Threads
Recent playlists
Recent Discussions
Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1
CAPITOLUL 1
— Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă.
Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze:
— Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion.
Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles.
Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare.
Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor!
Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane.
— Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei.
Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio.
— Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus.
În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine.
* * *
Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept.
— Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine.
— O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni.
— Poate fi din pricina mâncării?
— Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră.
Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei.
Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei:
— Cum merge?
— Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg.
— Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi!
— Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis?
— Desigur, imediat.
* * *
Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv.
Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri.
— Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui.
Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare.
— Ce e cu tine? – se interesă Dennis.
— Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui?
El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească:
— Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi!
— Bine, dar eu am făcut tot ce am putut.
— Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra.
— Eşti sigur că nu e ceva grav?
— Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă.
— Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit?
— Te referi la droguri? Ce, eşti nebună?
— Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine.
— În acea zi vei fi o mare campioană!
— Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil.
— Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană…
— Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic!
Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini.
Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune.
— Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor.
Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru.
Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste.
Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel.
În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.
CAPITOLUL 2
Două luni mai târziu, aproape de sfârşitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliţia Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de şeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secţia de poliţie nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simţi gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea îşi luă sacul şi îşi căută maşina în parcare: ştia ea, la câteva străduţe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo şi nişte sandvişuri excelente, iar în acea dimineaţă nu pusese nimic în gură.
Trecuseră puţin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care îşi încheiase relaţia cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretenţios şi egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidenţă aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul şi inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puţin simpatic şi prea puţin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaţilor. Nici măcar nişte skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar nişte asasini, acolo, care să-i mai dezmorţească puţin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toţii în noul mileniu!
Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o şi reperă pe fata aşezată la câţiva metri distanţă, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumuşică foc, îi întrerupse şirul gândurilor şi o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmăreşte de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână şi asta în condiţiile în care nu era în permanenţă atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea.
Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni şi în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghiţituri şi muşcă sănătos de două ori din sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Apoi, îşi luă sticla cu apă minerală într-o mână şi se îndreptă spre „codiţa” ei, aşezându-se fără să ceară permisiunea la aceeaşi masă. Aşteptă.
Fata dădea semne de timiditate şi cu greu reuşea să susţină privirea uşor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă şi destul de nehotărâtă:
— Numele meu este Mara Bachman. Poliţista nu zise nimic, aşteptând ca interlocutoarea ei să continue.
— Nu ştiam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-aţi dat seama.
— O.K., pentru că am luat eu iniţiativa, profită şi spune-mi ce ai de spus!
— Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez şi ea mi-a spus cum arătaţi şi unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puţin.
Aşa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută.
— Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-şi cochet mâna prin plete şi înghiţind ultimul dumicat din gustosul sandviş. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puţin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoşti pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe?
— Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – şi, cu timpul, ne-am împrietenit.
— Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumuseţea şi tinereţea de care te bucuri din plin?
— Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să ştii neapărat să-l fructifici.
— De acord. Şi de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite.
— Hai să fim serioase, draga mea, continuă poliţista. De câteva zile mă tot urmăreşti, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Aşadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu.
Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare.
— Vă spune ceva numele de Camille Schulze?
— Desigur, atleta care a murit subit, sub duş, după o probă de semifond, în braţele amantului şi, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i aşa?
— Exact.
— Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituţia sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut!
— Aşa gândesc şi eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuţii cu poliţista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniţă şi până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-aţi spus-o.
— Într-adevăr, aşa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată?
— Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanţială.
— Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara?
— Cam aşa ceva. E un gând care nu îmi dă pace şi basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind ţelurile ei foarte înalte, iar dacă totuşi, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul.
— Cum poţi fi atât de sigură?
— V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una faţă de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele şi concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forţe.
— Bun. Şi după părerea ta cine a făcut-o?
— N-aş putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranţă că antrenorul şi amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârşitoare. Camille îl iubea la nebunie şi credea foarte mult în el.
— Ai ceva dovezi în acest sens?
— Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoţie.
— În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială.
— Păi, acesta-i motivul pentru care v-am şi căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucraţi în cadrul unui serviciu special al poliţiei şi că sunteţi singura care aţi putea să mă ajutaţi.
— Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău!
— Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numeşte Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, îşi reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliţie din Los Angeles, ba chiar îşi bătuse joc de mai multe secţii redutabile din alte mari oraşe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumuşel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în faţa instanţei de judecată şi a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, poliţista îi ceru fetei:
— Te rog să fii puţin mai precisă!
— La câteva zile după moartea Camillei, la ieşirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca şi cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele şi poate mult prea pătimaşe – am găsit că acest comportament era bizar şi l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum.
— Iartă-mă că te întrerup. Ştii că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfăţişând diverse personalităţi, printre care şi Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă!
— Când cei doi s-au despărţit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip şi i-am notat numărul maşinii. Din păcate, nu am reuşit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulaţiei rutiere şi el mi-a spus că respectivul automobil aparţine unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internaţională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei.
— Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanţelor exacte ale morţii Camillei Schulze şi asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare?
— Fără îndoială!
Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Poliţista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză şi expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue.
— Eram pe teren şi urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă şi mai trecute decât ea, începu Mara.
Jane hotărî că trebuia neapărat să-şi anunţe partenerul, Eric Black, despre cele aflate şi să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acţionat cu maximum de discreţie şi rapiditate. Se despărţi de Mara Bachman după ce aceasta îşi termină povestea şi îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărţire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata îşi punea mari speranţe în ajutorul poliţistei.
Atentat la memorie de Anthony King
CAPITOLUL I.
Ianuarie 2001.
— Mai întâi mă lua în braţe, mă mângâia pe păr şi mă săruta. Pe frunte, pe obraji, pe gât şi pe gură. Apoi îmi mângâia întregul corp şi mă dezbrăca, minţindu-mă că trebuie să-mi facă baie. Nu-mi plăcea mirosul lui, dar nici nu-l consideram respingător.
Femeia tăcu.
Observându-i privirea aţintită în gol, bărbatul nu-şi putu da seama la ce se gândea ea.
— De ce te-ai oprit? Vru să ştie acesta.
— Înţelege când îţi spun! Nu-mi poţi cere să-mi amintesc acele scene dureroase în cele mai mici detalii. E peste puterile mele!
— Atunci închide ochii şi relatează-mi ce vezi!
— Văd o fetiţă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire, cu imprimeuri vesele, care nu ştie ce se întâmplă între ea şi tatăl ei vitreg. Totuşi, are încredere-n el, fiindcă-i aduce dulciuri şi se joacă cu ea. Nu ca mamă, care n-are niciodată timp de aşa ceva…
Pierdută în propriile amintiri, femeia nu mai vorbi.
— Povesteşte în continuare, Troy!
— După ce a dezbrăcat-o complet, el o gâdilă. Micuţa râde şi încearcă să se ferească, mişcându-se în braţele bărbatului, până când stârneşte erecţia acestuia. El zice că i s-a făcut cald şi îşi scoate cămaşa, apoi o lipeşte de pieptul lui, mângâindu-i funduleţul. Ea nu mai râde acum. E mirată, însă spaima n-a pus încă stăpânire pe ea. Totuşi, pilozitatea tatălui său o revoltă. Are păr. Şi pe piept şi pe mâini şi pe spate, iar ea nu înţelege de ce. Sărutările lui devin din ce în ce mai insistenţe, coborând spre buricul copilei. Ea râde, apoi duce o mânuţă la gură, când limba lui începe să-i cerceteze un loc anume. Nu e voie! Abia şopteşte fetiţa, încercând să îndepărteze capul bărbatului dintre pulpişoarele ei. Stai! Dacă ai să fii cuminte, am să-ţi cumpăr o păpuşă mare şi un ursuleţ de ciocolată, veni răspunsul lui. Tentaţia e prea mare ca o fetiţă de trei ani să-i poată rezista. Da'n-o să mă doară, nu? Bineînţeles că n-o să te doară! Îţipromitlhsâ n-a fost să fie aşa. Când tatăl vitreg şi-a scos penisul afară şi a ridicat-o în braţe, ea s-a gândit că e vorba despre un nou joc. Dar el i-a depărtat picioarele şi a apăsat-o cu putere de umeri. A durut-o îngrozitor şi a început să plângă.
O lacrimă se scurse pe obrazul schimonosit al femeii care povestea.
— Continuă, Troy! O îndemnă bărbatul, nelă-sând-o să iasă din starea în care se afla.
— Un pumnal parcă i se înfipsese în stomac. Ţipă de durere şi, instantaneu, începu să plângă cu sughiţuri. Dar aşa-zisul părinte nu fu înduplecat de suferinţa ei. O ridică şi o lăsa ritmic în jos, ţinând-o de subsuori. Mă doare! Protestă micuţa, încercând să scape de acel supliciu bestial, însă în zadar se tânguia. Privirea lui animalică spunea totul. N-avea de gând să se oprească prea curând. N-avea să se oprească înainte de a fi comis abominabila lui faptă…
Povestitoarea începu să plângă de-a binelea, violent marcată de propriile-i amintiri.
— Dacă nu eşti în stare să povesteşti mai departe, ne oprim aici. Poate că altădată te vei simţi mai bine.
Februarie 1999.
Troy Bender avea să înceapă terapia de grup peste două zile. Împlinise de curând 34 de ani şi se putea considera o femeie aproape realizată. Lipsa copiilor era singura problemă a căsniciei ei cu Stanley, pe care îl iubea cu sinceritate de peste zece ani.
Graţie ajutorului material oferit de mama ei şi faptului că soţul câştiga foarte bine, Troy a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată. Din nefericire, eforturile ei n-au fost încununate de succes, ci dimpotrivă. S-a ales cu nişte depresii care au dus-o la disperare, fără ca psihiatrii să-i poată stabili un diagnostic cât de cât precis şi o medicaţie adecvată.
Zăcea cât era ziua de lungă în dormitor, adesea lângă pat sau vârâtă sub plapumă, şi plângea dintr-o cauză necunoscută. Câteodată se ocupa de grădina de trandafiri, însă în mod inconsecvent, astfel încât aceasta nu arăta nici pe departe satisfăcător.
În cele din urmă, Stanley i-a propus să consulte un psihoterapeut recunoscut în Los Angeles pentru succesele sale în materie.
— Stan, tu crezi că sunt nebună? Se îngrijoră Troy la aflarea acestei sugestii.
— Nu, draga mea. Ai doar unele probleme de ordin psihic, care trebuie rezolvate cât mai ur-gent. Şi cine se pricepe cel mai bine la aşa ceva, dacă nu un psihoterapeut?
— Dar o să ne coste o grămadă de bani!
— Şi asta e adevărat, însă cred că ne putem permite plata a 600$ pe săptămână pentru să-nătatea ta.
— 600! Spuse nevastă-sa, nevenindu-i să creadă că un asemenea tratament poate fi atât de scump. Ce, mă voi duce în fiecare zi la el?
— Doar de trei ori pe săptămână. Nu-ţi face griji, Troy! Avem ceva economii puse deoparte, iar mama ta s-a oferit să ne ajute. O vom scoate la capăt, ai să vezi! Te vei însănătoşi până la urmă.
Februarie 1999.
— Poate n-o să mă credeţi, domnule Bender, să soţia dumneavoastră are mare noroc! Zise dr. Andrew Bogomil, invitându-şi musafirul să ia loc pe un fotoliu tapisat cu piele de culoare roşie. Nu sunt decât două zile de când s-a eliberat un loc într-unui dintre grupurile mele. Dar poate că încă nu aţi aflat. Eu lucrez cu două grupuri a câte patru paciente, care mă vizitează de trei ori pe săptămână.
— Înţeleg.
— După cum vedeţi, şase zile din şapte sunt ocupat, astfel încât, până ce nu se eliberează un loc, nu pot primi un nou pacient la terapie.
Doctorul i se păru simpatic lui Stanley Bender. Avea nişte ochi luminoşi, trăsături fine, părul uşor grizonat, degajând un sentiment de siguranţă şi încredere. Era înalt – peste 1,80 în -şi se îmbrăca cu mult gust, reuşind să fie, în acelaşi timp, sobru, elegant şi plăcut la înfăţişare.
— Mă bucur pentru această şansă, doc! Vreau să spun că amândoi ne bucurăm.
— Haideţi să vorbim puţin despre ea, dacă nu vă deranjează! Nu ştiu dacă vom mai avea această ocazie. Când au început s-o supere stările pe care mi le-aţi descris la prima noastră întâlnire?
— N-a existat o dată anume, însă cred că starea sănătăţii ei a început să se înrăutăţească de când a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată, care n-au dat nici un rezultat.
Ştiţi, noi n-avem copii şi tare ne dorim măcar unul!
— Ce fel de tratamente, psihiatrice?
— Au fost şi dintr-astea, dar ceva mai târziu, adică după aproape zece ani de suferinţă.
— Au existat tentative de sinucidere?
— Nu, Doamne-fereşte! Însă, din când în când, aduce în discuţie faptul că vrea să încheie socotelile cu această lume în care nu-şi găseşte locul.
— Ce ştiţi despre copilăria ei?
— N-a fost una din cale-afară de fericită, din câte mi-a povestit. Tatăl a părăsit familia imediat după naşterea ei, iar mama s-a recăsătorit pe când Troy avea în jur de trei ani. Din câte mi-a spus, George W. Melman a fost un tată vitreg foarte bun, considerând-o propria lui fiică.
— A fost? Vreţi să spuneţi că nu mâi e în viaţă?
— Da. A decedat într-un accident de circulaţie la numai doi ani de la căsătorie. De atunci, Troy a trăit numai cu mama ei, în condiţii destul de modeste. S-au iubit şi se iubesc în continuare foarte mult.
— Perfect. Domnule Bender, ar mai fi de stabilit doar trei probleme de ordin tehnic.
— Vă ascult!
— Mai întâi, cum veţi achita notele de plată? Cash sau prin intermediul unei cărţi de credit?
— Cea de-a doua variantă mi se pare mai la îndemână.
— Bun. Soţia dumneavoastră mă poate vizita mâine la ora 8.00 a.m. pentru o primă consultaţie?
— Desigur. O voi aduce chiar eu.
— La început o voi chema şi în afara şedinţelor de terapie, câte o oră, pentru hipnoză. Asta, bineînţeles, în acelaşi preţ. Cu toate pacientele procedez la fel. Mai târziu vom recurge la această metodă în mod sporadic, în general duminică dimineaţa, pentru a nu afecta şedinţele de terapie şi ca să n-o obosim prea tare pe soţia dumneavoastră.
— În regulă şi vă mulţumesc! Eu n-am absolut nimic de obiectat! Numai să o văd sănătoasă, la fel cum era atunci când am cunoscut-o.
— Atunci rămâne cum am stabilit! Ar mai fi ceva, adăugă doctorul, înmânându-i două coli de hârtie imprimate cu un scris mărunt pe ambele feţe.
Aveţi aici câteva dintre reuşitele mele profesionale şi studiile efectuate. V-aş ruga ca până mâine să mă lăudaţi puţin soţiei dumneavoastră, pentru a mă ridica puţin în ochii ei. Este foarte important ca, încă de la început, să capete o mare încredere în mine. Acesta este unul dintre secretele pe care o asigură terapia de grup. Înţelegeţi?
— Da, doctore! Am să procedez întocmai cum mi-aţi spus!
Februarie 1999.
— De unde ştii tu atât de multe despre doctorul Bogomil? Se miră Troy în drum spre cabinetul acestuia. Îl cunoşti de mai multă vreme?
— Nu, draga mea, dar m-am interesat, minţi Stanley Bender, fiind convins că o face doar în interesul ei. De ce mă întrebi?
— Nu ştiu precis. Parcă îmi e puţin teamă de el.
— Înainte de a-l întâlni? Dar, crede-mă, n-ai nici cel mai mic motiv! E un medic cu o reputaţie excelentă şi un profesionist foarte respectat nu numai în L. A., ci în mai multe state americane. Uite că am ajuns! Trebuie să iei liftul până la etajul al patrulea.
— Tu nu vii cu mine?
— Nu, am să te aştept aici. La-ţi inima-n dinţi şi du-te! Nu se va întâmpla nimic rău, te asigur! Ai încredere-n mine!
Femeia coborî cu paşi şovăitori, ridicându-şi ochii spre înalta clădire în faţa căreia se afla. Cerul abia se vedea din pricina zgârie-norilor, iar sentimentul ei de teamă se amplifica dintr-un moment într-altul. Cu toate acestea, reuşi să-şi continue drumul, pentru a nu-şi mâhni soţul pe care-l iubea nespus de mult.
El e atât de bun cu mine! Se gândi Troy, întorcând capul şi zâmbindu-i lui Stanley. Soţul său îi făcu semn cu mâna a încurajare. Nu vreau să-l dezamăgesc, continuă femeia de una singură. Şi-apoi, are perfectă dreptate: nu mi se poate întâmpla nimic rău. Dacă după aceste şedinţe de terapie nu mă voi simţi mai bine, le voi întrerupe şi basta!
Imobilul de pe Alhambra Avenue adăpostea o sumedenie de firme, astfel că în imensul hol al parterului era o continuă vânzoleală. Troy Ben-der trebui să aştepte ceva timp la unul dintre cele trei lifturi ca să se poată strecura înăuntru.
Mai bine o luam pe scări! Îşi zise ea, convinsă fiind că data viitoare aşa va proceda. Puţină mişcare nu mi-ar strica deloc şi nu sunt decât patru etaje de urcat.
Ajunsă la etajul dorit, coborî şi studie inscripţiile de pe peretele din faţă. Găsi cu uşurinţă ceea ce căuta şi urmă săgeata care indica direcţia respectivă. În faţa unei uşi din sticlă mată, cu canat din aluminu, citi pentru a doua oară, ca să se asigure că nu greşeşte:
PSIHOTERAPIE DE GRUP – Dr. Andrew Bogomil, medic psihoterapeut. Ciocăni şi intră.
O asistentă drăguţă şi tânără se ridică de la locul ei din faţa computerului şi îi veni în întâmpinare, zâmbindu-i cu căldură.
— Sunteţi doamna Bender, nu-i aşa?
— Exact! Se arătă Troy plăcut surprinsă de această primire.
— Numele meu este Wood, Pauline Wood, şi mă ocup de secretariat, zise gazda, luând-o de braţ pe noua pacientă şi invitând-o să ia loc. Doctorul vă va primi îndată. Până atunci am să vă servesc o cafea, mai zise asistentă, fără a aştepta vreun răspuns din partea nou-venitei. Vă veţi simţiţi minunat după şedinţele la care veţi participa, o să vedeţi!
— Credeţi? Întrebă Troy, destul de nesigură.
— Mă aflu în slujba doctorului Bogomil de doi ani şi până acum nimeni nu s-a plâns de munca lui. Deci, am toate motivele să cred asta, îi răspunse fata, arborând în continuare acelaşi zâmbet simpatic. Este un om extraordinar, o să vă convingeţi!
Şi cum pacienta îşi terminase cafeaua, drăguţa Pauline intră la psihoterapeut, chipurile pentru a vedea dacă o poate primi. Când se întoarse, îi zise, ajutând-o să se ridice:
— Poftiţi, doamnă!
Bărbatul îi ieşi în întâmpinare lui Troy, privind-o cu un surâs fermecător exact între ochi şi parcă Aspunându-i: Eu pot să te vindec, vreau să te vindec, îţi fac o bună impresie şi-apoi te voi vindeca, indiferent care e natura suferinţei tale!
Îi oferi un scaun poziţionat cu faţa spre lumina de afară şi se aşeză la birou, cu spatele la geam. Apoi, prin gesturile şi cuvintele sale, încercă să-i insufle pacientei cât mai multă încredere în el. Deşi blând, îi vorbea cu fermitate, convingător, pe un ton egal, fără a o contrazice sau a o întrerupe.
— La loc, Troy, şi încearcă să fii cât mai relaxată!
— Mulţumesc, doc!
— Vreau să-ţi spun de la început că îmi doresc tare mult să fim mai întâi prieteni. Cu alte cuvinte, relaţia pe care o începem acum trebuie să se bazeze în primul rând pe prietenie şi abia apoi să fie una de la medic la pacient. Şi invers.
— O. K., zise femeia, docilă şi oarecum fascinată de persoana lui.
— Începe prin a-mi povesti despre suferinţele tale!
— Nu ştiu cum…
— De când te simţi rău?
— Să zicem că de acum doi-trei ani. Nu ştiu dacă soţul meu ţi-a spus, dar am făcut tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată.
— Şi toate au fost în zadar. Mi-a spus. Ce-ai simţit acum doi-trei ani?
— Mai întâi m-a durut capul în mod constant. Apoi a început să mi se facă frică din orice, să fiu timidă şi melancolică. Aşa am ajuns să-mi construiesc un fel de carapace a iflea, în care mă ascundeam atunci când nu voiam să mai ştiu de nimeni şi nimic.
— Vrei să zici că ai ajuns să te depărtezi de cei din casă?
— Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama de asta.
— Ei?
— Adică mama şi soţul meu. Locuim laolaltă. Le vorbesc, stau împreună cu ei ca să nu-i supăr, însă cea care le răspunde la întrebări sau participă la diverse activităţi nu sunt eu, ci altcineva.
— Şi acea persoană dispare în momentul în care eşti din nou singură?
— De cele mai multe ori, însă niciuna dintre aceste două personalităţi nu iese complet din mintea mea. Ele pot reveni în orice clipă, independent de propria-mi voinţă şi se cunosc una pe cealaltă. Adesea chiar discută între ele. Doc, ţi se pare că mă exprim incoerent?
— Nici vorbă, Troy. Vorbeşti chiar pe înţelesul terapeutului tău. Din câte-mi dau eu seama, se pare că avem de-a face cu Sindromul Personalităţii Multiple, prescurtat – SPM.
— Adică acesta ar fi diagnosticul stabilit de tine?
— Nu sunt 100% sigur, însă cred că, în mare măsură, este vorba despre SPM.
— Ţi se pare grav?
— Nici pe departe, dar trebuie să stăm mult de vorbă şi să descoperim împreună adevăruri pe care tu le-ai uitat, indiferent cât de dureroase ar fi acestea.
— Şi asta mă va ajuta să mă simt mai bine?
— Fără îndoială.
— Bine, dar cum, vom proceda?
— Personalitatea-gazdă, adică persoana ta – cea care eşti în realitate -trebuie să absoarbă cealaltă personalitate secundară, înţelegând secretele acesteia.
— E posibil să existe mai multe personalităţi?
— Nu este exclus.
— Şi atunci când voi afla despre toate acestea înseamnă că m-am vindecat?
— În cea mai mare măsură, însă nu este indicat să întrerupi tratamentul psihoterapeutic prea curând, indiferent că eu voi fi acela care se va ocupa de tine sau nu.
— Înţeleg…
CAPITOLUL II.
Februarie 1999.
— Bună seara, doamnelor! Îşi salută terapeutul pacientele, debordând de bună dispoziţie. Agnes, Regina, Dorothea, am plăcerea să v-o prezint pe noua noastră prietenă. Ea e Troy.
Femeile o întâmpinară cu simpatie şi, după ce îşi strânseră mâinile, se aşezară pe scaune, formând împreună cu dr. Bogomil un cerc aproximativ.
Agnes-Teresa Braun, o doamnă cam la 30 de ani, se aşeză în dreapta drăguţei nou-venite, zicându-i:
— Sunt sigură că ne vom înţelege foarte bine. Nici eu nu sunt pacienta lui Bogomil de prea multă vreme. Mai precis, de şase luni.
— Şi asta e puţin? Se miră Troy.
— În comparaţie cu celelalte… Terapeutul le mai lăsă o vreme să discute între ele pe diverse teme, apoi le captă atenţia.
— Astăzi aş vrea să începem discuţia noastră prin a evoca amintirile pe care le-am descoperit împreună. La sfârşit, o vom ruga şi pe Troy să încerce o rememorare a unor întâmplări de mult uitate, pe care le ţine ascunse în subconştientul ei. Vrei să începi tu, Agnes?
— Da, doc.
Bărbatul se ridică de la locul său şi stinse candelabrul din încăpere. Apoi, prin câteva apăsări succesive ale unor butoane, aprinse patru veioze, situate în fiecare colţ al camerei. Nu se făcuse întuneric, nici măcar o semiobscuritate misterioasă, însă atmosfera nu mai era aceeaşi ca înainte.
— Dă-i drumul, Agnes! Spune totul exact aşa cum ai făcut-o şi la celelalte întâlniri ale noastre! N-are de ce să-ţi fie jenă. Toate colegele tale au trecut prin situaţii asemănătoare.
— O. K, doc! Mama mea s-a recăsătorit când eu aveam 8 ani. Cel care a luat-o de soţie era văduv şi avea doi copii: un băiat de 15 ani şi o fată de 17.
— Cum îi chemă? Îi cerul terapeutul să precizeze. \pa — Julian şi Thora. Mai departe… La început ne-am înţeles destul de bine. Altfel spus, fratele şi sora mea prin alianţă nu-mi acordau o importanţă prea mare. Dar, cu timpul, au început să mă privească din ce în ce mai insistent. Mai cu seamă ea. Când am împlinit 10 ani şi pieptul meu a început să prindă contur, Thora s-a apropiat subit de mine, copleşindu-mă cu tot felul de atenţii. Ne distram adesea împreună, mă lua cu ea în oraş şi chiar mă trata ca pe o egală, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Mai târziu, într-o iarnă, m-a rugat să o las să doarmă cu mine în pat, pretextând că îi este frig de una singură. Atunci a început totul. Nu ştiu cum a făcut, dar, într-un timp foarte scurt, a trezit în fiinţa mea tendinţele homosexuale pe care le posedă fieca-re om. La început m-a masturbat cu mâna, apoi şi-a folosit gura cu măiestrie şi, ceva mafâncolo, m-a pus şi pe mine să procedez la fel. De ce să n-o recunosc, am fost extrem de încântată de ceea ce mi se întâmpla şi abia aşteptam să vină noaptea ca să ating din nou extazul! Totul era roz în jurul meu. Părinţii se înţelegeau bine, nu aveam nici un fel de probleme, ce mai, eram o familie fericită… Asta a durat până când Julian m-a prins într-o noapte cu capul între pulpele surorii mele mai mari. Atunci a înţeles totul, însă asta n-a fost nimic. Peste două zile m-a ameninţat că, dacă nu fac şi cu el la fel, va da totul în vileag părinţilor. Eram îngrozită. La fel şi Thora – cel puţin aşa mi s-a părut mie – care mi-a cerut să-i dau ascultare fratelui meu dacă nu vreau să provoc un dezastru. Mai mult la insistenţele ei, am acceptat, lăsându-mă cu greu convinsă. Thora mi-a spus că ea nu-l poate satisface pe Julian, fiindu-i soră de sânge. În timp ce eu nu îi eram… Mai întâi i-am făcut felaţie şi nu vreau să vă spun cât de greu mi-a fost. Aveam doar zece ani… Aproape 11. Dar el nu s-a mulţumit doar cu atât şi m-am văzut nevoită să mă las dezvirginată, ca să o protejez în primul rând pe mama, la care am ţinut întotdeauna enorm.
Aici Agnes-Teresa făcu o pauză, reluându-şi povestirea doar la insistenţele medicului.
— Spune mai departe, draga mea! Nu te sfii!
— Totul a scăpat de sub control la un sfârşit de săptămână, când părinţii ne-au lăsat singuri, având totală încredere în noi. De unde puteau ei să ştie ce făceam în lipsa lor?! Julian şi cu Thora au propus să ne jucăm – chipurile -împreună şi astfel am ajuns obiectul lor sexual. Dar erotismul şi amorul în grup pur şi simplu m-au dezgustat, sfârşind – după circa o săptămână de peripeţii -prin a suferi o depresie ce a necesitat internarea mea într-o clinică de psihiatrie. De aici m-am întors complet vindecată -sau cel puţin asta s-a crezut până nu de mult -*şi nu mi-am mai adus aminte de nimic, devenind o adolescentă retrasă, timidă şi foarte fricoasă, din cauze pe care nimeni nu le putea desluşi, nici chiar psihiatrii.
— Continuă, Agnes! Se văzu nevoit să intervină din nou dr. Bogomil după o altă pauză.
— Totuşi, nu pot spune că n-am avut noroc în viaţă. Soţul meu a fost un om extraordinar încă de la început şi de aceea i-am dăruit doi copii, la care ţin ca la ochii din cap. Şi totul a mers ca pe roate, în ciuda visurilor mele care adesea nu-mi dădeau pace, până acum doi ani. Am început să nu mai fiu întotdeauna eu, de parcă o altă Agnes încerca să-mi ia locul. Între noi două s-a iscat o luptă permanentă, care mă făcea să-mi ies din minţi. În cele din urmă, am ajuns la dr. Bogomil şi acesta mi-a stabilit diagnosticul de care sufeream fără să am cunoştinţă: Sindromul Persona-lităţii Multiple. A urmat o serie de şedinţe în grup, în cadrul cărora am început să-mi aflu trecutul ce mocnea în subconştientul meu, şi – implicit -să mă simt din ce în ce mai bine, acceptându-l. Acceptând acest trecut de care n-aveam încotro să fug, n-aveam unde să mă ascund… Mai întâi, totul mi s-a părut a fi un vis urât, dar în cele din urmă am acceptat crunta realitate.
— Şi soţul tău ce-a zis când a aflat? Nu se putu abţine să întrebe Troy.
— Mie? Nimic. Cred că s-a bucurat că mi-am revenit la starea mea normală, ba chiar mai mult – graţie şedinţelor de psihoterapie la care particip – mi-am recăpătat entuziasmul şi pofta de viaţă de mult pierdute. Acum, când mă gândesc, realizez că acceptarea unei tragedii petrecute în copilărie nu este o problemă atât de complicată, dacă este tratată cu profesionalism. Mă simt mult mai bine, iar visurile acelea groaznice pe care le aveam au dispărut ca prin farmec, fără nici un fel de medicament. Vreau să mai ştii, dragă Troy, că întreaga mea stare de sănătate e excelentă, după cum susţine şi medicul nostru de familie. Nu mai am nici cel mai mic motiv să mă plâng de ceva.
— E rândul tău, Dorothea! Îi zise dr. Bogomil doamnei Crewson, ce părea a avea în jur de 60 de ani. Povestea ta e ceva mai specială, dacă mă pot exprima astfel.
— Mai specială? Dimpotrivă, Andrew! Eu cred că e cea mai banală poveste dintre toate. Am început să am probleme de ordin psihic pe la
25 vârsta de 25 de ani, după o copilărie şi o adoles-cenţă lipsite de culoare şi de viaţă, adică în care nu s-a întâmplat absolut nimic demn de reţinut. Sau aşa am crezut până acum doi ani. Am fost o tânără de condiţie medie, subjugată de o ten-siune nervoasă accentuată, căreia îi făceam faţă cu mare dificultate. Singura alinare am găsit-o în fumat. Ajunsesem să fumez trei pachete pe zi şi tot nu îmi ajungeau. Toată lumea din jur mă de-ranja şi nimic nu era pe placul meu. Asta până când am întâlnit un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, care şi-a dat seama că am un potenţial ieşit din comun. El m-a pus în fruntea companiei sale de construcţii, exploatându-mi energia la maximum. Acum, când mă gândesc, nu văd de ce mi-ar părea rău. Am muncit pe brânci, e drept, adesea 24 de ore din 24, însă tot am realizat ceva în viaţă. O locuinţă mai mult decât cochetă, câteva automobile pe care le schimb când am chef şi un cont destul de rotund în bancă. Ce n-am realizat? O familie. Mai mult, m-am îndepărtat total de propriile rude. Cano am ieşit la pensie, însă, în urmă cu aproximativ cinci ani, viaţa a devenit pentru mine un calvar.
— Poţi fi mai explicită? Interveni medicul.
— Am început să am tot felul de probleme psihice – poate şi pe fondul renunţării la fumat -justificate în special prin lipsa unei familii şi a prietenilor. Ajunsesem bolnavă de singurătate, dacă înţelegi ce vreau să spun, i se adresă ea nou-venitei. După câţiva ani, n-am mai rezistat şi m-am înfiinţat la uşa cabinetului lui Andrew, implorându-l să mă vindece de idioatele angoase ce puseseră stăpânire pe mine la bătrâneţe. Când a început să mă întrebe despre copilărie, mi-am dat seama pentru prima dată că nu-mi aduceam aminte mare lucru, iar ce puteam rememora vedeam parcă cu ochii altcuiva, Treptat, această evidenţă a devenit tot mai clară, iar Andrew m-a făcut să recunosc faptul că în interiorul meu sălăşluiau mai multe Dorothea. Una copilăroasă, care nu s-a putut maturiza de-a lungul anilor, alta temperamentală, care fumează enorm şi nu-şi poate afla liniştea nicicum, şi cea de-a treia – o bătrânică simpatică, fără probleme financiare, care doreşte să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii într-un mod cât mai plăcut. Cum aveam de-a face cu mai multe personalităţi înghesuite în aceeaşi minte, dr. Bogomil a fost de părere că trebuie să redescoperim împreună trecutul meu. Şi nu oricum, ci prin hipnoză.
— Ţii minte că te-ai speriat la început?
— Exact aşa a fost! Cum, să mă pună să fac precum găina ori să mă târăsc pe jos, aşa cum am văzut eu la televizor? M-am întrebat. Însă în curând mi-am dat seama că nu voi fi pusă în cine ştie ce ipostaze neplăcute şi am acceptat tratamentul.
— Ceea ce este mai important abia acum urmează, a ţinut să precizeze terapeutul.
— Aşa e! Împreună cu ceilalţi, am aflat' marele secret al copilăriei mele, care m-a făcut să am o viaţă oarecum diferită de a altor femei normale. Pe scurt, ca so las şi pe Regină să vorbească, am aflat că dragii mei părinţi – fie-le ţărâna uşoară!
— M-au supus unor cruzimi incredibile. Tata m-a violat sub ochii mamei, începând de la vârsta de cinci ani. Iar ea mă bătea, zicând că sunt o mare târfă şi îl ispitesc pe soţul ei. Acest supliciu de neimaginat pentru o minte nor-mală a durat trei ani de zile, până când el a suferit un accident de serviciu, paralizând de la mijloc în jos. Mama a crezut că asta este o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a pocăit şi a încetat cu cruzimile. În ceea ce mă priveşte, această răsturnare de situaţie a fost cam tardivă, fiind obligată să stau internată într-un sanatoriu montan aproape un an de zile. La sfârşitul perioadei, doctorii au declarat că sunt complet restabilită şi că mă pot întoarce la ai mei. De câte ori încercam să aduc vorba despre bestialităţile pe care le trăisem, am fost contrazisă vehement, ba chiar am urmat un tratament îndelungat cu tot felul de tranchilizante. Am sfârşit prin a crede că supliciile prin care trecusem se aflau doar în imaginaţia mea bolnavă, iar în cele din urmă am dat totul uitării. Şi nu mi-am reamintit nimic până când nu l-am întâlnit pe Andrew, cum de altfel mi se pare că v-am mai spus. De atunci, chinurile mele au încetat.
Terapeutul se ridică de la locul său, părăsi fără zgomot încăperea şi în două minute se întoarse cu o tavă pe care se găseau patru pahare cu limonada rece.
— Un mic respiro nu va strica nimănui, zise el, invitându-şi pacientele să bea.
— Mulţumim! Se auziră două voci. După ce tava fu pusă pe o măsuţă, dr. Bogomil reveni:
— Acum, tu, Regina!
— Eu n-am vrut să consult un psihoterapeut şi n-aş vrea nici acum.
— Te obligă cineva? O întrebă medicul. Rudele, soţul, prietenii?
— Nu. O fac de bună voie, fiindcă mi-am dat seama că altfel nu se poate. Nu pot fi un om normal fără aceste şedinţe bisăptămânale. Aşa se face că, de circa un an de zile, îngraş conturile bancare ale lui Andrew.
Cu un gest reflex, Regina Tymson îşi dădu pe spate bogată podoabă capilară şi îşi aşeză, graţioasă, un picior peste celălalt. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, iar fustă scurtă pe care o purta te putea face să crezi că nu este genul de femeie căruia nu-i plac bărbaţii. Era, totuşi, măritată de doi ani, după cum avea să afle Troy mai târziu. Iar prezenţa sa la terapeut se datora unei lovituri primite în cap, cu un an înainte de căsătorie, ce fusese urmată de o pronunţată amnezie. Amnezie căreia nimeni nu i-a dat mare importanţă până la un moment dat.
— Din ziua accidentului, mi-am dat seama că foarte rar mai eram cea de dinainte. De câte ori mă concentram asupra unui lucru, o mulţime de voci încerca să vorbească în locul meu şi nu înceta decât atunci când izbucneam în plâns.
— Cam câte personalităţi te deranjau? O întrebă dr. Bogomil.
— Pe puţin zece. Dar acestea au început să părăsească personalitatea-gazdă, adică propria mea minte, chiar de la cea de-a treia şedinţă de terapie de grup la care am participat. Ceea ce mă deranjează este faptul că hipnoza – sunt convinsă – a determinat această ameliorare a stării mele de sănătate psihică. Iar apoi am început să devin conştientă de nişte amintiri pe care n-aş fi vrut să le rememorez vreodată. Locuiam într-o fermă din apropiere de Stockton, California -proprietatea familiei mele – şi eram oarecum rupţi de lume. Singurul care ne mai aducea veşti de la oraş era unchiul Dennis, ce ne vizita destul de des. În rest, noroc cir televizorul şi cu aparatul de radio, altfel aş fi crezut că trăiesc pe o insulă pustie! Când aveam patru ani, ruda asta a mea a ţinut morţiş să mă înveţe să călăresc şi în cele din urmă a reuşit. Cu caii m-am descurcat destul de bine. Cu el a fost mal greu, fiindcă unchiul era puţin cam masochist. După ce mă viola pe unde apucă, ţinându-mă mereu deasupra lui, mă obliga să-l bat cu biciul şi pe urmă mă ameninţa că, dacă spun cuiva ce se întâmplă între noi, ne va ucide şi pe mine şi pe mama mea. Aşa că m-am mulţumit să-l bat cu poftă ani buni, răzbunându-mă în acest fel pe pornirile lui deplasate. Asta până când am împlinit 12 ani şi a început să-mi placă. Într-o zi, mama ne-a surprins asupra faptului şi mi-a tras o bătaie soră cu moartea – deşi ea nu recunoaşte acest lucru – băgându-mă în spital. După mai multe serii de tratamente, m-am întors la ai mei şi am fost, în general, un copil destul de cuminte. Când mi-am luat soarta în propriile mâini, părinţii m-au ajutat cu bani – mă mai ajută şi acum – iar toată lumea s-a declarat mulţumită. Doar eu mai aveam ceva probleme cu visurile în care eram violată, iar după aceea mă răzbunam în diverse moduri extrem de violente, ce mergeau până la crimă, după cum am reuşit să-mi reamintesc. Ceea ce mă îngrijorează acum este faptul că îmi doresc să fac sex aşa cum făceam când eram doar o copilă şi apoi să mă răzbun, biciuindu-l pe violator. Dar dr. Bogomil – de care am devenit dependentă – m-a asigurat că şi asta va trece la un moment dat.
— Aşa e, draga mea, n-ai de ce să-ţi faci pro-bleme, atâta timp cât te simţi bine din punct de vedere fizic şi mental! Ei, Troy, cum ţi s-au părut secretele prietenelor tale?
— Cutremurătoare, zise femeia după o clipă de gândire.
— Crezi că ai putea să ne povesteşti şi tu ce-despre tine?
— Desigur, însă eu n-am trăit asemenea gro-zăvii, aşa că sunt convinsă că am să vă plictisesc.
— Nu se ştie! Remarcă psihoterapeutul, enig-matic, în vreme ce restul femeilor zâmbi cu înţe-legere în direcţia nou-venitei. Încearcă, totuşi!
— De acord. După părerea mea, am avut o copilărie cât se poate de banală, cu excepţia faptului că tata ne-a părăsit când eram foarte mică. Apoi mama s-a recăsătorit când aveam vreo trei ani şi, până la cinci, totul a fost minunat. Tatăl vitreg mă iubea nespus de mult şi toţi eram fericiţi. Din nenorocire, un accident de circulaţie a făcut ca el să-şi piardă viaţa, iar mama să rămână văduvă pentru totdeauna. Cârn asta ar fi tot. Altceva nu ştiu ce aş putea adăuga.
— Bine. Cum cele două ore programate s-au scurs, vă mulţumesc pentru prezenţă şi ne vedem data viitoare. Troy, te-aş ruga să mai rămâi puţin, ca să încercăm împreună să punem la cale o psihodramă. Nu vreau să trecem dintr-o dată la hipnoză.
— Ce e aia psihodramă?
— Ai să vezi!
CAPITOLUL III.
Martie 2001.
Neavând de lucru, detectivii Jane Heron şi. Eric Black, de la Divizia „Cazuri Speciale” a De-partamentului Poliţiei Los Angeles, erau puşi pe şotii. După ce se tachinară ca de obicei, mai ales pe teme sexuale, se gândiră să-l necăjească pe vreunul dintre colegi.
— Nu crezi că cel mai nimerit ar fi „Specialistul”? Întrebă poliţista. Prea îşi bate joc de noi când avem câte o problemă urgentă de rezolvat. Ne mai luăm şi noi revanşa… <j-tN-am nimic împotrivă, răspunse Eric, entuziasmat de idee. O merită cu prisosinţă.
„Specialistul”, aşa cum fusese poreclit dr. Butch Harrison, legistul Laboratorului criminalistic al D. P. L. A., era o fire ursuză, rigidă şi deloc receptivă la glumele celor doi detectivi. Din acest motiv îi fierbea ori de câte ori avea ocazia, dez-văluindu-le rezultatele criminalistice – la care reuşea să ajungă cu mare întârziere – şi ironi-zându-i fără excepţie.
— Atunci hai să-i cerem câte o cafea! Doar ştii cât e de zgârcit de cele mai multe ori!
Coborâră la braţ în subsolul unde se aflau sălile laboratorului, mult mai veseli ca de obicei. Bună dispoziţie li se trăgea şi de la faptul că erau siguri de un lucru foarte important. Legistul nu avea nici un cadavru de examinat, aşa că poliţiştii nu trebuiau să se teamă de glumele lui macabre.
Îl găsiră pe „Specialist” în propriul birou, cu nasul vârât în computerul său ultraperformant. * – Ce faci, dr. Mengele? Îl abordă Jane încă de la uşă. Nu ţi-a adus nimeni vreun hoit cu care să te distrezi?
Butch se opri din lucru, însă nu întoarse capul spre detectivi, gândindu-se la un răspuns pe măsură. Dar cum nu-i veni niciunul, continuă să tacă.
— Ţi-a înghiţit pisica limba? Interveni Eric.
— Poate că s-a contaminat cu vreunul dintre virusurile acelea blestemate cu care lucrează şi i s-au blocat căile vocale?
— N-avem noi norocul ăla…!
Legistul se răsuci cu tot cu scaun, ţintuindu-i pe rând cu o privire aprigă.
— De ce-aţi venit? Numai ca să mă deranjaţi cu mutrele voastre de iepuri în călduri, sau aveţi o problemă de serviciu?
— Am venit, pur şi simplu, ca să ne oferi câte o cafea, îl lămuri poliţista. Îţi vine să crezi?
— Nu. Da' deloc, dacă mă înţelegi. Pentru voi e destul de bună şi poşirca de la automat. De ce s-o consumaţi pe-a mea?
— CăB mai bună, logic!
— Serios? Se bucură el pentru compliment. În acest caz, trebuie să vă întreb cu ce-aţi venit în schimb!
Cei doi se uitară unul la celălalt preţ de câteva secunde, fiind luaţi oarecum prin surprindere. Primul care-şi reveni fu Eric:
— Îţi vom spune un banc pentru a te scoate din starea în care te afli.
— Să auzim! Dacă reuşiţi să mă amuzaţi, vă servesc câte o cafea. Altfel, spălaţi putina înainte de a vă da eu afară!
— O. K.! Se arătă de acord detectivul. Cine spune? Adăugă el privindu-şi partenera, total dezorientat.
— Am eu unul! Îl scoase Jane din încurcătură. Cică se judecă un proces de jaf. Spărgătorul intrase noaptea şi furase argintăria chiar din dormitor. Deşi capul familiei s-a trezit la momentul oportun, acesta n-a intervenit, în ciuda faptului că tâlharul era un tip pirpiriu şi, pe deasupra, neînarmat. Eram foarte dezorientat, domnule judecător – încercă păgubaşul să-i explice judecătorului. De aceea nu l-am imobilizat. Mă tot întrebam cum o fi reuşit să deschidă uşa de la intrare şi să se strecoare până în dormitor pe neauzite, când eu n-am realizat o asemenea performanţă în 20 de ani de căsnicie!
Pe figura legistului nu'se mişcă nici măcar un muşchi când îşi întrebă colega:
— Păi, nu-l termini?
— Păi, l-am terminat…
— Şi care-i poanta?
— Că nevastă-sa îl auzea pe bărbatu-său când întârzia să ajungă acasă, iar pe hoţ nu l: a auzit.
— Aha! Mârâi Butch. Şi poanta pentru a merita, cafeaua unde e?
— Las' că-ţi zic eu unul mai bun, amice! Interveni Eric. Cu poliţişti.
— Bine, vă mai acord o şansă!
— Se întâmplă tot la tribunal:
— Aţi fost surprins pe stradă într-o postură indecentă, din câte am înţeles, şi aţi fost adus la secţie de un poliţist, zise judecătorul.
— Da, domnule!
— Beat, desigur!
— Da, amândoi…
— Gata, zise dr. Harrison, ridicându-se grăbit de pe scaunul său şi îndreptându-se spre filtrul de cafea. Sunteţi invitaţii mei!
— Asta înseamnă că ţi-a plăcut ultimul banc! Se bucură detectivul.
— Greşit. Asta înseamnă că nu vreau să-mi spuneţi şi altele… Nu vă pot suporta inepţiile la nesfârşit.
Jane şi Eric nu mai scoaseră o vorbă, fiecare întrebându-se în tăcere dacă trebuie să se întristeze pentru că nu i-au putut stârni râsul „Specialistului”, ori să se bucure că obţinuseră ceea ce îşi doriseră… În cele din urmă optară pentru cea de-a doua variantă, iar detectivul schimbă vorba cu abilitate.
— La ce lucrai, Butch?
— La un program ultrasecret. Construiesc roboţi care să înlocuiască detectivii din poliţie. Am de gând să vă scot la pensie cât mai curând…
— În acest caz, sper din tot sufletul să-ţi rupi gâtul! Zise Jane, sorbind impasibilă din cana oferită. Dar ştii că e bună? Aprecie ea calitatea cafelei şi, deodată, faţa i se lumină. Nimeni n-o face ca tine…
— Cu excepţia frumoasei noastre secretare Melanie, îl înţepă Eric, ca să nui ofere legistului prea multă satisfacţie.
„Specialistul” se abţinu să comenteze această ultimă remarcă, revenind în faţa computerului său, de care era realmente îndrăgostit.
— Atunci, dacă tot nu mai aveţi ce să-mi spuneţi…, zise el, întorcându-le spatele.
În acel moment, telefonul de pe biroul său începu să târâie.
— Poartă sunt. Dr. Harrison?
— La aparat!
— Vă caută un domn doctor pe nume Buford Petersen. Zice că vă este coleg de breaslă. Să-I aduc la dumneavoastră?
— Bineînţeles, cum să nu! Roagă-I să poftească imediat, adăugă legistul, întorcându-se spre detectivi. Este fostul meu profesor de psihologie şi psihiatrie din facultate. Cred că nu l-am mai văzut de vreo zece ani.
Februarie 1999.
— În primul rând, să-ţi explic despre ce este vorba, începu dr. Bogomil să vorbească de îndată ce rămase singur cu noua lui pacientă, Troy Bender. Psihodrama nu este altceva decât o metodă de investigare şi diagnosticare, precum şi una de terapie modernă, care se foloseşte de jocul dramatic improvizat pe'o temă dată, pentru dezvăluirea gândurilor şi a atitudinilor unui pacient.
— Cu alte cuvinte…?
— Un fel de joc de societate, dacă vrei, care ne va fi foarte util la amândoi.
— Şi în ce constă acest joc?
— Ne vom închipui fel de fel de situaţii legate de copilăria ta şi de relaţiile familiale, astfel încât va fi posibil să desluşim lucruri ce s-aujntâm-plat, dar pe care tu le-ai gonit din memorie.
— Ai spus că doar ni le închipuim, doc, nu-I aşa?
— Exact!
— Atunci, să-i dăm drumul!
Andrew Bogomil se ridică de la locul său stinse două din cele patru veioze şi îşi trase aunul în faţa pacientei, pentru a o putea ve-ea mai bine.
— Să zicem că ai doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu îţi aduci aminte de acea perioadă, încearcă să-ţi imaginezi cum erai.
— Mică, timidă, cu codiţe împletite de mama şi răsfăţată, intră Troy în pielea personajului imaginar.
— Foarte bine. Şi tata unde e?
— Nu e.
— Lipseşte de acasă cu treburi?
— Nu ştiu, dar nu e.
— Cât durează această absenţă?
— Până când mama aduce un alt tătic.
— Cum arată noul părinte?
— Frumos, vesel şi blând.
— Perfect. Deci, se poartă bine cu tine?
— Foarte bine. Ne jucăm, îmi dă să mănânc şi mă sărută înainte de culcare. Tot el e cel care mă trezeşte dimineaţa şi mă scarpină pe spate.
— Îi place să te mângâie?
— Îi place, iar eu mă simt minunat când o face. E atât de bun!
— Îl iubeşti?
— Nu ştiu. Sunt prea mică pentru a-mi da seama de asta, însă mă simt extraordinar de bine cu el.
— Cât timp a durat această fericire?
— Nu mult. La un moment dat, a dispărut din viaţa noastră şi nu l-am mai văzut. Abia mai târziu am aflat de la mama că a avut un accident de circulaţie şi a plecat în lumea celor drepţi.
— Mama ta îl iubea?
— Fără îndoială, continuă Troy să rememoreze amintiri de mult uitate.
— Nu i-ai auzit niciodată certându-se?
— Nu.
— Crezi că a fost un tată bun, ţinând cont de faptul că nu era decât unul vitreg?
— Deosebit de bun, de asta sunt sigură.
— Atunci când te mângâia, cum proceda?
— Nu înţeleg întrebarea, doc!
— Care părţi ale corpului ţi le atingea? Nu uita că e vorba doar despre un joc, Troy! Mai precis, despre o psihodramă.
— Bine. Mă mângâia pe cap, pe umeri şi pe spate.
— Nu ajungea niciodată cu mâna mai jos?
— Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că ajungea, însă doar întâmplător.
Şi cum te săruta? Unde, vreau să zic…
— Pe obraji, câteodată pe gât şi pe mâini. Eu procedam la fel.
— Să ne oprim aici, Troy! Ţi-aş propune – desigur, dacă n-ai nimic împotrivă – să ne vedem şi mâine dimineaţă.
*
Martie 2001.
— Am onoarea, domnule profesor! Se ridică dr. Harrison în picioare, venind în întâmpinarea musafirului său. Nu v-am mai văzut de foarte multă vreme. Ce mai faceţi?
— Nu mare lucru, Butch, spre deosebire de tine. Am aflat că ai o carieră de invidiat. Felicitări!
— În mare parte, aveţi dreptate. Dar activitatea mea profesională ar fi fost mult mai laborioasă şi mai plină de succese notabile, dacă aceşti doi poliţişti n-ar fi existat, adăugă legistul, privindu-i pe colegii săi. Daţi-mi voie să vi-i prezint pe detectivii Jane Heron şi Eric Black, „spaima” Diviziei „Cazuri Speciale” în care sunt angrenat.
— Mă bucur să vă cunosc! Zise dascălul, înţe-legând gluma fostului său student. Prof. Buford Petersen, actualmente simplu psihiatru la Spitalul Central din localitate.
„Specialistul” îl invită pe noul venit să ia loc pe un scaun şi, fără a-l mai întreba, îi oferi o ceaşcă de cafea.
— Colega, noi ne retragem. O să-ţi aducem cănile mai târziu, bine?
— Dar nu e nevoie să plecaţi din pricina mea! Interveni Petersen. Ba chiar v-aş ruga, dacă este posibil, să rămâneţi! Ştiţi, intenţionez – dacă-mi veţi permite – să vă consult în legătură cu o problemă de… Specialitate, dacă mă pot exprima în acest fel.
— Domnule profesor – sări Butch de la locul său – nu-mi faceţi una ca asta! Se află pe capul meu de un sfert de oră şi parcă ar fi trecut o veşnicie…
Cu excepţia „Specialistului”, ţpţi zâmbiră, iar detectivii se aşezară cât mai comod pe locurile lor, gata să asculte o poveste interesantă. Şi aşa nu aveau ce face.
CAPITOLUL IV.
Februarie 1999.
A doua zi, Pauline o întâmpină pe Troy Bender la fel de surâzătoare ca prima dată.
— Doctorul e pe drum, doamnă. Trebuie să sosească dintr-un moment întraltul.
— Nu e nici o grabă. De fapt, eu sunt cea care a sosit mai devreme.
— Eraţi nerăbdătoare să-l întâlniţi, dacă.
— Mi permiteţi întrebarea?
— Poate că da… Nu ştiu?! Oricum, soţul meu a plecat mai devreme de acasă şi am preferat să mă aducă el în loc să chem un taxi.
— Aşa! Poftiţi cafeaua dumneavoastră! E preparată la fel ca şi ieri, cu puţin zahăr. Nu mi-aţi spus dacă v-a plăcut.
— Chiar foarte mult, Pauline! Chiar foarte mult!
Prietenia pe care această secretară simpatică i-o arăta o punea în dificultate pe Troy. Ea ştia că secretarele sunt nişte fiinţe nesuferite, indiferente, distanţe şi total lipsite de tact. Acum se convingea de contrariu. Ba mai mult, această fată chiar îi plăcea pentru felul ei deschis de a fi şi pentru naturaleţea cu care se purta.
Gândurile pacientei fură întrerupte de sosirea vijelioasă a lui Andrew Bogomil, care se miră văzând-o.
— Am întârziat cumva? Nu-i veni acestuia să creadă, consultându-şi ceasul.
— Nu, doc. Eu sunt cea care a sosit mai devreme. Tocmai despre asta discutam cu Pauline.
— Aha, înţeleg! Te rog să pofteşti în biroul meu! Începem îndată. Femeia făcu ceea ce i se ceruse şi rămase în picioare, neştiind unde să se aşeze. La un semn al lui, luă loc pe o canapea ceva mai joasă decât una normală şi aşteptă în tăcere ca el să se pregătească.
— M-am gândit mult la problemele tale, dar mai întâi spune-mi dacă ai avut vreun vis azi-noapte!
— Îmi aduc aminte doar că am adormit greu şi m-am trezit obosită. Atât…
— Troy, eu cred că putem începe şedinţele de hipnoză chiar de astăzi. Tu ce părere ai? Ts consideri pregătită?
— Nu, şi nici nu cred că voi fi vreodată, însă sunt gata să fac ce spui tu, doc!
— E bine că ai încredere-n mine. Mai bine zis, e un lucru esenţial în această muncă. Vom imprima totul pe o casetă audio, pe care o vei putea asculta mai târziu. Dar e bine să fii singură prima dată. Poate că nu vei vrea ca altcineva să-ţi cunoască secretele.
Bărbatul trase toate draperiile, astfel încât lumina zilei abia mai putea pătrunde în birou, şi lăsă luminile stinse. Apoi se aşeză pe un scaun la doar un pas de ea şi începu s-o privească intens în ochi. Îi zise:
— Acum începi să ai totală încredere-n mine! Dr. Bogomil îi vorbea calm, dar în acelaşi timp cu multă fermitate. Gesturile sale erau domoale şi simple, astfel încât să nu-i distragă atenţia pacientei. Îi puse în mâna dreaptă un disc având un diametru de circa 20 cm, apoi îi ceru să-l ridice la înălţimea ochilor şi să privească fix în centrul acestuia. Obiectul, confecţionat din plastic, avea pictate mai multe cercuri concentrice de culoare neagră, pe un fond de un alb imaculat. Contrastul deosebit de obositor o făcu pe Troy să-şi mijească ochii încă din primele secunde de concentrare.
El se ridică încetişor şi, plimbându-şi mâinile deasupra corpului ei, fără să o atingă, îi vorbi:
— Când voi spune „trei”, nu te vei mai putea scula de pe canapea. Şi cu cât vei încerca mai mult, cu atât eforturile tale vor fi mai zadarnice. Deci, când voi spune „trei”, nu te vei mai putea ridica de pe canapea, fepetă el. Şi, cu cât vei încerca mai mult, eforturile tale vor fi mai zadarnice.
După ce reluă formula de trei ori la rând, terapeutul o prinse de mâna cu care ţinea discul şi o mişcă lent, de câteva ori, în sus şi în jos, făcând-o pe Troy să închidă şi să deschidă ochii.
— Dacă vrei, poţi sta cu ochii închişi, însă nu te poţi ridica de pe canapea. Reazemă-te de spetează! Aşa. Unu…, doi…, trei! Acum vei face* tot ce-ţi ordon eu! Adăugă medicul, luându-i obiectul din mână şi pornind reportofonul aflat în apropiere.
Pacienta respira alene pe gură, stătea cu ochii închişi, iar trăsăturile feţei sale erau complet destinse, relaxate.
— Te afli în casa mamei tale şi ai trei ani împliniţi. Ce faci?
— Mă joc cu mama de-a croitoresele, răspunse Troy după un moment de ezitare.
— Tatăl tău unde e?
— Nu ştiu…, nu-l cunosc…, da' o să vină.
— Uite că a venit! Ce faceţi?
— Ne jucăm împreună. Sunt foarte fericită cu el.
— Mama a plecat la bucătărie ca să pregătească cina, iar voi doi aţi rămas să vă mai jucaţiCe faceţi?
— Tata mă ia în braţe, mă mângâie şi mă sărută.
— Îţi place?
— Nespus de mult.
— Îţi pune mâna pe piele când te mângâie?
— Da, îmi pune.
— Şi te mângâie acolo unde ţie îţi este ruşine?
— Da, mă mângâie. Acum se uită la mine altfel.
— Cum?
— Nu-mi dau seama, dar parcă ar vrea să-i dau ceva.
— Stai în braţele lui? În – Da, şi el mă leagănă.
WbrTe mişcă în poală înainte şi înapoi? Mf – Da, aşa faceJ Şi mie îmi place să mă frec de poala lui. Îl mai. Pup şi eu din când în când. Vrea mai mult de la tine, nu-i aşa?
— Da, aşa e!
— Îţi scoate rochiţa şi chiloţeii, lăsându-te în pielea goală? Îţi spune că trebuie să faci baie?
— Da, aşa face. Eu îi spun că am făcut şi ieri, dar el insistă. Vrea să fiu curată pentru el.
— Îţi pune mâna acolo?
— Unde, pe funduleţ?
— Da.
— Îmi pune mâna peste tot şi eu mă gâdil.
— Te strânge în braţe, te lipeşte de pieptul lui?
— Da, aşa se întâmplă.
— Poţi să povesteşti singură mai departe?
— Nu ştiu ce să spun.
— Continuă să te sărute?
— Da.
— Capul lui coboară spre buricul tău, apoi spre picioare şi se opreşte între pulpele tale micuţe?
— Da, aşa se întâmplă. Iar sărutările lui mă ard, atât sunt de fierbinţi. Îi spun să se oprească, dar el nu vrea. Îmi promite cadouri şi mă face să-l ascult.
— Pe urmă scoate un obiect din pantaloni?
— Da, şi eu mă sperii. Nu ştiu ce fel de joc e ăla. Mă pune să-i mângâi obiectul cu amândouă mâinile.
— Pe urmă?
— Nu mai ştiu, zise Troy, în vreme ce câtevc lacrimi începură să i se rostogolească pe obraji.
— Nu cumva te ridică de subsuori şi îţi depărtează picioarele?
— Nu ştiu! Răspunse femeia, începând să plângă şi mai tare. Nu mai ştiu nimic!
— Bine, acum te vei trezi! Zise terapeutul, oprind reportofonul. Apoi îi suflă cu putere între ochi şi bătu o dată din palme.
Troy Bender deschise ochii şi privi în gol circa un minut.
— Cum a fost, doc? Întrebă ea când se simţi complet restabilită după şedinţa de hipnoză.
— Pentru început, destul de bine, chiar promiţător, dacă pot spune aşa.
— Îmi dai casetă ca s-o ascult?
— Numai dacă insişti.
— Dar la început ai zis altceva.
— Ţi-o dau dacă insişti, ţi-am spus! N-aş vrea să te influenţeze în vreun'fel. Cel mai bine ar fi să le asculţi pe toate la sfârşitul tratamentului. Dar tu eşti cea care hotărăşte.
— Bine, doc, cum zici tu. Când ne mai vedem?
— La următoarea şedinţă de grup. Cunoşti programul. Am o rugăminte la tine. Dacă visezi, ar fi bine să-ţi notezi totul. Vom discuta împreună despre visurile tale şi vom încerca să le analizăm.
— O. K., doc, m-ai convins!
O lume disparuta de Arthur Conan Doyle
CAPITOLUL I
ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI EROU…
DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate fiinţa cea mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi de cacatoes veşnic zbârlit, înfoiat şi neîngrijit rămânea totuşi un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai şi numai ca să mă bucur de prezenţa sa şi, mai ales, să-l ascult expunându-şi vederile sale asupra bimetalismului, problemă în care îşi câştigase oarecare autoritate.
În seara aceea am suportat timp de o oră sau două pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a argintului, la deprecierea rupiei şi la adevăratele etaloane de schimb.
— Închipuiţi-vă striga el, uşor înfuriat că toate datoriile lumii ar avea scadenţa la aceeaşi dată şi că li s-ar pretinde debitanţilor să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în condiţiile de astăzi?
Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obişnuita mea superficialitate, care făcea imposibilă orice discuţie serioasă cu mine şi a fugit să se îmbrace în vederea unei şedinţe.
În sfârşit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru mine, ora destinului. Toată seara mă simţisem în situaţia soldatului aşteptând semnalul care urma să-i hotărască soarta nesigură şi încercasem pe rând atât nădejdea victoriei, cât şi frica înfrângerii.
Cât era de frumoasă aşa cum o vedeam stând jos, cu silueta desprinzându-i-se mândră şi delicată pe fondul roşu al draperiei! Şi cu toate acestea, cât era de rezervată!
Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă nu depăşea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul dintre confraţii mei şi mine; perfect sinceră, perfect cordială – complet lipsită de preocuparea diferenţei de sex. Îmi displace profund când o femeie se arată faţă de mine prea sinceră şi prea liberă. Lucrul acesta nu măguleşte nici odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracţia, începe şi timiditatea şi neîncrederea moştenire din zilele vitrege când dragostea mergea adesea mână în mână cu brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ţi ocolesc privirea, glasul care tremură, fiinţa întreagă care se apără, iată semnele prin care recunoşti pasiunea şi nicidecum privirea făţişă sau răspunsul fără ocol. Deşi eram tânăr, avusesem timp să învăţ acest lucru sau să-l regăsesc în acea amintire a speciei, care se numeşte instinct.
Gladys întrunea toate calităţile femeii. Unii o socoteau rece şi aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. Pielea uşor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul negru ca pana corbului, ochii mari şi catifelaţi, buzele cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu ştiusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu orice preţ să grăbesc lucrurile şi să ies din nesiguranţă. Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine respins ca pretendent decât acceptat ca frate.
Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să întrerup o lungă şi apăsătoare tăcere, când Gladys şi-a aţintit asupra mea ochii negri şi pătrunzători, clătinându-şi capul mândru, cu un surâs plin de mustrare.
— Presimt că ai de gând să-mi faci declaraţii, Ned. Păcat. Prietenia noastră era aşa de frumoasă!
Mi-am tras puţin scaunul spre ea.
— Cum de-ai ştiut că aveam intenţia asta? Am întrebat-o, într-adevăr surprins.
— Crezi că femeile se înşelă? Crezi că i s-a întâmplat vreodată vreuneia să fie luată pe neaşteptate? Ned, prietenia noastră era atât de serioasă şi de frumoasă… Ce păcat ar fi s-o stricăm! Nu înţelegi oare cât e de minunat ca un băiat tânăr şi o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, cum stăm noi, fără gânduri ascunse?
— Nu ştiu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine şi de fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă şi cu… cu şeful gării, de pildă!
Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuţiei numele acestui funcţionar. Dar, oricum, am făcut-o şi am izbucnit amândoi într-un hohot de râs.
— Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aş vrea să te strâng în braţe, aş vrea să-ţi simt capul pe pieptul meu, aş vrea…
Îndată ce băgă de seamă că aş fi fost gata să pun în aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun.
— Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece aşa de normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire?
— Dar nu-i ceva născocit de mine, am susţinut. Natura e de vină. Dragostea.
— Dragostea… Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că schimbă multe. Dar eu nu ştiu ce-i dragostea.
— Şi totuşi, cu frumuseţea dumitale, cu sufletul dumitale, Gladys, eşti făcută pentru dragoste! Trebuie să iubeşti!
— Trebuie, mai întâi, să-ţi aştepţi ceasul.
— Dar de ce oare nu mă poţi iubi, Gladys? Din pricina înfăţişării mele, sau din altă pricină?
Ea s-a aplecat puţin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul… Şi cât era de graţioasă când mă privea aşa, de sus, zâmbitoare şi gânditoare!
— Nu, nu-i aşa, zise ea, în sfârşit. Nu eşti un închipuit, prin urmare pot să ţi-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai serios…
— Caracterul?
A încuviinţat cu capul, severă.
— Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb?… Ia-ţi un scaun şi să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te aşezi.
M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puţin plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de primitive şi de bestiale par sentimentele omului când le priveşti în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o impresie de-a mea, personală. Gladys şi-a luat un scaun şi s-a aşezat.
— Să vedem, ce nu-ţi place la mine?
— Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea.
De data asta am sărit eu de pe scaun.
— Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o fiinţă anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am întâlnit încă.
— Descrie-mi-l. Cum ţi-l închipui?
— În multe privinţe ar putea să-ţi semene.
— Îţi mulţumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el şi n-aş putea face şi eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei societăţi de temperanţă, vegetarian, aeronaut, teozof, supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ţi-ar fi pe plac!
A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil:
— În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi aşa. Mi-l închipui mai dârz, mai puţin dispus să se supună capriciilor unei fete prostuţe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât un om activ, un om care ştie să privească moartea în faţă, fără să se teamă de ea, un bărbat care iubeşte riscul şi performanţa. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândeşte te la Richard Burton: povestea vieţii lui, scrisă de soţia lui, mă face să înţeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai citit vreodată acel admirabil capitol final al cărţii pe care l-a consacrat-o soţului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii lumii deloc micşorată, ci înălţată, ca inspiratoare a faptelor lui nobile!
Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram gata să renunţ de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot sângele rece şi i-am spus:
— Nu putem fi cu toţii Stanley sau Burton. Mai ales că ne lipseşte şi ocazia. Mie, cel puţin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă mi s-ar prezenta, aş fi gata s-o folosesc.
— Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de aproape. Caracteristica bărbatului pe care ţi-l descriu e că el îşi creează ocazia. Nimic nu-l opreşte. Cu toate că nu l-am întâlnit nici odată, îl cunosc aşa de bine! În jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaţilor le revine sarcina de a realiza aceste posibilităţi, iar femeilor de a-i iubi pe aceşti bărbaţi, ca o răsplată a acestor realizări. Ai văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul săptămâna trecută. Deşi se dezlănţuise furtuna, nu şi-a amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. Gândeşte-te la gelozia celorlalte femei faţă de femeia iubită de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul meu!
— Din dragoste pentru dumneata, aş face şi eu, bucuros, acelaşi lucru.
— N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia aceea de gaze din mina „Wigan” , de ce nu te-ai coborât ca să-i salvezi pe oamenii de-acolo, dispreţuind primejdia de-a fi asfixiat?
— Dar m-am coborât.
— Nu mi-ai spus-o nici odată.
— Nu credeam că aş fi avut, prin asta, vreun merit.
— Eu n-am ştiut nimic.
Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei.
— Ai fost viteaz.
— Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă te documentezi singur.
— Ce argument stupid! Asta răpeşte acţiunii dumitale orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, sunt fericită că ai coborât în mină.
Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele.
— Da, recunosc, sunt pur şi simplu o femeie romanţioasă, cu visuri de fetiţă. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot împiedica să nu mă port în consecinţă. Dacă o să mă căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru.
— De ce nu? am strigat. Femeile de felul dumitale sunt inspiratoarele bărbaţilor. Oferă-mi o ocazie şi ai să vezi dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu… Bărbaţii, aşa cum prea bine ai spus, trebuie să-şi găsească singuri ocaziile, fără să le aştepte de la alţii. Pe cinstea mea! Am pretenţia să fiu şi eu de vreun folos oarecare pe pământul ăsta!
Ea a râs de neaşteptatul meu entuziasm irlandez.
— De ce nu? a zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinereţe, sănătate, putere, educaţie, energie. Acum câteva clipe m-ai mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuţia noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri.
— Şi dacă eu? …
Mâna ei caldă şi catifelată s-a lipit de buzele mele.
— Nici un cuvânt mai mult. Iată o jumătate de oră de când serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul să-ţi amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, după ce-ţi vei fi găsit adevărata menire…
Şi iată cum s-a întâmplat că, într-o seară ceţoasă de noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorinţa arzătoare ca ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o performanţă vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe lumea asta, şi-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă şi determinată de nişte împrejurări atât de ciudate?
N-aş vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea.
El, acest capitol, e acela care o declanşează. Pentru că numai atunci când un bărbat păşeşte în viaţă cu credinţa că în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou şi în inima lui se naşte dorinţa aprigă de a se folosi de una din ele – indiferent care i-o ieşi în cale – numai atunci el rupe, ca mine, cu mersul banal al vieţii, ca să intre în ţinutul misterios dar minunat, unde îl aşteaptă marea aventură şi marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily Gazette” , în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, de preferinţă chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de dorinţele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viaţa pentru asta, însemna din parte-i egoism şi asprime sufletească iată amănunte de care nu ţii seama decât cu vârsta şi nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei şi în patima celei dintâi dragoste.
CAPITOLUL II
„ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU PROFESORUL CHALLENGER! …”
AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, Mc Ardle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpică, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă nu era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe Mc Ardle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel.
— Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de bunăvoinţă.
I-am mulţumit.
— Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbeşti, mi se pare?
— Vreau să vă cer o favoare.
Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea:
— Zău? Şi despre ce-i vorba?
— Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant.
— Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone?
— Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea.
— Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa.
— Ca să am un scop în viaţă.
— Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis şi obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen modern şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai?
— Tot ce doriţi, unde şi când doriţi.
Mc Ardle s-a gândit o clipă.
— Întrebarea care se pune a zis în sfârşit este să ştim dacă ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă priveşte, sunt ferm convins că lucrurile stau aşa.
— Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, Mc Ardle.
— Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park.
Nu mi-am putut ascunde mirarea.
— Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la „Telegraph” ?
Şeful a schiţat un zâmbet:
— Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în căutarea aventurii…
— Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns.
— Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorinţelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă.
— Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell.
— Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp şi îl ţin sub observaţie.
Scoase o hârtie dintr-un sertar:
— Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat:
„Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, 1893. Renunţă la aceste funcţiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la… (urmează o sumedenie de nume… mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La Plata etc., etc.). Fost Preşedinte al Societăţii de Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică şi aşa mai departe… A publicat: „câteva observaţii asupra unei serii de cranii „omeneşti”, „încercări asupra evoluţiei vertebratelor” şi numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub teoria weissmannismului”, a provocat o discuţie aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore Park, Kensington, W” .
— Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune.
Am băgat hârtia în buzunar.
— O clipă, domnule – am stăruit, văzând că nu mai aveam în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut?
Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat:
— Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinaţii ştiinţifice. Eşti destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocroteşte…
Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise.
M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea considera decât ca o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violenţele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc.
Am intrat în club. Bătea ora 11 şi sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aş fi dorit să-l întâlnesc – Tarp Henry, din redacţia revistei „Natura”: uscat, slab, numai piele şi oase şi plin de bunăvoinţă faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a dreptul în subiect.
— Ce ştii despre profesorul Challenger?
— Challenger?
Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit:
— Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită.
— Ce poveste?
— Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede.
— Cum asta?
— Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: „Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă.” Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenţi.
— Totuşi mi-l poţi spune?
— Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: „Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!”
— Doamne Dumnezeule!
— Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul şedinţei: „…după 50 de ani de colaborări ştiinţifice…” Nu şi-a mai venit nici odată în fire.
— Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger?
— Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumeşti, ca să bârfesc. Totuşi, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanţilor: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără nici un fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile?
— Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu?
— Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena.
— În ce împrejurări?
— Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii cu mine?
— Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te-aş însoţi chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.
O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă”. Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase indignarea confraţilor de pe continent. „Proteste”, „Rumoare”, „Strigăte unanime” – iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin.
— Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă.
— Bine, dar e în englezeşte!
— Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original.
— Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate.
— Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar… iată una, cred… una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor.
— Asta e tot ce pot face pentru dumneata?
— O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în ochii lui.
— Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea!
— Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător.
— În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea dumitale când o fi gata.
Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.
«Iubite domnule profesor Challenger,
Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dv. asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind…
— Afurisit mincinos! A şoptit Tarp Henry.
— …recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: „Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în întregime dogmatice, că fiecare „id” este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generaţii”. Nu credeţi că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora 11 dimineaţa.
Al dv., domnule, cu deosebit respect şi sinceritate.
EDUARD D. MALONE»
— Ei? am întrebat, triumfător.
— Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată…
— Nu m-a mustrat nici odată cu nimic.
— Şi ce-ai de gând să faci?
— Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit.
— Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit nici odată vorbindu-se de el…
Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon
CAPITOLUL 1
— Iertaţi-mă, domnule…
— Nu face nimic…
Era cel puţin a treia oară de când, de la colţul bulevardului Richard-Lenoir, îşi pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos şi-i strivea de coapsă plasa cu provizii.
Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniştit şi hotărât în acelaşi timp.
Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineaţa asta era dispus să ia totul cu uşurinţă.
Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacţie. Maşinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulaţie şi în curând avea să fie obligat să-şi stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriaşe vehicule de astăzi în care te simţi prizonier.
Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleaşi autobuze cu platformă şi la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Şi terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poţi urmări, în faţa unui pahar cu bere, spectacolul, veşnic schimbător, al străzii.
Tot în primul an, o altă minunăţie: încă de la sfârşitul lui februarie se putea ieşi fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Şi mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain.
Amintirile îi veneau în rafale, pentru că şi anul acesta primăvara era timpurie şi pentru că în dimineaţa asta ieşise din casă fără pardesiu.
Se simţea uşor ca şi aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună.
Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzleţe, care nu se conturau. La ora zece, soţia să se va duce la a treia lecţie de conducere auto.
Era nostim, neaşteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcţionar, nu se punea problema să cumpere o maşină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte aşa ceva, iar mai târziu nu-i simţise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai înveţe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu acceleraţia.
Ar fi fost totuşi plăcut să meargă, duminicile, la căsuţa lor de la Meung-sur-Loire…
S-au hotărât aşa, deodată. Soţia lui se apărase, râzând:
— Ce idee… La vârsta mea să învăţ să conduc…
— Sunt sigur că ai să conduci foarte bine…
Acum era la a treia lecţie, emoţionată că o elevă care îşi pregăteşte bacalaureatul
— Cum a mers?
— Profesorul are multă răbdare…
Vecina sa de autobuz sigur că nu şofa. De ce se dusese să-şi facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăţi. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineaţa. Avea în sacoşă un pui, unt, ouă, praz, ţelină…
Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, şi care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost nişte cartofi…
De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, nişte lucruri atât de obişnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire şi le rămăsese credincioasă foştilor ei furnizori cu care se obişnuise?
Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coşul prea mare, prost confecţionată, care-l obliga să-şi strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte şi prea groase.
Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-şi caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, şi merlanii sugerau primăvara?
Totul era primăvăratic, vesel, ca şi bună sa dispoziţie, şi cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în faţa ei, covârşită de probleme care scăpau muritorilor de rând.
— Iertaţi-mă…
— Nu face nimic…
Nu avea curajul să-i spună:
— În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine şi aşază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale…
Citea acelaşi gând şi în ochii albaştri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el şi taxator. Se înţelegeau. Şi cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbaţi. Era amuzant.
Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb şi verde îşi făcea cu greu loc printr-o mulţime de gospodine, dactilografe şi funcţionari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viaţa era frumoasă.
Încă o zdruncinătură. Iar sacoşa asta cu lucrurile tari pe care le conţinea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi şi izbi la rândul său pe cineva din spate.
— Iertaţi-mă…
Murmură, la rândul său, aceste cuvinte şi, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoţie inexplicabilă.
Trebuie să fi avut mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit şi care a trăit clipe grele sau apăsătoare.
Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, maşina se afla la colţul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux.
Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obişnuia să-şi ţină portofelul.
Era gata să se repeadă şi el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul.
Roşi, dar reuşi să-şi ţină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaştri păru să-şi dea seama că se petrece ceva.
Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoţ de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească.
Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun.
O tradiţie, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, îşi cumpăra pantofi, cei mai uşori pe care-i găsea. Îşi cumpărase o pereche în ajun.
Şi, în dimineaţa asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câţiva paşi făcuţi pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, aşa că răsuflase uşurat ajungând la staţia de autobuz de pe bulevardul Voltaire.
N-ar fi fost în stare să alerge după hoţ. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduţele strâmte din cartierul Marais.
— Iertaţi-mă, domnule…
Iar! Mereu femeia asta şi sacoşa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle:
— Ce-ar fi să ne mai slăbeşti niţel cu cartofii dumitale?
Se mulţumi doar să dea din cap surâzând.
*
În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceţii, şi miliarde de petice luminoase, pline de viaţă, specifice Parisului.
— E-n regulă, şefule? Nimic nou?
Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Şi el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie.
— Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat.
— Ceasul?
— Portofelul.
— Pe stradă?
— Pe platforma autobuzului.
— Aveaţi mulţi bani?
— Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine.
— Actele?
— Nu numai actele, ci şi insigna.
Acea vestită insignă a Poliţiei judiciare, coşmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-şi dovedească funcţia de ofiţeri ai Poliţiei judiciare.
O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subţire de argint lasă curând să se vadă un metal roşietic.
Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] şi cuvântul „Poliţie”, încadrat cu email roşu.
Pe dos, emblema Parisului, un număr, şi, gravat cu litere mici, numele titularului.
Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliţiei judiciare, şi 3, nu se ştie din ce motive, şefului Informaţiilor generale.
Şi unii şi alţii se fereau să-şi ţină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci acelaşi regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere.
— L-aţi văzut pe hoţ?
— Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii şi chipul unuia care n-a dormit.
— Nu l-aţi recunoscut?
Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoştea pe toţi hoţii de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar şi pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare.
E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Aşii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziţie universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice.
Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-şi amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospeţimea acestei dimineţi continua să-i întreţină bună dispoziţie şi, culmea, îi purta pică femeii cu sacoşa.
— Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează…
Era mai mult jignit decât supărat.
— Nu vreţi să vă aruncaţi o privire în arhivă?
— Tocmai asta am de gând să fac.
Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din faţă şi din profil ale majorităţii hoţilor de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni.
— Iar tu?
— Trebuie să trăim. Şi dumneata… dumneata tot aici, şefule. Sunt câţiva anişori de când ne cunoaştem, aşa-i?
Unii erau bine îmbrăcaţi. Cei jerpeliţi se mulţumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin pieţele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, şi Maigret ştia dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice.
Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniştit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârşit, toţi cunoşteau chipul şi silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor.
Coborî din nou în biroul său şi, când dădu iar de Janvier, se mulţumi să ridice din umeri.
— Nu l-aţi găsit?
— Aş jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, ştia ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieşit puţin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l ţin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemaţii ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să…
Schimbă tonul.
— Ce-i nou azi-dimineaţă?
— Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană…
— Cuţit?
— Bineînţeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câţiva paşi spre senegalez, care bea un ultim pahar, şi a lovit atât de repede încât…
Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru şedinţa zilnică şi avu grijă să nu vorbească despre aventura sa.
Ziua se anunţa liniştită. Hârţoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina.
Veni acasă la prânz şi se uită atent la soţia lui, care nu-i vorbi despre lecţia de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Îi făcea plăcere, simţea chiar o anumită mândrie, dar era şi puţin stânjenită.
— Nu te-ai urcat pe trotuar?
— De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe…
— De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă şi aştept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei…
— În nici un caz mai devreme de-o lună.
— Ţi-a spus-o profesorul?
— Examinatorii devin din ce în ce mai pretenţioşi şi-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara oraşului. N-aş fi crezut niciodată că-i atâta circulaţie sau că oamenii gonesc aşa cu maşinile. Ai impresia că…
Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca şi la femeia din autobuz.
— La ce te gândeşti?
— La hoţul meu.
— Ai arestat un hoţ?
— Nu l-am arestat, dar m-a uşurat de portofel.
— Cu insignă cu tot?
Şi ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama.
— L-ai văzut?
— Cum te văd.
— Bătrân?
— Un tânăr. Un amator. Aşa avea aerul…
Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu ştia că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor.
— L-ai recunoaşte?
Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul şi privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-şi dădea bine seama ce anume.
De fiecare dată i se părea că o să-şi reamintească un nou amănunt, că o să înţeleagă, apoi se apucă din nou de lucru.
— Bună seara, băieţi…
Pleca la şase fără cinci şi în biroul vecin mai rămăseseră vreo şase inspectori.
— Bună seara, şefule…
Se duse la cinematograf cu soţia. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, aşa că trebui să-l pună în haină.
— Dacă l-ai fi ţinut în buzunarul ăsta…
Se întoarseră braţ la braţ, ca de obicei; aerul era tot călduţ. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, aşa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară.
Dimineaţa regăsi soarele şi luă micul dejun în faţa ferestrei deschise.
— E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-şi facă piaţa…
— Poate că din cauza Telex-consumatorilor…
Se uită la soţia sa, încruntându-se.
— În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la preţuri avantajoase…
La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Îşi pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soţia sa o rezolvase într-o clipă.
— Îţi mulţumesc.
— Te poate ajuta la ceva?
— Mă scuteşte să mă mai gândesc în continuare la asta.
Adăugă apoi cu un aer înţelept, luându-şi pălăria:
— Nu ne gândim la ceea ce vrem.
Corespondenţa îl aştepta pe birou şi, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcţia şi adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari.
Înţelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Şi, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci.
Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicaţie.
Se simţi jignit.
Trecuse puţin de ora unsprezece când sună telefonul.
— Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-şi spună numele. Se pare că aşteptaţi telefonul ăsta şi că o să vă supăraţi dacă nu vă dau legătura. Ce să fac?
— Dă-mi-o…
Şi în timp ce cu mâna liberă freca băţul de chibrit ca să-şi aprindă pipa stinsă, zise:
— Alo! Da…
Urmă o tăcere destul de lungă şi Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respiraţie la capătul firului.
— Da, repetă el…
Linişte şi apoi, în sfârşit…
— Eu sunt…
O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-şi mărturisească o greşeală.
— Portofelul meu?
— Da.
— N-aţi ştiut cine sunt?
— Sigur că nu. Altfel…
— De ce-mi telefonaţi?
— Pentru că trebuie să vă văd…
— Veniţi aici.
— Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres.
— Sunteţi cunoscut pe-aici?
— N-am călcat niciodată pe acolo.
— De ce vă temeţi?
Fiindcă se simţea teamă în vocea anonimă.
— E ceva personal.
— Ce-i aia, personal?
— Faptul că aş vrea să vă văd. Soluţia asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă.
— De ce mi-aţi furat portofelul?
— Pentru că aveam urgentă nevoie de bani.
— Şi acum?
— Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniţi cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee…
Era ceva ireal în această conversaţie, în voce, şi totuşi Maigret luă lucrurile în serios.
— Unde sunteţi?
— O să veniţi?
— Da.
— Singur?
— Ţineţi să fiu singur?
— Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteţi?
— Depinde.
— De ce anume?
— De ce-o să-mi spuneţi.
O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început.
— Aş vrea să-mi lăsaţi o şansă. Ţineţi seama că eu vă chem. Nu mă cunoaşteţi. N-aveţi cum să daţi de mine. Dacă nu veniţi, n-o să ştiţi niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră…
Nu găsea cuvântul potrivit.
— O promisiune? sugeră Maigret.
— Aşteptaţi. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi daţi cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru…
— Nu pot să-mi iau angajamente fără să ştiu despre ce e vorba. Sunt ofiţer de poliţie judiciară…
— Dacă mă credeţi, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeţi, sau dacă aveţi îndoieli, o să vă faceţi că vă uitaţi în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, şi după aia puteţi da alarma…
— Unde sunteţi?
— Acceptaţi?
— Sunt dispus să ne întâlnim.
— Acceptând condiţiile mele?
— Voi fi singur.
— Dar nu făgăduiţi nimic?
— Nu.
Îi era imposibil să se comporte altfel şi aştepta cu o oarecare nelinişte reacţia interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond.
— V-aţi hotărât? zise Maigret nerăbdător.
— În situaţia în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveştile alea?
— Ce poveşti?
— Că sunteţi în stare să înţelegeţi lucruri pe care, în general, poliţia şi judecătorii nu le înţeleg, şi că, în anumite cazuri, chiar aţi…
— Ce anume?…
— Poate că greşesc vorbind atâta. Nu mai ştiu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideţi ochii?
Maigret preferă să nu răspundă.
— Unde sunteţi?
— Departe de Poliţia judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveţi timp să trimiteţi inspectorii din circumscripţie să mă aresteze. Un telefon se poate da uşor, mă descrieţi…
— De unde ştiţi că v-am văzut?
— M-am întors. Privirile noastre s-au încrucişat, o ştiţi prea bine. Mi-era foarte frică.
— Din pricina portofelului?
— Nu numai de asta. Ascultaţi-mă. Veniţi la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colţ cu şoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, şi aşa ne putem întâlni imediat.
Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat şi în aceeaşi măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism.
Totuşi, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversaţii dezlânate simţise neliniştea acelui necunoscut, dorinţa de-a ajunge la o soluţie satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla faţă în faţă cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil.
Pentru că-i furase portofelul, fără să ştie cu cine are de-a face!
— Janvier, ai o maşină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle.
Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier.
— O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul.
— L-aţi găsit?
— Portofelul, da, în poşta de azi-dimineaţă.
— Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire.
— În plic erau insigna, actele, banii…
— E vorba de-o farsă?
— Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoţul meu a telefonat acum, anunţându-mă că mă aşteaptă.
— Vă însoţesc?
— Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur.
Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulţumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, şantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă.
— Unde să vă las?
— Aici.
Erau pe bulevardul Grenelle colţ cu strada Saint-Charles.
— Vă aştept?
— Aşteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă.
Janvier era şi el intrigat şi urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta.
Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald şi mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară.
O fetiţă vindea violete în faţa unui restaurant. Maigret zări de la distanţă barul din colţ, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colţ oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ţi cumperi ţigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-aşezi o clipă în aşteptarea unei întâlniri.
Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părţi ale barului, decât vreo douăzeci de măsuţe rotunde, majoritatea libere.
Bineînţeles că hoţul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se aşeze în fund de tot, lângă geam, şi comandă o halbă cu guler…
Fără să vrea, pândea uşa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia ţigările erau stivuite în rafturi.
Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta şi apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate şi comandă:
— Un rom…
Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă şi aştepta cu nerăbdare să fie servit, ca şi cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool.
Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc.
— Încă unul…
De data asta se întoarse spre Maigret. Ştia, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine.
Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunţişul pe care-l puse pe tejghea.
În sfârşit, înaintă, luă un scaun şi se lăsă să cadă pe el.
— Aveţi ţigări?
— Nu. Fumez numai…
— Pipă, ştiu. Eu nu mai am nici ţigări, nici bani ca să-mi cumpăr.
— Chelner! Un pachet de… Ce preferi?
— Gauloises.
— Un pachet de Gauloises şi un pahar cu rom.
— Nu mai vreau rom. Mă face să vomit…
— O halbă?
— Nu ştiu. N-am mâncat nimic azi-dimineaţă, nici…
— Un sandviş?
Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvişuri.
— Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteţi înţelege…
Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri şi cu o vestă de sport ecosez. Ca mulţi tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit.
— Nu ştiu dacă semănaţi cu imaginea care şi-o fac oamenii despre dumneavoastră…
Nu-l privea pe Maigret în faţă, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-şi aţinti din nou ochii în podea. Era obositor să urmăreşti mişcarea neîncetată a degetelor sale lungi şi subţiri.
— N-aţi fost surprins primind portofelul?
— După treizeci de ani de poliţie judiciară, foarte greu te mai miri de ceva.
— Găsind şi banii în el?
— Aveai mare nevoie de ei, nu-i aşa?
— Da.
— Cu câţi franci mai rămăseseşi?
— Vreo zece franci…
— Unde ai dormit noaptea trecută?
— N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-aţi văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt…
— Totuşi, locuieşti la Paris, observă Maigret.
— De unde ştiţi?
— Şi chiar în cartierul acesta.
Deşi nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Uşa de la intrare se auzea deschizându-se şi închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri.
— Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă…
Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simţea că face un efort disperat ca să reacţioneze şi că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde.
— E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârşit.
— Cum gândeai?
— Că o să ghiciţi, că o să nimeriţi mai mult sau mai puţin precis şi că, odată intrat în angrenaj…
— Continuă…
Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public.
— Şi că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i!
Privea uşa care se deschisese şi, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-şi interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări.
— Ţi-e mai bine?
— Nu ştiu încă.
— Să revenim la portofel.
— De ce?
— Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi.
— În orice caz, nu erau destui.
— Nu erau destui bani? Pentru ce anume?
— Ca s-o şterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania…
Şi devenind din nou încrezător:
— Aţi venit singur?
— Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu maşina şi mă aşteaptă la colţul străzii Saint-Charles.
Omul ridică iute capul.
— M-aţi identificat?
— Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre.
— Mărturisiţi deci că aţi căutat?
— Bineînţeles.
— De ce?
— Din cauza portofelului şi mai ales a insignei.
— De ce v-aţi oprit în colţul străzii Saint-Charles?
— Pentru că e la doi paşi şi oricum treceam pe acolo.
— N-aţi primit vreun raport?
— Cu privire la ce?
— Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles?
Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniştit, atât de frământat, agăţându-se cu încăpăţânare Dumnezeu ştie de ce speranţă.
Îi era frică, era evident. Frică de ce?
— Comisarul nu v-a anunţat?
— Nu.
— Juraţi?
— N-o fac decât la tribunal.
Şi privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă.
— De ce credeţi că v-am cerut să veniţi?
— Pentru că aveai nevoie de mine.
— Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră?
— Pentru că ai intrat într-o încurcătură şi nu ştii cum să ieşi.
— Nu-i adevărat.
Vocea era categorică. Necunoscutul înălţă capul, ca uşurat.
— Nu eu m-am băgat în încurcătură, şi asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înţelegeţi?
— Mai încet…
Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranţa de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aştepta. Doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, aplecaţi peste măsuţă, vorbeau aproape pe şoptite şi, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înţelese că era vorba de curse.
— Mai bine spune-mi cine eşti şi de ce anume te consideri nevinovat…
— Nu aici. Imediat…
— Unde?
— La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă…
— Numai dacă, ce?
— Dacă poşeta ei… În sfârşit… O bere?
— Chelner, două halbe… şi spune-mi ce am de plată.
Tânărul se ştergea cu o batistă, destul de curată încă.
— Douăzeci şi patru de ani? întrebă comisarul.
— Douăzeci şi cinci.
— Eşti de mult la Paris?
— De cinci ani.
— Căsătorit?…
Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare.
— Am fost. De ce mă-ntrebaţi?
— Nu porţi verighetă.
— Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani.
Aprinse o nouă ţigară. Pe prima o fumase trăgând lung şi abia acum părea că savurează tutunul.
— În fond, toate precauţiile pe care le-am luat nu servesc la nimic.
— Ce precauţii?
— În ceea ce vă priveşte. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aş face. Chiar dacă aş încerca s-o şterg, acum, că m-aţi văzut bine şi ştiţi că sunt din cartier…
Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care şi-o adresa lui însuşi.
— Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu maşina, e tot la colţul străzii Saint-Charles?
Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute.
— Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aştepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă.
— Nu mai are importanţă, nu-i aşa?
Maigret nu răspunse, şi când tovarăşul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colţul căreia se înălţa un imobil destul de nou şi de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă şi merseră doar vreo treizeci de metri.
Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle şi, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor şi cărucioare de copii.
— Aici locuieşti?
— Ascultaţi-mă, domnule comisar…
Era mai palid, mai nervos ca niciodată.
— Aţi avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui?
— Mi s-a întâmplat.
— Ce gândiţi despre mine?
— Că eşti destul de complicat şi că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec.
— Pentru că mă veţi judeca?
— Nu asta am vrut să spun. Să zicem, aşa, ca să-mi fac o părere.
— Am aerul unui ticălos?
— Categoric, nu.
— Al unui om în stare să… Nu… Veniţi… E mai bine să terminăm imediat.
Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uşi.
— Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul.
Scoase o cheie din buzunar.
— O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leşin…
Împinse uşa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O uşă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu aşa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape.
— Vreţi să deschideţi dumneavoastră?
Tânărul îi arătă lui Maigret uşa închisă din faţa lor şi comisarul făcu ceea ce i se cerea.
Tovarăşul său nu fugi. Totuşi mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă.
Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore şi muşte albastre se roteau bâzâind în jurul ei.
[1] Femeie simbolizând Republica Franceză.
[2] Republica Franceză.
Cine a ucis-o pe Cecile de Georges Simenon
Partea întâi
Capitolul 1
Pipa pe care Maigret o aprinse la ieşirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineţi. Prima ceaţă era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceaţa nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare.
Simţea pişcături în vârful degetelor şi în vârful nasului, iar paşii lui răsunau înăbuşit pe caldarâm.
Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea - celebru la Quai de Orfevres -, care încă mai mirosea puţin a naftalină, şi pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliţia Judiciară, fără să se grăbească, amuzându‑se când vreo puştoaică se ivea în fugă din ceaţă şi se lovea de el.
— O, pardon, domnule!...
Şi o lua şi mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul.
Părea că, în dimineaţa aceea, întreg Parisul se amuză de ceaţă ca şi el, şi doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, îşi strigau îngrijorarea cu glas răguşit.
Apoi, o amintire avea să‑i stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piaţa Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin faţa unui mic bistrou şi chiar atunci uşa se deschise — era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă uşile cafenelelor. Maigret simţi, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esenţa revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frişcă şi a cornurilor calde, cu un foarte uşor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă.
La nouă fix, intra pe poarta Poliţiei Judiciare şi urca, în acelaşi timp cu câţiva colegi, scara lată şi întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă maşinal o privire prin geamurile sălii de aşteptare şi, recunoscând‑o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapiţate cu o catifea de culoare verde, se încruntă.
Sau, mai exact, se prefăcu morocănos.
— Auzi, Maigret... E aici!
Era Cassieux, şeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Şi gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile.
Maigret încercă să treacă fără ca ea să‑l vadă.
De cât timp aştepta? Era în stare să stea ore în şir în acelaşi loc, nemişcată, cu mâinile pe poşetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, aşezată totdeauna puţin strâmb peste părul prea strâns.
Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc şi deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: „în sfârşit!...
Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Uşierul se apropie să‑l anunţe.
— Ştiu, ştiu... N-am timp acum! Mormăi Maigret.
Din cauza ceţii, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde aşezată pe birou. Îşi scoase pardesiul, pălăria şi se uită la sobă, gândindu‑se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce îşi frecă una de alta mâinile reci, se aşeză greoi, mormăi mulţumit şi ridică receptorul telefonului.
— Alo!... Vieux Normand?... Aş vrea să vorbesc cu domnul Janvier!... Alo!... Tu eşti, Janvier?
Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la şapte dimineaţa, la o masă din micuţa cafenea‑restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades.
— Ceva nou?
— Sunt toţi în cuib, şefule. Femeia a ieşit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt şi o litră de cafea măcinată. Tocmai s‑a întors.
— Lucas e la post?
— L-am zărit la fereastră când am sosit.
— Bine! Jourdan o să vină să te schimbe... Nu e prea friguţ?
— Puţin... Nici o problemă.
Maigret zâmbi, gândindu‑se la Lucas, brigadierul, transformat de patru zile în bătrân infirm.
Supravegheau banda polonezilor, care se aciuaseră, cinci sau şase, într‑o cameră sordidă din sordidul Hotel des Arcades. Nu exista nici o probă contra lor. Unul dintre ei, poreclit Baronul, schimbase la casa de pariuri de la Longchamp o bancnotă dintre cele furate de la ferma Vansittart, dar asta era tot.
Aceşti oameni bântuiau prin Paris, parcă fără nici o ţintă, şi se strângeau pe strada Birague, în jurul unei tinere femei, fără să se poată spune a cui amantă era această şi nici care era exact rolul ei.
Lucas îi supraveghea din zori şi până‑n seară, deghizat în infirm, înfofolit în şaluri, de la fereastra unui apartament din faţă.
Maigret se ridică să‑şi golească pipa în găleata de cărbuni. Alesese alta de pe birou, unde avea o întreagă colecţie, zări fişa completată de Cécile, dar când să citească ce scrisese, pe culoar răsună insistent o sonerie.
Raportul! Luă dosarele pregătite şi plecă, împreună cu toţi şefii de serviciu, spre biroul directorului Poliţiei Judiciare. Era o ceremonie care se repetă în fiecare dimineaţă. Şeful avea păr lung şi alb şi o bărbuţă de muşchetar. Dădeau cu toţii mina.
— Ai văzut‑o?
Maigret făcea pe miratul.
— Pe cine?
— Pe Cécile! Eu, în locul doamnei Maigret...
Biata Cécile! Era încă tânără totuşi! Maigret avusese în mina actele ei: abia douăzeci şi opt de ani. Dar era greu să fie cineva mai fată bătrână decât ea, mai lipsită de graţie, în pofida bunăvoinţei cu care se străduia să fie plăcută. Rochiile negre, pe care probabil şi le croia singură după tipare anapoda... Pălăria aceea verde atât de ridicolă... O faţă prea palidă şi în plus un uşor strabism...
— E saşie! pretindea comisarul Cassieux.
Dar exagera. Nu se putea spune că era foarte saşie. Totuşi ochiul ei stâng privea în altă parte decât cel drept.
Şi sosea, resemnată dinainte, încă de la opt dimineaţa.
— Cu domnul comisar Maigret, vă rog.
— Nu ştiu dacă va veni în dimineaţa asta. Dar puteţi vorbi cu inspectorul Berger care...
— Mulţumesc. Am să aştept.
Şi aştepta cât era ziulica de lungă, fără să se mişte, fără să dea vreun semn de nerăbdare, ridicându‑se brusc, parcă pradă emoţiei, imediat ce Maigret se ivea pe scară.
— Îţi jur, bătrâne, că e îndrăgostită...
Comisarii rămâneau în picioare. La început vorbeau puţin de una şi de alta, după care, pe nesimţite, ajungeau şi la treburile lor.
— Cazul Pelican? Ceva nou, Cassieux?
— L-am convocat pe patron la ora zece. O să vorbească...
— Ia‑o uşurel, da? E protejat de un deputat şi nu vreau să avem necazuri... Polonezii tăi, Maigret?
— Aştept. Noaptea asta am de gând să stau chiar eu la pândă. Dacă până mâine nu va apărea nimic nou, voi încerca să am o discuţie între patru ochi cu femeia.
O bandă periculoasă. Trei crime în şase luni.
Toate la fermele izolate din nord. Banditism grosolan, brutal, omoruri săvârşite cu securea.
Ceaţa devenea aurie. Nu mai era nevoie de lămpi. Şeful trase spre el un dosar.
— Dacă ai un moment liber în dimineaţa asta, Maigret... Căutăm un tânăr de nouăsprezece ani, fiul unui mare industriaş, care...
— Daţi‑rai‑l.
Raportul dură o jumătate de oră, în fum de pipă şi de ţigări, întrerupt uneori de soneria telefonului.
— Bine, domnule ministru... Da, domnule ministru...
Puteai auzi cum inspectorii se deplasau încolo şi încoace pe culoar, uşile se trânteau şi telefoanele sunau în toate încăperile.
Maigret, cu dosarul sub braţ, se întoarse în biroul lui. Se gândea la banda polonezilor. Puse dosarul la întâmplare peste fişa completată de Cécile. Abia se aşeză că uşierul îşi şi făcu apariţia.
— În legătură cu fata...
— Da?
— O primiţi?
— Imediat...
Mai întâi voia să termine cu treaba încredinţată de şeful lui. Ştia unde să‑l găsească pe tânăr, de care se mai ocupase.
— Alo!... Daţi‑mi Hotel Myosotis, pe strada Blanche...
Un hotel păduchios unde se adunau tineri asemenea celui dispărut, consumau cocaină şi îşi afişau moravurile mai aparte.
— Alo! Auzi, Francis... Cred că voi fi obligat să‑ţi închid definitiv coşmelia... Cum?... Cu atât mai rău pentru tine!... Exagerezi... Sfatul meu e să mi‑l trimiţi imediat pe micul Duchemin... Sau, mai bine, adu‑mi‑l chiar tu... Vreau să‑i spun vreo două vorbe.... Ba da! E la tine... Dacă nu e, sunt sigur că o să mi‑l dibuieşti până la prânz...
Contez pe tine!
Era deja chemat la alt telefon. Un judecător de instrucţie stânjenit.
— Comisarul Maigret?... Vă sun în legătură cu Pénicaud, domnule comisar... Pretinde că l‑aţi obligat să facă mărturisiri prin intimidare, că l‑aţi pus să se dezbrace în biroul dumneavoastră şi că l‑aţi lăsat aşa, gol‑puşcă, timp de cinci ore...
Apoi avu de dat ordine comisarilor care aşteptau, cu pălăria pe o ureche şi ţigara în colţul gurii, în biroul vecin. Se făcuse unsprezece când îşi aminti de Cécile şi apăsă pe butonul soneriei.
— Să intre fata...
Uşierul se întoarse singur după câteva clipe.
— A plecat, domnule comisar...
— Ah!
Întâi, dădu din umeri. Apoi se aşeză din nou şi se încruntă. Era ciudat că plecase, ea care, stătuse odată şapte ore, nemişcată, în sala de aşteptare, îi căută fişa printre hârtiile de pe birou. O găsi până la urmă sub dosarul tânărului Duchemin.
Trebuie să mă primiţi neapărat. Noaptea trecută a avut loc o dramă îngrozitoare.
Cécile Pardon
Uşierul veni la chemarea soneriei.
— Auzi, Leopold nu‑l chema Leopold, dar i se spunea aşa pentru că se străduise să arate ca fostul rege al belgienilor... La ce oră a plecat?
— Nu ştiu, domnule comisar... Am fost chemat în toate birourile. Încă mai era aici acum o jumătate de oră...
— Era lume în sala de aşteptare?
— Două persoane venite la şefu şi un bărbat trecut de prima tinereţe care a cerut la Comisiile Judiciare. Pe urmă... ştiţi cum e dimineaţa, un du‑te‑vino care nu se mai sfârşeşte. Mai adineauri am constatat că domnişoara nu mai era...
Maigret simţi în piept o mică nelinişte neplăcută, ca o jenă. Era nemulţumit. Prea o luaseră toţi în râs pe biata Cécile.
— Dacă se întoarce cumva, o...
Ba nu! Se răzgândi. Chemă un inspector.
— Peste câteva minute, o să vină patronul de la Hotel Myosotis împreună cu un tânăr pe nume Duchemin... Le spui să aştepte. Dacă nu mă întorc până la prânz, ţine‑l aici pe tânăr şi trimite‑l pe patron la treburile lui.
Ajunse pe podul Saint-Michel şi puţin lipsi să nu ia un taxi, ceea ce era un semn. Şi tocmai pentru că era un semn, se abţinu şi aşteptă tramvaiul. Ar fi însemnat să‑i acorde prea mare importanţă acelei Cécile! Ar fi însemnat să admită...
Ceaţa, în loc să se risipească, devenise mai deasă, dar mai puţin rece. Maigret îşi fuma pipa pe platformă, lăsându‑şi capul să se legene după mişcările vehiculului.
Când venise prima dată Cécile la Poliţia Judiciară? în urmă cu vreo şase luni. Îşi lăsase carneţelul pe birou, dar putea să verifice la întoarcere, întrebase imediat de comisarul Maigret. Este adevărat că putuse să‑i citească numele în ziare. Era calmă. Îşi dădea oare seama că ceea ce spunea ea semăna cu invenţiile unei imaginaţii bogate?
Se străduia să vorbească pe un ton serios, privindu‑şi interlocutorul în faţă şi tempera cu câte un zâmbet extravaganţele poveştii.
— Jur, domnule comisar, că nu inventez nimic şi că nu sunt impresionabilă... Cunosc locul tuturor obiectelor, pentru că eu fac menajul. Mătuşa mea n‑a vrut niciodată să aibă menajeră... Prima dată când s‑a întâmplat, am putut crede că mă înşelam. Dar pe urmă am fost atentă. Şi ieri am pus semne... Am mers ceva mai departe...
Am întins un fir de‑a latul uşii de la intrare... Şi nu numai că două scaune erau mutate de la locul lor, dar şi firul fusese rupt. Prin urmare, cineva a intrat la noi în casă... Cineva a petrecut un anumit timp în salon şi a deschis secreterul mătuşii, pentru că şi acolo am pus un semn. E a treia oară în trei luni... De puţin timp, mătuşa mea e aproape neputincioasă. Nimeni nu are cheia apartamentului şi totuşi broasca n‑a fost forţată. N-am vrut să‑i spun nimic mătuşii Juliette să n‑o neliniştesc... Dar sunt sigură că n‑a dispărut nimic.
Mi‑ar fi spus, pentru că e foarte bănuitoare...
— Pe scurt, rezumase Maigret, pretinzi că e pentru a treia oară în două luni când un necunoscut intră noaptea în apartamentul unde locuieşti împreună cu mătuşa, se instalează în salon, schimbă locul scaunelor...
— Şi al sugativei! precizase ea.
— Schimbă locul scaunelor şi al sugativei şi scotoceşte prin secreter, care este totuşi încuiat şi nu prezintă nici o urmă de violenţă.
— Adaug că noaptea trecută s‑a fumat! insistase ea. Nici eu şi nici mătuşa mea nu fumăm.
Nici un bărbat n‑a venit la noi... Totuşi, dimineaţă, în salon mirosea a tutunuri.
— O să vin să văd.
— Tocmai asta aş vrea să evit. Mătuşa mea e foarte severă. S-ar supăra rău de tot pe mine, mai ales că nu i‑am spus nimic...
— Atunci, ce ai vrea să facă poliţia?
— Nu ştiu... Am încredere în dumneavoastră.
Poate că dacă aţi sta câteva nopţi pe scară...
Sărmana de ea îşi închipuia că rolul unui comisar de la Poliţia Judiciară e să‑şi petreacă noaptea pe scară ca să verifice spusele unei fetişcane!
— Îl voi trimite pe Lucas la noapte.
— Nu veniţi dumneavoastră?
Nu! De o mie de ori nu! Exagera! Iar supărarea ei - colegii lui Maigret aveau dreptate - semăna cu supărarea unei îndrăgostite.
— Poate că nu se va întâmpla noaptea asta. Ci peste trei, cinci, zece zile... De unde să ştiu? Mi‑e teamă, domnule comisar. Când mă gândesc că un bărbat...
— Unde locuieşti?
— La Bourg‑la-Reine, la un kilometru de Poarta Orléans, pe drumul naţional. Chiar în faţa celei de‑a cincea staţii de tramvai. O casă mare cu cinci etaje, din cărămidă... La parter veţi vedea un negustor de biciclete şi o băcănie. Noi locuim la etajul cinci...
Lucas fusese acolo. Vorbise cu vecinii.
Se întorsese sceptic.
— O bătrână care nu mai iese din casă de câteva luni şi nepoata ei care face pe servitoarea şi infirmiera.
Casa a fost semnalată poliţiei locale şi supravegheată aproape o lună de zile. În acest timp, nimeni nu a fost văzut intrând noaptea, în afara locatarilor.
Şi totuşi Cécile s‑a înfăţişat iar la Poliţia Judiciară.
— Iar a venit, domnule comisar. De data asta a lăsat urme de cerneală pe sugativa pe care o schimbasem ieri seară.
— Şi n‑a luat nimic?
— Nimic.
Maigret făcuse imprudenţa să pomenească despre această poveste colegilor şi acum se amuzau cu toţii.
— Maigret a făcut o cucerire...
Se duceau să se holbeze, prin geamurile sălii de aşteptare, la domnişoara saşie. Intrau la comisar în birou.
— Repede! Te caută cineva!
— Cine?
— Admiratoarea ta!
Lucas se ascunsese pe scară opt nopţi la rând, dar nu văzuse şi nu auzise nimic.
— Poate că va veni mâine..., spunea Cécile.
Se renunţase la supraveghere.
— A venit Cécile...
Cécile era celebră. Toţi îi spuneau Cécile. Voia un inspector să intre la comisar?
— Atenţie! E cu cineva...
— Cu cine?
— Cu Cécile!
Maigret schimbă tramvaiul la Poarta Orleans.
Apoi coborî la a cincea staţie. Casa se afla pe dreapta, singură între două terenuri virane, şi ai fi zis că semăna cu o felie de îngheţată cu trei straturi diferite.
Nimic anormal. Maşini care goneau spre Arpajon şi Orleans. Camioane care se întorceau de la Hale. Uşa imobilului se află între prăvălia negustorului de biciclete şi o băcănie. Portăreasa curăţa morcovi.
— Domnişoara Pardon s‑a întors acasă?
— Domnişoara Cécile? Nu cred. Sunaţi totuşi...
O să vă deschidă doamna Boynet.
— Credeam că e neputincioasă...
— Aproape... Dar a pus să i se instaleze un sistem prin care să deschidă uşa din fotoliu. Ca în loja noastră. Unde mai pui că atunci când vrea...
Cinci etaje. Maigret avea oroare de scări. Cea pe care urca era întunecoasă şi covorul era la culoare ca zeama de tutun. Pereţii înnegriţi. Mirosul se schimba la fiecare palier, după bucătării; la fel şi zgomotele. Pian, chirăituri de copii şi, de undeva, ecourile unei discuţii aprinse.
În stânga, la etajul cinci, sub butonul soneriei se afla o carte de vizită plină de praf: Jean Siveschi.
Deci era uşa din dreapta. Sună. Sunetul se transmise din încăpere în încăpere, dar nu se auzi nici un declic şi uşa nu se deschise. Sună încă o dată.
Stinghereala se transformă în îngrijorare, iar îngrijorarea în părere de rău.
— Pe cine căutaţi? spuse o voce de femeie din spatele lui.
Se întoarse şi văzu o tânără bine făcută, pe care capotul bleu o făcea şi mai atrăgătoare.
— Pe doamna Boynet.
— Aici stă..., răspunse ea cu un uşor accent străin. N-a răspuns? Ciudat...
Sună şi ea şi, ridicând braţul spre şnurul soneriei, îl descoperi până mai sus.
— Chiar dacă Cécile e plecată, mătuşa ei...
Maigret pierdu zece minute pe palier, apoi se văzu nevoit să facă aproape un kilometru pe jos ca să găsească un lăcătuş. Când auzi zgomot, tânăra ieşi în grabă, însoţită de mama şi sora ei.
— Credeţi că s‑a întâmplat ceva rău?
Lăcătuşul deschise uşa fără să spargă încuietoarea, care nu prezenta urme de forţare. Maigret intră primul în apartamentul plin de mobile vechi şi de bibelouri; nu acordă atenţie detaliilor. Un salon... O sufragerie... O uşă deschisă şi, pe un pat din acaju, o bătrână cu părul vopsit care...
— Vă rog să ieşiţi... Auziţi? strigă el întorcându‑se spre cele trei vecine. Poate că vă distrează, dar n‑am ce face!...
Un cadavru ciudat: o bătrânică durdulie, fardată, cu părul cânepiu, prea oxigenat, dar care se vedea că era alb la rădăcină; un halat de casă roşu şi un ciorap, unul singur, pe piciorul care atârna din pat.
Nu putea fi nici o umbră de îndoială: fusese sugrumată. Maigret reveni pe palier, încruntat şi preocupat.
— Să cheme cineva un agent de poliţie...
După cinci minute, telefona din cabina unui bistrou din apropiere.
— Alo... Da, comisarul Maigret... Cine e la telefon? Bine!... Auzi, drăguţă... S-a‑ntors cumva Cécile?... Dă fuga la Parchet... Încearcă să vorbeşti personal cu procurorul... Spune‑i... Înţelegi?... Eu rămân aici... Alo!... Anunţă şi Identitatea Judiciară... Dacă, printr‑o minune, apare Cécile... Ce‑i?... Nu, drăguţă, nu e momentul să faci bancuri!...
Când ieşi din bistrou, după ce dăduse peste cap un pahar de rom la tejghea, cincizeci de persoane se adunaseră în faţa casei în formă de felie de îngheţată.
Fără să vrea, o căută cu privirea pe Cécile.
Abia la cinci după‑amiaza avea să afle că Cécile era moartă.
Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon
Capitolul 1
Fetiţa saşie
O bătaie timidă în uşă; zgomotul unui obiect aşezat pe podea; o voce şoptită:
— E cinci şi jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă...
Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârţâie, şi, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperişul în pantă, vocea continuă:
— Vă împărtăşiţi?
Comisarul se sculase şi stătea acum cu picioarele goale pe podeaua rece ca gheaţa. Se apropie de uşa care se închidea cu o sfoară înfăşurată pe două cuie. Auzi paşii cuiva care se grăbea să se îndepărteze şi, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol şi jupon alb.
Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise uşa şi căută o oglindă ca să se poată bărbieri.
Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plopilor din piaţa mare.
Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a acoperişului. îi era frig. Ceafa îi îngheţase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reuşise să descopere de unde venea.
Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată.
Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aştepta al doilea clopot, de la şase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe faţă?
Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie îngheţată în cana mare... După puţin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul îngheţat...
Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăţa grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râşnea cafea. Îşi îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieşi, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaş cu menţiunea:
„Poliţia municipală din Moulins.
Transmis pentru orice eventualitate Poliţiei din Paris”.
Apoi o foaie cu pătrăţele cu un scris atent:
„Vă anunţ că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morţilor”.
Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare şi se arătase mirat.
— Saint-Fiacre, prin Matignon ?
— Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins.
Şi Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de treizeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii.
„... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...”
Maigret sosise cu o zi înainte şi trăsese la singurul han din zonă, cel ţinut de Mărie Tatin.
Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetiţa saşie, cum i se spunea altădată! O fetiţă pricăjită care devenise o fată bătrână şi mai pricăjită, şi mai saşie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătărie şi prin curtea unde creştea iepuri şi găini!
Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colţ. O pâine mare, integrală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fierbinte.
— Rău faceţi că nu vă împărtăşiţi într-o zi ca asta! Mai ales că vă şi duceţi la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară!
Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau paşi pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-şi îmbrace rochia neagră, să-şi pună mănuşile de plasă şi pălăriuţa, care nu stătea dreaptă din cauza părului prins în coc.
— Vă las să terminaţi de mâncat... încuiaţi uşa?
— Nu! Sunt şi eu gata...
Se simţea tare încurcată că făcea drumul alături de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu paşi mărunţi, aplecată în faţă, în frigul dimineţii. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foşnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse îngheţul.
Şi alte umbre se îndreptau spre uşa vag luminată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă.
Iar Maigret retrăia senzaţiile de altădată: frigul, ochii care îl înţepau, vârfurile degetelor îngheţate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie...
— Mă scuzaţi... Am scăunelul meu de rugăciune..., zise ea.
Şi Maigret recunoscu scaunul negru cu braţe îmbrăcate în catifea roşie al bătrânei Tatin, mama fetiţei saşii.
Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mişca uşor în capătul bisericii. Paracliserul termina de aprins luminările.
Câţi erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziţi din somn? Cel mult cincisprezece. Şi doar trei bărbaţi: paracliserul, clopotarul şi Maigret.
„... o crimă va fi comisă...”
Poliţia din Moulins crezuse că era o glumă proastă şi nu-şi făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând.
Comisarul auzea zgomot în spatele uşii din dreapta altarului şi putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, îşi punea patrafirul, împreuna mâinile şi se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veşmintele lungi...
Copilul era roşcovan. Sună din clopoţel şi murmurul rugăciunilor liturgice prinse să se audă.
„... în timpul primei slujbe...”
Maigret îi privise pe toţi pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Nişte ţărănci mai tinere şi un copil.
Afară se auzi zgomotul unei maşini. Scârţâitul unei portiere. Paşi mărunţi, uşori, şi o femeie în negru străbătu întreaga biserică.
În strană era un şir de jilţuri rezervate celor de la castel, jilţuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se aşeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile ţărăncilor.
Requiem aeternam dona eis, Domine...
Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea şi acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morţi, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. îşi amintea de nişte slujbe celebrate în şaisprezece minute!
Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul şi nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre.
Dies irae, dies illa...
Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Era o femeie subţire, slabă, melancolică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului.
Iar acum avea probabil şaizeci de ani împliniţi... Se ruga cu înflăcărare... Avea o faţă suptă şi în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni...
Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime şi care la slujbele obişnuite sunt gratuite.
„... o crimă va fi comisă...”
Se ridică împreună cu toţi ceilalţi la prima evanghelie. Atenţia îi era atrasă de tot felul de detalii şi îşi amintea o mulţime de lucruri. De exemplu, îşi zise deodată: „în Ziua Morţilor, acelaşi preot celebrează trei slujbe..."
Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua şi a treia slujbă. Un ou fiert şi brânză de capră!
Poliţia din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se aşezase la capătul jilţurilor, la patru locuri de contesă. Clopotarul plecase cu paşi greoi, ca un director de teatru care nu se gândeşte să asiste la spectacol.
Dintre bărbaţi mai rămăseseră Maigret şi preotul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete.
Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă.
Şi, curând, toţi se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoţelul copilului de cor.
Doar Maigret nu se împărtăşea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate şi feţele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului.
Serviciul religios continua. Contesa îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile.
Pater Noster...
Et ne nos inducas in tentationem...
Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o faţă chinuită, şi deschiseră cartea de rugăciuni.
Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evanghelie ! Şi toţi vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă!
Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă...
Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie...
Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mişca. Aproape toate celelalte bătrâne erau la fel de rigide.
Ite missa est... Slujba s-a terminat...
Abia atunci simţi Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-şi dăduse seama. Oftă fără să vrea. Aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ultimei evanghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proaspăt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una şi de alta...
Bătrânele se însufleţiră toate odată. Picioarele lor păşiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcaşului de cult. O ţărancă se îndreptă spre ieşire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări şi flacăra acestora se transformă într-un firişor de fum albastru.
Se făcuse ziuă. O lumină cenuşie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece.
Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mişcă... Mai rămăsese doar contesa, şi nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare...
Paracliserul, care îşi terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită şi, în acelaşi moment, comisarul se apropie.
Erau amândoi lângă ea, miraţi de faptul că stătea atât de nemişcată, încercând să-i vadă faţa ascunsă de mâinile împreunate.
Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca şi cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de aţă, se prăbuşi şi rămase nemişcat.
Contesa de Saint-Fiacre murise.
* * *
Cadavrul fusese dus în sacristie şi aşezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului.
Maigret uitase de insolitul prezenţei sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înţeleagă privirea întrebătoare şi bănuitoare a preotului.
— Cine sunteţi? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că...
— Sunt comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară.
Se uită cu atenţie la preot. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credinţa fanatică a călugărilor de altădată.
Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puţin sigură:
— Doar nu vreţi să spuneţi că...?
Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi aşezaseră o oglindă pe buze şi îi ascultaseră inima care nu mai bătea.
— Nu văd nici o rană, se mulţumi să răspundă Maigret.
Şi se uită în jur la decorul neschimbat de treizeci de ani. Sticluţele pentru ulei se aflau în acelaşi loc, la fel şi patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veşmântul lung şi stiharul copilului de cor.
Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei.
Era în acelaşi timp şi cald, şi frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite.
— Totuşi, nu se poate pretinde că...
O dramă! Maigret nu înţelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca nişte bule de aer care ies la suprafaţă.
... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfinţită de episcop...
Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-şi luase ochii de la ea!
Nu se vedea sânge nicăieri, şi nici vreo rană!
— A doua slujbă este la şapte, nu?
Auzi cu o adevărată uşurare paşii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar şi la preot.
— Moartă ? întrebă el.
Nu ezită totuşi să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată paşi grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora şapte.
— Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă...
Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbaţi şi cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau şi doi copii de cor, pentru că la ora şapte se celebra o slujbă mare.
— Probabil că are maşina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă.
Şi simţea permanent asupra lui privirea neliniştită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuşi, în timp ce paracliserul şi şoferul transportau cadavrul la maşină, acesta se apropie de comisar.
— Sunteţi sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morţilor... Credincioşii mei sunt...
Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniştească pe preot ?
— Aţi auzit ce-a spus doctorul...
— Totuşi, aţi venit astăzi aici, tocmai la această slujbă...
Maigret se strădui să nu se tulbure.
— Aşa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngropat în cimitirul de-aici...
Şi se grăbi să ajungă la maşină, un model vechi, în timp ce şoferul dădea la manivelă. Medicul nu ştia ce să facă. In piaţă se aflau câteva persoane, care nu înţelegeau nimic din tot ce se întâmpla.
— Veniţi cu noi...
Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret şi medicul se înghesuiră lângă şofer.
— Păreţi mirat de ce v-am spus, murmură medicul, care încă nu-şi recăpătase pe deplin siguranţa.
Dacă aţi cunoaşte situaţia, poate că aţi înţelege. Contesa...
Tăcu, privind la şoferul în uniformă neagră, care conducea maşina cu un aer absent. Traversară piaţa mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălţată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineaţa aceea, era de un cenuşiu nefast.
Hanul ţinut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari şi, chiar în capăt, se ridica silueta întunecată a castelului.
Cerul era uniform şi la fel de rece ca un patinoar.
— Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul.
Doctorul Bouchardon era ţăran, fiu de ţărani. Purta un costum de vânătoare maroniu şi cizme înalte din cauciuc.
— Tocmai plecam la vânat raţe pe iazuri...
— Nu mergeţi la liturghie?
Doctorul îi făcu cu ochiul.
— Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum...
Intrau în parc. Acum se puteau distinge detaliile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane şi cele două turnuri de la colţuri, singurele părţi vechi ale clădirii.
Când maşina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, şi întrezări bucătăria plină de aburi şi o femeie grasă care jumulea potârnichi.
Şoferul nu ştia ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele maşinii.
— Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă...
— Cheamă pe oricine. Nu mai sunt şi alţi servitori în casă?
Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-şi umple pipa.
— Cine e acest domn Jean?
Bouchardon dădu din umeri şi schiţă un zâmbet ciudat.
— O să-l vedeţi.
— Bine, dar cine e ?
— Un tânăr... Un tânăr încântător...
— O rudă?
— Dacă vreţi!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secretarul ei...
Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-şi că fusese cu el la şcoală. Numai că pe el nu-l mai recunoştea nimeni! Avea patruzeci şi doi de ani! Se îngrăşase!
Cunoştea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câţiva paşi, şi ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse.
Şi poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre aşa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, feminitatea, graţia şi nobleţea...
Murise! Fusese pusă într-o maşină, ca un lucru inert, şi se văzuseră siliţi să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colţ al furoului alb ieşind de sub rochia neagră de doliu.
„... o crimă va fi comisă...”
Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă aşa ceva ? Şi de ce ar fi chemat poliţia?
În castel se stârnise agitaţie. Uşile se deschideau şi se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise uşa principală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvăşit şi ochii obosiţi.
— Ce s-a întâmplat ? strigă el.
— Peştele! mormăi cu cinism doctorul la urechea lui Maigret.
Bucătăreasa fusese şi ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau şi lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor.
— Ei bine, ce-aşteptaţi ? De ce n-o duceţi pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat.
Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copilărie. Simţea o indispoziţie nu numai morală, ci şi fizică.
„... o crimă va fi comisă...”
Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnaţi să se grăbească. Câţiva fermieri veneau de departe, cu brişcă! Şi aduseseră flori ca să le aşeze pe mormintele din cimitir.
Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, consternat.
— Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el.
— Ce faceţi?... O lăsaţi aici?...
De ce naiba doctorul zâmbea ironic?
Maigret deveni autoritar.
— Haide! Doi oameni... Dumneata (către şofer)... şi dumneata (către servitor)... Duceţi-o în camera ei!
Şi, în timp ce aceştia se aplecau spre interiorul maşinii, în hol se auzi o sonerie.
— Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon.
Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conştient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru şi răspunse el:
— Alo!... Da, castelul...
— Vreţi să mi-o daţi pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă...
— Cine e la telefon ?
— Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă priveşte. Daţi-mi-o pe mama...
— O clipă... Vreţi să-mi spuneţi de unde telefonaţi?
— De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să...
— Veniţi aici! Ar fi mai bine aşa! se mulţumi să rostească Maigret, închizând.
Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.
Cazul Louise Laboine de Georges Simenon
Capitolul I
În care inspectorul Lognon
descoperă un cadavru şi pe urmă se plânge
că i l-a şterpelit altcineva
Maigret căscă şi împinse hârtiile către marginea biroului.
— Iscăliţi-le, copii, şi o să puteţi merge la culcare.
„Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiţi şi îndărătnici din câţi se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuţ, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci.
Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârşit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului şi iscăleau cu un aer dezgustat.
Orologiul de marmură arăta trei şi ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineaţa şi personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă şi tristă.
Se împliniseră treizeci de ore şi mai bine de când se aflau sub acelaşi acoperiş, când tustrei laolaltă, când separaţi; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărţuindu-i cu rândul.
— Idioţi! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze.
La idioţi, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Îşi închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai şmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ţi închipui c-o să scoţi ceva de la mine!”
Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette şi ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinşi datorită unui telefon anonim.
Mai rămăsese un rest de cafea în ceşti şi ibricul de email era încă pe reşou. Toţi aveau feţele trase şi cenuşii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l şi pe Janvier. Îi trecuse somnul, deşi pe la unsprezece cădea din picioare şi se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit.
— Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici.
Chiar în clipa când ieşeau din biroul inspectorilor se auzi ţârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul.
— Care eşti acolo? făcu o voce.
Maigret se încruntă şi nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă:
— Jussieu?
Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece.
— Nu, Maigret, mormăi comisarul.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală.
Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriaşă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenţii rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roşii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becuşor. Atunci, omul din faţa hărţii făcea legătura.
— Aici Centrala!
Era vorba când de bătăi de stradă, când de beţivani recalcitranţi sau de poliţişti aflaţi în patrulare şi cerând ajutor.
Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură.
— Postul din strada Grenelle? Justin, tu eşti? Trimite o maşină pe chei, pe la numărul 210…
În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu şi-şi pregăteau şi ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunţau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl ştia pe Raymond.
— Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit?
— Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piaţa Vintimille.
— Ai amănunte?
— Cred că la ora asta băieţii de la Secţia a II-a sunt acolo. Am fost anunţat acum trei minute.
— Mulţumesc.
Cei trei malaci ieşiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroşiţi, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, şi cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav.
Maigret îşi îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie.
— Mergem?
Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În faţa micilor automobile negre din curte, Maigret şovăi:
— Au găsit o fată moartă în Piaţa Vintimille.
Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise:
— Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat?
Janvier se aşeză la volanul unei maşini. Erau prea obosiţi amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească.
Maigret nu realizase pe dată faptul că Secţia a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld.
Străzile erau pustii şi ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucişarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte şi câteva taxiuri ce aşteptau lângă trotuar.
Piaţa Vintimille, la doi paşi de Piaţa Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliţiei, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt.
Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă şi pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine soseşte şi, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret şi Janvier.
— Nenorocire, mormăi comisarul.
Căci Lognon, bineînţeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăşi dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, şi, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani şi ani de zile aşteptat, de a se afirma. Şi o înlănţuire de împrejurări neaşteptate îl aducea pe Maigret la faţa locului, aproape în acelaşi timp cu el!
— Aţi primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas.
Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspiraţie împotriva sa.
— Eram la Quai. M-a sunat Raymond şi am venit să văd ce s-a întâmplat.
Oricum, Maigret nu-şi putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai şi numai de dragul susceptibilităţii lui Lognon.
— A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar.
Lognon încuviinţă din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei poliţişti în uniformă şi o pereche, un bărbat şi o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul şi dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piaţa Vintimille nu trecea lume multă.
— Cine e?
— Habar n-avem. N-am găsit niciun act.
— Poşeta?
— N-are.
Maigret făcu trei paşi, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud şi un picior descălţat.
— N-aţi găsit pantoful?
Lognon făcu semn că nu. Era cam nu ştiu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că şi din pricina poziţiei nefireşti, părea să-i fie mare.
După înfăţişare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani.
— Doctorul?
— Trebuie să pice dintr-o clipă în alta.
Maigret se întoarse spre Janvier:
— Ar trebui să-i anunţi pe băieţii de la Judiciar. Să trimită fotografi.
Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină faţa şi i se păru că ochiul care se vedea era uşor tumefiat, iar buza de sus umflată.
— N-avea mantou? mai întrebă Maigret.
Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie uşoară care nu-ţi acoperă nici măcar umerii, ţinându-se doar prin bretele subţiri.
— Probabil că n-au omorât-o aici – şuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-şi face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece.
De altfel, se ţinea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piaţa Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din maşină coborî un doctor din cartier.
— Puteţi arunca o privire, doctore, dar să n-o mişcaţi până nu vin fotografii. E moartă, fără discuţie.
Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător şi, fără niciun cuvânt, se puse pe aşteptat ca şi ceilalţi.
— Mergem? întrebă femeia, ţinându-şi soţul de braţ. Începuse să i se facă frig.
— Mai aşteaptă puţin.
— Ce să mai aştept?
— Nu ştiu. Dar sigur vor face ceva.
Maigret se întoarse spre ei.
— Aţi lăsat numele şi adresa?
— Da, la dumnealui.
Arătau către Lognon.
— La ce oră aţi descoperit corpul?
Cei doi se priviră.
— Am plecat de la bar pe la trei.
— Trei şi cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă.
— Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piaţa, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar.
— Fata… era moartă?
— Cred că da. În tot cazul, nu mai mişca.
— Sper că n-aţi atins-o…
Bărbatul făcu semn că nu.
— Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliţia. E un post de alertare a Brigăzii de intervenţii rapide în colţ, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl ştiu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi paşi.
Între timp, Janvier se întoarse.
— Vor fi aici peste câteva minute, anunţă el.
— Îmi închipui că Moers nu era acolo.
Maigret simţea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aştepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, şi arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca şi pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt şi talpa uzată, ce evoca aceeaşi apartenenţă.
La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă şi jefuită de poşetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut şi agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei.
— Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi şopti Maigret lui Janvier.
Lognon, care trăgea cu urechea, auzi şi se mulţumi să schiţeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta?
Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piaţa aceasta? Era puţin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o maşină, însă atunci i-ar fi fost uşor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea oraşului.
Maigret nu-şi mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era faţa victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate şi din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiţă îmbufnată. Părul îi era moale şi întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ştersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâţească, o făcea mai tânără şi mai atrăgătoare.
— Vino puţin, Lognon.
Maigret îl trase deoparte.
— Da şefu’, vă ascult!
— Ai vreo idee?
— Ştiţi foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier.
— Ai mai văzut-o vreodată?
Lognon era omul care cunoştea cel mai bine împrejurimile Pieţei Blanche şi ale Pieţei Pigalle.
— Niciodată.
— Să fie vreo animatoare?
— În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate.
— O să am nevoie de dumneata.
— Vă rog, nu trebuie să spuneţi doar aşa, ca să-mi faceţi plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai priveşte. N-am nimic contra, vă rog să luaţi notă. E cât se poate de firesc. Şi, de altfel, sunt obişnuit. N-aveţi decât să-mi daţi ordine, o să le execut cum pot mai bine.
— Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte.
Lognon privi la trupul întins pe asfalt şi suspină:
— M-am dus.
În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veşnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul.
Maşina de la Judiciar tocmai sosea. Un poliţist se chinuia să-l alunge pe un beţiv care se apropiase şi era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”.
— Voi, sticleţi, sunteţi toţi la fel. Pentru că a băut şi omul un păhărel mai mult…
Fotograful terminase. Aşa că doctorul se aplecă asupra trupului şi-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea şi mai tânăr.
— De ce a murit? întrebă Maigret.
— Fractură a craniului.
Doctorul îşi trecu degetele prin părul moartei.
— A fost lovită în creştet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o ţeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste faţă, cu pumnii probabil.
— Puteţi stabili cam pe la ce oră a murit?
— După părerea mea, pe la două-trei dimineaţa. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie.
Venise şi camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii aşteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă şi să-l transporte spre Pont d’Austerlitz.
— Daţi-i drumul! suspină Maigret.
Apoi îl căută pe Janvier din priviri.
— Mâncăm ceva?
Foamea le trecuse, totuşi intrară într-un restaurant şi comandară supă de ceapă doar fiindcă aşa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziţii să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în ediţiile de dimineaţă.
— Vă duceţi acolo? întrebă Janvier.
Maigret ştia că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal.
— Cred c-o să trec pe-acolo.
— Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat.
— Un calvados?
— Cum doriţi.
La masa vecină, două femei mâncau varză acră; nişte animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenţie, ca şi cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea şi fata moartă.
— Te duci acasă?
— Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier.
Pe la ceasurile patru şi jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, îşi îmbrăca halatul alb. În colţul gurii – ţigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie.
— Ai examinat-o, doctore?
— M-am uitat puţin la ea.
Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul.
— Şi ce părere ai?
— Trebuie să aibă între 19 şi 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns.
— O animatoare de local?
Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire şireată în ochi:
— Adică o fată care se culcă cu clienţii?
— Mai mult sau mai puţin.
— În cazul ăsta… nu.
— Cum de poţi da un răspuns aşa de categoric?
— Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni.
Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roşind.
— Eşti sigur?
— Absolut sigur, răspunse doctorul, care-şi punea mănuşile de cauciuc şi aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianţă.
— Rămâneţi aici?
— Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează?
— Mai puţin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei şi o analiză a stomacului?
— Aş prefera. Cine ştie…
Maigret şi Janvier intrară în biroul de alături, unde se aşezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de aşteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei.
— Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată.
Probabil că amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ţinută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine şi decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre.
— O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el.
Şi la nuntă te îmbraci în haine bune.
— Credeţi?
— Nu. Să vedem, suspină Maigret, şi-şi aprinse pipa.
După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse:
— Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei?
— Chiar vreţi?
Comisarul încuviinţă din cap.
— Numai dacă ai curaj.
Janvier deschise uşa, dispăru vreme de două minute şi când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ţinea în mână rochia albastră şi ceva lenjerie albă.
— Paul mai are mult?
— Nu ştiu. Nu m-am uitat.
— Dă-mi rochia.
Rochia fusese curăţată de multe ori şi, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”.
— E lângă Piaţa Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloţii, sutienul şi un portjartier foarte îngust.
— Asta-i tot ce avea pe ea?
— Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette.
Tot în cartier. Să nu fi fost afirmaţia doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre.
— Poate găseşte Lognon ceva! spuse Janvier.
— N-aş crede.
Cei doi nu se prea simţeau în apele lor, imaginându-şi ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, uşa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele.
Doctorul Paul îşi scoase halatul. Apoi, îşi aprinse o ţigară.
— N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puţin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru şemineu sau un sfeşnic, în orice caz ceva greu şi tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agaţe de cineva: am găsit nişte scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agăţat de o haină bărbătească.
— Prin urmare, a fost o luptă.
Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănuşile de cauciuc şi de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac.
— Luaţi un păhărel?
Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă şi el din cap.
— Ce-ţi spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aş zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu ştiu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, şi atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze.
— Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate.
— În niciun caz.
— Deci nu e vorba de vreun pungaş care a atacat-o la colţ de stradă?
— N-aş crede. Şi, de altfel, nimic nu dovedeşte că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă.
— Analiza stomacului spune ceva?
— Da. Ca şi analiza sângelui, de altminteri.
— Ce anume?
Doctorul Paul schiţă un zâmbet ca şi cum ar fi vrut să spună: „Atenţie, veţi fi dezamăgiţi!”
Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obişnuite.
— Era măcar pe trei sferturi beată.
— Eşti sigur?
— Mâine, în raport, o să găseşti procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ţi trimit şi analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu şase până la opt ore înainte de moarte.
— La ce oră a murit?
— Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după.
— Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la şase-şapte seara.
— Dar a mai băut după aceea.
Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piaţa Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Aşa încât între clipa morţii şi momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puţin trei sferturi de oră.
— Bijuterii?
Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ţinea în mână nişte cercei de aur, împodobiţi fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum şi un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărişor. Nu erau gablonţuri, dar nici lucruri de preţ. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult.
— Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini?
Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformaţiile mai mult sau mai puţin vizibile ale mâinilor şi poliţia izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuţi pornind de la asemenea observaţii.
— Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de faţă. Vă duceţi la culcare?
— Cred că da, murmură Maigret.
— Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiţi pe la nouă dimineaţa. Mai luaţi un păhărel?
Maigret şi Janvier ieşiră pe chei. La bordul şlepurilor ancorate începuse forfota.
— Vă las acasă, şefu’?
Maigret încuviinţă din cap. Trecură prin faţa gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopţii. Se luminaseră şi câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru.
— Să nu te prind pe la birou până după-masă!
— Şi dumneavoastră?
— Probabil că o să trag şi eu un pui de somn.
— Noapte bună, şefule!
Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, uşa se deschise, iar doamna Maigret, în cămaşă de noapte, răsuci întrerupătorul şi-l privi, orbită o clipă de lumină.
— Ce târziu vii! Cât e ceasul?
Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările.
— Habar n-am. Vreo cinci şi ceva.
— Ţi-e foame?
— Nu.
— Hai repede la culcare… O cafea vrei?
— Nu… lasă…
Maigret se dezbrăcă şi se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piaţa Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puţin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau paşii lăptăresei care lăsa sticlele în faţa uşilor.
În sfârşit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauţii, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie şi, în scurt timp, simţi mirosul de cafea care năpădise apartamentul.
Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat şi papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină.
— Nu dormi?
— După cum vezi.
— Vrei să mănânci ceva?
— Dacă se poate…
Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-şi petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud.
— Nu cumva ai răcit?
Maigret îşi bău cafeaua, apoi telefonă la Secţia a II-a.
— Inspectorul Lognon e pe-acolo?
Barurile de noapte se închiseseră de mult, aşa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou.
— Lognon? Aici Maigret. Ceva nou?
— Nimic. Am fost prin toate barurile şi am discutat cu şoferii de taxi.
Maigret se aştepta la un asemenea rezultat, din cauza observaţiei aruncate de doctorul Paul.
— Cred că poţi să te duci acasă şi să te culci.
— Şi dumneavoastră?
În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiţi la somn, ca să continui dumneata ancheta liniştit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»”
Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă şi veşnic bolnăvicioasă, pe care suferinţele o ţineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piaţa Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete şi bombăneli. După care pornea să facă gospodărie şi să alerge după cumpărături.
„Eşti sigur c-ai şters praful de sub bufet?”
I se făcu milă de Nasolu’.
— Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva.
La celălalt capăt al firului, tăcere.
— Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două.
— Sunt la birou.
Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o maşină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei.
Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon şi să-i spună să se ducă singur la domnişoara Irène, pe strada Douai.
Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită.
— Vii la masă?
— Cred că da. Nu ştiu.
— Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu?
— Pe aia am terminat-o, acum avem alta.
Aşteptă, înainte de a ieşi din casă, să vadă micuţa maşină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Şoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine.
— La revedere.
Zece minute mai târziu, când maşina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn.
— Opreşte undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.
[1] Poliţia Judiciară.
Careul de asi de Georges Simenon
Capitolul 1
Celula 11, Supraveghere Specială
Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deţinutul stătea pe pat şi cu mâinile mari şi osoase îşi strângea genunchii îndoiţi. Preţ de un minut, poate, rămase nemişcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, îşi întinse membrele şi se ridică în picioare în celulă, enorm, deşelat, cu capul prea mare, braţele prea lungi şi pieptul scobit.
Faţa lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Şi totuşi, înainte de a se îndrepta spre uşa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcţia unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte.
Acolo, ca şi în alte patru celule, un condamnat la moarte aştepta fie graţierea, fie grupul solemn care avea să-şi facă apariţia într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Şi de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deţinut gemea, când înăbuşit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, ţipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr.
În acel moment, tânguirea era molcomă, inconştientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiţă de ură, iar omul îşi strângea pumnii cu articulaţiile proeminente.
Dinspre culoare, curţi interioare, dinspre întreaga fortăreaţă care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Şi 11, cu o mişcare spasmodică, se trase de degete şi se înfioră de două ori înainte de a încerca uşa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar şi să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnaţi la moarte.
Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniştii îl făcea solemn.
Uşa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în faţă, cuprins de ameţeală. Faţa îi era de un alb mat şi doar pleoapele ochilor săi verzui erau uşor înroşite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greşise direcţia şi se lovea de uşi încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau şi vorbeau cu glas tare în corpul de gardă.
În sfârşit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în faţa portiţei din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească.
În altă parte, o fereastră era luminată şi se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârţoage. 11 ar fi vrut să recitească bileţelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase şi îl înghiţise, aşa cum îi recomandase expeditorul. Şi, în timp ce cu o oră mai înainte cunoştea fiecare cuvinţel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să şi le amintească exact.
În ziua de 15 octombrie la ora două dimineaţa, vei găsi uşa celulei deschisă şi temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos...
Omul îşi trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină şi abia se abţinu să nu ţipe când auzi paşi. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub paşii lor.
— Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu...
Era glasul unei femei.
— Păi, au şi ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat.
Şi deţinutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la faţă, atât de ciudat cu braţele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puţin de cincizeci de metri de deţinutul nevăzut, într-o nişă a zidului, lângă o uşă pe care scria Economat.
Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemişcat, încât dădea impresia unui lucru neînsufleţit.
Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-şi alunge neliniştea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucţie Comeliau, care nu putea să stea locului.
Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustaţa fină ridicată cu grijă la vârfuri şi tenul mai colorat ca de obicei.
Lângă ei, cu faţa încruntată şi gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc şi toţi scoteau fuioare de aburi când respirau.
Nu puteau zări deţinutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace şi-ncolo şi, într-un fel, îi puteai urmări şi cele mai mici mişcări.
După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret şi deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forţă, încât magistratul tăcu, oftă şi scoase mecanic din buzunar o ţigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toţi trei înţeleseseră. 11 nu găsea drumul şi risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă.
Şi nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aştepta un pachet cu haine şi atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o maşină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, şi glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbaţi nu puteau face altceva decât să se uite unii la alţii. Privirea directorului era arţăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simţea din ce în ce mai îngrijorat şi mai nervos.
Maigret era singurul care, prin voinţă, rezista şi avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare.
Când bătu de şi jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inşi care îi urmăreau mişcările avură acelaşi şoc. Un oftat de uşurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Şi intuiau, simţeau graba febrilă a celui care, în sfârşit, se împiedicase de pachetul cu haine şi zărise frânghia.
Paşii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut:
— Eşti sigur că...
Maigret îl privi în aşa fel încât acesta amuţi. Şi frânghia se mişcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: faţa lui 11, care se căţăra prin forţa mâinilor.
Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunţase, pentru că nu se mai mişca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese ameţeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de nişte îndrăgostiţi refugiaţi într-un loc ferit?
Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut:
— Presupun că nu mai aveţi nevoie de mine...
În sfârşit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului şi dispăru.
— Dacă n-aş fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aş fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să ştii că susţin în continuare vinovăţia lui Heurtin! Şi dacă acum îţi scapă?
— Ne vedem mâine? se mulţumi să spună Maigret.
— Voi fi la birou începând cu ora zece.
Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse şi el mâna, dar fără tragere de inimă, şi se îndepărtă mormăind ceva de neînţeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc şi se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mişcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie şi dădu colţul pe strada Jean Dolent.
— A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid.
— A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour şi
Janvier se ţin după el.
— Poţi să te duci la culcare.
Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu paşi grei şi cu capul în jos, aprinzându-şi pipa.
Se făcuse patru dimineaţa când deschise uşa biroului de la Poliţia Judiciară. Îşi scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduţă rătăcit printre hârtii şi se trânti în fotoliu. În faţă avea un dosar burduşit de documente, pe care cineva de la Poliţia Judiciară scrisese frumos :
Cazul Heurtin.
Aşteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoşa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puţin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunţând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals şi la vestă.
Avea telefonul lângă el şi pe la şase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu oraşul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou şi Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-şi concentra gândurile asupra lui.
Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:
Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.
Şi Maigret fuma fără pauză, privind cu nelinişte telefonul care se încăpăţâna să rămână mut.
Soneria se auzi prima dată la şase şi zece, dar era o greşeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoştea pe de rost.
Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea şi o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu braţe foarte lungi, cu un chip colţuros şi un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust.
O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel şi camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie.
Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, feţe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâşiată. Comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat.
Răvăşi foile din faţa lui şi găsi acel anunţ din ziar care data doar de zece zile:
Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.
În curtea Prefecturii, o dubă îşi golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de paşi, iar ceaţa se risipea deasupra Senei.
Deodată, soneria telefonului răsună.
— Alo! Dufour?
— Eu sunt, şefule...
— Spune!
— Nimic... Adică... Dacă vreţi, mă duc acolo...
Deocamdată, Janvier e de-ajuns...
— Unde e?
— La Citanguette...
— Cum? Ce?
— O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi şi vin să vă spun ce şi cum...
Maigret începu să se plimbe prin birou şi îl trimise pe uşier să-i comande cafea şi cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunţel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt şi ţeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios.
— Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos!
— O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle şi Issy-les-Moulineaux.
— S-a dus direct acolo?
— Nicidecum! Şi a fost un adevărat miracol că eu şi Janvier nu l-am pierdut...
— Ai luat micul dejun?
— Da, la Citanguette!
— Atunci, spune mai departe...
— L-aţi văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca şi cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniştit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc.
— Ştia că e urmărit?
— Bineînţeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată.
— Şi?
— Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel.
A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici ţipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu ştia unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă.
— Continuă...
Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniştit.
— Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în faţa unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coşul de flori şi atunci a luat-o iar din loc...
— În ce direcţie?
— Aş zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală şi a ajuns în faţa gării Montparnasse.
— Avea vreo expresie pe faţă?
— Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Şi o privire tulbure, speriată. Nu ştiu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale.
— Şi nimeni n-a intrat în vorbă cu el?
— Nimeni!
— Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori?
— Jur că nu, şefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mişcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în faţa unei tarabe unde se vând cârnaţi calzi şi cartofi prăjiţi. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă.
— Nu ţi s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare?
— Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage aţa...
Ne-am reîntors la Sena în Piaţa Concorde. Şi atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a aşezat jos de două-trei ori...
— Unde?
— O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aş băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini...
— Şi nu mai era nimeni pe bancă?
— Nimeni. Şi am pornit mai departe... Închipuiţi-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea şi se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă...
— Atât?
— Cam atât... Staţi puţin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare şi a scos un obiect.
— Bancnote de zece franci...
— Aşa ni s-a părut mie şi lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranţă, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa.
A băut o cafea şi un pahar de rom într-un bar mic plin de şoferi.
— La Citanguette?
— Nu încă! Şi eu, şi Janvier simţeam că nu ne mai ţin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe.
A mers şi iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârşit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare.
Pe-acolo e pustiu... Sunt nişte crânguri şi o iarbă ca la ţară, între două grămezi de materiale vechi.
Lângă o macara sunt ancorate câteva şlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aştepta să-l găseşti acolo. Un mic local unde se serveşte de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliţă stă scris: Bal sâmbăta şi duminica. Omul a băut din nou cafea şi rom. Apoi a fost servit cu cârnaţi, după o aşteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul şi, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat şi l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”.
Probabil că tipul e obişnuit să aibă de-a face cu poliţia. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunţat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis...
Nu-l cunoştea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloţii şi, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-şi bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-şi mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenţia şi el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat.
— Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret.
— E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloţii au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii.
Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului.
— Alo! Ce face omul nostru?
— Doarme...
— Nici un suspect de semnalat?
— Nimic! Calm total... Poţi să-l auzi de pe scară cum sforăie...
Maigret închise şi îl privi pe mărunţelul Dufour din cap până în picioare.
— N-ai să-l scapi? întrebă el.
Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr şi continuă cu o voce gravă:
— Ascultă, bătrâne! Ştiu că ai să faci tot ce-ţi stă în puteri... Dar e în joc poziţia mea! Şi multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaşte.
— Jur, domnule comisar...
— Lasă! Nu jura!
Şi Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar.
— În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri.
Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou şi Maigret se uită o clipă fix la faţa lui osoasă, cu urechile clăpăuge şi buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legişti. Doi declaraseră: Inteligenţă mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă.
Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese şefului poliţiei, procurorului Republicii şi judecătorului de instrucţie:
— Ori e nebun, ori e nevinovat!
Şi se făcuse luntre şi punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau paşii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreţ.
[1] Statuie din cupru, situată în Piaţa Denfert-Rochereau,
arondismentul XIV (n.t.).
Capcana lui Maigret de Georges Simenon
Capitolul 1
Agitaţie la Poliţia Judiciară
De pe la trei şi jumătate, Maigret începu să ridice privirea din când în când ca să se uite la ceas. La patru fără zece, ştampilă ultima hârtie pe care o adnotase, împinse în spate fotoliul, îşi şterse transpiraţia şi nu ştiu ce pipă să aleagă, în scrumieră se aflau cele cinci pipe din care fumase fără să se obosească să le mai cureţe. Apăsase cu piciorul, sub birou, butonul unei sonerii, iar acum cineva bătea la uşă. Îşi şterse iar transpiraţia cu o batistă despăturită şi mormăi:
— Intră!
Era inspectorul Janvier care, ca şi comisarul, îşi scosese haina, dar îşi păstrase cravata, în timp ce Maigret se debarasase de a lui.
— Du astea la dactilografiat. Să‑mi fie aduse la semnat imediat ce sunt gata. Comeliau trebuie să le primească în seara asta.
Era 4 august. Degeaba stătea cu ferestrele deschise, nu simţea nici un pic de răcoare, pentru că de afară intra un aer cald care părea că emană din asfaltul înmuiat, din pietrele încinse, din Sena chiar, pe care te‑ai fi aşteptat s‑o vezi scoţând aburi, ca apa pusă pe foc.
Pe Podul Saint-Michel, taxiurile şi autobuzele mergeau mai încet ca de obicei, păreau că se târăsc, şi nu numai bărbaţii de la Poliţia Judiciară erau în cămaşă, ci şi cei de pe trotuare, care îşi ţineau haina pe braţ, iar Maigret observase mai devreme câţiva în şort, ca la mare.
Poate doar un sfert dintre parizieni mai rămăseseră în capitală şi probabil că toţi se gândeau cu nostalgie la cei care aveau norocul, la acea oră, să se scalde sau să pescuiască, la umbră, în apele unui râu liniştit.
— Au venit cei de vizavi?
— Încă nu i‑am văzut. Lapointe e cu ochii pe ei.
Maigret se ridică din fotoliu ca şi cum această mişcare ar fi cerut un mare efort, alese o pipă, o curăţă şi începu s‑o umple, apoi se apropie de o fereastră şi rămase în faţa ei, căutând cu privirea o anumită cafenea‑restaurant de pe Quai des Grands-Augustins. Faţada era vopsită în galben. Coborai două trepte şi înăuntru probabil că era răcoare ca în pivniţă. Tejgheaua era una adevărată, din cositor, după moda veche, pe perete atârna o tablă de scris, pe care meniul era trecut cu cretă, iar aerul mirosea întotdeauna a rachiu de cidru.
Până şi unii buchinişti de pe cheiuri îşi închiseseră tarabele!
Rămase nemişcat preţ de patru‑cinci minute, trăgând din pipă, apoi văzu un taxi oprindu‑se nu departe de micul restaurant; din maşină coborâră trei bărbaţi şi se îndreptară spre intrare. Cea mai familiară dintre cele trei siluete era cea a lui Lognon, inspectorul din arondismentul XVIII, care, de departe, părea chiar mai mic şi mai slab şi pe care Maigret îl vedea pentru prima dată purtând o pălărie de pai.
Ce aveau să bea cei trei bărbaţi? Probabil bere.
Maigret deschise uşa de la biroul inspectorilor, unde domnea aceeaşi atmosferă lenevoasă ca în restul oraşului.
— Baronul e pe culoar?
— De o jumătate de oră, şefule.
— Alţi jurnalişti?
— Adineauri a sosit Rougin.
— Fotografi?
— Unul singur.
Culoarul lung de la Poliţia Judiciară era şi el aproape pustiu, doar cu doi‑trei „clienţi” care aşteptau la uşa unor colegi de‑ai lui Maigret. La cererea lui, Bodard, de la Secţia Financiară, îl convocase la ora patru pe omul despre care ziarele scriau în fiecare zi, un anume Max Bernat, necunoscut cu două săptămâni înainte, devenit brusc eroul ultimului scandal financiar în care erau în joc miliarde de franci.
Maigret nu avea nici o treabă cu Bernat. Iar Bodard nu avea ce să‑l întrebe pe acesta în stadiul actual al anchetei. Dar, pentru că Bobard anunţase în mod neglijent că va sta de vorbă cu escrocul la ora patru, în acea zi, pe culoar se aflau cel puţin doi dintre specialiştii în fapte diverse şi un fotograf. Şi aveau să stea acolo până la sfârşitul interogatoriului. Iar în cazul în care s‑ar fi răspândit zvonul că Max Bernat era la Poliţia Judiciară, n‑ar fi fost imposibil să vină şi alţii.
La patru fix, din biroul inspectorilor se auzi o uşoară zarvă, anunţând sosirea escrocului adus de la Sante.
Maigret mai aşteptă vreo zece minute, învârtindu‑se prin birou, fumându‑şi pipa, ştergându‑şi transpiraţia din când în când, aruncând câte o privare spre micul restaurant de pe celălalt mal al Senei, apoi, în sfârşit, pocni din degete şi îi strigă lui Janvier:
— Haide!
Janvier ridică un receptor şi sună la restaurant. Acolo, Lognon, care aştepta lângă cabină, probabil că‑i spusese patronului:
— Sigur e pentru mine. Aşteptam un telefon.
Totul se derula conform previziunilor. Maigret, cam greoi, puţin îngrijorat, se întoarse în biroul lui şi, înainte de a se aşeza, îşi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă.
După zece minute, o scenă familiară avu loc pe culoar. Lognon şi încă un inspector din arondismentul XVIII, un corsican pe nume Alfonsi, urcau încet scara, având între ei un bărbat care părea stânjenit şi îşi ascundea faţa cu pălăria.
Baronul şi confratele lui, Jean Rougin, în picioare în faţa uşii comisarului Bodard, înţeleseră dintr‑o privire şi se repeziră, în timp ce fotograful se şi apucă de treabă.
— Cine e?
Îl ştiau pe Lognon. Cunoşteau personalul poliţiei aproape la fel de bine ca pe cel al ziarului lor.
Doi inspectori, care nu erau de la Poliţia Judiciară, ci de la comisariatul din Montmartre, aduceau pe Quai des Orfèvres un tip care îşi ascundea faţa chiar mai înainte de a‑i fi zărit pe jurnalişti, şi asta nu putea să însemne decât un singur lucru.
— L-aţi adus la Maigret?
Lognon nu răspunse, se îndreptă spre uşa comisarului şi bătu discret. Uşa se deschise şi se închise imediat în urma celor trei.
Baronul şi Jean Rougin se priviră ca nişte oameni care au surprins un secret de stat, dar, ştiind că amândoi gândeau la fel, nu simţeau nevoia vreunui comentariu.
— Ai făcut o fotografie bună? îl întrebă Rougin pe fotograf.
— Doar că pălăria îi ascunde faţa.
— Aşa e întotdeauna. Expediaz‑o repede la ziar şi întoarce‑te să aştepţi aici. N-avem de unde să ştim când vor ieşi.
Alfonsi părăsi biroul aproape imediat.
— Cine e? îl întrebară.
Inspectorul păru încurcat.
— Nu pot să spun nimic.
— De ce?
— Astea sunt ordinele.
— De unde vine? Unde l‑aţi pescuit?
— Întrebaţi‑l pe comisarul Maigret.
— E un martor?
— Nu ştiu.
— Un nou suspect?
— Jur că nu ştiu.
— Mersi pentru cooperare!
— Presupun că dacă ar fi fost ucigaşul i‑aţi fi pus cătuşele?
Alfonsi se îndepărtă, cu un aer întristat, ca unul căruia i‑ar fi plăcut să spună mai multe, iar pe culoar se instală din nou calmul şi, mai bine de o jumătate de oră, nu se înregistra nici o mişcare.
Escrocul Max Bernat ieşi din biroul Secţiei Financiare, dar trecuse deja pe planul doi al interesului celor doi jurnalişti. Îl întrebară totuşi pe comisarul Bodard, ca să fie cu inima împăcată:
— A dat nume?
— Nu încă.
— Neagă că a fost ajutat de unii politicieni?
— Nu neagă, nici nu recunoaşte, ci lasă să planeze îndoiala.
— Când îl veţi interoga din nou?
— Îndată ce vor fi verificate unele lucruri.
Maigret ieşi din birou, tot fără haină, descheiat la cămaşă, şi se îndreptă foarte grăbit spre biroul şefului.
Alt semn: deşi era vacanţă şi caniculă, Poliţia Judiciară se pregătea să trăiască una dintre serile ei importante şi cei doi reporteri se gândeau la anumite interogatorii care duraseră toată noaptea, iar uneori douăzeci şi patru de ore şi chiar mâi mult, fără să se poată şti ce se petrecea în spatele uşilor închise.
Fotograful se întorsese.
— Ai spus ceva la ziar?
— Doar să developeze filmul şi să aibă fotografiile pregătite.
Maigret stătu o jumătate de oră în biroul şefului şi se întoarse la el în birou, îndepărtând reporterii cu un gest ostenit.
— Spuneţi‑ne măcar dacă are vreo legătură cu...
— Deocamdată n‑am nimic de spus.
La ora şase, chelnerul de la braseria Dauphine aduse o tavă plină cu pahare de bere. Lucas ieşise din biroul lui şi intrase la Maigret, de unde nu mai ieşise. Apoi Janvier ieşise în fugă, cu pălăria pe cap, şi urcase în una dintre maşinile Poliţiei Judiciare.
Fapt şi mai neobişnuit, Lognon îşi făcu apariţia şi se îndreptă, la fel ca Maigret, spre biroul şefului. E adevărat că nu stătu acolo decât zece minute, după care, în loc să plece, intră în biroul inspectorilor.
— N-ai remarcat nimic? îl întrebă Baronul pe confratele lui.
— Pălăria de pai, când a sosit?
Era greu să ţi‑l imaginezi pe inspectorul Nasolu', aşa cum îi spuneau toţi din poliţie şi din presă, cu o pălărie de pai aproape veselă.
— Altceva şi mai şi!
— A zâmbit cumva?
— Nu. Dar are la gât o cravată roşie, întotdeauna purtase cravate închise la culoare.
— Ce să însemne asta?
Baronul ştia totul şi povestea secretele fiecăruia, cu un zâmbet abia schiţat.
— Nevastă‑sa e plecată în vacanţă.
— Parcă era neputincioasă.
— Era.
— S-a vindecat?
Ani de zile, bietul Lognon fusese obligat, între orele de serviciu, să meargă la piaţă, să gătească, să deretice în locuinţa sa de pe strada Constantin-Pecqueur şi, pe deasupra, să‑şi îngrijească soţia, care se declarase invalidă.
— A cunoscut o nouă locatară din imobil, care i‑a vorbit de Pougues‑les-Eaux şi i‑a băgat în cap să facă acolo o cură. Oricât ar părea de ciudat, a plecat, nu cu bărbatul ei, care nu poate părăsi Parisul în acest moment, ci cu vecina respectivă.
Cele două femei au aceeaşi vârstă. Vecina e văduvă...
Foiala prin birouri se înteţea. Aproape toţi cei din brigada lui Maigret plecaseră. Janvier se întorsese. Lucas umbla de colo‑colo, agitat, cu fruntea asudată. Lapointe se arăta din când în când, la fel şi Torrence şi Mauvoisin, care era nou în serviciu, dar şi alţii, de la care jurnaliştii încercau să smulgă o vorbă din zbor, fără să reuşească.
Micuţa Maguy, reporter la un ziar de dimineaţă, sosi şi ea curând, proaspătă de parcă n‑ar fi fost toată ziua treizeci şi şase de grade la umbră.
— Ce faci aici?
— Ce faceţi şi voi.
— Adică?
— Aştept.
— De unde ai aflat că se întâmpla ceva?
Ea dădu din umeri şi îşi rujă buzele.
— Câţi sunt înăuntru? întrebă Maguy, arătând spre uşa lui Maigret.
— Cinci sau şase. Nu‑i poţi număra. Intră şi ies întruna. Parcă fac cu rândul.
— Interogatoriu cu schimbul?
— În orice caz, probabil că pe tip îl trec deja toate apele.
— A venit berea?
— Da.
Era un semn. Când Maigret comanda bere, însemna că mai avea mult de stat.
— Lognon e tot cu ei?
— Da.
— Triumfător?
— Greu de spus, în cazul lui. Poartă o cravată roşie.
— De ce?
— Nevastă‑sa e plecată la cură.
Se înţelegeau. Făceau parte din aceeaşi tagmă.
— L-aţi văzut?
— Pe cine?
— Pe cel interogat.
— Mai puţin faţa. Şi‑o ascundea cu pălăria.
— Tânăr?
— Nici tânăr, nici bătrân. Trecut de treizeci de ani, după cât am putut să‑mi dau seama.
— Cum era îmbrăcat?
— Ca toată lumea. Ce culoare avea costumul lui, Rougin?
— Gri‑fer.
— Eu aş fi zis bej.
— Cum arăta?
— Ca orice om de pe stradă.
Se auziră paşi pe scară şi Maguy murmură, pe când ceilalţi întorceau capul:
— Trebuie să fie fotograful meu.
La şapte şi jumătate, pe culoar erau cinci reprezentanţi ai presei; îl văzură urcând pe chelnerul de la braseria Dauphine cu alte sandvişuri şi beri.
De data asta era treabă serioasă! Reporterii se îndreptară pe rând spre un mic birou, în capătul culoarului, ca să telefoneze la ziar.
— Mergem la masă?
— Şi dacă iese între timp?
— Şi dacă trebuie să stăm aici toată noaptea?
— Cerem să ni se aducă şi nouă sandvişuri?
— Aş!
— Şi bere?
Soarele dispărea după acoperişuri, dar era încă lumină şi, chiar dacă aerul nu mai era atât de fierbinte, căldura rămânea destul de apăsătoare.
La opt şi jumătate, Maigret deschise uşa: părea epuizat şi avea părul lipit de frunte. Aruncă o privire pe culoar, vrând parcă să meargă la ziarişti, apoi se răzgândi şi uşa se închise în urma lui.
— S-ar părea că e lată rău!
— Ţi‑am spus eu că o să stăm toată noaptea.
Ai fost aici când l‑au interogat pe Mestorino?
— Eram încă la mama în braţe.
— Douăzeci şi şapte de ore.
— În luna august?
— Nu mai ştiu ce lună era, dar...
Rochia de bumbac imprimată a lui Maguyi se lipea de corp şi era pătată de transpiraţie la subsuori, iar sub pânză se vedea conturul sutienului şi al chiloţilor.
— Facem o belotă?
Becurile din tavan se aprinseră. Se lăsa întunericul. Omul de serviciu care făcea de noapte îşi ocupă locul la capătul culoarului.
— Nu s‑ar putea face puţin curent?
Omul intră într‑un birou, deschise fereastra, apoi, mai departe, în alt birou şi, după câteva clipe, cu multă atenţie, reuşiră să identifice ceva care semăna cu o adiere uşoară.
— Asta e tot ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnilor.
În sfârşit, la unsprezece se produse o agitaţie în spatele uşii biroului unde se afla Maigret. Lucas ieşi primul şi îl scoase pe necunoscut, care îşi ascundea şi acum faţa cu pălăria. Apoi apăru şi Lognon. Toţi trei se îndreptară spre scara care legă Poliţia Judiciară de Palatul de Justiţie, de unde se ajungea la celulele de la Souriciere.
Fotografii se îmbulziră. Blitzurile luminau culoarul. Peste nici un minut, uşa cu geam se închidea şi toată lumea se precipită spre biroul lui Maigret, care semăna cu un câmp de bătălie.
Peste tot pahare, chiştoace de ţigări, scrum, hârtii rupte, iar aerul mirosea a fum de tutun. Maigret, tot fără haină, cu corpul pe jumătate intrat în dulap, se spăla pe mâini la chiuveta improvizată.
— Ne daţi câteva informaţii, domnule comisar?
Se uită la ei cu expresia mirată pe care o avea întotdeauna în astfel de cazuri, părând că nu recunoaşte pe nimeni.
— Informaţii? repetă el.
— Cine e?
— Cine?
— Omul care a ieşit de‑aici.
— Cineva cu care am avut o conversaţie destul de lungă.
— Un martor?
— N-am nimic de spus.
— L-aţi trimis în arest cu mandat de reţinere?
Maigret păru că‑şi revine cât de cât şi se scuză, blajin.
— Domnilor, îmi pare rău că nu pot să vă răspund, dar, sincer, n‑am nici o declaraţie de făcut.
— Dar aveţi de gând să faceţi una în curând?
— Nu ştiu.
— Aveţi întâlnire cu judecătorul Comeliau?
— Nu în seara asta.
— Are vreo legătură cu ucigaşul?
— Încă o dată, nu vă supăraţi pe mine, dar nu vă pot da nici o informaţie.
— Vă duceţi acasă?
— Cât e ceasul?
— Unsprezece şi jumătate.
— În acest caz, braseria Dauphine e încă deschisă şi mă voi duce acolo să mănânc ceva.
Maigret, Janvier şi Lapointe plecară. Câţiva jurnalişti îi urmăriră până la braserie, unde comandară ceva de băut la bar, în timp ce poliţiştii se aşezau la o masă în a doua sală şi dădeau comanda chelnerului, obosiţi, preocupaţi.
După câteva minute, Lognon li se alătură, nu însă şi Lucas.
Cei patru bărbaţi stăteau de vorbă cu glas scăzut şi era imposibil să auzi ce spuneau sau să ghiceşti ceva după mişcarea buzelor.
— O ştergem? Te duc acasă, Maguy?
— Nu. La ziar.
Maigret se destinse abia după ce uşa se închise în urma lor. Pe buze îi apăru un zâmbet vesel, tineresc.
— S-a făcut! exclamă el, oftând uşurat.
Janvier spuse:
— Cred că au căzut în plasă.
— Păi, cum!
— Ce vor scrie?
— Habar n‑am, dar vor reuşi să scoată ceva senzaţional. Mai ales Rougin.
Era un nou‑venit în branşă, tânăr şi agresiv.
— Dacă îşi vor da seama că i‑am tras pe sfoară?
— Nu trebuie să‑şi dea seama.
Lângă ei aveau aproape un alt Lognon, un Lognon care, de la patru după‑amiaza, băuse patru halbe de bere şi care nu refuză păhărelul cu tărie de după cafea oferit de patron.
— Cum se simte soţia ta, bătrâne?
— Cura îi prieşte, aşa‑mi scrie. Îşi face griji doar pentru mine.
Asta nu‑l făcea totuşi să râdă, nici să zâmbească. Există subiecte „sfinte”! Dar era destins, aproape optimist.
— Ţi‑ai jucat foarte bine rolul. Îţi mulţumesc.
Sper că, în afară de Alfonsi, nimeni nu ştie nimic la tine la comisariat?
— Nimeni.
Se despărţiră pe la douăsprezece şi jumătate.
La terase încă erau consumatori; lumea, mai multă decât în timpul zilei, ieşise să respire aerul răcoros al nopţii.
— Luaţi autobuzul?
Maigret făcu semn că nu. Prefera să meargă pe jos până acasă, singur, şi, în timp ce străbătea oraşul, entuziasmul îi dispărea, iar pe faţă i se întipărea o expresie mai gravă, aproape îngrijorată.
I se întâmpla de câteva ori să depăşească femei singure, care mergeau pe lângă zidurile caselor, şi de fiecare dată acestea tresăriră, gata s‑o ia la fugă la cel mai mic gest sau să strige după ajutor.
În şase luni, cinci femei care, ca şi ele, se întorceau acasă sau se duceau la prietene, cinci femei care mergeau pe străzile Parisului fuseseră victimele aceluiaşi asasin.
Lucru ciudat, crimele fuseseră comise toate într‑un singur arondisment din cele douăzeci ale Parisului, arondismentul XVIII, în Montmartre; şi nu doar în acelaşi arondisment, ci şi în acelaşi cartier, într‑un sector foarte restrâns care putea fi delimitat prin patru staţii de metrou: Lamarck, Abbesses, Place Blanche şi Place Clichy.
Numele victimelor, ale străzilor unde avuseseră loc atentatele, precum şi orele respective deveniseră familiare cititorilor ziarelor, iar pentru Maigret constituiau o adevărată obsesie.
Cunoştea tabloul pe de rost, putea să‑l reproducă fără să se gândească Ia el, ca pe o poezie învăţată la şcoală.
2 februarie. Avenue Rachel, lângă Piaţa Clichy, la doi paşi de bulevardul Clichy şi de luminile lui: Arlette Dutour, douăzeci şi opt de ani, prostituată, locuind într‑o cameră cu chirie pe strada Amsterdam.
Două lovituri de cuţit în spate, dintre care una îi provocase moartea aproape instantaneu. Hainele tăiate metodic şi câteva scrijelituri pe corp.
Nici o urmă de viol. Nu‑i fuseseră luate nici bijuteriile, nici poşeta unde avea o anumită sumă de bani.
3 martie. Strada Lepic, puţin mai sus de Moulin de la Galette. Ora opt şi un sfert seara.
Josephine Simmer, născută la Mulhouse, moaşă, în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Locuia pe strada Lamarck şi se întorcea acasă, după ce ajutase să nască o clientă care locuia chiar sus pe colina Montmartre.
O singură lovitură de cuţit în spate, care îi atinsese inima. Hainele tăiate şi zgârieturi pe corp. Trusa a fost găsită pe trotuar, lângă cadavru.
17 aprilie. (Din cauza coincidenţei cifrelor, 2 februarie şi 3 martie, se aşteptaseră la un nou atentat pe 4 aprilie, când nu se întâmplase însă nimic.) Strada Etex, la marginea cimitirului Montmartre, aproape în faţa spitalului Bretonneau.
Ora nouă şi trei minute seara. Monique Juteaux, croitoreasă, douăzeci şi patru de ani, celibatară, locuind cu mama ei pe bulevardul Batignolles. Se întorcea de pe bulevardul Saint-Ouen, de la o prietenă. Ploua şi avea umbrelă.
Trei lovituri de cuţit. Hainele tăiate. Nu i se furase nimic.
15 iunie. Între orele nouă şi douăzeci şi două şi jumătate. Strada Durantin, în acelaşi sector, Marie Bernard, văduvă, cincizeci şi doi de ani, angajată la poştă, locuind cu fiica şi ginerele într‑un apartament de pe bulevardul Rochechouart.
Două lovituri de cuţit. Hainele tăiate. A doua lovitură de cuţit îi secţionase carotida. Nu i se furase nimic.
21 iulie. Ultima crimă. Georgette Lecoin, căsătorită, mamă a doi copii, în vârstă de treizeci şi unu de ani, locuind pe strada Lepic, nu departe de locul unde fusese comis al doilea atentat.
Soţul ei lucra noaptea la un garaj. Unul dintre copii era bolnav. Se afla pe strada Tholoze în căutarea unei farmacii deschise şi viaţa îi fusese curmată pe la ora nouă şi patruzeci şi cinci de minute, aproape în faţa unui local de dans.
O singură lovitură de cuţit. Hainele tăiate.
Era hidos şi monoton. Poliţia din cartierul Grandes-Carrieres primise întăriri. Lognon şi colegii lui îşi amânaseră concediul. Aveau să mai apuce oare să‑l ia?
Străzile erau patrulate. Agenţii erau ascunşi în toate punctele strategice. Dar erau şi după comiterea primului asasinat.
— Eşti obosit? întrebă doamna Maigret, deschizând uşa apartamentului exact în momentul în care soţul ei ajungea pe palier.
— A fost cald azi.
— Tot nimic?
— Nimic.
— Am auzit adineauri la radio că la Poliţia Judiciară a fost agitaţie mare.
— Au şi dat la radio?
— Se presupune că ar avea legătură cu crimele din arondismentul XVIII. E adevărat?
— Mai mult sau mai puţin.
— Aveţi o pistă?
— Nu ştiu.
— Ai mâncat ceva?
— Da, acum o jumătate de oră.
Doamna Maigret nu insistă şi, puţin mai târziu, amândoi dormeau, cu fereastra larg deschisă.
A doua zi, Maigret ajunse la ora nouă la Poliţia Judiciară, fără să fi avut timp să citească ziarele.
Le găsi pe birou şi, când se pregătea să le deschidă, sună telefonul. Îşi recunoscu interlocutorul de la prima silabă.
— Maigret?
— Da, domnule judecător.
Bineînţeles, era Comeliau, însărcinat cu instruirea celor cinci crime din Montmartre.
— E adevărat?
— La ce vă referiţi?
— La ce scriu ziarele din dimineaţa asta.
— Încă nu m‑am uitat pe ele.
— Vreo arestare?
— Nu, după câte ştiu.
— Poate că ar fi preferabil să treci imediat pe la biroul meu.
— Bucuros, domnule judecător.
Lucas intrase şi asistase la convorbirea telefonică. Înţelese strâmbătura comisarului, care îi zise:
— Spune‑i şefului că sunt la Palatul de Justiţie şi că probabil n‑am să pot veni la raport.
Plecă în aceeaşi direcţie în care o luaseră în ajun Lognon, Lucas şi misteriosul vizitator de la Poliţia Judiciară, omul care îşi ascundea faţa cu pălăria. Pe culoarul judecătorilor de instrucţie jandarmii îl salutară, deţinuţii preventiv sau martorii care aşteptau îl recunoscură, iar unii îi adresară câte un mic semn.
— Intră. Citeşte.
Evident, se aştepta să se întâmple aşa, să‑l găsească pe Comeliau nervos şi agresiv, reţinându‑şi cu greu indignarea care făcea să i se zbârlească mustăcioara.
Unul dintre ziare scria:
A pus poliţia în sfârşit mâna pe ucigaş?
Altul:
Agitaţie la Poliţia Judiciară
A fost prins maniacul din Montmartre?
— Îţi atrag atenţia, comisare, că ieri la oră patru mă aflam aici, în biroul meu, la mai puţin de două sute de metri de biroul dumitale şi având la îndemână un aparat telefonic. Tot aici eram la cinci, la şase, şi n‑am plecat, chemat de alte obligaţii, decât la şapte fără zece. Dar chiar şi atunci puteam fi găsit, mai întâi la mine acasă, unde s‑a întâmplat să‑mi telefonezi de multe ori, apoi la nişte prieteni, a căror adresă avusesem grijă s‑o las servitorului meu.
Maigret, în picioare, asculta fără să crâcnească.
— Atunci când un eveniment atât de important precum...
Comisarul ridică uşor capul şi murmură:
— N-a avut loc nici un eveniment.
Comeliau, prea pornit ca să se calmeze dintr‑o dată, lovi ziarele cu mâna.
— Şi astea? Vrei să‑mi spui că sunt invenţii jurnalistice?
— Presupuneri.
— Cu alte cuvinte, nu s‑a întâmplat nimic, iar aceşti domni au presupus că ţi‑a fost adus un necunoscut în birou, că l‑ai interogat mai bine de şase ore, că apoi l‑ai trimis la Souricière şi că...
— N-am interogat pe nimeni, domnule judecător.
De astă dată, Coméliau, tulburat, îl privi ca un om care nu mai înţelege nimic.
— Ai face mai bine să‑mi explici, ca să pot şi eu să furnizez explicaţii procurorului general, care m‑a şi sunat în dimineaţa asta.
— Este adevărat că o anumită persoană a venit ieri după‑amiază să mă viziteze însoţită de doi inspectori.
— O persoană arestată de aceşti inspectori?
— E vorba mai curând de o vizită amicală.
— De asta omul îşi ascundea faţa cu pălăria?
Coméliau arătă o fotografie care ocupă două coloane pe prima pagină a ziarelor.
— Poate a fost o întâmplare, un gest reflex.
Am stat de vorbă...
— Timp de şase ore?
— Timpul trece repede.
— Şi ai comandat la braserie bere şi sandvişuri.
— Aşa e, domnule judecător.
Coméliau lovi iar cu palma în ziar.
— Am aici un raport detaliat al tuturor mişcărilor pe care le‑ai făcut.
— N-am nici o îndoială.
— Cine e omul?
— Un tânăr fermecător pe nume Mazet, Pierre Mazet, care a lucrat în serviciul meu în urmă cu vreo zece ani, imediat după ce‑şi luase examenele.
Mai târziu, sperând într‑o avansare mai rapidă şi, cred, din cauza unei dezamăgiri sentimentale, a cerut să fie mutat în Africa Ecuatorială, unde a stat cinci ani.
Coméliau nu mai înţelegea; se uita la Maigret, încruntat, întrebându‑se dacă nu cumva comisarul îşi bătea joc de el.
— A fost nevoit să părăsească Africa din cauza frigurilor şi medicii i‑au interzis să se mai întoarcă acolo. După ce se va reface fizic, probabil că va cere reintegrarea în Poliţia Judiciară.
— Ca să‑l primeşti pe el ai creat ceea ce ziarele nu ezită să numească o agitaţie ca înainte de luptă?
Maigret se apropie de uşă ca să vadă dacă ascultă cineva.
— Da, domnule judecător, recunoscu el. Aveam nevoie de un om cu semnalmente cât se poate de obişnuite şi a cărui faţă să nu fie cunoscută nici publicului, nici presei. Bietul Mazet s‑a schimbat mult cât a stat în Africa. Înţelegeţi?
— Nu prea bine.
— N-am făcut nici o declaraţie reporterilor.
N-am pronunţat nici un cuvânt din care să se înţeleagă că această vizită ar avea vreo legătură cu crimele din Montmartre.
— Dar nici n‑ai negat.
— Am repetat că n‑am nimic de spus, adică adevărul.
— Rezultatul...?! izbucni micul judecător, arătând din nou spre ziare.
— Rezultatul la care doream să ajung.
— Fără să mă consulţi, bineînţeles. Fără măcar să mă ţii la curent cu ce vei face.
— Asta, domnule judecător, doar ca să nu împărţiţi cu mine responsabilitatea.
— Ce speri să obţii?
Maigret, a cărui pipă se stinsese de câteva clipe, o aprinse, părând că se gândeşte. Apoi răspunse lent:
— Încă nu ştiu, domnule judecător. Am crezut pur şi simplu că merita să încerc ceva.
Comeliau nu mai ştia ce să spună şi se uita fix la pipa lui Maigret, cu care nu se putuse obişnui niciodată. Comisarul era singurul care îşi permitea să fumeze în biroul lui şi judecătorul vedea asta ca pe un fel de sfidare.
— Stai jos, zise el în cele din urmă, cu regret.
Şi, înainte să se aşeze şi el, se duse şi deschise fereastra.
Cainele galben de Georges Simenon
1. Câinele fără stăpân
Vineri, 7 noiembrie, noaptea. Concarneau e pustiu. Orologiul luminos din oraşul vechi, ce poate fi zărit pe deasupra zidurilor de apărare, arată ora unsprezece fără cinci.
Mareea e în toi şi o furtună venită dinspre sud-vest face să se izbească între ele bărcile din port. Vântul dă năvală pe străzi, unde poţi vedea din când în când bucăţi de hârtie zburând la nivelul caldarâmului.
Pe cheiul Aiguillon nu e nicio lumină. Totul e închis. Toată lumea doarme. Doar cele trei ferestre de la Hôtel de l’Amiral, situat la intersecţia cheiului cu piaţa, mai sunt luminate.
Nu au jaluzele, dar abia dacă ghiceşti siluetele prin geamurile verzui. Iar vameşul de pază, ghemuit în ghereta lui, aflată la mai puţin de o sută de metri distanţă, se uită cu invidie spre întârziaţii din cafenea.
În faţa lui, în rada portului, se leagănă un cabotier care a venit după-amiază să se pună la adăpost. Nu e nimeni pe punte. Scripeţii scârţâie şi o velă triunghiulară de la prova, prost strânsă, flutură zgomotos în bătaia vântului. Apoi, se aud vacarmul continuu al valurilor lovindu-se de ţărm şi un declic al orologiului, care trebuie să bată de unsprezece.
Uşa de la Hôtel de l’Amiral se deschide. Îşi face apariţia un bărbat, care continuă să vorbească un moment, prin uşa întredeschisă, unor oameni rămaşi înăuntru. Furtuna îl înşfacă, îi flutură pulpanele hainei, îi ridică melonul, pe care îl prinde la timp şi îl ţine pe cap în timp ce merge.
Chiar şi de departe, se vede bine că e vesel, nu se ţine bine pe picioare şi fredonează. Vameşul îl urmăreşte cu privirea şi zâmbeşte când bărbatul vrea să-şi aprindă o ţigară de foi. Pentru că se porneşte o luptă comică între beţiv, haina pe care vântul i-o smulge şi pălăria ce i se rostogoleşte pe trotuar. Zece chibrituri se sting.
Iar bărbatul cu pălărie melon observă o uşă cu două trepte, se adăposteşte acolo şi se apleacă în faţă. Pâlpâie o lumină slabă. Fumătorul se clatină, se agaţă de clanţa uşii.
Oare vameşul n-a auzit un zgomot străin de furtună? Nu e sigur. Întâi râde, văzându-l pe noctambul cum îşi pierde echilibrul şi face câţiva paşi în spate, atât de aplecat, încât poziţia e de-a dreptul incredibilă.
Apoi cade la marginea trotuarului, cu capul în noroiul din rigolă. Vameşul se bate cu mâinile peste şolduri ca să le încălzească şi se uită iritat la vela rebelă.
Trece un minut, trec două. Vameşul aruncă din nou o privire spre beţiv, care nu s-a mişcat, în schimb, un câine, venit de nu se ştie unde, a ajuns lângă el şi îl adulmecă.
— Abia în acel moment am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva! va spune vameşul în cursul anchetei.
Deplasările oamenilor care au avut loc după această scenă sunt mai greu de stabilit într-o ordine cronologică riguroasă. Vameşul se apropie de bărbatul prăbuşit, cam temător din pricina prezenţei câinelui, un animal mare, galben, care mârâie. Un felinar se află la o distanţă de opt metri. La început, vameşul nu vede nimic anormal. Apoi observă o gaură în pardesiul beţivului din care iese un lichid gros.
Atunci dă fuga la Hôtel de l’Amiral. Cafeneaua e aproape pustie. O chelneriţă stă cu coatele sprijinite de casa de marcat. Lângă o masă din marmură, doi bărbaţi îşi sfârşesc ţigara de foi, rezemaţi de speteaza scaunului, cu picioarele întinse.
— Repede! O crimă! Nu ştiu…
Vameşul întoarce capul. Câinele galben a intrat în urma lui şi s-a culcat la picioarele chelneriţei.
În aer se simte o ezitare, o spaimă vagă.
— Prietenul dumneavoastră, care a ieşit adineauri…
După câteva clipe, trei oameni se apleacă peste corpul prăbuşit, care nu s-a mişcat din loc. Primăria, unde se află postul de poliţie, e la doi paşi. Vameşul preferă să se agite. Se repede spre Primărie, gâfâind, apoi sună la uşa unui medic.
Şi repetă, fără să poată scăpa de această viziune:
— S-a clătinat pe spate, ca un beţiv, şi a făcut cel puţin trei paşi în felul ăsta.
Cinci oameni… şase… şapte. Ferestrele se deschid aproape peste tot, se aud şuşoteli…
Medicul, îngenuncheat în noroi, spune:
— Un glonţ tras de aproape în abdomen. Trebuie operat de urgenţă. Daţi telefon la spital.
Toată lumea l-a recunoscut pe rănit. Domnul Mostaguen, principalul angrosist de vinuri din Concarneau, un grăsan cumsecade care are numai prieteni.
Cei doi poliţişti în uniformă – unul dintre ei nu şi-a găsit chipiul – nu ştiu de unde să înceapă ancheta.
Cineva vorbeşte, domnul Le Pommeret, pe care îl recunoşti imediat ca fiind o persoană importantă după voce şi înfăţişare.
— Am făcut împreună o partidă de cărţi, la Café de l’Amiral, cu Servières şi cu doctorul Michoux. Doctorul a plecat primul, acum o jumătate de oră. Mostaguen, căruia îi e teamă de nevastă-sa, a plecat pe la unsprezece.
Incident tragicomic. Toţi îl ascultă pe domnul Le Pommeret. Uită de rănit. Iar acesta deschide ochii, încearcă să se ridice şi murmură cu o voce mirată, atât de suavă, de subţire, încât chelneriţa izbucneşte într-un râs nervos:
— Ce s-a întâmplat?
Dar e scuturat de un spasm. Buzele îi tremură. Muşchii feţei se contractă, în timp ce medicul îşi pregăteşte seringa pentru o injecţie.
Câinele galben umblă printre picioarele oamenilor. Cineva întreabă, mirat:
— Cunoaşteţi animalul ăsta?
— Nu l-am văzut niciodată.
— Probabil e un câine de pe un vas.
În atmosfera dramatică, acel câine are ceva neliniştitor. Poate culoarea, un galben murdar? Are picioarele lungi, e foarte slab şi capul său mare aminteşte deopotrivă de dulău şi de dogul german.
La cinci metri de grup, poliţiştii îl interoghează pe vameş, singurul martor al evenimentului.
E cercetată uşa cu două trepte. E uşa unei case mari, burgheze, care are obloanele închise. În dreapta uşii, un afiş anunţă vânzarea publică a imobilului în ziua de 18 noiembrie.
Scoasă la vânzare: 80.000 de franci…
Un agent de poliţie se căzneşte îndelung, fără să reuşească, să forţeze broasca, pe care o sparge cu o şurubelniţă patronul unui garaj vecin.
Vine ambulanţa. Domnul Mostaguen e aşezat pe o targă. Curioşii nu mai au altceva de făcut decât să contemple casa pustie.
E nelocuită de un an. Pe coridor domneşte un miros greu de praf de puşcă şi de tutun. O lanternă luminează, pe dalele pardoselii, scrum de ţigări şi urme de noroi, care dovedesc că cineva a stat destul de mult timp la pândă în spatele uşii.
Un bărbat, doar cu un pardesiu peste pijama, îi spune soţiei sale:
— Hai! Nu mai e nimic de văzut. Vom afla restul mâine din ziar. E aici şi domnul Servières.
Servières e un mic personaj grăsuliu, în palton de culoarea fisticului, care se afla împreună cu domnul Le Pommeret la Hôtel de l’Amiral. E redactor la ziarul Phare de Brest, unde publică, printre altele, în fiecare duminică, o cronică umoristică.
Ia notiţe, dă indicaţii, dacă nu chiar ordine, celor doi poliţişti.
Uşile care se deschid spre coridor sunt încuiate. Cea din fund, care dă spre o grădină, e deschisă. Grădina e înconjurată de un zid ce nu are niciun metru şi jumătate înălţime. De cealaltă parte a zidului trece o uliţă care duce pe cheiul Aiguillon.
— Pe aici a plecat asasinul! anunţă Jean Servières.
Maigret a stabilit a doua zi, de bine de rău, acest rezumat al evenimentelor. De o lună de zile era detaşat la Brigada Mobilă din Rennes, unde trebuiau reorganizate unele servicii. Primarul din Concarneau îl sunase alarmat.
Şi ajunsese în acest oraş împreună cu Leroy, un inspector cu care nu mai lucrase.
Furtuna nu se oprise. Un vânt vijelios făcea să se reverse, din norii negri de deasupra oraşului, o ploaie rece ca gheaţa. Nicio ambarcaţiune nu ieşea din port şi se vorbea despre un vapor aflat în dificultate în largul insulelor Glénan.
Maigret se instală în mod firesc la Hôtel de l’Amiral, care e cel mai bun din oraş. Era cinci după-amiaza şi tocmai se înnoptase când intră în cafenea, o sală lungă şi destul de mohorâtă, cu podeaua cenuşie presărată cu rumeguş, cu mese de marmură, şi mai posomorâte din pricina geamurilor verzi de la ferestre.
Înăuntru erau ocupate câteva mese. Dar, de la prima privire, o recunoşteai pe cea a obişnuiţilor localului, clienţi serioşi, a căror conversaţie ceilalţi încercau să o audă.
De altfel, de la acea masă se ridică un bărbat rumen la faţă, cu ochii mari şi gura zâmbitoare.
— Domnul comisar Maigret? Bunul meu prieten, primarul, mi-a anunţat sosirea dumneavoastră. Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă prezint. Jean Servières. Hm! Sunteţi de la Paris, nu-i aşa? Şi eu! Am condus mult timp La Vache Rousse, în Montmartre. Am colaborat la Petit Parisien, Excelsior, La Dépêche… L-am cunoscut bine pe unul dintre şefii dumneavoastră, pe vajnicul Bertrand, care s-a pensionat anul trecut ca să se retragă în Nievre. Şi am făcut ca el! Ca să spun aşa, m-am retras din viaţa publică. Dar colaborez, de distracţie, la Phare de Brest.
Jurnalistul se sprijinea când pe un picior, când pe celălalt, gesticula.
— Veniţi să vi-i prezint pe cei de la masa noastră. Ultimul careu de flăcăi veseli din Concarneau… Iată-l pe Le Pommeret, fustangiu înrăit, rentier de felul lui şi viceconsul al Danemarcei.
Bărbatul care se ridică şi întinse mâna era în ţinuta unui gentilom de ţară: pantaloni de călărie în carouri, ghetre mulate pe picior, fără un strop de noroi, cravată-plastron din pichet alb. Avea o mustaţă frumoasă, căruntă, părul bine netezit, un ten deschis la culoare şi obrajii atinşi de cuperoză.
— Încântat, domnule comisar.
Şi Jean Servières continuă:
— Doctorul Michoux, fiul fostului deputat… De altfel, nu-i medic decât pe hârtie, pentru că n-a practicat niciodată. Veţi vedea că, până la urmă, o să vă vândă un teren. E proprietarul celor mai frumoase loturi din Concarneau şi poate chiar din Bretania.
O mână rece, o faţă ascuţită ca lama de cuţit, cu nasul strâmb; un păr roşcat deja rar, deşi doctorul nu împlinise treizeci şi cinci de ani.
— Ce beţi?
În acest timp, inspectorul Leroy se dusese să ia legătura cu Primăria şi cu jandarmeria.
Atmosfera din cafenea avea ceva cenuşiu, tern, fără să se poată preciza ce anume. Printr-o uşă deschisă se zărea o sală, unde chelneriţe în costum breton pregăteau mesele pentru cină.
Maigret dădu cu ochii peste un câine galben, culcat lângă casă. Ridică privirea, zări o fustă neagră, un şorţ alb, un chip lipsit de graţie şi totuşi atât de atrăgător, încât îl cercetă tot timpul cât dură conversaţia.
De altfel, de fiecare dată când comisarul întorcea capul în altă parte, chelneriţa îşi aţintea asupra lui privirea febrilă.
— Dacă bietul Mostaguen, care e cel mai bun om de pe pământ, chiar dacă tremură de teama neveste-sii, n-ar fi fost cât pe ce să dea ortul popii, aş jura că e o farsă de prost gust.
Vorbea Jean Servières.
— Emma! strigă Le Pommeret cu familiaritate.
Chelneriţa se apropie.
— Ce beţi?
Pe masă erau sticle de bere goale.
— E ora aperitivului! remarcă jurnalistul. Cu alte cuvinte, ora când se bea pernod[1]. Adu-ne pernod, Emma! Nu-i aşa, domnule comisar?
Doctorul Michoux îşi privea foarte absorbit butonul de la manşetă.
— Cine ar fi putut să prevadă că Mostaguen se va opri în uşă ca să-şi aprindă ţigara de foi? continuă Servières, cu vocea lui sonoră. Nimeni, nu-i aşa? Or, eu şi Le Pommeret locuim la celălalt capăt al oraşului! Nu trecem prin faţa casei pustii! La ora aceea, numai noi trei umblam pe străzi. Mostaguen nu e omul care să aibă duşmani. E ceea ce se numeşte un băiat de zahăr! Singura lui ambiţie e să primească într-o zi Legiunea de Onoare…
— Operaţia a reuşit?
— O să scape. Partea cea mai caraghioasă e că nevastă-sa i-a făcut o scenă la spital, fiindcă e convinsă că e vorba de o poveste de amor! Vă închipuiţi? Bietul de el n-ar îndrăzni nici să-şi mângâie dactilografa, de teama complicaţiilor!
— Porţie dublă! îi spuse Le Pommeret chelneriţei, care turna imitaţia de absint. Adu şi gheaţă, Emma!
Unii clienţi ieşeau, pentru că era ora mesei de seară. O pală de vânt pătrunse pe uşa deschisă şi făcu să fâlfâie feţele de masă din sala vecină.
— O să citiţi articolul pe care l-am scris despre asta şi unde cred că am studiat toate ipotezele. Una singură e plauzibilă: ne aflăm în prezenţa unui nebun. De exemplu, noi, care cunoaştem întregul oraş, nu vedem deloc cine şi-ar fi putut pierde judecata… Suntem aici în fiecare seară. Primarul vine şi el uneori să joace o partidă cu noi… Sau Mostaguen… Sau ne ducem noi să-l luăm la o partidă de bridge pe ceasornicar, care stă la câteva case mai încolo.
— Şi câinele?
Jurnalistul făcu un gest care sugera neştiinţa.
— Nimeni nu ştie de unde a apărut. S-a crezut pentru scurt timp că e al cabotierului care a sosit ieri, Sainte-Marie, dar se pare că nu. Au un câine la bord, dar e un Terra Nova, iar eu mă îndoiesc că cineva ar putea să spună de ce rasă e acest animal îngrozitor.
În timp ce vorbea, apucă o carafa cu apă şi turnă în paharul lui Maigret.
— Chelneriţa e de mult aici? întrebă comisarul cu glas şoptit.
— De ani de zile.
— N-a ieşit ieri-seară?
— Nu s-a mişcat de-aici. Aştepta să plecăm ca să se culce. Eu şi Le Pommeret depănam vechi amintiri, din vremurile bune, când eram destul de frumoşi ca să avem femei fără bani… Nu-i aşa, Le Pommeret? Nu zice nimic! După ce-o să-l cunoaşteţi mai bine, o să înţelegeţi că, atunci când e vorba de femei, face faţă o noapte întreagă. Ştiţi cum îi spunem casei în care locuieşte, în faţa halei de peşte? Casa neruşinărilor… Hm!
— Noroc, domnule comisar! făcu, nu fără o oarecare jenă, cel despre care se vorbea.
Maigret remarcă în acelaşi moment că doctorul Michoux, care abia dacă îşi descleştase gura, se aplecă, privind prin transparenţa paharului. Fruntea îi era încreţită. Faţa, palidă de felul ei, exprima o îngrijorare impresionantă.
— O clipă! interveni el deodată, după ce şovăise îndelung.
Îşi apropie paharul de nări şi îşi înmuie în el un deget, pe care îl atinse uşor cu vârful limbii. Servières izbucni într-un râs zgomotos.
— Bun! Acum se lasă terorizat de păţania lui Mostaguen.
— Ce-i? întrebă Maigret.
— Cred că e mai bine să nu bem. Emma! Du-te şi spune-i farmacistului de alături să dea fuga încoace. Chiar dacă e la masă!
Asta răci atmosfera. Sala păru chiar mai pustie şi mai mohorâtă. Le Pommeret se trăgea uşor de mustaţă cu nervozitate. Jurnalistul însuşi se foia pe scaun.
— Ce crezi?
Doctorul era încruntat. Se uita ţintă la pahar. Se ridică şi luă el însuşi din dulap sticla cu pernod, o agită în lumină, iar Maigret zări două-trei bobiţe albe care pluteau deasupra lichidului.
Chelneriţa se întoarse, urmată de farmacist, care avea gura plină.
— Auzi, Kerdivon… Trebuie să ne analizezi imediat conţinutul acestei sticle şi al paharelor.
— Azi?
— Pe loc!
— Ce reacţie trebuie să încerc? La ce te gândeşti?
Maigret nu mai văzuse niciodată ivindu-se atât de repede umbra palidă a spaimei. Câteva clipe fuseseră de ajuns. Toată căldura dispăruse din priviri şi cuperoza părea artificială pe obrajii lui Le Pommeret.
Chelneriţa se sprijinise cu coatele de casă şi umezea mina unui creion ca să înşire cifre într-un carnet cu coperta din muşama.
— Eşti nebun! încercă Servières.
Dar exclamaţia lui sună fals. Farmacistul avea sticla într-o mână şi un pahar în cealaltă.
— Stricnină, şopti doctorul.
Şi îl împinse pe celălalt afară, apoi reveni, cu capul în jos, palid la faţă.
— Ce vă face să credeţi…? începu Maigret.
— Nu ştiu. O întâmplare… Am văzut un grăunte de praf alb în paharul meu. Mirosul mi s-a părut ciudat.
— Autosugestie colectivă! spuse jurnalistul. Dacă povestesc asta mâine în gazeta mea, bag în faliment toate bistrourile din Finistere.
— Beţi întotdeauna pernod?
— În fiecare seară înainte de cină… Emma e atât de obişnuită cu asta, încât îl aduce cum vede că am golit paharul cu bere. Avem micile noastre tabieturi. Seara bem calvados[2].
Maigret se duse în faţa dulapului cu lichioruri şi zări o sticlă de calvados.
— Nu aceea! Sticla aia borţoasă…
Maigret o luă, o ridică în lumină şi zări câteva grăunţe de praf alb. Dar nu spuse nimic. Nu era necesar. Ceilalţi înţeleseseră.
Inspectorul Leroy intră şi spuse cu o voce indiferentă:
— Jandarmeria n-a remarcat nimic suspect. În ţinut nu există vagabonzi. Nimeni nu înţelege…
Leroy se miră de tăcerea care domnea în local, de angoasa compactă care îi gâtuia pe ceilalţi. Fumul de tutun plutea în jurul becurilor. Biliardul îşi arăta pânza verzuie ca un gazon năpârlit. Se vedeau chiştoace de ţigări pe jos şi câteva flegme în rumeguş.
— … Şapte şi ţin unu, îngâna Emma, umezind vârful creionului.
Şi, ridicând capul, strigă:
— Vin, doamnă!
Maigret îşi umplea pipa. Doctorul Michoux se uita cu încăpăţânare în jos şi nasul lui părea şi mai strâmb decât înainte. Pantofii lui Le Pommeret erau lucitori ca şi cum n-ar fi mers niciodată cu ei. Jean Servières dădea din umeri din când în când, vorbind cu el însuşi.
Toate privirile se îndreptară spre farmacist când acesta se înapoie cu sticla şi un pahar gol.
Venise în fugă şi gâfâia. La uşă, lovi cu piciorul în gol ca să alunge ceva şi bombăni:
— Câine afurisit!
Şi, imediat ce intră:
— E o glumă, nu-i aşa? Nimeni n-a băut?
— Spune odată!
— Da, e stricnină! Probabil că a fost pusă în sticlă cu o jumătate de oră în urmă.
Se uită înspăimântat spre paharele încă pline şi la cei cinci bărbaţi tăcuţi.
— Ce înseamnă asta? E nemaipomenit! Am dreptul să ştiu! Astă-noapte, un om a fost împuşcat lângă casa mea… Iar azi…
Maigret îi luă sticla din mână. Emma se întoarse, indiferentă, arătându-şi deasupra casei de marcat faţa prelungă cu ochii încercănaţi, cu buzele subţiri, şi părul mai mult nepieptănat, pe care boneta bretonă aluneca mereu spre stânga, cu toate că o îndrepta tot timpul.
Le Pommeret se plimba cu paşi mari, contemplându-şi luciul pantofilor. Jean Servières, nemişcat, se uita ţintă la pahare, apoi izbucni brusc, cu o voce înăbuşită de groază:
— Fir-ar dracu’ al dracului!
Doctorul lăsă să-i cadă umerii a neputinţă.
[1] Aperitiv cu aromă de anason, având 45 de grade şi o culoare galben-aurie, care devine de un galben lăptos când e diluat cu apă (n.t.).
[2] Rachiu distilat din cidru (n.t.).