Deci nu putea fi victima unei agresiuni. Apoi sorbind din cafea întrebă: Tu nu mai vrei una? — Ba da, făcu Moroianu alunecând spre dezumflare dar încă având argumente. Fă-i semn Violetei! Iar cu asta n-am terminat. — Nu? se miră ofiţerul. Dar pentru cine e a treia cafea? — Pentru Mihai. — Da?! — Ce-i, Samuraiule? Te temi că-ţi strici reputaţia? — De unde îmi ştii tu porecla? — Ascultă domnule lent maior Petre Mateescu, nu nu­mai voi sunteţi informaţi, ci şi noi gazetăraşii de provincie. N-ai să-mi spui că nu-ţi place porecla asta. — S-au găsit şi băieţii să-mi dea o poreclă, mamă-mamă! Numai Bărbuţă e vinovat. Am să-l rad eu într-o zi pentru asta. — Nu zău? făcu Moroianu, chiar nu-ţi place? Violeta veni, foarte sobră, luă ceştile aproape fără să-i privească şi mai ales căutând să nu vadă Samuraiul că e admirat, aşa ca un actor de cinema, de la distanţă. Simţeam asta, simţeam privirea Violetei. Am spus simţeam pentru că e inutil să mă mai ascund şi să povestesc la persoana a treia. Eu eram Moroianu, adică mai sunt şi acum. — Las-o pe-a lui Mihai, am spus eu ca să-i dau Violetei un ajutor, s-o bea rece. Aşa-i trebuie dacă întârzie nejustificat. Între timp Mateescu mai citi o dată ştiruţa încercuită de mine şi mă întrebă: — Ce ziar e ăsta? — „Flamura Prahovei”! Mizilul e în judeţul Prahova, nu ştiai? — Hm, făcu el, ştiam, dar nu ştiam ce ziar e ăsta. Apoi mă privi lung. Şi tu chiar crezi că acolo, la Mizil, s-a săvârşit o crimă? — Da. am răspuns eu cu toată gura. — Crezi sau ştii? — Presupun. — L-ai cunoscut cumva pe A. Z. ăsta? Că aveţi şi voi o pudoare de nu se mai află pereche, daţi numai iniţiale. De-ai face şi tu aşa! Da’ tu eşti în stare când încondeiezi pe unul în „Arcă” să-i scrii numele cu majuscule şi să-i dai şi poza. — Poza o daţi voi la „Cleştele Opiniei Publice”. — Şi ce te face să crezi că a fost o crimă? Nu mi-ai spus. — Pentru că pe cel mort îl cheamă Amilcar Zaharescu şi a fost magistrat. — De unde ştii asta? — De la colegul care a scris rubrica. — Şi colegul ăla al tău ţi-a spus că a fost ucis? Au aflat ei aşa ceva? Sau numai tu cu imaginaţia ta...? — Nu, el nu mi-a spus că A. Z. ar fi fost ucis. Dar închipuie-ţi că un bătrân magistrat a putut face destule victime şi că una dintre ele, oricare dintre ele, ar fi... — Putut să se răzbune suprimându-l?... — Exact, am făcut eu, înfierbântat de cele ce urmau să fie spuse lui Mateescu. — Prietene, începu ritos Mateescu, asta se întâmplă în romanele poliţiste. În realitate e ceva mai greu. — Să-ţi spun bomba, domnule Holmes? nu m-am mai putut eu abţine. — Spune-mi-o, dacă ţii, dar mai întâi lămureşte-mă de ce l-ai amestecat în treaba asta pe Mihai Iovan, că am în­ţeles acum că pentru aşa ceva l-ai invitat. Doar nu vrei să facă cu tine o cursă clandestină până la Mizil ca să faceţi voi acolo pe detectivii? — Nu. Ai să râzi dacă-ţi spun de ce l-am chemat pe Io­van. Ca să te convingem pe tine să cercetezi. — Asta e bomba? — Nu. Bomba e că omul, A. Z., nu era ştiut ca bolnav, de nimeni, din cei care-l cunoşteau mai îndeaproape şi că a fost găsit cu mâinile asupra obrazului, acoperindu-şi ochii de parcă ar fi văzut o stafie. — Iar fabulezi. — Hm, am făcut eu, vine Iovan şi ai să vezi ce spune şi el. Într-adevăr, Mihai Iovan venea, agil şi puternic, printre mese spre noi. — Salut băieţi! ne întinse el mâna. — Ai găsit ceva senzaţional, Dinule? Ceva vrednic de imaginaţia noastră? spuse el aşezându-se. Şi apoi luând ca­feaua, rece: O beau, cu condiţia ca voi să mai beţi câte una caldă, cu mine. Da? Violeta! Violeta era „pe fază” îl aşteptase doar. — Unde? întrebă Mihai după ce-şi încercă puterea cu gustul răsuflat al cafelei. — La Mizil. — Perfect. Vorbesc cu domnul Niţu şi-mi dă o cursă la Ploieşti de două zile. Crezi că-mi ajunge? Partea din urmă a întrebării fu adresată lui Mateescu. — Voi chiar aveţi de gând să faceţi pe detectivii? se miră locotenentul. — Şi de ce nu? răspunse Mihai pe acelaşi ton. Iar eu am izbucnit în râs şi Mateescu mă secondă şi el molipsit. — Dacă râd, am spus eu, nu înseamnă că nu mai cred în ce ţi-am spus. Şi către Mihai: Nu e cazul să te grăbeşti, Mihai, poate ne ajută „mareşalul”. — Staţi cuminţi, fraţilor! ne ţistui Mateescu. Ne mai aude cineva. — Păi cum, Petre, spuse Mihai, sorbind cu sete din ca­fea, şi foarte încet în acelaşi timp, dacă tu descoperi o cri­mă aşa misterioasă ori vreo poznă gravă a cuiva, gravă şi camuflată frumos, nu te avansează? — Băi neinformaţilor, voi acuma ori râdeţi de mine ori v-aţi pus în gând să mă faceţi să trădez secrete de serviciu. Mă compromit cu voi! şi se ridică. Mihai îl privi lung Eu îl priveam încă lung când el se ridicase şi porni spre uşa cofetăriei. Ne întrebam din priviri şi eu şi Mihai, ce-o fi cu amicul nostru. — De ce râzi? — Râd că Samuraiul vine cu cafea rece şi foarte tare. Mihai se întoarse către convoiul ce-l anunţasem. — Aşa, mareşalule, spuse Mihai, încalci legea în loc s-o aperi! Frumos! — Curaj! spuserăm noi. Ăsta era un salut foarte răspândit la „Crizantema”. După ce gustă puţin din ceaşcă, Mateescu mi se adresă mie foarte serios: — Dinule, tu crezi serios în ce spui ori îţi construieşti un subiect de serial, pentru „Zorile”? — Deocamdată, am răspuns eu la fel de serios, nu mă gândesc la niciun serial. Sunt doar curios să aflu cum a mu­rit Amilcar Zaharescu. Atât. Poate nici nu e nevoie să mear­gă Mihai acolo. Poate... — Este în stare să mai aştepte? – întrebă Mateescu. — Să aştept, altceva ce-mi rămâne? — Bine. — Dacă nu se iveşte altceva între timp, am zis eu du­pă asta. — Ce anume, făcu îngrijorat Mateescu, ce să se ivească? — Vreo ştire de la colegul meu, l-am rugat să mă ţină la curent, vreun nou indiciu, vreo... — Vreun alt mort misterios, aruncă o vorbă în vânt Mi­hai Iovan.

Falsificatorii de bani de Andre Gide PARTEA ÎNTÂI PARIS     I     Parcă se aud paşi pe coridor, îşi spuse Bernard, înălţă capul şi îşi încordă auzul. Dar nu: tatăl şi fratele său aveau treabă la Palatul de Justiţie; mama era într-o vizită; sora la un concert; iar mezinul, micuţul Caloub, în fiecare zi, după ce termina şcoala, se ducea Într-un pension. Bernard Profitendieu rămăsese acasă ca să tocească pentru bacalaureat; nu mai avea înaintea lui decât trei săptamâni. Familia îi respecta singuratatea; diavolul nu. Deşi Bernard işi scosese vesta, se sufoca de căldură. Fruntea-i era transpirată. O picatură de sudoare i se prelinse de-a lungul nasului şi căzu pe scrisoarea ce-o ţinea în mână: — Seamană cu o lacrimă, gândi el. Dar mai bine să asuzi decât să plângi. Da, data vorbea de la sine. Nu încăpea nici o îndoială: într-adevăr, despre el, Bernard, era vorba. Scrisoarea îi era adresata mamei sale; o scrisoare de dragoste, veche de şaptesprezece ani; nesemnata. — Ce înseamnă această iniţială? Un V care poate să fie la fel de bine un N... S-ar cădea oare s-o întreb pe mama?... SĂ avem încredere în bunul ei gust. Am toată libertatea să-mi închipui că a fost un prinţ. Şi ce-aş câştiga aflând că sunt fiul unui mârlan oarecare? Neştiind cine ţi-e tata, nici nu-ţi mai e teama că ai putea să-i semeni. Orice investigaţie obligă. Din descoperirea noastră să nu reţinem decât că ne-am uşurat de-o povară. Să nu mai insistăm. Pentru astăzi ajunge. Bernard impături scrisoarea. Avea acelaşi format ca şi celelalte douăsprezece din pachet. Erau legate cu o panglică roz, pe care el nu-şi dădu osteneala s-o dezlege; o făcu să alunece la loc aşa cum fusese înainte, ca o bande­rolă în jurul teancului. Fuse pachetul în caseta din care îl scosese, şi caseta în sertarul consolei. Sertarul nu era deschis; îşi dezvăluise secretul pe sus. Bernard fixă la locul lor lamelele desfăcute ale capacului de lemn, pe care avea să-l acopere cu o placă grea de onix. Încet şi cu precauţie o lăsă în jos, puse deasupra două candelabre de cristal şi greoaia pendulă pe care, din simplu amuzament, tocmai o reparase. Pendula sună de patru ori. O potrivise exact. — Domnul judecător de instrucţie şi domnul avocat, fiul lui, nu se vor întoarce înainte de şase. Am tot timpul. Şi trebuie ca domnul judecător, când va veni acasă, să găsească pe birou frumoasa scrisoare În care îi voi notifica plecarea mea. Dar înainte de a o scrie, simt o teribila nevoie de a-mi limpezi puţin gândurile; şi să-l caut pe scumpul meu Olivier, ca să mă asigur, fie şi provizoriu, de un cotet. Oh, prietene, pentru mine a sosit timpul să-ţi pun bunăvoinţa la încercare, iar pentru tine să-mi arăţi cât valorezi. Frumos în prietenia noastră a fost faptul că poate acum nu ne-am servit niciodată unul de celălalt. Ei! dar un serviciu care te amuza când îl oferi nu poate fi sâcâitor când îl ceri. Problema e doar că Olivier nu va fi singur. Atâta paguba; dar o să reusesc eu să-l iau la o parte. Vreau să-l înspăimânt cu calmul meu. Căci mai ales În situaţiile extraordinare mă simt cel mai în largul meu. Strada T..., unde Bernard Profitendieu locuise până în ziua aceea, se afla în imediata apropiere a parcului Luxembourg. Acolo, pe vasta alee de lângă fântina Médicis, obişnuiau să se intâlneasca în fiecare miercuri, între patru şi şase, câtiva colegi de-ai lui. Se discuta arta, filozofie, sport, politica şi literatura. Bernard mergea foarte repede; dar, trecând de poarta parcului, îl zări pe Olivier şi Încetini pasul. Adunarea din ziua aceea era mai numeroasa ca de obicei; datorită timpului frumos, fără îndoială. Venisera şi unii pe care Bernard încă nu-i cunoştea. Fiecare dintre aceşti tineri, de îndata ce ajungea în faţa celorlalţi, intra în pielea unui personaj ticluit şi îşi pierdea aproape cu desăvârşire naturaletea. Olivier roşi văzându-l pe Bernard că se apropie şi, părăsind destul de brusc o tânăra cu care stătea de vorba, pleca într-altă parte. Bernard era prietenul lui cel mai intim şi de aceea Olivier avea grija să nu lase impresia că l-ar căuta cu tot dinadinsul; uneori se prefăcea chiar că nu-l vede. Înainte de a ajunge lînga el, Bernard trebui să înfrunte mai multe grupuri şi, cum el însuşi se prefăcea că nu-l cauta pe Olivier, zăbovea din loc în loc. Patru colegi de-ai săi îl inconjurau pe un barbos cu ochelari, mult mai în vârsta decât ei, şi care ţinea în mâna o carte. Era Dhurmer. — Ce vrei, spunea el adresindu-se în special unuia, dar vădit încântat că e ascultat de toţi. Am ajuns până la pagina treizeci fără să găsesc o singura culoare, un singur cuvânt care să picteze. Vorbeşte de o femeie; şi nu ştiu nici măcar dacă rochia ei era roşie sau albastra. Or, când nu exista culori, eu pur şi simplu nu văd nimic. Şi din nevoia de a exagera, cu atât mai mult cu cât se simţea mai puţin luat în serios, insista: — Absolut nimic. Bernard nu-l mai asculta pe cel ce vorbea; socotea că e necuviincios să plece de lângă ei prea repede, dar tragea cu urechea la alţii care se certau în spatele lui şi cărora li se alăturase Olivier, după ce o părăsise pe tânăra cu care discuta; unul dintre aceştia, aşezat pe o banca, citea L 'Action Française. Cât de grav pare Olivier Molinier în comparaţie cu ceilalţi! Deşi e unul dintre cei mai tineri. Figura să aproape copilărească şi privirea îi dezvăluie precocitatea gândirii. Roşeşte foarte uşor. E delicat. Şi zadarnic se arată afabil cu toţi, căci nu ştiu ce reticenţă secretă, ce sfiala, îi tine pe camarazii săi la distanta. Suferă din cauza asta. Dacă n-ar fi Bernard, ar suferi şi mai mult. Molinier se oprise câte o clipă, aşa cum face Bernard acum, în fiecare grup; din complezenţă, dar nimic din ce aude nu-l interesează. Se apleca peste umărul celui care citea. Bernard, fără să se întoarcă, îl auzi spunând: — Nu faci bine că citeşti ziarele; văd că ţi se urcă sîngele la cap. Şi celălalt replică acru: ― Şi tu, de îndată ce se vorbeşte de Maurras, te înverzeşti. Apoi un al treilea, pe un ton zeflemitor, întreba: — Articolele lui Maurras te amuză? Şi primul răspunse: — Mă adorm; dar găsesc că are dreptate. Apoi un al patrulea, a cărui voce Bernard n-o recunoscu: — Tu crezi că tot ce nu-i plictisitor e lipsit de profunzime. Primul ripostează: — iar tu crezi că e destul să fii dobitoc ca să fii şi amuzant! — Vino, spuse încet Bernard, apucându-l brusc pe Olivier de braţ. Îl trase câţiva paşi mai incolo: — Răspunde-mi repede; sunt grăbit. E adevărat ce mi-ai spus, că nu dormi la acelaşi etaj cu părinţii tăi? — Ţi-am arătat uşa camerei mele; da direct pe scara, cu câteva trepte mai jos de apartamentul nostru. — Îmi spuneai că şi fratele tău doarme cu tine, nu? — Da, Georges. — Numai voi doi, singuri? — Da. — Şi micuţul ştie să-şi ţină gura? — Da, dacă e nevoie. Dar de ce? — Asculta, eu am plecat de-acasă; sau în orice caz voi pleca În seara asta. Nu ştiu încă unde o să mă duc. Mă poţi primi la tine pentru o noapte? Olivier deveni foarte palid. Era atât de emoţional, încît nici nu se putea uita la Bernard. — Da, spuse, dar să nu vii înainte de unsprezece. Mama coboară în fiecare seara ca să ne spună noapte buna şi să ne încuie uşa cu cheia. — Şi-atunci cum facem? Olivier zlmbi: — Am şi eu o cheie. O să baţi încet, ca să nu-l trezeşti pe Georges dacă doarme. — Şi portarul mă Iasă să trec? — O să-l anunţ. Oho, sunt în relaţii foarte bune cu el. De altminteri, chiar el mi-a dat cealaltă cheie. Pe curând. Se despărţiră fără să-şi dea mâna. Şi în timp ce Bernard pleca gândindu-se la scrisoarea pe care voia s-o scrie, iar magistratul urma s-o găsească pe birou când se va fi întors acasă, Olivier, care nu dorea să fie văzut că stă de vorba numai cu Bernard, se duse la Lucien Bercail, pe care ceilalţi nu prea îl băgau în seama. Lui Olivier i-ar plăcea mult, dacă nu l-ar prefera pe Bernard. Pe cât este Bernard de intreprinzător, pe atât e Lucien de timid. Se simte că e slab; pare că nici nu exista decât prin inimă şi prin inteligentă. Rar îndrăzneşte să facă el primul pas, dar nu mai poate de bucurie de îndată ce-l vede pe Olivier apropiindu-se. Toată lumea bănuieşte că Lucien scrie versuri; totuşi, după câte îmi dau seama, numai lui Olivier i-a dezvăluit Lucien proiectele sale. Se retrasera amândoi spre capătul terasei. — Aş vrea, spunea Lucien, să povestesc nu istoria unui personaj, ci a unui loc — uite, de exemplu, istoria unei alei dintr-un pare, aşa cum e asta, să povestesc ce se petrece aici — de dimineaţa până seara. Sosesc în primul rând bonele cu copiii, doicile inzorzonate cu panglici... Nu, nu... mai întâi oamenii aceia cenuşii, fără sex şi fără vârstă, care mătură aleea, uda iarba, rasadesc florile, m sfârşit, pregătesc scena şi decorul înainte de a se deschide porţile, înţelegi? Apoi, intrarea doicilor. Copiii se joaca în nisip, se ciondanesc; bonele le ard câte o palmă. Pe urma vin şcolarii din clasele mici — apoi muncitoarele. Mai sunt şi oameni săraci care vin să mănânce pe câte-o bancă. Mai târziu, tineri care şi-au dat întălnire; alţii care se evita; sau cei care se izolează, visatorii. Apoi mulţimea, în momentul când începe muzica şi se inchid magazinele. Elevi, că în clipa asta. Seara, îndrăgostiţi care se săruta; sau alţii care se despart plângând. În sfârşit, când se Iasă noaptea, un cuplu de bătrâni... Şi dintr-o dată, un răpăit de tobă: ora inchiderii. Toată lumea iese. Piesa s-a terminal, înţelegi: ceva ce ţi-ar da impresia că totul şi toate s-au sfârşit, impresia mortii dar fără să se vorbească de moarte, bineînţeles. — Da, văd foarte bine scena, spuse Olivier, care se gândea la Bernard şi nu ascultase un cuvânt. — Şi asta încă nu e totul, nu e totul! relua Lucien cu ardoare. Aş vrea, într-un fel de epilog, să arăt aceeaşi alee, noaptea, după ce toată lumea a plecat, pustie, mult mai frumoasa decât ziua; iar marea tăcere amplifică toate zgomotele naturii: zgomotul fîntînii, al vântului prin frunze, şi cântecul unei păsări de noapte. M-am gândit la început că ar putea să se plimbe şi nişte umbre, poate statui..., dar cred că ar fi cam banal; ce părere ai? — Nu, fără statui, fără statui, protesta distrat Olivier; apoi, remarcând privirea tristă a celuilalt: Ei, află, bătrâne, că dacă reuseşti, va fi ceva uluitor, striga el cu căldură.  

PROLOG Se uita când în oglinda retrovizoare, când la banda de circulație din fața ei. Nu vedea motocicleta, cel puțin nu în acel moment. O văzuse ceva mai devreme apropiindu-se amenințător și pe urmă dispărând din nou. Conducea pe banda din dreapta în speranța că mașinile din spate ar putea crea un fel de scut între ei și motociclist. El stătea pe scaunul pasagerului, uitându-se mereu în urmă și încerca să-i controleze manevrele la volan. Ea nu mai auzea însă ce-i spune, percepea doar panica din vocea lui. Contururile motocicletei dansau în oglinda retrovizoare, dispăreau, pe urmă reapăreau și tot așa, în timp ce motociclistul naviga printre mașinile din spatele lor. Sophie se avântă pe banda din stânga, accelerând cu disperare. Motorul huruia la turație maximă. Băgă în viteza a cincea și ultima. Avea senzația că i se face rău. Simțea un curent de aer la picioare, deci gloanțele trebuie să fi nimerit pe acolo pe undeva. Șuieratul acela împreună cu huruitul motorului făceau o gălăgie insuportabilă. Nu-și mai aducea aminte cât timp mersese, înainte să audă împușcăturile care interveniseră brusc, aruncând-o într-o lume ireală. Văzuse că tipul care conducea motocicleta purta o cască albastră cu vizieră fumurie, în vreme ce țintașul de pe șaua din spate purta o cască neagră fără vizieră. Îi întâlnise fugitiv privirea lipsită de expresie. Împușcăturile veniseră din stânga, iar șirul rapid de pocnituri care le însoțise părea să fi apărut din senin. Răsuna ca și cum cineva ar fi lovit caroseria cu un lanț. În aceeași clipă auzi un țipăt. Nu-și dădea seama dacă venea de la bărbatul de lângă ea sau dacă ea însăși țipa. Îi aruncă o privire scurtă. Părea schimbat, nervozitatea și frica erau evidente și se manifestau sub forma unei expresii furioase care i se citea pe față, în încrețiturile frunții și în ochii holbați, dintre care unul clipea necontrolat când și când. Formă un număr pe telefon, pentru a doua oară de când începuseră rafalele. Așteptă cu receptorul la ureche, privind țintă înainte. Nu-i răspunse nimeni nici de data asta și închise. Motocicleta se apropia din nou cu viteză mare, iar el strigă la ea să conducă mai repede. Sophie își dădea seama că nici viteza, nici țipetele lui nu aveau cum să-i salveze. Frica produsese o reacție chimică în corpul ei care o făcea să simtă un gust metalic în gură, în timp ce capul i se umpluse de un țiuit surd. Panica trecuse deja la un nivel superior, nu mai tremura, își simțea doar brațele grele, ca și cum volanul ar fi cântărit foarte mult. Asemenea unui inamic imbatabil, motocicleta era din nou lângă mașina lor. Sophie aruncă o privire rapidă la stânga, apucând să observe cum arma cu țeavă scurtă din mâna țintașului se îndreaptă spre ea. Se adăposti instinctiv, arma începu să scuipe gloanțe ce scoteau bubuituri dure, cu ecou, de fiecare dată când pătrundeau în tabla caroseriei. Geamul lateral se fărâmiță și împrăștie o ploaie de cioburi peste ea. Își ținea capul în jos, într-o parte, și piciorul forța accelerația până la podea. Mașina mergea singură, iar Sophie n-avea nici cea mai vagă idee despre traficul din fața lor. Privirea îi înregistră torpedoul deschis, zări câteva cartușe înăuntru și reperă un pistol în mâna lui. Urmă o bubuitură puternică de tablă ce se izbește de metal. Se auzea un hârâit teribil pe partea dreaptă. Mașina atingea parapetul, însoțită de scrâșnete și scârțâieli. Începu să miroasă a ars. Sophie se ridică, învârti de volan și redresă mașina pe banda de circulație. Privind rapid peste umăr, constată că motocicleta se afla în spatele lor. El începu să înjure, se aplecă peste ea și trase trei focuri consecutive de pistol prin fereastra de pe partea ei. Bubuiturile armei răsunau ca niște explozii ireale în interiorul mașinii. Motocicleta frână și dispăru în urma lor. — Cât mai avem? întrebă ea. El o privi ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Într-un târziu, mesajul ajunse la el ca un ecou interior și răspunse: — Nu știu… Continua să accelereze la maximum, acul vitezometrului tremura și mașina se clătina din cauza vitezei excesive. Aruncă încă o privire în oglinda retrovizoare. — Se apropie din nou, zise ea. Bărbatul încercă să deschidă geamul de pe partea sa, dar impactul cu parapetul turtise portiera și îl blocase. Se rezemă de Sophie, își făcu vânt cu piciorul drept și sparse geamul care se prăbuși aproape în totalitate. Dădu la o parte cioburile rămase cu patul pistolului, se aplecă în afară și trase spre motocicleta care se distanță din nou. Sophie înțelegea că se aflau într-o situație disperată. Erau la mâna tipilor de pe motocicletă. Se făcu tăcere, ca și cum cineva ar fi închis sunetul. Navigau pe autostradă privind fix înainte, încercând să se resemneze cu moartea iminentă. Erau palizi și păreau incapabili să înțeleagă ce se întâmpla în viața lor în acel moment. El părea obosit, ținea capul în jos și în ochi i se citea tristețea. — Spune ceva! îl îndemnă ea cu voce tare, în timp ce continua să conducă la fel de repede, cu ambele mâini pe volan și cu ochii la drum. Bărbatul nu reacționă imediat, pierdut în propriile-i gânduri, după care se întoarse spre ea și spuse: — Iartă-mă, Sophie! PARTEA ÎNTÂI Stockholm, șase săptămâni mai devreme, luna mai 1. Stilul și înfățișarea ei îi făceau pe mulți să spună că nu părea a fi asistentă medicală. Sophie nu știa niciodată dacă era un compliment sau o insultă. Era brunetă, cu părul lung și niște ochi verzi ce dădeau câteodată impresia că era pe cale să izbucnească în râs. De fapt, așa arăta ea, ca și cum s-ar fi născut cu o privire jucăușă. Treptele scării scârțâiau sub greutatea pașilor ei. Casa – o vilă mică din lemn, vopsită în galben, construită în 1911, cu ferestre decorative, podele strălucitoare din parchet vechi și o grădină micuță – era universul ei. Știuse lucrul acesta de prima dată când o văzuse. Prin fereastra deschisă de la bucătărie pătrundeau miresmele serii liniștite de primăvară. Senzația era mai degrabă de vară, deși vara n-avea să înceapă decât peste câteva săptămâni. Căldura se instalase însă devreme și acum era deja apăsătoare. Cu toate astea, lui Sophie îi pria, avea nevoie de căldură și îi plăcea să țină ferestrele și ușile deschise și să se poată mișca nestânjenită între casă și grădină. În depărtare se auzea o motoretă, într-un copac ciripea un sturz. Se mai auzeau și alte păsări, dar Sophie nu le știa numele. Scoase vesela și puse masa pentru două persoane. Alesese cele mai frumoase farfurii, cele mai bune tacâmuri și cele mai arătoase pahare, totul ca să evite monotonia. Știa însă că va mânca singură, căci Albert mânca doar când îi era foame, ceea ce se suprapunea rareori cu programul ei. Îl auzi coborând scara cu pași hotărâți în pantofii de sport. Lui Albert nu-i păsa că face zgomot. Sophie îi zâmbi când intră în bucătărie, iar el îi întoarse zâmbetul, după care deschise larg ușa de la frigider și rămase cu ea deschisă, inspectând conținutul acestuia. — Albert, închide frigiderul! Albert nu reacționă. Sophie luă câteva îmbucături, răsfoi distrată un ziar, apoi își ridică privirea și repetă cererea, de data asta pe un ton iritat. — Nu mă pot mișca…, șopti el teatral. Sophie izbucni în râs, nu neapărat din cauza umorului lui sec, ci mai mult pentru că era comic, ceea ce o bucura… o făcea chiar mândră. — Ce-ai făcut azi? îl întrebă ea. Observă că era gata să izbucnească în râs și el. Recunoștea genul ăsta de situație, întotdeauna râdea de propriile sale glume. Albert luă o sticlă de apă minerală din frigider, trânti la loc ușa și se tolăni pe canapeaua din bucătărie. Bioxidul de carbon sfârâi când desfăcu dopul. — E o nebunie generală, zise el și bău o gură. Apoi începu să-i spună cum fusese ziua, într-un stil fragmentat, dictat de modul în care detaliile îi reveneau în minte. Sophie asculta zâmbind cum făcea mișto de profesori sau de colegi. Își dădea seama că-i plăcea să fie amuzant, dar poveștile lui se terminau întotdeauna brusc. Sophie nu putea niciodată să anticipeze când se va opri; încheia brusc, ca și cum s-ar fi săturat de sine însuși și de propriul umor. Ar fi vrut să se repeadă după el, să-l roage să rămână, să continue să fie amuzant, să continue să fie uman, prietenos și răutăcios în același timp. Dar știa că n-are rost. Încercase deja și nu mergea niciodată – îl lăsă deci să plece. Albert dispăru în hol. Se făcu liniște o clipă. Poate își schimba pantofii. — Îmi datorezi o mie de coroane, zise el. — De ce? — Am plătit femeia de serviciu. — Nu se spune femeie de serviciu. Sophie auzi cum își trage fermoarul de la geacă. — Atunci cum se spune? întrebă el. Nici ea nu știa de fapt. Îl auzi ieșind pe ușă. — Pa, mami. Dintr-odată, tonul vocii lui devenise împăciuitor. Ușa se închise și Sophie îi auzi pașii pe pietriș prin fereastra deschisă. — Să mă suni dacă întârzii! strigă ea. Sophie își continuă rutina. Strânse masa, făcu puțină curățenie, apoi se uită la televizor, își sună o prietenă și stătură un pic de vorbă, orice ca să treacă timpul mai ușor. Apoi se duse la culcare și încercă să citească din cartea de pe noptieră. Era vorba despre o femeie care reușise să dea un sens nou vieții sale ajutând copii ai străzii în București. Era o carte plicticoasă, iar personajul principal era o femeie pretențioasă care nu avea nimic în comun cu ea. Închise cartea și adormi în singurătate, ca de obicei. Opt ore mai târziu era șase și un sfert dimineața. Sophie se trezi, făcu un duș și șterse oglinda din baie pe care apăreau cuvinte când se făcea abur: Albert, AIK[1] și multe alte lucruri ininteligibile pe care le scrisese Albert cu degetul în timp ce se spăla pe dinți. Și doar îi spusese să înceteze, dar nu părea să-i pese. Totuși, își dădea seama că lucrul ăsta n-o deranja de fapt. Se îmbrăcă și mâncă în fugă în timp ce citea prima pagină a cotidianului ei preferat. În curând urma să plece la serviciu. Îi strigă lui Albert de trei ori că era vremea să se trezească. Un sfert de oră mai târziu era pe bicicletă trăgând în piept aerul proaspăt al dimineții, care o ajută să se trezească de-a binelea. • I se spunea Jeans și ei chiar credeau că așa îl cheamă. Râseseră arătând cu degetul spre pantaloni. Jeans! Dar, de fapt, îl chema Jens și se afla în Paraguay, într-o colibă în mijlocul junglei, la masă cu trei ruși. Pe șeful rușilor îl chema Dmitry, un tip deșirat, cam la vreo treizeci de ani, cu o față de copil. Tovarășii săi, Gosha și Vitaly, aveau cam aceeași vârstă și semănau atât de mult de parcă părinții lor ar fi fost frați. Râdeau tot timpul fără motiv, cu gurile doar pe jumătate deschise și era clar că nu înțelegeau nimic. Dmitry pregătea dry martini într-un bidon de plastic. Puse și niște măsline și amestecă. Pe urmă, turnă în ceștile de cafea pe care le clătise, dădu pe dinafară, dar nu se sinchisi. Propuse un toast în rusește. Prietenii săi începură să chiuie și pe urmă băură cu toții băutura ce avea un gust de motorină. Jens nu-i putea suferi pe niciunul dintre ei. Erau necinstiți, nepoliticoși, impulsivi… Încerca să nu-și arate scârba, dar nu prea reușea, niciodată nu știuse cum să-și ascundă sentimentele. — Hai să vă arăt marfa, zise el. Rușii se entuziasmară din cale-afară. Jens ieși din colibă și se îndreptă spre jeepul care era parcat într-o curte prăfuită și slab iluminată. Nu înțelegea de ce rușii veniseră până în Paraguay să vadă marfa. De obicei, clientul comanda ceva, el livra, își primea banii și nu era nevoie de nicio întâlnire. Dar cu rușii era altfel, ca și cum cumpăratul de arme în sine era un lucru mare, amuzant, o aventură în toată regula. Nu știa cu ce se ocupau și nici nu voia să știe. Oricum, nu era important, veniseră să vadă marfa, să încerce armele, să ia cocaină, să se culce cu prostituate și să-i plătească lui a doua rată din cele trei prevăzute. Le adusese un MP7 și un Steyr AUG. Restul armelor erau împachetate într-un depozit din portul Ciudad del Este în așteptarea livrării. Rușii luară armele, prefăcându-se că trag unii în alții. Hands up… hands up! Râdeau în hohote, gata să-și piardă echilibrul. Dmitry avea o urmă albă de cocaină pe barbă. Gosha și Vitaly începură să se certe pe MP7. Trăgeau de armă în toate direcțiile, se loveau cu pumnii în cap. Dmitry îi despărți și le dădu bidonul cu dry martini. Jens îi observa de la distanță, zicându-și în sinea lui că lucrurile aveau să degenereze. Paraguaienii urmau să aducă prostituate ca să-și arate buna-credință. Rușii aveau să fie și mai drogați și mai beți și aveau să înceapă să tragă. Știa ce urma să se întâmple, dar nu putea face nimic. Situația era foarte neplăcută. Ar fi vrut să se care de acolo, dar era nevoit să aștepte până dimineața, să rămână treaz și să-și primească banii, atunci când Dmitry considera că venise vremea. — Jeans! Where the fuck is the ammo?[2] Jens arătă spre jeep. Rușii deschiseră ușile cu brutalitate și începură să caute. Jens băgă mâna în buzunar și scoase ultima gumă de mestecat cu nicotină. Se lăsase de prizat tutun cu două luni înainte și de fumat cu trei ani mai devreme. Acum se afla în junglă, la patruzeci de kilometri de Ciudad del Este. Simțea nevoia de nicotină propagându-i-se prin toate sinapsele și ajungându-i la creier. Luă guma, începu să mestece cu poftă și, privindu-i pe ruși cu o silă cu greu ascunsă, își dădu seama că în curând avea să se apuce din nou de fumat. • Odată ajunsă la spital, se concentra exclusiv pe munca sa. Rar mai avea vreme de altceva și, în plus, nici măcar nu-i făcea plăcere să stea la cafea cu colegii, nu se simțea în largul ei. Nu era timidă, faptul că nu putea să socializeze la o ceașcă de cafea era mai degrabă un defect personal. Nu lucra la spital din milă sau dintr-o dorință exacerbată de-i ajuta pe alții, ci pur și simplu pentru că-i plăcea să fie cu pacienții, să stea de vorbă cu ei. Cum erau bolnavi, erau de obicei deschiși, umani și sinceri. Lucrul acesta o făcea să se simtă în siguranță și împlinită. Era exact ce-și dorea de la oameni, era lucrul care o atrăgea în ceea ce făcea. De obicei, pacienții vorbeau doar ca să se afle în treabă numai când se însănătoșeau, dar atunci ea îi părăsea, și ei pe ea. Era cu siguranță motivul pentru care alesese această meserie. Se hrănea oare cu nefericirea altora? Posibil, dar nu se simțea ca un parazit. Se simțea mai mult ca un dependent. Era dependentă de sinceritatea celor din jur, de receptivitatea lor, de a putea surprinde, din când în când, o sclipire a profunzimii ființei umane. Și pacienții care îi ofereau lucrurile acestea deveneau favoriții săi pe coridor. Favoriții erau aproape întotdeauna maiestuoși. Îi plăcea cuvântul acesta: maiestuoși. De fiecare dată când îi întâlnea, se oprea și îi analiza, simțind cum se umple de o speranță greu de definit. Erau oameni fermi care aveau curajul să zâmbească în fața destinului cu maiestuozitate. Întotdeauna putuse să-i identifice, de fiecare dată la prima vedere, fără să poată să explice cum sau de ce. Era ca și cum oamenii aceștia își lăsau sufletul să înflorească, alegând tot timpul drumul cel bun și având curajul să-și accepte toate laturile, chiar și pe cele negative sau ascunse. Străbătu coridorul cu o tavă în mână, îndreptându-se spre salonul unsprezece, unde se afla Hector Guzman. Acesta venise cu trei zile în urmă, după ce fusese lovit de o mașină pe o trecere de pietoni din centru. Avea piciorul drept rupt de la genunchi în jos. Doctorii suspectau o problemă cu măduva osoasă și de aceea rămăsese internat sub observație. Hector era un tip cam la 45 de ani, care arăta bine fără să fie neapărat frumos, cu un corp masiv, însă fără să fie gras. Era spaniol, dar părea să aibă și trăsături nordice. Avea părul șaten-închis cu câteva șuvițe mai deschise. Nasul, pomeții și bărbia erau ascuțite și tenul măsliniu. Vorbea suedeza fluent și făcea parte din categoria oamenilor maiestuoși – poate din cauza ochilor plini de viață care îi împodobeau chipul sau poate grație agilității cu care se mișca, în ciuda faptului că era robust. Sau poate datorită indiferenței genuine pe care o afișa de fiecare dată când ea trecea prin salon – lucru care îl amuza, fiindcă își dădea seama că și ea înțelegea că era un joc, ceea ce o făcea să-i zâmbească la rândul ei. Hector se prefăcea că e cufundat în lectură, culcat pe spate în pat și cu ochelarii pe nas. Tot timpul juca jocuri de felul ăsta când trecea Sophie prin salon, se prefăcea că n-o vede, că e ocupat. Sophie îi pregăti pastilele și i le puse în păhăruțe de plastic, apoi îi întinse unul. El îl luă fără să ridice privirea, turnă pastilele în gură, apoi bău niște apă și le înghiți, tot timpul cu atenția îndreptată spre carte. Sophie îi dădu și cel de-al doilea păhăruț cu medicamente pe care el le luă în același mod. — Sunt delicioase de fiecare dată, zise Hector și își ridică privirea. Porți alți cercei azi, Sophie. Ea duse instinctiv mâna la ureche. — Poate, zise ea. — Nu poate, sigur și, în plus, îți vin bine. Sophie se îndreptă spre ușă și apăsă pe clanță. — Îmi dai, te rog, niște suc, dacă nu te deranjez? — Nu mă deranjezi, zise ea. În ușă îl întâlni pe bărbatul care se prezentase ca fiind vărul lui Hector. Nu semăna cu Hector, era slab, dar musculos, cu părul negru, cu o înălțime peste medie, cu ochi albaștri și reci care păreau să înregistreze tot ce se întâmpla în jurul lui. Bărbatul o salută, schițând un gest cu capul. Pe urmă îi spuse ceva lui Hector în spaniolă. Hector răspunse și începură să râdă amândoi. Sophie avu impresia că vorbeau despre ea și uită de suc. • Gunilla Strandberg stătea pe un scaun de pe coridor cu un buchet de flori în mână și o observă pe asistenta medicală când aceasta ieși din camera lui Hector. Gunilla o analiză în detaliu când ajunsese în dreptul ei. Părea oare fericită? Era oare tipul acela de fericire de care nici măcar nu suntem conștienți? Femeia trecu pe lângă ea. Pe buzunarul stâng de la piept purta un ecuson. Gunilla apucă să vadă că o chema Sophie. O urmări cu privirea. Avea trăsături frumoase. Chipul zvelt ce degaja discreție și sănătate îi conferea un aer distinct. Se mișca plină de grație, ca și cum picioarele de-abia atingeau podeaua. Avea mersul elegant. Continuă să o urmărească cu privirea până când femeia dispăru în un alt salon. Gunilla căzu pe gânduri, gânduri ce țeseau un labirint de sentimente. Se uită din nou în direcția în care dispăruse Sophie, pe urmă spre salonul unsprezece în care se afla Hector. Era ceva între ei… un fel de câmp energetic invizibil care părea să-i lege chiar și după ce Sophie ieșise din salon. Gunilla se ridică și o porni de-a lungul coridorului. Aruncă o privire în camera de gardă. Era goală. Programul săptămânii în curs era afișat pe perete. Se uită în jurul ei pe coridor, după care intră, se apropie de program și începu să caute cu arătătorul. Helena… Roger… Anne… Carro… Nicke… Sophie… o chema Sophie Brinkmann. Puse florile într-o vază goală care se afla pe o măsuță cu rotile de pe coridor, îndreptându-se spre ieșire. În lift, scoase mobilul și sună la birou, cerând adresa lui Sophie Brinkmann. În loc să se întoarcă la biroul din centru, de pe Brahegatan, ieși direct pe autostradă în dreptul spitalului Danderyd și apoi o coti printre casele din Stocksund. Se rătăci pe multitudinea de străduțe ce nu păreau să vrea s-o ghideze spre ținta sa – se învârtea ca într-un labirint și avea impresia că ajungea tot timpul înapoi în punctul de plecare. În cele din urmă, nimeri pe drumul cel bun, căută numărul casei și se opri în fața unei construcții galbene din lemn cu colțurile albe. Rămase la volan. Era o zonă liniștită, plină de verdeață și de mesteceni ce stăteau să înflorească. Gunilla ieși din mașină și fu întâmpinată de un miros puternic de mălin sălbatic. Dădu o tură în jurul casei, admirând casele vecinilor, după care își întoarse privirea spre casa lui Sophie. Era cochetă, un pic mai mică decât cele din jur și nu atât de aranjată precum cele ale vecinilor. Se întoarse din nou ca să compare. Nu, de fapt, nu era dezordine acasă la Sophie Brinkmann, era o locuință obișnuită. Problema era mai degrabă la vecini, unde totul inspira perfecționism și ordine într-un fel neînsuflețit. Casa lui Sophie era mai plină de viață – fațada nu era proaspăt vopsită, peluza nu era proaspăt tunsă, aleea de pietriș nu era foarte îngrijită, iar ferestrele nu erau recent spălate… Gunilla intră pe portiță și călcă cu atenție pe alee. Aruncă o privire înăuntru prin fereastra de la bucătărie. Partea de bucătărie pe care o văzu astfel îi păru aranjată cu gust. Vechi și nou îmbinate într-un mod plăcut, un robinet frumos din alamă, un aragaz scump, un blat din stejar masiv. Lustra era atât de frumoasă, de neobișnuită și de bine aleasă, încât Gunilla se simți cuprinsă de un val de invidie. Privirea îi stărui apoi asupra unei vaze mari de pe pervazul ferestrei din hol, care era plină cu flori proaspete. Făcu un pas înapoi și se uită la fațadă. Văzu încă un buchet superb la o fereastră de la etaj. În mașină, mergând înapoi către oraș, mintea îi lucra deja la turație maximă.   [1]Allmänna Idrottsklubben, club de fotbal din Stockholm, unul dintre cele mai mari din Suedia. (N.t.). [2] Unde dracului e muniția?, în engleză în orig. (N.t.).

ALERTĂ LA MILIŢIE DE GHEOKGHE ALDEA   URMĂRIŢI MAŞINA NR_ Amintire       Şoseaua asfaltată, pe care gonesc într-un sens şi în altul maşini de tot felul, sclipeşte în lumina soarelui de octombrie. Nicio adiere de vânt nu înfiorează lanurile ruginii. E cald, cald şi plăcut, ca într-o minunată zi de primăvară. Şi, totuşi, gândul te poartă fără să vrei către o noapte crâncenă de ianuarie. O noapte cu viscol năprasnic, cu trâmbe albe de zăpadă îngheţată măturând ponoarele, cu ger de-ţi tăia răsuflarea. Aici, în postul acesta de circulaţie, a făcut serviciul subofiţerul de miliţie Constantin Nedeloiu. De aici a pornit el în urmărirea unor infractori, care goneau turbaţi cu camionul. Zăpada înţepa obrajii cu mii de ace. Copacii de pe marginea şoselei gemeau în răstimpuri, învârtejiţi de viforniţă. Din camionul în care se afla, Nedeloiu dădea neobosit semnale de oprire. Fluierul său zbucnea în văzduh ascuţit, acoperind fierberea viscolului. Dar infractorii nu voiau să oprească. Goneau îndârjiţi. Nedeloiu îşi scoase pistoletul. Un foc de avertisment fulgeră în noapte. Apoi încă unul. Dar infractorii nu se supun şi ţeava pistoletului se îndreaptă spre cauciucurile din spate ale maşinii. Un glonte, două, trei. Ţinta este lovită cu precizie, însă plumbii nu pătrund grosimea cauciucurilor. Ricoşează. Şoferul, care doreşte din toată inima să-l ajute, îl sfătuieşte să tragă în cabină. Dar Nedeloiu refuză cu încăpăţânare. Vrea să-i prindă vii. Îi spune şoferului să mărească viteza şi să se alăture cu camionul de camionul urmărit. Plănuieşte să se arunce în acesta din urmă şi să-i someze pe fugari cu pistoletul prin geamul de la uşa cabinei. Dar când să sară dintr-un camion în celălalt, infractorii simt. O frână, o şmucitură hoţească şi miliţianul este zdrobit între cele două caroserii… Aşa a căzut Nedeloiu, hotărât să-şi facă cu orice preţ datoria. Mai sant infractori periculoşi. — Sergentul-major Vasile B. Nu face serviciu la circulaţie. E lucrător în paza generală, îmi spune sergentul-major Pătru. Dar, în noaptea aceea, el m-a anunţat. A dat telefon, aici, la post… Da, el a anunţat. Era de serviciu pe Calea Bucureşti, care coboară uşor dinspre centrul Piteştiului şi duce la # podul de peste Argeş. Ajunsese pe--aproape de depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata, când a zărit venind în zigzag, dinspre centrul oraşului, un camion. Mergea dintr-o margine în alta a străzii, gata să urce cu roţile când pe un trotuar, când pe celălalt. — Îs beţi, i-a fulgerat prin minte lui Vasile şi s-a grăbit să facă semnalul regulamentar de oprire. Mai înainte însă ca el să ridice bastonul, camionul s-a oprit din cauza unei defecţiuni a motorului. Doi vlăjgani au sărit de pe platformă şi au început reparaţia. Alţi doi stăteau în cabină. Vasile B. A salutat politicos şi a cerut actele pentru control celui care se afla la volan. Acesta n-avea însă carnet de conducere şi, în loc de orice explicaţie, a început să înjure. Ca la un îndemn au început să înjure şi ceilalţi. Folosind o clipă de neatenţie, sergentul-major a ridicat cheia de contact şi fişa centrală a camionului. Apoi s-a îndreptat spre depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata şi a raportat telefonic ofiţerului de serviciu de la miliţia oraş. — Reţineţi-i acolo până vă trimit ajutoare, a ordonat ofiţerul de serviciu. Dar Vasile B. N-a mai avut pe cine reţine. Cei patru stabiliseră contactul la motor prin legătură directă şi camionul se depărta spre pod. Atunci a dat telefon sergentului-major Pătru, la postul de control. — Opriţi maşina numărul 25 619!… Pătru a ieşit din cabină, a făcut semn, dar a fost nevoit să se refugieze în marginea şoselei. Fugarii erau cât pe ce să dea cu camionul peste el. Tocmai se gândea ce măsuri să întreprindă, când alături de el a oprit un taxi. De lângă şofer l-a strigat sergentul-major Vasile B.: — Urcă sus! Hai în urmărirea lor! Sunt beţi şi pot provoca cine ştie ce accident… Au pornit fără a pierde o clipă, dar după câteva sute de metri şi-au dat seama că fugarii au părăsit şoseaua şi au apucat pe un drum de câmp. — Nu-i nimic, a zis sergentul-major Pătru. Mergem până în Valea Mare. Acolo trebuie să iasă în şosea, că n-au alt drum pe care s-apuce. într-adevăr, la Valea Mare, fugarii au fost nevoiţi să oprească. Drumul ce ieşea în şosea urca în pantă şi n-au mai putut lua viteză. Miliţienii au cerut actele la control. Drept răspuns însă, doi dintre indivizi s-au repezit la sergentul-major Vasile B. L-au trântit la pământ, au început să-l lovească şi au dat să-i smulgă automatul. Vasile B. S-a ridicat cu greu, a pus o piedică la unul, l-a împins pe celălalt, dar infractorii nu dădeau drumul armei. Văzând că nu va putea păstra automatul, Vasile B. A scos cu o mişcare dibace încărcătorul şi i-a dat drumul în buzunarul pantalonilor. Ceilalţi doi nu fuseseră tot atât de iuţi şi nu izbutiseră să-l ia pe sergentul-major Pătru prin surprindere. Acesta scosese pistoletul şi un foc de avertisment a bubuit în noapte. Dar infractorii n-au dat înapoi şi un al doilea foc şi-a împrăştiat ecoul peste văi. Lui Vasile B. I-au smuls automatul. Văzând însă că n-au ce face cu el, bandiţii s-au repezit mai înverşunaţi asupra miliţianului. O lovitură cu patul armei. Încă una. La a treia, Vasile B. S-a clătinat. Banditul îi spărsese osul mâinii drepte, mai sus de cot şi acum se pregătea să-l lovească în cap. Dar n-a mai avut când. Izbind cu pumnul şi cu picioarele, sergentul-major Pătru îşi îndepărtase pentru o clipă adversarii şi prinsese un moment prielnic. Focul lui a ţintit fulgerător picioarele infractorului şi acesta s-a prăvălit ca secerat, scăpând automatul din miini. — Înapoi si mâinile sus! a strigat Pătru dezlănţuit. Văzând că cel mai voinic dintre ei a fost doborât, fugarii s-au supus unul câte unul la somaţie… — Da, aşa s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea, îmi spune sergentul-major Pătru. Cei urmăriţi nu numai ca erau beţi, dar aveau la activul lor şi unele infracţiuni mai vechi, de aceea nu voiau să fie legitimaţi… Maşinile aleargă într-o parte şi în alta pe panglica asfaltată a şoselei. La semnul miliţianului îşi încetinesc viteza şi opresc pentru control. Totul decurge în cea mai perfectă ordine şi fapte ca aceea relatată de sergentul-major Pătru par de necrezut. Ea a avut însă loc. La miliţia orăşenească am citit ordinul de zi prin care sergentul-major Pătru şi sergentul-major Vasile B. Sunt citaţi pe întrega ţară şi sunt premiaţi şi avansaţi în grad, pentru comportarea lor… Da, mai sunt infractori periculoşi. De aceea, la postul’ unde a căzut eroul Nedeloiu, se mai aude şi acum din când în când: „Urmăriţi, urmăriţi maşina…” DAN CAEAGHEORGHE MISTERUL CELEI DE A TREIA SPARGERI — … Şi căutaţi amprentele cu grijă. Mai ales la clanţe, la sertarele de la galantare şi în locurile din care a fost sustrasă marfa… Apoi, către ofiţerii Beniamin M. Şi Ştefan C. Care între timp se apropiaseră: — Dumneavoastră stabiliţi, împreună cu gestionarii magazinelor, ce s-a furat. Vedeţi, poate este necesară o inventariere mai detaliată. Terminând de dat toate dispoziţiile, maiorul Grigore M. Se îndreaptă grăbit spre casa unde se săvârşise cea de a treia spargere, E un om scund, vioi, cu părul în (ă- runţit pe la tâmple, cu mustaţa scurtă, dedesubtul căreia se văd două buze roşii şi pline. Ochii lui ageri, răscolitori, părea că şi-i strunea cu greu, atunci când se recomandă cetăţeanului. Acesta, spre mulţumirea maiorului Grigore M., intră direct în subiect: — Azi-dimineaţă, când m-am dus să dau de mâncare orătăniilor, am văzut portiţa de la grădina din spate deschisă. M-am mirat, deoarece ştiam că aseară o închi- sesem înainte de a mă culca. Presimţirea că e ceva necurat la mijloc s-a adeverit atunci când am dat să intru în magazie. Încuietoarea uşii era ruptă. …Maiorul cercetă atent ivărul. De fapt, ca să-l forţezi, nu era mare lucru; era învechit, ruginit. Intrară în magazie. Înăuntru – ustensile gospodăreşti, într-un colţ, o scară ce ducea spre pod. — Eu am pus-o mai acum un sfert de oră, se grăbi să explice omul. Sus am afumături şi ceva alimente. Ştiţi, mă gândeam… — Şi? îl întrerupse maiorul. — Nu, nu lipseşte nimic. Toate sunt la locul lor. — Prin curte, aici, în casă? — Nicăierea. Cel puţin, atât cât am avut timp să caut până la venirea dumneavoastră. Insă… — Ce anume? Un gest silnic, omul se cotrobăi prin buzunare, de unde scoase un petic de hârtie mototolit. — L-am găsit pe măsuţa aceasta, atunci când am cobo- rât din pod, că la-nceput nu-l observasem. Ieşind mai la lumină, maiorul Grigore citi: „Să nu-ţi umble gura, că nu te-am furat”. Un cunoscut al locului Maiorul Grigore M. Rămase singur. Totul era cufundat în tăcere, nici măcar zgomotele oraşului nu ajungeau până acolo. Liniştea ce domnea în încăpere, te invita parcă la meditaţie. Se gândi mai întâi la rapoartele ofiţerilor Beniamin şi Ştefan. De la magazinul de desfacere a pâinii nu lipseau decât două franzele şi o sumă mică de bani, în schimb, de la magazinul alimentar, suma însuşită din sertarul galantarului era destul de mare. În plus, fuseseră furate o seamă de produse alimentare, dulciuri şi băuturi alcoolice. Răsfoi fotograf iile. Aduse de căpitanul Liviu R., de la serviciul tehnico-ştiinţific. Le cercetă cu minuţiozitate, pe fiecare în parte. În special, pe cele care surprindeau locurile unde uşile fuseseră forţate. Ele aduceau un element nou: lacătele, broaştele şi părţile lemnoase atestau clar urmele a două corpuri ascuţite, prezente la ambele spargeri de la magazine. Rămase multă vreme fără un gest, încercând să reconstituie cele întâmplate în seara precedentă, disecând şi analizând fiecare amănunt. O foaie mare de hârtie, albă, pe care o împărţise în coloane, se acoperi încetul cu încetul cu scrisul lui mărunt. Cu o cută de îngândurare adâncă între sprâncene, privi înaintea sa. Un element al problemei scăpa: cea de-a treia spargere. Comparând rezultatele pe care le obţinuse, termenul i se părea deplasat. Şi, totuşi, fusese o spargere! Dar care fusese obiectul ei, ce căutase infractorul? Şi, apoi, siguranţa cu care pătrunsese în curte, în magazie (şi numai în magazie), nu demonstra oare că era un cunoscut al locului? Şi biletul… Ceva, înăuntrul său, îi spunea maiorului Grigore că între cele două spargeri şi cea din magazia cetăţeanului exista o legătură. Mai mult chiar, de aici trebuia să pornească… Ce caută infractorul — Să trăiţi, tovarăşe maior. Gând la gând, cum s-ar" spune. Tocmai mă îmbrăcam, să vin la dumneavoastră. Ştiţi, am găsit ceea ce îmi lipsea. O toporişcă, pe care^ o ţineam aninată de o policioară.. A în magazie? — Da.! „Unul din cele două corpuri ascuţite,” se gândi maiorul. „Dar al doilea? ce Merse din nou în încăperea pe care o părăsise cu câteva ore înainte. Se aşeză tăcut pe un taburet. Scara nu mai era acolo. Lăsă să-i alunece privirea spre trapa ce închidea intrarea podului. Apoi o coborî încet pe bârnele care formau unul din pereţii magaziei. Deodată, scoase o exclamaţie scurtă, un „hei”. Merse drept la una din bârne, examinând-o stăruitor. — Tovarăşe Vasile, ce-a fost înainte aici? Mirat, omul se apropie, urmărind cu ochiul degetul maiorului care arăta două găuri, depărtate una de alta, din care fusese scos un obiect ascuţit. Apoi puse mâna la gură, uluit. — Păcatele mele, dar ieri era aici. — Ce era? — O scoabă mai mare. Mă urcam pe ea ca să nu mai aduc scara. Nici n-am văzut că lipseşte. „Deci, cel de-al doilea obiect ascuţit este scoaba. Scoaba şi toporul, iată ce-a căutat infractorul aici…” în casă, Grigore M. Reluă: — Eşti sigur, tovarăşe, că ieri scoaba era acolo? — Vai de mine. Tovarăşe maior, se poate? întrebaţi-o şi pe nevastă-mea… Femeia aprobă tăcută din cap. După câteva clipe, privindu-l stăruitor în ochi, Grigore M. Îl întrebă: — În afară de dumneata şi de soţia du mi tale, mai e cineva care cunoaşte locul? — Nu, tovarăşe maior. Eu sunt bătrân. Am ieşit ele curând la pensie. Soţia, la fel. Cu vecinii… Nici noi nu ne prea ducem pe la ei şi nici ei nu se-nghesuie să vină la noi. Ce să-i faci, aşa ni-e firea, mai retraşi. — Dar biletul acela nu ştii cine l-a scris? Vreo bănuială? — Nu. Tovarăşe maior, nu ştiu. Era, însă, în atitudinea omului acesta ceva care maiorului îi dădea de gândit: — Aşa să fie? Dar de la Matei n-ai mai primit nicio veste? Pe dată, parcă toată încrâncenarea ce sălăşluia în bătrân, otrăvindu-i sufletul, ţâşni afară: — Eu n-am niciun Matei, tovarăşe maior. Da, da, să ştiţi, eu n-am copil. Nu vreau să aud de el. De vagabondul ăsta care ne-a făcut de ruşine, care ne-a otrăvit bătrâneţea… Eu nu… Femeia sări de pe scaun, liniştindu-l. Peste umăr îi spuse maiorului: — Nu trebuia s-o spuneţi. Dacă ştiaţi, nu trebuia să vorbiţi despre… — Lasă, lasă, Livie, e mai bine. De ce să n-o spună?! Da, tovarăşe maior, pe Matei al nostru, omul care şi-a lăsat femeia, copiii, omul care şi-a schimbat serviciu’, omul care a furat, a minţit, copilul nostru, nu l-am mai văzut de câteva luni. Un cunoscut de-al meu mi-a spus, însă, că l-a întâlnit acum câteva zile în oraş. — Ştiam. — Şi dumneavoastră credeţi?… O posibilitate exclusă A doua zi, pe la ora zece, locotenentul Anton P. Raportă maiorului: — Toporişca şi scoaba au fost găsite cam la şase sute de metri de magazinul alimentar, într-o viroagă. Proprietarul le-a recunoscut. După ce depuse pachetul pe birou, reluă: — Gestionara magazinului alimentar mi-a spus să vă comunic că, împreună cu celelalte obiecte furate, i-au dispărut, şi un rucsac, pe care-l lăsase decuseară un cetăţean, şi o servietă, pe care o uitase, în aceeaşi zi, o femeie. A aflat de lipsa lor, atunci când păgubaşii s-au interesat de obiectele respective. Seara, însă, aduse o surpriză. Căpitanul Nicolae F., după ce ciocăni tare la uşă, intră radios: — Tovarăşe maior, raportez: a fost reţinut un infractor în timp ce încerca să spargă casa unui cetăţean. La interogatoriu a recunoscut alte zece furturi, unele nereclamate, comise în decurs de două săptămâni. Se opri câteva secunde pentru a da un mai mare efect frazei următoare: — Infractorul a recunoscut ceva referitor la magazinul alimentar. — Ce anume? — Acum trei luni a încercat o spargere la acest magazin, însă, în timp ce „opera”, a dat peste el paza obştească. A reuşit să dispară. — Da, da, înţeleg. Vestea îl descumpănise puţin pe maior. Hotărât să nu piardă niciun minut, se ridică şi porni împreună cu Nicolae F. Convorbirea cu infractorul nu dură mai mult de un sfert de oră. Căutând să-şi găsească alibiuri, o frază a acestuia atrase atenţia maiorului: — … poate să vă spună şi Matei i — Unde e Matei? — M-am întâlnit cu el ieri noapte, pe la două. Se grăbea spre gară-. Mergea la Bucureşti, cum mi-a spus. Avea în spate un rucsac şi în mină o servietă.

Naratiuni detective de Leonida Neamtu INOCENŢA UNEI AMAZOANE          Odată cu înserarea, în „nişa căutătorilor de comori” se înfiinţară prompt Sergiu Ceclan, Silviu Balamela şi un ins mai în vârstă, ale cărui cârje scârţâiau; nu-i reţinuseră numele; picase la cabană abia de câteva ore. La capătul unei conversaţii duse pe jumătate în glumă, iar pe jumă­tate în serios, necunoscutul dădu din cap. — Bine, domnilor, bine, dacă trebuie, trebuie. Ce ziceţi, care va fi fost în tinereţe meseria mea? Silviu Balamela îşi juca isteţimea pe o singură carte: — Popă, opină el. — Mai rău, îl contrazise insul, întorcându-se către Ceclan. D-ta, ce crezi? — N-am idee... Ce poate fi mai rău? Gulgutier? — Nu, spuse omul care, de altfel, nu cunoştea termenul folosit de Ceclan. Am fost copoi. Pe frâncheneşte, limier. Detectiv particular, mai exact. Şi, observând că ascultă­torii săi trag cu ochiul către cârje, preciză: Da, le folo­seam pe astea şi atunci. Credeţi? — Suntem dispuşi să credem aproape orice, îi surâse Ceclan până la măsele. Fostul detectiv particular, domnul V., ca să-i folosim şi numele întreg, puse pe masă palma sa mare, scorojită, ca o frunză de stejar toamna. — Am să vă povestesc, cu unele prescurtări, primul meu caz. Mă strămutasem de nevoie în Capitală, unde cu­noşteam un singur om, pe domnul G., ziarist la o fiţuică obscură, lefter ca si mine, singurele sale bogăţii fiind două idei fixe: vindecarea schizofreniei prin pufkalo (acesta e un mod de a respira sistem yoga, sau cam aşa ceva) şi înfiinţarea unei agenţii particulare. El însuşi, domnul G.. era cam exaltat. A dat la foaia lui o ştire ciudată; „După o faimoasă carieră la Londra, detectivul Bonifaciu Lăzău revine printre noi”. Pe urmă, la un ziar mai de doamne ajută: „Lăzău, faimosul as al deducţiunii, are unele intenţiuni...” N-am înţeles cum de i se publicau tâmpeniile astea – fiindcă, după cum v-aţi şi dat seama, Lăzău nici nu exista! Au mai apărut pe ici şi pe colo două sau trei articolaşe despre Lăzău – aşa se creează o faimă, domnii mei! – pentru ca, în fine, cu litere de o şchioapă, la un ziar important: „Bonifaciu Lăzău, în fruntea Agenţiei Lăzău”. Amicul meu ziaristul era exaltat, însă operativ. Mi-a zis „Tu vei fi Lăzău! Ai mutră de Lăzău!” şi m-a condus la o garsonieră de la etajul patru, unde puteai dresa cămile de pustie ce era. Aici e Agenţia, mi-a explicat domnul G. Firma de la intrare eu am pictat-o. Pune-te pe treabă fără zăbavă. L-am întrebat: — Perfect! Ce trebuie să fac? — Cum ce?! Primeşti clienţii. Rezolvi cazurile. Simplu. — Desigur citiseşi multă literatură poliţistă, îşi dădu cu părerea Balamela. — Nici un rând, Eram om serios. Nu ştiam deosebi o amprentă de un Ampére, Dacă mă puneai în fruntea unui convoi de beduini să-i călăuzesc spre Mecca, sau Babilon, aş fi fost la fel de încurcat. Stăteam la birou, fiindcă exista totuşi un fel de fantomă de birou în Agenţie, iar pe birou se afla şi un telefon, pe care staţiona o muscă lihnită de foame, şi nădăjduiam că nu voi fi de­ranjat, însă lumea e ciudată; poţi sa publici la gazetă o idioţie, „somnambul caut somnambulă pentru a o lua de nevastă”, sau „fabricăm mâţe artificiale decorative”, că vei şi recolta ecoul cuvenit! Lumea citise anunţurile maniacului, dl. G., al cărui „asociat” mă pomenisem peste noapte şi peste vrerea mea. Da, domnii mei, ce poate fi mai verosimil decât neverosimilul? — Mare vorbă! mormăi Ceclan. Povestitorul îl suspectă o clipă că-şi bate joc, pe urmă reluă: — Aprinsesem a treia ţigară, când musca de pe telefon decolă brusc. De ce credeţi? — Ai vrut s-o pocneşti cu ştergarul, presupuse Balamela. — Aşi, nici nu exista vreun ştergar pe acolo... O spe­riase telefonul. O voce de soprană alintată cerea să vor­bească personal cu domnul Lăzău. Personal! Într-o pro­blemă gravă. I-am răspuns că firul e prea subţire pentru problemele grave, să vină la sediu, cunoaşte adresa? O cunoştea, mica bestie, iar peste un minut ascultam cum cântă pe clapele treptelor tocurile ei, în urcare. Fata era, ca să mă exprim astfel, diafană şi nici nu împlinise două­zeci şi doi... Ea declară, rotind nişte ochi verzi, că altfel îşi imaginase o Agenţie de detectivi, poate de unde spera să vadă cartuşiere pe zid şi mitralieră la geam. — Sunteţi chiar domnul Lăzău? se interesă, privind cam cu jale cârjele mele, şi mi-am dat seama, într-o stră­fulgerare, că unul care făcuse praf Londra şi continentul e necesar să fie zdravăn ca stânca şi enigmatic precum ceea ce poate fi sub o stâncă, deci am răspuns, distant: — Domnul Lăzău e prins în treburi importante, sunt unul din ajutoarele sale... O cam strecurasem pe fată din ochi şi aparenţa ei diafană se topise: era suplă ca o felină. Am încercat să mi-o închipui cârpind un ciorap, şi n-am reuşit. De atunci, când vreau să-mi formez părerea cu privire la o duduie, încerc să mi-o închipui cârpind ciorapi, proba nu e prea elegantă, dar pe deplin eficientă. Despre fata aceea mi-am zis: o amazoană... — Adică venea din Amazonia? se informă Balamela. Povestitorul tresări neplăcut şi în continuare nu-i mai acordă mare importanţă. — Domnişoara se încăpăţâna să-l pretindă pe Lăzău, dar n-aveam cum să fac rost de el! I-am zis: „Eu sunt domnul V., dacă vorbeşti cu mine e ca şi cum ai conversa cu şeful!” Foarte aferat, am dat să răsfoiesc nişte hârţoage de pe birou, însă uitasem să le aduc... Fata şovăia. M-am dus la uşiţa laterală şi am ridicat preţ de o secundă perdeaua ce o moştenisem de la premergătorii noştri, nişte reprezentanţi ai medicamentelor împotriva gutei, care dăduseră faliment. Prin dreptunghiul murdar al uşii se zări, ca într-un vis urât, un şir de mutre blegi parcă anume confecţionate pentru a demonstra neurastenia şi plictisul: o altă invenţie „diabolică” a maniacului de G., menită să arate cât de tare ne asaltează clientela, în rea­litate profilurile erau din carton, furate, zic eu, din recu­zita unui teatru pentru trăsniţi. — Precum observaţi, sunt extrem de ocupat, treceţi la subiect, duduiţă! Fata vârî în mine întreaga verzime a ochilor ei. — Aţi văzut gazetele de dimineaţă? — Fireşte! am minţit. Ea împinse către mine un ziar ce-l adusese, indicând un titlu: „Delia Sânnicăuanu, marea vedetă, moare subit. Dilema poliţiei. Încă odată, poliţia incapabilă! Sora cea mică a actriţei, Stela, decisă să ceară ajutorul lui Bonifaciu Lăzău”. Am mârâit cum îmi închipuiam că trebuie să mârâie un copoi: — Cunosc cazul. Dumneata eşti desigur Stela Sânnicăuanu, ce doreşti de la noi? — Capetele vinovaţilor! împuşcă fata, împungându-mi fruntea cu o privire atât de ascuţită că mă prinse o durere. Însă demonul ţâfnoşeniei îmi trase un ghiont, aşa că am răspuns: — Simplu. Când doreşti aceste capete? Ea îmi aruncă o privire puţin descumpănită de data asta. Zise: — Poliţia calcă în... astea, cum le zice, străchini, sper că Lăzău va face lumină... Aici interveni iarăşi Balamela: — Era vorba de o sinucidere, nu? Domnul V. abia de-i aruncă o privire jenată şi continuă; — Am întrebat-o pe amazoană pentru ce venise ea la noi şi nu „tăticul”, sau în fine altcineva din spiţa bărbă­tească a familiei, cum ar fi fost firesc. — Tata, se strâmbă clienta, e la Basel, la conferinţele lui. A răcnit prin telefon să facem ce putem! N-o iubea pe Delia, bănuia că ar fi un păcat din tinereţe al mamei… Zicând acestea, Stela Sânnicăuanu scoase din poşetă ceva frumos, un teanc de... — ...batiste roz, spuse Balamela. — Un teanc de bancnote. Nu numai musca din birou era lihnită, ci şi mie-mi cântau maţele. Fata zise: — Pasează acest avans domnului Lăzău! Îl aştept! Am condus-o pe prima clientă a Agenţiei, am ascultat o clipă cum ţocăie din tocuri; visul meu era să cobor iute să înfulec o iahnie bună, când ce se întâmplă? Iarăşi telefonul... — La receptor – actriţa asasinată! se repezi Balamela. — La telefon, ziarele. Şi aceia, nebuni! întrebări peste întrebări! Ce răspunsuri ameţite am mai dat! A doua zi însă din ziare aveam să aflu că fusesem angajat – că Lăzău fusese angajat – de una dintre cele mai cu ifose familii. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am înhămat la costumul de duminică, deşi era miercuri, zi de post. Palatul Sânnicăuanilor mă năuci! — Altfel ne-am înţeles, domnule V.! mă întâmpină Stela, jucându-se cu o cravaşă moale, galbenă. De ce n-a venit domnul Lăzău? Am îngăimat că şeful e prins în treburi „mai impor­tante”, explicaţie ce avu darul de a-i scoate coarne prin tâmplă, de furie. Ce treburi pot să fie mai importante, decât moartea Deliei? — Domnule, îl întrerupse Balamela, ai dezlegat cazul – ori ba? — Lasă-l pe om să expună faptele, protestă Ceclan. — Am făcut, îşi urmă domnul V. firul, o serie de vizite la locul asasinatului, dar de dragul unităţii de timp, de spaţiu, de retorică, le voi trata ca şi cum ar fi fost una singură. Stela Sânnicăuanu începuse a mă urî, iar refre­nul ei favorit era SĂ VINA LÂZĂU!! În spatele casei lor, veritabil palat, exista un spaţiu unde, prin luminişurile de fagi, soarele de toamnă pornise un joc. Acolo murise actriţa. M-am apropiat de o statuie a lui Bachus, zeul acela beţivan, ştiţi, am atins cu vârful cârjei urciorul de la picioarele zeului, şi urciorul, sunând a gol, se clătina puţin, desprins din soclu. De la mică distanţă Stela urmă­rea cu dispreţ tentativa mea de a face pe deşteptul, pe detectivul... Cunoşteam desigur împrejurările stranii în care murise soră-sa, vedeta: de necrezut, dar o lovise în gât o săgeată otrăvită... — Imposibil! Aşa ceva se întâmplă numai în junglă, bolborosi Balamela. — I-am şi spus Stelei: „Domnişoară, în veacul nostru se moare de glonte, ştreang, gaze asfixiante, demenţa, ciroză, – neplăcute, murdare morţi. Sora dumitale, veri­tabilă artistă, şi-a ales un sfârşit romantic, o săgeată care vine de undeva, trimisă nu se ştie de către cine… — Nu Delia şi-a ales acest sfârşit, scrâşni Stela Sânnicăuanu. Săgeata aceea romantică era otrăvită, ţi-o rea­mintesc, domnule! Dar ce stau să discut, UNDE Ε LĂZĂU?? Ε la dracu, aş fi vrut să-i arunc, dar în loc de asta am pus iar placa cea veche cu treburi mai presante şi mi-am continuat „investigaţiile”. Mare lucru nu nădăjduiam să aflu, totuşi, ca să par a fi în centrul chestiunii, am cerut să mi se indice exact locul unde căzuse actriţa, acolo în pajiştea aceea ademenitoare, precum şi distanţa la care se aflau persoanele ce o însoţiseră în plimbare, adică bătrâna ei doică şi o anumită domnişoară Vascopol. şi aceasta actriţă, însă, ca să zic aşa, ratată, admiratoare a Deliei, sau mai ştii, falsă admiratoare... — Da, aici e cuiul chestiunii! se precipită Balamela. Domnul V. sorbi din paharul său. — Victima obişnuia să se preumble în spaţiul acela însorit şi pustiu, fiind o fire meditativă; ocupându-mă de sfârşitul unei firi meditative, încercam să-mi compun o faţă meditativă, dar în realitate mă simţeam ridicol şi nu mă gândeam decât cum să evadez, când glasul pene­trant al Stelei mă ajunse din urmă: — Dar lupa unde-ţi este, domnule ajutor de copoi? — Lupa?! am tresărit eu din toate fibrele şi tot întrebându-mă ce naiba voise să spună, am călcat greşit şi m-am prăbuşit ca un sac. Am recuperat cu greu cârjele, şi mai greu m-am pus pe picioare, rezemându-mă de ceva... Am mai continuat vreun ceas jocul meu penibil de-a poliţistul în acţiune, nu de alta dar să nu zică bestia aia mică şi cu gură rea, că mă plătise pe degeaba, mi-am săltat apoi panamaua şi m-am tot dus învârtindu-mă, nu înainte de a promite într-o frază seacă precum cartonul presat că voi raporta şefului, lui Lăzău deci, tot ce este necesar, iar el va trage concluziile definitive. Concluzii definitive – auziţi! Mă vârâsem într-o încurcătură bles­temată Când l-am revăzut pe amicul meu, domnul G., exaltatul şi maniacul, i-am zis că dracul s-o ia de treabă, eu dispar de pe schema Agenţiei, dar el pretinse că alta va fi dispoziţia mea după o cină suculentă şi cum, graţie Stelei, întâmplării şi Satanei în acelaşi timp, ne aflam în fonduri, ne-am prelins către „Cişmeaua Roşie”, un birt în vogă unde friptură şi vin roşu am cerut. — Dă-i drumu’! zise domnul G., şi i-am povestit vizita, el medită, maniacii ăştia uneori meditează, face parte din boală, şi au şi idei; „asociatul” frunzări cu grijă fiecare amănunt, se opri asupra căderii mele, cinci mi-am pierdut cârjele şi capul. — Stela te-a ajutat să te ridici? — Stela? N-ar fi întins un deget – nici dacă mă înecam. M-am rezemat de ceva... era acolo, parcă, o rablă de măsuţă şchioapă... — Ce să caute o blestemată de măsuţă pe o blestemată de pajişte? se agăţă maniacul de acest fleac. — Habar nu am, ce importanţă are? am strigat, şi deodată am dus degetul la gură. În cârciumă, la „Cişmeaua Roşie”, intrase cine? Domnişoara Stela Sânnicăuanu în persoană. O însoţea un tip fercheş... — Asta e o blestemată de coincidenţă, se opuse Balamela, eu nu cred în coincidenţe... — Ia mai taci, ceru Ceclan, fără coincidenţe nu s-ar întâmpla nimic pe lume! — Mare vorbă, aprobă domnul V. Şi cum vă zic, tânăra pereche se instalează într-un colţ, fără să mă observe... Bineînţeles, n-am făcut nimic pentru a-i stimula spiritul de observaţie... — Nu pare cine ştie cât de marcată de moartea surorii ei! comentă maniacul meu. — Păi, am zis, acum e unica moştenitoare, sau cam aşa ceva... — Atunci, ea este şi asasina, şopti ziaristul. — Nu ţine, băiete, i-am răspuns. — Crede-mă, totdeauna ei, moştenitorii unici, sunt asasinii! — Nu merge, îţi spun! Pentru ce l-ar fi angajat pe „Marele Lăzău”? — Nu ştiu. Ba ştiu. Ca să arunce praf în ochii lumii. — Nici acum nu stă în picioare teoria ta, i-am spus maniacului. Când a fost asasinată actriţa, sora ei lipsea de acasă. Plecase de vreun sfert de ceas. A aflat despre tristul eveniment pe terenul de tenis, la club... Domnul G. îl arătă pe frumuşelul de lângă Stela. — Cine-i individu’’? I-am explicat că n-am de unde să ştiu, dar amicul pretinse că un detectiv particular trebuie să cunoască totul despre clienţii săi, şi nu numai despre ei, apoi momi un picollo cu oareceva mărunţiş şi astfel aflarăm foarte simplu, iar nu prin investigaţiuni subtile, că însoţitorul Stelei Sânnicăuanu e un domn Flentea, băiat de lume, sportsman şi aşa mai departe, şi că ei doi se cam vânzolesc împreună de la un timp, însă cu mare discreţie…

Moartea ca o floare de Nu-ma-uita de Leonida Neamtu Stau iarăşi la „masa de plumb”. Mă bucur de o clipă de răgaz, trecătoare clipă intermediară, rotundă, sau mai curând ovală, ca desenată de un copil ce ţine pentru întâia oară creionul în mână, ca un inel al lui Saturn, văduvit de planeta sa, şi, fireşte, întristat. Din această cauză: a dispariţiei planetei-mamă. Dar iertaţi-mă pentru o asemenea introducere confuză! Liniştea aceasta nu mă poate înşela, aşa cum nu mă pot induce în eroare nici vrafurile de hârtii de pe „masa de plumb”. Agitaţia va începe într-o clipă-două: pun pariu pe cinci mere Ionathan, roşii, mari, dulci, aromate, că ştiu cine se va înfăţişa imediat: profesorul Marius Lupu, învă­luit în fumul pipei sale, ca-ntr-un mister. Sunt convins că vine să-mi spună cine e asasinul! El observă, trage con­cluzii, inspiraţia nu-i dă o clipă de răgaz. În acest interval pata de soare, mai bine zis raza ce reuşeşte să se strecoare prin frunzişul castanului din faţa ferestrei, imprimă pe peretele din dreapta un contur auriu, aducând perfect a revolver! Pe onoarea mea, pentru acţiune poliţistă, soarele ştie cum să-şi modeleze efortul. De câtva timp urmăresc pata de lumină: e distracţia mea de după masă. Înainte de a sugera un revolver, seamănă cu o floare, cu o garoafă, iar acum ia, încetul cu încetul, contu­rurile Americii. Puţin mai târziu se va transforma într-un nud superb, iar după o jumătate de ceas va prinde profi­lul unui topor. Ştiu, fiindcă în fiecare zi e la fel. Dar, ce e drept, şi fantezia mea o cam ia razna! Haide! Iată-l şi pe Marius Lupu. Nu spuneam că el va fi omul-cu-soluţia? Dar te pomeneşti că ar fi mai bine s-o iau de la înce­put? Nu sunt convins... Cine-şi mai începe astăzi cărţile cu începutul?   Cu îngăduinţa dumneavoastră, fotografiile mint. Nu din cauza calităţii discutabile a clişeu­lui, sau în orice caz nu totdeauna din acest motiv. Un zâmbet, ca să folosim un fel de figură de stil inversă, te expe­diază direct în cercul erorilor. Ce te faci, încrezutule? (Da, în acest moment, dacă vă interesează, pata de lumină de pe perete s-a alungit şi aduce a nud...) Şovăind, te zbaţi ca un înotător rănit, cu două săgeţi înfipte între omoplaţi, fără speranţe să ajungi la mal; între timp decorul e altul: fluviul pe cursul căruia sperai să navighezi îşi mistuie unduirile în deşert. Într-un fel de Sahară adică, peisajul căreia se schimbă din cauza nisipurilor mişcătoare, a simunului şi a celorlalte elemente fierbinţi ce brăzdează un deşert... Şi cu acest gând, să mai privim o dată fotogra­fia din stânga! Bine lucrată. Ştefan Paim trimite un zâmbet sfidător de bărbat frumos, potrivit pentru rolurile jucate în tinereţe de John Wayne; la mijlocul vârstei mature păstra obrazul neted, bronzat totdeauna, o limpezime a pri­virii calme, uşor insinuante. Dar fiindcă fotografia minte, pot spune că în realitate era un ins violent, dur, de o teri­bilă încăpuţi nare. Un om curios să afle, să cerceteze, ajutat de inteligenţă şi spirit de observaţie. Dacă mai trăia două luni, Ştefan Paim ar fi împlinit patruzeci şi opt de ani, şi cine ştie ce minuni ar mai fi făptuit. Trei gloanţe minuscule, trimise dintr-un revolver-jucărie, marca „Hagg”, l-au lichidat. Îmi permiteţi, nu-i aşa, să folosesc acest cuvânt, lichidat, care sună atât de pro­miţător într-o istorie detectivă. Moartea năprasnică, neaş­teptată, dură ca el însuşi, l-a surprins într-o seară din toamna anului trecut, la începutul lui august, o seară de­osebit de catifelată, când nimeni, nici măcar un om ca Şte­fan Paim, fost contrabandist, nu se pregăteşte să moară. La drept vorbind cred că nimeni, niciodată, nu se pregă­teşte să moară! Pe la două noaptea, după o goană infernală cu auto­mobilul, am ajuns în oraşul M. Din primul moment mi s-a părut că afacerea e încâlcită ca un blestem de vră­jitoare arsă pe rug, şi nu m-am bucurat. Strada Marco numărul 19, în apropierea gării mici, de unde pleacă zgomotoasele trenuleţe forestiere. Doi băr­baţi plini de importanţă de la secţia judiciară, doi medici şi alte persoane auxiliare, cu toţii transpirând ca nişte dia­voli puşi să supravegheze cazanele mari ale iadului, se cam agitau în derută, mai mult de formă, încercând să con­vingă nu ştiu pe cine să fac totuşi ceva util. Pesemne voiau să impresioneze stafia celui mort. Oameni ucişi, vreau să zic asasinaţi, cu trei gloanţe enigmatice în pântec, nu se mai pomeniseră în localitatea M., de multă vreme, dinainte de al doilea război mondial, când prin localurile din oraş se pomeneau brusc faţă-n faţă bande rivale de contra­bandişti, şi se ucideau niţel, ca-n Texas. (M. are o aşezare potrivita pentru aşa ceva, e oraş de frontieră). Revin însă la momentul sosirii: în stradă aşteptau mai mulţi indivizi, plesniţi de un fel de curiozitate lu­gubră, sau mai ştii, de compătimire, sau de frică? Risipiţi pe ici şi colo, gesticulau ca nişte personaje bacoviene, iar pe frunţile lor strălucea sudoarea. Pe dealurile dimpre­jurul oraşului poposiseră mingi luminoase de ceaţă. Te­ribil de caldă era noaptea aceea de august, îmi amintesc. Pe un scaun din curtea casei „în care se comisese omo­rul”, într-o poziţie destul de incomodă, cu picioarele lungi întinse şi capul dat peste spătarul scaunului, stătea sub supravegherea strictă a vreo trei bărbaţi cu mutrele exagerat de încruntate, un tânăr frumos, cu înfăţişare atle­tică, dar plin de vânătăi, cu ochii întunecaţi. La ivirea noas­tră abia s-a clintit. Scaunul pe care fusese bine înşurubat avea un picior mai scurt, avantaj care-i permitea să se legene uşor, când şi când, mimând un fel de nepăsare indolentă. Şi el transpira, ca şi păzitorii săi. Mai multe felinare cam chioare ardeau aşezate alandala prin curte; asta crea o impresie alarmantă, apăsătoare. Am remarcat şi o femeie cu trăsături interesante, în rochie închisă: stătea nemişcată, cu bărbia în piept, cumva absentă. Mi s-a spus că e Alexandrina Boroş, „prietena” celui ucis. Alături de ea se frământa un ins voinic, cu pipă. Noaptea înţepenise deasupra oraşului. Părea că un astru uriaş, negru şi totuşi fierbinte, se roteşte pe cer în imediata apropiere a pământului. În orice caz felinarele acelea, prea multe, nu mi-au plăcut de loc. Un căţel alb, prea viu în zăpuşeala aceea moale, se învârtea printre picioarele tuturor ca lovit de streche, iar din când în când se oprea, ancora în coadă şi se apuca să urle. Am cerut să fie dus cât mai departe, dar să-l lase, fi­reşte, în viaţă. Apoi am întrebat dacă există vreo posibi­litate, la ora aceea, să bem ceva, un nevinovat pahar de sifon, sau apă minerală. M-am bucurat aflând că această posibilitate exista. Câteva case mai încolo e înfiptă în pământ o bodegă, iar responsabilul se afla printre inşii ce şuşoteau în stradă. Sosiră sifoanele şi cu această ocazie am constatat că toată lumea, fără excepţie, crăpa de sete, numai că, prinşi de treburi, uitaseră. Câteva minute mai târziu pluti spre noi şi o tavă cu vreo duzină de cafele. Erau cam dulcege, dar fierbinţi – ca să ne ajute la transpirat – dar în orice caz ne prinseră bine tuturor. Îl văd pe tânărul plin de vânătăi ce şedea pe scaun, pă­zit, aruncând o privire plină de năzuinţe spre pahare, şi-i întind unul, cu riscul de a trezi dezaprobarea generală, îl soarbe dintr-o înghiţitură. Nu era greu de priceput că el e suspectul numărul unu. Deodată îl auzii: — Sunteţi domnul Adrian Mocanu? Şeriful, adică? Mă privea ţintă, pe deasupra barajului mişcător al celor ce se agitau între noi, cu nişte ochi nu suficient de trişti pentru un prezumtiv inculpat. Mai curând era o privire puţin ironică. I-am făcut semn că da. — Numele meu e Frank Bradea! — O.K., Frank, i-am zis. Sper să iasă bine! (Cum naiba să-i fi răspuns altfel, de vreme ce-l chema Frank?). Apropiindu-mă, l-am simţit că miroase a alcool, şi m-am gândit că asta nu-l prea favorizează, şi că s-ar putea să nu iasă chiar aşa de bine. În plus vânătăile ce-i împodobeau faţa frumoasă păreau să fie de toate felurile, şi mai vechi, şi foarte proaspete, dacă mă pot exprima astfel. Ne-am dus să vedem cadavrul, dar mai întâi m-am interesat ce se întâmplase cu rudele celui ucis. Nu are alte rude în afară de o fiică, Nona, care a fost dusă în ve­cini, mi s-a răspuns. Asta e bine, am dat din cap, intrând în casă. Ştefan Paim zăcea frumos pe spate, nu într-o poziţie chircită, crispată, aşa cum vedem morţii „eroi negativi” prin filme, ci ca un mort „erou pozitiv”, întins cât era de lung în diagonală peste covorul persian de un gri de nuanţă aleasă, cum nu mai văzusem; alba cămaşă a vic­timei, puţin şifonată, cu trei pete de sânge, nu grozav de mari, dar fotogenice, alcătuia un interesant efect coloristic – natură moartă, da – şi-n acest moment unul din bărbaţii de la judiciară, pe nume Cristescu, scund, sub­ţire, cu o faţă fină în care natura ingrată împlântase un nas uşor coroiat, totuşi nu dizgraţios, dar nu ştiu de ce insist asupra nasului lui Cristescu, se înţepeni în prag, tăcut, în elegantul său costum de seară. Semăna puţin, şi nu ştiu de unde această asociaţie, cu un mic sfinx. Mi s-a părut că vecinătatea naturii moarte îl incomodează într-o anumită măsură, dar nu, el îşi oprise privirea asupra celor doi doctori care jucau şah alături de ca­davru la o măsuţă mică, rotundă, împrejurul căreia se in­stalaseră turceşte. Se ridicară, nu tocmai convinşi, văzându-mă (trec peste semnalmentele şi numele lor, care nu prezintă vreo importanţă în această acţiune, să mă ierte medicina legală!) Îmi întinseră nişte hârtii, dar cu un zâmbet acru i-am rugat să-şi continue deocamdată gambitul damei, sau în general să facă ce vor, eventual să meargă la cul­care ori să-şi viziteze inopinat iubitele. Rondul de noapte. Unul râse, al doilea mă privi ostil, dezaprobator: încă o dovadă, dacă mai e nevoie, că oamenii sunt diferiţi. O pen­dulă îşi legăna braţul în dreapta uşii, bătăile i se auzeau distinct, mi-am zis că discul de alamă pare să fie o far­furie zburătoare captivă. Multe gânduri neroade îţi trec prin cap noaptea, în asemenea ocazii. Spuneam că mi-a sărit în ochi amănuntul: lui Ştefan Paim îi lipsea mâna dreaptă, aproape de la umăr. Un infirm, asasinat. Multe complicaţii şi implicaţii psihologice şi celelalte întortocheli, şi aşa mai departe. — Accident, de pe când lucra la căile ferate, s-a în­tâmplat acum vreo zece ani, explică, strâmbându-se, Cristescu, arătând mâneca îndoită a celui de pe covor. Uite aşa, i-am dat ocol de câteva ori cadavrului. (Foto­grafiile fuseseră luate între timp, chiar mai multe decât trebuiau, de fapt aşa cum se întâmplă de atâtea ori, ele n-au servit decât ca piese la dosar). Acest Cristescu găseşte tocmai acum momentul po­trivit să mă întrebe dacă sunt sau nu căsătorit. Îi fac semn că nu, mirându-mă de întrebare numai din umărul stâng, fiind prea cald să mă mir din amândoi. Iată un amănunt care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe înrăitul autor de romane poliţiste Marius Lupu. (N-am explicat încă ce e cu acest personaj, dar o să-i vină şi lui rândul.) Vorbeam de amănunt: arma crimei se află acolo, revolverul negru, mic şi fin ca o bijuterie. (Proiectilele extrase din toracele încăpător al lui Ştefan Paim au dovedit că într-adevăr era vorba chiar de arma cu care s-a comis omorul, nu de un truc, aşa cum te-ai fi putut aştepta, dar asta am ştiut-o abia a doua zi.) Acest revolver marca „Hagg” fusese aruncat, sau scăpat, sau pus cu intenţie, sau uitat, pe covor, între cadavru şi uşă. Întâmplare? Calcul? Asasinul o fi sperat că an­cheta n-o să excludă chiar din primul moment sinuciderea? Fusese în acelaşi timp destul de rafinat – ucigaşul – pentru a nu-i potrivi revolverul în mână – mane­vră atât de grosolană! – mărginindu-se abia să sugereze posibilitatea ca în clipa morţii Paim să fi scăpat arma din mână? Dar ce sinucigaş poate să-şi tragă în piept trei gloanţe, în trei locuri diferite? Şi apoi, pe cât se ştie, sinucigaşii preferă tâmpla... Totuşi în sprijinul ideii de sinucidere sau a unei even­tuale vendete tainice, cu rădăcini în timpuri îndepăr­tate (de altfel şi arma era de fabricaţie veche), pleda foarte timid un atât de romantic indiciu pe care l-am lăsat cu intenţie la urmă. Iată despre ce este vorba. Alături de cadavru zăcea o tăietură dintr-o veche revistă, ca o limbă galbenă. Cine ar fi crezut că Ştefan Paim fusese cu mulţi ani în urmă un contrabandist iscusit? Şi cine ar fi crezut că în anii de liceu acelaşi Ştefan Paim scrisese şi publicase versuri! Iată ce poezie am găsit pe tăietura din revistă de pe covor:

Inotatorul ranit de Leonida Neamtu Sunt ani de zile de când nu mi s-a mai întâmplat nimic! E şi acesta, poate, un semn al crizei care trebuie să izbucnească. Mărinimoasă cu timpul meu, îl las să lunece şi mă bucur de perfecta simetrie a zilelor ce desenează aceeaşi scoică, aceeaşi lină spirală. Dar, de câtva timp, am observat că substanţele îmi joacă tot felul de feste! Se zice că înainte de sfârşitul lumii mările vor împietri iar pietrele vor începe să curgă; observ cu un fior, cum, sub ochii mei, corpurile insolubile, se dizolvă spectaculos şi pe neaşteptate, iar lichidele se cristalizează, împotriva oricăror legi fireşti. S-ar părea că e vorba tot de un sfârşit al lumii, însă parţial: numai pentru mine. Prin urmare restul omenirii nu trebuie să se teamă. Nu trebuie să se teamă încă… AXIX!! Mi se întâmplă şi alte lucruri ciudate. Când aud paşi în spatele meu, îngheţ toată. Am devenit sperioasă. Minute în şir rămân absentă, cu privirile fixate în gol, iar bărbaţii au şi observat că mă îngrijesc mai puţin decât de obicei. Lăsându-şi mâna pe umărul meu, spiritualul, dar puţin pătrunzătorul domn V., a şi strecurat o întrebare demnă de francheţea ce-l caracterizează: „Ioana, nu cumva eşti însărcinată?” „Ce vorbeşti, luminosule, la vârsta mea?” „Bah, la vârsta ta! N-ai decât patruzeci de ani şi arăţi ca o adolescentă… Eu, în locul lui Fred…” Pe Fred îl cheamă de fapt Anton, dar acest nume nu prea se potriveşte cu înfăţişarea lui distinsă de english gentleman; prin urmare a fost nevoie să-l rebotezăm.. Legătura noastră e veche şi fericită, cel puţin în ochii lumii. Oamenii se miră că nu ne-am căsătorit până acum, pe Fred îl miră de asemenea încăpăţânata mea rezistenţă în faţa perspectivei unui mariaj convenabil (în general, femeile nu dispreţuiesc această veselă ceremonie), pe mine mă miră insistenţele pe care le depune periodic Fred pentru a mă convinge… În sfârşit, toată lumea se miră şi se va mira în continuare pentru un motiv sau altul, dar asta nu schimbă nimic: nu mă voi mărita. Mă obsedează un refren pe care-l ştiu de multă vreme, pe care am. Impresia că l-am cântat cândva în faţa unei adunări de beţivani. Dar nu sunt sigură. E vorba de un om ce traversează fluviul, înotând cu o singură mână. Uriaşa umbră a înotătorului rănit mă acoperă cu încetul… Fred mă conduce acasă. Cu doi sau trei ani în urmă, o complicată execuţie testamentară m-a pus în posesia jumătăţii acestei mici vile ce aparţinuse unui preot-protopop, frate vitreg al mamei. Nu e cine ştie ce comoară. Un simplu acoperiş care mă adăposteşte împotriva ploii şi a frigului. Alt adăpost nu-mi oferă.. În cealaltă jumătate a clădirii locuiesc nişte bătrâni, dar nu-i văd niciodată fiindcă au în folosinţă o altă intrare. În faţa ferestrelor mele vibrează în lumină o grădină minusculă, năpădită de-a valma de tufe de coacăze, buruieni şi flori, iar de cealaltă parte a străzii, un pure încâlcit cu bătrâni castani şi plopi se înalţă ca o insulă de umbră. M-am salvat frumos din marele naufragiu, dar mai trist lucru e că unele fiinţe din cele ce mişună primprejur mă invidiază. Îmi trec mâna deasupra porţii pentru a lua cheia pe care o las pe cealaltă parte, agăţată într-un cui. Deschid. Fred mă urmează pe cărarea îngustă şi, după ce urcăm treptele, se apleacă şi scoate a doua cheie de sub preş. Însoţitor de ocazie şi amant convenţional, vrea să deschidă, dar îl opresc, şi, privindu-l drept: în ochi, îi arunc o frază livrescă: — Anton, fii drăguţ, astăzi insist să rămân singură. Haide, ştiu că nu eşti atât de dezolat pe cât vrei să pari… Du-te şi fă o partidă de biliard… Cu toate că mirarea lui trebuie să fie nemăsurată, reuşeşte să şi-o voaleze; stăpânirea de sine face parte din triunghiul educaţiei sale. — Ce s-a întâmplat, Ioana? Sper că nu suntem supăraţi. De ce-mi spui Anton? — Nu e acesta numele tău? — Aproape-l uitasem… Îmi spui Anton doar când… Plicticos animal acest Fred-Anton al meu! Dar, Doamne, ce băiat fricos şi cumsecade! Şi într-un fel, deşi n-ai spune, ghinionist.   Pe noptieră am un somnifer puternic, într-o sticluţă plată. Mi se întâmplă să-l folosesc în nopţile când întunericul devine fosforescent şi capetele retezate se ivesc ba la un geam, ba la altul… Singură (Fred se arătase docil), simt dorinţa nemăsurată de a înghiţi întregul hap. Să dorm, să plutesc în neant măcar câteva zile. Un câştig de câteva zile, un salt neaşteptat în timp mi-ar fi fără îndoială extrem de favorabil. Poate ar rezolva totul. Spaima ce mă asaltează în valuri succesive, brusc luminată de raza lâncedă a unui far bolnav („Nu e nimic, o uşoară nevroză, simple păreri, va trece…”), toate au desigur o cauză exactă, pe care eu mă prefac a n-o şti. Acum vreau să fiu singură, absolut singură, fără Fred, a cărui binevoitoare îngrijorare m-a urmărit în interiorul apartamentului, şi de aceea dau porunca: Anton, retrage-ţi umbra de lângă mine, umbra şi gândurile… Oricum, gândurile tale nu bat prea departe: artilerie uşoară. Aşa. Eşti un om de treabă, sprijin de nădejde, excelent amic (şi ai fi un soţ perfect, dar despre asta să nu vorbim), însă e momentul să te duci în drumul tău, cum zicea bunica. La club te aşteaptă bilele albe şi negre (de pe masa de biliard) şi nebunii (de pe tabla de şah). Nici acum nu sunt singură. Prin colţuri şi penumbre rătăcesc cuvinte, ironii, gânduri răzleţe, ale mele şi ale altora. Mai ales ale altora. Am deschis larg uşa şi le-am poftit pe toate să iasă: să nu vă mai prind pe aici, plimbaţi-vă pe unde poftiţi, sau întoarceţi-vă pe la casele voastre! Dacă ar şti cu ce mă ocup, Fred, cu artileria lui uşoară, şi-ar închipui că mi-am pierdut minţile. Pun pariu că nu s-ar gândi la altceva. O încercare de confesiune a unui tânăr nefericit, în fond o declaraţie de dragoste mascată (aş putea-o adăuga la hambarul unei recolte uimitoare), după disperate încercări de a se insinua pe lângă mine şi de a se ascunde, a fost nevoită să mă părăsească în cele din urmă, şi în sfârşit pot închide uşa cu cheia. Acum stau singură şi mă simt mai bine. În spatele meu în oglindă, tresar vagi pâlpâiri, într-un abur argintiu. Mărite Înotător, cum de am rămas atât de tânără, în ciuda anilor?. O forţă teribilă mă împinge spre fereastră şi de acolo încerc să scrutez prin umbra parcului, spre aleile încurcate şi băncile strâmbe unde omul acela îşi face de câtva timp veacul, schimbându-şi doar din când în când punctul de observaţie. Nu-l zăresc, poate a plecat, poate n-am să-l mai văd niciodată, poate că numai imaginaţia mea prea fecundă a creat strania capcană în care mă zbat. Prin umbră am umblat singură şi am aşezat trape ascunse, şi acum nu mai cunosc drumul înapoi. Iar prin aceste coclauri nu întâlneşti ghizi… Dar antenele cele mai sensibile mă avertizează că el nu poate fi prea departe, că n-a plecat, că un anumit destin ostil a hotărât să-l scoată mereu în calea mea» până în clipa când… AXIX!! E un ins cărunt, uscat, cu mers anormal, dar nu pot să explic din ce cauză e anormal: când încerci să-l analizezi, pare firesc, şi totuşi… O largă, uriaşă cicatrice, dar nu ştiu dacă e cicatrice, sau o malformaţie din naştere, sau poate o simplă deghizare, porneşte chiar de sub ochiul drept şi traversează faţa în diagonală, trecând peste nas, până sub urechea stângă. Din punctul meu de vedere nu e ceva hidos, pare mai mult o fâşie de piele străină, de nuanţă puţin diferită, aplicată cu dexteritate pe faţă. Gândul lui nu l-am putut pofti afară împreună cu toate celelalte. Gândul lui mă persecută în continuare, simt» şi zadarnic aş încerca să mă debarasez de această povară. O accept, încerc să mă obişnuiesc cu ea, încerc să-i descifrez sensul. „Îţi iese mereu în cale un om cu cicatrice, bah!”, ar râde veşnic glumeţul domn V. „Cum de ne poţi servi asemenea poveşti neacidulate, acum când omul cucereşte cosmosul?”, ar exclama acelaşi vesel, dar puţin inteligent domn. Ce gogoşi: eu simt că aceste fleacuri, precum zborul în cosmos, nu schimbă nimic, sau aproape nimic din condiţia noastră de oameni! E numai o activitate în plus. Şi mai simt că insul cărunt, cu mers ciudat şi cicatrice în diagonală, vine de departe. Poate de aceea picioarele lui calcă pământul în felul acesta neobişnuit, din cauza distanţei lungi pe care a parcurs-o, din cauza imensei oboseli acumulate, de-a lungul unui drum infernal, de muşchii gleznelor şi ai genunchilor, de oasele tălpilor chinuite şi de femurii săi. Şi tremur la gândul efortului inuman la care a fost supus tragicul meu urmăritor, şi mă simt formidabil de obosită, de parcă aş fi înfăptuit singură toate muncile derizoriei şi trecătoarei noastre, civilizaţii! Mă aşez la pian şi trimit câteva acorduri alarmate, închipuindu-mi că omul acela se află undeva printre umbrele parcului şi mă aude. Asta însă nu ajută la nimic: chiar dacă aude, nu înţelege. Aceste sunete, ce nu reprezintă altceva decât glasul teroarei ce mă cuprinde cu încetul, fac un scurt ocol şi se întorc, prăbuşindu-se peste mine. Tristă vânătoare cu bumerangul, împotriva unei ţinte necunoscute. Rămân în faţa pianului, degetele melc schiţează întrebări pe clape, înserarea trimite foşnet confuz de ape mari, gata să se dezlănţuie; dincolo de perdea, măştile îşi desăvârşesc hidoşenia, pregătindu-se să-mi iasă în întâmpinare. Cred că fiecare om are o perdea în spatele căreia ascunde tot felul de măşti. Încearcă să le ascundă, fiindcă tot apar ele din când în când. Nicio cortină nu poate fi trasă definitiv, nu-i aşa, domnii mei? AXIX!!               Dar eu mă prefac că nu-l observ şi mă prefac în continuare că nu-l recunosc. A juca teatru face parte din educaţia noastră elementară. Simt însă că aceasta e şi dorinţa lui, să rămână în umbră, ca să mă poată cerceta amănunţit, să-mi studieze în linişte existenţa, mocnind în adâncul catalepticei sale fiinţe o hotărâre pe care încă n-a cizelat-o suficient. Drumurile lui sunt, în principiu, de o concentrică precauţie, contrazisă pe neaşteptate: uneori dă dovadă de o uimitoare stângăcie! În asemenea cazuri acţiunile sale nu pot fi justificate în niciun fel: îmi răsare în faţă, privindu-mă drept în ochi, sfruntat, prea încrezător în lipsa de memorie a femeii! Ieşirile de sfidare sunt din ce în ce mai dese. Acest bărbat slab şi cărunt, atât de îmbătrânit, n-ar trebui să mă deranjeze, nici n-ar fi fost cazul să-l observ, însă eu ştiu că vine de departe şi înţepătura acestui gând trimite în sângele meu o infuzie de spaimă paralizantă. Iar când motivele fricii sunt neclare, e greu să iei hotărâri. Oricum e greu să iei hotărâri… După oarecari insistenţe, accept să ies la un local însoţită de Fred, împreună cu încă o pereche: el profesor, ea chimistă, colegă de laborator, ambii ceva mai tineri, lipsiţi de orice fel de complexe, cu viitorul aparent limpede, în fine, nişte oameni drăguţi. Înfiorătoare caracterizare: oameni drăguţi, dar aşa se exprimă lumea, cu intuiţia ei simplistă. Cele mai perverse canalii şi ticăloşii, cei mai abjecţi intră şi ei în această categorie. Toţi oamenii sunt drăguţi. În seara caldă, pe marginea trotuarului, bărbaţii, adică profesorul şi cu Fred, au o scurtă dispută cu privire la alegerea localului. Fiecare vine cu argumentele sale. Am revelaţia surprinzătoare că discuţia lor e decisivă pentru mine şi aştept înţepenită, privindu-mi vârfurile pantofilor. Sentinţa întârzie, aşa mi se întâmplă întotdeauna când mă las cucerită de nerăbdare. Soţia profesorului îmi vorbeşte despre ceva. Decid că dacă mergem la „Subterana Romanilor” presimţirile mele cele mai sumbre se adeveresc, iar dacă nu, va trebui să… Voi începe, poate, bătălia pentru certitudini. Bărbaţii cad de acord: da, mergem la „Subterana Romanilor”. Sângele îngheaţă în vinele mele, privesc cu grijă împrejur, în timp ce Fred, perfect mulţumit că şi-a impus punctul de vedere, mă ia de braţ. Neliniştea mea are o explicaţie precisă: „Subterana Romanilor” e fostul restaurant Bonel, dar despre asta vom mai vorbi… De vreo două zile neîndemânaticul meu urmăritor a dispărut. Sau a devenit dintr-o dată îndemânatec şi se află pe aproape, dar eu nu-l mai observ? Teroarea prezenţei sale nevăzute îmi macină încetul cu încetul rezistenţa. În paharul meu sclipeşte vin gălbui, ridic paharul, ridic şi ochii şi-l văd de cealaltă parte a sălii. Ce uşurare… parcă e mai bine aşa… ştiu că e acolo, lucrurile au revenit la normal… Deşi aproape toate mesele s-au ocupat, simt că aici ne aflăm numai noi doi. Situaţia e desăvârşită, ca un cerc. Destinul – geometru – marchează ultimul segment. Fred conversează cu profesorul. Culmea e că ascult cu atenţie tot ce-şi spun. — Ştiţi că de câtva timp Ioana îmi spune Anton? — Ştiţi că de câtva timp toate analizele îmi ies pe dos? reiau imediat. O necesitate acută îmi porunceşte să deschid gura, să vorbesc. Niciun ton fals. Două perechi onorabile, amice, la restaurant, distrându-se de minune, înconjurate de alţi oameni, la fel de onorabili şi de bine dispuşi. Fred al meu e un tip masiv. Dacă i-aş cere-o, ar înlocui bucuros o coloană, într-un templu. E plăcut, nu-i aşa, să fii alături de un bărbat de care să te poţi sprijini. Gânduri idioate – pentru a câştiga timp. Omul cu cicatrice cheamă chelnerul, cere de băut şi bea. O face cu gesturi nesigure, cred că îi tremură mâna. În sala plină de străluciri frivole, nimeni nu ştie de existenţa lui – în afară de mine. Singurătatea sa e amplificată de faptul că eu o constat şi o consemn. Chiar şi chelnerul îl serveşte cam peste umăr. Sâcâitor client: un om bătrân, prost îmbrăcat şi probabil fără multe parale, căruia mai bine i s-ar potrivi cârciumile de cartier.

Balada Capitanului Haag de Leonida Neamtu Enigma doamnei cu pelerină neagră           Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri... Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce in­tenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată... Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri... Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de fru­museţe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte. Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu decedase. Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghiocei­lor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie tre­buie dusă mai întâi la Salvare. Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu se­veritate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dic­ţiune perfectă şi de nişte ochi stacojii... — Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, pro­fesional, cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine ştie ce.   Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, ele­gant, spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii şefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demi­terea Chestorului Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! din această schemă nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa. Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30. Ră­nita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru şapte­zeci, relativ înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amur­gul... Amurgul... Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pie­tre, un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...? O femeie atât de frumoasă? Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse fi­gura de mare detectiv – cum şi era! — Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mul­ţumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poşetă?” — Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poşetă. Probabil au subtilizat-o. — Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu i-au fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut. Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai, doctore? — Nici una! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu inculpatul! — De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infa­tuare – cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, în­delung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte scandaluri? — Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi. Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri. — Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos? — De unde ştiţi? — Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Botta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se dezmeticeşte... Cu el să nu-ţi dai aere! — Eu nu-mi dau aere, domnule co...! — Lasă. Mai multă operativitate! — Ce aveţi de gând să faceţi? — Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximi­lian Cornea. — Care bicicletă? De ce nu criminalul? — Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din cercetarea sumară. — Dăm poza la ziar? — Poza bicicletei? se miră comisarul. — Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e. — Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un mi­lion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar? Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încă­perea. În aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină... Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, ve­nise din Capitală însoţindu-l pe şeful Brigăzii a 3-a Cri­minale care-l considera om de viitor şi-l adusese anume ca să mai înveţe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop de sănătate. Aşa considera marele criminalist Maximilian Cornea. Acest Adrian Mocanu mai rămase puţin cu indignatul medic. Păreau cam de aceeaşi vârstă, numai că tânărul po­liţist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita exagerat. — Nu te şucări pe şef, spuse Adrian Mocanu. Aşa e firea sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile, noapte bună! Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină nea­gră, nu o poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil, femeia surâdea, şi surâdea frumos, iar sub acest surâs se insinua un text laconic, decent: «Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistă miniaturistă, domiciliată în oraşul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în cursul nopţii de ieri, aproximativ la ora 23, vic­tima unui atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit o armă albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i frumoasei artiste (divorţată acum doi ani de dl. Inocenţiu Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află sub îngrijiri atente. Ancheta a fost pre­luată de cunoscutul detectiv Maximilian Cornea, din Bucureşti, secondat de ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, şi de forţele poliţieneşti locale. Medicul legist Botta a declarat textual: „Vom vedea!” Cei ce doresc să furnizeze informaţiuni, să-l caute pe comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefec­tura de Poliţie. Iscălit: Informator.»   Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la ora trei dimineaţa, trei şi ceva. Ce a făcut până atunci, vom vedea, sau nu vom vedea, în funcţie de necesităţi. La ora şase dimineaţa, comisarul a avut o convorbire tele­fonică. La ora şapte dimineaţa, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea care dormea, sau se prefăcea că doarme. Adrian Mocanu, ardelean din naştere şi care fusese preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, te­nace şi căpăţânos, dar şi iscusit, îi şopti chelnăraşului ce venea tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frişcă şi o gustare: „Fii atent, boy! Nu face zgomot. Când se enervează aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în spe­cial cu papucii!” — În viaţa mea n-am avut şi n-am purtat papuci, ce, sunt scos la pensie? se răsti comisarul care drakku ştie din ce pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea? Perfect. Şi mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineaţă. Iar în gazetă, nătărăii aceia au inse­rat ştirea cu privire la atentat şi chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au luat fotografia? Cine le-a fur­nizat informaţia? Vom afla. Dar tu ce ai făcut toată noap­tea, puştiule? — Am executat întocmai dispoziţiile dumneavoastră, domnule comisar! — Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă ajutorului de chelner. Eşti amabil să ne scuteşti de prezenţa dumitale? Şi să nu rămâi la uşă, că faci otită medie; Şi acum, Adrian, află că eu ştiu totul din privirea ta, ai grijă să te controlezi, înţeleg să aflu eu totul, dar de ce să afle oricine? Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian Mocanu era nepăsătoare şi, cum se zice, impe­netrabilă. — Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gra­tis... avem numele doamnei, profesiunea, adresa...

A V E R T I S M E N T !               Nu căuta, cititorule, cu tot dinadinsul, analogii, nu scormoni febril prin dicţio­nare şi atlasuri pentru confruntări, nu-i face autorului procese de intenţie. Lu­mea acestei cărţi îi aparţine integral. Ma­teria însă din care şi-a construit-o este universală.   Degeaba fugiţi spre necunoscut şi vă înălţaţi spre soare, dacă nu duceţi cu voi un suflet mai bun şi mai nobil.   Mihail Sadoveanu   CAPITOLUL 1.             Mă numesc Horia Velican. Ziaristul Horia Velican, născut la 16 iulie 1927, în satul Blidari, comuna Cîrligele, judeţul Vrancea. Sub această identitate am fost arestat luni, 26 septembrie 197 ... Cîte zile au trecut de atunci? Cîte luni? Cîţi ani? De ce mă întreb? Oare, mă interesează, în­tr-adevăr, timpul? Este necesar, absolut necesar, să răspun­dem tuturor întrebărilor din noi? Timpul nu mai lucrează pentru mine.’ De fapt, mă aflu în afara timpului. Acesta e sensul exact al condiţiei unui spion arestat. Un spion arestat nu are decît trecut. El a fost. Atît. Aste vroiam să spun: Spio­nul Horia Velican a fost. Timpul său curge pînă într-o dimi­neaţă de septembrie. Dincolo de cumpăna aceea nu rămîne decît un nume, o fişă, un dosar. Ce înseamnă, la urma urmei, soarta unui spion? Cît valorează viaţa lui? La cît se reduce ea? Satisfacţie, datorie, bani, spirit de aventură? O meserie ca oricare alta? Iubire, ură, tentaţia necunoscutului? Jocul în­tîmplării? Prăpastia şantajului? Frică sau nebunie? Nimic sau toate la un loc? Ce-a însemnat Casablanca, celebrul spion Casablanca? Dar Stieber? A existat într-adevăr un om care s-a numit Karl Schulmeister? Mata Hari n-a fost oare pură ficţiune? Să fi fost îtichard Sorge doar un simplu mit? Ce-au vrut aceşti oameni? Ce-au gîndit, ce-au făcut şi ce-au vrut ei? Baruri de noapte şi dansatoare fumînd tolănite lîngă generali năduşiţi, doldora de secrete militare? întîl- airi conspirative în vile cu pereţi dubli? Răpiri îndrăzneţe de magnaţi financiari străini? Pachete groase de bancnote noi, foşnitoare? Viciul jocului periculos? Dragostea anima­toarelor pieptoase şi flegmatice? Fiorul acela unic al unei recrutări subtile, la o inocentă ceaşcă de cafea, a miniştri­lor plenipotenţiari? Doamne, cît de ridicule sînt toate astea acum, cît de stupide, mai ales că în stupiditatea lor germi­nează atîta lipsă de omenie ... atîta cruzime ... Cunoşti o femeie, ai cunoscut-o întîmplător, ţi-o apropii, te apropii de ea şi vă împrieteniţi, te regăseşti în sufletul ei aşa cum nu­mai în sufletul mamei îţi mai poţi desluşi cugetul, chipul interior, şi viaţa pare dintr-o dată altfel, merită s-o chel­tuieşti, apoi primeşti un semnal de undeva şi i te supui, îţi inviţi iubita la plimbare, te uiţi în ochii ei ca şi altădată, cu aceeaşi candoare, o conduci pe o străduţă învăluită în beznă şi-i înfigi între omoplaţi un pumnal, lovitura e scurtă, fulgerătoare, gestul e profesional, deoarece a trebuit să ucizi un duşman. Femeia te vîna de mult, ea te-a căutat, ea te-a întîlnit, n-a fost, de fapt, nimic întîmplător, ţi-a ieşit în cale fiindcă a vrut ea, fiindcă era plătită să facă acest lucru, fiindcă erai sortit sacrificiului barbar pe altarul in­formaţiilor secrete. Atîta doar că, undeva sus, un ochi rece şi atent ţi-a trimis un semnal, un avertisment cu o clipă mai devreme, exact clipa cît ai avut răgazul să faci gestul acela îngrozitor. De ce femeia nu te-a lichidat din pri­mul moment? De ce zilele alea lungi, nesfîrşite, de iubire, îndărătul cărora ardea gîndul asasin? Sînt întrebări cum­plite care te vor mistui mereu, cît vei face umbră pămîn- tului, pentru că îndoiala sapă nişte prăpăstii din care nu mai poţi ieşi niciodată. Oare, cît mai am de trăit? Am fost arestat. Mă vor jude­ca. Ancheta curge parcă prea încet. Cît ştie căpitanul Bo- beică? Ce ştie el despre mine? Ce e în capul lui, de se uită la mine lung, fără adresă? Are un aev, ciudat, nu, mai degrabă un zîmbet ciudat. Ce urmăreşte căpitanul? De ce e atîta linişte în jurul meu? Voi fi condamnat? La ce bun toată istoria asta idioată? „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!” De ce să scriu? Cui să scriu? Cui foloseşte? Mie, în orice caz, nu. Am pierdut, plătesc. Toţi pierdem. Toţi plătim. Mai devreme, sau mai tîrziu, toţi ne reglăm conturile. Nimeni nu rămîne veşnic debitor, chiar dacă ultima poliţă o achită neamurile care încă nu s-au născut. Terra e o imensă piaţă plină pînă la refuz cu debitori şi creditori. Restul e tăcere. Vreau să plătesc! Nu mai suport tăcerea! De ce-i atîta linişte în jurul meu? De ce nu se aud pereţii urlînd? De ce nu ţipă uşa de cît sar­casm şi furie şi durere şi neputinţă s-au strîns în spatele ei? De ce ancheta abia se tîrăşte — cuminte, calmă — cînd simt dincolo de ea spasmul nerăbdător al panterei? De ce nu sînt presat, confruntat, hărţuit, de ce nu sînt torturat să vorbesc, să zbier, să declar, să divulg? De ce tăcerea asta? Oglinda mă fascinează. Se află deasupra lavoarului. Se uită la mine cu un chip straniu. Oglinda îmi azvîrle în faţă o figură halucinantă, cu priviri negre, cu orbite negre, cu părul negru, zburlit, dezgolind o frunte înaltă, albă ca varul, pe care zadarnic o mînă străină pipăie, se plimbă, mîna şi fruntea şi chipul încropind o imagine pe oare n-o recunosc. Singuri ochii nu m-au trădat.. . „Scrieţi, dom­nule Velican, scrieţi! . -Şi dacă nu scriu? E simplu. Ex­trem de simplu. Nu mai scriu şi gata. Mă întind în pat şi aştept.. Mi-e somn. Aş vrea să dorm ... Oricum, sfîrşitul nu poate fi prea departe. Oricum, el trebuie să vină. Şi atunci, punct. Dar pînă atunci? Asta e. Se pare. că Radu Bobeică ştie cîte parale fac nervii unui ziarist bătrîn. . . S-o fi aflat oare la Centrală despre căderea mea? M-au abandonat? Nu există nici o scăpare? Doamne-dumnezeule, dacă am ajuns să-mi pun astfel de întrebări, înseamnă că sînt pierdut. Sînt eu şi totuşi altul. Mă recunosc din ce în ce mai greu. Puţin cîte puţin, Horia Velican piere, se stin­ge. Ceva >a dispărut din mine pentru totdeauna. Undeva, acolo în străfunduri, s-a produs o fisură şi mă scurg, încet- încet, clipă de clipă, afară, în neant. Cînd am simţit sur­parea? Atunci, în minutul căderii ... Imaginea are prospeţimea fulgerului. închid ochii şi re­văd desenul viu^şclipitor, orbitor ... Blocul „Minerva”, uşile mari din bronz şi cristal, scările din marmoră, coboram scările cu o casetă de voiaj în mîna stingă, fumam preocu­pat, detaşat, cu o distincţie de fumător înrăit, m-am oprit’ un moment, am zărit taxiul pe care-l comandasem telefonic din garsonieră, m-am precipitat către el, la aeroport mă aşteptau alţi colegi, o delegaţie de breaslă care pleca în străinătate, am deschis portiera, m-am urcat... Atunci, în minutul căderii, n-am rezistat. Minutul de cădere, minu­tul de care m-am temut toată viaţa, nu eram pregătit pen­tru acel minut. Atunci s-a rupt ceva în mine, am simţit că se frînge un resort acolo, înăuntrul meu, dar n-am ţipat, nu m-am zbătut, n-am zbierat ca un nebun, ar fi fost inutil şi mai ales de prost gust să mă dau în spectacol, să urlu, să muşc. Nu ştiam că mă pîndeşte minutul fatal, ches­ tia aia cu al şaselea simţ care te pune în gardă cînd te paşte un pericol e o chestie idioată, o aiureală, în care n-am crezut niciodată, am deschis portiera, m-am urcat şi abia în maşină am văzut că sînt încadrat de doi indivizi, desi­gur doi ofiţeri de securitate, care nicidecum nu erau puşi pe farse. Mai tîrziu, nu prea tîrziu, am aflat că unul din cei doi bărbaţi era chiar căpitanul Radu Bobeică ... Atunci s-a produs şocul, ruptura. Taxiul demarase lin, fără grabă, nimeni nu scotea un euvînt, era un sacrilegiu să pîngăreşti tăcerea aia sfîntă a gîndurilor cu vorbe calpe, priveam pier­dut uşile mari din bronz ale jîlocului „Minerva”, în care lo- cuisem pînă atunci, şi deodată l-am văzut pe Horia Velican coborînd scările, caseta de voiaj o ţinea în mîna stîngă şi fuma pătimaş, elegant... Apoi, halucinaţia a dispărut brusc, ireală ca un vis urît... Am scos un icnet scurt, scîrbos — am oroare întotdeauna faţă de slăbiciunile omeneşti! — şi mi-am cuprins fruntea între palme. N-am leşinat, n-am dat ochii peste cap, îmi presam tîmplele cu palmele, degetele mi s-au încleştat în păr şi am strîns ca un smintit pumnii. Minutul căderii tre­cuse:.. O săptămînă mai tîrziu, ori poate un veac mai tîrziu — nu ştiu, n-are importanţă! — căpitanul Bobeică mi-a vîrît în mîini un caiet şi un pix, m-a privit în albul ochilor într-un fel straniu, aş zice mai degrabă cu un soi de com­plicitate bizară, după care mi-a zîmbit cuminte, uluitor de cuminte, şi mi-a şoptit: „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. S-a răsucit pe călcîie şi a dispă­rut numaidecît, cu mersul lui sportiv, uşor legănat, avînd ceva de sălbăticiune în felul de a se face nevăzut. Să scriu? Asta-i bună! Ce să scriu? De ce să scriu? Cine mă va crede? Şi, oare, mai pot? .Mai pot să scriu? Cîtă pu­tinţă şi cît curaj mai pot rămîne într-un ins pe care-l aşteap­tă plutonul de execuţie? Cît adevăr? Şi zîmbetul acela ciu­dat al căpitanului... N-am fost niciodată în satul Blidari, din ţinutul Vrancei. De ce n-am fost? M-am temut de ceva? Cunosc pe de” rost multe destine, multe biografii din satul acela. A trebuit — demult, tare demult — să le învăţ, să le repet, să le ştiu pe dinafară ca şi cum ar fi fost ale mele, oa şi cum aş fi cres­cut cu ele, acolo în ţara Vrancei. De ce n-am avut curajul să merg în satul Blidari? Curios ce-mi trece acum prin min­te! Curioase şi sucite gîndurile astea. Curioase şi hapsîne întrebările ... De ce scriu? Ce-ar fi să mă astîmpăr dracului odată, să fac greva foamei, să mă dau cu capul de pereţi, să-mi tai beregăţile cu un ciob din oglindă, să termin odată cu toate?! De ce mă zbat, ce oaut? N-am de ce .mă agăţa, asta-i sigur. Atunci?? în fond, ce mai aştept? Pentru mine lucrurile sînt clare. Nu urăsc pe nimeni. Nu reproşez nimic nimănui. Nu-mi regret faptele. O să fiu condamnat la moarte şi măsura luată n-o pot considera decît justă. Pentru mine însă lucrul acesta n-are nici-o importanţă. Absolut nici una. Şi zîmbetul acela ciudat al căpitanului... De ce-i atîta linişte aici? O viaţă întreagă am trăit singur, dar preţul cumplit al tăcerii abia aici în plătesc. De ce să plătesc nu­mai eu? Numai eu sînt vinovat? Să fie Horia Velican sin­gur vinovatul? De fapt, cine e Horia Velican?   CAPITOLUL 2.             Acolo, pe ţărmul Vardarului, timpul e alftel decît aici, la Brăila, altele îi eînt meandrele, curgerea alta, clep­sidra e aceeaşi, nisipul nu-i. Vardarul e aspru ca un cio­plitor de piatră, zîmbeşte rar, e mereu obosit, furios şi în­cruntat. Dunărea e calmă, Dunărea e blîndă, calmă şi blîndă ca un cîntec (dobrogean e Dunărea în ostrovul Brăilei. Sarava Cristian era pietrar brăilean din tată-n fiu. Din cine ştie ce vremuri incerte, germinate în negura istoriei, neamul Saravilor lepădase ţinuturi mai calde, trecuse apele de Marmara, a urcat către Bosfor şi Dardanele, mai departe pînă la gurile bătrînului Danubiu, căutînd şi găsind aşe­zare ,creştinească aici, în cetatea Brăilei. Saravii erau cioplitori în piatră, asta făceau, asta învă­ţaseră de cînd se ştiau, ciopleau piatra, scormoneau ou dalta în măruntaiele ei şi dezghiocau, scoteau în lumină cruci somptuoase şi îngeri costelivi, un popor de îngeri trişti pentru cimitirele cetăţii. Saravii erau truditori în pia­tră, sumbri, săraci şi tăcuţi. Dezrădăcinaţi şi încăpăţînaţi, culţivîndu-şi cu iubire sta­tornică meseria din bătrîni, refuzînd alte îndeletniciri mai uşoare pe care apa Dunării le oferea cu generozitate, Sara­vii cărau piatra tocmai din coamele Pricopanilor, de din­colo de fluviu, din Dobrogea, din carierele Casimcei şi Babadagului. Piatră grea, piatră scumpă, cîştigul se împu­ţina, datoriile creşteau, neamul Saravilor se împuţina şi el. Sarava Cristian ajunsese, astfel, singurul descendent al spiţei sale, se considera de-acum os brăilean, os din os românesc, din amintirile străbune stăruind doar un abur de legendă despre mări şi ţări calde de unde porniseră înaintaşii săi într-un lung şi ireversibil exod, într-o fugă a disperării, salt în necunoscut şi plecare tiranică în spe­ranţa unor zile şi locuri mai bune. In primul război mon­dial Cristian şi-a pierdut părintele şi cei doi fraţi, iar patru ierni mai tîrziu, o iarnă cumplită, lungă şi cumplită ca un blestem, a murit şi Marina, mezina familiei, sămînţă ciu- 10 dată în neamul lor, palidă şi plăpîndă, care s-a stins încetul cu încetul de oftică. Nu se împlinise anul de la dispariţia Marinei cînd bătrîna Sarava a pierit şi ea brusc, într-o noapte, singură, fără luminare, fără să geamă, fără să fie bolnavă: a fost descoperită în zori, ţeapănă, cuminte, cu ochii închişi, cu mîinile reci încrucişate, abia încrucişate deasupra pîntecului oare zămislise zadarnic. Cristian a rămas unicul moştenitor al pietrăriei, atelier bine cunoscut în mahalalele sărace de pescari. S-a căsăto­rit, şi-a ales o muiere pe măsura lui, robustă, răbdătoare, sănătoiasă, au muncit amîndoi ca nişte căpiaţi ani de zile, au refăcut spiţa şi averea Saravilor, curtea eră iarăşi plină de copii, de orătănii, de cruci şi îngeri din piatră, cei drept crucile nu mai aveau aerul acela somptuos, îngerii însă erau la fel de trişti... Apoi, vremurile s-au răsturnat din nou, preţul pietrei creştea, preţul pîinii creştea, viaţa avea alt preţ acum, banii dispăruseră parcă într-o hazna fără fund, oamenii nu mai aveau hani, oamenii nu mai aveau de lucru, gîndurile negre şi datoriile se înmulţeau, covîrşeau, secătuiau burţile, min­ţile, braţele. în 1927, în casa lui Cristian Sarava s-a născut al cincilea copil, în 1929 al şaselea. Opt guri la masă, opt guri mereu flămînde îl încrîncenau să lovească piatra cu furie, cu rîv- nă, cu speranţă. • — Nelă! i-a zis el nevestei într-o zi, întorcîndu-se de la primărie cu o hîrtie în mînă, dacă nu plătesc banii ăştia într-o săptămînă, ne bate toba în curte, trebuie să vînd atelierul sau să-mi atîrn o piatră de gît. Ce facem? Nelia, Ioana lu’Bădălan, fiică de camionagiu, vînjoasă la trup şi cumpătată în cuget, n-a început să plîngă, n-a zbie­rat că-şi blestemă zilele cînd l-a luat pe Cristian, n-a urlat că are caSa plină cu plozi şi că o să ajungă pe drumuri. Nu! Şi-a privit doar bărbatul în ochi — erau frumoşi ochii Saravilor, adînci şi albaştri ca cerul Mediteranei — a pri­vit, a oftat şi i-a spus calmă. — Lasă, mă Cristule, că n-om pieri noi, ne-om hărăni cum om putea, mai plătim o parte din angaralele alea şi n-om pieri. Ne-or mai ajuta şi ai mei ... Cerem o păsuire la per­cepţie .. . Nu într-o săptămînă, ci după aproape trei luni, toamna tîrziu, în ourtea pietrăriei, invadată de glotaşi, prostime şi gură cască, bătea toba perceptorului. 11 Piatra se scumpise, nimeni nu-şi mai comanda pentru răposaţi cruci din piatră, cei vii n-aveau după ce bea apă, iar cei morţi se puteau mulţumi şi cu două scînduri înfipte la căpătîi, atelierul „Sarava şi fiii” dădu faliment, licitaţia abia izbutind să agonisească gologanii pentru plata vechi­lor datorii. în aceeaşi toamnă, lăsîndu-şi familia în grija socrilor, Cristian şi-a luat lumea în cap, căutînd năuc alte ţărmuri ale pîinii. Ori, poate, chemarea străbunilor îl împingea — în vremuri de cumpănă — către mirificul pămînt al făgă­duinţei. Lăsa în urma lui un timp tulbure, lăsa cozile nesfîr- şite ale căruţaşilor în grevă, frunţile posomorite, întunecate ale hamalilor, şiruri nesfîrşite de hamali cu braţele atîrnînd inutile, cu spinări şi grumazuri inutile, aşteptînd disperaţi şi inutili, lăsa ochii mari, întrebători ai copiilor, ochii adînci ai nevestei care-l îndemnau caută, caută, caută.. In Australia s-a angajat ca văcar la un neamţ, venit înaintea lui acolo doar cu cinci ani. Neamţul — şi el de oRîrşie greacă, îl chema Otto Mahas — îşi încropise deja o avere zdravănă, aici oamenii erau altfel, altfel pămîntu- rile, cine se zbătea, şi dacă mai avea şi un dram da noroc... Mahas avusese, era dur, era viclean, în mina lui banii prăseau. 11 angajase pe Cristian, îi plăcuseră muşchii săi de atlet, privirea semeaţă, mîndră. în primăvară, Sarava expedia la Brăila prima pungă cu gologani cîştigaţi pe moşii străine. Bani grei în timpuri grele. După trei ani neamţul şi-a lichidat averea, acareturile şi cîteva păşuni i le-a vîndut lui Cristian, şi-a luat aurul şi a dispărut brusc, fără urmă, fără un cuvînt. La vreo lună i-a scris din Viena, Sarava a primit plic cu antet, hîrtie cu filigran, Otto Mahas se aranjase oa director la o societate de construcţii. Vremurile se schimbaseră, se limpeziseră, în 1935 nu mai erau zilele de acum trei ani — sumbre, cîinoa- se —, neamţul simţise la timp aerul proaspăt şi-şi investise banii în afaceri industriale. Cristian Sarava era de-acum proprietar, avea ferma lui, cîteva fîntîni, sute de capete de vite, pămînturi întinse. S-a interesat la autorităţi, a cheltuit eu folos nişte bani, s-a învîrtit prin cîteva birouri consulare, pînă la urmă a izbutit să-şi aducă familia în Australia. S-a umplut curtea de suflete: şase copii — Doru, Ştefan, Mihu, Ion, Liviu şi Titel, toţi băieţi — şi o muiere, Nela, nevastă-sa. Saravii 12 prosperau repede. In afară de Liviu şi Titel, cei mai mici, toţi munceau, toţi păzeau ca pe ochii din cap averea aia născută din speranţe, sudoare şi noroc. Se dezlegau vechile căi maritime australe, băierile de la pungi se dezlegau şi ele, comerţul înflorea, anul următor şi celălalt an Saravii şi-au vîndut la preţ bun baloturile de lînă, pieile, brînzeturile... Alţi fermieri, vecini, băştinaşi, cu pămînturi mai sterpe i’l priveau rînjirid, îl salutau rînjind şi era în rînjetul lor şi cruzime, şi nepăsare, şi tîmpenie, şi obsesia neputinţei, şi vraja aia ascunsă, ca o apă freatică, a urii cu care jinduieşti ia ciorba veneticului. De toate astea se temea şi nu se te­mea Cristian, prevăzător însă, lichidîndu-şi o parte din avere, transformînd-o în aur şi asigurîndu-l în bănci cu firmă seri­oasă. Către miezul unei nopţi s-a trezit deasupra unui rug în flăcări, pereţii caselor, pereţi din bîrne, ardeau înfiorător de repede, grinzile se prăbuşeau şi se mistuiau prea repede în aerul fierbinte şi nesăţios, ardeau magaziile, ardeau graj­durile cu vite. Nimeni n-a sărit, n-a mişcat un deget să-l ajute. Abia şi-a salvat copiii, muierea şi cîteva lucruri. A înţeles că n-are ce mai căuta printre acei oameni. A vîndut pămînturile, i-a scris lui Otto. Mahas, i-a cerut sfa­tul, l-a primit. „Ultimul drum al europenilor este către Europa”. Aşa i-a răspuns neamţul. Cristian s-a interesat colo şi colo, a aruncat o vorbă, a tras cu urechea, a aflat că şi alţii călătoreau spre obîrşie, reveneau îmbogăţiţi, se grăbeau să prindă ultimul tren, ultimul vapor. Şi-a scos aurul de la bancă, l-a cuprins dintr-o dată fierbinţeala ple­cării, a bătut depeşă la Brăila — eternul dor al revenirii. — Nelă, i-a zis el nevestei, N neclintită lîngă tîmpla lui, peste două săptămîni ajungem la gurile Dunării, şi de acolo la noi acasă. Ai grijă de copii. Mîine ne îmbarcăm pe „Mona Lisa”. Luxosul vas nu s-a îndepărtat prea mult de coasta Aus­traliei, cînd a început măcelul. A fost abordat de trei am­barcaţiuni uşoare, mici, unsuroase, care înălţaseră basmaua neagră a piraţilor. Tentaţia fusese prea mare. Pachebotul „Mona Lisa” gemea de aur, de bănet, de fermieri bogaţi. Au fost măcelăriţi toţi, cu o ură feroce, bărbaţi, muieri, co­pii, întregul echipaj. Vasul a fost prădat pînă la ultimul sfanţ, pînă la ultimul cercel, apoi abandonat mării. O singură suflare omenească a supraveţuit, totuşi, atunci, un singur om, de fapt era un pui de om. Se răzleţise de ai săi, în 13 joacă, şi adormise în sala cazanelor, cuibărit acolo dup& nişte calorifere calde, acoperite ou vată minerală, sau poate,, cine ştie, ocrotit acolo de mîna oarbă a destinului. Suflet rătăcitor pe un cimitir în derivă, copilul a fost descoperit,, o săptămînă mai tîrziu, de un echipaj grecesc şi predat unui orfelinat de pe malurile Vardarului, apa aceea bătrînă şi înţeleaptă căreia străbunii îi ziceau Axius. Puiul acela de om era Liviu Saravia, adică eu, adică Ho­ria Velican. De ce n-am pierit atunci, la şapte ani? De ce n-am înnebunit atunci? De ce-am supravieţuit? C A P I T O L U L 3. Ieri, căpitanul Radu Bobeică m-a invitat la el în birou. Un subofiţer înalt, mustăcios — ăsta cară într-o sin­gură mînă doi ca mine — a desferecat uşa celulei, a făcut treaba aceasta cu îndemînare, cu delicateţe chiar, totuşi zgomotul zăvoarelor trase, scrîşnetul acela sec, dur al fie­rului frecat pe fier, poartă în el, de fiecare dată, sîmburele prevestitor al ceasului rău, al clipei rele, poate ultima cli­pă, zgomotul zăvoarelor trase naşte în fiinţa mea o ghiară uriaşă care se strînge, se strînge încet, inexorabil, în mine, în jurul meu, peste mine, deasupra, pretutindeni, pînă în momentul în oare aflu adevărul: o nouă audiere, o con­fruntare, întrebări, reveniri, verificări. Adică viaţă. Oare mi se va apune mereu adevărul? Va să zică, astăzi n-a fost ultima clipă, ultimul drum. încă n-a fost. Subofiţerul mustăcios deschide şi mă priveşte curios, nu cu răutate, n-are nimic brutal în privirea lui, în gesturile lui, ci curiozitate, o infinită curiozitate, mă priveşte cam aşa cum te-ai cihiorî la o gînganie ciudată sau la un animal nevolnic, schilav şi-ţi zici cu gînduri aiurite: „Cum dracu, stîrpitura asta a putut face aşa şi pe dincolo?!” Aşa este, sînt slăbuţ, sînt palid, am trăsături apoase, priviri cenu­şii, oase subţiri, am părul rar, degetele mici, umerii înguşti, statura pirpirie, aproape infantilă. Nu sînt un tip prea ară­tos. Asta nu înseamnă însă că sînt respingător pentru sexul frumos. Lia Proper o poate spune mai cu temeinicie în lo­cul meu. De ce tocmai Lia Proper? Un sportiv mă ignoră cu desăvîrşire. Iar un bărbat viguros, aşa cam ca subofiţe­rul ăsta, se uită la mine ca la o moluscă. Dar dacă i-aş spune că sînt capabil să ridic dintr-o singură smulgere două sute de kilograme, că într-o luptă corp la corp ou el, în nici un caz eu n-aş ieşi pe locul doi, dacă i-aş spune mă­tăhălosului ăsta în cizme că viteza cu care pot administra eu o lovitură de karate e suficientă pentru a-i frînge gîtul? Dacă ar şti, ce-ar face? Desigur, dacă i-aş spune, nu m-ar crede, sau ar simţi subit nevoia unei înfruntări, adeseori 15 oamenii au reacţii de soiul acesta, nu cred pînă nu se con­ving pe pielea lor, convingerea asta însă îi poate fi fatala unuia care mă are ca partener. Dar subofiţerul nu ştie, iar eu nu mă sensibilizez la privirea lui. Cu Bobeică e altă chestie. Altfel stau treburile cu el. Căpitanul mă cunoaşte, el ştie precis cîte parale fac. Vînătorul ăsta de spioni are reflexe de pisică sălbatică şi privirea lui îţi spune, exiact cu o secundă mai devreme, „astîmpără-te, fii cuminte, fii rezonabil”, iar dacă eşti înţelept secunda asta te salvează de la dezastru, îţi măsori adversarul cu alte gînduri, i te supui, n-ai încotro, i te supui chiar şi atunci cînd nu-ţi mai pasă de viaţă. „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. De ce acest îndemn şi această ciudată, neverosimilă apropiere? Şi mai uimitor este faptul că-l simt pe căpitan că-i sincer, că nu se preface, că nu e un tică­los care să mă atîrne zîmbind în ştreang, el e franc în tot ce face, mă pricep la oameni. Ce are de gînd cu mine Bo­beică? ... Datorită firii mele, n-am avut prea mulţi prieteni prin­tre semenii mei, bărbaţii. Aceştia m-au tratat întotdeauna cu o bunăvoinţă jignitoare, sufocantă, tolerîndu-mă în preaj­ma lor constrînşi de profesie, ori de anumite convenienţe sociale. Femeilor însă le inspiram alte sentimente. Intre femei întotdeauna m-am simţit mai în siguranţă, cu ele comunicarea se încheagă mai rapid, o anumită intuiţie co­mună, anumite gesturi comune, anumite slăbiciuni creau punţi de legătură durabile, mediul acesta îl cultiv, adică l-am cultivat ani de zile cu perseverenţă, cu pasiune, cu răbdare, din calcul şi dorinţă. Cînd am făcut această des­coperire nu aveam decît 16 ani, am exersat îndelung, am devenit o canalie stilată, mi-am exploatat înclinaţiile mor­bide spre jocul desăvîrşitei mimări a suferinţei, a tristeţei sfîşietoare, a dureroasei însingurări, am început să pri­vesc femeile cu alţi ochi. In acest mediu au germinat toate speranţele mele. Aici mi-am nutrit aşteptările şi năzuin­ţele de împlinire, vroiam să mă ridic, cu orice preţ, să mă salvez, să scap de mizeria orfelinatului, de bătăile crunte ale instructorilor, trebuia să scap de foame, de sărăcie, trebuia nu doar să supravieţuiesc, ci să mă înalţ, să învăţ, să cunosc lumea, să ies la suprafaţa ei, deasupra ei şi să-i dau cu tifla, să-mi urlu din bojoci marea scofală: „Na! lume tîmpită, lume idioată şi fudulă, lume violentă, nebu­nă şi barbară. Na! că tot m-am ridicat deasupra ta. M-am 16 ajuns, am bani, sînt-puternic. Mi-ai f ost potrivnică şi-am izbutit. Am sărutat mîna care m-a lovit, cînd a venit însă clipa răsplăţii am retezat mina aceea fără să clipesc. Lua- te-ar dracu, lume infernală!” Am învăţat de mic legile de junglă .ale izbutirii cu orice preţ, pe orice cale, numai să izbutesc, să răzbesc, eu şi numai eu, -fiecare pentru sine, într-o lume enormă omul luptă, trăieşte şi luptă ca un disperat de unul singur, care pe care, trebuie să înghiţi sau să fii înghiţit, ori ori, altă alternativă nu-i, trebuie să împărţi pîinea sau să ţi se împartă, să plăteşti sau să fii plătit, trebuie să cerşeşti sau să ţi se cerşească, trebuie să intinzi mîna sau să ţi se întindă, trebuie să comanzi sau să fii comandat, să condamni sau să fii condamnat, să înlături sau să fii înlăturat, trebuie să te impui sau să te supui — cale de mijloc nu există. Aici mi-am plămădit toate speranţele, în această lume deopotrivă superbă şi dementă, aici am devenit prizonierul propriilor mele spe­ranţe, iubind, urînd şi urlînd, rupînd cu ghiarele şi cu dinţii, croindu-mi cale spre bogăţie şi putere, uzînd, folo­sind, întrebuinţînd o singură unealtă, totodată armă şi scut: femeia. Am iubit-o atunci cînd a fost necesar, atunci cînd am crezut eu că aşa trebuie să fac. Am plătit-o, cînd femeia tre­buia plătită. Mi-am recrutat agentura exclusiv dintre femei — picoliţe, coafeze, reeepţionere de hotel, gîseuliţe de bule­vard, dactilografe, cameriste, şefe de cabinet, croitorese, şofe- riţe de getaxuri, surori medicale. Se găsesc destule nebune, destule nemulţumite şi descreierate sub soarele ăsta etern şi răbdător, destule debusolate, declasate, avide să prospere din cîştiguri uşoare, strălucitoare şi grase, amatoare de aven­turi, de lux, de trai pe vătrai din arginţi nemunciţi, din ar- ginţii trădării. Cea mai mare parte dintre ele sînt agente şi nu ştiu că sînt agente, habar n-au că fac muncă de informa­ţii, că spionează, că trădează, că le paşte puşcăria sau pluto­nul de execuţie. Apărîndu-mă cu deosebita lor prezenţă de spirit, cu sensibilitatea lor, cu viciile şi virtuţile lor în cea­suri negre de ananghie, baricadîndu-mă în spatele lor, în­genunchind în faţa lor sau îngenunchindu-mi-le sub scep­trul teroarei, al şantajului, al banilor, sacrificîmdu-le atunci cînd trebuia să mă salvez, ori abandonîndu-le cînd mă in­comodau, femeile au fost tot atîtea trepte pe care am ur­cat, sau pe care am coborît, nu mai ştiu, nu mai sînt sigur, am urcat? am coborît? Acum n-are nici o importanţă. Fe­meile au blestemul lor, ele, femeile, se dovedesc gata ori- 17 dud să ocrotească, să înconjoare la pieptul lor un mascul pipernicit, o jigodie masculină tristă şi nenorocită, cu te­nul serafic, cu trup de bibelou, cu ochi adinei, întrebători şi trişti, cu ochi rugători şi gînduri calpe care caută, care cerşesc milă, înţelegere, mîngîiere, iar femeile cad în tran­să, cad în plasă şi se vor protectoare, se vor protectoare poate dintr-un sentiment matern nesatisfăcut, ori din alte porniri sau neîmpliniri ancestrale. Multora dintre doam­nele pămîntului, multor preotese ale iubirii, nu sînt puţine acele femei —- urîte sau frumoase — cărora să nu li se pară o sfîntă plăcere de a se şti adorate în taină de băr­baţi sensibili şi trişti, solitari, nevolnici şi trişti, nişte aschi­modii plăpînde, doar eu un dram de virilitate, pe care ele, femeile, să-i ocrotească cu toată prostia şi puterea şi orgo­liul şi tandreţea lor. Şi iarăşi mă gîndesc la o femeie care se cheamă Lia Proper. Subofiţerul mustăcios m-a salutat, i-am răspuns la salut şi m-a invitat sus la etajul şapte. Ştiam. La etajul şapte îşi are biroul Bobeică. Niciodată n-a ordonat să fiu adus în biroul lui. Niciodată nu m-a chemat. De ce-o face acum? Ce urmăreşte? Asta-i bună, am început să mă ramolesc dacă-mi pun astfel de întrebări. Ce-aş urmări eu, dacă aş sta pe scaunul căpitanului şi mi-ar cădea în palmă Horia Velican? îşi poate lesne închipui oricine. Punct. Trecem iprintr-un culoar lung, nesfîrşit, cenuşiu, uricăm nişte trep­te, nu multe, cîteva, apoi aşteptăm în faţa unei uşi imen­se, o uşă cît un perete întreg. Aşteptăm pînă în clipa în care broasca uşii începe să zumzăie încet, se aude un declic interior, uşa se despică în două, dispare, se retrage în zi­duri şi intrăm într-o cuşcă metalică: liftul. în urma noastră uşa se închide automat, ermetic, cabina nu are butoane, nu are mînere, nimic. Nu ştiu cînd am pornit, am simţit doar un gol uşor în stomac o secundă, două, nouă, după care go­lul a dispărut. Am ajuns la etajul şapte, uşa glisează singură într-o parte, în pragul ei, atent, binevoitor, căpita­nul Bobeică. — Bună dimineaţa, domnule Velican. — Bună dimineaţa. Desigur, un cotoi bătrîn ca mine n-ar trebui să se arate surprins. Dealtfel, nici nu cred că se oglindeşte aşa ceva pe chipul meu. Căpitanul are însă drumurile lui pe care umblă. 18 — O surpriză, nu-i aşa? mă învălui el tranşant, fără mofturi ascunse, fără gînduri ascunse. Lăsa impresia neal­terată că spune exact ceea ce gîndeşte. Liftul coboară cu subofiţerul mustăcios, caut un răs­puns, alerg după o replică avantajoasă şi atunci am ră­mas cu garda complet descoperită. Făcuserăm doar cîţiva paşi, cînd în faţa noastră, pe coridor, s-a deschis iute, prea iute, uşa unui birou şi a plutit pe lîngă noi, cu nasul în vînt, cu mersul ei calm, princiar, Lia Proper. Nu ne-a în­vrednicit cu nici o privire, a trecut elegantă şi nepăsătoare pe lîngă noi, Bobeică mă studia atent, i-am simţit arsura ©chilor, tresărisem! Căpitanul a zîmbit, cîştigase. Cîştigase ® mare bătălie fără efort, fără inutile şi ample desfăşurări tactice, întrebîndu-mă, pur şi simplu, pe tonul cei mai banal din lume: „O surpriză, nu-i aşa?”. Adică e o surpriză, se înţelege că-i surpriză, că mă invită în biroul lui, la o discuţie, chestia asta nu se mai cheamă interogatoriu, altă ambianţă, fotolii, cărţi, poate şi o cafea, sigur că e o surpriză pentru unul de condiţia mea. Un spion nu e un musafir prea agreabil în birourile Securităţii de stat, la ur­ma urmei un spion prins e un nimic, nici măcar prizonier de război nu se poate considera că e, şi viaţa lui atîrnă j&e un fir de păr, asta e un spion prins, vreau să spun- că dacă a fost prins înseamnă că a făcut ceva — faptele lui sînt crime în toate codurile pămîntului —, n-a stat el cu mîinile în sîn, şina făcut, cu alte cuvinte, meseria, iar me­seria lui înseamnă, în esenţă, în chintesenţă, să-şi lovească adversarul sub centură, şi, dacă se poate, lovitura asta să-i fie fatală, dacă nu cel puţin să-i provoace inamicului grave pierderi materiale, morale, intelectuale, pierderi uma­ne uneori, şi pentru toate astea el, spionul, trebuie să plătească cu vîrf şi îndesat atunci cînd e prins, nu să fie invitat în biroul anchetatorului, picior peste picior, la o cafea. Aşa că eu căutam febril răspunsul la întrebarea aia banală, Lia Proper a reintrat brusc în universul meu — îngustat enorm în secundele acelea puţine —, am rămas stu­pefiat, din stupefacţia asta n-a ţîşnit afară nimic altceva decît tremurul scurt al unei pleoape, sau poate numai zvîc­netul ei, o dată, o singură dată, suficient însă pentru căpitan. Zîmbea satisfăcut. M-a luat pe după umeri, m-a împins încetişor în biroul său, intim, cald, plăcut, şoptin- du-mi lîngă umăr, deopotrivă hîtru şi caustic. 19 Sînt atît de curios să-mi spuneţi povestea ei, dom­nule Velican, încît n-o să aveţi inima aia neagră să mă refuzaţi, am dreptate? Eram un înfrînt. Refuzîndu-I m-aş fi umilit zadarnic. Vae metis!. Pe Lia Proper am cunoscut-o la Poiana Braşov, în­tîlnire întîmplătoare, întîlnire de vacanţă. Era vară, um­blam teleleu de la o cabană la alta, nu vroiam să mă fixez nicăieri, nu doream nici o legătură. Redactorul şef abia îmi acordase, parcă tăind din zilele lui, două săptămîni de va­canţă, aşa-i vara, se grămădesc toţi s-o-ntindă, dau bir eu fugiţii din metropolă, lasă redacţiile vraişte, lumea umblă ca zurlie după concedii, după escapade, excursii, turism, vax. N-aveam nici un chef să plec aiurea, să mă vîntur cu coada pe spinare hai-hui prin ţară, de felul meu nu-mi plac plimbările, o piatră, o frunză verde, un fir de iarbă gă­seşti oriunde, nu trebuie să le cauţi cu luminarea, la dra- cu-n praznic, cine ştie prin ee coclauri; sînt în general un tip sedentar, aveam apoi interesele mele în oraş, legăturile mele, desigur legături subterane, trebuia să le întreţin, să le alimentez cu acel combustibil al permanentei suprave­gheri, iar ieşirile prea dese la susai verde încep să bată la ochi, nasc întrebări periculoase, ce caută ăsta, ce se tot fîţîie atît pe colo şi pe dincolo, dar nici să stai agăţat în cetate, pe vipia aia din iulie, să faci pe mucenicul în redac­ţie nu miroase prea bine, trebuie să te dai cu gloata, să intri în ea, să te pierzi în deprinderile, în obişnuinţele, în tabieturile şi fasoanele ei, altfel iar se nasc pe undeva afurisitele alea de întrebări. Aşa că am plecat în concediu. Fără maşină personală. Cu trenul. Vă imaginaţi un spion fără maşină personală? Fără aventuri nocturne? Fără întîl­niri conspirative? Fără a se deplasa rapid, în trombă, din- tr-o localitate în alta, de la un punet nevralgic la altul al oraşului? E posibil aşa ceva? Uite că e. Nu sînt spioni ăia pe care îi bănuiţi dumneavoastră eă sînt. Sau, în orice caz, un spion nu arată aşa cum vi-l închipuiţi dumnea­voastră. Zadarnic îl veţi căuta în lumina marilor bulevarde, pe străzi, în ganguri, la recepţii, noaptea prin birouri se­crete, ziua pe lîngă unităţi militare, filmînd, fotografiind, înregistrînd benzi magnetice. Aia nu sînt spioni, ci nişte 20 pîriiţi care ne fac breasla de rîs. Pe ăştia îi prinzi la gră­madă, îi apuci de guler, le tragi un şut zdravăn — uneori nu doar la figurat — şi scapă lumea de nebuni, de agea­mii. Un spion veritabil este exact opusul acestora, un spion care se respectă e cel mai cuminte om din lume, cel mai cenuşiu, cel mai nebăgat în seamă, e modest, afişează o inteligenţă medie, e răbdător,-săritor la necazul altuia, har­nic, bun gospodar, demn, amabil cu toată lumea, iertător şi cumpătat, acesta e spionul de carieră, profesionistul, omul care valorează o avere pentru stăpînii săi, omul pe oare muritorii de rînd nu-l vor arăta niciodată cu degetul, zbierînd: „Iată spionul!”, pentru că spionul adevărat ara­tă ca un ies oarecare, dar un ies care ştie să se retragă la timp dintr-o discuţie, dintr-un conflict, dintr-un anturaj, ştie cînd să critice şi cînd să-şi facă autocritica, se comportă cu tact, are o mască pentru fiece împrejurare, se fereşte de animozităţi personale ca dracu de tămîie, îşi ascunde ma­gistral iritarea, preferinţele, prejudecăţile, vanitatea, indig­narea şi tocmai pentru că spionul dispune de o uriaşă mobilitate spirituală, tenacitate, cultură, fiind deopotrivă prudent şi curajos, tocmai pentru că este un fin obser­vator, un bun psiholog, spirit pătrunzător, tocmai pentru că are o robusteţe intelectuală neobişnuită, o memorie exersată şi o extraordinară capacitate de a se preface, toc­mai pentru acestea toate, şi încă pentru multe altele, a fost inventat contraspionul, vînătorul de spioni. Deci, n-am maşină personală, aşa că am plecat în con­cediu cu trenul. Braşovul nu e prea grozav, s-a industria­lizat, miroase a fum, a ţevi de eşapament, a oxizi de plumb, a cărbune rafinat. Mirosul de cetină îl simţi abia sus, la Poiană. Asta e, din Braşov a mai rămas numai Poiana. Cu greu am găsit la „Capra Neagră” o cameră cu două paturi. Le-am plătit pe amîndouă. Nu suport să dorm cu cineva în aceeaşi încăpere. N-am dormit bine niciodată. E un cal­var. Cînd dorm cu cineva în cameră visez numai morţi, visez oameni cu beregăţi însîngerate, cu ochii smulşi din orbite, visez bălţi de sînge, după asta zac o săptămînă ca de lingoare. Cîteva zile m-am plimbat fără rost prin îm­prejurimi, mîncam cînd la un restaurant, cînd la altul, serile mi le omoram la bar, reveneam la hotel şi, după o baie straşnică, citeam ‘pînă tîrziu, duipă miezul nopţii. întot­deauna iau cu mine în concediu un set de romane poliţiste şi istorice. Fiecare cu păsărică lui. Unii citesc, alţii fac 21 dragoste, pînă la urmă însă toţi adorm buştean şi unitatea speciei umane se poate declara satisfăcută în diversitatea ocupaţiilor sale. într-una din seri, la barul „Şura Dacilor” trăgeam de vreo două ceasuri dintr-un cocteil dulceag, mai mult arome decît alcool, nu-mi place alcoolul pur, sec, fumam, după obiceiul casei, kent, servit la tavă de o pico­liţă nurlie şi vopsită ca o puipăză, tocmai cerusem şi o cafea, cocteilul era pe sfîrşite, nu era prea tîrziu, după cafea1 vroiam să ies un piic la aer, — aerul alpin e cel mai frumos dar pe eare-l face pămîntul, seara, omului ob&sit — mă gîndeam cu plăcere la aburul cafelei, mă dau în vînt după o ceaşcă de dafea oricînd, am şi eu slăbiciunile mele, aşteptam, va să zică, nerăbdător cafeaua, cu ultiaile picături de cocteil în sondă, cînd, la o masă din spatele meu, aud nişte glasuri mai încordate. Se auzeau şoapte precipitate de femeie, apoi o voce răguşită, grosolană, de bărbat care spunea doar atît „bai, hai”, glasul femeii se înălţa penibil, rugător „taci, lasă-mă, du-te”, in­sistenţa masculului devenea agresivă. Curios, mă întorc pe jumătate şi în clipa următoare femeia se ridică fulgerător şi lipeşte o palmă răsunătoare peste obrazul jilav şi bueă- lat al insului, un blond de vreo doi metri, subţire, atletic, cu părul sîrmos, tuns perie. Pălmuirea publică a declanşat instantaneu bestia umană, amorul s-a stins subit din ochii împîcliţi de băutură, blondul ridicînd numaidecît o labă grea, uriaşă, asupra femeii. Lovitura plutea în aer, des­luşeam deja zgomotul cărnii strivite, scrîşnetul oaselor frin- te şi... Asta e, că ştiam. Ştiam că n-am voie să mă dau în spectacol, să fac circ, să intervin, dar bătaia îmi repugna fizic, am mînoat atîta bătaie în copilărie, acolo în orfelinatul ăla de pe ţărmul “Viardarului, încît nu mai rezist. Gestul ticălos al bătăii mă răscoleşte, mă tulbură, îmi urcă sîn- gele la creier, mi se întunecă mintea şi atunci intervin ne­socotit, brusc, fără putinţă de înfrîngere. M-am destins ca un arc, am plutit aproape o jumătate de metru pe verticală şi înainte de a reveni iarăşi pe locul meu de client ano­nim al barului, presasem deja cu forţă carotida huliganu­lui, dar nu forţa contează în treburi de-al-de-astea, ci viteza loviturii, iuţeala aceea năprasnică, formidabilă, care face ca plumbul moale şi inofensiv să poată perfora o şină de cale ferată. Nimeni din barul acela nocturn n-a ob­servat lovitura, absolut toată lumea a înţeles că am v?ut doar să barez, să opresc braţul acela vînjos ca un dr«%”, 22 periculos, să nu se mai abată asupra necunoscutei, asta au priceput toţi, apoi l-au văzut pe uriaşul blond prăvă- lindu-se, sufocîndu-se, horcăind cu ochii cît cepele şi ic­nind repetat, profund, dezgustător. „E beat, e beat criţă!”, aruncă cineva peste umăr, cîţiva ospătari îl şi apucaseră zdravăn de subsuori şi-l tîrau afară, la aer. Femeia m-a privit uimită, o dată, o singură dată, în ochii ei am citit recunoştinţă şi un licăr ciudat, sprinţar, nelalocul lui în astfel de momente, a zîmbit un picuţ, o fracţiune de se­cundă, s-a răsucit pe călcîie şi a dispărut fără o vorbă, fă­ră un gest. Dealtfel, nu aşteptam nici vorba, nici gestul. Privirea ei îmi fusese suficientă. Nu era o femeie fru­moasă în înţelesul modern al cuvîntului, adică răpitoare, adică vampă, avea un chip şaten, sensibil, interiorizat, pă­rul scurt tuns băieţeşte, <tu oleacă de breton, cu oleacă de frizură, o prezenţă oarecare ou un aer drăguţ, dar nu comun, cu un picior şic, dar nu provocator, în orice caz după femeia asta nu-ţi întorci neapărat capul pe stradă. Trece neobservată. Cunosc genul acesta de femei. Se impun atenţiei numai cînd vor ele. Aveam să aflu că o cheamă Lia Proper abia o săptămînă mai tîrziu. M-a aşteptat în holul hotelului, micuţă, delicată, numai nerv şi prospeţime. S-a recomandat ca o şcolăriţă. — Mă numesc Lia Proper. Eram exact de înălţimea ei. — Horia Velican! m-am prezentat şi eu. -— Ziaristul Horia Velican?! s-a mirat femeia spontan cu o francheţe cuceritoare. îa clipa aceea am aflat, am ştiut că este o fire voluntară, că-i place să fie independentă, practică sportul, este încă­păţînată, foarte orgolioasă, n-o atrage viaţa ordonată, dim­potrivă fuge în întîmpinarea hazardului, se crede grozav de deşteaptă, face ochi, dulci numai atunci cînd vrea ea, nu-i place să fie ocrotită, ci să ocrotească: asta era Lia Proper. De unde atîtea informaţii despre o necunoscută?! Chestie de antrenament. Dintr-o replică obişnuită, într-o anumită împrejurare, o minte îndelung instruită poate extrage fişa completă a unei persoane. „Ziaristul Horia Velican?” se mi­rase tînăra femeie. Deci, mă cunoştea după nume. Nu sînt un gazetar strălucit. Nici nu mi-ar fi priit. Dar scriu une­ori reportaje sportive, aşa, din capriciu, nu ştiu prea bine oum le scriu, nu ştiu ce pun în ele, dar oamenii — colegi, prieteni, necunoscuţi — zic că sînt al dracului, că scriu cu 23 bătaie lungă şi, uite aşa, vorba se duce din gură în gură, un microbist înrăit nu se poate să nu ştie cine e Horia Ve­lican. Iar de aici cîteva asociaţii de idei, cîteva deducţii, oamenii în general nu sînt prea complicaţi, trăsături comune găseşti la toţi, amănuntele îi diferenţiază — despre Lia Proper ştiam, în dimineaţa aia de iulie din holul hotelului „Capra Neagră”, îndeajuns ea să mă pot hotărî: risc sau nu risc. Şi am riscat. Ne-am plimbat atunci ca doi nebuni prin sihla munţilor, am mînoat în pripă sus pe nişte me­tereze din piatră, unde-a-nţărcat dracu copiii, nu mai ştiu la care cabană, ne-am întors noaptea tîrziu. în tot acest timp n-am sărutat-o niciodată, n-am făcut nici un gest in­decent, nici o privire de mascul înfierbîntat, i-am spus sute de anecdote, am aruncat cu pietricele într-un rîu, i-am cio­plit cu briceagul o elice de avion, pe oare singură a prins-o cu un cui în vîrful unui brad, s-a căţărat ca o diavoliţă pînă în pleasna bradului, cu o piatră în buzunar, a fixat acolo elicea într-un cui şi după ce a coborît n-a plecat, nu ne-am clintit nici unul pînă n-a suflat vîntul, am aşteptat acolo încremeniţi, în tăcere, să auzim cum începe să şuiere viatul şi cînd l-am auzit am priviit sus la elice, se învîrtea, abia atunci am plecat. Am fost desăvîrşit. Ştiam reacţia. — Horia, eşti un om ideal, eşti unic, mă înţelegi? De ce eşti tu atît de bun? Lia Proper s-a cuibărit la pieptul meu, mai degrabă pe umărul meu şi a început să plîngă în linişte. Prostule! mi-a zis într-un tîrziu. Sărută-mă! Şi am săru­tat-o acolo, în Poiană, sub risipa aia de stele, s-a zgribulit înfiorată, mi-a întors sărutul pătimaş şi în noaptea aceea n-am mai dormit singur. De fapt, nici n-am dormit. Lia Proper era pe atunci şefă de cabinet la o mare uzină braşoveană. Se căsătorise din facultate, în anul trei de filo­logie, la Cluj. Cunoscuse un inginer care lucra la Braşav, omul o fascinase, era un fel de savant, se agăţase de gîtul lui, părăsise facultatea, se căsătoriseră, făceau sport, de dragul lui învăţase să dactilografieze, îl ajuta la lucrări, se iubeau, se adorau, apoi într-o zi a plesnit ceva în labora­torul unde lucra inginerul Proper, s-a născut acolo o ex­plozie electrică urîtă, catastrofală, din savant n-au mai ră­mas decît eîţiva bulgări de materie carbonizată. Lia era gata să înnebunească atunci, s-a dus la uzină, a intrat în laborator, nu credea, a plecat la morgă, a văzut rămăşiţele, a smuls dintr-un ghem de falange arse veri- 24 gheta, a sărutat-o şi a jurat acolo, între morţii aceia neîn­gropaţi, să nu se mai mărite niciodată, iar verigheta s-o poarte la gît, talisman şi .amintire pe veci. A revenit în laborator, s-a aşezat pe un scaun în mijlocul încăperii, cei­lalţi oameni s-au retras plini de respect şi compasiune. A rămas singură. Tîrziu, după ceasuri de uitare, a început să umble ea o somnambulă printre lucrurile lui, prin sertarele lui, să-i mîngîie halatul, să-i sărute hainele de schimb din dulapul metalic, să privească îndelung obiectele atinse de el, folosite de el. A privit, a pipăit, a tras un sertar, şi încă unul, şi încă... năucă, buimacă, cu gînduri de moarte în priviri şi dintr-o dată lumea, lucrurile, faptele s-au schim­bat, s-au modificat brusc, au căpătat alt contur, alte sen­suri: descoperise într-un sertar un mic album cu fotografii, mai multe scrisori, cîteva nimicuri femeieşti. Cui pe cui se scoate. Durerea pe durere. Cînd a înţeles că fotografiile şi scrisorile sînt recente, că soţul ei, savantul, omul care o adora avea o amantă, că se fotografiase cu ea, că-şi scriau, că 6e... că se... Cum e eu putinţă?? A început să rîdă pros­teşte, a mai dat acolo, în sertar, peste nişte ţigări, şi-a aprins una, de atunci a început să fumeze. Aşa a găsit-o unul din laboranţi, rîzînd şi fumînd în neştire, tuşea, se îneca, rîdea ca o lunatică, cu ochi pustii. Au venit alţi oa­meni, au priceput în felul lor tulburarea femeii. Lia a strîns grăbită în poşetă fotografiile, scrisorile, le-a dus acasă şi toate astea, împreună eu lucrurile bărbăteşti ale ingineru­lui, le-a strîns pachet, le-a dus undeva, pe o coastă de pă­dure, înspre Valea Timişului, şi le-a dat foc. Doar veri­gheta şi-a păstrat-o ca pe un blestem, de care ţii eu tot- dinadinsul să-ţi reaminteşti, să te păzeşti mereu. Tăcea, se însingurase. Oamenii au ajutat-o. N-a spus nimănui secretul ei îngrozitor. S-a angajat la aceeaşi întreprindere. A muncit conştiincios. Cu timpul, a ajuns şefa de cabinet, a direc­torului. Blondul care a vrut s-o plesnească acum o săptămînă, la „Şura Dacilor”, era un medic din Bacău, trist, prăpădit şi el, îi pieriseră soţia şi doi copii într-un accident de auto­mobil, l-a cunoscut aici la Poiana, i s-a făcut milă de el. Femeia cunoştea preţul suferinţei. S-au împrietenit, apoi blondul s-a îmbătat ca un porc şi... Am făcut, între timp, din Lia Proper, una din cele mai bune agente ale mele.