Haralamb Zincă

I. Victima – domnul Gabriel Roche     La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...       II. Vocea de la telefon     Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se gă­sea o cană cu apă rece. — Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul. — Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­ţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă: — Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent: — Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit. — Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său. — Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă. — Şi asta o ştiu... din dosar. — Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare. Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse: — Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului! — Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureştean. — A băut cu o femeie... Găseşte-o! — Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc. — Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză. — Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut. — Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare. — Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă. — Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni? — Nimeni, judecând după piesele dosarului. — Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine? — N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă. Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor: — Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt: — Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionaru­lui de antichităţi... — Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lu­cian frecându-şi în neştire bărbia. — S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”. — N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche... — Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit con­cediul. Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ: — Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă. — Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să ve­niţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!” Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea: — Ce zici de chestia asta? — Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefo­nul? — O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire... Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă? — Nu mai fi gelos, glumi Frunză. — Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică... — Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia? — Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace. — Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.     III. Necunoscuta     Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bule­vard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte. Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lu­cian. — De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic... — ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina! — Erai deci în preajma mea? — Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.       IV. O brichetă... fotografiază în noapte     Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi ne­mulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul. — M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­şina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească: — Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire. La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul. — Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine. — Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere? — Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă... — Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia. — Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi... — Şi au fost multe cele care m-au fixat? — Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcţionat excelent. — Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei iniţiative a superiorului. — Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă. — Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.

I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT „Dar priviţi-mă în ochi!” GEO DUMITRESCU   LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum ştiţi, se moare în fel şi chip. Nu am făcut excepţie de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu’ popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima şi Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureştiului, „înjunghiate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeţie prusacă „uniformele” Wehrmach-tului. Am „murit”, aş spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidenţa populaţiei”... Mureau prea mulţi oameni în perioada aceea, ca dispariţia mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar şi acela foarte scurt, vecinii, precum şi „Cuţu” (o căţea, o căţea cu pete albe şi negre, bizară în felul ei — în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absenţa mea din curtea înnobilată cu patru latrine turceşti, pentru nu mai ţin minte câte... Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii şi toţi cei care m-au cunoscut au fost siliţi să se împace cu gândul că „roşcovanul” — singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă — a murit.   Aşadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeţi, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experienţă, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău aşa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidenţă formidabilă care, până şi pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 şi după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obişnuiţi de secole cu o singură şi unică înviere. Stupefiată a fost şi căţeaua „Cuţu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor. Puţin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageţi concluzia că a „învia din morţi” ar fi o treabă mai uşoară. Şi nu din pricina birocraţiei, aşa cum unii ar fi înclinaţi să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamaţia este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-aţi pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, şi aşa subţire, al vieţii după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat naţional-legionar şi doi rivali care se înfruntau camaradereşte pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Şi alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de ţărână” şi să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagraţie -mondială luase sfârşit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică — iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai toate partidele, care se pregăteau intens şi variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an.   Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani şi „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns şi frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescenţa mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuşi faţa-mi prelungă şi trasă trăda lumii înconjurătoare — din pricina coşurilor adolescentine — o abstinenţă bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aş ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante şi nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” — uitasem să vă spun — am făcut o bună parte a războiului în tranşee, având chiar şi un inamic în faţă: Wehrmachtul.   PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ŞI SĂNĂTOŞI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a ţării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, şi astfel familia i-a fost lăsată în pace — în aceeaşi locuinţă mizeră, „fabricând” şepci din zori şi până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni — tata şi mama — o maşină de cusut „Singer”, o foarfecă uriaşă, un calapod şi un căzănel cu aburi. În absenţa mea nu intervenise nicio schimbare: — mama stătea cocoşată la maşina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi — netezirea şepcilor... Staţi că mint! Survenise totuşi o schimbare: materialul destinat celor 60 de şepci zilnice se numea acum... celofibră.   La apariţia mea, am înregistrat următoarele cuvinte: Mama (cocoşată de muncă şi cu lacrimi în ochi): Ştiam că n-ai murit şi că într-o zi o să te întorci acasă! Tata (ridicând foarfeca şi întrerupându-şi cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ţi fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i aşa? Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeaşi pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare şi o nepoţică. Unica odaie a locuinţei noastre am găsit-o aşa cum am lăsat-o, deşi în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până şi lampa de gaz atârna de acelaşi cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereţilor igrasioşi acelaşi dans fantastic al umbrelor. Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea şi mi-a aşternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt.   Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama şi mai bine când, după miezul nopţii, l-am simţit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi şi l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploşniţe. E drept, în cei cinci ani de dispariţie, trăisem şi văzusem multe. Precum ştiţi, mortului îi cresc unghiile. Îmi creşteau şi mie şi, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploşniţe însă uitasem prin peregrinările mele! Şi, în tăcerea nopţii, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de uşurare. Aşadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morţii cu morţii, viii cu viii. Deci două tipuri de relaţii... sociale. Fireşte, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea! DE UNDE ŞI CUM, DUPĂ O ABSENŢĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu şi ţineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naştere. Cum şi de unde să-l obţin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri!   În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni — Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naţionalist Goga–Cuza, şi „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieţi de prăvălie şi 2 oameni de serviciu. Ţin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunţe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aş fi fost pierdut. Aşa că n-am râs: trebuia cu orice preţ să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morţii”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriaşului său negoţ, pornit din iniţiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârşea dacă mă chema Costică.   Vă rog să mă credeţi că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aş fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineaţă, pe Gabroveni 6, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a laşilor şi care, cândva, îşi pornise negoţul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un paşaport antonescian şi dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia şi Elveţia... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau.   Tot aşa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aş fi îndreptat paşii spre strada Andrei Şaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliţă bucureşteană o adolescentă — Anişoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ţinându-ne înfioraţi de mână. Legionarii treceau în sus şi în jos cântând ameninţări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei şi o poezie. O strofă o învăţasem pe de rost şi o recitam întruna, ca pe un poem interminabil: Tot mai ageră ca mintea Eşti tu inimioara mea, Când ea tace îngreuiată, Tu palpiţi, tu simţi ceva...   Că era aşa, că „inima palpita şi simţea ceva” o va dovedi şi strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie: Mă uit în urmă singuratic. Acolo de unde anii adolescenţei Au răsărit frumos, sălbatec. Ca o floare a bunei dimineţi!   Mi se păreau versurile cele mai straşnice, cele mai... nemuritoare. Şi sunt, pentru mine, nemuritoare.   Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet şi care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept şi nu s-a mai întors niciodată la ai lui.   Aşadar, „priveam în urmă singuratic” şi constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului — cel al primei mele iubiri — se pierduse în timp pentru totdeauna. DE-AŢI ŞTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpăţânează să se întoarcă printre cei vii! Am învăţat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez şi nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur şi simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zeţar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum şi dorinţa mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii şi, de atunci, n-am mai ieşit din el... Şi ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am şi văcărit (bătusem munţii Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranşeelor şi în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine.   Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoaşteţi, acum, revenit pe străzile Bucureştiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinţilor — ce-i drept, „fabricanţi de şepci” — găseam că-i umilitor. Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au şi sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuţii; au avut loc şi câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei. B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva... E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăţa coafura?... Amintiţi-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiţi-vă numai ce bucle frumoase ştia să facă!... O vecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă aşa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viaţa. Fată cu casa gata aranjată. Şi fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiţei”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul — aşa să am eu bine — că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea...   Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălăşluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecinţă, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” şi să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Şi iată aşa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo şi s-o întreb: „Madam Le..., nu ştiţi cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Ştiam să întreb cât e ceasul, deşi nici la cei douăzeci şi doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, şi intrând în casa vecinei, vă daţi seama că ea „s-a simţit” şi m-a prezentat musafirei. Aşa am făcut cunoştinţă cu „partida”, aşa a început „vederea”. Şi zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine. Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcăreşti, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piaţă. Ştiu eu un depozit şi am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul şi să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăieşte o săptămână ca un Don Juan.   De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeţi, n-am prea priceput. Mama (fără să-şi ia ochii de la şapca pe care o trăgea la maşina de cusut): De ce să nu-şi deschidă o tarabă cu mărunţişuri, în piaţă? Am lua un împrumut de la Banca de credit şi l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deştept a fost şi ce bine-i merge cu taraba din piaţă.   Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-şi rezolve situaţia. Pe urmă, o să stea aici lângă mine şi o să-l învăţ meseria noastră. Revoluţia are nevoie de şepci, nu de tarabe! Cu toţii îmi voiau binele, şi părinţii, şi vecinii, şi cunoscuţii. Mă doreau la casa mea, gospodar aşezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei — nici măcar sora mea B. — nu ştia că în sacul soldăţesc de campanie — averea cu care mă întorsesem de pe front — păstram, împreună cu gamela şi lingura, un caiet doldora de cuvinte şi că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri — literatura... În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, aşa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supravieţuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simţeam instinctiv, sălăşluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri...   MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt şi concis, apelând la o singură frază: „Tovarăşe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Minţeam însă. Dar pentru a înţelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viaţa. În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată şi tumultoasă. De aceea, precum veţi constata, o şi împart în două „epoci” distincte.   M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate oraşele din Moldova sunt dulci mulţumită teilor, salcâmilor şi, în general, livezilor. Însă oraşul meu natal deţinea şi deţine un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetăţean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ştefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calităţi organizatorice.   Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba şi în nesfârşitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua fiinţă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar — să reducă la tăcere concurenţa, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflaţi că preşedintele acestui club, finanţat de capitaliştii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, deţineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar şi o minge de fotbal... Mi se expediau instrucţiuni, buletine etc., etc. Menţineam o intensă corespondenţă cu cluburile de peste hotarele... judeţului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliştilor care mă foloseau fără cruţare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete — „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauţi cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îţi dăruia dintr-odată două „funduliţe” — „Schmoll” şi „Pasta” stanţate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „funduliţele” aduceau Clubului tot felul de premii — un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul funduliţelor adunate era mai mare, cu atât şi premiile erau mai substanţiale. De aceea, toţi membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-şi obliga părinţii, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor şi pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub preşedinţia mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet şi sigur de Marele Premiu — un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă şi vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap şi până-n picioare.   Da’ te pui cu viaţa asta! Când mă aşteptam mai puţin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviinţarea, bucureştean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinţii mei s-au văzut forţaţi să fugă din Roman ca nişte furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Griviţa, începuseră şi în orăşelul nostru represalii poliţieneşti, iar tatăl meu — oratorul cu lavalieră — era vizat direct), urmat, fireşte, şi de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susţine mama şi astăzi, cu vehemenţă, în loc să-şi vadă de meserie, se ţinea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă ţăranilor moşia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”)   Ce mai tura-vura, într-o dimineaţă, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire şi mai stranie — Fundătura Făurari. Nu cred că mulţi bucureşteni ştiu de existenţa acestui colţişor de lume sau îi cunosc faima.   Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ştefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul oraşului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului şi al cimitirului... Şi gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam uşor în zăvoiul Moldovei... Şi unde-mi nimerise deodată copilăria?   PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă şi împiedic mereu de ea. În noua noastră locuinţă bucureşteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu ştiu pe ce mă aşezase mama, ca să dorm — pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopţii, poate şi a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristeţe că devenisem bucureştean, s-a cutremurat, şi încă destul de puternic. Zguduirea am simţit-o în somn şi am deschis ochii. În secundele următoare braţele tatălui m-au cules din culcuşul meu şi m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat.   Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine şi cu cei din jur.   A doua zi de dimineaţă, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci şi stranii, crescute sălbatec...   Şi primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureştiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câţiva băieţi de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul şi dădeau tot felul de explicaţii. Ştiam şi eu una... Şi nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicaţie a cutremurelor de pământ eu o deţineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios. Am zis şi puştimea m-a ascultat: — Pământul stă aşezat pe coada unui peşte uriaş din fundul fără fund al unui ocean. Când peştele se supără, dă din coadă şi atunci pământul se cutremură... Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată şi că-i făcusem praf... Aş! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, şi cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi: — Ia mai du-te-n... cu peştele tău cu tot!   Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieşind din gura unui copil. Am rupt-o, fireşte, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor. Deşi, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obişnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învăţat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia şi, aşa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulţi însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viaţa, devenind boxeri, pungaşi, proxeneţi, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinţilor mei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de crunta mizerie bucureşteană. Desigur un rol, şi nu lipsit de însemnătate, l-a jucat şi lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Demnităţii lui îi datorez demnitatea mea...   RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieşi din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea — ferească Dumnezeu — tramvaiu’ peste tine!” B. mi-a atras atenţia: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăceşti!” Eu totuşi nu le-am dat ascultare. Am ieşit din Fundătură — era în cea de-a doua zi bucureşteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus şi în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoţie, la graniţa dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea şi mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii — trecătorii, mulţi, foarte mulţi la număr, şi care, cu rare excepţii, mergeau cu toţii într-o singură direcţie... „Unde se duc?” m-am întrebat copleşit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiţi într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcţie. Şi, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a uliţelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii — femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici — mergeau, grăbiţi, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piaţa Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai ştiam după cine să mă ţin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit.   Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudeşti, nu era altceva decât armata micilor funcţionari comerciali care lucrau la magazinele mari şi mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Şelari, Blănari, Şepcari. O vreme, destinul mi-a hărăzit şi mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mişcare angrenajul comercial al Bucureştiului de altădată. Privind în urmă, nu ştiu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din Bucureşti, care, înainte de a se cuveni, a descoperit şi decodificat spectacolul străzii.   FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... şi, gata, te înfundai... Existau curţi (mai există şi în prezent) cărora li se spunea — nimeni n-a putut să-mi explice de ce — hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat şi o femeie: doamna Weiss şi domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriaşii doamnei, când ai domnului. Îi cunoşteam pe amândoi, căci veneau personal să-şi încaseze chiriile, să verifice întreţinerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o faţă rea şi mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina şi pardesiul descheiate. Purta pe braţul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la uşa cuiva, se oprea, îşi ştergea faţa transpirată cu o batistă. Bătea în uşă cu bastonul, îşi chema chiriaşul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân şi umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriaşii lui.   Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariţia proprietarului şi să apuce să se ascundă. Dar şi domnul Marcovici cunoştea bine strategia chiriaşilor şi se ivea întotdeauna de unde te aşteptai mai puţin... Răcnea, ameninţa — chiriaşii mai-mai că nu-i cădeau la picioare — scotea singur din casă boarfele datornicilor.   Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afişa un zâmbet de bunicuţă, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Păşea agale şi, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaş la altul, le asculta explicaţiile, se lăsa îmbunată, dar nu şi dusă cu zăhărelul — scotea şi ea, fără milă, chiriaşii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu ştiu cum, mama a izbutit să intre în graţiile proprietăresei şi, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „peşte” de la nr. 17 la numărul 21. Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu ştiu de ce acea filă de calendar — 23 aprilie — băga groaza în chiriaşi. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” ştiam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă — fuga pe furiş dintr-un „paradis” în altul.   Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îţi sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră şi un antreu... O cameră şi un antreu... O uşă şi o fereastră... 10 metri pătraţi... Pe această suprafaţă, cinci, opt, zece suflete, şi chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărţea cele două rânduri de case era pietruită anapoda şi ducea spre fundul hanului unde, şi pe dreapta ca şi pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cişmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privăţile turceşti, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul. Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuşi, n-aş vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătraţi locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zeţarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, îşi ţinea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tuşea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele... DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA fiinţei mele trecea, în mod natural, şi prin Fundătura Făurari. Şi iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...! Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiţi!   Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violenţă a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 şi 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbuşească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, şi mereu spre dimineaţă, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliţă, dar pe care o purta cu semeţia generalului ieşit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Ştia el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopţile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moş Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor. De cum se însera, băieţii şi fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu ştiu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram şi încercam să-i imităm. Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă...”   Tangouri... Numai tangouri... Eram mic şi stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare şi minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer şi începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii... Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenuşie, iar felinarul agoniza.   FUNDĂTURA SE LĂUDA ŞI CU O BĂCĂNIE — de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i ţărâna uşoară! Ţinea o dugheană mică, înghesuită, şi o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz şi până la castraveţi muraţi! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-şi deschidă băcănie în Fundătura Făurari?!   Pe băcanul ăsta îl am pe conştiinţă. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Aşa-i că nu vă vine să credeţi? Un fost preşedinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul şi nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau şi castraveţii puşi la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era şi el, băcanu! Cine-l punea să-şi scoată marfa taman în faţa dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi şi prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aş fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o şansă de a-şi salva negoţul! Dar aşa... Fundătura număra atâţia copii flămânzi prădători de castraveţi muraţi!   ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIŢĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii şi „făuritorii” lor — părinţii. Toţi concepuţi în Fundătură, născuţi şi crescuţi tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toţi erau sănătoşi şi veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ţinea pe toţi în viaţă. Într-o zi, şi-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în faţa obiectivului, de la mic la mare şi invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare... Precum se ştie, Bucureştiul de altădată era împărţit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărţit pe copii pe sectoare, şi le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, şi oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva pe deasupra. Căci până şi hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuţul, fără însă a mai reţine suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii. Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, şi încă de pe atunci se anunţa un mardeiaş în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole... Vestea că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie — actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiţi şi încântaţi că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?” În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacţia mahalalei, şi-a dat jos nădragii peticiţi şi, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ţinea gura: „Dacă nu vă place, pupaţi-mă în c...!” Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, aşa că, a doua zi, Buie şi-a luat în primire sectorul... CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureştene. Fireşte, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungaşu de a-mi explica, de la înălţimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a şi arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineaţa se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-şi scoată taburetele în faţa casei — sporovăiau sau moţăiau. Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Aşa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca şi a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeştii, mai mergeau cât mai mergeau şi, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulţi ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute şi de liniştite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloţi şi sutiene şi se legau de trecători fără pic de ruşine. Aşadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca şi Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost preşedinte al clubului „Schmoll Pasta”, aşa îl vedeam. Lăsând în urmă Fundătura, paşii mei de infanterist ostenit, porniţi în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra şi acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii şi prietenele cu care mă furişam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenţei! Desigur, cinematograful este o invenţie epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală şi prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel îşi făceau de cap, dar şi noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrăţişări timide sau sărutări violente şi nesfârşite. Ne doream filme de succes cu mulţi spectatori, ca să nu găsim locuri şi să rămânem în picioare înghesuiţi lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeţi că eram total lipsiţi de roşeaţa ruşinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc şi luminile explodau orbitor... De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii — „Rex”, „Edison” şi „Lucifer” — le-aş numi „parcurile adolescenţei mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” — dar aparţinea altor adolescenţi... „Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor. De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce.   CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloţii roz bombon un şorţ albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea şi tristeţea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” şi deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uşi, a apăsat pe clanţă şi a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă uşă. Aceeaşi întrebare. Acelaşi răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască şi s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean. În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieşit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace şi să se întindă pe spate, deşi eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, aşa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a aşezat pe marginea canapelei. M-am aşezat şi eu pe celălalt taburet. O urmăream, uşor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obişnuit, şi-a aprins o „Naţională”. Mi-a oferit şi mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă: — Vii de departe, nu-i aşa? Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”? — Cum de-ai ghicit? Şi am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coşuri întinsă pe faţă? Nu, n-a râs. Deşi eu asta urmăream, să ne înveselim. — Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu eşti nici puşti, nici bărbat. Dracu ştie ce-a făcut războiul din unii! De afară, cineva a pus mâna pe clanţă şi a întrebat: — E cineva la cinci? — Eee! Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligaţiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizaţi puşi la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreţinute de o abstinenţă îndelungată şi ajutându-mă să mă regăsesc. A răsunat din nou întrebarea: — E cineva la cinci? — Eee! — Hai, fă, da’ ce faci tu acolo? De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineaţă trăită în Fundătura Făurari. Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândeţea şi tandreţea marilor iubiri. Şi eram amândoi la fel de trişti şi de singuri.  

I. Enigmă sau...?   Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am pri­mit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc în­tocmai, bineînţeles cu aprobarea expeditorului.   15 august 1964   STIMATE TOVARĂŞE ZINCĂ,   S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înţeleg perfect situaţia în care mă pun şi în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit. Mai întîi, cîteva rînduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani şi, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C..., lîngă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenţionez să mă căsătoresc, să-mi în­temeiez un cămin. Mi-am adus aici şi mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decît din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din cîte am aflat, pilot de vînătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înştiinţare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”. Aveam doi sau trei ani cînd am descope­rit-o pe mama plîngînd în faţa unor fotografii. Aşa cum se întîmplă de obicei cu copiii, am început şi eu să plîng. Mult mai tîrziu am înţeles lacrimile şi durerea mamei. Zi şi noapte o chinuiau blestematele acelea de cuvinte: „...dispărut fără urmă”. Voia, de fapt, să-i afle mormîntul, să aibă unde să pună o floare sau să plîngă, dar formula lapidară „dispărut fără urmă” lăsa să se înţeleagă de la sine că, în asemenea împreju­rări, cel în cauză nu avusese parte de un mormînt. Cu timpul, aşa cum era şi firesc, durerea mamei a devenit şi a mea. Numai că, în ceea ce mă priveşte, durerea s-a trans­format în curiozitale... Într-una arzătoare, devenind cu timpul obsesie. Nu, nu, să nu credeţi că exagerez. Da, într-o obsesie. Pentru că doresc şi astăzi, după atîţia ani de la primirea înştiin­ţării, să aflu ce se ascunde dincolo de clasica formulă, să ştiu ce s-a petrecut în realitate cu tatăl meu. Ce înseamnă „dispărut fără urmă”? Dacă a murit, vreau să ştiu cum a murit. Mama mi-a povestit în nenumărate rînduri că a fost un bărbat curajos. Despre morţi şi dispăruţi — numai bine. Însă de felul meu sînt un om lucid, de aceea accept ideea că pînă şi bărbaţii cei mai curajoşi pot trăi o clipă de laşitate, unică, dar fatală. Oricare ar fi adevărul, am vrut şi vreau să aflu cum a murit tatăl meu, cum a ajuns să fie „dat dispărut fără urmă”. Adevărul, sînt sigur, m-ar linişti. Oare în anii războiului a fi dispărut fără urmă însemna a nu avea parte de un mormînt? Nu vă ascund că, chinuit de atîtea întrebări, am întreprins, fără ştirea mamei, unele investigaţii care n-au fost încununate de succes. Sînt convins, tovarăşe Zincă, că aţi sesizat rostul scri­sorii şi ce anume m-a împins să vă scriu. Am citit cărţile dumneavoastră — şi cele de aventuri, şi cele pe teme militare. Ca să fiu sincer pînă la capăt, aş avea, pe marginea lor, multe observaţii de formulat — pozitive şi mai puţin pozitive. N-aş putea acum să vă explic cum şi de ce am ajuns să vă consider drept omul care m-ar putea ajuta să dezleg enigma dispariţiei tatălui meu, să mă eliberez de povara acestei obsesii. Mai presus însă de orice, aş vrea să-i redau mamei, la bătrîneţe, liniştea binemeritată. Desigur, dacă ar fi cazul. După moartea tatii nu s-a mai recăsătorit, deşi nimeni n-ar fi îndrăznit s-o judece dacă ar fi făcut-o. Mă adresez dumneavoastră nu ca unui detectiv, ci ca unui scriitor pe care îl ştiu că se pasionează după întîmplările în­văluite în mister ale ultimului război mondial. Aş fi nespus de fericit să aflu că scrisoarea mea a fost bine primită. Iată acum cîteva date despre tatăl meu: Puiu Tudoran, fiul lui Gheorghe şi al Ioanei, născut în Ploieşti, la 3 august 1919. A făcut parte din rîndurile Corpului 3 Aerian cu gradul de locotenent. A fost dat dispărut fără urmă la 25 septembrie 1944, în luptele din Transilvania, iar înştiinţarea primită din partea unităţii este datată 10 octombrie 1944. (Anexez o copie). Vă mulţumesc pentru că aţi avut bunăvoinţa să-mi ascul­taţi păsul, iar dacă scrisoarea mea a găsit în sufletul dum­neavoastră un cît de mic ecou, vă rog să-mi răspundeţi.   Cu deosebită stimă, Sorin Tudoran   Vă spun drept, scrisoarea lui Tudoran m-a tulburat, nu prin apelul ce mi-l adresa, ci prin cu totul altceva: era pentru întîia oară cînd întîlneam un ins care dorea cu ardoare să afle deznodămîntul părintelui său, chiar dacă acest deznodămînt i-ar fi întunecat imaginea ce şi-o făurise de-a lungul anilor despre el. Să recunoaştem — preţul era destul de mare. Zic m-a tulburat, ceea ce nu înseamnă că m-a şi convins să-mi abandonez lucrul pentru a mă apuca imediat de nişte investigaţii de-a dreptul poliţieneşti. Ba o vreme, am fost şi amărît. „Iată, mi-am zis, scriu literatură poliţistă, iar cititorii cred totuşi despre mine că în timpul liber sînt şi detectiv par­ticular”. În consecinţă, i-am trimis lui Sorin Tudoran un răs­puns amabil, îmbărbătîndu-l şi mulţumindu-i pentru încrederea ce mi-o arătase, fără însă a mă obliga într-un fel sau altul faţă de propunerea făcută. După cîteva zile, am primit din partea lui o nouă epistolă; la rîndu-i îmi mulţumea pentru că nu-i ignorasem suferinţa, ca în încheiere să-mi declare tex­tual: „Sînt convins că într-o bună zi veţi găsi timpul necesar pentru a vă ocupa de enigma dispariţiei fără urmă a pilotului de vînătoare Puiu Tudoran”. M-a cam iritat siguranţa tînărului medic din C... Am pus scrisoarea de o parte şi mi-am văzut mai departe de cartea la care lucram. S-a petrecut însă cu mine un fenomen destul de curios. M-am pomenit, nici eu nu ştiu cum, gîndindu-mă din ce în ce mai intens la destinul aviatorului Puiu Tudoran. De parcă ar fi fost vrăjite, cuvintele „...dispărut fără urma” în­cepuseră să-mi umble şi mie prin minte, strecurîndu-mi în toată fiinţa o nelinişte de care, vă jur, nu aveam nevoie. Um­blam mereu cu scrisorile doctorului Sorin Tudoran la mine. Le ştiam de acum pe de rost. Tot mai des mă pomeneam întrebîndu-mă: „Chiar să fie vorba de o enigma?” Şi tot eu îmi răspundeam: „Ce-i aia dispărut fără urmă!? În timpul războiului, pe front, formula era curentă. Cîţi ostaşi n-au avut parte de un asemenea deznodămînt! Ce altceva sînt gropile comune, dacă nu o explicaţie concretă la formula abstractă „dispărut fără urmă”? Călca bietul ostaş pe o mină şi se alegea praf şi pulbere din dînsul. De unde să-l mai aduni ca să-i clădeşti un mormînt? Ce să i se comunice familiei? Sau ia foc avionul, iar pilotul se mistuie în flăcări, prefăcîndu-se într-un pumn de cenuşă. De ce, în cazul aviatorului Puiu Tudoran, formula trebuia să însemne mai mult decît în cazul altor soldaţi, şi ofiţeri? Adică, n-a mai rămas nimic din el, din avion. Fără îndoială, că prin zbaterile mele lăuntrice ur­măream să-mi stăvilesc curiozitatea pe care scrisorile lui Sorin Tudoran o aprinsese în sufletul meu. Pe măsură însă ce încercam să scap de obsesia scrisorilor sale servindu-mi tot felul de argumente luate din arsenalul experienţei mele de război, constatam că eforturile erau zadarnice, presimţeam că peste puţin timp voi ceda curiozităţii, tainicelor presiuni exer­citate de formula „dispărut fără urmă”. De aceea devenisem nervos, iar cartea în lucru mă nemulţumea. Obsesia mă prin­sese bine în ghearele ei şi, în ciuda zbaterilor mele, nu izbu­team în nici un chip să mă smulg. În cele din urmă. s-a întîmplat ceea ce doctorul Tudoran prevăzuse. M-am dat bă­tut, mi-am abandonat manuscrisul noului meu roman şi m-am grăbit să-i comunic lui Tudoran hotărîrea luată, cerîndu-i să-mi trimită urgent o fotografie a tatălui, documentele ce le deţinea, tot ce credea că ar putea să-mi fie de folos. Mă simţeam într-adevăr ca un detectiv particular pus pe fapte mari.     II. O scrisoare — un prim indiciu Sorin Tudoran mi-a răspuns mult mai repede decît mi-am închipuit; într-un stil sobru, îmi mulţumea pentru decizia luată şi-mi făgăduia să răspundă fulger la toate chemările mele. Din păcate, sînt sărac în documente, îmi scria fiul aviatorului, dezamăgindu-mă. Însă cotrobăind prin lucrurile mamei, am găsit o scrisoare datînd din toamna anului 1945. Mi se pare că ea ar putea constitui un indiciu... un capăt al firului dacă mă pot exprima astfel. O s-o citiţi si cred că-mi veţi da dreptate... După toate probabilităţile, tatăl meu trebuie să fi avut o fire închisă, dar nu ursuză, ci mai puţin comunicativ. Cum altfel aş putea să-mi explic faptul că, în urma stăruitoarelor mele investigaţii, n-am izbutit să identific decît trei prieteni şi camarazi de-ai părintelui meu? (Pe autorul scrisorii nu l-am mai pus la socoteală). Iată numele şi adresele lor: 1. Mircea Suciu, Bucureşti, str. Elena Cuza nr 5, telefon: 11.43.25. 2. Petre Langa, Braşov, str. Lungă 45. 3. Eugen Galbă, Roman, str. Ştefan cel Mare 105. Domiciliul lui Florin Racoviceanu, autorul scrisorii, n-am izbutit să-l stabilesc. Atenţie! Adresa indicată pe plic nu co­respunde. Toţi sînt locotenenţi în rezervă. Desigur, am extras din răspunsul lui Sorin Tudoran partea referitoare la ancheta ce intenţionam s-o întreprind. Mai trebuie să precizez că, la început, nu am prea stăruit asupra listei cu cei trei prieteni, ci m-am grăbit să iau act de ceea ce necunoscutul meu amic numea... un capăt al firului. Îmi amintesc că, tulburat de noutatea preocupărilor mele, m-am aşezat într-un fotoliu şi după ce mi-am aprins pipa, m-am apucat să citesc epistola găsită de Tudoran printre lu­crurile mamei sale.   STIMATA DOAMNA,   Rîndurile dumneavoastră m-au mişcat profund. Vă înţeleg, durerea, neliniştea, frămîntările. Puiu, deşi nu era prea vorbă­reţ, nu o dată mi-a povestit de fericirea de a vă fi întîlnit. Vă iubea, îşi adora căminul şi încerca, prin pilda sa, să ne con­vingă şi pe noi, celibatarii, să ne căsătorim. Nu, nu greşesc cînd scriu că Puiu a avut un suflet mare, de adevărat aviator de vînătoare. Doamnă, îmi scrieţi că la 25 septembrie se va îm­plini un an de cînd a fost dat dispărut fără urmă şi mă întrebaţi ce ştiu despre această ultimă zi din viaţa lui. Sînt dezolat, doamnă, dar nu vă pot răspunde, pentru simplul motiv că, în ultima perioadă, evenimentele ne-au despărţit. Cu totul întîmplător, am aflat şi eu de la foştii mei camarazi de escadrilă că Puiu ar fi fost dat dispărut. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. De aceea, o precizare este absolut necesară. Trebuie să ştiţi, doamnă, că m-am despărţit de Puiu în dimineaţa zilei de 24 august şi de atunci nu l-am mai văzut. Pînă atunci, amîndoi am făcut parte din aceeaşi escadrilă. Am zburat de multe ori împreună, în celulă şi în patrulă. Era un as al zborului de vînătoare — măiestria, voinţa şi stăpînirea sa de sine deveniseră proverbiale. Era şi un foarte bun camarad; în bătăliile aeriene, dacă erai la ananghie, nu ezita să-ţi sară în ajutor. Îl iubeam şi-l preţuiam. Dacă vă mai amintiţi, în perioada aceea, escadrilele Gru­pului 5 Vînătoare se aflau pe aerodromul de la Mamaia-sat, cu hitleriştii în coastă. În noaptea de 23 spre 24 august, eu şi cu Puiu am fost invitaţi de către nişte aviatori germani la un pocher, în baracamentul lor. N-am refuzat invitaţia. Tre­buia într-un fel să ne trecem timpul. Eu jucam prost. În schimb Puiu, fără a fi un pătimaş, juca uluitor. Ne-am aşezat în jurul mesei, a început partida. Ni s-a servit şi cîte un coniac. Puiu era în mîna bună. Un aparat de radio fixat pe postul Bucureşti transmitea muzică patriotică. N-am prea acor­dat atenţie faptului ăsta. Pe urmă, a intervenit vocea craini­cului avertizîndu-ne că o să se transmită un comunicat important. M-am uitat la Puiu. El s-a uitat la mine. Ofiţerii ger­mani şi-au imaginat pe semne că schimbul nostru de priviri ar fi în legătură cu partida de cărţi. Nu înţelegeau româneşte. Apoi, a intervenit ştirea că la Bucureşti s-au petrecut eveni­mente hotărîtoare, că noul guvern a hotărît să înceteze răz­boiul cu Naţiunile Unite şi să semneze armistiţiul. Eu mă zăpăcisem — jucam prost şi pierdeam. Puiu mi-a şoptit că trebuie să fim cu ochii în patru şi să alegem momentul cel mai potrivit pentru a ieşi şi noi din... joc. În continuare însă trebuie să vă spun că partida noastră de cărţi a avut o evoluţie dramatică. Mai întîi nemţii ne-au declarat prizonierii lor, iar ceva mai tîrziu, ostaşii noştri au încercuit baracamentele comandamentului german, declarîndu-i prizonieri pe cei ce ne declaraseră pe noi. Toate acestea s-au petrecut în cursul nopţii de 23 spre 24 august. Pe Puiu acest surprinzător final de partidă de pocher l-a amuzat teribil. Făcea într-una haz pe seama prizonieratului nostru, apoi pe seama noilor prizonieri. Se înţelege, nu ne-am mai culcat. În dimineaţa zilei de 24 august, soţul dumneavoastră a primit ordin să zboare la Bucureşti şi să aducă solda ofiţerilor. Urma să zboare cu un „Nardi” — un avion de şcoală cu două locuri, foarte greu de manevrat. Îmi amintesc foarte bine acest moment, căci Puiu n-a zburat singur ci însoţit. A avut un pa­sager la bord. Un civil, fratele comandantului de escadrilă. Ţinînd seama de evenimentele care aveau loc, comandantul l-a rugat să-l ducă pînă la Pipera, că fratele său va lua de acolo o maşină care să-l ducă pînă la Ploieşti, unde locuia. Nu era o treabă regulamentară, dar se mai întîmpla. Deci soţul dum­neavoastră a decolat cu direcţia Bucureşti, avînd la bord un civil. Nu l-am văzut cînd s-a desprins de pămînt. Eram în baracă, întins pe pat. Ştiam că după-amiază trebuie să se întoarcă. Puiu însă nu s-a mai întors în ziua aceea, nici în următoarele. De atunci, nu l-am mai întîlnit. Nu ştiu ce s-a întîmplat, unde l-au surprins luptele din Bucureşti. Pe urmă, reorganizarea de după 23 august a aviaţiei ne-a despărţit de­finitiv. După cîte ştiu, el a fost repartizat pe front, în Cadrul Grupului 2 Vînătoare, care se găsea pe aerodromul de la Turnişor, lîngă Sibiu. Vestea că Puiu Tudoran, acest şoim al aviaţiei româneşti, a căzut la datorie m-a îndurerat şi pe mine profund. Doamnă, îmi dau seama cît vă este de greu şi aş fi fericit să ştiu că rîndurile mele au izbutit cît de cît să vă aline sufe­rinţa.   Cu deosebit respect, Florin Racoviceanu   10 septembrie 1945                După lectura scrisorii, m-am văzut nevoit să recunosc că Sorin Tudoran avea dreptate: epistola lui Florin Racoviceanu reprezenta într-adevăr un indiciu, un capăt al firului pe care aş fi putut să-l folosesc. Aşadar, pilotul Puiu Tudoran s-a aflat în noaptea de 23 spre 24 august pe aerodromul de la Mamaia, unde a trecut prin cîteva încercări dramatice, apoi, de dimineaţă, a decolat spre Bucureşti cu un civil la bord, urmînd să ridice din Capitală solda camarazilor săi. Pînă aci, lucrurile mi se păreau clare. Însă Puiu Tudoran nu s-a mai înapoiat la bază. De ce oare? Ce s-a întîmplat cu el după ce a decolat de pe aerodromul militar de la Mamaia? Împre­jurările de atunci erau pe cît de confuze, pe atît de dramatice. Unde a aterizat? Pe unul din aerodromurile de la marginea Capitalei sau în altă parte? Aterizare normala sau forţată? A apucat să ridice solda camarazilor săi? Dacă da, de ce nu s-a mai întors la bază? Întrebările iscate de lectura scrisorii mă aţîţau. Acum, nu ştiu de ce, mă simţeam moralmente obligat să le caut şi un răspuns. Era limpede că doi oameni mă puteau ajuta aşa încît să nu-mi pierd vremea prea mult — Florin Racoviceanu şi acel civil din carlinga avionului. Un civil în­tr-un avion militar în plin război? Într-un moment de coti­tură istorică, cînd întreaga armată română întorsese armele împotriva hitleriştilor?! Faptul nu mi se părea deloc de ignorat. Ba dimpotrivă, plin de sensuri. Cei doi mai trăiau oare?     III. Asaltul cetăţuii Din capul locului, Sorin Tudoran mi-a pus la îndemîna patru documente. Le enumăr la întîmpîare şi nicidecum în ordinea valorii lor: o copie după înştiinţarea primită din partea Cor­pului 3 Aerian cum că, în luptele din Transilvania, locote­nentul Puiu L. Tudoran a fost dat dispărut fără urmă; scri­soarea adresată de Florin Racoviceanu soţiei aviatorului dispărut; o listă cu numele a trei foşti prieteni de unitate ai ta­tălui şi o fotografie. Le ascundeam, să nu mai dau de ele, dar mereu îmi „ieşeau” în cale. Sau, dintr-o dată, mă pomeneam căutîndu-le. Mai cu seamă fotografia aviatorului mă atrăgea ca un magnet. Ochii săi vii, cutezători mă fixau ca o enigmă strecurîndu-mi în sînge nelinişte. Evident, îmi căzuse pe cap o belea şi aş fi putut să mă debarasez de ea. Uneori însă ochii aceia, ghicindu-mi parcă zbuciumul, mă fixau sfidători, de sus, ca pe un tip comod, fixat în fotoliu la masa de lucru, şi lipsit de curajul acţiunii. Ştiam că într-o zi fotografia lui Tudoran o să mă scoată din sărite. Aşa s-a şi întîmplat. În cele din urmă mi-am zis: „Dacă Mircea Suciu, unul din cei trei camarazi ai fostului aviator, tot locuieşte în Bucureşti, de ce nu i-aş da un telefon? Doar Puiu Tudoran îmi dăduse numărul său. De ce nu mi-aş începe investigaţiile cu Suciu? S-ar putea să-mi fie de folos. Sau cine ştie: poate ar accepta să mă secondeze sau să-mi fie consilier?” Cred că în clipa aceea, pe chipul meu trebuie să fi apărut un surîs larg, de om fericit. Am tras de cîteva ori din pipă şi, mîndru de idee, m-am îndreptat alene spre telefon. Am format numărul. Mi-a răspuns o femeie. — Casa Suciu? am întrebat. — Da. — Vă rog, cu tovarăşul Suciu... Pe fir s-a lăsat dintr-o dată o tăcere inexplicabilă, de parcă o mînă nevăzută ar fi tăiat, pe neaşteptate, cablul. Am crezut că-i o simplă părere. Alo, am insistat eu, vă rog cu tovarăşul Suciu. În sfîrşit, mi s-a răspuns: — Îmi pare rău, domnule... Interlocutoarea mi s-a părut gata să izbucnească în plîns... nu vi-l pot da... Soţul meu a murit acum o săptămînă... cancer. Am simţit cum mi se urcă un nod în gît şi, zăpăcit, de parcă m-ar fi pocnit cineva în moalele capului, am mormăit ceva ce voia să însemne scuze, condoleanţe şi am lăsat să cadă receptorul în furcă. Din pricina acelui cancer rostit cu duritate, m-a cuprins un sentiment apăsător, deprimant. „Am călcat cu stîngul”, mi-am zis şi am început din nou să mă ocărăsc. „Ce-mi veni să mă bag în dezlegarea unor enigme care nici măcar enigme nu sînt?... Ce sînt eu, detectiv? Un poliţist ieşit la pensie? Mă leg aşa, tam-nesam, la cap fără să mă doară... Ei drăcia dracului!... Ia să las totul baltă şi să mă înapoiez la manu­scrisele mele. Că, slavă domnului, treabă am destulă!” Însă în clipa următoare, de parcă ar fi fost un făcut, am dat ia­răşi peste documentele trimise de Sorin Tudoran şi inima mi s-a înmuiat. „Cum să-l abandonez pe bietul băiat? Mi s-a adresat cu încredere. Vai de sufletul său!” Am simţit cum amintirea convorbirii cu văduva lui Suciu mi se risipeşte, cum devin ceva mai înţelegător şi mai decis să descifrez tainele unei întîmplări petrecute acum douăzeci de ani. „La naiba, mi-am zis tragînd din pipă, dacă tot m-am înhămat, atunci să trag!” Mi-am amintit de ticul verbal al unuia din eroii cărţilor mele de aventuri. „S-o luăm metodic, tovarăşi!” Asta şi trebuia să fac... s-o iau metodic. Mi-am dat seama că ar fi bine să purced organizat la atacarea enigmei pe care acum mi-o imaginam ca pe o cetăţuie ferecată solid printr-un sis­tem de fortificaţii bine camuflate. Îmi revenea misiunea — pe dracu' îmi revenea, mi-o luasem singur — să identific aceste fortificaţii, să le străpung şi să pătrund, bineînţeles victorios, în interiorul cetăţii. „Poţi oare asalta în debandadă un obiectiv fortificat? m-am întrebat cu glas tare, de parcă m-aş fi găsit la nu ştiu ce catedră şi aş fi avut în faţă un au­ditoriu format numai din strategi de meserie. Da, domnilor, se poate, dar rezultatul va fi unul dezastruos.” De aceea, în po­sesia unei atari concluzii, am socotit că ar fi înţelept să-mi organizez datele şi să le aştern pe hîrtie sub forma unui plan de atac organizat. Ceea ce am şi făcut. Iată-l: I. Ce ştiu despre locotenentul de aviaţie Puiu Tudoran? a) în noaptea de 23 august 1944 se afla pe aerodromul militar de la Mamaia-sat, de unde în dimineaţa zilei de 24 a decolat spre Bucureşti, avînd la bord un civil — pe fratele comandantului de escadrilă — şi nu s-a mai întors de la Bucureşti. b) La 25 septembrie, într-o luptă aeriană deasupra Tran­silvaniei, a fost dat dispărut fără urmă. c) A avut trei prieteni. Unul din ei — Suciu — a decedat de curînd. II. Ce trebuie să întreprind? a) Să încerc să reconstitui itinerarul străbătut de pilotul vînător Puiu Tudoran începînd din dimineaţa zilei de 24 august 1944 şi pînă în ziua cînd a fost dat dispărut fără urmă. b) Trebuie să-l caut şi să-l găsesc neapărat pe Florin Ra­coviceanu, să stabilesc identitatea civilului care a zburat cu Puiu Tudoran. c) Să mă adresez în scris celor doi foşti camarazi de arme domiciliaţi unul în Braşov, iar celălalt în Roman. d) Să cercetez arhivele Grupului 2 Vînătoare din al cărui efectiv a făcut parte Puiu Tudoran. Precum vedeţi, am elaborat un plan concis, cu obiective clare, după care nu-mi mai rămînea decît să trec la atac. O, dragi cititori, de-aţi şti cît de frumoase sînt toate cele aş­ternute pe hîrtie! Zău că e un fleac să scrii pe un petec de hîrtie cuvintele: „Să încerci să reconstitui itinerarul străbă­tut...” Încercaţi însă să-l reconstituiţi trecînd de la vorbă la faptă! Vă vor trece sudorile. Cum să reconstitui un itinerar parcurs acum douăzeci de ani, deci în timpul războiului, de un aviator dat dispărut fără urmă? Şi care nici măcar n-a fost o personalitate marcantă, cu arhive mai mult sau mai puţin bogate lăsate în urma sa. Cine să mă sfătuiască în ce mod să-l refac? Aerodromul de lîngă Mamaia-sat de mult nu mai există. Mulţi aviatori vînători care m-ar fi putut ajuta au căzut şi ei la datorie — unii avuseseră parte de un mormînt sau o groapă comună, alţii, cei dispăruţi fără urmă, nu. Dar cîte semnificaţii nu aveau aceste trei cuvinte: „dispărut fără urmă”? Prefăcut în cenuşă o dată cu avionul său; sfîrtecat de un obuz şi imposibil de identificat... Sau — e de da­toria mea s-o spun cu toată sinceritatea — trecerea deliberată la inamic sau cădere în prizonierat... Desigur, m-aţi putea întreba: de ce a fost nevoie să treceţi în plan reconstituirea itinerarului? N-ar fi fost mai operativ şi mai practic să treceţi direct la reconstituirea zilei de 25 septembrie 1944, cînd pilotul a fost dat dispărut? Întrebarea ar fi îndreptăţită şi, în eventualitatea că ea to­tuşi s-ar ivi, aş vrea de pe acum să vă răspund. Nu uitaţi că încă de la început, am căzut de acord cu Sorin Tudoran că sîntem în faţa unei enigme. (O să vedeţi că n-am greşit.) Iar o enigmă n-o poţi dezlega cu una — cu două. Trebuie s-o iei de departe, s-o analizezi metodic şi cu răbdare, aşa cum de obicei se analizează un fenomen. Urmărind firul anchetei noastre, să nu uităm nici o clipă faptul că în noaptea de 23 august 1944 a avut loc o cotitură decisivă în istoria poporului român şi a armatei sale. Întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste a reprezentat o operaţie politico-militară foarte complexă. De aceea, a stabili comportarea locotenentului Puiu Tudoran în vălmăşagul acelor evenimente nu mi s-a părut un fapt oare­care, ci de mare însemnătate. Ce s-a petrecut cu el că nu s-a mai întors la baza de la Mamaia? A apucat să ridice solda? În lumina faptelor ştiute, el săvîrşise două abateri: 1) luase la bord un civil (chiar dacă comandantul îi ordonase, regulamentul îi dădea dreptul să refuze executarea unui asemenea ordin); 2) nu s-a mai înapoiat la bază. Aşadar, n-aş fi putut să înţe­leg prea bine ce s-a petrecut la 25 septembrie 1944 dacă, în acelaşi timp, n-aş fi încercat să lămuresc ce s-a întîmplat după decolarea sa de la Mamaia. Numai elucidînd aceste date aş fi izbutit să desluşesc şi să înţeleg personalitatea pilotului, cu defectele şi calităţile sale. Iar apoi să-mi continui investi­gaţiile. Să trecem însă la fapte. Încă în aceeaşi zi am expediat la Braşov şi la Roman două scrisori-tip.   STIMATE TOV. LANGA (GALBĂ) Am aflat ca, în anii războiului antihitlerist aţi făcut parte din Grupul 2 Vînătoare şi că l-aţi cunoscut foarte bine pe lo­cotenentul Puiu Tudoran. Deoarece mi-am propus să scriu o carte consacrată faptelor de arme ale aviatorilor noştri pe frontul eliberării Transilvaniei[1], v-aş ruga să binevoiţi să-mi răspundeţi cînd şi unde aţi putea să-mi acordaţi o întrevedere. În ceea ce mă priveşte, nu mi-ar fi greu să mă deplasez în loca­litatea dumneavoastră. Iar dacă aveţi o altă propunere, comu­nicaţi-mi-o. Vă stau la dispoziţie. Nu mă îndoiesc că veţi înţe­lege utilitatea spirituală a unei asemenea cărţi şi-mi veţi acorda tot concursul. Vă mulţumesc anticipat. Scrisorile le-am expediat simultan. Îmi vor răspunde oare? Voi reuşi oare, graţie lor, să dau de o urmă folositoare? Drept să vă spun, aveam toate motivele să fiu sceptic.   [1] Desigur, minţeam. În cazul ăsta însă zicala „Scopul scuză mijloacele” îmi acorda circumstanţele atenuante.  

Capitolul 1   Ofiţer de serviciu 1 Februarie– martie 1990. Insul care mi-a fost adus în birou abia se mai ţine pe picioare. S-ar fi prăbuşit de mult dacă lângă el n-ar fi stat sergentul Dumitru să-l prindă în braţe. Tipu – simpatic foc – se hlizeşte la mine ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea. Înalţă fruntea, vrea să-mi spună o vorbă dulce, limba i se împleticeşte, renunţă şi, bălăbănindu-şi calpul dă să-l sărute pe Dumitru. — De unde l-ai cules? îl întreb amuzat de felul cum sergentul se fereşte de sărutul beţivului. — De pe 1 Mai. Se ţinea de un copac şi bâiguia „La paşa vine un arab”… Spunea primele versuri şi o lua de la capăt. — De unde a ieşit? — Dracu ştie… sunt patru localuri prin preajmă. Zice că-i poet. — Poet! prinde turmentatul cuvântul din zbor şi îşi înalţă din nou fruntea ca pe o greutate. Mă redescoperă şi îmi zâmbeşte dulce: — Poeţii, dom’le… „La paşa vine un arab”… Nu, nu, dom’le… Genunchii i se înmoaie brusc şi e cât p-aci să se prăbuşească. Îl salvează din nou braţele sergentului. — Cum te cheamă? mă hazardez eu să aflu, că doar sunt ofiţer de serviciu şi sergentul mie mi l-a adus pe cap. Tipul rânjeşte… se clatină… plescăie, îşi roteşte ochii. — Numele şi prenumele? — Eu sunt poetul… Nu-şi mai aduce aminte cine e. Capul îi cade iar în piept, închide ochii. Mă uit la el: dacă are patruzeci de ani. I s-au furat paltonul, haina, pantofii. Mare minune că nu l-au lăsat în izmene. În halul în care e, nici identitatea nu i-o putem stabili, căci o dată cu banii i s-au furat şi actele. — Ce fac cu el, domnule locotenent-major? Să-l duc înapoi de unde l-am luat? Adoarme şi îngheaţă. „Asta-i plin de alcool, gândesc. Nu îngheaţă atât de uşor.”. Zic: — Găseşte-i şi tu un loc să doarmă… Dă-i şi o pătură. Poetul se prăbuşeşte din nou în braţele puternice ale sergentului bolborosind: „La paşa vine un arab… Mă, tu pricepi sau nu?”. Sergentul îl cară spre ieşire asigurându-l că înţelege foarte bine ce-i cu acel arab amărât silit să-l vândă pe „El Zorab”. Rămân singur. În dreapta mea un teanc de ziare. Le-am adus de acasă cu gândul că voi avea parte de un serviciu liniştit şi că, în sfârşit, voi bate recordul de lectură citindu-le pe toate. Despăturesc Tineretul Liber şi ochii îmi cad pe titlul unui reportaj: „Garoafele şi prostituata”. Incitant titlu nu-i aşa? Încep să-l citesc, dar nu apuc să intru în miezul reportajului. Din pricina telefonului o voce metalică îmi sparge timpanul. — Vorbesc de la Berbecul, unde m-ai trimis… Cel înjunghiat e în stare gravă… îţi raportez de pe acum, ca să nu avem vorbe, am scos pistolul la Mitache şi l-am somat… N-a vrut să ducă victima la Urgenţă că-i murdăreşte maşina cu sânge. — Bine-ai făcut! Cine-i autorul? — Autorii… îi aduc acuşi la unitate. Încă nu mi-e clar mobilul… Cică ar fi amestecată şi o paraşută. A dispărut de la masa lor înainte de a începe halimaua. — Cine-i victima? — Un oarecare Turcu Cornel în vârstă de treizeci şi nouă de ani. — În ce stare sunt agresorii? — Duhnesc a coniac, atât. Nu sunt în stare de ebrietate. — E în ordine. Te aştept… — Poate vorbeşti cu cei de la Urgenţă, îmi sugerează plutonierul-major şi închide telefonul. Nea Tudorică, cum îl mai alintăm noi, e în poliţie de vreo treizeci şi cinci de ani. De pensie îl mai despart două sau trei luni. Ştie mai multă poliţie decât zece ofiţeri la un loc. A rezistat însă cu o tenacitate feroce tuturor tentativelor de a fi trimis la școala de ofiţeri. Sun la Urgenţă. Doctorii ne cunosc. Îmi răspunde un medic din generaţia mea, chirurgul Calistrat Vlad. E la curent cu internarea victimei de la restaurantul Berbecul şi mă informează: — L-am băgat imediat în sala de operaţii. — Atât e de grav? — Nu ştiu dacă scapă. — Mulţumesc. Gardă uşoară. — Asemenea, domnule Dabu. Mă uit la ceasul-farfurie – adevărată piesă de muzeu – agăţat pe un perete înnegrit de fum. Noaptea nici n-a început încă… Şi eu, care, atunci când îmi pusesem banderola la mâneca hainei, mă rugasem lui Dumnezeu să se milostivească de mine şi să-mi dăruiască o noapte fără evenimente! Mă întorc la „Garoafele şi prostituata” din reportaj şi încerc să reiau lectura de unde am întrerupt-o. Băiat bun reporterul, pâinea lui Dumnezeu, dar mai bine ar fi îmbrăţişat profesiunea de horticultor sau pe cea de duhovnic. Fascinat de subiect bietului băiat i s-a înmuiat sufletul. Prea devreme. Ajuns să se documenteze în zona moravurilor, un investigator trebuie să-şi lase sentimentalismul în cui – la redacţie sau acasă – altfel riscă să fie dus de nas. Să nu mă înţelegeţi greşit: a trata cu umanitate o temă e una şi a trata sentimental e altceva. Şi bietul reporter, de altminteri talentat, s-a lăsat impresionat de istorioarele melodramatice ale unei tinere de douăzeci de ani care practică prostituţia de la treisprezece ani. Uşa se deschide. Îşi vâră capul sergentul Dumitru pentru a-mi raporta că poetul, în fine, a adormit. — O fi chiar poet? — N-am de unde să ştiu. Te-a supărat cu ceva? — Nu… Da-i dădea întruna că-i poet şi meritul lui e că a scris „El Zorab” cu mult înaintea lui Coşbuc. Izbucnesc în râs: — Ei, dacă susţine asta, să ştii că-i poet. Să avem răbdare până mâine dimineaţă. — Eu ies să-mi fac rondul. — Mergi sănătos, Dumitre! Nu mai am chef de ziare. Deschid radioul şi-l potrivesc să-l aud în surdină. Încăperea se umple de o muzică languroasă, potrivită pentru doi îndrăgostiţi care osteniţi de dragoste plutesc în întuneric fumând şi ascultând-o ca pe o binecuvântare. Îmi aprind o ţigară şi după primul fum încep să mă gândesc la Antoaneta. „Ce bine-ar face dacă m-ar suna!” îmi zic încântat de o asemenea eventuală perspectivă. Şi, minune, telefonul zbârnâie. Nu e Antoanela la celălalt capăt al firului, ci credinciosul meu prieten, Mitiţă, fost campion naţional la aruncarea suliţei şi, în prezent, profesor de gimnastică la un liceu. — Ce faci golanule? mă ia el la refec din primul foc. — Caut o pisică dar norocul mă ocoleşte în noaptea asta. — Ai încercat pe acoperiş? se preface dumnealui că nu m-a priceput. Mi-e dor de tine şmecherie. — Şi mie, îi mărturisesc eu. — Dacă-i aşa, hai, vino la un coniac… O să te simţi la Capşa ca în arestul poliţiei. — Nu te prosti! — Nu mă crezi? Vino să vezi! E plin localul de borfaşi. De unde au ieşit atâţia? — Nu dau interviuri la telefon… — Mă simt aici ca într-o cafenea rău famată din Soho. — Cere şi tu condica de reclamaţii şi sugestii, îi recomand. — Cu cine îmi pierd eu vremea?! — Cu ofiţerul de serviciu, locotenent-major Mircea Dabu. — Mircică, mor de plictiseală, se lamentează Mitiţă, în zilele astea nu am ore… — Da’ unde-ţi sunt gagicuţele? — Mă, eu, între două gagicuţe, mor de plictiseală… Nu-mi dai şi mie un caz? Nu mai am când să-i răspund, uşa biroului e dată în lături cu violenţă şi în încăpere sunt împinşi doi tineri uniţi cu una şi aceeaşi cătuşă. Mai să se prăvălească peste mine. În urma lor, Avasilichii, stăpânindu-şi cu greu mânia. — Te las bătrâne, mi-au venit nişte muşterii… Te caut eu. — Dea Dumnezeu să nu mă găseşti! Pun receptorul în furcă şi mă uit întrebător la Avasilichii. — Dumnealor sunt, mârâie printre dinţi plutonierul-major punând pe birou o armă albă, un pumnal cu declanşare automată. Poftim! adaugă Avasilichii plin de dispreţ. Made în Hong Kong! Îi cântăresc pe cei doi dintr-o privire: sunt încruntaţi cu căutături obraznice şi par gata să-mi ceară socoteală pentru îndrăzneala noastră de a-i reţine. Îi fac semn lui Avasilichii să-mi dea cheia de la cătuşă. Privirile lui nedumerite numai că nu mă întreabă: „Ce-ţi veni dom’le?”. Îi eliberez şi cei doi încep să-şi frece încheieturile mâinilor. — Al cui e pumnalul? întreb scrutându-i. Avasilichii face un efort să-şi ţină gura, îmi dau seama după cum i s-au aprins obrajii. Nu primesc niciun răspuns. Nu-mi sare muştarul. Mă adresez plutonierului: — Câţi martori ai? Acesta scoate din buzunar o hârtie şi o pune lângă pumnal. — Cinci martori… De la doi am luat declaraţii. — Cine a băgat pumnalul în Cornel Turcu? Cei doi tineri par intrigaţi că numele victimei îmi este cunoscut. — El, îmi răspunde nerăbdător nea Tudorică şi-i arde un ghiont unui tânăr de statură potrivită îmbrăcat într-un blue-jeans a cărui geacă lasă să se întrevadă un frumos pulover albastru. Îmi aminteşte de un personaj dintr-un film, chiar şi mutra măslinie accentuată de un păr negru şi cârlionţat pare a unui mafiot din Sicilia. — Buletinul! Ochii Sicilianului devin dintr-o dată foarte mobili. Nu, nu mă înşel. L-a înfiorat spaima sau un gând neliniştitor. Caută, evident, un colac de salvare. — Buletinul! îmi repet cererea. Şovăie în a mi-l prezenta. N-are însă încotro. În cele din urmă mi-l întinde cu un gest zeflemitor: — Na, dacă ţii atât de mult să-l vezi! Stabilesc astfel că am de-a face cu Paizu Stan, fiul lui Nicu şi al Floricăi, născut în Buzău, la 3 mai 1966. — Domiciliul? întreb fără să-mi ridic ochii de pe fotografia ştampilată a buletinului. — Păi nu scrie acolo?! îmi răspunde Paizu nemulţumit de curiozitatea mea. — Lasă domiciliul din Buzău, spune-mi-l pe cel din Bucureşti. Iese din muţenie prietenul său, un tinerel cu o mutrişoară de fetiţă, îmbrăcat şi el în costum de blue-jeans şi adidaşi. — Locuieşte la mine… Pe strada Heleşteului 97, sector 1. — De mult? — De la revoluţie. Revin la Paizu şi-l cântăresc din priviri cuprins de o vagă bănuială. — Profesiunea? — Lăcătuş. — Locul de muncă? — Da atelierele CFR din Buzău. — Arată-mi mâinile! Paizu nu ezită, mi le arată şi pe o parte şi pe alta: nu sunt în niciun caz ale unui lăcătuş. — De când te-ai lăsat de meserie? — De la revoluţie. Îmi aruncă un zâmbet prevenitor: „Vezi cum umbli cu mine! Să n-o păţeşti!”. Nu mă pot stăpâni să nu fiu ironic şi-i zic: — Domnule revoluţionar, fii dumneata drăguţ şi pune pe masă tot ce ai în buzunare. Nu protestează, nu aşteaptă să-i spun a doua oară ce trebuie să facă, semn că e familiarizat cu formalităţile impuse de poliţie. Apar, rând pe rând, lângă pumnalul de pe birou: un paşaport nou-nouţ, fotografia unei tinere frumoasă-foc, o oglindă dreptunghiulară de buzunar, un pieptene verde de plastic, o brichetă, o batistă murdară. Mai ies la iveală dolari, un pachet de Kent, apoi bancnote de o sută de lei. — Asta-i tot! mă încunoştiinţează Paizu. — Eşti sigur? — Cum vă văd şi cum mă vedeţi! „De te-ai vedea tu cum te văd eu, îi vorbesc în gând, ai fi mai puţin sigur pe tine. Vai de tinereţea ta dacă Turcu Cornel nu scapă cu viaţă!”. Îl caut din priviri pe Avasilichii şi îi ordon pe un ton milităros: — Controlează-l! Mâinile mari şi grele ale plutonierului-major intră în acţiune cu ştiinţă, de sus în jos. Arestatul încremeneşte cu picioarele răşchirate şi, aşa cum stă cu capul său frumos dat pe spate, pare un monument al demnităţii. Un muşchi al feţei nu i se clinteşte în timp ce complicelui i se înmoaie picioarele cu fiecare minut ce trece. Deodată îl văd pe Avasilichii petrecându-şi degetele pe sub centura lată de la blugii lui Paizu: — Ia scoate tu centura! Paizu nu se împotriveşte. Cu un aer absent, de parcă în momentul acela s-ar fi aflat acasă şi nu la poliţie, îşi scoate centura de piele bătută cu ţinte. Avasilichii îmi face semn cu ochiul şi înţeleg că e pe cale de a face o descoperire. Îşi bagă din nou degetele între betelia pantalonilor şi cămaşă poruncindu-i: — Leapădă-i! Paizu refuză să-i dea ascultare. Ordinul mai răsună o dată ceva mai ameninţător. Paizu cedează, începe să se dezbrace lent, dezgustat parcă. Curând rămâne în chiloţi. Tabloul e desigur hilar: Avasilichii în uniformă flutură un drapel: blugii arestatului. Celălalt tânăr face o mutră de parcă s-ar fi scăpat pe el. — Domnule locotenent-major ştiu că aveţi un briceag. Aşa e, am un briceag cu o lamă subţire şi ascuţită, mi l-a adus Antoanela dintr-o excursie în Turcia. I-l întind subalternului curios să văd ce are de gând. Nimic de zis, în ciuda degetelor sale butucănoase, îl mânuieşte ca pe un bisturiu şi descoase căptuşeala de la betelia blugilor. O căptuşeală concepută ingenios, mascând nişte buzunărele în care stau ascunse cinci inele de aur masiv, două dintre ele având şi monturi din pietre preţioase. Tăcerea devine deodată grea. Aşa se face că aud cu uşurinţă scrâşnetul din dinţi al lui Paizu. — Na, pune-ţi nădragii! Paizu se pomeneşte cu blugii în braţe şi, înainte de a-i trage pe el, îi şuieră lui Avasilichii cu ură: — Ţi-aş tăia beregata cu plăcere! Replica plutonierului-major nu se lasă aşteptată: — Şi eu! Iau inelele şi de cercetez pe rând: sunt lucrate cu multă măiestrie, înainte de război de un bijutier, un artist autentic. Valoarea lor o va stabili un expert. Îmi întorc ochii spre Paizu pentru a-l intimida cu privirea lor tăioasă. Tipul însă, uns cu toate alifiile, e imun. A încremenit cu capul dat uşor pe spate fixând semeţ un punct de pe plafon. — De unde le ai domnule Paizu? — Acu le văd şi eu pentru prima oară, ţine el să mă prostească. — Ah, nu ştiai de ele? îi intru eu în joc. — Vă jur că habar n-aveam ce cumpăr. — Ce vrei să spui? — Ţoalele astea de pe mine – blugii, geaca, puloverul – le-am cumpărat astăzi de dimineaţă pe Şoseaua Giurgiului de la un turc. Pe nimica toată… Două mii de lei. — I se făcuse turcului milă de tine? — Milă, nemilă, nu ştiu de ce avea nevoie de lei, se grăbea să ajungă mai repede la frontieră. Un zâmbet şiret a sclipit o secundă pe chipul său de Sicilian sigur pe familia sa. Îşi imaginează că m-a băgat în cofă, că o să mă apuc de îndată să caut un contrabandist turc care, din greşeală, a încurcat nădragii aduşi în ţară şi i-a vândut o comoară. — Dolarii erau şi ei tot în blugi? — Nu, nu… Dolarii sunt ai mei… ce-i drept, e drept… opt sutare… — Fă bine şi numără-i! — Nu-i nevoie domnule locotenent-major! Am încredere în… Râd şi-l iau la mişto: — Ştiu că ai încredere în poliţie… da’ numără-i tu de faţă cu prietenul tău… să ştim ce trecem în procesul-verbal. Se conformează. Sunt, într-adevăr, opt sute de dolari în bancnote de cincizeci. — Numără şi leii! N-are nimic împotrivă. Stăpâneşte tehnica număratului bancnotelor mai dihai decât o casieriţă de la CEC. — O mie opt sute cincizeci! Mă întorc spre tânăr şi-i cer să-şi spună numele şi prenumele. — Necula Bujorel, răspunde el fără vlagă. E ceva mai scund decât prietenul său, blond, cu o faţă albă, catifelată, ca de fecioară. Ochii lui verzi, dezorientaţi, cerşesc milă. — Domnule Necula ia numără şi dumneata dolarii lui Paizu. Îi ia, mâinile îi tremură, le numără stângaci, cam de la a patra bancnotă se încurcă, reia număratul. La capătul operaţiei răsuflă uşurat şi rosteşte: — Opt sute. Îl invit să numere şi leii. O face cu aceeaşi stângăcie din pricina emoţiei. Îi iese o sută în plus. — Mai numără-i o dată! Repetă număratul bancnotelor, fruntea i s-a îmbrobonit. Tot din pricina emoţiei îl trec şi năduşelile. — O mie opt sute cincizeci! murmură Necula Bujorel. — Bagă de seamă, îi vorbesc eu ameninţător. Ai fost martor la descoperirea inelelor, la numărarea dolarilor şi a leilor. Să te ferească Dumnezeu să-ţi pierzi memoria! — N-o să mi-o pierd, mă asigură blondul abia auzit. — Ai valori asupra ta? — De niciun fel. Îl cred. Îi arunc o căutătură lui nea Tudorică. O expresie de duritate s-a întipărit pe figura lui de ţăran îndărătnic. — Pune-le cătuşa şi freci cu ei dincolo… la Declaraţii. — De ce-n cătuşă? protestează Paizu. — Îţi explic eu mâine după ce o să primesc expertiza de la Urgenţă. În timp ce Avasilichii îşi face de lucru cu cătuşa, eu mă ocup de obiectele lui Paizu adunându-le cu grijă într-o pungă de plastic: pumnalul, banii, inelele, dolarii, leii, fotografia. Frumuseţea fetei îmi atrage iarăşi atenţia. Pe verso, descopăr o dedicaţie scrisă cu un pix: „Lui Mână Spartă, de la a ta fostă virgină. L”. Îl iscodesc cu coada ochiului. Mă pândeşte ca o fiară. Nu-l mai întreb cine-i gagica şi îmi văd mai departe de celelalte obiecte de pe masă. — Vă rog să-mi lăsaţi ţigările şi bricheta. Îi satisfac dorinţa. Ajung la paşaport. Îl răsfoiesc mai mult din rutină decât dintr-o vie pornire profesională. La pagina a şaptea viza de intrare în Franţa. „Bravo!” îmi zic. La pagina a opta o altă viză a Italiei. „Prostul! S-a înecat ca ţiganul la mal. Planuri de voiaj nu glumă! Veneţia… Nisa… Paris… Versailles…”. Mă opresc asupra fotografiei. Al naibii mai seamănă cu un Sicilian… Mă priveşte din dreptunghiul ăla de carton cu încăpăţânare şi fanatism. Pradă automatismelor mai întorc o pagină şi nu-mi pot stăpâni un zvâcnet. Îmi ridic privirile stupefiate şi lovindu-mă de tupeul cu care Paizu mă înfruntă izbucnesc: — Mă, tu eşti Paizu Stan sau Macarie Petru? Care-i adevărata ta identitate? Tace strângându-şi gura până aproape de dispariţia buzelor. — În buletin eşti Paizu Stan, în paşaport Macarie Petru. Deci, încă o dată te întreb: care-i adevărata ta identitate? — Nu vedeţi că şi-a înghiţit limba? îmi sare în ajutor plutonierul-major cu o voce prevestitoare de rele. Aflăm noi de la cartotecă cu cine avem de-a face. Pun mâna în foc că-i unu din ăia liberaţi în ianuarie… În fine, Paizu alias Macarie îşi descleştează fălcile uluindu-mă cu răspunsul său impertinent: — Întrebaţi-l mai bine pe domnul colonel Crăciun, telefon 10.48.7… şi o să aflaţi cu cine aveţi de-a face. Un zâmbet sardonic s-a întins biruitor pe faţa-i oacheşă. Savurează fără să se sfiască deruta în care m-a aruncat. — Şi, mă rog frumos, cine-i domnul colonel Crăciun? — O să vă spună chiar el. Eu şi aşa am vorbit prea mult. Zâmbetu-i obraznic se modifică într-unul ce se vrea misterios. Totuşi nu mă grăbesc să-i iau în serios răspunsul. Îmi mut privirile şi-l redescopăr pe tovarăşul de cătuşă al lui Paizu. Se făcuse moale ca o balegă. Fără îndoială starea blondului e efectul declaraţiilor de ultimă oră ale lui Paizu. Socotindu-l, din capul locului, mâna a doua în tentativa de omor de la Berbecul, îmi propusesem să-l las într-o primă etapă în seama celui ce urma să încheie formalităţile, adică a lui Avasilichii. Însă impertinenţa cu care Paizu, alias Macarie, mă trimite la un oarecare colonel Crăciun mă hotărăşte să schimb macazul. — Cum ziceai că te cheamă? — Necula Bujorel, îmi răspunde blondul cu un glas sugrumat. — Unde ziceai că domiciliezi? — Pe strada Heleşteului 97, sector 1. — Ocupaţia? — Am dat în toamnă la regie de teatru şi am căzut. — De ce nu eşti în armată? Se fereşte de privirea mea lăsându-şi ruşinat capul în piept şi îşi întârzie răspunsul. Pe neaşteptate intervine Paizu trădându-şi enervarea: — Spune-le, mă, cine-i tac-tu, că ăştia sunt în stare să mă ţină în picioare şi cu cătuşe la mâini până mâine dimineaţă! Bujorel se crede probabil în faţa comisiei de admitere la IATC interpretând rolul unui tânăr care ros de remuşcări şi-a pierdut graiul. Ca să-l scot din rol îi cer buletinul. Uită că mâna stângă îi este încătuşată şi vrea să se folosească de ea bruscând-o dureros pe cea dreaptă a lui Paizu Macarie. Acesta, apărându-şi braţul, reacţionează violent amintindu-i complicelui că în relaţia lor el e cel puternic. Problema o rezolvă pe dată plutonierul-major Avasilichii sărind din proprie iniţiativă în ajutorul blondului. Îl buzunăreşte şi dă de buletin. — Dacă tot ai început, îi zic, du-ţi până la capăt treaba, goleşte-i buzunarele! Mă ia cu greaţă când iau în mână buletinul lui Bujorel. N-am încotro, trebuie să-l controlez. Mă opresc asupra datelor din act şi am, într-adevăr, o mare surpriză: Necula Bujorel, fiu al lui Nicolae… Deodată, înţeleg sensul îndemnului lui Paizu Macarie: „Spune-le, mă, cine-i ta-tu!”. Fiu al tovarăşului Nicolae Necula… fost membru al Comitetului Central… Fost şi iar fost… Nu, nu mă înşel. Care alt Necula ar fi putut domicilia pe Heleşteului în vecinătatea Palatului Primăverii? Îmi ridic ochii şi, pentru o clipă, îi întâlnesc pe cei verzi ai lui Bujorel, zic pentru o clipă, căci acesta, descurajat, se grăbeşte să-şi lase iarăşi capul în piept. În schimb, curajul Sicilianului e în creştere; mutra lui batjocoritoare pare a mă întreba: „Ei, ce zici, domnule, cu cine m-am combinat?”. Pe birou, alături de o batistă mânjită cu ruj mai apar dolari, lei şi un lanţ de aur cu un pandantiv, de fapt, un medalion pe care bijutierul a gravat un nume: „Silvia”. Necula Bujorel, aflu eu din buletin, fiu al lui Nicolae şi Silvia. — Bujorel Necula! Uită-te la mine când îţi vorbesc! Am imprimat cuvintelor mele o rezonanţă aspră. Odrasla fostului tresare speriată şi se agaţă, dezorientată, de privirile mele. Sudoarea i-a lăcuit fruntea. — L-ai furat de la maică-ta? — Are de unde… se bagă ironic Paizu Macarie. — Ţine-ţi fleanca, mă, când vorbesc eu! Necula junior confirmă printr-o mişcare a capului. — Da sau nu? — Da, e al mamei… Bijuterie de familie… — Cam asta-i tot, îmi raportează nea Tudorică parcă nemulţumit de cât de puţine lucruri adunase din nou pe birou. — Cine-i colonelul Crăciun? — Aud de dânsul pentru prima oară. Ochii mi se mută pe mutra arogantă a Sicilianului şi, fără să vreau, îmi amintesc de filmele poliţiste americane, de libertatea poliţistului de a-şi vârî interlocutorul în zid silindu-l astfel să dea din el cât mai multe informaţii. — Sunteţi de mult prieteni? — Răspunde tu, Bujorel, stabileşte Paizu. — Mă, întrebarea ţie ţi-a fost pusă, îl cheamă Avasilichii la ordine intrând cu un ghiont uşor în coasta lui. — Nu da, dom’le plutonier, că o să-ţi pară rău! — Mie mă, mie să-mi pară? și-i mai arde un ghiont pe la spate crezând că eu nu-i văd lovitura. Răspunde, mă! — Să fie o lună de când ne-am cunoscut… La o petrecere… în casa lui Vlad Tănase, fiul lui Radu Tănase, fostul secretar al Municipiului. Tace, o tăcere insinuantă. „Vezi, l-am cunoscut şi pe Radu Tănase, aud graiul tăcerii şoptindu-mi. De ce nu l-aș cunoaşte şi pe colonelul Crăciun?”. — Acolo v-aţi cunoscut? — Acolo… îmi confirmă Bujorel Necula din vârful buzelor. — Ce intenţionai să faci cu medalionul mamei tale? — Să-l vând. Intervine pe neaşteptate, cu o voce sfătoasă, Paizu Macarie. — Acu, Bujorele, că suntem aici, trebuie să le spui domnilor poliţişti adevărul. Aud clar suspinul blondului, apoi cuvintele: — Voiam să-l dăruiesc. — Cui? — Unei fete. Printr-o asociaţie de idei îmi. Amintesc de fotografia găsită la Sicilian. O scot din pungă şi i-o bag sub nas: — Tu eşti Mână Spartă? — Eu… — Şi atunci ce caută fotografia la el? — Dânsul mi-a prezentat-o… şi i-am dat-o să mi-o păstreze. Simt cum urcă în mine o revoltă surdă, confuză şi contradictorie, pe care n-aş vrea s-o exteriorizez. — Ia-i de aici, îi ordon lui Avasilichii. Du-i la tine… Să-ţi declare fiecare în scris cum au ajuns la Berbecul, cine-i tipa din fotografie, dacă ea e cea cu care au băut, de ce şi unde a dispărut, motivul încăierării… După ce termini, îi depui jos la arest. Îi înmânez punga şi-i atrag atenţia să mai inventarieze o dată valorile găsite asupra celor doi înainte de a fi trecute în procesul-verbal. — ’Nţeles! răspunde plutonierul-major în stilul său cazon. Din uşă Paizu Macarie îmi aruncă o privire complice: — Nu uitaţi să-i telefonaţi domnului colonel Crăciun! — O să-l chem dând o să-ţi vezi tu ceafa! îi aduc eu la cunoştinţă ce gândesc. N-are decât să mă caute el pe mine. Totuşi, prima mişcare pe care-o întreprind după ce rămân singur este să ridic receptorul şi să formez numărul indicat de Paizu. Îmi răspunde un bărbat parcă supărat de faptul că-i deranjat. Îi spun că aş dori să vorbesc cu domnul colonel Crăciun. — Cine sunteţi? Întrebarea o consider normală, mă recomand fără a-mi face probleme că stau de vorbă cu un grad superior. — Eu sunt colonelul Crăciun, îmi dezvăluie el, accentuându-şi tonul autoritar. — În jurul orei 19:30 am reţinut… încep eu să-i povestesc, dar spre surprinderea mea mă întrerupe. — Ştiu… La restaurantul Berbecul. — Se legitimează cu buletinul… — Paizu Stan, mi-o ia înainte interlocutorul. — Mai are asupra sa un paşaport pe numele… — … Macarie Petru… Ştiu şi asta, dă-i drumul imediat. Că mâine în zori trebuie să prindă avionul de Paris. Răspunsurile prompte rostite sentenţios mă derutează. — Domnule colonel, Paizu a înjunghiat grav un tânăr… — Pe… Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de multă vreme. Indirect, mi s-a deconspirat, dându-mi clar de înţeles că se află la comanda unei unităţi de urmărire şi capturare a teroriştilor. — Victima e în stare gravă… la Urgenţă … — Nu mai e în stare gravă. Între timp a decedat. Am vrut să-l transfer la un spital de-al nostru. Însă mi s-a comunicat decesul lui. Aşa că dă-i drumul lui Paizu… E un caz de care mă ocup eu. Năuceala mea sporeşte deoarece cazul mai este încă pe umerii mei. Nu mi-e străin faptul că teroriştii sunt căutaţi, că unităţi speciale aflate sub comanda Ministerului Apărării Naţionale sunt angajate în depistarea şi capturarea acestora. — Cum să-i dau drumul, domnule colonel? Am găsit asupra lui… — … cinci inele ascunse în betelia blugilor, mă uluieşte în continuare colonelul cu cunoştinţele sale. Îi strici omului meu legenda, domnule locotenent-major. Dacă nu-l expediez mâine la Paris îmi dai peste cap o foarte importantă operaţie… — Fără un ordin scris nu-l pot elibera. — Pe celălalt n-ai decât să-l păstrezi… în maximum o oră doi băieţi de-ai mei cu un ordin semnat de mine se vor prezenta la Circă să-l preia pe Paizu. Suntem înţeleşi? — Sunt obligat să raportez şefilor mei… — Foarte bine, raportează-le! se învoieşte colonelul. Conformează-te regulamentelor. Fă-o însă cât mai repede! Interlocutorul meu dispare de pe fir lăsându-mă – de ce să nu recunosc? – total debusolat de parcă dintr-o dată m-aş fi pomenit într-alt loc, sub un alt acoperiş, în braţe cu multe, multe întrebări grele. Încerc să mă reculeg, să-mi rânduiesc gândurile, să mă orientez în timp şi în spaţiu. Identific în comportamentul meu o primă greşeală; n-am pus în mişcare caseta conectată la telefon şi, în consecinţă, n-am înregistrat convorbirea. Reprezenta o întâmplare ieşită din comun şi era de datoria mea de ofiţer de serviciu s-o fac. Pur şi simplu uluit de noutatea celor auzite am uitat s-o declanşez. Şi tare mi-ar fi prins bine să-l mai ascult o dată pe acest colonel al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, ai cărui soli urmau să-mi aducă ordinul de a-l preda pe Paizu alias Macarie. Dar de ce numai pe Paizu? Întrebarea îmi aduce în minte nu un răspuns, ci informaţia interlocutorului meu: „Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de mai mult timp.”. Mă mai trezesc puţin din buimăceală. Îmi spun că nu pot să raportez superiorilor mei inedita situaţie fără să verific mai înainte dacă într-adevăr victima a decedat. Mă reped la telefon şi preţ de cinci minute trebuie să-l aştept pe doctorul Calistrat. I s-a comunicat cine-l caută, de aceea, atunci când ajunge să-mi vorbească atacă direct subiectul: — Domnule Dabu, victima, aşa cum i-am comunicat şi domnului colonel Crăciun a decedat. Îmi pare rău. Răni profunde… o hemoragie puternică. Mi s-a spus că numitul Turcu Cornel ar fi terorist. — Aşa s-ar părea… E o problemă care mă depăşeşte… Mâine expediaţi cadavrul la morgă? — La prima oră… Cu tot ce-i aparţine. — Domnule doctor, ce să vă spun? Să vă dea Domnul o noapte liniştită. — Asemenea. Aşadar, Paizu nu m-a minţit, tupeul şi aroganţa sa având acum şi o explicaţie. Probabil peste o oră îmi va zâmbi batjocoritor luându-şi rămas bun de la mine: „Pa şi pusi! Pe mâine la Paris.”. 2 Prezenţa în sediu a şefului meu direct mă scuteşte de un şir de rapoarte nocturne la domiciliul său. Mă uit la ceas. Mă mai despart de rezolvarea cazului Paizu aproximativ douăzeci de minute. Sper că până atunci şi Avasilichii să-şi încheie primele formalităţi. Mă aşez la masa de lucru cu gândul să încerc totuşi să citesc cât de cât ziarele. Îmi cade iarăşi sub ochi titlul „Garoafele şi prostituata”. Dar parcă e un făcut, nu pot să mă concentrez, să duc până la capăt lectura. Sună telefonul. Avasilichii mă smulge gândurilor. E iritat. Mă roagă să vin până la dânsul. Îmi dau seama că nervii îi sunt în clocot. Îl găsesc într-adevăr pe jar. Se ridică în picioare şi ordonă şi celor doi arestaţi să se ridice. — Ce s-a întâmplat? mă interesez. Plutonierul-major întinde acuzator mâna spre Paizu Macarie. — Derbedeul ăsta nu vrea să-mi răspundă la întrebări. La niciuna. Cică are consemn să nu vorbească… — Celălalt ți-a răspuns? — Da. — Ţi-ai format o imagine despre ceea ce s-a petrecut la Berbecul? — În mare măsură, da. — Au semnat declaraţia, procesul-verbal? — Au semnat. — Bagă-i la arest! — Pe mine n-aveţi dreptul, sare obraznic, să se apere, Paizu. — Ba-l am…! Constat, nu fără satisfacţie, că Paizu se dezumflă. Întrebarea sa următoare abia o aud: — I-aţi telefonat domnului colonel? Îl întrerup minţindu-l: — Nu. N-are decât să te caute el… dacă eşti al lui… Bagă-i la arest! Avasilichii răsuflă uşurat. Ordinul îl bucură şi nu-şi ascunde simţămintele faţă de clienţii săi. — Domnilor, sil vu ple, la arest cu voi! Revin în birou tocmai în clipa când telefonul preface în ţăndări liniştea încăperii. — Alo? răsună vocea plăcută a unei femei. În prima clipă am crezut că-i Antoanela şi era cât p-aci s-o întâmpin cu cele trei cuvinte care-i plac atât de mult: „Iubito, tu eşti!”. O întrebare însă, pe care Antoanela n-ar fi rostit-o niciodată, îmi stăvileşte elanul. — Circa patru poliţie? — Da, ofiţerul de serviciu, locotenent-major Dabu Mircea, mă recomand eu respectuos, aşa cum ne obligă instrucţiunile de după revoluţie. — Domnule ofiţer, la dumneavoastră au fost aduşi cei doi tineri ridicaţi în seara asta de la restaurantul Berbecul? Declanşez fără să ezit caseta, cutia neagră, cum a poreclit-o unul dintre noi. — Stimată doamnă… — … domnişoară, mă corectează plăcuta voce râzând. — Stimată domnişoară, reiau eu fraza pe un ton voit curtenitor, în ceea ce mă priveşte, m-am prezentat, deci ştiţi cu cine staţi de vorbă. Vă rog să fiţi amabilă şi să vă prezentaţi şi dumneavoastră. — De ce? ripostează intrigată interlocutoarea. — V-aţi adresat autorităţilor cerând o informaţie. — Poate doriţi să vă prezint şi buletinul? chicoteşte ea amuzată. — Chiar vă rog! Necunoscuta nu-i lipsită de umor: chicotele s-au transformat în râs. — Bine, domnule ofiţer, dacă o să mă dau drept cântăreaţa de muzică uşoară Silvia Dumitrescu, o să mă credeţi? — Daţi-vă! Iarăşi am făcut-o să râdă. După râs, pare să fie o femeiuşcă tânără. — Sunt Irina Mavrocordat. — Sună frumos… o măgulesc eu. — Aş dori să aflu dacă cei doi tineri – Paizu Stan şi Bujorel Necula – se află la dumneavoastră. — Da, domnişoară, sunt la noi, o informez fără reticenţe. — Aş putea să-i văd? — Acum nu, însă mâine, oricând doriţi. Întrebaţi de mine şi vă stau la dispoziţie. — Da’ politicoşi au mai devenit poliţiştii! exclamă ironic necunoscuta. — Au fost ei şi înainte, dar se observa ceva mai greu. Şi, ca să-i dovedesc cât sunt de binevoitor, adaug: — Poate doriţi să le transmit ceva băieţilor? Care dintre ei vă interesează? Domnişoara Irina Mavrocordat, probabil, a căzut pe gânduri. Normal, are ezitări. Nu-mi rămâne decât să aştept să-şi depăşească dilema. După un timp, o aud: — Mai sunteţi pe fir? — Vă ascult. — Mă interesează Bujorel Necula. Comunicaţi-i că am remuşcări, că mâine o să încerc să-l scot din încurcătură. — Adică de la poliţie? — Aţi înţeles bine, domnule ofiţer. Asta-i realitatea: am remuşcări. Dacă n-aş fi întârziat la întâlnire, în mod cert nu s-ar fi abătut asupra lui nenorocirea asta pe care am aflat-o de la unul dintre chelneri. — Deci treceţi pe la noi mâine. — Obişnuiesc să mă ţin de cuvânt, mă asigură domnişoara Mavrocordat. — Sunteţi o prietenă a familiei Necula? — Nu, nu, se apără ea de parcă aş fi speriat-o cu ceva. Vezi, domnule, d’asta nu-i înghit eu pe poliţişti, că sunt prea curioşi. V-am reţinut prea mult. Şi ca să nu am vreo îndoială cu privire la simţămintele ei faţă de poliţişti, îmi trânteşte telefonul în nas. Sunt obişnuit. Nici nu mă întristez, nici nu mă enervez. Abandonez receptorul, deconectez caseta. Chiar dacă Irina Mavrocordat n-o să-şi respecte cuvântul dat, o amintire tot voi păstra din partea ei: vocea înregistrată pe bandă. A supărat-o curiozitatea mea profesională! Păcat! Mi-ar fi plăcut să-i spun că un poliţist căruia îi mor întrebările înainte de a le formula ar trebui să-şi aleagă o altă profesiune. La urma urmei, de ce mi-aş pierde eu timpul cu dumneaei? Şi aşa am destule pe cap. Aşa-numitele cazuri cu autori necunoscuţi îmi scot peri albi. Debutanţii postrevoluţionari în ale infracţiunii sunt mai toţi tineri – o puzderie de minori. Cum, naiba, să-i descoperi, când nu ştii mai nimic despre ei? Ehei, domnişoară Mavrocordat, dacă n-aş fi fost ros de curiozitate! Îi zâmbesc vocii ca unei fotografii, fiind cât p-aci să încep să-i povestesc cum, din întrebare în întrebare, am ajuns să identific în persoana unui adolescent romantic pe autorul unui omor odios, când îşi face apariţia plutonierul-major Avasilichii. — Am terminat, îmi zice cu o vizibilă satisfacţie. Gata, pe ziua de azi îmi ajunge… şi îmi pune pe masă o mapă. Mă uit la ceas: conform asigurărilor primite din partea colonelului Crăciun solii săi s-ar fi cuvenit să-mi bată la uşă. Ajutorul meu îşi cercetează şi el ceasul şi mă dojeneşte clătinând din cap. — Ah, nu vine odată şi ziua dând oi ieşi ca tot, omu’ la pensie! De două ore mă aşteaptă nevasta cu masa pusă… Plec… Punga cu obiectele arestaţilor am încuiat-o în fişetul meu. — Lasă-mi cheia. Pe faţa sa mare, cu pomeţii proeminenţi, aprinsă încă de efortul ascultării lui Paizu şi Necula, răsare o expresie de nedumerire. Îmi predă cheia fără să-mi pună întrebări, deşi una tot îi flutură pe buze: — Deci chestia cu colonelul ţine? — Am şi vorbit cu el. Vor veni să-l ridice… dintr-un moment în altul. — Îl predai chiar? Şi-a mârâit întrebarea. E pe cale să ia foc. Din pricina temperamentului, dar şi a oboselii. — Dacă mi se prezintă forme legale, desigur, îl predau. I-am raportat şi şefului. Informaţia l-a calmat. — Mai e sus? — Mai e! — Bre Mircică, ţine minte ce-ţi spun, cu banditu’ ăsta de Paizu o să mai avem de furcă, chiar dacă-l predai cu forme colonelului. Eşti încă tânăr, bre! Uită-te la mine – am îmbătrânit în uniforma asta… Eu, cu mintea mea, văd că după revoluţie infractorii e mai răi decât înainte şi mai mulţi… E nervos. Deduc că cei doi l-au călcat pe coadă. Numai când e nervos, nea Tudorică face greşeli de acord. — Democraţia… Îi tai avântul, întrerupându-l: — Nea Tudorică, nu băga democraţia în chestia asta! — De ce? Crezi că n-are niciun amestec, nicio legătură? reacţionează plutonierul-major iritat şi mai mult că l-am întrerupt. — Cât nu ştim prea bine ce-i aia democraţie şi cu ce se mănâncă, să nu ne luăm de ea. — Dacă zici dumneata… Acest dumneata e încă un mod prin care nea Tudorică îşi exprimă nemulţumirea faţă de mine, de lumea înconjurătoare. — Eu mai am puţin şi scap, gata, n-o să mai am de lucru cu ei. Însă mătăluţă… Ehei! — De fapt, nea Tudorică, ce vrei să-mi demonstrezi? Am cedat. Mi-a sesizat slăbiciunea. În câteva clipe l-am făcut fericit, mă scrutează victorios. — Că nu e bine nici cu prea multă democraţie. Paizu a băgat cuţitu-n Turcu Cornel. Victima e la Urgenţă. Medici, operaţii, medicamente. Cine plăteşte nota? Statu’! De unde? De la buget! Acu lămureşte-mă şi tu, că eşti mai şcolit decât mine, ce vină are statu’ în povestea de la Berbecul, ca să-i plătească ăstuia spitalizarea? Ce-au vărsat ăştia în vistieria statului ca să se bucure de îngrijire medicală gratuită? Placă veche. Am mai auzit-o în multe împrejurări. Numai în aparenţă pare justă, în esenţă rămâne tributară unei mentalităţi simpliste de a analiza şi înţelege realitatea. Totuşi, îl las pe nea Tudorică să peroreze mai departe, să se descarce, că de asta are, de fapt, nevoie. — O, dacă aş pune mâna şi pe putoarea aia care i-a învrăjbit, i-aş arăta eu ei! I-aș trage câteva scatoalce la fund, că n-ar mai da din el multă vreme. — Şi ar deveni o fată cinstită? Se preface că nu m-a auzit şi o ţine, în continuare, pe a lui. — Mama lor, le-a dat acum Dumnezeu şi paşapoarte! îmi aruncă el în faţă cu o bucurie răutăcioasă, De, vor să călătorească, să vadă lumea… că au dreptu’. N-a muncit ei de s-a spetit?! Ducă-se unde vor! N-am nimic împotrivă. Şi să vină dând le-oi spune eu. Da’ pentru ca să călătorească în lume, au nevoie de bani. De dolari, nu de lei. Iar la negru dai pentru un dolar 120 lei. De unde să-i iei? Şi atunci, pune-te, frăţioare, pe tâlhării, pe jaf, pe spargeri, chiar şi pe omoruri. Că şi leuţul ăsta trebuie să-l iei de undeva, nu-i aşa? Eu atât am avut de spus. Am plecat, Mircică, sunt frânt. Să nu care cumva să mă chemi, de-acasă, că nu vin… că şi pe mine mă apără democraţia. Să trăiţi, dom’ locotenent-major! Am plecat… De data asta se ţine de cuvânt. Iese val-vârtej şi, deşi îmi amintesc că aş fi vrut să-l întreb dacă Paizu ori Necula a pomenit de una Irina Mavrocordat, nu-l întorc din drum. Rămân singur în încăperea asta cu o fereastră-ghişeu ce dă în holul mare de la parterul clădirii, unde patrulează un tânăr subofiţer la început de drum în ale poliţiei. Mă aşteaptă o noapte încă lungă. În ultima vreme, rareori mi-a fost dat să mă odihnesc pe patul de campanie acoperit cu o pătură aspră, cazonă, întins în prelungirea unui birou vechi, care, oricât l-ai curăţa, tot murdar rămâne. Mă uit din nou la ceas: băieţii colonelului Crăciun întârzie. Mă aşez la birou şi trag spre mine mapa lăsată de nea Tudorică. Ceea ce mă surprinde din prima clipă e puţinătatea paginilor: procesul-verbal – nici două file – însoţit de declaraţiile sumare ale lui Paizu şi Necula, apoi de cele ale unui chelner şi ale unui consumator. Le-am răsfoit în grabă, căutând numele Irinei Mavrocordat. Nu l-am găsit şi, ciudat, nu m-am împiedicat nici de un alt nume de femeie. Piesele de la dosar se încheie cu o filă cuprinzând întrebări şi observaţii ale celui care le întocmise, adică ale plutonierului-major Tudor Avasilichii. Aşa că n-am pierdut decât un sfert de oră să-mi formez o idee ceva mai rotundă în legă tură cu încăierarea de la Berbecul. Un incident banal, ca multe altele. Cei trei tineri, care păreau să fie buni prieteni – observaţia aparţine chelnerului Iuilică Păţan – au apărut în local în jurul orei 17, au ocupat o masă şi au comandat coniac. „Le-am spus că n-am decât Milcov, ca să n-avem vorbe la nota de plată, declară chelnerul. Au plătit pe loc. Nu erau gălăgioşi. Vorbeau în şoaptă. Cam după o jumătate de oră, a apărut în local o tânără foarte frumoasă şi elegantă şi care s-a dus direct la masa lor. Băieţii au mai cerut un pahar. Tânăra, în jur de 20—23 de ani, era obişnuită cu băutura: a ras uşor o sută de coniac. Deşi de câteva ori am trecut pe lângă. Masa lor, n-am auzit ce şuşoteau, dar am înţeles că frumoasa venise să le comunice ceva. Singurul lucru pe care l-am observat era că frumoasa îi făcea ochi dulci victimei şi că la un moment dat s-a aplecat spre el şi i-a pus mâna pe genunchi, apoi a dus-o mai sus, că ziceai că ar vrea să-l descheie la pantaloni. A stat cu băieţii cam jumătate de oră. S-a pupat cu ei la despărţire şi a plecat. Afară o aştepta un Audi de toată frumuseţea, cu număr de străinătate. N-am fost de faţă când a izbucnit cearta, că mă dusesem la magazie să iau o navetă cu apă minerală. Când m-am întors, victima era la pământ, iar cei doi, imobilizaţi de consumatori, dar mai ales de nea Fane, bossul, cum îi zicem noi. Precizez că victima e băiatul pe care tânăra îl pipăise.”. Declaraţia consumatorului, un oarecare Oprică Lazăr, era şi mai sumară. Reţinuse şi el apariţia frumoasei, bucuria băieţilor care erau de-acum abţiguiţi. „Eu sunt de părere că cei trei o aşteptau şi sunt sigur că din pricina ei s-au luat la bătaie. Pe cel înjunghiat l-am auzit zicând: „Eu nu mă bag… să fie clar!”. Cel care a dat cu cuţitul e brunetul… Blondul n-a făcut nimic să-l oprească.”. Paizu Macarie, în declaraţia sa, recunoaşte că pumnalul cu declanşare automată îi aparţine, că-i „arma cu care l-am înjunghiat pe Cornel Turcu”. Motivul: „La băutură, odată îmi pierd minţile şi nu mai ştiu ce fac. Nu aveam niciun motiv să bag cuţitu’ în Cornel Turcu (…) că doar mi-e prieten…”. Mai recunoaşte Paizu că el organizase întâlnirea de la Berbecul, că din motive serioase nu poate să zică cine-i fata. „Şi-apoi, ea nu are niciun amestec în scandalul nostru.”. Explicaţia lui Paizu mă determină să-mi întrerup lectura şi să ridic receptorul: formez nervos numărul de telefon al colonelului Crăciun. Îmi răspunde o femeie. O rog, să mi-l dea la telefon pe domnul colonel. „Care colonel, domnule? Aici nu locuieşte niciun colonel Crăciun” precizează femeia pe un ton arţăgos. N-apuc să verific dacă am format corect numărul. Din pricina arţăgoasei: a întrerupt legătura. „Oi fi greşit” îmi spun şi formez din nou numărul, concentrându-mi atenţia asupra discului. De data asta sună în gol. Aştept un minut, două… Chestia mă intrigă. Pocnesc furca şi formez din nou numărul, la fel de atent ca şi înainte. Zadarnic. Ochii îmi cad iarăşi pe ceas. La ora asta, Paizu ar fi trebuit să fie de mult plecat. Nu-mi rămâne decât să mă întorc liniştit la lectura pieselor de la dosar. Bujorel Necula avansează în declaraţia sa câteva date noi: „Declar pe a mea răspundere că domnişoara Neli (aşa s-a recomandat – Neli) nu-i una şi aceeaşi persoană cu fata din fotografia găsită la Paizu.”. Şi mai mărturisea Bujorel Necula, desigur la cererea lui nea Tudorică, următoarele: „N-am observat că domnişoara Neli să-i fi făcut ochi dulci lui Cornel Turcu. Ea avea întâlnire nu cu Paizu, ci cu Cornel, aşa mi s-a părut, îl cunoaşte în orice caz de mult (…) Paizu observase ceva, căci, după plecarea domnişoarei Neli, îl luase la rost pe Cornel Turcu să nu se bage peste legătura lui. Atunci mi-am dat seama că Paizu se ameţise, că pe măsură ce Cornel se apăra, spunând: „Eu nu mă bag” Paizu devenea tot mai violent. Am încercat să-l opresc, dar n-am fost în stare să-l opresc… a băgat cuţitul în Cornel. Regret cele întâmplate.”. Dacă regretul îi este sau nu sincer, rămâne de văzut. Multe declaraţii se încheie cu această formulă: „regret cele întâmplate” care, în miezul ei, ascunde speranţa unor circumstanţe atenuante. În final, însemnările plutonierului-major Avasilichii. Îi cunosc grafia. Scrisul îi devine lăbărţat numai când este nervos sau grăbit. Cred că în seara asta era şi una şi alta. Notaţiile urmau să-i amintească mâine de unde să-şi reia cercetările, dar îmi foloseau şi mie. Citesc: „— Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun. — Să-i fi furat băutura minţile? Eu zic că totuşi trebuie să-l căutăm la cartotecă. — Adevăratul mobil al înjunghierii îl putem afla numai de la Cornel Turcu.”. „Al omorului, nea Tudorică, îi vorbesc eu în gând, am uitat să-ţi spun că victima a murit!”. „— N-am încredere în Bujorel Necula; vrea să pară un bujor, dar cred că-i o mare pramatie.”. Nu văd de ce n-aş recunoaşte – oare pentru a câta oară? – că nea Tudorică, în ciuda inculturii sale în specialitate, are fler… intuieşte rapid punctele vulnerabile sau contradictorii ale unor cazuri. Dacă Paizu este cuprins într-o operaţie secretă iniţiată de acest colonel Crăciun, de ce nu s-a apărat deschis: „Nu răspund la întrebările poliţiei decât în prezenţa domnului colonel Crăciun.”. Atunci, nici noi n-am fi insistat cu întrebările. Iată însă că nea Tudorică, cel care a hotărât de la sine putere să rămână pe viaţă plutonier-major, a urmărit, fără ca eu să i-o cer, această latură contradictorie a cauzei. Constatarea mă îndeamnă să fac o nouă tentativă de a-l găsi pe colonelul Crăciun. Îmi răspunde arţăgoasa, i-am recunoscut imediat timbrul vocii. O rog să-mi dea legătura cu domnul colonel Crăciun. „O clipă!” îmi zice şi după câteva secunde mă ia în primire un bărbat scandalizat: „I-ascultă, nătărăule, dacă nu-mi laşi nevasta în pace, pun procuratura pe urmele tale şi te distrug… te bag în puşcărie şi te decimez (sic) şi, în încheiere, te bag în…!”. M-a înjurat şi-a vărsat omul năduful, după care a trântit receptorul în furcă. Nu mai are niciun rost să repet apelul. Nu încape nicio îndoială că am făcut corect numărul. Ceva nu-i în ondine… ceva începe să-mi pută. Ies din birou şi-i ordon subofiţerului din holul clădirii să mi-l aducă de la arest, cu cătuşe la mâini, pe Paizu Stan. Cinci minute mai târziu, mă aflu faţă-n faţă cu eroul omuciderii de la Berbecul; ochii îi sunt cârpiţi de somn, dar chipul său smead radiază a bucurie. Nu mai are răbdare să-mi aştepte introducerea şi intră tare cu întrebarea: — Au venit să mă ia, nu-i aşa? Îl prind în raza privirilor mele, ameninţătoare în clipele acelea, şi încerc să-i frâng astfel siguranţa. Îi întind receptorul şi-i poruncesc: — Telefonează-i tu colonelului Crăciun! Întreabă-l tu ce are de gând să facă. Până la ora asta nimeni nu s-a prezentat să te ia în primire. Ezită. Îi duc receptorul la ureche. În cele din urmă, formează rar numărul… 10.48.7… Acelaşi număr l-am format şi eu. Devin curios, în liniştea încăperii, aud apelul aparatului. O vreme sună în gol. Paizu închide şi formează din nou numărul. De astă dată are noroc. Îi răspunde arţăgoasa. „Daţi-mi-l pe domnul colonel Crăciun!”. „Imediat.”. Îmi lipesc urechea de receptor, mort de curiozitate. Nu trece mult şi aud: „Mă, te distrug! Auzi? Să-mi laşi nevasta în pace…”. Apreciez că nu e cazul să las convorbirea să se prelungească. Îi iau, receptorul din mână şi-l aşez frumuşel în furcă. — Nu mai pricep nimic, îmi mărturiseşte arestatul dezolat. Doar am vorbit cu el la telefon chiar în după-amiaza asta! — Înainte de Berbecul? Reţin un răspuns afirmativ printr-o vagă mişcare a capului. — Să mai încerc? îmi propune el tulburat, cu un nod în gât. Nu mai e atât de sigur pe el. Sau nu-i decât o falsă observaţie a mea? Că este debusolat, nu încape nicio discuţie. Îi permit să telefoneze: nu se abate de la numărul 10.48.7… L-a format bine. Dar celălalt aparat e mort, de parcă, între timp, cineva l-a deconectat. Descurajat, Paizu mi se adresează fără a mi se uita în ochi, abia auzit: — Nu mai pricep nimic. La orice oră aş fi sunat, îmi răspundea… un ofiţer de serviciu. Şi-a dat seama că s-a creat o situaţie nefirească şi începe să-i fie teamă. Îl simt. În consecinţă, devin mai activ decât la prima ascultare. Îl întreb: — Pe ce stradă îşi are biroul domnul colonel Crăciun? — Am jurat să păstrez secretul relaţiilor noastre. De astă dată, răspunsul lui îmi pare al unui bărbat hotărât să-şi respecte angajamentele şi îi dau dreptate. — Ei, atunci să aşteptăm să vină să te ia. Poate că întârzierea nu-i decât un accident. Îl chem pe subofiţer să-l ducă înapoi la arest, cu precizarea: — Îl vreau în continuare izolat de ceilalţi. Pe faţa-i smeadă, de Sicilian, surprind o grimasă de nedumerire amestecată cu nelinişte. Mai surprind şi un uşor tremur al buzelor. Îşi înghite însă întrebările şi iese din încăpere cu capul în piept, ca un berbec gata de atac. Mă întorc la dosarul întocmit de plutonierul-major Avasilichii şi-l răsfoiesc, ca şi cum în paginile sale aş mai fi putut găsi vreun răspuns edificator. Îmi amintesc că, la telefon, colonelul Crăciun mi-a confirmat existenţa unei misiuni, în zori. Paizu Macarie trebuia să fie în avionul de Paris. Subordonaţii colonelului mai dispun încă de timp pentru a mi-l lua pe Paizu de pe cap. Problema însă e cu totul alta, e cea înscrisă de nea Tudorică în dosar cu litere lăbărţate: Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun. Mie, scurta convorbire cu necunoscutul colonel Crăciun îmi pusese în lumină cel puţin trei legături. Prima: cunoştea dubla identitate a lui Paizu. A doua: era la curent cu încăierarea de la Berbecul, soldată cu înjunghierea mortală a lui Cornel Turcu. În ciuda acestei filiaţii, eram înclinat să acord mai multă credibilitate notaţiei lui nea Tudorică. A treia: se reliefa o contradicţie pe care nu aveam dreptul s-o ignor. Tu, colonel, pregăteşti un agent să-l expediezi la Paris cu cine ştie ce misiune importantă, dar, în acelaşi timp, îl lași să chefuiască, să bea şi să ajungă să comită o infracţiune. Chiar dacă victima e un presupus terorist, fapta criminală a lui Paizu rămâne de necontestat. Să fie întâmplarea de la Berbecul un simplu eveniment nefericit? Desigur, nu vom fi lăsaţi fără răspuns, cu toate că subordonaţii colonelului Crăciun nu mai apar, iar postul de telefon 10.48.7… a fost, ca prin minune, transferat unui alt abonat sau scos din circuit. Cineva bate la uşă. Tresar. Nu sunt mesagerii colonelului Crăciun, ci subofiţerul. Îmi raportează îndeplinirea ordinului şi faptul că al doilea arestat, Necula Bujorel, cere insistent să-mi vorbească. — E agitat, îmi atrage subofiţerul atenţia. Îi este frică, poate unde-i singur în arest. — Ţi-a spus ceva în acest, sens? mă interesez eu. — E o observaţie de-a mea… Vi-l aduc aici sau coborâţi dumneavoastră? — Adu-mi-l aici, în cătuşe! Decizia mea îl miră pe subofiţer şi nu se sfieşte să mă întrebe: — De ce, domnule locotenent-major, că băiatu’ nu-i violent! Bobocii anilor 1989—1990 gândesc, îşi exprimă opiniile. Subofiţerul are dreptate. De ce să-i pună la mâini cătuşe, dacă băiatul e cuminte? — Aşa e… nu e violent. În cazul ăsta, te rog să observi ce mutră o să facă în clipa în care îi pui cătuşele… mă interesează efectul psihologic, reacţia lui. Avem de-a face cu un copil crescut în puf şi fulgi, căruia din scutece nu i-a lipsit nimic… Unuia ca ăsta îi place să stea ceasuri în şir în faţa oglinzii şi să se dichisească. Cum să suporte greutatea morală a cătuşelor? Or, pe mine mă interesează ca tocmai povara asta să-i dezlege limba. Nu ştiu dacă l-am convins. Iese şi după cinci minute se întoarce cu Necula. Bujorel. Mă lasă singur cu el. Nu, n-am greşit scontând pe căderea psihică a arestatului. E ca o cârpă şi nu-şi mai ia ochii de la cătuşe. — Şezi! Îi arăt scaunul. Mă ascultă. Mă aşez şi eu. Las câteva minute să se scurgă. În tăcere, apoi, văzând că tace, îi amintesc că a cerut să mă vadă. — Domnule ofiţer, vă rog să fiţi amabil şi să-mi explicaţi situaţia mea juridică. Până şi vocea îi este moale, ca a unui om vlăguit: vorbeşte şi nu-şi mai ia ochii de pe fiarele de la mâini. — O să-ţi dau o veste proastă: Cornel Turcu a murit. Prin decesul său, situaţia voastră juridică s-a înrăutăţit. În ceea ce te priveşte, ai participat la o omucidere. Ştiu că l-am înfricoşat, chiar asta şi urmăream. — Pot să vă mai rog ceva? Ceva… aparte. Îşi îndreaptă spre mine privirile: cred că mă vede ca prin ceaţă, asemenea unui boxer în situaţia de groggy. — Te ascult… — Aţi binevoi să-i telefonaţi mamei mele? Dar numai mamei şi spuneţi-i, fără ocol, situaţia în care mă aflu. — De ce nu şi tatălui? Îşi coboară iarăşi ochii în pământ: nu-i convine întrebarea şi şovăie dacă să continue sau nu discuţia. — Cu tata sunt în conflict… într-un conflict de neîmpăcat. Încă dinainte de revoluţie… Nu l-am înţeles, nu m-a înţeles. Cu mama însă… Tace. Şi-o fi amintit brusc de ceea ce mi-am amintit şi eu. Numai, că eu n-am niciun motiv să tac. — I-ai furat o bijuterie! Îi urmăresc zbuciumul, şi-l exteriorizează. Iar eu aştept răbdător marea dezvăluire, dar ea întârzie. — O să mă ierte şi o să declare că mi l-a dăruit, îi aud eu cu greu răspunsul. — Ascultă, Bujorel Necula, hai să dăm cărţile pe faţă. De ce te-ai înhăitat cu Paizu Stan? — Înhăitat aţi spus? încearcă fără vlagă să se revolte. A te împrieteni cu un locotenent înseamnă a te înhăita? Doar aţi auzit… — Ce să aud? — Că-i în subordinea unui oarecare colonel Crăciun. Băiatul s-a mai înviorat puţin. Ba mi-a aruncat şi o privire, dornic, se vede, să-mi arate că nu-i lipsit de discernământ. — Am auzit, dar am mai auzit – imprim vocii un accent autoritar – un răspuns al tău la o altă întrebare de-a mea. Să ţi-l amintesc? — Nu-i nevoie. — Ce te-am întrebat? stărui eu. — „Ştii cine-i colonelul Crăciun?”. — Iar tu ce mi-ai răspuns? — „Aud pentru prima oară numele ăsta.”. — Slavă Domnului, ai o memorie bună, Bujorele. Poate îţi mai sare în ajutor şi în alte chestiuni. Cine-i Irina Mavrocordat? — Irina Mavrocordat?! … Nu ştiu. Jur! — Mi-a telefonat şi m-a rugat să-ţi transmit un mesaj din partea ei. — Un mesaj?! Uluirea băiatului îmi pare sinceră. — Da, s-a interesat de tine şi m-a întrebat dacă nu poate să aibă un vorbitor cu tine chiar în seara asta, continui eu pe un ton ce exprimă fără echivoc dorinţa mea de a fi conciliant. Domnişoara Mavrocordat mi-a explicat că din pricina ei ai căzut în nenorocire, că dacă venea la întâlnire la ora fixată, tu n-ai fi ajuns în arestul poliţiei. Mâine o să treacă pe aici. M-a ascultat fascinat, cu gura întredeschisă, obicei rămas probabil din copilărie. — Vă bateţi joc de mine! S-a supărat: o adevărată reacţie-surpriză. Îşi examinează cătuşele şi oftează. — Băiete, eu n-am timp să-mi bat joc de oameni. Ai sau nu o prietenă cu numele ăsta? — Nu! — Totuşi de unde a răsărit în viaţa ta această Irina Mavrocordat? Era la curent cu întâmplarea sângeroasă de la Berbecul, insist eu. Şi pe tine voia să te vadă, nu pe Paizu. — Nu ştiu cine e… Pe onoarea mea că n-am auzit de ea… De ce aş minţi? Să nu te pufnească râsul? Fură din casă, participă la o omucidere şi, poftim, acum invocă onoarea sa! Să nu te pufnească râsul? Numai că noi, poliţiştii, nu putem pufni în râs oricând. — Ţi-e ruşine… nu vrei să te vadă cu cătuşe la mâini. Vrei s-o ocroteşti. — Domnule locotenent, sare Bujorel Necula cuprins de un val de deznădejde, cum să vreau să ocrotesc o fiinţă pe care n-o cunosc? Mă ridic furios de la birou, fac câţiva paşi spre uşă, mă întorc. Arestatul se ridică şi el respectuos în picioare. Îl împing înapoi şi rămân în dreptul său ameninţător, cu mâinile la spate. — Bine, Bujorele, dar pe tipa cu care aţi băut la Berbecul o cunoşti? — O cunosc, recunoaşte el spăşit. — Atunci, cine-i tipa? De ce aţi refuzat să-i dezvăluiţi identitatea? L-am pus pe, jar. Se frământă, degetele mâinilor încătuşate se caută. Zice, într-un târziu, privind într-o parte. — Am jurat să tac. E o colegă de misiune de-a lui Paizu. Domnul colonel Crăciun o să vă dea toate lămuririle. Acest domn colonel Crăciun a început să mă calce pe nervi. — Ai susţinut că nu-l cunoşti. — Am minţit. — Cine ţi-a cerut să juri? — Paizu… — De ce te-ai supus? — Mi-a promis că o să mă ajute prin Crăciun să-mi găsesc de lucru la Paris. Mai fac o plimbare prin încăpere. E limpede, până nu aflu ce-i cu colonelul Crăciun de la un ştiu ce birou secret, n-am cum să descurc iţele. — Aşadar, îmi ceri să te ajut? reiau eu, ceva mai îmbunat, firul întrerupt al convorbirii. — Dacă se poate. — O să încerc… Dar am şi eu o rugăminte: să-mi aşterni pe hârtie tot ce ai susţinut aici… că n-o cunoşti pe Irina Mavrocordat, de ce aţi ocrotit-o pe tipa de la Berbecul şi care-l adevărul în cazul lui Cornel Turcu. De ce Paizu a băgat cuţitul în el… Sper că m-ai înţeles – să n-avem vorbe! – vreau motivul real. Îl chem pe subofiţer, îi cer să-i scoată arestatului cătuşele – se execută pe loc. Îi întind apoi lui Bujorel Necula câteva coli de hârtie şi un pix. — Du-l înapoi la arest! îi ordon subofiţerului. Creează-i condiţii să-şi scrie liniştit memoriile. Rămân din nou singur, mă concentrez asupra unei singure probleme – colonelul Crăciun. Îmi cercetez ceasul şi îmi îngădui să trag o primă concluzie: în planul colonelului trebuie să fi survenit schimbări.

I. O misiune cam bizară Mă pregăteam să plec acasă – era miercuri, deci „program administrativ”, o după-amiază liberă – cînd, pe neaşteptate, mă pomenesc chemat de căpitanul Pan Demetriad, comandantul meu. Am strîmbat din nas... Era patru fără un sfert. Aşa-mi trebuie! De trei sferturi de oră s-ar fi cuvenit să fiu acasă, în patul meu, şi să dorm, şi să dorm... aşa cum militarii numai în vreme de război mai ştiu dormi. Fireşte, între două atacuri. Pe căpitan l-am găsit în picioare, lîngă fereastra deschisă, fumînd îngîndurat. — La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan! îmi anunţ eu prezenţa. Rămîn în poziţie regulamentară, lîngă uşă. Comandantul îmi aruncă o privire scurtă – îmi arată în felul acesta că a luat act de prezenţa mea –, apoi îşi întoarce din nou capul către grădina care înconjoară sediul Comandamentului militar al Capitalei. Nu ştiu ce anume vede el printre tufele de liliac uscate de arşiţa verii, dar datoria mea de locotenent e să aştept. Mă uit la căpitan şi aştept: îi admir statura atletică, costumul uşor, de vară, care-i cade impecabil. De! Pentru el programul administrativ a şi început. Îmi cercetez discret ceasul de la mînă: minutele se scurg. Mă prinde o tuse diplomatică. Dar căpitanul continuă să stea impasibil la fereastră şi să-şi fumeze ţigara. Ai zice că nu m-a auzit. Ce să fac? Aştept, n-am încotro. Pe umerii, ce-i drept puternici, ai ofiţerului de la fereastră apasă răspunderea Biroului 2, într-un cuvînt, a spionajului şi contraspionajului militar de pe tot teritoriul Capitalei. Şi asta în vreme de război, în condiţiile cînd frumosul nostru sediu de la Şosea e înconjurat de numeroasele comandamente ale unor misiuni militare germane şi chiar ale Gestapoului. Ştim mai de mult că aliaţii ne ţin sub o observaţie severă şi variată. Nici noi nu sîntem proşti... la rîndul nostru, îi supraveghem zi şi noapte. În sfîrşit, căpitanul Demetriad îşi iese din încremenire, se întoarce spre mine şi, înainte de a deschide discuţia, striveşte mucul de ţigară într-o scrumieră de cristal. — Ce faci, domnule locotenent? mă cercetează fără grabă din tălpi şi pînă-n creştet, parcă bucuros că, în fine, programul zilei i-a oferit şansa să mă întrebe cum o mai duc. Hm! Îmi cunosc şeful. Întrebarea nu prevesteşte nimic bun. Răspund cam mucalit: — Visător cum sînt din fire, visez, domnule căpitan! — Şi ce visezi dumneata, locotenent Banu? — Un duş rece... un pat ca la mama acasă... apoi o plimbare... căci e o seară de program administrativ. — Cu Margareta? mă întrerupe căpitanul zîmbind amical. — Numai cu ea... — Uite ce-i, Costele, n-ai vrea tu, dacă tot visezi, să mai visezi şi altceva? Ce-ai zice de un vis cazon? Нора!... Nu, nu mă ia peste picior, ci pur şi simplu îmi vorbeşte pe un ton patern, încărcat de tainice nelinişti. — Cum îmi ordonaţi, domnule căpitan! Căci pot să trec fără greutate de la un vis la altul... Numai de puţin somn să fac rost. — Aşa, aşa... Te duci acasă, îţi faci un duş, te bagi în pat, de plecat însă de acasă nici vorbă. Şi ca să ai parte de un vis cît mai... modern, trage telefonul lîngă tine... Deodată simt că ochii căprui, profunzi, ai căpitanului mă ţintuiesc altfel decît în alte dăţi, de parcă ar urmări să-mi transmită fără grai un mesaj de o mare gravitate, codificat cu un cifru nou. Mă pomenesc gîndindu-mă la evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova. Reacţionez prompt: — Dacă socotiţi că e cazul, pot să rămîn pe loc. — Nu, domnule locotenent, tot ce îţi cer e să nu te dezlipeşti de telefon. — Am înţeles! Aştept să-mi spună că pot să mă retrag, dar nu se grăbeşte să mă „concedieze”. Mă iscodeşte mai departe cu o îngîndurare care-mi sporeşte neliniştea, ca puţin mai tîrziu să mă întrebe, lăsînd să-i apară pe faţa arsă de vînturi şi arşiţe un zîmbet vag, ironic. — Cum mai stai cu memoria, locotenent Banu? — Dacă-mi ordonaţi, pot să declam „Scrisoarea a III-a” de la primul vers pînă la ultimul. Zîmbetul i se metamorfozează într-un rîs scurt. — Lasă asta!... „Scrisoarea a III-a” o ştii tu de pe băncile liceului... că ai fost un... tocilar... am aflat eu mai de mult... — Domnule căpitan..., încerc eu să mă apăr, fără să renunţ la aerul mucalit. — Mai bine spune-mi, îţi aminteşti de complexul de date ce decurge din Acţiunea Undele? Căpitanul îmi căută privirile. Acum, nu ştiu datorită cărui gînd, un zîmbet amar i-a răsărit în colţul gurii. Îmi place chipul lui bronzat, de bărbat frumos şi energic. Mobilitatea feţei sale este de-a dreptul uimitoare, ca a unui mare şi experimentat actor. Întrebarea nu mi-a fost pusă aşa, în dorul lelii... Sînt sigur de asta. Deodată aud tăcerea grea ce s-a prăvălit peste noi şi, fără să vreau, mă înfior. Nu răspund, ci raportez: — Domnule căpitan, vă asigur că absolut toate detaliile Acţiunii Undele, care mă privesc, le-am memorat perfect. Dacă doriţi, mă puteţi testa pe loc. Căpitanul îmi stopează avîntul cu un gest blînd: — Nu, domnule locotenent, nu e nevoie de nici un test. Te asigur că am o încredere deplină în memoria dumitale. Vreau doar... Tace. Mă fixează intens cu nişte ochi ce trădează o misterioasă febră interioară. Ce-o fi cu el? De ce a pomenit de Acţiunea Undele? — Ţin doar să te avertizez, n-ar fi exclus ca încă în noaptea asta să-ţi ordon să treci la îndeplinirea misiunii. Fiori de gheaţă prind să-mi alunece pe şira spinării. Nu de teamă, să nu înţelegeţi greşit explozia unei bombe încărcate cu emoţie. Îmi cunosc îndatoririle de ofiţer al Biroului 2 şi, fireşte, ştiu cînd trebuie să pun întrebări. De data asta, gîndesc, e bine să mă abţin, să nu-mi deschid gura şi asta nicidecum pentru că Acţiunea Undele ar avea ca prim obiectiv să-mi pună la încercare capacitatea de a-mi stăpîni întrebările sau de a amuţi pentru o vreme, ci pentru că, deodată, am început să simt în liniştea şi zăpuşeala acestei zile de august plutind ceva... ceva grav şi dramatic. Tulburat... de ргорriilе-mi simţăminte, rostesc: — Domnule căpitan, sînt gata în orice clipă să trec la îndeplinirea misiunii. — Îţi mulţumesc, domnule locotenent. Pînă atunci, du-te acasă.... Avertizeaz-o şi pe Margareta că s-ar putea ca, în seara asta, deci în plin program administrativ, să nu vă puteţi întîlni... Nu de alta... să nu faci fata să aştepte... Trebuie să fim cavaleri, nu-i aşa? — Dacă-i ordin! intru eu din nou în rolul mucalitului. Căpitanul Demetriad îşi aprinde o altă ţigară. Uf! Ce n-aş da să ştiu ce gînduri ascunde sub fruntea lui înaltă! Ca să i-o iau înainte şi să-l fac praf cu intuiţia mea. — Poţi să te retragi, domnule locotenent! Pocnesc din călcîie, fac un stînga împrejur de nota 10 şi ies. Mă copleşeşte subit senzaţia că memoria m-a trădat... încerc să-mi amintesc detalii ale Acţiunii Undele şi nu izbutesc. Mă îngrozesc şi simt cum sîngele îmi îngheaţă în vine.   Ajuns acasă, procedez întocmai cum îmi ceruse comandantul. O chem la telefon pe logodnica mea – Margareta Popovici – şi contramandez, nu fără tristeţe, întîlnirea fixată încă de la ultimul program administiptiv la grădina Flora, unde, dacă ştiai să dansezi, te puteai distra de minune. Se înţelege, dumneaei s-a bosumflat, că eu, aşa şi pe dincolo, nu sînt un băiat serios: adevărat, i-am cerut eu mîna, m-am logodit cu ea, dar... dar... — Ne vedem şi noi o dată pe săptămînă pentru cîteva ore şi atunci tu... N-o întrerup, aş da dovadă de lipsă de tact. O las să-mi reproşeze orice; numai cînd îmi dau seama că a ajuns la fundul sacului trec şi eu la contraatac. O asigur că o iubesc – ceea ce este adevărat – chiar mai mult decît în prima zi – aici de-acum exagerez, nu prea mult totuşi... Mă ascultă ea cît mă ascultă, în cele din urmă, vorbăria mea tot o calcă pe nervi şi, pentru că nu mai are încotro, trebuie să se predea; „ridică mîinile” şi ţipă în receptor de-mi ia auzul: „Fie! Facă-se voia ta. Nu ne rămîne decît să dansăm la bătrîneţe, cînd tu o să suferi de sciatică sau de astm... Aleluia, nu mai mergem nicăieri!” Aşadar, am convins-o, s-a învoit. Să fie însă clar, o altă soluţie nici nu avea. Mă iubeşte doar. Înainte de a pune receptorul în furcă, o rog să nu plece de-acasă, să stea lîngă aparat, căci n-ar fi exclus... „Ce n-ar fi exclus?”, se răsteşte la mine, supărată foc. „Să mergem totuşi să... dansăm!”, o temperez. „Bine, binee! reacţionează ea cu ironie. Uite, iau ghergheful, mă instalez la fereastră şi, în aşteptarea ta, iubitule...”, şi, bang!, îmi închide telefonul în nas. Nu mă supăr. Margareta sau Margo, cum o alint în clipele noastre de tandreţe, mi-a fost în anumite împrejurări de mare folos. Într-o seară, n-o să credeţi, am luat-o cu mine la o mică petrecere dată la vila de la Şosea a căpitanului von Werner, mîna dreaptă a generalului Hansen, şeful Misiunii militare germane în România. Am făcut-o praf pe Margo cu invitaţia mea. „Ce să caut eu acolo, printre nemţii tăi?”, a ripostat după ce şi-a mai venit în fire, făcînd apoi o grimasă de parcă i-aş fi propus, să înghită untură de peşte. Am încîntat-o cu o istorioară din care rezulta cît se poate de clar că, uneori, scopul scuză mijloacele. Dar ea nici pînă în prezent nu ştie cît mi-a fost de folos. Ataşatul militar al Suediei a invitat-o la dans, iar eu m-am simţit, de îndată, dator să fiu cavaler şi s-o invit pe distinsa soţie a suedezului. Şi iată aşa, în timpul unui tango languros, dansat chiar sub acoperişul neamţului, distinsa doamnă suedeză mi-a transmis un important document microfilmat, ascuns într-un tub pe care a doua zi de dimineaţă l-am predat căpitanului Pan Demetriad. De fapt, în seara aceea de neuitat mi-am dat seama că Margo, fată isteaţă, printre altele şi bună cunoscătoare a limbii franceze şi engleze, ar putea să mă ajute la îndeplinirea anumitor misiuni. Cînd i-am împărtăşit comandantului gîndurile mele, a exclamat: „Nu-i rău planul, numai să nu abuzezi...” N-am prea abuzat de sprijinul ei, dar în seara asta, cine ştie... De aceea am şi rugat-o să nu plece de acasă. De-abia după ce am vorbit cu Margo la telefon, am intrat în baie şi mi-am făcut un duş rece. Dincolo de ziduri e un zăduf de-a dreptul greţos. Apa mă mai răcoreşte. În odaia cu storurile trase e umbră, mă întind pe pat şi, după ce mai reflectez un pic la cele discutate cu căpitanul Demetriad, îmi ordon să dorm exact trei ore. Să nu vă mire. Capacitatea mea de a-mi ordona nu numai să dorm, ci şi durata somnului, este rodul unor intense şi răbdătoare exerciţii. Mă uit la ceas – e patru şi jumătate –, închid ochii şi pe dată cad într-un somn profund. Ar fi trebuit să fie şi odihnitor, n-a fost însă să fie. Ce să-i faci, somnul unui militar depinde de comandanţii săi şi nu de el. Mă trezeşte soneria telefonului. Aparatul fiind pe carpetă, lîngă studio, întind mîna şi ridic receptorul. Aud: — Costel! Recunosc glasul căpitanului şi sar din pat. — Am onoarea! Eu sînt... — Duş ţi-ai făcut? — Făcut, domnule căpitan. — Cu Margareta ai vorbit? — Vorbit... — Reiese că numai somnul... ţi-l stric, îmi pare rău... Căpitanul e tulburat, îmi dau seama după modulaţia glasului său. Încearcă să-şi stăpînească emoţia. Uite ce-o să întreprinzi, domnule locotenent... Deci nu e vorba de Acţiunea Undele, îmi zic, dezumflîndu-mă puţin cîte puţin. Păcat! Şi eu, care mă pregătisem sufleteşte... — Vă ascult, domnule căpitan! — Te îmbraci rapid... civil, auzi? Iei un taxi, începe căpitanul să-mi înfăţişeze ce am de făcut, şi o porneşti spre comandament. N-o iei pe drumul tău obişnuit, ci prin Calea Victoriei, cu punctul de pornire Podul Senatului. — Am înţeles! — Stai, că n-am terminat, mă potoleşte şeful şi-l aud cum rîde scurt, cu zgîrcenie. Luînd-o pe Calea Victoriei, vreau să treci în revistă următoarele obiective: Poşta, „Grand-Hotel”, Telefoanele, Palatul regal... Tace brusc. Nu ştiu de ce respiră precipitat. Mi se pare că şovăie. — Auzi, locotenent Banu, glasul îi răsună iar pe fir, cînd ajungi în dreptul Palatului Regal, să deschizi bine ochii şi să „filmezi” cu memoria ta, aia ieşită din comun, tot ce vezi... — Am înţeles! zic. (De fapt, nu prea înţelegeam.) — Mai vezi dacă e ceva mişcare pe la „Splendid-Parc” şi „Athénée Palace”. Pe urmă îţi vezi mai departe de drum şi te opreşti la Mioara. (Mi se pune un nod în gît. E clar, s-a întîmplat ceva. Mioara, în limbajul nostru codificat, reprezintă Legaţia germană.) — Am auzit bine, aţi spus Mioara? întreb cu glasul stins. — Ai auzit bine, mă linişteşte căpitanul Demetriad, te opreşti la Mioara şi iei legătură cu Dinu. Îl întrebi ce personalităţi au intrat şi au ieşit de la Mioara, începînd cu ora cinci. Mă interesează dacă Ciobanu e la Mioara sau dacă ştie pe unde e... Îi comunici lui Dinu că-i trimit doi agenţi de legătură. De acolo, de la el, vii direct la comandament... Ai înţeles? — 'Nţeles! — Acţionează! Mă îmbrac în grabă, cu gîndul la ciudata misiune care, zău, nu mi-e pe profil, căci şi noi, ofiţerii Biroului 2, deşi ne bucurăm de o instruire multilaterală, cunoaştem şi o specializare. Totuşi ştiu că Ciobanu e indicativul baronului Manfred von Killinger, iar Dinu este porecla grupului operativ împuternicit să supravegheze în secret legaţia de pe Calea Victoriei. Dar ceea ce mă intrigă în legătură cu misiunea mea e cu totul altceva... Ce caută Palatul Regal în toată povestea asta şi de ce căpitanul Demetriad, şeful nostru, nu comunică direct, prin telefon, cu Dinu? Nu, nu-mi explic. În cele din urmă, mă mulţumesc să-mi spun: Ei, băiete, o fi un exerciţiu de alarmă ca multe altele! Ies în stradă: soarele coborîse mult... un asfinţit ieşit parcă dintr-un cuptor încins şi nevăzut se întindea leneş şi egal peste tot oraşul. Aerul era fierbinte, clădirile, şi cele mari şi cele mici, dogoreau; smoala trotuarelor continua să fie moale şi să imprime nesfîrşite mulaje de tălpi şi de tocuri. Nu ştiu de ce, mă aşteptam să mă lovesc de un oraş trezit pe neaşteptate, ca şi mine, din somn la o acţiune la fel de neînţeleasă ca şi a mea. Străzile cartierului însă arătau liniştite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiţi de căldură, bucureştenii traşi la umbră mai leneveau în aşteptarea înserării şi a răcorii de peste noapte. Abia cînd ajung la statuia lui Tache Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un „Buick” negru şi împuţit. Mă arunc lîngă şofer cu senzaţia că, liber şi nesilit de nimeni, plonjez într-un cuptor. — Unde să vă duc? Şoferul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o chelie năpădită de pistrui şi de broboane de sudoare, mă priveşte nemulţumit, ca şi cînd l-aş fi deşteptat dintr-o dulce visare. — Mă scoţi în Piaţa Senatului, pe drumul cel mai scurt, precizez şi dau să scot o ţigară din tabacheră, ca să-mi omor timpul. — Domnule, ca să nu avem vorbe, fumători nu iau! sare şoferul, arătîndu-mi încruntat portiera. Dacă nu vă convine... Ştiu să-mi strunesc nervii. Zîmbesc strîmb, îmi ascund tabachera în buzunar. Enervant început de misiune! — Dom-le, dă-i drumu', te previn că mă grăbesc. Şi încă ceva, fii pregătit pentru o cursă lungă... — Dacă domnu' plăteşte... Şoferul bagă maşina în viteză. Un miros nesuferit de benzină îmi umple pe dată nările şi mă indispune. Mă supăr pe rablă, pe urîciosul ei stăpîn, pe ghinionul meu, dar după ce văd cum „Buick”-ul se avîntă pe Calea Moşilor, dispoziţia mi se schimbă: constat că şoferul ăsta nesuferit e un adevărat as al volanului. Execută cu măiestrie un nesfîrşit slalom printre tramvaie, trăsuri, căruţe, chiar şi printre pietoni. Deodată şoferul îşi descleştează gura: — Domnule, sînteţi bucureştean? — Get-beget, mă laud eu. — Ceva nu-i în ordine... nu-mi miroase a bine. Glasul îi este acru, de om nemulţumit de cele din jur. Îl iscodesc pieziş. Transpiraţia îi şiroieşte întruna, de pe chelie pe frunte şi pe obraji, iar de acolo în jos, pe „jgheabul” ridurilor de sub bărbie. Ai zice că transpiră nu din pricina zăpuşelii, ci a gîndurilor. — Unde nu-i ceva în ordine? — În oraş..., în Bucureştiul nostru iubit. — Nu înţeleg. Şoferul micşorează viteza, îmi aruncă o căutătură încordată. Zice: — A ieşit, dom'le, armata din căzărmi... Cînd îţi spun că în oraşul ăsta mort de căldură se petrece ceva! Informaţia nu-i de ignorat. Mă răsucesc de-a binelea spre şofer, iar acesta îmi sesizează dorinţa de a-l trage de limbă. — Armata, zici?! Pe unde ai văzut-o? — Pe şoseaua dinspre Alexandria... s-a pus în mişcare un regiment întreg. Cu echipament de luptă, dom'le! M-am ţinut după coloană... Aşa-i bucureşteanul nostru... că-i şofer, negustor sau doctor, îi place să pălăvrăgească. Uită că ţara-i în război, frontul e la Iaşi, că trebuie să-şi ţină gura. — De unde ştii dumneata că nu-i vorba de o divizie? Mă învăluie din nou cu o privire scurtă şi zeflemitoare: — Păi, dom'le, nu m-am ţinut eu după coloană, nu l-am întrebat eu pe un românaş?! „Sîntem Regimentul 2 călăraşi!”, mi-a răspuns el. Şoferul meu nu bate cîmpii. Regimentul există şi e cantonat în zona de sud a oraşului. — Te pomeneşti că ai întrebat încotro mărşăluiesc? — Nu, că ăsta-i chiar secret militar... O clipă sînt tentat să cred că taximetristul nu întîmplător mi-a ieşit în cale; ca să mă ia peste picior pe tema secretului militar în vreme de război. Ne apropiem de Piaţa Sfîntu Gheorghe. O cercetez cu atenţie. E liniştită. Nici urmă de militari români. Trecătorii îşi văd de-ale lor, fără să se grăbească. Nici un eveniment n-a silit magazinele de pe Lipscani să-şi tragă mai devreme obloanele. — O iau prin Piaţa Unirii? întreabă şoferul cu acelaşi glas ursuz, de parcă eu aş fi fost vinovat de broboanele de sudoare ce-i lăcuiesc chelia. Încuviinţez printr-o clătinare a capului şi-mi dau cu presupusul apropo de acel regiment în marş, văzut de el. — O fi vreun exerciţiu... o alarmă ca multe altele. — Aş! mă contrazice. Ce fel de exerciţiu e ăsta cu muniţie de luptă? Rîde, fireşte, de mine, de naivitatea mea şi, astfel, mă obligă să zăbovesc puţin asupra informaţiei. Deci „Regimentul 2 călăraşi” a ieşit din cazarmă... cu muniţie de luptă. Alarmă reală, falsă? Şi într-o situaţie şi în alta, căpitanul Demetriad trebuia să mă avertizeze. N-a făcut-o. De ce n-a făcut-o? Să fie oare vreo legătură între „inedita” mea misiune şi... — Poftim!... sare în sus şoferul, bucuros că poate să-mi demonstreze că nu-i un palavragiu, aşa cum aş fi fost înclinat să-l socotesc. Poftim, armata ieşită din căzărmi! Într-adevăr, în timp ce maşina înaintează spre Podul Senatului, văd pe partea stîngă a drumului o coloană de infanterişti intrînd în marş pe Calea Rahovei, în dreptul Palatului de Justiţie. Reţin fără dificultate elementele echipamentului de luptă: arme, muniţie, căşti... Exerciţiu? Alarmă reală? Totuşi nimic în jur nu trădează vreun eveniment ieşit din comun. — Ia-o la dreapta, pe Victoriei! îl ghidez pe şofer, iar la Poştă, opreşti! Un minut mai tîrziu, „Buick”-ul frînează în faţa Palatului Poştei. De fapt, ciudata mea misiune care n-are absolut nimic cu Acţiunea Undele de aici începe. Îi cer proprietarului maşinii să mă aştepte. — Dacă nu te mai întorci? Rămîn cu buza friptă, hai? O, ce l-aş mai apuca de reverele hainei şi ce mi l-aş mai scutura de să mă ţină minte, dar omu' e în cămaşă şi aia atacată de sarea transpiraţiei. Ce, am eu mutră de derbedeu bucureştean? S-o şterg fără să-i plătesc? Îi arunc o privire sfidătoare şi-i trîntesc pe banchetă buletinul de populaţie, că mai am vreo cinci bucăţi acasă pe nume diferite. Nu-mi bat capul cu Poşta, nu zăresc nimic suspect la impunătoarele intrări ale clădirii, aşa că traversez în fugă strada. „Grand-Hotel”-ul este ocupat în întregime de aviatorii nemţi. Nu întîmplător, căci undeva în spatele hotelului, la nici o sută de metri, pe străduţa Ilfov, se află sediul Misiunii germane aero, condusă de generalul Gerstenberg. Trec pe lîngă restaurantul „Grand Hotel” şi zăresc din stradă, ca într-o vitrină imensă, feţele vesele ale ofiţerimii germane. Mănîncă crenvurşti îngălbeniţi de muştar şi beau bere din halbe înalte şi grele. De ce m-o fi expediat căpitanul Demetriad într-o asemenea misiune de recunoaştere? Să-i văd pe nemţi cum se îndoapă? Intru în hotel ca un obişnuit al stabilimentului şi mă duc direct la serviciul de recepţie. Un funcţionar blond şi cu ochi albaştri, invalid – mîneca stîngă a hainei e vîrîtă în buzunar – mă întreabă amabil, în româneşte, cu ce poate să-mi fie de folos. Îi răspund fără să şovăi în germana mea fără de cusur. — La ce cameră locuieşte domnul căpitan Willy von Pflug? Desigur, von-ul l-am inventat pe loc, ca să-l oblig pe funcţionar, invalid de război, să deschidă un registru şi să caute în el. În vremea asta eu îmi aprind o ţigară şi-mi rotesc privirile. Pace... „În spaţiul aerian al României linişte deplină!” Hotelul doarme, naiba să-l ia, sau se preface că doarme. În restaurant, obişnuita animaţie a consumatorilor. — Domnule... Sună însă telefonul şi funcţionarul mă abandonează. Dealtfel, ştiu ce vrea să-mi spună, că nici un Herr von Pflug nu locuieşte la „Grand Hotel”. Îl observ cum ridică receptorul şi răspunde... Ascultă... Lasă receptorul jos, se scuză respectuos că mă va lăsa singur pentru un minut, iese de la recepţie şi se îndreaptă spre uşa ce dă în restaurant. Îl aud cum strigă de acolo în germană. „Domnul maior Blum să se prezinte urgent la telefon!” Revine apoi la locul său, urmat de un ofiţer scund şi dolofan. Îl urmăresc: moare de căldură, s-a descheiat la veston, lăsînd să se vadă cămaşa udă de transpiraţie. Strigă milităros în receptor: „Maiorul Blum la telefon!... Da, domnule general!... Cum? (Face o pauză şi-şi ridică ochii spre lampa din tavan). Am înţeles, domnule general!” Aşază receptorul în furcă şi rămîne ca hipnotizat lîngă aparat. Sesizez că s-a schimbat la faţă. De parcă i s-ar fi aplecat brusc. Nici blondului de la recepţie nu i-a scăpat această schimbare şi-l întreabă: „Ce s-a întîmplat, vă este rău?”; „Alarmă, Hans, alarmă!”, îi răspunde maiorul cu bunăvoinţă, ca unui vechi camarad, după care o porneşte grăbit spre restaurant. În sfîrşit, funcţionarul îşi reaminteşte de mine şi, la fel de atent şi de respectuos, îmi comunică: „Regret, maiorul von Pflug nu locuieşte la noi.” Vestea mă „indispune”, mulţumesc şi ies în stradă. După cîţiva paşi mă opresc în dreptul unui geam şi-mi arunc o privire în local: vreo zece ofiţeri de aviaţie s-au ridicat de la mese şi, vizibil nemulţumiţi, se pregătesc să plece. Aşadar, oamenii generalului Gerstenberg au intrat în alertă. Ceva tot am prins. Alarmă la ei... Alarmă la noi... Să fie ceva în legătură cu evoluţia frontului de la Iaşi? Peste drum, şoferul se dăduse jos din maşină şi mă aştepta cu cele două portiere din faţă deschise, ca vehiculul să nu se încingă prea tare pe dinăuntru. Dau să-mi aprind o ţigară. Îmi amintesc că nu-i plac fumătorii şi o ascund enervat în buzunar. Nu vreau să-l pierd pe şofer; aşa ursuz şi nesuferit cum e, am nevoie, mai mult ca oricînd de serviciile lui. Ne aşezăm pe banchetă în acelaşi timp, el oftînd, eu gîndindu-mă la cele ce se petrec în pacea hotelului de vizavi, a oraşului. Da' ce se petrece oare? Şoferul ambreiază şi mi se adresează cu o altă voce, oarecum mai neliniştită: — Nu te supăra, stimate domn, mult n-o să mai pot merge cu dumneata. Se uită la mine să vadă cum reacţionez. Chelia i s-a îmbrobonit din nou. — Cum asta? mă revolt. Ţi-am atras atenţia de cînd am urcat că te aşteaptă o cursă lungă!... — Lungă, scurtă, nu mă priveşte... Vreau, dom'le, să ajung mai repede acasă, la ai mei... Mi-e teamă că în oraş n-o să fie a bună... Deşi simt şi eu acelaşi lucru, mimez indiferenţa: — Fii, domnule, serios! — Sînt! Da' dumneata ştii ce-i în curtea Poştei? S-a înghesuit acolo, pe ne-ve, o companie... de infanterişti! Ce caută acolo? Ha? Păi vezi? S-au concentrat acolo cu un rost... Care-i ăla, dom'le? Poate mi-l spui dumneata. — De un'să ştiu? Fac pe prostul. Înalţ din umeri, iar el îşi continuă peroraţia: — Păi să-ţi zic eu, că dumneata văd că eşti pus pe plimbatelea; ca să-i atace, dom'le, pe nemţii din hotel!... Nu acu', mai pe întuneric. Cum s-o întuneca, gata, şi pornesc la atac! Uf, şoferii! Pe toate le ştiu, cu mult înaintea unor comandanţi. Sau poate m-am aşezat eu lîngă un mare strateg şi n-am băgat încă de seamă? — Bine, omule, de ce să-i atace, că doar ne sînt aliaţi? Şoferul se retrage subit în muţenie, ca într-o carapace. A devenit prudent. S-o fi gîndit că a mers prea departe cu strategia. Prefectura Poliţiei a rămas în urmă. Calea Victoriei este animată, iar terasa Cercului Militar e plină de consumatori. Nu mai pricep nimic. Ne apropiem de obiectivul următor: Palatul Telefoanelor. — Opreşti la Teatrul Naţional! — O să mă mai opreşti dumneata în multe locuri? se îngrijorează şoferul. Ce să cauţi dumneata la Naţional? Ştie oricine că teatrul e închis! Sau nă-i fi bucureştean? — Ţi-am lăsat în gaj buletinul. Acolo scrie dacă sînt sau nu bucureştean. Opreşte maşina unde i-am cerut. Coboară şi el odată cu mine. Ba, mai mult, mă urmăreşte să vadă unde intru. Comportarea mea îl intrigă din ce în ce mai mult. Dacă mă lasă baltă, mă nenoroceşte. Cînd mai prind un alt taxi? Intru în Palatul Telefoanelor prin uşa turnantă. În sala mare a ghişeelor, lume puţină, şi aia liniştită. Nimic nefiresc. Deodată mă simt apucat de cot şi mă răsucesc, oarecum speriat. Mă pomenesc faţă în faţă cu Miron Popa, un camarad de-al meu. Ca şi mine, e în civil... Mă ia deoparte şi abia atunci îmi dau seama cît e de surescitat, ochii îi ard. Miron îmi şopteşte conspirativ: — Mă, Banule, aici se petrece ceva... Am primit ordin să rămîn în zonă şi să observ o eventuală mişcare a unor subunităţi militare germane aflate prin preajmă, în palat şi în jur... Pînă-n prezent e pace, dar... Tace. Iscodeşte imensa sală de relaţii cu publicul. Nu ştiu dacă a surprins ceva. Mă simt iar apucat de cot. — Cred că nemţii ne-au pus gînd rău. — Mai rău decît atît... — Să nu ne ocupe... Presupunerile lui Popa nu mă lasă indiferent. Acum, şi alarmarea ofiţerilor lui Gerstenberg pare să ateste supoziţia camaradului meu. — Cum ţi-a venit ideea asta? — Ei, şi tu, cum mi-a venit?! reacţionează Popa jignit. Directorul telefoanelor a dat ordin să fie blocate toate posturile ce aparţin germanilor... Îţi dai seama ce înseamnă asta? Desigur... cum să nu-mi dau seama? E limpede, în aer pluteşte ceva. Poate că Popa are dreptate. Dacă am fi rupt-o cu nemţii, căpitanul Demetriad m-ar fi trimis să execut Acţiunea Undele... Aşa, comandantul nu m-a pus în temă. Îmi aduc aminte că Misiunea germană are la Telefoane şi o centrală separată, deservită numai de ei. Îl întreb: — Nemţii de la centrala lor s-au prins? — Încă nu... Sînt însă intrigaţi, nu-şi explică defecţiunile tehnice survenite pe anumite circuite... Miron mă conduce către uşa turnantă, iese cu mine în stradă, unde se dezmeticeşte şi se uită lung la mine, iscoditor: — Da' tu, Banule, cu ce treburi pe-acilea, că nu te-am văzut să-ţi plăteşti abonamentul? mă ia el la rost. — Ei, din curiozitate... Tot e program administrativ! Nu insistă să afle mai multe; ne despărţim. Mă uit în jur: clădirea Teatrului National pare părăsită. Pe celălalt trotuar, magazinele sînt deschise: program normal, clienţi înăuntru. Bucureştenii îşi văd nestingheriţi de-ale lor. Ce naiba, nimeni nu simte că ora H e pe cale să explodeze? Tot taximetristul meu rămîne omul cel mai sensibil şi mai bine informat din Bucureşti. Mă îndrept spre el şi-l găsesc mai nervos decît l-am lăsat. — Ce faci, dom'le, pe unde umbli? Crezi că mă pot ţine la infinit de... Ar fi vrut să zică: „de fundul dumitale”, însă şi-a înghiţit vorba. Mă aşez lîngă el şi demarează rapid. — La Palatul regal n-ai vreo treabă? mă întreabă şi un surîs batjocoritor i se iveşte pe chipu-i transpirat. Că văd că ai luat toate palatele la rînd... Cuvintele şoferului mă descumpănesc: aşadar, mă ţine sub observaţie, trage concluzii. Îmi spun însă că ar fi o prostie să-mi pierd umorul. Ripostez: — Cum ai ghicit, nene? Mă aşteaptă regele la cină... — Poate la cina cea de taină! pufneşte în rîs şoferul. Îmi pare rău, dom'le, cred că n-o să poţi să intri în palat: porţile au fost închise, gărzile dublate... Ce-i asta? Nu mai pricep nimic. Omul ăsta şi-a pus în gînd să mă umilească. La urma-urmei, cine-i ofiţer de informaţii, eu sau el? Nu-mi ascund uluirea: — Da' pe-asta cu Palatul regal de la cine ai mai aflat-o? Vesel din cale-afară, şoferul îmi răspunde prompt: — De la o tutungioaică, de pe Luterană, care stă cu ochii pe poarta cea mare din spatele palatului. Şi mai zicea muierea un lucru: că au pătruns comuniştii în palat. — I-auzi, bre?! — Unde nu-i foc, nici fum nu iese! Şoferul micşorează viteza, din curiozitate. Străbatem Piaţa Palatului, iar el izbucneşte victorios: — Ai văzut? Porţile sînt închise. De ce? Nu se închid decît noaptea.... Tutungioaica avea dreptate. Regele e în palat şi cele două porţi de fier forjat s-ar cuveni să fie deschise. Deşi draperiile de la ferestrele corpului central sînt trase, descopăr între ele sclipind linii de lumină – dovadă de activitate, neobişnuită altădată la această oră. — Merg înainte sau rămîi aici la cină? Nu mă supăr că mă ia în balon. Zic liniştit: — Înainte, cu viteză redusă. În schimb, Hotelul „Splendid Parc” – unul din sediile Gestapoului – mă interesează ceva mai mult. Îl desparte de palat o stradă îngustă, numită Imperială. De la ferestrele hotelului, gestapoviştii instalaţi acolo pîndesc fiecare mişcare din palat. — Opreşte! poruncesc cînd taxiul ajunge în faţa Bisericii Albe. Sar din maşină şi alerg către Strada Imperială. Remarc imediat prezenţa a două camioane militare germane, trase în dreptul unei ieşiri secundare a hotelului. Nu întîmplător: soldaţii germani sînt într-un necontenit du-te-vino. N-am nevoie de alte informaţii. Mă întorc în fugă la maşină. Îl găsesc pe şofer frunzărindu-mi buletinul de populaţie. Mi-l înapoiază, privindu-mă chiorîş: — Dom'le, eşti un om curios!... N-am văzut client mai curios ca dumneata!... Te pomeneşti c-o să-mi ceri să opresc şi la Legaţia germană? Replicile şoferului au realmente darul de a mă buimăci. Mă tot ţine „în pumni”. Nu mă pierd însă cu firea. Îi intru în joc, încercînd să-mi ascund cît mai bine frămîntările. — Cum de-ai ghicit? Chiar acolo!... Numai că o să te rog să fii amabil şi să opreşti mai întîi la Ministerul Finanţelor. Şi, instinctiv, duc mîna la buzunarul de la spate, unde ţin ascuns un pistol. Na, că nu l-am luat! Că de, şoferul ăsta – cum s-o fi nimerit oare? – are prea multe feţe. Mi se face „sete” de tutun. Nici n-apuc bine să scot tabachera, că şi aud glasul lui ameninţător: — Dom'le! — Nu, că n-o aprind..., încerc eu copilăreşte să-l domolesc. Mă amăgesc c-o fumez... duc doar ţigara la gură, să simt gustul tutunului. Ştii care-i Palatul Catargi? Întrebarea nu-l ia deloc prin surprindere, ca şi cînd de mult aştepta să i-o pun. Îmi răspunde ca un şcolar silitor: — Palat clădit în 1809, de primul petrolist român, Monteoru, om din popor, pentru fiica sa Eleonora, pe care a măritat-o cu un boier de viţă veche, Catargi.