Haralamb Zincă

 I   Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puţin senti­mental. Ştia româneşte şi nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, cu o faţă prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subţiri, părea un mare admirator al peisajului. — Frumuseţile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas. — Vorbiţi foarte bine româneşte, observă un călă­tor care mai toată vremea şezuse cufundat în lectura unei cărţi. — Nu prea, răspunse străinul cu modestie... Deşi am trăit mulţi ani în ţara dumneavoastră... la Arad... pe când eram adolescent. Lăsă, printre altele, să se înţeleagă că descindea dintr-o familie bogată şi că taică-său, pe timpuri re­prezentantul unei societăţi bancare din Occident, lo­cuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut şi ca pasionat vânător. — Vâna prin Munţii Semenicului... O, domnule, Banatul e un ţinut foarte pitoresc... Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd oraşul adolescenţei... vreau să şi vânez. Vorbea cuprins de o uşoară emoţie, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte. — Poate că o să urc în munţi, la o vânătoare de mistreţi, adăugă el. Fumaţi? Nu aşteptă răspunsul celorlalţi. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o uşoară apăsare şi preciza: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în acelaşi timp în­tinseră şi ei pachetele. Străinul exclamă: — Ah, ospitaliera ţară românească! Luă din fiecare pachet câte o ţigară. Ospitalitatea dum­neavoastră e proverbială! Îşi aprinse o ţigară „Favorit”, trase câteva fumuri şi aprecie: Are o aromă plăcută. După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii îşi completară declaraţiile de trecere pe teritoriul României. Vameşii îşi făcură şi ei apa­riţia. Treceau dintr-un compartiment în altul, sa­lutau respectuos călătorii şi tot respectuos îşi îndepli­neau obligaţiile statornicite prin lege. Străinul pre­zentă la control cele două valize. Le deschise, deşi nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameşii însă îl sa­lutară şi trecură în compartimentul următor. — Ce control sumar, se miră străinul, punându-şi valizele la loc Nu mă aşteptam. Ieşi pe culoar, pri­vind curios după vameşi. În sfârşit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, ferme­cat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii şi al frunzelor îi încânta privi­rea. Fuma mult, ofta şi, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări. După o bucată de vreme, un tovarăş de comparti­ment îi atrase atenţia că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulţumi şi începu să-şi adune bagajul. Curând, trenul îşi încetini viteza, apoi opri. Străinul îşi luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore îm­preună. I se ură vacanţă plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreţi. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ie­şire. Un hamal îşi oferi serviciile, el însă îl refuză politicos. Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână şi, tul­burat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură — cerul senin, turnurile vechilor clădiri, ţigla colorată a acoperişurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăz­dată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-şi curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele şi se îndreptă spre primul taxi ieşit în cale. — La hotel „Continental”, te rog! Şoferul făcu un semn din cap că a înţeles şi apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului. — N-aţi mai fost de mult pe la Arad? întrebă şo­ferul care observase prin oglinda retrovizoare neli­niştea atât de caracteristică unor vizitatori. — Ce schimbat e oraşul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat. — Da, da, confirmă şoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeaşi clipă maşina opri în faţa hotelului. — O, am şi ajuns! constată străinul cu tristeţe şi oftă. Şoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-şi ducă valizele, primi un bacşiş gras, mulţumi şi plecă. La intrare, fu întâmpinat de către directorul hote­lului, care îl întrebă în germană: — Domnul Bartolomeu Grieg? — Eu sunt, răspunse străinul în româneşte. — Fiţi binevenit, îi ură hotelierul. Vă aşteptam. Ştiţi româneşte? — Cum să nu, am locuit cândva în oraşul dumnea­voastră... Domnul Grieg îi întinse paşaportul. — ...Am reţinut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriţi s-o vedeţi mai întâi? Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepţie şi-şi urmă gazda — un bărbat scund, roto­fei şi cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte. Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă ca­mera rezervată: — În hotelul nostru vă puteţi bucura de tot con­fortul... iată vestibulul... În dreapta aveţi baia... Fe­restrele camerei dau spre Mureş. Străinul, cu aceeaşi privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-şi ascunse mulţumirea: — Îmi place! Rămân aici. — Conducerea hotelului vă doreşte vacanţă plă­cută. Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional şi, retrăgându-se, se înclină spunând: — O să vă trimit imediat valizele! După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pu­foasă. Îşi scoase haina şi rămase în vestă. Simţi boa­rea înfiorându-i trupul înfierbmtat. Se întinse, oa­sele îi trosniră sec, căscă şi privi satisfăcut în juru-i. Cineva bătu la uşă. Un băiat îi aduse bagajul. Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi îşi desfăcu valizele; trecu în baie, îşi făcu un duş rece, reveni în cameră, lăsă storurile de lă fereastră şi plonja ştrengăreşte în patul moale şi odihnitor.     II   După-amiăză, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieşind nemulţumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe: — Domnule Grieg, vă văd indispus... V-au ne­mulţumit cumva serviciile noastre? — O, nu! se grăbi Grieg să-l liniştească... Hotelul dumneavoastră este excelent... Surâse necăjit, iar cu­tele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident A! Nu vă speriaţi! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă şi-şi arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, şi l-am stricat. Mai mult din obişnuinţă duse ceasul la ureche, închipuindu-şi că, prin cine ştie ce mi­nune, şi-ar fi reluat tic-tac-ul. Nu mai merge. A stat. — Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veţi da la reparat. — Îmi puteţi recomanda un ceasornicar de încre­dere? — Cum să nu, chiar pe strada noastră... strada Republicii, se găsesc două cooperative. — Nu m-aţi înţeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar. — Am înţeles bine, zâmbi hotelierul condescen­dent. La noi, ceasornicarii sunt organizaţi în coope­rative. — În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supăraţi... credeţi că pot să am... Ştiţi, e de aur... Grieg întinse din nou mâna stângă şi-şi arătă ceasul... — O, puteţi să aveţi încredere! Dacă doriţi, avem şi un particular... unul Romoşan, pe strada T... nr. 51. Ştiţi unde vine... eu unul însă nu vi l-aş recomanda. Apelaţi la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonaţie care amintea de vocea crainicilor de la radio. — Vă mulţumesc... — La dispoziţia dumneavoastră, domnule Grieg... Rotofeiul se înclină şi zâmbi serviabil. Străinul îşi mai duse o dată ceasul la ureche şi părăsi hotelul vădit indispus. În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul oraşului. Soarele asfinţea; umbre uriaşe se întindeau peste oraş, învăluindu-l. Păşea fără grabă, prudent parcă; în răs­timpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mişcare. Clădirile din centrul oraşului i se păruseră dom­nului Bartolormeu Grieg neschimbate. Doar magazi­nele, firmele aveau altă înfăţişare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animaţia străzii, buna dispozi­ţie a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri şi se opri în dreptul ei. Cercetă curios şi cu luare-aminte mărcile, preţurile, apoi îşi duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcţiona. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Barto­lormeu Grieg intenţiona chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, îşi amintise adresa ceasornicarului parti­cular. Bartolomeu Grieg ştia unde se găseşte strada T. O porni într-acolo, cu acelaşi pas rar şi elastic. Descoperi curând firma atelierului — mică, cenuşie, pictata cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoşan”. Trecu apoi nehotărât prin faţa atelierului, însă după câţiva paşi făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreţ justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări şi pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuţa sa de lucru şi, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meşterea ceva la un cesuleţ. Era sin­gur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârşit, să intre. Numai atunci îşi dădu seama cât de în­tunecos şi de sărăcăcios era atelierul şi o inexplicabilă senzaţie de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasor­nicarul îşi înălţă capul, lăsă să-i cadă lupa şi se ridică să-şi întâmpine clientul. — Cu ce vă putem fi de folos? Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt şi rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puţin vicleană, puţin ştren­gărească. Şi, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simţi cum unda aceea de îngrijorare i se ri­sipeşte. Nu răspunse imediat la întrebarea meseriaşului. Cu mişcări calme, îşi scoase ceasul şi-l puse pe tej­ghea. — Mi s-a stricat! Nişte degete lungi, uscate şi febrile, apucară cea­sul de aur. — Ehei! Ce piesă rară! „ Atlantic”! De aur! Ul­timul tip, nu-i aşa? De mult n-am mai ţinut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoţionat. — L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu. Ochii mici şi curioşi ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să deter­mine acea legătură intimă între valoarea ceasului şi personalitatea neaşteptatului său client. „Cum de-şi putea permite să strice un ceas atât de valoros? Şi dintr-o dată ţinuta şi distincţia vizitatorului îl im­presionară plăcut. Spuse: — Aş fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscăţive şi foarte îndemânatice ale meşterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de uluire: — O, ce minune de mecanism! Câtă fineţe, dom­nule! O adevărata bijuterie. Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire: — L-aţi forţat... Aţi forţat arcul, domnule... Lăsă să-i cadă lupa şi-şi privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului. — Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Ştiţi, sunt în trecere prin ţara dumneavoastră, prin Arad, şi vă închipuiţi ce în­seamnă pentru mine să am un ceas. Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului. — La noi nu se mai găsesc de mult ceasuri „Atlan­tic”... Dacă doriţi, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeţi acasă, o să-l înlocuiţi. Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului. — Nu poţi procura piese de schimb? — Regret, domnule, nu pot. — Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta? — Nu cumva vreţi să-l vindeţi? se interesă Romoşan, tulburat. Bruse, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze nişte tainice semnale. — Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar aşa, cât valorează... După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse: — O mie opt sute de lei. — Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descreţindu-şi sprâncenele. Romoşan păru puţin încurcat, înălţă din umeri ca şi când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuţie se ridica doar la 1800 de lei. În timp ce-şi prindea la mână ceasul, străinul oftă iar şi dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulţu­mea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în faţa vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută. — Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere. — Nimic, domnule! — Atunci... la revedere şi vă mulţumesc pentru amabilitate... — La revedere, domnule! În dreptul uşii, Bartolomeu Grieg se răzgândi şi nu mai apăsă clanţa. — Să zicem că m-aş hotărî să-l vând... S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere? — Cum să vă spun?! întrebarea îl luase prin sur­prindere. Vreţi chiar să-l vindeţi? Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea. — S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoşan, mai mult din obişnuinţă, se uită în di­recţia vitrinei. Văzu strada... trecătorii... — La noi, cum să vă explic... Glasul meseriaşului i se păru străinului gâtuit de frică, de o nelinişte lăun­trică. Ştiţi, e cam primejdios... Ceasul e de aur... Tra­fic... Totuşi aş putea să caut... să încerc... Aţi obţine pe el... — Cât? luă străinul înainte. — Să-l mai văd o dată, propuse Romoşan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas. Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, şi-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise: — Aşa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător şi nu-şi mai lua ociiii de la uşă. — Şi dacă aţi pune un arc nou, cât m-ar costa? — 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar şi dezamăgit de terminarea discuţiei. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteţi ridica gata reparat. — Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneţi un arc, se hotărî străinul. Nu ştiu... o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las... Până mâine o să vă gândiţi şi dumneavoastră. Un licăr de speranţă se aprinse în ochii ceasor­nicarului. — Să ştiţi că risc... — Ce vreţi să spuneţi? îşi arătă domnul Grieg ne­dumerirea. — Ştiţi... la noi... aşa cum am mai spus... ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular. — Aha, înţeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci şi eu risc, nu-i aşa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim... Îl las. Îmi daţi vreun bon de primire? — Desigur, se grăbi Romoşan să-l încredinţeze. Fără chitanţă nici eu nu l-aş primi în lucru. Scoase la iveală un chitanţier, se interesă de numele clientu­lui şi completă toate datele necesare — Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanţa în portofel. — La ora cinci după-amiază. — Mulţumesc. — La revedere, — La revedere, domnule Grieg. Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulţumit că-şi dădusa ceasul la re­parat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureş. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu îşi aminti că în Arad mai avea o cunoştinţă de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăşi agale, lăsând în urmă Mureşul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe nişte străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curţi. Scrută atent strada pustie. Nu găsi nici un semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până şi casa din fundul curţii părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta şi intră în curte. Cineva totuşi îl văzuse — femeia în albastru.     III   A doua zi, la ora fixată de ceasornicar, domnul Bartolomeu Grieg se prezentă să-şi scoată ceasul de la reparat. Punctualitatea străinului îl uimi pe dom­nul Romoşan (o pendulă enormă şi demodată, aflată în fundul atelierului, ajunsese doar la a treia bătaie când uşa se deschise) şi, de aceea, îl întâmpină cu un deosebit respect. — Bună ziua, domnule Grieg! E cinci fix. (în aceeaşi clipă, se auzi a cincea bătaie a pendulei.) Clienţii mei, de obicei, nu sunt atât de parolişti. Grieg nu dădu nici o atenţie celor spuse de ceasor­nicar şi, fără să-şi ascundă neliniştea, se interesă. — Ei, e gata? — Vai de mine, se apără ceasornicarul, am fost şi suntem o firmă serioasă! Se aplecă şi scoase de sub tejghea o casetă de metal tip „Ficher” pe care seara, după lăsarea lucrului, nu o lăsa în atelier, ci o lua cu sine acasă. O deschise sub ochii străinului. În afara de ceasul de aur, caseta nu mai conţinea nici o altă valoare. — I-am pus un arc extra! se lăudă ceasornicarul. Cel mai bun pe care-l mai aveam prin micile mele rezerve. Domnul Bartolomeu Grieg luă ceasul şi-l duse la ureche. Închise ochii şi ascultă un timp tic-tac-ul mecanismului. Deschise ochii şi-l privi pe ceasornicar cu recunoştinţă. — În privinţa calităţii, fiţi fără grijă, îl asigură domnul Romoşan, am făcut o treabă bună... — O, nu mă îndoiesc, surâse străinul. De altfel, la un pahar de whisky mi-am amintit de dumneavoas­tră... Înainte de război aţi avut în centru o mare ceasornicărie, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel şi tatăl dumneavoastră tot ceasornicar a fost... — Exact... foarte exact, domnule Grieg. Firma noastră e foarte veche. Un străbunic de-al meu a fost furnizorul Curţii Imperiale din Viena. Firma şi arta meseriei s-au transmis din tată-n fiu, rosti ceasorni­carul cu un ton dramatic şi copleşit parcă de onoarea propriei familii. Îşi înălţă semeţ privirile şi, umflându-şi pieptul slab, continuă cu acelaşi ton grav: Am vrut să păstrez firma, onoarea ei, de aceea am refu­zat să intru în cooperativă... Slavă Domnului, o scot la capăt. Mai sunt clienţi care mă ştiu şi mă mai caută. Pe chipul străinului se ivise o expresie de compă­timire, semn că mărturisirile ceasornicarului îl mişcaseră. Oftă şi, ca să risipească atmosfera apăsătoare care se lăsase, zise: — Sunt convins că mi l-aţi reparat bine. Duse din nou ceasul la ureche, apoi, fără nici o legătură cu fraza anterioară, urmă: îmi daţi două mii de lei pe el? Ceasornicarul surâse stingher; întrebarea directă a clientului îl intimidase, îl făcuse să roşească. — Văd că vă pricepeţi la negustorie, îl măguli Romoşan. — Puţin, acolo... răspunse domnul Grieg, cu o mo­destie care, de fapt, nu voia să infirme aprecierea ceasornicarului, ci dimpotrivă. — Nu pot să vă dau mai mult de 1 800 lei... Nu-l iau pentru mine, ci ca să-l vând... Un ban mai trebuie să câştig şi eu, nu-i aşa? — Două mii! rosti străinul sentenţios. — O mie opt sute, se încăpăţână domnul Romoşan. Apoi, târguiala se transformă într-un joc plăcut, căci cei doi de fapt se învoiseră de mult asupra preţului. — O fac pentru că am nevoie de bani, mărturisi domnul Grieg, în cele din urmă. Vreau să călătoresc prin ţară, mai am şi nişte rude sărace, n-aş vrea să stau pe capul lor... În vremea asta, ceasornicarul se apucă să-i numere sutele. Străinul numără şi el în gând. Optsprezece bucăţi. Domnul Grieg întinse ceasul, luă bancnotele, le rândui frumos într-un portofel. — La revedere, domnule Romoşan, zise întinzându-i mâna, fără însă a părăsi atelierul. Rămase lo­cului, privind fix în ochii bucuroşi ai ceasornicarului. — V-aţi răzgândit cumva? întrebă Romoşan ne­liniştit. Dacă doriţi, vă înapoiez ceasul. Domnul Grieg dădu din cap în semn că nu. După o scurtă gândire, îi răspunse: — Abia acum, domnule Romoşan, îmi dau seama că pot să am încredere în dumneavoastră. De altfel, şi prietenii mei din oraş n-au avut pentru dumneata decât cuvinte de laudă. Tăcu brusc, măsurându-l de astădată pe ceasorni­car cu nişte ochi mici şi severi, de parcă ar fi vrut dintr-o dată să constate efectul cuvintelor sale. Părea satisfăcut de ceea ce izbutise să constate în privirile interlocutorului. Se aplecă uşor peste tejghea şi-l în­trebă în şoaptă: — V-ar interesa 50 de ceasuri „Omega”, ulti­mul tip? Fără să mai aştepte vreun răspuns, Grieg scoase din buzunarul de la vestă o mostră. — Cincizeci de ceasuri?! exclamă ceasornicarul, abia auzit. Brusc, păli. Clipi des din pleoape, ca şi când în felul acesta ar fi putut să-şi risipească teama ce pusese stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Se uită în­grozit afară şi, zărind strada pustie, se mai linişti un pic. Totuşi, copleşit de cele auzite, exclamă din nou: — Cincizeci de bucăţi! — Exact! — O avere, spuse ceasornicarul înghiţind un nod. — Nu zic nu. Domnul Grieg nu-l slăbea din ochi. Fără voia sa, în colţul gurii îi răsări un surâs ironic. Teama dom­nului Romoşan îl amuza. — Am nevoie de bani... le dau ieftin, conchise el. Înainte de a pune mâna pe mostră, ceasornicarul mai aruncă o privire în stradă. Văzu la vitrină o fe­meie blondă, într-o roche grena, dar care se înde­părtă imediat. Ceasul era nou, modern. Marca, nici vorbă, foarte cunoscută. Romoşan îl studie pe toate părţile cu o vădită plăcere profesională. Dădea din cap: „Da, ăsta e ceas!” Oftă: „Ehei, dacă aş avea bani!” Şi iarăşi zise, uluit: — Cincizeci de bucăţi!... — Să ştiţi că le dau pe un preţ convenabil. — Nu, nu... Încercă Romoşan să reziste ispitei. Totuşi, când domnul Grieg vru sa ia mostra înapoi, ceasornicarul nu i-o dădu: voia s-o mai privească. — Văd că vă este teama, constată domnul Grieg, cu un uşor dispreţ în vorbire. Îmi închipuiam că afacerea pe care v-o propun o să vă intereseze. Nu vreau să forţez lucrurile, să vă pricinuiesc necazuri... Îmi închipuiam că, în felul ăsta, vă ofer şi dumnea­voastră prilejul unui câştig frumos... Aha, da, cum de nu mi-am dat seama, poate vă închipuiţi că aveţi de a face cu altcineva şi nu cu un turist străin... Şi fără ca ceasornicarul să-i fi cerut, domnul Bartolomeu, zâmbind înţelegător, îşi arătă paşaportul, frunzărindu-i paginile pe sub privirile perplexe ale lui Romoşan. După numărul ştampilelor se vedea că posesorul paşaportului străbătuse lumea în lung şi în lat. — Cincizeci de bucăţi! oftă iarăşi Romoşan, O avere! Să vă spun drept, cu greu am reuşit să adun cei 1800 de lei, darmite... Nu, domnule, nu mai sunt Romoşan cel de altădată. Sunt sărac, domnule, recunoscu el cu o adâncă amărăciune. Se lăsă o tăcere grea, cronometrată de bătăile surde ale ceasurilor din atelier. Domnul Grieg îl privea acum pe Romoşan — cândva cel mai bogat ceasorni­car din Arad — cu o compătimire rece şi dojenitoare: „N-ai ştiut să te zbaţi, şi uite, domnule, unde ai ajuns!”. În cele din urmă, sparse tăcerea propunând: — Atunci poate că mă puteţi ajuta să găsesc un amator. Pe cineva care are bani şi ar vrea să-i bage în marfă. Aţi putea şi dumneavoastră câştiga ceva la afacerea asta... Un comision, cum se obişnuieşte în­tre noi, oamenii de afaceri. Şi cum se obişnuia şi pe vremuri... — Nu, nu cred că s-ar găsi cineva care să vrea să-şi bage banii în ceasuri. Totuşi, împins pesemne de o curiozitate profesională, Romoşan apucă auto­mat mostra, îi desfăcu capacul şi-l cercetă. Nu-şi putu stăpâni un nou oftat: „Ce marfă, domnule! Ce marfă!” Bartolomeu Grieg îl lăsă să studieze în voie meca­nismul: sesiza uşor frământările ceasornicarului; afacerea propusă îl speria, dar, în acelaşi timp, îl şi atrăgea. — Domnule Romoşan, vorbi iar stăpânul celor cincizeci de ceasuri, nu vă cer acuma nici un răs­puns. N-ar fi serios din partea mea. Iată, vă las ceasul. Am o mare încredere în dumneavoastră. Poate că într-o zi, două, găsiţi pe cineva cu bani, care pre­feră în locul banilor să deţină ceasuri... Ce ziceţi? — Nu, nu, e foarte dificil! se împotrivi Romoşan. Totuşi, nu era greu de ghicit că propunerea străinu­lui îl tenta. — De ce să daţi cu piciorul unei posibilităţi reale de a câştiga un comision substanţial? În cazul de faţă, suntem doi negustori. De exemplu, ştiu că la ceasul meu veţi realiza un câştig net de cinci sute de lei (Romoşan tresări şi se uită pieziş la străin), dar nu-mi pare rău. Şi eu, vânzând ceasul, am reali­zat acelaşi câştig. Ce ziceţi, domnule Romoşan, ac­ceptaţi propunerea mea? Ceasornicarul dădu din cap aprobator, întrebând: — Preţul?! — Ştiam că o să vă învoiţi, mărturisi Grieg sa­tisfăcut. — Preţul?... Romoşan îşi recăpătase brusc calmul său fi­resc: senzaţia fricii i se risipi. I se propunea o afacere avantajoasă, nu mai vedea de ce ar respinge-o. — Condiţiile sunt foarte avantajoase. Am mare ne­voie de bani... — Şi eu, recunoscu ceasornicarul. Preţul? — Sunt cincizeci de ceasuri noi... Cer pentru ele 25 000 de lei... Nici mai mult, nici mai puţin... Romoşan îşi stăpâni cu greu uluirea: de mult, de mult de tot nu mai auzise de un asemenea chilipir. Dacă ar fi avut banii, ar fi încheiat pe loc afa­cerea... — Ce obţineţi peste, vă interesează, îl ademeni străinul în continuare. Când să trec pe la dumnea­voastră? Aş trece peste trei zile. Ce părere aveţi? Ceasornicarul acceptă propunerea. — Iar dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în fie­care zi, la orele 14, la „Terasa Mureş”. Iau masa acolo... La revedere, domnule Romoşan. — La revedere, domnule Grieg... Bartolomeu Grieg ieşi şi se pierdu printre trecă­tori. Nici de data asta nu descoperise că era urmărit îndeaproape de o femeie blondă, îmbrăcată în ziua aceea cu o rochie grena.  

Si a fost ora H de Haralamb Zinca I. Preludiu               1 Dintr-o filă de calendar:   Miercuri 23 August 1944 Soarele răsare la 5.28 Apune la 19.08   La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale So­cietăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frec­venţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!” La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României. După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deş­tepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenun­cheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoa­ne, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:   Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău...   După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.     2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forţa miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenţi pe vânzătorii de ziare. De era marţi sau vineri, joi sau duminică, existenţa lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temaţi să trăiască una şi aceeaşi zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivniţe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, şi se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu şi Sărindar, de unde îşi luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureştenilor acelor zile. Începuse o nouă zi, cu un cer adânc şi un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată oraşul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârşit, strigându-şi marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diţie specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diţie specială! Ia comunicatu’! ’Diţie specială! Curentuu’!   O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obişnuiţi să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colţul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­ţiilor militare. Citeai:   Comandamentul de căpetenie al armatei   Comunicat asupra operaţiunilor din ziua de 22 august   La sud-vest de Tiraspol şi pe frontul Moldovei, între Prut şi Siret, trupele române şi germane se află în lupte grele cu puter­nice forţe de infanterie şi care de luptă sovietice. După lupte foarte grele cu un inamic superior, oraşul Iaşi a fost pierdut. În dimineaţa zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanţa. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.   Era cald, zăduf, deşi soarele nu se înălţase încă. Pe cer nici un nor, dar simţeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îţi plăcea să te lauzi că eşti un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puţin în­grijorat: de ce Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-şi mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obişnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”? Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îţi aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău şi Bucureşti. Te hărţuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri şi găseai: Şoşoni bărbăteşti – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette. Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunţă: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, faţă de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniştile erau aceleaşi. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ţi se părea, canonada tunurilor şi te întrebai ce se va alege din tine, din familia şi ţara ta. Şi găseai: ...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuinţând piatra naturală sub formă de boltă la construcţia acoperişului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar şi clădiri de locuit. ...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuţă. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ţi că Tarzan... era frumos şi temerar ca însuşi Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor. ...Articolul Fiţi eleganţi, domnilor! în ale cărui rânduri ţi se dezvăluia că: Contrar celor ştiute până acum, moda evoluează şi ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influenţează moda. Croiala se simplifică... Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 şi-l intitulase: Nevrozismul, sexul şi sexualitatea. Aşteptai ziarul de la primul ceas al dimineţii. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îţi formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările şi deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranţa că, în sfârşit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îţi oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfăţişând noua armă „V-1” gata de a-şi lua zborul spre Anglia. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare. Ca să mai uiţi întrebările ce te mistuiau ca nişte flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele: – Quartetul vienez – Fiii marchizului – Doamna şi mortul – Masca lui Borgia – Scandal la Neapole sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi şi să te amuzi la spectacolele: – Adăpostul Giocondei – În spaţiul „Alhambrei” linişte deplină – O raită prin rai sau îţi recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câştigi 100.000 lei. În grija lor pentru reuşita ta în viaţă îţi săreau în ajutor şi cu un pronostic: joacă pe Aramă şi Cerbus şi-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diţie specială! Era cald, iar „ziariştii” alergau năduşind pe străzile Capita­lei, împărţind oamenilor cuvinte moarte.     3 SIGURANŢA STATULUI 10 aprilie 1943     NOTĂ   În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor şi „slugii” sale Antonescu. În acest ziar, apărut în condiţii tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate naţională şi contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemţilor...   În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustaţă tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulţumită: în sfârşit, un chiriaş care, odată înţeleşi asu­pra preţului, va fi în stare să-i plătească chiria pe şase luni înainte. Avea nevoie de bani. Şi-apoi, îi ştia pe nemţi buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamţul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt. După ce proprietăreasa îl duse şi la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt şi câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulţumi neamţul, deşi conversaţia se pur­tase până atunci în româneşte. „O să-mi permiteţi să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un uşor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveţi copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soţia mea e suferindă”. Deşi îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Şi faptul că neamţul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Aşa cum sperase, noul chi­riaş îi achită chiria pentru şase luni. Două sau trei zile mai târziu, domnul şi doamna Schmidt se mutară în noua lor locuinţă de pe strada Şcoala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră şi un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spaţiul vital” câştigat pe neaşteptate. Curând, chiriaşul tocmi câţiva muncitori să-i construiască în mijlocul curţii, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână şi domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, îşi instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaş – un tânăr firav, cu o faţă palidă, bolnăvicioasă. Şi doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el şi soţia sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriţi ieşind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-şi trădeze în nici un chip existenţa. Într-una din nopţi, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinţei sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate şi, în prezenţa doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca nişte ciolane negre ale unui „boston” şi le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din acelaşi dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieşiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acurateţe, ca într-o zeţărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecţionări tehnice, maşina funcţiona fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi lipească urechea de zidul casei. Aşa îşi începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moşu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soţia sa – Mimi şi tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluţionară. Mini-gazeta, iniţiată în 1942, atrăgea atenţia cititorului român nu numai prin conţinutul său, ci şi prin acurateţea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuinţă a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumaţi nr. 44. Fără să fi fost în cunoştinţă de cauză, un cunoscut general bucureştean ocrotise cu prestigiul personalităţii sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliţia de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieşise la iveală un mic tripou şi se lăsase cu un scandal în înalta societate. Cei trei tipografi, cărora partidul le încredinţase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu ştiau cărui fapt se datora apariţia poliţiei antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziţia firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliţia se mulţumise cu ceea ce găsise pe masa de joc şi cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restrişte, îşi permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moşului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane şi italiene. În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariţie, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenţii versaţi ai Ser­viciului secret angrenaţi, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operaţia anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă şi de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiştii lui Eugen Cristescu. Şi nu nu­mai specialiştii S.S.I.-ului, ci şi agenţii Gestapoului aflaţi pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfăşurate paralel şi fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din ţară şi din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipăreşte peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului. Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în Bucureşti, pe strada Şcoala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soţia sa şi Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ţinea numai unul şi acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceştia, unde locuiau, nu ştiau, nici nu voiau să ştie. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moşului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută şi interzisă. Tot „Moşul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moşul” şi „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare. „Frau Schmidt” îşi avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piaţă, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemţoaică” rece şi retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca şi soţul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul şi ora stabilite dinainte cu tovarăşul „Romeo”, în timp ce soţul ei transmitea pachetele tovarăşei „Julieta”. Nu o dată, soţii Pâncu, revenind acasă după asemenea expediţii riscante, se întrebau stăpâniţi de o curiozitate fireasca: Oare Romeo şi Julieta se cunosc? Oare Romeo ştie că exista şi o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiţi? În sihăstria locuinţei lor, se mulţumeau să-şi potolească curiozitatea cu tot felul de supoziţii. Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiaşi pereţi, aceleaşi obiecte şi tablouri ziua şi noaptea... noaptea şi ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ţei ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului... Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în şir şi nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras. În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarăşul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului. Dimineaţa zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi şi se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare. În liniştea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.     4 Un subofiţer îi aducea ziarele şi i le punea pe birou, me­reu în acelaşi loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulţumea sec şi parcă fără plăcere. Subofiţerul se retrăgea abia auzit. Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze şi să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-şi petreacă liniştit ziua. I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheaţă. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neştire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În faţa sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informaţii al baronului una şi aceeaşi mi­siune: citea presa, încercând să detecteze şi să determine, prin mijlocirea ziarelor şi revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun. Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner îşi aprinse un trabuc subţire cât o macaroană şi se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-şi îngăduia să caşte, deşi ziarele româneşti i se pă­reau şterse şi neinteresante. Când şi când lua de pe birou câte un creion şi încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunţ: „Curtea Marţială a C.M.C.[1] aduce la cu­noştinţa generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitaţie publică”. Nu-i plăceau asemenea anunţuri. Prefera să le încercuiască şi să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitaţie militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj. Citea destul de repede, dar nu fără atenţie. Avea un fler aparte, ştia către care rubrici să-şi îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colţul refugiaţi­lor”, depistă două anunţuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găeteşti-Ilfov”, se spunea în primul anunţ; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din Bucureşti. Îi displăcea rezonanţa celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-şi încarce conştiinţa? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-şi bată capul ca să afle cine şi ce se ascunde în dosul celor două anunţuri. Îi căzu în mână şi un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Ştia ce se găseşte în el. Serviciul secret de informaţii, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subţire – de unde oare? – cu aceleaşi mişcări sigure, de automat, se apuca, aşa cum îi indicau instrucţiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944: „– Blocul partidelor şi datoria României în ceasul de faţă – Lupta de descătuşare a poporului român – Universitatea română vorbeşte! – Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ţii şi ofiţerii români – Guvernul cere cămăşi, izmene şi ciorapi – La fabrica „Matern” – În regiunea petroliferă – Apelul către Armata germană al foştilor comandanţi ai trupelor germane de pe frontul central – Să luptam pentru salvarea deţinuţilor patrioţi – Moartea la „Marele Cartier” – Declaraţia D-lui Molotov despre poziţia URSS faţă de Polonia – Ştiri din Franţa, Italia, Iugoslavia şi Polonia.” Terminându-şi treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbeşte” şi citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viaţa culturală a ţării – savanţi cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală şi intelectuală în rândurile studenţilor – s-au unit în această mare manifestare. Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Îşi notă într-un carneţel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situaţia în presa română este liniş­titoare”. Către ora 11 se ridică de la birou şi plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.     [1] Comandamentul Militar al Capitalei

Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas… În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte. Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l  în schemă şi pe elveţian  M. ………………         NOTĂ    Grupul operativ „Sappho“                                                               16—03—42   La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă. „Trică“ să verifice informaţiile                                     cu privire la diplomat M. ………………   Grupul operativ „Sappho“                                                               28—03—42   NOTĂ   După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I. Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.   ………………..   Grupul operativ „Sappho“                                                          6—04—42   NOTĂ   A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie. Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare. Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă. Atenţie. Nu care cumva vreun agent al grupului să se desconspire. Să se verifice cu mare grijă dacă agenţii lui „Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“ M.   ……………….   Grupul operativ „Sappho“ NOTĂ   Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.   ………………..   NOTĂ   Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft: Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin. Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.   …………………   Berna către Centrala Bucureşti                                            20—01—12   NOTĂ   — extrase —   În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele: — Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia. Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este. Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia. Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu. Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.   …………………… Grupul operativ „Sappho“                                                              22—04—42 NOTĂ   Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete. Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe. Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o securitate deplină. Orice prezenţă străină ce se va interesa de cei patru de mai sus să-mi fie urgent raportată. M. …………………   Grupul operativ „Sappho“                                                              24—04—42 NOTĂ   Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice. Chestiunea interesează. Urmăriţi-o cu grijă! …………………….. Grupul operativ „Sappho“                                                               12—05—42 NOTĂ   Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“. ………………………   CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU   — extras —     ● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate! 2 Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara. — Ascultă, tu, Hermann von… — Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator. Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el. — Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori. — … von Rittgen! Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor. Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea: — Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann… Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm: — Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!... Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei. — Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare! — Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu? Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa: — Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich! „Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“ Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător: — Hermann… Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea: — Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine? — Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute. — Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania… — Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze. — Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv. — Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi. Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape. — Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei. — Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic? Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea. — De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu. Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă: — Chiar nu ţi-e frică? — De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu? — Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă. — Ca diplomat mă bucur de imunitate… — Tu, dar eu nu, preciză Luiza. — Suntem însă aliaţi, nu-i aşa? Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă. — Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă. — Uşor de spus, oftă ea. — Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen. Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei. — Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli? Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc. Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte: — De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba. — Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă. — Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu. — Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania. Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l: — Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă… — Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise. Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă: — Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu? Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul: — Te frământă chestiunea… — Ţi-am spus şi de ce… — Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă. — Aliaţii germani se ţin după… Diplomatul o întrerupse, râzând: — Şi invers, draga mea, şi invers… Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie. Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“ Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor. — Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“. Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie. — Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju! Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră. Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa. — Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem? Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea. Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti: — Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită. — Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită. Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe: — Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre! Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf: — Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“ — Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele. Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea. — Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare. — Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf! — Nu fi o pisicuţă rea! O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o. — Îţi mai scrie? — Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner. — E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice. — Maior, îl corectă Luiza. — Poftim, un brav maior al armatei germane! Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie: — Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie! Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume. Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa. — O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche. — Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul. Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“ Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere –  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von… „Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“ Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil. — La ce se gândea pisicuţa mea? — La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă… — Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste? — Ermy, nu vreau încurcături. — N-o să le ai, te asigur! încercă el să-i izgonească obsesia. O întoarse cu faţa spre el şi o sărută pe frunte. Vai, ce fierbinte ţi-e fruntea! glumi el şi o sărută din nou. Uite, îţi promit să cer explicaţii, să elucidez chestiunea. Von Rittgen nu glumea şi Luiza sesiză uşor acest lucru. — Poate că le este teamă să nu te omor! murmură ziarista. — Eşti oare atât de periculoasă? surâse von Rittgen, înălţându-şi sprâncenele a mirare şugubeaţă. Dacă-i aşa, hai, desăvârşeşte-ţi chiar acum opera! Luiza se înfrigură şi se ghemui, căutând căldură, la pieptul bărbatului. Din pricina asta, el abia îi auzi întrebarea: — O să lipsească mult? Ziarista îşi dădu seama că întrebarea nu fusese clară şi arătă cu capul în direcţia fotografiei doamnei von Rittgen. — Până la terminarea războiului… — Deci până mâine sau poimâine, după spusele tale? — Nu uita, draga mea, că mai există şi o Anglie… chiar şi o Americă… Nu se ştie dacă n-o să traversăm şi oceanul ca să le administrăm şi ăstora, neam pestriţ, fără istorie, o lecţie de… istorie… Glumea, desigur, dar ziarista deosebi în vorbele lui şi un ton de trufie şi se enervă. — Hai că eşti prost! Se desprinse din braţele lui, goli cupa de şampanie. Am obosit… Vreau să plec. — Te-ai supărat? De ce? o alintă diplomatul. Dacă-i aşa, uite, îţi promit că n-o să mai traversăm oceanul. Luiza repetă cuvintele, fără sentenţiozitatea dinainte: — Am obosit… Vreau să plec. Von Rittgen se îndreptă spre ea şi, apucând-o de umeri, o reţinu lângă el, fixându-i ochii verzi cu duioşia îndrăgostitului. — M-ai întrebat cât o să lipsească? Arătă şi el, cu capul, în direcţia fotografiei de pe noptieră. Nu-mi pasă de ea… Nici de von Meisner nu-mi pasă… Nu-mi pasă nici cât va arde capriciul „Nebunei din Sărindar“ pentru mine… I-am spus Susannei să se întoarcă în România când strugurii se coc, cum frumos vă exprimaţi voi, românii. Hai, acum vino să ne odihnim. Eu trebuie să fiu la legaţie abia pe la unu. O apucă de mână şi o conduse spre patul cu cearşafurile vraişte şi mototolite. 3 De cum intră în biroul strâmt, ca o carceră rezervată deţinuţilor recalcitranţi, Luiza se repezi la fereastră: Sărindarul, mereu fără soare din pricina îngustimii sale şi a imobilelor prea înalte, era animat. Se apropia ceasul apariţiei ziarelor de prânz. Atât cât îi îngăduia locul de pândă, ziarista, trăgând nervoasă din ţigară, iscodi trotuarul de peste drum, în speranţa că va izbuti să-i identifice pe agenţii lui Cristescu. „Uite cum se leagă omu’ la cap fără să-l doară! se certa, pradă nemulţumirii de sine. Ce-mi trebuiau mie von Meisner, von Rittgen?!“ Nu putea bagateliza informaţia pe care noul ei amant i-o servise la aşternut, deşi nu vedea, oricât şi-ar fi chinuit mintea, de ce copoii lui Cristescu ar fila-o. Oare din pricina elveţianului? Ori a întâlnirilor de la Clubul corespondenţilor de presă străini? Ar fi fost o nerozie… „Am născocit o istorioară cretină şi acum fierb prosteşte în sosul meu, conchise ca pentru a se linişti. Poate că von Rittgen are dreptate… poate că numai el e cel vizat de Serviciul secret.“ Mai cercetă o dată strada, strivi plictisită mucul ţigării de pervazul ferestrei, când, deodată, cineva deschise cu forţa uşa… — Ah, aici îmi erai! exclamă ironic don Calandru, trecând imediat la atac. Ai venit? Te-ai îndurat?! Mulţumesc dumneavoastră! începu el să facă plecăciuni servile. Mulţumesc dumneavoastră! „Nebuna“ nu se pierdu cu firea; cabotinismele secretarului de redacţie de mult n-o mai impresionau. Îi intră însă în joc. Înălţă capul cu dispreţ ciocoiesc şi-i întinse mâna, drept pomană, să i-o sărute. Don Calandru se îndreptă din şale şi o cercetă peste ochelarii cu lentilele pătate de cerneală ca pe o slujnică şi nu ca pe o boieroaică: — Ascultă, fă, răcni el, vrei să mă îngropi cu zile?! Să-mi laşi familia pe drumuri?! Luiza i-o reteză tăios, cu energie: — Ho, curvar bătrân, ia-o mai încet! Sau iar ţi-ai prins balerina în braţele unuia mai tânăr?! — Să zicem că de mine nu ţi-e milă, continuă don Calandru ceva mai împăciuitor. Eu sunt o hoaşcă bătrână… un tartor, da’ la gazetă nu te gândeşti, la pâinea colegilor? — Ia ascultă, ce-am mai făcut? se burzului Luiza. De scris, am scris. Ţi-am lăsat zece reportaje. Le-ai publicat? Nu! Atunci… Secretarul îşi împinse maşinal ochelarii pe nas, apoi îi ridică pe fruntea îmbrobonită şi o sfredeli cu ochii lui congestionaţi de lectura şpalturilor. — Mă, tu eşti chiar descreierată? Nu te prefaci? rânji batjocoritor. Sau poate că războiul te-a tâmpit? — Te bag în… mă-ti, dacă mă mai… mult la cap! îi sări „Nebunei“ ţandăra. — În noaptea când te… numai tu ştii pe unde… băieţii tăi au dat buzna aici. — Băieţii mei?! şuieră ziarista şi se înfipse în el gata să-l înşface de cămaşa murdară şi să-l împingă în uşă. — Că doar nu sunt ai mei?! Au năvălit în redacţie şi ne-au cotrobăit prin sertare, prin dulapuri, prin coşurile de hârtie, prin vrafurile de şpalturi de la zeţărie… Că de când eşti aşa – don Calandru îşi frecă degetele arătătoare pentru a-i sugera cât era ea de aşa – cu alde Cristescu numai de necazuri avem parte. Luiza simţi cum i se urcă sângele la cap, apucă poşeta cu o mişcare fulgerătoare. — Mă p… moartă, când te-oi pocni o dată cu poşeta asta, te pupă mă-ta rece! Mă, bestie a presei româneşti, când şi de unde ai aflat că eu sunt aşa cu copoii? — La Capşa… toţi vorbesc, mărturisi don Calandru, speriat totuşi de izbucnirea „Nebunei“. — Şi ce, mă, dacă vorbesc? Ce-i costă? Tu nu ştii că la Capşa se mănâncă şi căcat?! — Fie! ridică bărbatul braţele, ca şi când ar fi vrut să se predea. Atunci spune-mi şi mie, aşa ca să nu mor prost, de ce n-au percheziţionat biroul şi dulapul tău? De ce le-au lăsat neatinse? De ce unul din ei a zis cu glas tare: „Cu domnişoara Văitoianu n-avem probleme!“. Dragă doamne, cu noi, „Opinia Capitalei“, ziar independent, controlat de Ică, au… Deodată don Calandru tăcu deconcertat; doar buzele-i groase continuau să-i tremure, trădându-i perplexitatea. Vedea cum ochii Luizei, ai celei mai talentate şi mai inteligente ziariste de pe Sărindar, se înlăcrimau. Ochii aceia verzi, cu sclipiri când dulci şi binevoitoare, când rele şi înfricoşătoare, prinseră să plângă, uluindu-l pe bătrânul făcător de ziare care, ani în şir, şi-o imaginase ca pe o fiinţă fără lacrimi. În minutul următor se zăpăci şi mai mult, ca în faţa unei minuni, incapabil să înţeleagă ce se petrecuse sau dacă trebuia să întreprindă ceva. Aşa cum încremenise la un pas de el, Luiza părea o statuie peste care se abătuse harul Domnului, învăţând-o să plângă. Puţin mai târziu, Luiza înţelese şi ea ce se întâmplase şi socoti situaţia înjositoare. Făcu un efort, se răsuci retrăgându-se spre fereastră. Fără voia sa, privirile i se opriră pe trotuarul de peste drum. Tresări şi, în clipa următoare, încetă să mai plângă. Şopti: — Ia vino-ncoa, Calandrule! Bărbatul înaintă prudent spre fereastră, contrariat acum de tonul misterios al „Nebunei“. — Îl vezi pe tipul ăla? Don Calandru se uită în stradă peste umerii femeii şi zise: — Ăla care se scarpină în ceafă? — Ăla… Ăla… E blond sau nu văd eu bine? — Vezi bine. Şi ce dacă-i blond? — E copoi, nu-i aşa? — Lizico, ce ţi s-a întâmplat? Îngrijorarea secretarului răsunase atât de uman şi de dramatic, încât Luiza Văitoianu crezu că altcineva şi nu don Calandru se afla lângă ea. — E copoi, nu-i aşa? repetă ea întrebarea. — Aşa pare… — Neamţ sau român? — Mai mult ca sigur că e neamţ… Ţi s-a întâmplat ceva, Lizico? — Încă nu… Dar presimt că o să mi se întâmple. Şi acum ieşi, cară-te, lasă-mă singură, îi ordonă, fără să-şi întoarcă însă privirile, dintr-un simţământ de jenă. Don Calandru dădu să se retragă, dar când apucă clanţa uşii, auzi din nou glasul stins al ziaristei. — Stai!… Aseară, când cu percheziţia, au ridicat ceva? — Ce să ridice? Praful de pe tobă? Ce, sunt tâmpit să ies din directivele lui Ică? Nu vă lasă don Calandru fără pâine. Nici de data asta Luiza Văitoianu nu se întoarse. În schimb, o zări scoţându-şi din poşetă o oglinjoară şi începând să-şi tamponeze ochii cu o batistă înflorată. O întrebă: — Pot să plec? — Încă nu. Vreau să-ţi cer un serviciu. — Cui?!… Mie?!… De necrezut! „Nebuna din Sărindar“ să apeleze la serviciile mele! Secretarul de redacţie, sincer nedumerit, îşi înălţă ochelarii pe frunte, ca şi cum astfel ar fi izbutit s-o admire mai bine. Trăii o minune… Acu o trăiesc şi pe a doua… Luiza nu se împiedică de tonul său zeflemitor, se uită peste umăr la el şi-l rugă: — Eu o să cobor în stradă şi o s-o iau spre Capşa. Coboară şi tu… Caută să observi dacă tipul de jos se ia sau nu după mine. Asta mi-e rugămintea… Telefonează-mi pe urmă la Capşa. De acord? În aşteptarea răspunsului, Luiza se întoarse de-a binelea spre secretarul de redacţie: ochii îi mai erau tulburi. Don Calandru dădu din cap afirmativ, apoi declară cu glas tare: — Te iubim cu toţii, Lizico… însă nu fi chiar… nebună. Să ştii că niciunul dintre noi nu crede că tu te-ai dat cu copoii. — Te-aş pupa, Calandrule, dar miroşi îngrozitor a transpiraţie… Secretarul de redacţie rânji, ochelarii îi alunecară pe nas şi zise prietenos: — Aşa te vreau, Lizico. Nebună, nu lacrimogenă, şi ieşi trăgând uşa după el. În stradă. Luiza Văitoianu aruncă mai întâi o privire maşinală spre clădirea „Universului“ – înaltă şi cenuşie, părea să închidă, ca o baricadă arhitectonică, Sărindarul. Apoi o luă agale în sus, spre Calea Victoriei, fără a acorda prezumtivului agent vreo atenţie. Era o zi caldă, dulce, de sfârşit de mai. Ca întotdeauna, mirosul acru de cerneală tipografică, cu care se obişnuise, o izbi în nări. Mersul ei, pe cât de elegant, pe atât era de firesc. Se gândea în scârbă la rolul întâmplării în viaţă. Mai mult ca sigur că dacă nu s-ar fi apucat aşa, în dorul lelii, să pălăvrăgească cu von Rittgen despre o imaginară urmărire, n-ar fi aflat niciodată că-i urmărită, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău. Şi iată că la toate astea se mai adăuga acum şi percheziţia, un incident grav şi scandalos, cu consecinţe imprevizibile, şi care, până la un punct, dezminţea părerile diplomatului german. Descinderea din ajun venea să confirme o realitate de netăgăduit, că de la o vreme Siguranţa manifesta un interes nejustificat faţă de ziarul „Opinia Capitalei“, foaie independentă, lipsită în ultimii doi ani de orice opinie. Cine oare se ascundea în culisele acestei manevre? Eugen Cristescu? Să nu fi renunţat la ideea de a transforma ziarul, prin stipendieri substanţiale, într-o fiţuică condusă din umbră de Serviciul secret şi-i caută, astfel, pricină? Poate… Însă cu ce scop agenţii îi ocoliseră atât de ostentativ biroul? De ce nu-i cotrobăiseră dulapul în care, uneori, colegii ei, neavând nimic mai bun de făcut, ascundeau printre manuscrise şi şpalturi prezervative noi perforate ca o stropitoare? Doar ca s-o compromită definitiv şi s-o silească să accepte propunerile lui Cristescu? „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Unde era logica acestor presiuni? Se opri în dreptul Cercului Militar, şovăind parcă să traverseze strada străbătută de trăsuri cu birjari vânjoşi şi bărboşi pe capră. Îşi amintise fulgerător de agent şi devenise curioasă. Să se uite oare peste umăr? Nu cedă pornirii. Nu era ea femeia cea slabă, gata să se frângă de la prima adiere de vânt. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Prin luna martie, după memorabila întâlnire cu şeful Serviciului secret, mai circulase printre ziariştii de toate nuanţele zvonul că devenise o aia a lui Cristescu, prin aia lăsându-se să se înţeleagă că acceptase să-i devină fie amantă, fie agentă, fie amândouă la un loc. Atât la Capşa, cât şi prin alte cafenele din jur, inşi dubioşi încercaseră, mai mult sau mai puţin subtil, să acrediteze ideea că „Nebuna“ – respectându-şi legile trupului – îl devora, în prezent, pe şeful Serviciului secret, riscând prin vlăguirea acestuia să aducă foloase capitale serviciilor vrăjmaşe de spionaj, căci o lege implacabilă făcea din orice amantă a unei căpetenii de spionaj şi o spioană a inamicului. Şi deodată, bomba descinderii exact în noaptea în care ea se hotărâse să-l însoţească pe von Rittgen la el acasă. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Aşadar, copoii lăsaseră „la faţa locului“ o confirmare. Luiza traversă strada, înjurând mânioasă printre dinţi, decisă să înfrunte la Capşa o atmosferă, uşor de presupus, „împuţită“. Încă de la intrare o întâmpină glasul baritonal şi mulţumit de sine al lui Rudeni, de la „Porunca vremii“: — Sal’tare, Mata Hari! De la câteva mese izbucniră aplauze. Obişnuită cu aiurelile colegilor de breaslă, Luiza răspunse aşa ca să fie auzită: — Iar eu deocamdată te bag în mă-ta mare! Şi dacă mai scoţi o vorbă, scrib ordinar, le spun nenorociţilor ăstora de la mese cât ai încasat pentru ultimul articol scris şi tradus de altul şi iscălit de tine. Râsetele şi aplauzele trecură de partea „Nebunei“, ceea ce-l forţă şi pe Rudeni să bată în retragere, apărându-se: — Ho! Copăcel, fecioară din Sărindar! Ce, nu mai ştii de glumă? Sau de când cu înaltul tău… Luiza, bănuind unde voia să ajungă Rudeni, i-o reteză: — Ascultă, mă, cerneală de cameleon, înghite-ţi vorba până nu-i prea târziu! — Fain epitet! exclamă un ziarist de la „Timpul“. Bravo, Luizo! Dacă nu am fi în război cu America, te-aş fi propus pentru Oscar. — Vrei să zici pentru premiul… Pulitzer! râse înfundat un alt ziarist de la „Timpul“. Luiza nu se aşezase încă; mai avea ceva de spus, de astă dată întregului local: — Bă, băgaţi-vă minţile în cap! Dacă continuaţi să mâncaţi pe seama mea, cu aceeaşi poftă, căcat, o să devin într-adevăr Mata Hari şi atunci să vă ţineţi. Mă, Piţulea, ia ridică-te în picioare! Ridică-te, mă, când îţi spun! îi porunci. Piţulea, un ziarist slăbănog, mistuit de ulcer, se ridică, spre hazul tuturor, în picioare. — Ei, ce-ai zice tu, Piţulea, de la „Tempo“, dacă… Luiza făcu o pauză şi privi lung, bănuitor şi ameninţător. Ei, ce-ai zice? Ştii tu la ce mă refer… Se lăsă o tăcere neobişnuită, pe care tot „Nebuna“ o risipi: — Şezi, Piţulea! Şi ia aminte! Iar voi… voi ăştia care nu vă mai săturaţi stând la mese şi bând şvarţ cu guler alb, aţi face mai bine să plecaţi pe front şi să muriţi acolo… Poate după asta, prin ferparele îndoliate să deveniţi mai talentaţi… Ne-am înţeles? Izbucniră aplauze. Un mucalit de la „Piţigoiul“ o strigă să vină la masa lui. — Vino, dragă, lângă mine… Că văd că toţi ceilalţi se pregătesc să plece imediat pe front, iar eu, cum sunt reformat… Ziarista izbucni în râs şi, fără a înainta spre vreo masă, îl înfruntă: — Mă, „Piţigoiule“, mă… Dă-o-n pisici de treabă! Tu aşa mă ştii? De reformaţi am eu nevoie? Luiza s-ar fi dus totuşi la masa satiristului care nu era lipsit de haz, dar se apropie de ea maître Apostol şi-i şopti ceva la ureche, după care o însoţi în biroul său. Maître îi arătă receptorul şi o lăsă singură: — Lizico, tu eşti? — Da, eu… Auzi respiraţia greoaie a lui don Calandru: era, cu siguranţă, tulburat. — E de rău, Lizico! Tipul s-a luat după tine. — Sigur? — Nicio îndoială, a rămas în stradă… Cred că te aşteaptă. — De unde telefonezi? — De peste drum, de la Café de la Paix. — Ai observat pe un al doilea care să se ia după primul? îi veni Luizei în minte informaţia lui von Rittgen. — Nu înţeleg! „Nici n-ai cum“, i se adresă Luiza în gând, oftând. — Îţi mulţumesc, Calandrule, mi-ai făcut un mare serviciu. — Păzeşte-ţi pielea, fetiţo… „Nebuna“ simţi, pe neaşteptate, nevoia de a-l linişti pe acest gazetar uns cu toate alifiile: — Auzi, să nu-ţi pui la inimă percheziţia… Toată treaba asta-i un rahat… — Dacă zici tu… Pa! Că am treabă… Tu nu fi proastă, caută să ieşi pe uşa cealaltă… 4 Ziarista nu se mai întoarse în local, ieşi, aşa cum o sfătuise don Calandru, prin strada Edgar Quinet, deşi problema urmăritorului n-o mai sâcâia atât de intens ca înainte. În schimb, constată că strada, trecătorii, acel du-te-vino al automobilelor, al birjelor şi tramvaielor de pe Bulevardul Elisabeta, chiar şi căldura dulce a soarelui, îi făceau acum rău, sufocând-o şi îngreţoşând-o. Simţi nevoia să se desprindă de tumultul străzii şi să se refugieze în propriul ei cuib. Luă un taxi din Piaţa Universităţii şi zece minute mai târziu trecea fericită pragul apartamentului său. În fine, nimerise în oaza odihnitoare a regatului ei. Cuprinse lucrurile din casă, atât de familiare, dintr-o privire. Îşi azvârli neglijentă pantofii din picioare, răcoarea covorului urcată în trup prin tălpile picioarelor îi smulse un geamăt de mulţumire. Îşi trase fermoarul de la spatele rochiei din pichet azuriu, care o prindea atât de bine. Nu obişnuia să-şi constrângă sânii în sutiene, aşa că rămase doar în chiloţi. Semiobscuritatea apartamentului, asigurată de jaluzelele lăsate, o făcu să se gândească la dormitorul soţilor von Rittgen, la acel revărsat de ziuă ce îşi avea parcă izvorul în grădina vilei. Plonjă pe studio, apoi se întinse pe spate cu braţele şi picioarele desfăcute, ca pentru o crucificare, alta decât cea tradiţională. Acum, da, plutind în izolarea locuinţei, putea să mediteze în voie la cele întâmplate la redacţie, iar apoi, la o altă scară, la Capşa. Aşadar, agenţii lui Cristescu sau ai nemţilor îi călcau pe urme. Din ce considerente? Nu avu nevoie să-şi stoarcă prea mult creierii ca să le găsească, erau în număr de trei: a) Radu Doinaş, b) relaţiile cu von Meisner şi von Rittgen, c) colaborarea cu Intelligence Service-ul, prin mijlocirea ziaristului elveţian Albert Kraft. Moartea lui Radu Doinaş în condiţii atât de vitrege fusese oficial elucidată. În acest sens, convorbirea cu maiorul Medoiu de la Marele Stat Major fusese elocventă. Şi Edith von Koller îi confirmase cruntul adevăr că Radu căzuse victima unei sângeroase răzbunări legionare. Nici Cristescu n-o mai invitase în vilele sale conspirative pentru a o chestiona în cazul acesta. Von Meisner, von Rittgen?… Cine cuteza să se amestece în viaţa ei particulară, şi mai ales pentru ce? Până şi Constituţia mareşalului o asigura că avea dreptul, dacă nu chiar şi datoria să folosească nestingherită proprietatea trupului ei. Că se încurcase cu doi nemţi deodată, unul ofiţer, celălalt diplomat? Doar idilele cu aliatul german erau la modă. Şi invers… Dovadă – Edith von Koller cu multiplele sale legături. Ajunsese astfel la ultimul considerent. Prin natura gândurilor retrăi cu o amarnică melancolie ultima întâlnire de la Berlin, cu Radu Doinaş. În câteva rânduri el o avertizase direct, iar ultima oară prin acel testament păstrat de maiorul Medoiu în arhivele sale, să nu cumva să accepte ofertele lui Thompson, să nu se vâre în treburi de spionaj, exact acolo unde vocaţia îi era minimă, dacă nu chiar nulă. Ea însă nu ţinuse seama de avertismentele lui. De ce oare? Din aiureală, din spirit de aventură sau poate din dorinţa de a-şi manifesta simpatia pentru valorile Occidentului? „Nu din direcţia lui Kraft mă pândeşte marea primejdie, încercă ea să se îmbărbăteze. E prea bine pus la punct mecanismul colaborării cu el, iar acoperirea conspirativă nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. “ Păreau mai plauzibile explicaţiile lui von Rittgen: copoii lui Cristescu pe el îl aveau în vedere, de vreme ce chiar dânsul îi descoperise şi, fireşte, prin tangenţă, se ajunsese şi la ea. Să-şi fi depăşit diplomatul prea mult prerogativele? În ce zonă? în niciun caz, nu în cea a relaţiilor lor intime. În privinţa asta şi mâine l-ar fi dat dracului pe von Rittgen, dacă elveţianul nu i-ar fi cerut să cultive relaţiile cu el fără să-l abandoneze însă pe Meisner. Ziarista oftă adânc, ca după un plâns cu efect întârziat, şi-şi schimbă poziţia, răsucindu-se într-o rână; se ghemui toată cu genunchii la piept, o deprindere din copilărie, şi-şi lăsă capul pe mâinile devenite perniţă. Oftă iar… Deşi concluziile păreau liniştitoare, o vagă presimţire, asemenea unei bile miniaturale, îi alunecă sinuos prin suflet. Descinderea de la ziar, zvonurile compromiţătoare lansate pe seama ei ce rost aveau? Să ajungă la urechile diplomatului german şi să-l pună în gardă că s-a încurcat cu o „agentă“ a S.S.I.-ului? S-o defăimeze definitiv în ochii colegilor, care, cu puţine excepţii, nu-i înghiţeau pe copoii Siguranţei sau ai Serviciului secret? Dacă a ajuns zvonul şi la urechile lui von Rittgen? Mai mult ca sigur că da, că doar din cauza asta îşi pusese propriii agenţi pe urmele celor ai lui Cristescu. N-ar fi fost exclus ca mâine sau poimâine diplomatul să ceară şi câteva explicaţii părţii române. Şi i s-ar da: „V-aţi încurcat cu o agentă a S.S.I.-ului, care până mai ieri cocheta cu ziariştii englezi şi americani.“ Închise ochii şi se revăzu în braţele pătimaşe ale lui von Rittgen, în prezenţa fotografiei soţiei sale, şi nu o încercă nicio jenă, deşi, la un moment dat, avusese impresia că Frau von Rittgen îi aruncase din ramă o privire mustrătoare. „Doamnă, îi răspunsese şi ea în gând, peste umărul bărbatului, fiecare cu războiul său.“ Soneria de la uşă ţârâi atât de puternic, încât Luiza se sperie şi-şi auzi pe neaşteptate bătăile inimii. Nu aştepta pe nimeni, cine putea să fie? Persoana de la uşă mai sună o dată, iar Luiza i se adresă fără glas: „Poţi să suni până poimâine, că tot nu-ţi deschid.“ Soneria tulbură pentru a treia oară liniştea apartamentului. Luiza se enervă, se dădu jos din pat, bodogănindu-şi nemulţumirea. Doar când ajunse în vestibul îşi dădu seama că era goală. — Cine sună? se interesă. — Sunt comisionarul de la florăria „Orhideea“. Am adus pentru domnişoara Luiza Văitoianu un coş cu flori. — Aşteaptă dumneata o clipă! Se întoarse în dormitor, îşi acoperi trupul cu un halat şi reveni la uşă, deschizând-o. Din pricina coşului cu garoafe din braţele comisionarului Luiza nu văzu chipul acestuia. — Dumneavoastră sunteţi? Unde să-l pun? Luiza îl conduse în sufragerie şi-i arătă bufetul. — Pune-l acolo! zise ea acru. — Duduie, aveţi şi o scrisoare printre flori. Precizarea o socoti inutilă: observase din prima clipă un plic alb, din hârtie japoneză, cu un scris necunoscut. Nu-şi exterioriză curiozitatea. Comisionarul, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, care fără doar şi poate văzuse multe la viaţa lui, îşi înălţă respectuos şapca, uitându-se întrebător în ochii femeii. „Ce faci, cocoană, nu-mi dai şi dumneata un ban?“ Dar cocoana era prea absorbită de propriile-i gânduri ca să-i priceapă „graiul mut“. Numai după ce închise uşa în urma lui şi-i auzi paşii coborând scara, Luiza îşi dădu seama că nu-şi onorase obligaţia. Nu catadicsi să-şi îndrepte greşeala. Se întoarse în sufragerie şi deschise plicul. Mirarea i se accentua brusc: expeditorul coşului de flori îşi bătuse la maşină epistola. Citi:   Stimată domnişoară Văitoianu:   Din capul locului vă cer scuze pentru deranj. Îmi pare sincer rău, dar altfel nu am cum ajunge la dv. Trebuie neapărat să vă văd; este în interesul amândurora. Întâlnirea noastră – iertaţi-mi stilul categoric – vă propun să aibă loc mâine dimineaţă la ora opt. Oră prea matinală pentru o femeie, nu însă şi pentru o ziaristă. Locul întâlnirii: Prefectura poliţiei, biroul comisarului Victor Stanciu, pe care dv. prin mijlocirea mea, l-aţi cunoscut mai bine. Am ales anume acest loc, deoarece mi-am imaginat că prezenţa unui reporter pe culoarele poliţiei, şi la o oră matinală, nu va da nimănui de bănuit. În acelaşi timp, acolo vom putea discuta nestingheriţi. Dacă sunteţi de acord şi, sincer vorbind, nu văd de ce n-aţi fi, vă rog ca în seara asta să-i telefonaţi comisarului Stanciu şi să-l întrebaţi dacă are un caz gras pentru dv. Dacă vă răspunde afirmativ, să-i cereţi să vă stabilească ora la care să veniţi şi el o să vă răspundă: „Mâine la ora opt dimineaţa. În caz că dv. nu puteţi răspunde invitaţiei, îi propuneţi ziua şi ora când aţi fi disponibilă. Atrag respectuos atenţia că-i o chestiune urgentă. Vă sărut mâinile, al dv. Medoiu   P.S. Vă rog să aduceţi cu dv. prezenta scrisoare, iar dacă refuzaţi oferta, vă cer insistent s-o distrugeţi. Contez mult pe discreţia dv. Cu mulţumiri, M.   Surpriza, în adevărata sa accepţiune, o realiză abia după cea de-a doua lectură a scrisorii. Maiorul Medoiu, ca şi Eugen Cristescu, nu era un ins oarecare, pe care să-l dai repede uitării. Medoiu o impresionase atunci printr-o afecţiune sinceră faţă de Radu, ce nu izbutea să şi-o ascundă. Se despărţiseră ca doi oameni civilizaţi care, din întâmplare, descoperiseră că aveau un prieten comun – pe Radu Doinaş. Din ziua aceea (ce mirată fusese când, în garsoniera unde se întâlniseră, zărise fotografia frumoasei actriţe Lisette Vrancea!) maiorul Medoiu nu-şi mai trădase în niciun fel interesul faţă de persoana ei. Nici Luiza nu avusese vreun motiv să-l caute. Radu nu-i bătuse la uşă, nici nu-i trimisese vreo scrisoare. Atunci de ce avea Medoiu nevoie de dânsa? Ce semnificaţie să acorde neobişnuitei sale invitaţii? Să fi intervenit oare vreun element nou în problema morţii lui Radu? Să-i fi apărut stafia în Bucureşti? Ce alt motiv dacă nu Radu Doinaş ar fi putut să explice scopul unei invitaţii concepute atât de conspirativ? Îi venea greu să accepte ideea că maiorul prinsese de veste că o paşte o primejdie dinspre serviciul lui Eugen Cristescu şi că dorea, în numele memoriei lui Radu Doinaş, s-o pună în gardă. Oameni ca Medoiu, în vreme, de război, aveau destule pe cap ca să-şi mai îngăduie şi luxul de a se ocupa de o „Nebună“. Se întunecase; aprinse veioza, despachetă coşul de flori. Numai garoafe roşii care răspândeau în sufragerie o luminozitate neobişnuită, mângâietoare. Luiza Văitoianu cercetă ceasul, se îndreptă spre telefonul aflat pe masa de lucru, ridică receptorul şi formă un număr, rămânând în picioare. Auzi după câteva secunde glasul comisarului Stanciu. — Bună, şefule! îi ură ziarista. — Ia te uită! o recunoscu fără niciun efort şeful „Moravurilor”. Ce faci, domnişoară? Tot „nebună“, tot „nebună“? Tonul vesel şi prietenos al comisarului Victor Stanciu o înveseli brusc şi Luiza îi răspunse: — Nu pentru oricine, şefule… Aşa că nu-ţi fă iluzii… Auzi, şefule, îmi crapă condeiul după o treabă mai senzaţională. Ai un caz gras pentru mine? — Pentru tine, cum să-ţi zic, continuă bucuros comisarul, am cazuri grase care, zău aşa, le păstrez într-un răcitor să nu se altereze. Vino mâine dimineaţă la opt. O să-i mulţumeşti lui nenea moravistul pentru marfă. Numai să-mi vii la opt… — Gata, şefule, la opt fix trecute, am, n-am treabă, sunt la Prefectură… Pa! — Stai, stai! o opri brusc comisarul. Unde am mai auzit eu chestia asta cu am, n-am treabă, la ora opt fix trecute sunt la Prefectură? Luiza Văitoianu se înveseli de-a binelea şi-i răspunse râzând: — Şefule, acum… de la mine, pentru prima oară… — Nu, nu… de la un client de-al meu… Că mi-a plăcut replica şi n-am uitat-o… Trebuie să umblu la Fişier… — Foarte bine! Foarte bine! Pa! Puse receptorul în furcă, relaxată oarecum după convorbirea cu moravistul nr. 1 al Capitalei, care nu era chiar un ins incult, dar, uneori, trăda cu o inocenţă de bătrânel senil nişte zone nu prea favorabile intelectului său. Totuşi nu de cultura sa literară ţinea priceperea lui de necontestat în ale „Moravurilor“, făcând din el un şef temut de lumea interlopă a proxeneţilor. Neîndoios, florile, coşul cu flori, scrisoarea, convorbirea cu Stanciu avuseseră darul de a-i reda buna dispoziţie, încrederea în seara care abia începuse să învăluie oraşul de dincolo de zidurile casei. Şi totuşi scoase telefonul din priză şi se hotărî să-şi petreacă noaptea în patul ei, recitindu-l pe Baudelaire şi sorbind când şi când câte un strop de „Metaxa”.   [1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. [2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)   descarcati cartea de aici....

I. Victima – domnul Gabriel Roche     La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...       II. Vocea de la telefon     Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se gă­sea o cană cu apă rece. — Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul. — Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­ţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă: — Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent: — Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit. — Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său. — Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă. — Şi asta o ştiu... din dosar. — Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare. Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse: — Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului! — Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureştean. — A băut cu o femeie... Găseşte-o! — Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc. — Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză. — Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut. — Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare. — Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă. — Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni? — Nimeni, judecând după piesele dosarului. — Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine? — N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă. Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor: — Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt: — Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionaru­lui de antichităţi... — Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lu­cian frecându-şi în neştire bărbia. — S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”. — N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche... — Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit con­cediul. Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ: — Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă. — Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să ve­niţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!” Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea: — Ce zici de chestia asta? — Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefo­nul? — O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire... Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă? — Nu mai fi gelos, glumi Frunză. — Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică... — Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia? — Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace. — Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.     III. Necunoscuta     Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bule­vard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte. Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lu­cian. — De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic... — ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina! — Erai deci în preajma mea? — Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.       IV. O brichetă... fotografiază în noapte     Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi ne­mulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul. — M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­şina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească: — Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire. La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul. — Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine. — Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere? — Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă... — Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia. — Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi... — Şi au fost multe cele care m-au fixat? — Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcţionat excelent. — Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei iniţiative a superiorului. — Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă. — Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.  

 Un caz de disparitie de Haralamb Zinca DIN PARTEA AUTORULUI               Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracţionism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaţionalului, ci animaţi de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noştri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptaşilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat nişte fotografii din care ne priveau doi adolescenţi frumoşi, cu căutături ino­cente şi pure, ne-am simţit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale: – cei doi adolescenţi s-au născut în zilele noastre, au învăţat în şcolile noastre; cum au ajuns la infracţiuni atât de grave? – care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf şi crimă? – ce anume le-a favorizat infracţiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice? A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracţiunii, ci şi a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinţilor, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanşarea altor cazuri nenorocite. Dar însuşi faptul că, în condiţiile generale favorizante unei educaţii sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­caţiei civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de convieţuire – manifestări de parazitism social, dispreţ faţă de muncă, fuga după câştiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecinţe grave. A gândi că procesul educativ se desfăşoară de la sine, fără a iniţia acţiuni concrete, permanente, precum şi a subestima posibilitatea apariţiei unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenţei civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijenţă, atitudine de indiferenţă, de toleranţă faţă de manifestări fie ele chiar şi „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicaţii sociale. Toate acestea pledează pentru creşterea răspunderii factorilor educativi ai societăţii, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ şi social de către şcoală, fami­lie, organizaţii de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficienţă şi fermitate în formarea unei înalte conştiinţe socialiste. De aici şi rosturile anchetelor sociale de faţă, încredinţate tiparului.   UN CAZ DE DISPARIŢIE[1]             Bătrânul părinte a aşteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani. „Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine.” Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariţie... Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină. Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale. Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infrac­ţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei forti­ficaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.       I. O primă greşeală civică     Un părinte, Vasile Ştefan, domiciliat în Bucureşti, recla­mă la 31 martie 1967 dispariţia fiicei, în condiţii care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenţi: Valerica Ştefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamaţia este depusă şi înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniştitoare ale părintelui: „Să mai aştept o zi... încă una... poate că totuşi se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu şi cel mai serios. „Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune, mărturiseşte îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.” Să reţinem aceste cuvinte din încheierea reclamaţiei adresată miliţiei. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofiţerului însărcinat să facă lumină. O obligaţie profesională îl va determina să cerceteze reclamaţia, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mişcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliţie din ţară semnalmentele dispărutei.   Iată-le:   Ştefan Valerica Născută: 1945, martie, 1 Înălţimea: 1,70 m Corpolenţa: slabă Fruntea: înaltă Ochii: dispuşi orizontal, căprui Sprâncenele: arcuite, împreunate Nasul: rectiliniu, mic Gura: mică, buzele subţiri Dinţii: compleţi Bărbia: rotundă Urechile: mari, distanţate Mâinile: normale Picioarele: normale Semne particulare: nu are   Îmbrăcămintea:   Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono Rochie de jerseu de culoare bej Pulover din relon Pantofi din antilopă Ciorapi indeşirabili Poşetă de culoare albă, dreptunghiulară... Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­loraşi organe de urmărire şi fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea şi mai mult operaţiile de căutare şi identificare a cetăţenei Ştefan Valerica. Din acest moment – şi vă rog, stimaţi cititori, să vă imaginaţi ce reprezintă acest lucru pe scară naţională – a fost declanşat un întreg aparat de urmărire. Şi zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din ţară să semnaleze prezenţa tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliţie pentru a-şi completa reclamaţia depusă la 31 martie cu încă o declaraţie. Extrag din declaraţie ideile principale: – Valerica Ştefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate şi nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ţia Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A. – Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătuşa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea şi pe la ea. – Ştefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Braşov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Braşov, în interes de serviciu. Cel puţin aşa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl minţise: plecase la Braşov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale. „Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturiseşte Şt. V. în declaraţia sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, şi probabil că a plecat undeva pentru a-şi face o intervenţie. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.” Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părţi – cea mai revelatoare din declaraţie: Cred că... era însărcinată; aceasta este o presupunere, nu o certitudine; şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu. Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariţie. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofiţer (sau acei ofiţeri), învestit de legile societăţii, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral şi spiritual al Valericăi Şt. Desigur, el are o profesiune, şi încă una grea – e criminalist. Lui şi nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ştefan şi de ce?” Profesiunea îl obligă la însuşirea unei tehnici – să ştie să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuţe. Dar, în acelaşi timp, prin forţa împrejurărilor, el va fi pus în situaţia de a pătrunde şi înţelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci şi psiholog, şi sociolog, şi medic, şi judecător. În consecinţă – am simţit dorinţa de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului. Întrebare: Tovarăşe locotenent-colonel Ştefan Pavel, v-aş ruga să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Aţi lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145/967. Aţi semnat referatul iniţial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-aţi lovit? Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toţi ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ştefan, dar, în acelaşi timp, ne ascundeau, con­ştient sau inconştient, adevăruri care ne-ar fi ajutat şi ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Şt. era departe de a fi unul moral şi acest lucru, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, îl ştiau mătuşa precum şi Ioana Ţipei, prietena Valericăi, şi mai puţin părintele dispărutei. ...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetăţean, să ceri miliţiei să-ţi găsească o fiinţă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalţi în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă şi prejudecăţi. Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole. Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­ţiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii; că şi-a manifestat do­rinţa să plece la Giurgiu. Dar şi aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ştefan Vasile. Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop şi, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tăţile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e şi părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi şi să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greşit din punct de vedere civic prezentând miliţiei acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri şi probabilităţi.       II. A doua greşeală civică     Deci tatăl Valericăi Ştefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetăţeana Marina Bălu, mătuşa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza. Întrebare: În ce relaţii aţi fost cu nepoata dv.? Răspuns: Eram ataşată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am ataşat şi mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei... Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreţinea relaţii intime cu cineva? Răspuns: N-am reuşit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreţinea vreo relaţie intimă cu cineva. Ştiu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Ţipei. Întrebare: Şi dintre colegi? Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam şi eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Şerbu, care a fost şi la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Şerbu fusese la înmormântare şi că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială. Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viaţa nepoatei dv. ne puteţi relata? Răspuns: Cred că era pe la sfârşitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat şi m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă şi să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din faţa casei şi răcise. Întrebare: Şi care era adevărul? Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan... Întrebare: Aţi aflat cine era bărbatul? Răspuns: Atât eu, cât şi fiica şi nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreţinut relaţii, dar n-am reuşit. Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-aţi spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide. Întrebare: Vă daţi seama că orice amănunt intim din viaţa Valericăi Ştefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai ştiţi? Povestiţi-ne! Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu ştiu în ce staţiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Braşov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguţ. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine şi mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare... Întrebare: Chiar într-o deplasare? Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare şi am ţinut să-i atrag atenţia să nu care cumva să facă vreo greşeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greşeală. Întrebare: Cu aceşti amici din Braşov a mai ţinut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Ştiu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Braşov, împreună cu colega ei. Ioana Ţipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el şi ea l-a refuzat. Întrebare: De unde cunoaşteţi acest amănunt? Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că aşteaptă de la Braşov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu şi cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă şi l-am refuzat”. Întrebare: În ultima vreme, n-aţi observat nimic neobişnuit în ţinuta exterioară a nepoatei? Răspuns: Cu toţii am observat, nu cu mult înainte de dis­pariţie, că Valerica începe să se îngraşe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngraşă aşa de mult, întrebare pe care i-am pus-o şi eu şi la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie şi de aceea se îngraşă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puţin. Întrebare: Credeţi că era însărcinată? Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată. Întrebare: Vă gândiţi oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întreţină legături? Răspuns: Ştiu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise şi era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Naşcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are maşină şi de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Naşcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piaţa Unirii şi au mers împreună cu ma­şina. După câte ştiu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat. Întrebare: Totuşi, n-aţi observat nimic neobişnuit în con­duita sa? Răspuns: Neobişnuit?! Să vedeţi, cu o săptămână înainte de dispariţia ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, şi a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniştesc. Întrebare: Când aţi vorbit ultima oară cu Valerica? Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraş, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea. Întrebare: Şi ce i-a spus? Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă nişte cumpă­rături şi că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi. Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani? Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariţie, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei şi că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei. Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariţia Valericăi Ştefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a aşter­nut asupra familiei bătrânului Ştefan – întrebări chinui­toare, nopţi de insomnie, apoi acea nesfârşită şi epuizan­tă aşteptare... Poate totuşi nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuşi se întoarce... Poate că totuşi miliţia are s-o gă­sească. Miliţia, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani şi jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul şi din punct de vedere civic, suntem îndrep­tăţiţi să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autorităţile? Oare mătuşa Valericăi Ştefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce ştia despre nepoată?” Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenţia de o mustra familia Ştefan, şi aşa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor poliţieneşti, un act de nesinceritate. Aşadar, a fost ascultată mătuşa Valericăi Ştefan. Ce motiv ar fi avut miliţia să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariţia nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Şerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecinţă este ascultat şi A. Ş. care, din capul locului, mărturiseşte: a) ...că a trăit cu V. Şt. şi că se întâlnea în zilele libere la ea acasă; b) ...că ştia de avortul spontan suferit de V. Şt. în vara lui 1966; c) ...că a mai trăit cu dispăruta şi după ce s-a întors din concediu; d) ...că din luna octombrie 1966, după apariţia Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile; e) ...că de când Valerica Şt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu ştie unde ar fi putut să dispară. Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – şi o localitate – Braşov. Cercetările se extind. Este ascul­tat şi „bătrânul cavaler” din Braşov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ştefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Braşov.” „Da, i-am reţinut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii Continuându-se cercetările şi la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă şi cu Ioana Ţipei, se constată urmă­toarele: A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcţionară conştiincioasă. În ziua dispariţiei, Valerica Ştefan s-a comportat normal. În cursul dimineţii i-a solicitat şefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Şeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o şedinţă. Totuşi, i-a atras atenţia: „Dacă şedinţa o să se termine mai de­vreme, o să poţi pleca!” în faţa acestui refuz categoric, Valerica Şt. s-a arătat nu numai nemulţumită, ci şi neliniş­tită: se vede treaba, i se strica o combinaţie. Totuşi, V. Şt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă. Ioana Ţipei declară că Valerica Ştefan i-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pentru parastas. La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliţie ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariţie se întruneşte pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor şi a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuţiile: „A fost sau nu Valerica Ştefan, la data dispariţiei, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigaţiile în direcţii exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere şi nu o certitudine.” Şi adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorin­ţa să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere şi nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Braşov declară: „…V. Şt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătuşii? N-ar fi fost exclus, dacă ţinem seama de accidentul din iulie 1966. Şi-apoi, V. Şt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariţia sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii. Şi-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu şi Ioanei Ţipei nu, colegă şi prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Ţipei. Mi-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pen­tru parastas.” Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l ţină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliţiei hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât şi cu Ioana Ţipei. La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. şi rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni. — Aţi văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă? — Ştiu că aceşti bani – 2 000 – îi avea împrumutaţi de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Ţipei. — Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâţia bani? — Nu-mi amintesc... (În declaraţia de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Ţipei, la locul de muncă.) — Să fi întreţinut Valerica Ştefan relaţii intime cu un turist străin? — Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relaţii intime cu un turist străin. (Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătuşii să-i afle un secret nu plăcut, V. Şt. avea toate motivele să se ascundă faţă de M. B.) — În declaraţia sa, cumnatul dv. şi tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă şi că ar fi manifestat dorinţa să plece la Giurgiu”. Mai declară că ştia de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteţi spune? — Imediat după dispariţia Valericăi, am aflat de la Ioana Ţipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcţia Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată... (Observaţi! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi: a) Banii pe care V. Şt. îi avusese asupra ei erau desti­naţi nu parastasului, ci unui alt scop. b) Ioana Ţ. ştia că V. Şt. era însărcinată şi că, în ziua dispariţiei, a plecat în direcţia Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariţia Valericăi. c) Nici mătuşa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliţiei aceste amănunte foarte importante.)   [1] Din motive lesne de înţeles, autorul a schimbat numele unor inşi implicaţi în ancheta de faţă lăsându-le însă neschimbate pe cele ale infractorilor.