Haralamb Zincă

 Un caz de disparitie de Haralamb Zinca DIN PARTEA AUTORULUI               Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracţionism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaţionalului, ci animaţi de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noştri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptaşilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat nişte fotografii din care ne priveau doi adolescenţi frumoşi, cu căutături ino­cente şi pure, ne-am simţit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale: – cei doi adolescenţi s-au născut în zilele noastre, au învăţat în şcolile noastre; cum au ajuns la infracţiuni atât de grave? – care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf şi crimă? – ce anume le-a favorizat infracţiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice? A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracţiunii, ci şi a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinţilor, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanşarea altor cazuri nenorocite. Dar însuşi faptul că, în condiţiile generale favorizante unei educaţii sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­caţiei civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de convieţuire – manifestări de parazitism social, dispreţ faţă de muncă, fuga după câştiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecinţe grave. A gândi că procesul educativ se desfăşoară de la sine, fără a iniţia acţiuni concrete, permanente, precum şi a subestima posibilitatea apariţiei unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenţei civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijenţă, atitudine de indiferenţă, de toleranţă faţă de manifestări fie ele chiar şi „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicaţii sociale. Toate acestea pledează pentru creşterea răspunderii factorilor educativi ai societăţii, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ şi social de către şcoală, fami­lie, organizaţii de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficienţă şi fermitate în formarea unei înalte conştiinţe socialiste. De aici şi rosturile anchetelor sociale de faţă, încredinţate tiparului.   UN CAZ DE DISPARIŢIE[1]             Bătrânul părinte a aşteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani. „Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine.” Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariţie... Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină. Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale. Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infrac­ţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei forti­ficaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.       I. O primă greşeală civică     Un părinte, Vasile Ştefan, domiciliat în Bucureşti, recla­mă la 31 martie 1967 dispariţia fiicei, în condiţii care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenţi: Valerica Ştefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamaţia este depusă şi înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniştitoare ale părintelui: „Să mai aştept o zi... încă una... poate că totuşi se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu şi cel mai serios. „Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune, mărturiseşte îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.” Să reţinem aceste cuvinte din încheierea reclamaţiei adresată miliţiei. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofiţerului însărcinat să facă lumină. O obligaţie profesională îl va determina să cerceteze reclamaţia, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mişcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliţie din ţară semnalmentele dispărutei.   Iată-le:   Ştefan Valerica Născută: 1945, martie, 1 Înălţimea: 1,70 m Corpolenţa: slabă Fruntea: înaltă Ochii: dispuşi orizontal, căprui Sprâncenele: arcuite, împreunate Nasul: rectiliniu, mic Gura: mică, buzele subţiri Dinţii: compleţi Bărbia: rotundă Urechile: mari, distanţate Mâinile: normale Picioarele: normale Semne particulare: nu are   Îmbrăcămintea:   Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono Rochie de jerseu de culoare bej Pulover din relon Pantofi din antilopă Ciorapi indeşirabili Poşetă de culoare albă, dreptunghiulară... Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­loraşi organe de urmărire şi fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea şi mai mult operaţiile de căutare şi identificare a cetăţenei Ştefan Valerica. Din acest moment – şi vă rog, stimaţi cititori, să vă imaginaţi ce reprezintă acest lucru pe scară naţională – a fost declanşat un întreg aparat de urmărire. Şi zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din ţară să semnaleze prezenţa tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliţie pentru a-şi completa reclamaţia depusă la 31 martie cu încă o declaraţie. Extrag din declaraţie ideile principale: – Valerica Ştefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate şi nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ţia Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A. – Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătuşa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea şi pe la ea. – Ştefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Braşov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Braşov, în interes de serviciu. Cel puţin aşa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl minţise: plecase la Braşov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale. „Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturiseşte Şt. V. în declaraţia sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, şi probabil că a plecat undeva pentru a-şi face o intervenţie. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.” Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părţi – cea mai revelatoare din declaraţie: Cred că... era însărcinată; aceasta este o presupunere, nu o certitudine; şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu. Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariţie. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofiţer (sau acei ofiţeri), învestit de legile societăţii, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral şi spiritual al Valericăi Şt. Desigur, el are o profesiune, şi încă una grea – e criminalist. Lui şi nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ştefan şi de ce?” Profesiunea îl obligă la însuşirea unei tehnici – să ştie să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuţe. Dar, în acelaşi timp, prin forţa împrejurărilor, el va fi pus în situaţia de a pătrunde şi înţelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci şi psiholog, şi sociolog, şi medic, şi judecător. În consecinţă – am simţit dorinţa de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului. Întrebare: Tovarăşe locotenent-colonel Ştefan Pavel, v-aş ruga să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Aţi lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145/967. Aţi semnat referatul iniţial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-aţi lovit? Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toţi ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ştefan, dar, în acelaşi timp, ne ascundeau, con­ştient sau inconştient, adevăruri care ne-ar fi ajutat şi ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Şt. era departe de a fi unul moral şi acest lucru, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, îl ştiau mătuşa precum şi Ioana Ţipei, prietena Valericăi, şi mai puţin părintele dispărutei. ...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetăţean, să ceri miliţiei să-ţi găsească o fiinţă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalţi în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă şi prejudecăţi. Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole. Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­ţiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii; că şi-a manifestat do­rinţa să plece la Giurgiu. Dar şi aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ştefan Vasile. Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop şi, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tăţile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e şi părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi şi să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greşit din punct de vedere civic prezentând miliţiei acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri şi probabilităţi.       II. A doua greşeală civică     Deci tatăl Valericăi Ştefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetăţeana Marina Bălu, mătuşa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza. Întrebare: În ce relaţii aţi fost cu nepoata dv.? Răspuns: Eram ataşată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am ataşat şi mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei... Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreţinea relaţii intime cu cineva? Răspuns: N-am reuşit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreţinea vreo relaţie intimă cu cineva. Ştiu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Ţipei. Întrebare: Şi dintre colegi? Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam şi eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Şerbu, care a fost şi la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Şerbu fusese la înmormântare şi că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială. Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viaţa nepoatei dv. ne puteţi relata? Răspuns: Cred că era pe la sfârşitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat şi m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă şi să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din faţa casei şi răcise. Întrebare: Şi care era adevărul? Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan... Întrebare: Aţi aflat cine era bărbatul? Răspuns: Atât eu, cât şi fiica şi nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreţinut relaţii, dar n-am reuşit. Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-aţi spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide. Întrebare: Vă daţi seama că orice amănunt intim din viaţa Valericăi Ştefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai ştiţi? Povestiţi-ne! Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu ştiu în ce staţiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Braşov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguţ. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine şi mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare... Întrebare: Chiar într-o deplasare? Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare şi am ţinut să-i atrag atenţia să nu care cumva să facă vreo greşeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greşeală. Întrebare: Cu aceşti amici din Braşov a mai ţinut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Ştiu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Braşov, împreună cu colega ei. Ioana Ţipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el şi ea l-a refuzat. Întrebare: De unde cunoaşteţi acest amănunt? Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că aşteaptă de la Braşov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu şi cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă şi l-am refuzat”. Întrebare: În ultima vreme, n-aţi observat nimic neobişnuit în ţinuta exterioară a nepoatei? Răspuns: Cu toţii am observat, nu cu mult înainte de dis­pariţie, că Valerica începe să se îngraşe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngraşă aşa de mult, întrebare pe care i-am pus-o şi eu şi la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie şi de aceea se îngraşă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puţin. Întrebare: Credeţi că era însărcinată? Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată. Întrebare: Vă gândiţi oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întreţină legături? Răspuns: Ştiu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise şi era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Naşcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are maşină şi de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Naşcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piaţa Unirii şi au mers împreună cu ma­şina. După câte ştiu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat. Întrebare: Totuşi, n-aţi observat nimic neobişnuit în con­duita sa? Răspuns: Neobişnuit?! Să vedeţi, cu o săptămână înainte de dispariţia ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, şi a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniştesc. Întrebare: Când aţi vorbit ultima oară cu Valerica? Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraş, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea. Întrebare: Şi ce i-a spus? Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă nişte cumpă­rături şi că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi. Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani? Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariţie, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei şi că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei. Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariţia Valericăi Ştefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a aşter­nut asupra familiei bătrânului Ştefan – întrebări chinui­toare, nopţi de insomnie, apoi acea nesfârşită şi epuizan­tă aşteptare... Poate totuşi nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuşi se întoarce... Poate că totuşi miliţia are s-o gă­sească. Miliţia, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani şi jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul şi din punct de vedere civic, suntem îndrep­tăţiţi să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autorităţile? Oare mătuşa Valericăi Ştefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce ştia despre nepoată?” Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenţia de o mustra familia Ştefan, şi aşa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor poliţieneşti, un act de nesinceritate. Aşadar, a fost ascultată mătuşa Valericăi Ştefan. Ce motiv ar fi avut miliţia să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariţia nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Şerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecinţă este ascultat şi A. Ş. care, din capul locului, mărturiseşte: a) ...că a trăit cu V. Şt. şi că se întâlnea în zilele libere la ea acasă; b) ...că ştia de avortul spontan suferit de V. Şt. în vara lui 1966; c) ...că a mai trăit cu dispăruta şi după ce s-a întors din concediu; d) ...că din luna octombrie 1966, după apariţia Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile; e) ...că de când Valerica Şt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu ştie unde ar fi putut să dispară. Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – şi o localitate – Braşov. Cercetările se extind. Este ascul­tat şi „bătrânul cavaler” din Braşov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ştefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Braşov.” „Da, i-am reţinut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii Continuându-se cercetările şi la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă şi cu Ioana Ţipei, se constată urmă­toarele: A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcţionară conştiincioasă. În ziua dispariţiei, Valerica Ştefan s-a comportat normal. În cursul dimineţii i-a solicitat şefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Şeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o şedinţă. Totuşi, i-a atras atenţia: „Dacă şedinţa o să se termine mai de­vreme, o să poţi pleca!” în faţa acestui refuz categoric, Valerica Şt. s-a arătat nu numai nemulţumită, ci şi neliniş­tită: se vede treaba, i se strica o combinaţie. Totuşi, V. Şt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă. Ioana Ţipei declară că Valerica Ştefan i-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pentru parastas. La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliţie ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariţie se întruneşte pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor şi a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuţiile: „A fost sau nu Valerica Ştefan, la data dispariţiei, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigaţiile în direcţii exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere şi nu o certitudine.” Şi adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorin­ţa să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere şi nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Braşov declară: „…V. Şt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătuşii? N-ar fi fost exclus, dacă ţinem seama de accidentul din iulie 1966. Şi-apoi, V. Şt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariţia sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii. Şi-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu şi Ioanei Ţipei nu, colegă şi prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Ţipei. Mi-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pen­tru parastas.” Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l ţină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliţiei hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât şi cu Ioana Ţipei. La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. şi rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni. — Aţi văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă? — Ştiu că aceşti bani – 2 000 – îi avea împrumutaţi de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Ţipei. — Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâţia bani? — Nu-mi amintesc... (În declaraţia de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Ţipei, la locul de muncă.) — Să fi întreţinut Valerica Ştefan relaţii intime cu un turist străin? — Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relaţii intime cu un turist străin. (Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătuşii să-i afle un secret nu plăcut, V. Şt. avea toate motivele să se ascundă faţă de M. B.) — În declaraţia sa, cumnatul dv. şi tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă şi că ar fi manifestat dorinţa să plece la Giurgiu”. Mai declară că ştia de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteţi spune? — Imediat după dispariţia Valericăi, am aflat de la Ioana Ţipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcţia Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată... (Observaţi! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi: a) Banii pe care V. Şt. îi avusese asupra ei erau desti­naţi nu parastasului, ci unui alt scop. b) Ioana Ţ. ştia că V. Şt. era însărcinată şi că, în ziua dispariţiei, a plecat în direcţia Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariţia Valericăi. c) Nici mătuşa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliţiei aceste amănunte foarte importante.)   [1] Din motive lesne de înţeles, autorul a schimbat numele unor inşi implicaţi în ancheta de faţă lăsându-le însă neschimbate pe cele ale infractorilor.

Taina Cavalerului de Dolenga de Haralamb Zinca I. Începuturile                                               1     Nu mă simţeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafaţa pământului. N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Trecuseră şapte zile de la numirea mea la Direcţia Generală a Miliţiei. Absolvisem Facultatea de ştiinţe juridice şi fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Şapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredinţat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorinţă vie de a munci, de a acţiona, de a mă afirma. De şapte zile însă mă învârteam încolo şi-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiţi la D.G.M. odată cu mine, acţionau. Li se încredinţaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos şi mă uitam după ei: cerce­tau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, – ah, ce om norocos! – i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia şi alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona şi că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic şi eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Şi în sesiunile de exa­mene îi cădeau întrebările cele mai uşoare. Una dintre cele mai drăguţe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Aşadar, sper că m-am făcut înţeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca şi un pic de ruşine faţă de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredinţat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînţeles. Oricum, ea mă vedea întunecat şi bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicateţe. Acum, dumneavoastră să nu credeţi despre mine că, în acest răstimp, m-am mulţumit să zac şi să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, şeful meu, şi fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredinţeze şi mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare şi mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbda­rea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos şi din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Su­haru. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convin­gere şefului situaţia insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul şefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi şi Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoţie, apoi emoţia mi se risipi şi-i făcu loc unui puternic simţământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l în­treb pe Tătaru dacă nu cumva ştia despre ce-i vorba, dar am renunţat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmo­lise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomeneşti că i-au luat cazul şi vor să mi-l încredinţeze mie!” Gândul mă încântă, mă sur­prinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulţumire, apoi mi se făcu ruşine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!” Maiorul Suharu mă întâmpină prieteneşte, aş spune încurajator, ca şi când ar fi înţeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său şi mă pofti cu amabilitate să iau loc. — Tovarăşe Conta, ai aşteptat cât ai aşteptat, dar ţi-a venit şi dumitale rândul. Ochii maiorului, cenuşii şi vioi, cu pleoape uşor congestionate, mă fixară ca şi cum ar fi vrut să-mi descopere reacţia. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoştinţă că Tătaru a eşuat, gândi eu, şi că a emis un ordin să mi se predea mie dosa­rul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subţire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanţă: „Dosar nr. 5783”. — Este vorba, tovarăşe Conta, de un fals în acte publice. — Un fals în acte publice?! izbucni eu deopo­trivă de uimit şi de dezamăgit. — Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetăţeni în etate, soţ şi soţie şi-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oare­care Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile şi Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie iniţiativă şi au făcut declaraţii complete. Maiorul vorbea rar, apăsând pe anumite cuvinte. Vorbea şi nu-şi lua ochii de la mine. Iar eu mă simţeam aidoma unui balon ce se dezumflă. Pe măsură ce înţelegeam „substanţa” dosarului nr. „5783”, îmi spuneam iarăşi că sunt un mare ghinio­nist. Fiind convins că maiorul Suharu pricepuse cauzele tristeţii mele, ascultam şi mai întunecat. „Numai de n-ar deschide o paranteză pe tema ne­mulţumirii mele!” gândi, nu fără un simţământ de stinghereală. — Ce-i cu dumneata, tovarăşe Conta, nu te simţi bine? Nu suporţi căldurile? Da, e prea cald. E o vară toridă cum n-a mai fost de mult... I-am fost recunoscător maiorului. Nemulţumirea mea o pusese pe seama căldurii, ocolind cu tact o discuţie care m-ar fi pus într-o situaţie penibilă. M-au năpădit brusc sudorile. Îmi scosei batista şi, tamponându-mi fruntea, murmurai: — Aşa e, suport greu căldurile... — Iei în primire dosarul, îl studiezi cu atenţie, îţi faci un plan de anchetă şi deschizi o acţiune. Ai înţeles? — Da, să trăiţi! Maiorul Suharu, îmbărbătându-mă cu acelaşi surâs prietenesc, mi-a întins dosarul. Şeful s-a pre­făcut că nu observă mutra mea amară. Totuşi, la despărţire, m-a sfătuit: — Bea ceaiuri: răcoresc şi ţin de sete. Ai vreo întrebare? Am dat din cap în semn că totu-i limpede, apoi m-am ridicat din fotoliu. — Am să studiez dosarul şi voi proceda în consecinţă, am adăugat eu cu o voce care se voia energică. — Te rog să mă ţii la curent! E prima dumitale misiune... Îţi doresc din toată inima succes... Maiorul s-a ridicat şi mi-a întins mâna. Când am ajuns în dreptul uşii, mi-a atras atenţia: — Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul... — Am înţeles, să trăiţi! Dincolo de uşă, mă opri pentru câteva clipe, îmi venea să urlu de ciudă. Descoperisem că eram un om slab. Să nu-mi pot stăpâni în faţa şefu­lui nemulţumirea? Oricât ar fi fost ea de îndrep­tăţită, era de datoria mea să mă stăpânesc. Da, să nu vă mire, consideram nemulţumirea mea îndrep­tăţită. Şapte zile am aşteptat pentru ca, în cele din urmă, să mi se încredinţeze spre rezolvare un dosar... rahitic. Deşi ştiam că în obligaţiile mele intra şi rezolvarea unor asemenea dosare, m-am simţit totuşi umilit. Tătaru avea de rezolvat o dublă crimă urmată de o sinucidere, iar eu... Mi-am spus că ar trebui să mă retrag cu dosarul „5783” într-un colţ cât mai ferit, căci nu voiam să dau ochi cu ceilalţi colegi de facultate. Îmi închipuiam întrebările lor ironice şi mă îmbărbătam copilă­reşte. Ce mai, toată lumea se unise împotriva mea. Unde aş puţea găsi un colţişor cât mai ferit? De cum intrai în birou, mă lovi de Niţescu, un alt fost coleg de studenţie: — Ei, Virgile, cum e... un dosar gras? De felul său Niţescu e un om simpatic, modest, la locul său. În clipa aceea însă mi s-a părut aro­gant şi nesuferit. Aş fi vrut să-i arunc câteva vorbe care să-l usture. M-am mulţumit să-mi strâng gura, simţindu-mi buzele pline cum se topesc într-o linie subţire şi rea. Aruncai dispreţuitor dosarul pe birou. — Aha, zise Niţescu cu un anumit subînţeles, pricep. Atunci îmi scăpă o înjurătură. — Înjură-mă, Virgile, dacă asta te poate linişti. Te las. La revedere! Îl înjurai din nou. — Aşa, băiete! Zi-i din toată inima, mă în­demnă Niţescu, părăsind vesel încăperea. Unde să mă retrag? Unde să mă izolez? Gândul mi se părea acum nu numai naiv, ci şi ridicol. Aşa că mă aşezai la biroul meu, deschisei cu duşmă­nie dosarul şi începui să-l citesc, tot în duşmănie. Doi soţi, Vasile şi Lucia Tulpan, relatau cum au ajuns să-l cunoască pe falsificatorul Andrei Mir schi şi cum acesta le furnizase certificatele de vechime în câmpul muncii. Când am terminat lectura pieselor de la dosar, m-a cuprins o milă nemărginită faţă de propria-mi persoană. Cazul încredinţat era ca şi rezolvat... Cuvintele şefului: „Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul” aveau acum în urechea mea o rezonanţă ironică. Ce greutăţi ar mai fi putut să se ivească? Doar şeful ştie mai bine decât mine că dosarul era ca şi rezol­vat. Am hotărât să-mi încep cercetările cu audierea soţilor Tulpan.

Si a fost ora H de Haralamb Zinca I. Preludiu               1 Dintr-o filă de calendar:   Miercuri 23 August 1944 Soarele răsare la 5.28 Apune la 19.08   La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale So­cietăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frec­venţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!” La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României. După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deş­tepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenun­cheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoa­ne, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:   Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău...   După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.     2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forţa miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenţi pe vânzătorii de ziare. De era marţi sau vineri, joi sau duminică, existenţa lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temaţi să trăiască una şi aceeaşi zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivniţe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, şi se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu şi Sărindar, de unde îşi luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureştenilor acelor zile. Începuse o nouă zi, cu un cer adânc şi un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată oraşul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârşit, strigându-şi marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diţie specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diţie specială! Ia comunicatu’! ’Diţie specială! Curentuu’!   O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obişnuiţi să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colţul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­ţiilor militare. Citeai:   Comandamentul de căpetenie al armatei   Comunicat asupra operaţiunilor din ziua de 22 august   La sud-vest de Tiraspol şi pe frontul Moldovei, între Prut şi Siret, trupele române şi germane se află în lupte grele cu puter­nice forţe de infanterie şi care de luptă sovietice. După lupte foarte grele cu un inamic superior, oraşul Iaşi a fost pierdut. În dimineaţa zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanţa. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.   Era cald, zăduf, deşi soarele nu se înălţase încă. Pe cer nici un nor, dar simţeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îţi plăcea să te lauzi că eşti un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puţin în­grijorat: de ce Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-şi mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obişnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”? Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îţi aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău şi Bucureşti. Te hărţuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri şi găseai: Şoşoni bărbăteşti – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette. Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunţă: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, faţă de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniştile erau aceleaşi. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ţi se părea, canonada tunurilor şi te întrebai ce se va alege din tine, din familia şi ţara ta. Şi găseai: ...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuinţând piatra naturală sub formă de boltă la construcţia acoperişului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar şi clădiri de locuit. ...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuţă. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ţi că Tarzan... era frumos şi temerar ca însuşi Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor. ...Articolul Fiţi eleganţi, domnilor! în ale cărui rânduri ţi se dezvăluia că: Contrar celor ştiute până acum, moda evoluează şi ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influenţează moda. Croiala se simplifică... Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 şi-l intitulase: Nevrozismul, sexul şi sexualitatea. Aşteptai ziarul de la primul ceas al dimineţii. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îţi formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările şi deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranţa că, în sfârşit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îţi oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfăţişând noua armă „V-1” gata de a-şi lua zborul spre Anglia. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare. Ca să mai uiţi întrebările ce te mistuiau ca nişte flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele: – Quartetul vienez – Fiii marchizului – Doamna şi mortul – Masca lui Borgia – Scandal la Neapole sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi şi să te amuzi la spectacolele: – Adăpostul Giocondei – În spaţiul „Alhambrei” linişte deplină – O raită prin rai sau îţi recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câştigi 100.000 lei. În grija lor pentru reuşita ta în viaţă îţi săreau în ajutor şi cu un pronostic: joacă pe Aramă şi Cerbus şi-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diţie specială! Era cald, iar „ziariştii” alergau năduşind pe străzile Capita­lei, împărţind oamenilor cuvinte moarte.     3 SIGURANŢA STATULUI 10 aprilie 1943     NOTĂ   În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor şi „slugii” sale Antonescu. În acest ziar, apărut în condiţii tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate naţională şi contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemţilor...   În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustaţă tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulţumită: în sfârşit, un chiriaş care, odată înţeleşi asu­pra preţului, va fi în stare să-i plătească chiria pe şase luni înainte. Avea nevoie de bani. Şi-apoi, îi ştia pe nemţi buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamţul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt. După ce proprietăreasa îl duse şi la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt şi câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulţumi neamţul, deşi conversaţia se pur­tase până atunci în româneşte. „O să-mi permiteţi să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un uşor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveţi copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soţia mea e suferindă”. Deşi îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Şi faptul că neamţul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Aşa cum sperase, noul chi­riaş îi achită chiria pentru şase luni. Două sau trei zile mai târziu, domnul şi doamna Schmidt se mutară în noua lor locuinţă de pe strada Şcoala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră şi un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spaţiul vital” câştigat pe neaşteptate. Curând, chiriaşul tocmi câţiva muncitori să-i construiască în mijlocul curţii, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână şi domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, îşi instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaş – un tânăr firav, cu o faţă palidă, bolnăvicioasă. Şi doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el şi soţia sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriţi ieşind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-şi trădeze în nici un chip existenţa. Într-una din nopţi, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinţei sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate şi, în prezenţa doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca nişte ciolane negre ale unui „boston” şi le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din acelaşi dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieşiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acurateţe, ca într-o zeţărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecţionări tehnice, maşina funcţiona fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi lipească urechea de zidul casei. Aşa îşi începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moşu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soţia sa – Mimi şi tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluţionară. Mini-gazeta, iniţiată în 1942, atrăgea atenţia cititorului român nu numai prin conţinutul său, ci şi prin acurateţea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuinţă a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumaţi nr. 44. Fără să fi fost în cunoştinţă de cauză, un cunoscut general bucureştean ocrotise cu prestigiul personalităţii sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliţia de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieşise la iveală un mic tripou şi se lăsase cu un scandal în înalta societate. Cei trei tipografi, cărora partidul le încredinţase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu ştiau cărui fapt se datora apariţia poliţiei antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziţia firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliţia se mulţumise cu ceea ce găsise pe masa de joc şi cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restrişte, îşi permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moşului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane şi italiene. În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariţie, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenţii versaţi ai Ser­viciului secret angrenaţi, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operaţia anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă şi de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiştii lui Eugen Cristescu. Şi nu nu­mai specialiştii S.S.I.-ului, ci şi agenţii Gestapoului aflaţi pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfăşurate paralel şi fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din ţară şi din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipăreşte peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului. Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în Bucureşti, pe strada Şcoala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soţia sa şi Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ţinea numai unul şi acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceştia, unde locuiau, nu ştiau, nici nu voiau să ştie. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moşului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută şi interzisă. Tot „Moşul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moşul” şi „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare. „Frau Schmidt” îşi avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piaţă, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemţoaică” rece şi retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca şi soţul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul şi ora stabilite dinainte cu tovarăşul „Romeo”, în timp ce soţul ei transmitea pachetele tovarăşei „Julieta”. Nu o dată, soţii Pâncu, revenind acasă după asemenea expediţii riscante, se întrebau stăpâniţi de o curiozitate fireasca: Oare Romeo şi Julieta se cunosc? Oare Romeo ştie că exista şi o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiţi? În sihăstria locuinţei lor, se mulţumeau să-şi potolească curiozitatea cu tot felul de supoziţii. Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiaşi pereţi, aceleaşi obiecte şi tablouri ziua şi noaptea... noaptea şi ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ţei ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului... Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în şir şi nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras. În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarăşul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului. Dimineaţa zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi şi se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare. În liniştea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.     4 Un subofiţer îi aducea ziarele şi i le punea pe birou, me­reu în acelaşi loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulţumea sec şi parcă fără plăcere. Subofiţerul se retrăgea abia auzit. Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze şi să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-şi petreacă liniştit ziua. I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheaţă. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neştire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În faţa sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informaţii al baronului una şi aceeaşi mi­siune: citea presa, încercând să detecteze şi să determine, prin mijlocirea ziarelor şi revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun. Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner îşi aprinse un trabuc subţire cât o macaroană şi se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-şi îngăduia să caşte, deşi ziarele româneşti i se pă­reau şterse şi neinteresante. Când şi când lua de pe birou câte un creion şi încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunţ: „Curtea Marţială a C.M.C.[1] aduce la cu­noştinţa generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitaţie publică”. Nu-i plăceau asemenea anunţuri. Prefera să le încercuiască şi să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitaţie militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj. Citea destul de repede, dar nu fără atenţie. Avea un fler aparte, ştia către care rubrici să-şi îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colţul refugiaţi­lor”, depistă două anunţuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găeteşti-Ilfov”, se spunea în primul anunţ; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din Bucureşti. Îi displăcea rezonanţa celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-şi încarce conştiinţa? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-şi bată capul ca să afle cine şi ce se ascunde în dosul celor două anunţuri. Îi căzu în mână şi un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Ştia ce se găseşte în el. Serviciul secret de informaţii, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subţire – de unde oare? – cu aceleaşi mişcări sigure, de automat, se apuca, aşa cum îi indicau instrucţiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944: „– Blocul partidelor şi datoria României în ceasul de faţă – Lupta de descătuşare a poporului român – Universitatea română vorbeşte! – Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ţii şi ofiţerii români – Guvernul cere cămăşi, izmene şi ciorapi – La fabrica „Matern” – În regiunea petroliferă – Apelul către Armata germană al foştilor comandanţi ai trupelor germane de pe frontul central – Să luptam pentru salvarea deţinuţilor patrioţi – Moartea la „Marele Cartier” – Declaraţia D-lui Molotov despre poziţia URSS faţă de Polonia – Ştiri din Franţa, Italia, Iugoslavia şi Polonia.” Terminându-şi treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbeşte” şi citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viaţa culturală a ţării – savanţi cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală şi intelectuală în rândurile studenţilor – s-au unit în această mare manifestare. Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Îşi notă într-un carneţel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situaţia în presa română este liniş­titoare”. Către ora 11 se ridică de la birou şi plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.     [1] Comandamentul Militar al Capitalei

I. Un personaj senzaţional 1 Uşa se deschise încet, şovăitor, aproape fără zgomot. Deşi cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simţi mişcarea şi-şi ridică brusc privirile mânioase: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist? Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufleteşte să sară din fotoliu şi să explodeze cu vorbe grele. Ştia că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije – consecinţele erau previzibile – dar nu-i păsa. Camelia însă, ştiind că nu avea cum să evite „catastrofa”, se opri prudentă în pragul uşii. — Mami, încercă ea să-şi îmbuneze soţul, poştaşul zice că are o scrisoare din străinătate şi vrea să ţi-o predea numai ţie. Mâna femeii apucase clanţa, gata, la nevoie, să folosească uşa drept pavăză. Informaţia atât de banală prin noutatea sa îl dezorientă pe scriitor; se aştepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poştaş, pe care-l cunoştea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios – nea Ilie Sparanghel – izbutise să-i tulbure lucrul. — Să-i fi explicat şi tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiaşi dezorientări. De fapt nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului ce-l „pieptăna”, mai rătăcea pe urmele agentului „B-39”. Descumpănită, la rându-i, de reacţia neobişnuit de calmă a soţului, Camelia îl lămuri: — Crezi că nu i-am explicat? A văzut însă din stradă lumina de pe birou aprinsă. „Hai, explodează! se îmbărbăta Corneliu Cara, sincer indispus de destinul său nefericit. Nimeni în casa asta nu mă ocroteşte! Nici măcar Camelia... Ah, Dumnezeule, unde să-mi găsesc liniştea?! Hai, sari în sus! Ce mai stai? Explodează odată!” Întârzia să explodeze şi se gândea cu mâhnire că era un om pierdut, lipsit de voinţă, că „pulberea” se scursese din el ca dintr-un butoi ciuruit. Întrebă dramatic: — Unde-i dumnealui? — În vestibul. Văzându-şi soţul ridicându-se şi ieşind de după birou suspect de liniştit, Camelia, socoti că ar da dovadă de înţelepciune dacă s-ar retrage cât mai repede în altă încăpere. Într-adevăr, în timp ce se îndrepta cu mâinile înfundate în buzunarele halatului spre vestibul, Cara rânji răutăcios, ba chiar ameninţător: — Ce-i, nea Sparanghel, ce s-a întâmplat? — Să trăiţi! rosti poştaşul pe un ton milităros. Mirosea puternic a transpiraţie acest bărbat scund şi vânjos, care se apropia de anul pensionării... Ţinea în mână, ca pe un loz câştigător, un plic încărcat cu timbre multe, multicolore. Păi, ce să se întâmple? Am o recomandată şi trebuie să-mi semnaţi de primire. — Bine, nea Sparanghel, treabă-i asta, pentru un fleac mă ridici de la creaţie? Ce, semnătura nevesti-mi nu-i bună, nu-i legală? Abia acum simţi Cara furia urcând în el încet şi sigur. „Ah, mi s-a aprins fitilul!” îşi spuse bucuros. Poştaşul însă îl „dezamorsă” imediat, neştiind ce faptă bună săvârşea: îi înmână scrisoarea din străinătate, dar în clipa următoare scoase şi o carte din taşca doldora de corespondenţă. — Am o nepoată, începu poştaşul să-i povestească, din partea băiatului, Viorica Sparanghel, fată cuminte, săraca, silitoare. M-a rugat să vă iau o semnătură pe cartea asta. Scriitorul recunoscu coperta romanului „Soarele a murit în zori” şi vorbele lui Ilie Sparanghel îl înmuiară. Dintr-un foc, poştaşul atinsese „călcâiul lui Ahile”. Nimic nu-i mângâia mai mult orgoliul literar decât rugămintea cititorilor de a le da autografe. — Intră, nea Ilie, intră, da’ te rog! Se opriră în sufragerie unde Cara, în timp ce nea Sparanghel îl informă că nepoată-sa păstra în bibliotecă toate romanele sale, scria pe cartea vizibil citită, o lungă dedicaţie. — Face şi poezii fata... Eu aşa zic, că are talent. La gândul că poştaşul ar putea să-i adreseze rugămintea de a citi versurile genialei sale nepoate, Cara se îngrozi. „Hm! O poetă, Viorica Sparanghel, ne mai lipseşte la Uniune! – se grăbi să se apere expediindu-şi oaspetele. — Nea Sparanghel, mă pricep eu la multe, dar la poezii nu... Să încerce fata pe la vreun cenaclu. Puţin mai târziu, retras în semiobscuritatea camerei de lucru, Cara cercetă plicul acela lunguieţ, confecţionat dintr-o hârtie fină, marcat „Par avion”. Fusese expediat, aşa cum indicau mărcile poştale, taman din Insulele Bermude. „Dar n-am pe nimeni acolo!” exclamă el citind. Simţi un miros vag de parfum. Duse plicul la nas şi-l mirosi. „Hm!... Parfum… Ia te uită, dom’le, o femeie din Bermude a aflat de existenţa mea!” Se folosi de „sabia din Toledo” ca de un bisturiu şi deschise plicul. Gesturile sale încete şi delicate îi erau dictate de acel vag şi tulburător parfum venit de departe. Găsi o scrisoare bătută la maşină cu o acurateţe pe care nu puteai să n-o remarci. Se apucă să citească.   „Stimate domnule Cara, În urmă cu două săptămâni am primit din partea bunului meu prieten Sir W. B., un exemplar din cartea scrisă de Dv. „Soarele a murit în zori”. Lectura volumului a reprezentat pentru mine o mare şi neaşteptată surpriză. Mă împăcasem de mult cu gândul că Radu Doinaş a fost dat pentru totdeauna uitării. Şi, dintr-o dată, cartea Dv.! Am citit-o cu un legitim interes, dar mai ales cu emoţie. E drept, în carte sunt multe inexactităţi cu privire la personalitatea eroului, dar, în linii mari, v-aţi atins ţelul. Desigur, pentru dv. sunt o necunoscută... Şi poate că aş fi continuat să rămân în anonimat dacă, în finalul volumului, n-aş fi aflat promisiunea Dv. de a scrie şi o a doua carte, dedicată tot lui Radu Doinaş şi, după modesta mea părere, intitulată nu prea fericit „Pe urmele agentului „B-39”. După o îndelungată chibzuinţă, m-am decis să vă scriu, pentru a vă oferi sprijinul în clarificarea unor date obscure sau delicate privind personalitatea lui Radu Doinaş. De asemenea, cred că mai pot să vă fiu de folos în eliminarea din carte a unor inexactităţi. N-am nici un motiv a vă ascunde că, înainte de a vă adresa prezenta scrisoare, m-am consultat şi cu Sir W.B. care, printre altele, a fost de părere să ies din umbră şi să încerc să vă fiu de folos, bineînţeles, dacă veţi binevoi să acceptaţi sprijinul meu dezinteresat. Mă obligă la acest act, în primul rând, memoria celui ce a fost Radu Doinaş. Vă rog să-mi expediaţi răspunsul Dv. la următoarea adresă: Paris, XVI, Căsuţa poştală CR 412, d-lui Efraim Zapata.   Insulele Bermude                                                                                   Cu stimă, 10 decembrie 1977                                                       JULIETTE DE BEAUMONT   Corneliu Cara mai citi o dată incredibila scrisoare, o lăsă să-i cadă din mână şi împietri în fotoliu, fixând cu ochi speriaţi cele 350 de pagini bătute la maşină ale manuscrisului „Pe urmele agentului „B-39”. Îl corecta pentru a-l preda, în sfârşit, editurii. Trei sute cincizeci de pagini scrise, transcrise şi retranscrise! Socotise cartea încheiată şi începuse să se gândească intens la proiectul cărţii următoare. Iar acum această scrisoare! O simplă coală de hârtie, ce-i drept parfumată, cuprinzând exact 21 de rânduri! Buturuga mică ce voia să-i răstoarne „carul” făurit cu atâta trudă! Juliette de Beaumont! În îndelunga şi întortocheata sa documentare nu-i întâlnise numele. Nume francez... Scris românesc, mai mult decât corect... Îi scria cu nonşalanţă: De asemenea, cred că vă pot fi de folos în eliminarea unor inexactităţi. Recitirea acestor rânduri îl scoaseră pe Cara din încremenire. Se pomeni bătând cu pumnul în birou şi ţipând cuprins de furie: „Da’ cum de îţi permiţi, cucoană? Auzi vorbă! Inexactităţi?! Dumneaei, „contesa” de Beaumont din Bermude, vrea să mi le elimine?” Începu să umble nervos prin încăpere, cu mâinile la spate, cu capul în piept, ca un berbec aţâţat... „Ia te uită, îşi spunea, vrea să-mi torpileze cartea!... Am lucrat zi şi noapte. Am răscolit arhive străine... Unde mi-ai fost până acum „doamnă contesă”? Nu, nu! Nu ştiu nimic, n-am primit nici o scrisoare, şi gata! Mâine duc manuscrisul la editură...” Se opri în dreptul biroului. La lumina puternică a lămpii constată că ajunsese cu corecturile la pagina 291. Cara citi de la distanţă fraza: Pe Doinaş îl încerca o bucurie ascunsă: la câţiva paşi de el se afla enigmaticul doctor Tester. Spionul personal al lui Himmler? Sau al Intelligence-Service-ului? Sau poate agent dublu, triplu? Încântat de întrebările eroului său, Cara pocni cu palma peste manuscris şi hotărî: „Îl predau... chiar mâine îl predau! Toate observaţiile pe urmă... pe urmă... Nu mă mai întorc din drum!” Ridică de pe birou scrisoarea doamnei de Beaumont: degaja acel vag şi misterios parfum. „De unde ai răsărit, cucoană?” Îşi aminti că Radu Doinaş, în marea aventură a vieţii sale, avusese de-a face cu multe femei. Iar el, scriitorul, luptând cu documentele, cu investigaţiile pe teren, le identificase. Însă nici una din ele nu-i amintea de expeditoarea scrisorii din Bermude. Că Juliette de Beaumont este româncă nu mai încăpea îndoială. Imediat reveni asupra hotărârii. De ce româncă? Juliette de Beaumont putea foarte bine să fi apelat, de pildă, la serviciile unui român... ale unui secretar particular... De ce nu? Ochii îi alunecară din nou pe pagina 291. Ca într-o subterană confruntare, scrisoarea doamnei de Beaumont se afla în apropierea manuscrisului. O vreme, Cara cumpăni... „E adevărat, îşi zise, fără a fi un afemeiat, Radu Doinaş a fost silit – da, da, silit, ăsta e cuvântul cel mai potrivit – să se încurce cu multe femei... Totuşi, în viaţa lui lipseşte marea dragoste... spioana Mata Hari!... Sau faimoasa Pisică... Nu cumva tocmai această nobilă doamnă de Beaumont a fost femeia visurilor sale?...” Înţelese că fără sfatul colonelului Panait nu va fi în stare să iasă din dilemă şi să ia vreo hotărâre. Concluzia îl temperă pe loc. 2 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Discuţie cu colonelul Panait, în prezenţa lui Lucian şi Frunză. S-a citit scrisoarea doamnei de Beaumont. Cei trei s-au amuzat copios. Ba col. şi-a permis şi o ironie: „Întotdeauna ai avut succes la femei!” Iar Lucian, făcând aluzie la avatarurile mele cu Telectualu, a adăugat: „Şi la borfaşi!” Frunză mi-a sărit de îndată în ajutor: „Da, însă la borfaşi de talie internaţională!” Eu, ca prostu, i-am tot sâcâit cu întrebarea: „Cine să fie această Juliette de Beaumont?” Până ce l-am enervat pe col. „De unde vrei să ştim noi? Dumneata eşti acum specialistul nr. 1 al dosarului „B-39”! Acceptă-i propunerea!” „Şi manuscrisul meu?” am sărit ca ars, ca şi când cei trei ar fi fost vinovaţi că truda mea era ameninţată. Lucian m-a sfătuit să-l pun deoparte, la dospit; pe urmă, după ce o să aflu ce vrea d-na de B. de la mine, să-l scot de la dospit şi să-l revăd. Ţine sau nu? Frunză şi-a spus şi el părerea: Dacă Sir W. B. i-a expediat cartea d-nei de B., înseamnă că el cunoaşte foarte bine natura legăturilor dintre Doinaş şi d-na de B. Deci merită să i se accepte sprijinul. Bineînţeles, ultimul cuvânt l-a avut col. Panait. Mi-a spus textual: „Te leagă de Sir W. B. o cordială amiciţie. D-ta, Cara, eşti un gentleman, iar el un Sir... Scrie-i, dom’le, şi caută să afli de la dânsul cine-i d-na. Întreabă-l de ce nu şi-a dat adresa din Bermude... Într-un cuvânt, mai întreabă-l dacă se cuvine să-i tratezi cu seriozitate propunerea...” Încă în seara asta, i-am expediat lui Sir W. B. o scrisoare. Numai să-l găsească la reşedinţa sa din L., căci îmi relatase că, de obicei, iarna pleacă în Africa, la vânătoare de lei... 3 „Domnule Cara, Am primit amabila Dv. scrisoare şi, înţelegându-vă preocupările, mă grăbesc să vă răspund. I. Dacă Juliette de Beaumont nu v-a dezvăluit anumite date cu privire la personalitatea sa, cu atât mai mult nu-mi pot permite eu s-o fac. Doresc să vă asigur însă că, dând curs invitaţiei, vi s-ar oferi prilejul să cunoaşteţi una dintre cele mai fermecătoare şi mai inteligente femei din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor de activitate informativă. II. Juliette de Beaumont a fost marea iubire a lui Radu Doinaş, au colaborat, au acţionat împreună. Ştie enorm de multe lucruri despre omul pecetluit de istorie cu indicativul „B-39”. Aşa că nu văd de ce ezitaţi să-i acceptaţi invitaţia. III. Nu este cetăţeană a Regatului Unit. Nu mai ştiu ce naţionalitate are în prezent. Nu cred că domiciliază în Bermude. Domnule Cara, cu prilejul memorabilelor noastre convorbiri, nu mi-aţi făcut impresia unui bărbat timid... Deci îndrăzniţi! Sprijinul dezinteresat al doamnei Juliette de Beaumont vă va fi de mare folos şi nu veţi regreta. Doresc încă o dată să vă felicit pentru realizarea cărţii, pentru faptul că mi-aţi respectat întru totul condiţiile. Să ştiţi că am citit-o cu atenţie; mai corect, mi-a fost citită. E o realizare meritorie. Mi-aş permite, fiind ferm convins că nu mi-o veţi lua în nume de rău, să vă atrag atenţia că, în perioadă la care vă referiţi, ultimul ministru român la Berlin, înainte de numirea legionarului Constantin Greceanu, a fost nu dl. Radu Cruţescu, ci Romalo Alexandru. Mă simt şi eu vinovat de confuzie. După căderea legionarilor de la putere, a fost numit dl. Raul Bossy, un filoenglez. După un timp, a fost înlocuit de către ataşatul său militar. Vă mulţumesc pentru urări. Vă doresc succes deplin în realizarea cărţii a doua pe care o aştept de pe acum cu nerăbdare. SIR W. B.                        4 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Am expediat la Paris răspunsul meu afirmativ la propunerea d-nei J. de B. Voi înmormânta oare cele 350 de pagini scrise? Dracu mai ştie cu ce mecanism lăuntric m-a învrednicit Dumnezeu! Nu mă mai interesează nimic altceva decât Juliette de Beaumont. Cine este? Cine a fost? Că a fost agentă a unor servicii de informaţii, nu mai am nici un dubiu. Altminteri, sir W. B., celebrul Fortinbras de la Berlin, n-ar fi cunoscut-o şi nici nu i-ar fi expediat cartea mea. Totuşi mă intrigă faptul că nici o fişă, nici un document de arhivă n-o semnalează. Sau poate că figurează pe undeva şi n-am fost eu destul de norocos. Abandonându-mi manuscrisul, am timp berechet să fac tot felul de presupuneri cu privire la vârsta şi înfăţişarea misterioasei doamne J. de B. Camelia este de părere că nu mai am mult ca să devin pacientul devotat al dr. N. de la Mandravela. Nu-i exclus, căci în aşteptarea unui răspuns din partea d-nei de B., simt că sunt pe cale să-mi ies din minţi.” 5 „Stimate domnule Cara, Mă bucur sincer că aţi binevoit să-mi acceptaţi propunerea. Aceasta mă face să cred că şi în continuare veţi fi de acord cu condiţiile formulate mai jos: a) Să vă consideraţi pe toată durata şederii în străinătate invitatul meu. În acest sens, să nu vă faceţi griji, mijloacele mele materiale îmi permit să vă fiu amfitrioană. b) Locul întrevederii să fie Franţa. Dacă veţi fi de acord, voi reţine un apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”. c) Să nu vă impacientaţi dacă la sosirea Dv. pe aeroportul Orly nu o să vă întâmpine nimeni. Vă voi comunica în timp util numărul apartamentului ce vi s-a rezervat. Să nu vă neliniştească nici faptul că de la sosirea Dv. la Paris şi până la întâlnirea noastră se vor scurge două-trei zile. Acceptând aceste condiţii care, recunosc, vi se pot părea întrucâtva extravagante, vă mai sfătuiesc să vă biruiţi orice prejudecată legată de invitaţia mea. Vă asigur că pe toată durata şederii în Franţa vă veţi simţi excelent. N-aş fi sinceră cu Dv. dacă, în încheiere, n-aş sublinia că aştept cu nerăbdare apropiata noastră întâlnire.                                                                                         JULIETTE DE BEAUMONT” 6 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Zarurile au fost aruncate. Mâine în zori plec la Paris pe calea aerului. Colegii mei de la Uniune s-au bucurat nespus aflând că plec într-o nouă călătorie şi mi-au lăudat norocul. I-am întrebat ce să le aduc de la Paris. Nu sunt oare invitatul unei bogătaşe? B. L. mi-a mărturisit că l-ar interesa un Proust complet. „Dacă poţi, desigur!” I. M. vrea să-i aduc ultima apariţie a lui H. Bazin. Iar poeta M. R. m-a implorat să-i fac rost de un album Chagall... Unul nu mi-a cerut o brichetă sau o colonie! Nicicând nu m-am simţit atât de mândru de colegii mei de breaslă... În schimb, Camelia n-a uitat că are două fete de măritat şi mi-a pregătit o listă lungă cât un papirus. Ştie că pe drum am s-o pierd, totuşi o fărâmă de speranţă tot mai are.” 7 Stewardesa Tarom-ului, o tânără foarte înaltă datorită şi tocurilor de la pantofi, suplă, cu mişcări feline, ca de manechin ce prezintă la nesfârşit unul şi acelaşi model, manifesta faţă de Cara o grijă aparte. Scriitorului nu-i scăpase amănuntul. Se apropia mereu de dânsul şi-l întreba ca o „Camelie aeriană”: — Vă simţiţi bine? Cu ce vă pot fi de folos? — Mă simt excelent, răspundea Cara cu o voie bună cam silită, căci cu fiecare zonă depresionară, simţea cum micul dejun ce-l servise acasă, în grabă, îi urca în gât ca un şarpe nehotărât să iasă la lumină. De fiecare dată, stewardesa îi zâmbea încurajator şi încerca din priviri să-i atragă atenţia asupra unei pungi speciale ce se zărea în buzunarul fotoliului din faţă. Încă de la decolare Cara observase punga iar acum făcea un efort vizibil să nu privească într-acolo, să-i uite rosturile. Reuşea numai când ochii i se luau după picioarele frumoase ale stewardesei. Dar ceea ce pe Cara îl chinuia mai amarnic nu erau înspăimântătoarele goluri de aer, ci gândurile care, în jocul lor sălbatic, se învălmăşeau. De la înălţimea de zbor a avionului – 8 000 metri – decizia sa de a se avânta peste hotare, în necunoscut, o găsea nu numai temerară, dar şi necuviincioasă. Să te laşi invitat şi întreţinut de o femeie pe care n-ai văzut-o în viaţa ta! Doar când îşi mai amintea de scrisoarea lui Sir W. B., gândurile i se mai linişteau. — Aveţi nevoie de ceva, tovarăşe Cara? se interesă din nou stewardesa zâmbindu-i dulce, ademenitor, ca şi când l-ar fi întrebat: „Ce-ai zice să petrecem împreună câteva zile la Paris?” Cara îi răspunse printr-un surâs acru că nu avea nevoie de nimic şi se reîntoarse cuminte la frământările sale. Îl sâcâia, mai ales, un sentiment de neîncredere în ceea ce avea să urmeze după aterizarea avionului în Franţa. Se vedea, în răstimpuri, victimă a unei farse cinice. Ce înseamnă apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”? Ce înseamnă două-trei zile de hoinăreală prin capitala Franţei, şi casă, masă, toate gratuit? Da’ cine-i cucoana asta de Beaumont dispusă să risipească valută forte pe un scriitor de care numai ce auzise? Cu ajutorul imaginaţiei sale, Cara întrevedea chiar şi o penibilă capcană. „Hm, capcană?! Cu ce scop? îşi înfruntă el propriile întrebări. Ce reprezint eu Corneliu Cara, pentru ca doamna Juliette de Beaumont să ţină neapărat să-mi întindă o capcană?” Deodată îşi aminti de sfatul aceleiaşi doamne de Beaumont de a-şi birui prejudecăţile. Acelaşi sfat i-l dăduse, la plecare, şi colonelul Panait. Ah, prejudecăţile! Cum să nu se împiedice de ele? Amfitrioana hotărâse ca la aeroport să nu-l aştepte nimeni! De ce? De ce să nu mă conducă nimeni de la Orly la hotel? Cu ce fel de gazdă se încurcase?! Se şi vedea la recepţia hotelului, adresându-se unui funcţionar gomos: „Doamna de Beaumont mi-a reţinut un apartament?” iar acesta, măsurându-l din tălpi şi până-n creştet, ca pe un ins scăpat din ospiciu, îi răspundea dispreţuitor: „Doamna de Beaumont?! Ce-ţi veni, dom’le?! Oare nu ştii că doamna de Beaumont a murit de mult... pe eşafod... în timpul revoluţiei?” Deşi imaginea de la recepţia hotelului pe care o trăia intens îl făcu să râdă, neliniştea tot îl bântuia. Îşi aminti subit că uitase să-şi noteze adresa şi numărul de telefon ale Ambasadei române de la Paris, căreia, la nevoie, ar fi putut să se adreseze. Gândurile îl copleşiră din nou într-atât încât nici nu observase când stewardesa venise lângă el. Tresări speriat auzind: — Tovarăşe Cara, de la turnul de control de pe Orly sunteţi întrebat dacă ştiţi să şofaţi? Noutatea întrebării îl zăpăci, crezu că nu auzise bine. — Cuuum? Ce-aţi spus? Stewardesei îi scăpă un zâmbet; paloarea scriitorului, aerul său de om distrat o amuzau, căci altfel şi-l închipuise pe acest autor de literatură poliţistă. Îi explică pe îndelete convorbirea dintre radistul avionului şi turnul de control de pe Orly, revenind apoi asupra întrebării iniţiale: — Ştiţi să conduceţi o maşină? — Am un „Fiat 1300”, răspunse Cara, nesesizând încă destul de limpede legătura dintre turnul de pe Orly şi permisul său de conducere. Zâmbetul stewardesei îl ajută să-şi regăsească umorul şi adăugă: Nu cumva pilotul are nevoie de ajutorul meu? Îi stau la dispoziţie! — De la Paris cineva se interesează de dumneavoastră prin turnul de control, mai zise tânăra şi se îndreptă spre cabina echipajului. „Ei drăcie! exclamă Cara pentru sine, intrigat acum din cale-afară de interesul pe care turnul de pe Orly îl manifesta pentru persoana sa. Va să zică cineva, totuşi, mă aşteaptă!” După câteva minute, stewardesa se întoarse cu un nou mesaj: — De pe Orly vi se comunică următoarele... — Cine, domnişoară, cine-mi comunică? întrebă Cara zăpăcit de gânduri, de zgomotul motoarelor, de nodul ce-i urca în gât. — Turnul de control. — Nu-l cunosc, dragă domnişoară! se apără Cara şi făcu o mutră atât de nenorocită, încât stewardesa izbucni în râs. Ce-i de râs în povestea asta, domnişoară? — Prea o luaţi în tragic, tovarăşe Cara. Turnul de control vă transmite că, după aterizare, să treceţi pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”, ca să ridicaţi cheia unui „Fiat 1300”. Ca şi când stewardesa ar fi fost la curent cu istoricul călătoriei sale, Cara îşi exterioriza mirarea: — Da’ n-a fost vorba de nici o maşină! Vădit stingherită de reacţiile naive ale pasagerului, stewardesa preciză: — Noi n-am făcut altceva decât să vă comunicăm mesajul transmis de Orly. — Ce legătură are turnul de control cu călătoria mea? Tânăra îşi scutură nervos părul şaten, tuns scurt, voind parcă să atragă atenţia asupra frunţii sale bombate şi foarte netede. Ce-i drept, avea o frunte frumoasă, iar Cara, culegător de semnalmente, reţinuse amănuntul de cum urcase în avion. — Nu ştiu ce legătură are cu călătoria dumneavoastră, dar cu zborul nostru, în mod sigur, are... În timp ce se îndepărta, tânăra auzi replica disperată a scriitorului: „Nu mai înţeleg nimic!”... În sinea sa însă, Cara gândi cu resemnare „Ce-o fi, o fi!” Vorba mamei: „Lasă boii să meargă şi unde s-or opri, acolo o să sari din car”.   Jumătate de oră mai târziu, după ce îndeplini formalităţile de intrare în Franţa, Corneliu Cara trecu, aşa cum recomandase turnul de control, pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”. O funcţionară cochetă, nici prea tânără, dar nici prea în vârstă, îi zâmbi ca unui vechi client. Avea ochi albaştri, părul oxigenat, o dentiţie ireal de perfectă. Cara se recomandă: — Bonjour, madame! Je suis Corneliu Cara... — Ah, monsieur Corneliu Cara! exclamă ea radiind atâta fericire, încât scriitorul crezu că are de-a face chiar cu amfitrioana sa. Vi s-a rezervat un „Fiat 1300”... Dispăru pentru o clipă din raza ghişeului şi reveni cu cheile maşinii. Vă dorim un voiaj plăcut! Zâmbea, zâmbea întruna, manifestând o satisfacţie constantă, fără scăderi sau urcuşuri. Cara o mai văzu apăsând pe un buton. Un om al nostru o să vă conducă la maşină, o să se îngrijească de bagajele dumneavoastră! După o scurtă aşteptare, se ivi în faţa lui, chiar în dreptul ghişeului, un bărbat tânăr, într-o salopetă azurie, pe care, în dreptul inimii, se puteau citi cuvintele „Rent a car”. — Bon voyage, monsieur Cara! îi ură funcţionara. Din secunda următoare, fu luat în primire de bărbatul în salopetă. Cara mulţumi în gând agenţiei pentru modul cum îl întimpinase şi cum organiza serviciile. În zece minute, se pomeni instalat la volan, cu valizele rânduite frumos în portbagaj. — Sunteţi pentru prima oară la Paris? îl întrebă francezul în salopetă azurie. Cara se uită la el: zâmbea şi-şi arăta şi el, ca într-o reclamă convingătoare, dantura. — Cu „Fiat”-ul, da! — În torpedoul maşinii găsiţi un plan al Parisului, îl informă el. Bon voyage, monsieur! — Merci! Abia după ce demară, Cara îşi aminti că s-ar fi cuvenit să-i mulţumească omului şi altfel. După câteva minute însă îl dădu cu totul uitării. Parisul venea în întâmpinarea sa cu viteza maşinii. „Fiat”-ul era albastru, ca şi al său, ceea ce îi uşura procesul de adaptare.   Apartamentul rezervat se găsea amplasat la etajul doi al clădirii hotelului şi era compus din două camere mari – biroul şi dormitorul – încărcate cu mobilă stil, grea, ca de castel medieval. Cara se roti un timp în jurul propriului său ax. Apoi rămase locului, perplex. Îl cuprinse o senzaţie stranie, de parcă ar fi visat, iar visul, pe neaşteptate, l-ar fi azvârlit într-un univers ireal. Ştia că dincolo de ferestrele acelea înalte şi largi, închise etanş, ocrotite de perdele şi draperii de catifea, îngreunate parcă de praful timpului scurs, se aşternea bulevardul Champs Elysées. Însă nu îndrăznea să se clintească, să se apropie de vreo fereastră şi să se uite în stradă... De teamă... de teamă ca nu cumva să întrerupă brusc cursivitatea visului aidoma unui film cu vechi şi celebre hoteluri pariziene, de pe Champs Elysées... „Camelia! rosti el numele nevesti-si, ca pe un S.O.S. Unde-mi eşti, Camelia? De tine am nevoie acum!”. Monologul interior i-ar fi fost lung şi încâlcit, dacă ţârâitul telefonului nu l-ar fi smuls din starea confuză în care alunecase. Zvâcni intimidat: zări pe un birou imens, masiv ca un tanc, un aparat cu un format ultramodern. Se apropie de el şi ridică receptorul. Un glas de bărbat îl întrebă respectuos în franceză: — Domnul Cara? — Da, Cara la telefon. — Vă dau legătura cu doamna Juliette de Beaumont! Bătăile inimii i se înteţiră brusc şi Cara avu senzaţia că ecoul lor răzbea până în receptor, trădându-l. Emoţia însă i se risipi ca prin farmec în momentul în care doamna de Beaumont, cu o voce ca de fetiţă, îi ură în româneşte: — Bine-aţi sosit la Paris, domnule Cara! — Bine v-am găsit! Vă mulţumesc pentru urare. Se minună şi el cât de liniştit şi sigur îi răsunau vorbele. Deşi... Râsul cristalin al nevăzutei interlocutoare îl stopă din ceea ce intenţiona să spună. — V-am sfătuit să lăsaţi la o parte prejudecăţile. Impresia că discută cu o femeie mult mai tânără decât el îl făcu dintr-odată jovial. — Mi-e imposibil, doamnă, sunt o victimă a filmelor poliţiste... Nemaipunând la socoteală propria-mi imaginaţie... — De-aţi şti ce plăcere îmi face că vorbesc româneşte! declară deodată doamna de Beaumont cu o sinceritate nedisimulată. Cum aţi călătorit? Aţi ajuns cu bine la hotel? N-aţi avut neplăceri pe drum? Corneliu Cara se pomeni navigând slobod în apele lui; povesti cu umor cele petrecute în avion, îngroşând anumite aspecte, spre hazul invizibilei sale interlocutoare. — Ard de nerăbdare să vă cunosc... Vru s-o întrebe de unde-i telefonează, îşi dădu însă seama că ar fi săvârşit o gafă sau o impoliteţe. — Domnule Cara, din păcate, n-o să ne putem întâlni chiar atât de curând. Abia în zece ale lunii curiozitatea mea cât şi a dumneavoastră va fi satisfăcută. Până atunci... Aţi mai fost la Paris? Vocea doamnei de Beaumont avea o rezonanţă plăcută, intimă chiar, ce topea parcă distanţele. — În tranzit... 24 de ore! — Cum nu se poate mai bine, domnule Cara. Vă invit să vizitaţi Parisul. Nu vă faceţi probleme financiare. Sunteţi doar oaspetele meu... Directorul hotelului o să treacă pe la dumneavoastră şi o să vă înmâneze un cec. Corneliu Cara încercă o împotrivire: — Doamnă, vă rog, nu o cazul. Am sosit în Franţa cu propriul meu carnet de cecuri. — Fără prejudecăţi! Mi-aţi făgăduit! Doar dacă vreţi să mă supăraţi... Socotind chestiunea tranşată, doamna de Beaumont îi ură să se simtă la Paris cât mai în largul său, avertizându-l în acelaşi timp că o să-i telefoneze din nou în dimineaţa zilei fixată întâlnirii lor. La revedere, domnule Cara! Misterioasă doamnă dispăruse de pe fir la fel de brusc precum se ivise. Cara lăsă receptorul în furcă cu părere de rău; socotea condamnabilă atitudinea lui pasivă din timpul convorbirii telefonice cu doamna de Beaumont. Sosise la Paris nu de capul lui, ci ca invitat. Cineva totuşi, în virtutea legilor ospitalităţii, s-ar fi cuvenit să se ocupe de el. N-ar fi fost deloc rău dacă ar fi întrebat-o direct, fără jenă: „Doamnă, de unde-mi telefonaţi?” sau „Stimată doamnă, de ce trebuie să treacă trei zile până la întâlnirea noastră? La urma urmei, de ce mă lăsaţi singur?” Nemulţumit de comportarea sa de la telefon, Cara se apucă, bombănind, să-şi desfacă bagajele, să-şi rânduiască lucrurile în şifonier. Era însă cu gândul la doamna de Beaumont. Curiozitatea rupea bucăţi din el. „De unde oare mi-a telefonat? De la Paris sau dintr-o provincie a Franţei?” Glasul acela de copilă ce-l avertizase: „Fără prejudecăţi!” îl intriga la culme, căci după calculul făcut de el, amfitrioana sa trebuie să fi numărat vreo cincizeci şi cinci de ani. „Bătrâioară, şi nu prea!” Un bâzâit discret îl obligă să rămână locului. Înţelese, în fine, că cineva sună la uşă. Se duse să deschidă. — Vă deranjez, domnule Cara? i se adresă politicos un bărbat înalt, spătos, deosebit de elegant. Îmi permiteţi, sunt directorul hotelului „Regele Georges al V-lea”. Îi prezentă cartea de vizită. Cara citi Pierre Dupré, după care îl invită să intre. „Acum încep şi minunile!” gândi. — Cum găsiţi apartamentul? se interesă domnul Dupré. Sunteţi mulţumit? Nu mai aşteptă răspunsul românului şi continuă cu mândrie. E dealtfel un apartament celebru. Aici a locuit, înainte de război, ducele de Windsor, prinţul Carol al României cu iubita sa, Elena Lupescu. După război, a tras aici ex-regele Faruk. Printre clienţii noştri s-a numărat şi scriitorul american Hemingway. Receptiv la tot felul de istorioare, Cara îl asculta cu plăcere studiindu-i totodată eleganţa, gesturile formate la o înaltă şcoală hotelieră. — Doamna de Beaumont... — O cunoaşteţi personal? îl întrerupse Cara mistuit de curiozitate. Pierre Dupré zâmbi enigmatic – cel puţin aşa i se păru lui Cara – şi preciză: — Nu, domnule! — N-a tras niciodată la hotelul dumneavoastră? — Nu, domnule! Este pentru prima oară când îi deschidem doamnei de Beaumont un cont. Ne-a solicitat, printre altele, să vă înmânez personal acest cec. Cu aceeaşi serviabilitate firească, directorul hotelului îi înmână plicul şi-i spuse: — Pe mine o să mă iertaţi, dar trebuie să mă retrag. Sunt convins că serviciile hotelului pe care-l conduc de treizeci de ani o să vă satisfacă pe deplin exigenţele... La revedere, domnule Cara! Cecul îl puteţi schimba la orice bancă. Plicul, purtând antetul hotelului, era închis. Cara îl desfăcu: descoperi un cec în valoare de 5 000 de franci. Fără să vrea, fluieră a uimire. „5 000 de franci!” Aşadar, doamna de Beaumont nu glumea! „5 000 de franci!” Îşi aminti de sfatul misterioasei amfitrioane: „Domnule, fără prejudecăţi?” Totuşi, se împiedica mereu de ele... O doamnă de Beaumont, de care nici măcar directorul hotelului nu auzise până atunci, îi trimitea în dar un cec de 5 000 de franci! Cum să nu se întrebe: „De ce? Pentru ce? Cine eşti dumneata, doamnă de Beaumont, de îţi poţi permite să risipeşti dintr-un foc 5 000 de franci, şi încă în mod dezinteresat, dacă e să-ţi dau crezare?” Cu sau fără voia sa, ajungea din nou la ideea că bogata lui amfitrioană urmărea ceva... să-l atragă poate într-o poveste... o poveste care, departe de ţară, s-ar putea încheia prost. „Lasă boii să meargă, îşi aminti el cuvintele colonelului Panait, şi unde s-or opri, acolo să sări jos din car!” „Numai să pot să mai sar!” îi replică Cara, în gând, colonelului de securitate. 8 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Paris. Şi-a fost ziua întâia! Notre Dame! Ies din universul artificial al metroului şi mă lovesc violent de lumina fierbinte şi orbitoare a soarelui. Aud deodată plutind în văzduh un vuiet sfredelitor de motoare. Mă străfulgeră o senzaţie primară – spaima. Nu pot să-mi dau seama de unde izvorăşte acest vuiet nesfârşit. De parcă cerul însuşi ar veni în picaj, propulsat de curioase motoare supersonice. Plouă torenţial cu sunete din adâncurile albastre ale boltei pariziene. Şi n-ai cum să te aperi. Nu s-a inventat încă o umbrelă care să te ocrotească de decibeli. Poate din pricina sunetelor care se abat asupra mea ca un stol de lăcuste invizibile, gata să mă devoreze, umblu năuc. Văd totul ca printr-un văl: nu fiinţe umane pătrund în catedrală, ci autoturisme, autocare, motorete, chiar şi un pasaj subteran aflat în construcţie. Ca un hoinar desuet, mai aproape de Quasimodo decât de Jean Marais, mă îndrept spre Notre Dame. Urc treptele laolaltă cu ceilalţi turişti sosiţi la Paris de pretutindeni. La intrare, o călugăriţă fără vârstă, înfăşurată în negru, a încremenit locului cu o cutie de pomeni în mână. Puţini, chiar foarte puţini turişti, se opresc în dreptul ei. Răcoarea zidurilor este binefăcătoare. De parcă aş fi nimerit într-un adăpost de apărare antidecibeli. După câteva secunde de linişte adâncă, aud o orgă. Cineva nevăzut cântă discret, mângâietor. Cântecul mi se pare o rugă în şoapte... o rugă laică... îi desluşesc cuvintele: Zăboviţi, oameni buni, între zidurile catedralei! îndeamnă fără ostentaţie orga, întocmai ca un ghid manierat, dar şi plictisit de snobismul vizitatorilor. Priviţi cu răbdare cerul de vitralii! Îndemnul e prea discret. Cei mulţi nu se opresc. Probabil că orga catedralei nu le spune nimic. Poate doar cea electronică... Mă mişc încet, ca în transă. Pe fondul de rugăciune al orgii, citesc poveşti scrise pe vitralii de făurari anonimi. Poveşti tehnicolore; sfinţii au pe vitralii o mişcare a lor – se încruntă ori se arată bucuroşi, după cum se bucură şi se întristează soarele. „Opriţi-vă, oameni buni!” răsună într-una ruga împletită blând din sunetele orgii. Pe pământ, o lume pestriţă, grăbită, teribil de grăbită! Sus, pe vitralii, o altă lume, încremenită de-a pururi în strânsoarea zidurilor gotice, înalte, şi totuşi atât de apăsătoare. Pe pământ, turişti în mişcare: tineri, bătrâni, albi, negri, galbeni... Hippy, pletoşi, bărboşi, în „blugi”, în şorturi... Turişti în strane, rugându-se cu smerenie în faţa icoanelor. Părinţi tineri cu copii în braţe sau împingând cărucioare. Tot acest du-te vino fără contenire risipeşte atmosfera sacră a catedralei. Dar orga stă de veghe – cântecul său cu unduiri divine reface la nesfârşit ceea ce distruge mişcarea laică. Păşesc mai departe, însoţit de strania senzaţie a omului căzut în transă, de parcă un hipnotizator s-ar amuza pe seama sistemului meu nervos. Noroc însă de aparatul de filmat cu cele două obiective fixate în cutia craniană şi care, cu sau fără aprobarea mea, înregistrează întruna pe o peliculă, specială, neinventată încă nici măcar de japonezi. După ce hipnotizatorul m-a purtat în evul mediu al catedralei ca într-o orgie onirică, mă azvârle acum, fără milă, în realitatea cu ilustraţii în relief a secolului 20. Pe dinafară, Notre Dame e ca o cetate ctitorită de Dumnezeu după ce i-a cunoscut pe anarhiştii din Cartierul Latin, pe care un „service”, iniţiat de Malraux pe când era ministru al Culturii, se străduia să o cureţe, să o spele, să o greseze ca pe un uriaş vehicul ce trebuia să ajungă cu bine în anul 2000 şi chiar mult dincolo de hotarele sale. Nu mai aud orga, dar privind cerul şi descoperind norii care se văluresc deasupra catedralei, am senzaţia că îndeplinesc în înalturi o funcţie: captez ruga fără cuvinte a organistului, ducând-o spre cele patru zări de lume. În spatele catedralei – un scuar cu bănci, cu copii, deci cu bunici. Nu departe – Sena, cu apele sale tulburi, alunecând plictisită pe unul şi acelaşi vad. Deodată, tresar speriat de zgomotul asurzitor al unor clopote. Trec pompierii! Ia te uită, dom’le, că şi la Paris mai arde câte ceva! Hipnotizatorul răsuceşte iarăşi arcul articulaţiilor mele. Păşesc, picioarele-mi sunt străine! Străbat arterele Metropolei. Mă întâlnesc din nou cu Sena. E o zi toridă şi prea leneşă pentru ca apele sale să voiască a căra la vale cadavrele umflate ale unor sinucigaşi. Îmi iese în cale Palatul Justiţiei. Porţi şi grilaje din fier forjat, muiate în sos de var, delimitează „teritoriul dreptăţii” de restul lumii. Intru în La Sainte-Chapelle. Ştiu că voi admira din nou vitralii celebre. Aşa e! Le admir, sunt impresionante, dar nu mai au asupră-mi acelaşi efect ca la Notre Dame. Soarele, nimic de zis, e prezent în legendele înscrise în vitralii, dar lipseşte orga, chemările lăuntrice şi evlavioase ale Catedralei. După Notre Dame, Sainte-Chapelle mi se pare scundă, gata să te bage în pământ. Ne cam înghesuim şi ne cam ciocnim unii de alţii, ca pe un bulevard aglomerat. Sunt smuls din „transă” şi cobor pe solul tare al realităţii. Privirile îmi stăruie acum mai puţin pe vitralii şi ceva mai mult pe pulpele prea descoperite ale unor turiste. Aud graiul oamenilor... grai amestecat... un adevărat turn al lui Babel. Mai „vorbesc” şi aparatele-ghid din braţele turiştilor. Şi la Notre Dame le-am zărit, dar nu le-am remarcat calităţile, şi asta din pricina lui Bach care se apucase să cânte la orgă. Dai câţiva franci şi te plimbi prin capelă cu o cutie vorbitoare în engleză, în franceză, în japoneză... Ingenios, practic, aducător de bani. Are un singur defect – îi reduce pe ghizii muzeelor la tăcere. Cu un ghid mai schimbi – ca tot omul – o vorbă, mai pui o întrebare, mai auzi un răspuns cu haz. Există apoi şi un alt tip de automat de informaţii, ca un telefon. Introduci francul şi o bandă de magnetofon îţi povesteşte în limba preferată istoria capelei. Mă uit când la vitralii, când la turiste. Aşa descopăr în mulţime un poliţist în uniformă neagră, cu chipiu pe cap. Se plimbă cu mâinile la spate, absent, ca un poet solitar. De fapt, mişcările sale sunt „programate”, circulă pe acelaşi itinerar, veghind fără să jignească pe nimeni să nu dispară vreo fereastră cu vitralii cu tot. Ies iarăşi în mulţimea străzii. Obosit, mă aşez pe o bancă aflată chiar în faţa Palatului de Justiţie. Alunec într-o stare bizară... de parcă aş pluti. Văd totul fragmentat, ca nişte secvenţe din unul şi acelaşi film, încurcate însă între ele. O dubă neagră a poliţiei staţionează la un colţ de stradă. Pe o bancă, doi tineri – o fată şi un băiat – amândoi cu peruci lăţoase pe cap, se sărută, şi se sărută, şi se sărută... La câţiva paşi, o staţie de autobuz. Doi tineri controlori nu permit pasagerilor decât urcarea prin faţă. Deodată, printre vehiculele străzii, unul cu sirena „Salvării” se milogeşte de celelalte maşini să-i deschidă cale liberă. Ceea ce-i foarte dificil, în ciuda bunăvoinţei oamenilor de la volan. Mă pun iarăşi în mişcare. Umblu şi tot umblu. Ajung pe Rue de Rivoli. Soarele dogoreşte. Ochii mei înregistrează. Magazin lângă magazin. Tone de mărfuri în rafturi, tone de mărfuri în stradă. Solduri pe tarabe, solduri pe tejghele. Chioşcuri cu răcoritoare... cu fructe... cu îngheţată. Vitrine cu bijuterii, cu autoturisme. Şi iarăşi mărfuri, iar printre ele oameni sosiţi din lumea întreagă să admire Parisul. Un automat cu oranjadă. La un pas de răcoarea binefăcătoare a băuturii, un cerşetor. Toropit de căldură, doarme. În plin Rue de Rivoli. Nu cred că e un cerşetor oarecare... Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă... Rue de Rivoli se numeşte artera pe care o străbat, în sus şi în jos, mii şi mii de turişti sosiţi la Paris să se uite la mărfuri, la preţuri, s-o pornească mai departe. Neobişnuită procesiune. Aş vrea să mă smulg din această mişcare, dar strada are un mecanism al său, puternic. Odată intrat în angrenajul lui, nu-ţi mai dă drumul decât după ce te-a predat, tot automat, unei alte străzi, cu alt mecanism. Din mecanism în mecanism. Bancă... Cursul valutei, al acţiunilor... Bancă... cursul valutei, al acţiunilor... Birou de schimb... Birouri... Air France... Aeroflot... American Pam... Bancă... Cursul acţiunilor... În depărtare, clădirea monumentală a Operei. Una singură e, Doamne, şi câte bănci în jurul ei! Din Place de l’Opera, cobor spre Madeleine: trotuare largi, magazine elegante, curgere nesfârşită de trecători, de maşini. Mă cuprinde din nou acea stare de plutire, vecină cu imponderabilitatea... Sunt ca un fulg purtat de vânt. Urc treptele unui templu antic. Cel puţin aşa mi se pare. E Madeleine... Nu intru. Rămân pe trepte, cu privirile aţintite drept înainte. Perspectiva e formidabilă. Înaintea ochilor – Place de la Concorde. Obeliscul – ca o cătare a unei arme – mă ajută să reperez podul Alexandru III, iar dincolo de pod Palatul Bourbonilor. Aş vrea să admir, să închid ochii, să-i redeschid, să mă extaziez, aşa cum îţi recomandă ghidul Michelin, dar vuietul vehiculelor, goana lor neîntreruptă îţi mitraliază scoarţa cerebrală şi totul devine confuz. Simt cum un fior de spaimă mi se strecoară în suflet şi nu pot să-mi explic pricina. Nici n-am când, trebuie să umblu. Prima zi – zi de recunoaştere. Place de la Concorde... Grădinile Tuilleries. Intru. Caut umbra copacilor. Mă aşez pe unul din scaunele aflate la dispoziţia celor mulţi. Şi în grădină, luând cu asalt florile, arborii, zidurile împrejmuitoare, furişându-se printre grilajuri, izbuteşte să pătrundă brutal vuietul maşinilor. Îl aud, mă obsedează. Primul fior de spaimă naşte alţi fiori. De ce? De ce? Încerc să mă smulg întrebărilor, căutând în parc imagini necunoscute. Le găsesc. Albi, negri, galbeni, hippy... Toţi tineri, se sărută sau mănâncă sandvişuri construite pe franzele albe, înguste şi lungi. Cronţ... cronţ... Spre poarta principală ce dă spre Place de la Concorde – un bazin mare, circular, al unei fântâni arteziene. În jurul său, cu faţa spre apă, oamenii caută deopotrivă şi linişte şi răcoare. Îmi place să-i privesc cum stau, ca într-o horă a scaunelor. Câţiva copii ghidează pe suprafaţa apei, de la distanţă, vaporaşe automate şi chiuie de fericire în timp ce decibelii le bombardează joaca. Şi-apoi, porumbeii... Ca o speranţă sau ca o amintire a păcii de altă dată de la Tuilleries. Gata! Răsună dinlăuntrul meu un ordin. Mă supun. Soarele coboară spre asfinţit. Depărtările sunt învăluite într-o lumină neobişnuită ochiului. Îmi cercetez ceasul, e târziu, umbrele înserării, conform graficului-orar al existenţei mele bucureştene, ar trebui să coboare în cetate. Şi totuşi stăruie o luminozitate proprie unui amurg fără de sfârşit. Nu ştiu prin ce minune, mă pomenesc din nou pe Champs Elysées, exact în dreptul clădirii care adăposteşte redacţia ziarului „Le Figaro”. O pornesc în sus, pe trotuarul drept, spre Arcul de Triumf. Aş vrea să gust din poezia străzii, să descopăr farmecul localurilor cu mesele scoase pe trotuare, cu scaunele rânduite ca la teatru. Scena – restul trotuarului. Actorii – trecătorii. Nu izbutesc. Mă împiedică ceva... Şi asta mă enervează. Umblu în neştire, holbându-mă la holbarea celor ce stau la mese şi beau bere ori sorb oranjadă, ori Coca-Cola. Plătesc pentru răcoritoarea băutură, dar mai ales pentru spectacolul străzii. Şi e un spectacol! Mi-e greu să-l delimitez, să-l detaşez. Mi-e limpede că am devenit pentru un timp actor, dar şi cel care soarbe tacticos din paharul înalt e pentru mine un actor. Deodată, din vuietul asurzitor al maşinilor, se înfiripă, se-nalţă un cântec de flaut. Sunetul desuet, cu rezonanţe patriarhale de salon baroc, contrastând atât de izbitor cu zgomotul motoarelor, mă opreşte, în loc, dornic să-i descopăr izvorul. Îl descopăr. Văd un tânăr înalt, frumos, cu pantaloni din catifea oliv, pe cap cu o şepculiţă birjărească, strecurându-se printre mese şi cântând din flaut. Două corpuri complet străine – flautistul şi consumatorii. Scena mă şochează nu atât prin ineditul său, cât prin discordanţă. Nu una socială, ci vizual-auditivă... Champs Elysées... În sus şi în jos, o întrecere fără de sfârşit a tuturor tipurilor de motoare automobilistice...! Două şiruri de autoturisme parcate paralel cu trotuarul... Mesele restaurantului „Georges al V-lea” coborând până aproape de bordură. Un Mozart la flaut şerpuind inutil pe la urechile consumatorilor. Privit prin ochii „aparatului meu de filmat”, tânărul muzicant – dealtfel bine îmbrăcat – pare un păstor ce încearcă jucându-şi degetele pe un flaut – cine ştie, poate fermecat – să-şi adune turma ca s-o scoată din strânsoarea zidurilor, a zgomotelor, călăuzind-o către păşunile unor secole apuse. Romantism? Teribilism? Răspunsul mi-l dă chiar tânărul muzicant. Şi-a plimbat destul flautul printre mese, acum e rândul să-şi plimbe şapca. Cheta, vă rog! Aşadar, realism. Adică o soluţie de vacanţă. Să striveşti un Mozart sub roţile automobilelor. Elegantele magazine de pe Champs Elysées şi-au aprins luminile firmelor, ale vitrinelor îmbelşugate. Vitrinele au şi ele vuietul lor, care, unindu-se cu cel al valurilor de maşini, mă fac să cred că am prins o frântură din respiraţia societăţii de consum. Obosit, intru în hotel. Toată lumea, de la portar la recepţioner, mă „consumă”, salutându-mă cu plecăciuni.”   descarcati cartea de aici....

PARTEA ÎNTÂI I. Sumbră zi de toamnă 1 Povestea a început într-o seară de toamnă, urâtă şi ploioasă. Scriitorul Corneliu Cara[1], instalat la masa de lucru, se oprea când şi când din scris pentru a se văita, abia auzit, de o durere stăruitoare la încheieturi. În ultimii ani, ploile de noiembrie, reci şi cenuşii, îi răscoleau un reumatism mai vechi, contractat în timpul războiului, prin noroaie şi tranşee. Iar dacă durerile nu izbuteau să-l doboare şi să-l ţintuiască la pat, în schimb îl aruncau în braţele unei crunte indispoziţii: scria greu, chinuit, ceea ce-l enerva, făcându-l irascibil şi nesuferit. La toate acestea se mai adăuga, i se părea lui, prezenţa cicălitoare a nevesti-si şi a celor două fete. „De le-aş vedea odată măritate şi la casele lor! Of! Cum îmi mai tulbură liniştea lăuntrică, de care un creator are atâta nevoie!” Deodată, îşi aminti cum la masa de prânz, Camelia, nevastă-sa, fără ca el să-i fi cerut, îi pusese puţin piper în ciorbă... Aruncase stiloul cât colo şi se ridicase furios de la birou. „De ce mi-ai pus piper? reluă el în gând cearta cu supusa-i soţie. Ţi-am cerut eu? Păi dacă nu ţi-am cerut, de ce-mi piperezi ciorba?” Tot certându-se cu ea, se opri lângă fereastră, fără însă a îndrăzni să-şi arunce privirea afară, la spectacolul dezolant al ploii... I-ar fi convenit de minune ca în clipa aceea Camelia să fie în încăpere, să-i răspundă, să bată cu pumnul în masă şi să-şi afirme cu îndrăzneală punctul de vedere: „Condimentele sunt necesare organismului, iar eu ştiu că organismul tău cere piper!” Camelia însă prefera tactica tăcerii sau a replierilor, nu avea curajul să intre în arenă. „Unde-mi eşti, nevastă?” Scriitorul se uită iscoditor prin încăperea luminată doar de lampa de birou. Pe unul din pereţi se răsfrângea, înfricoşătoare, umbra unui bibelou. Înfăşurat în halatul său verde, de casă, cu motive turceşti, prinse a se învârti prin încăpere ca un leu în cuşcă, certându-se cu un interlocutor nevăzut. Se opri din nou la fereastră. De data asta, cuteză să tragă draperia de catifea şi să se uite în curte – se întunecase, deşi ceasul înserării încă nu bătuse; ploua pieziş şi des, iar în răstimpuri rafale de vânt se străduiau inutil să sfâşie pânza ploii: castanii, desfrunziţi şi spălaţi de apele cerului, închipuiau nişte fiinţe umile şi resemnate în faţa unui anotimp vrăjmaş. Strada era pustie. Streşinile casei plângeau. Plânsul ăsta îl înfioră; după un timp, îi trezi în suflet o senzaţie ciudată şi neplăcută, o senzaţie nedorită: i se părea că întunericul ce se pregătea să subjuge definitiv oraşul îi punea în primejdie propria existenţă, că alunecă, puţin câte puţin, într-un hău fără fund, de unde întoarcerile nu erau cu putinţă. Gândul morţii îl cutremură şi deveni conştient că trebuie să se opună fatalităţii, să întreprindă neapărat ceva... ceva menit să împiedice ireparabilul. Se răsuci cu spatele către fereastră: ochii săi mai mult speriaţi decât trişti se îndreptară automat spre masa de lucru – zări manuscrisul. De curând, începuse o nouă carte poliţistă – câteva împuşcături, un cadavru greu de identificat, un criminalist versat, un altul, mai tânăr, deci mai puţin versat şi de aceea supărător de naiv. „Fleacuri! bombăni Cara cu glas tare. Mereu aceeaşi poveste, aceeaşi schemă... Prostii! Aşa nu mai merge!” Se desprinse de lângă fereastră cu o hotărâre clară în minte: să rupă paginile scrise, iar a doua zi să comunice editurii că a încheiat pentru totdeauna cu capitolul „romane poliţiste şi de spionaj” şi că are de gând să se consacre eseului sau criticii literare. „Iată, tovarăşi, un sector unde trebuie făcută ordine!... Gata, kaput, m-am săturat de poliţisme, de spioni, nu mai vreau să tot hoinăresc cu imaginaţia în lumea hoţilor, a agenţilor, în general, a răufăcătorilor.” Fără îndoială că, auzindu-i decizia, şeful secţiei beletristice a Editurii Militare, un colonel frumuşel, cu un prematur început de burtă, autor şi el a numeroase romane, îl va întreba persiflându-l: „Cum aşa, maestre?! Să încheiaţi dintr-odată socotelile cu spionii fantomă?! Se poate?! Şi ce o să scrieţi de acum încolo, maestre?” Foarte bine, să-l întrebe, căci el, Corneliu Cara, îşi pregătise răspunsul: „Oamenii au nevoie de dragoste... (Uitase de hotărârea sa anterioară de a se consacra criticii) Am să scriu un roman de dragoste. Un bărbat necăsătorit se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită cu un bărbat bun, „pâinea lui Dumnezeu”. Femeia, ademenită de asaltul celui necăsătorit, se îndrăgosteşte şi ea...”. „Maestre, îl va înfrunta interlocutorul, cunosc un scriitor care v-a luat-o puţin înainte... Unul, de-i spune Lev Tolstoi...” Discuţia cu reprezentantul invizibil al Editurii Militare ar fi continuat, dar câteva ciocănituri în uşă îl făcură să tresară – prea se lăsase absorbit de gânduri. Uşa se deschise timid şi Camelia îşi arătă capul. —  Mami, te deranjez? Nu îndrăzni să treacă de uşă. —  Mami?! Mami?! izbucni el furios. Te-am rugat de atâtea ori să nu-mi mai spui „mami”. Femeia, obişnuită cu toanele soţului, nu se lăsă provocată – „Oho, dumnealui atât aşteaptă, să-i răspund!” – se mulţumi doar să-i comunice că era căutat. Noutatea se dovedi a fi pentru Cara de-a dreptul copleşitoare – încremeni nedumerit, cu mâinile înfundate în buzunarele halatului. Exclamă: —  Mă caută cineva?!... Pe o vreme ca asta? —  De l-ai vedea cum arată!... Ţi se face... Bărbatul n-o lăsă să termine. —  Ce vrei să zici? —  ... că ţi se face groază... Dar şi milă... Şi e ud... închipuieşte-ţi, a mers prin ploaie fără umbrelă... —  Unde-i? —  La intrare! Mi-era teamă să-l las înăuntru, se justifică ea cu o sinceritate dezarmantă. Numai cu tine vrea să vorbească... —  E şi normal! Pofteşte-l! porunci şi imediat îşi bombă pieptul, asemenea unui comandant mândru că, în sfârşit, a luat marea hotărâre de a trece la ofensivă. —   Mi-e frică, mami! —  Frică, zici?! Păi să nu-ţi fie! Că de ani de zile eşti soţia unui autor de cărţi poliţiste... Frică?! Hm, ce-i aia frică? Îmbărbătată astfel, femeia se duse să îndeplinească ordinul stăpânului. În aşteptarea vizitatorului, Corneliu Cara aprinse luminile. În schimb stinse lampa de pe birou, apoi trecu la masa de lucru; nu se aşeză, ci rămase în picioare, cu capul îndreptat semeţ spre uşă. Ştia că în clipele acelea ieşise din propria sa piele, pentru a intra într-alta – a unui cabotin... Metamorfoza nu-i displăcea... Iar faţă de vizitatorul său, îl încerca de pe acum un soi de recunoştinţă. Surprinzătoarea sa apariţie îl smulsese dintr-o atmosferă sumbră, transplantându-l în alta. Deocamdată mai luminoasă... avea în vedere cele opt becuri ale lămpii. Vizitatorul, un bărbat trecut de şaizeci de ani, se oprise în uşa întredeschisă, neîndrăznind să păşească cu ghetele sale scâlciate şi noroite în sanctuarul scriitorului. De cum îl văzu, Corneliu Cara îi dădu dreptate nevestei: înfăţişarea omului te speria. Costumul vechi şi pe alocuri cârpit grosolan era ud, iar din pricina asta i se lipise de trupu-i uscat, dar nu şi vlăguit... Din gulerul cămăşii, ude şi ea, se înălţa un gât sfrijit hărăzit să susţină un cap mare, cu o faţă suptă şi brăzdată de cute aspre. Numai în jurul gurii care, în încleştarea sa, trăda voinţă sau încăpăţânare, se adânciseră trei cute. Necunoscutul îşi scosese de pe cap pălăria veche şi ponosită, strângând-o în mâini ca pe o rufă. Părul cărunt şi rar, tuns anapoda, probabil nu de mâna unui frizer, îi accentua neglijenţa. Lui Corneliu Cara i se păru că dintr-o secundă într-alta vizitatorul va întinde pălăria pentru a cerşi nişte bănuţi, deşi intuia clar că nu ăsta era scopul pentru care-i bătuse la uşă. —  Intră, omule, apropie-te! îl îndemnă Cara, regăsindu-şi subit tonul cald, prietenos, care în complicatele sale procese de documentare şi investigare avea calitatea de a cuceri încrederea subiectului, de a grăbi apropierea acestuia de scopul investigaţiei. Privirile musafirului coborâră, vrând parcă să atragă atenţia că se găsea într-o situaţie nenorocită: sub ghetele-i scâlciate apa scursă de pe hainele în zdrenţe se lăţise într-o pată cenuşie. — Intră, omule, nu-ţi fie milă de covor! În fine, bătrânul îndrăzni câţiva paşi: părea de-a dreptul uşurat – covorul gros absorbea instantaneu apa. Decis să-şi însufleţească musafirul, Cara ieşi de după masa de lucru, îndreptându-se către barul mascat între două biblioteci. Nu trecea printre scriitori drept un băutor de anvergură. Însă primea destul de des vizita unor redactori. Aceştia aşteptau cu o vădită nerăbdare momentul în care Cara avea să umble la bar să-i întrebe cu amabilitate: „Un whisky? Un Martini sau un Martell?” De data asta, nu ţinu să afle preferinţele musafirului. Le bănuia, aşa că luă sticla de coniac şi umplu în tăcere două păhărele de cristal. Unul îl întinse vizitatorului. —  Bea, omule! Nu te cunosc dar îţi mulţumesc că ai venit, cu ocazia asta mai trag şi eu o duşcă... Bea, că o să-ţi facă bine! Bătrânul lăsă pălăria răsucită în seama mâinii stângi, iar pe cea dreaptă o întinse în direcţia paharului servit. Ochii lui Corneliu Cara sesizară vinele groase, albăstrui, ce-i străbăteau sinuos mâna. —  Noroc! ură scriitorul. —  Bogdaproste! murmură celălalt şi duse paharul la gură, golindu-l dintr-o suflare: se citea clar că-i plăcea alcoolul, în licărul de recunoştinţă ce i se aprinsese în priviri. Corneliu Cara însă nu se atinse de băutură. Dornic să-şi arate în continuare ospitalitatea, se repezi din nou la sticla de coniac şi reveni lângă bătrân. Acesta, fără să şovăie, întinse paharul; se aşteptase, pesemne, la gestul scriitorului. —  Dumneavoastră nu beţi? —  Cum să nu! Scriitorul ciocni bucuros paharul său de cel din mâna necunoscutului. Sorbi apoi o gură de coniac şi constată iar, cu satisfacţie, că de când soţia îl anunţase că era căutat, neliniştea care-l stăpânise până atunci i se risipise. Uitase de ploaie, de durerile reumatice, de cele două fiice care nu se mai măritau odată. Pentru a nu ştiu câta oară, hazardul îi scosese în cale acel ceva tainic ce urma să-l smulgă din monotonia cotidianului. Ca şi în alte dăţi, intuia în apariţia necunoscutului un destin uman, o fişă, dacă nu chiar o viitoare carte. —   Dumneavoastră sunteţi scriitorul Corneliu Cara? Alcoolul îl încălzise, îi urcase în pomeţii obrajilor o uşoară roşeaţă. —   Eu... —   Domnule scriitor... Avea o voce răguşită, de băutor încercat. —   Şezi! Bătrânul iscodi fotoliul indicat de scriitor, îi cântări din priviri adâncimea şi moliciunea şi zâmbi ca la vederea unui obiect caraghios. —    Nu, nu, mulţumesc... Mai bine rămân în picioare! Faţa-i scofâlcită deveni deosebit de moale: ai fi fost înclinat să crezi că ridurile şi cutele se bucurau de o viaţă a lor, independentă de cea a stăpânului. —   ...Am fost trimis la dumneavoastră de Vasile Chihaia, zise el, amintindu-şi brusc de rostul său acolo. Corneliu Cara nu mai auzise de acest nume. Îşi exprimă uimirea: —    Vasile Chihaia?! Nu cred să-l fi cunoscut vreodată... Stătea în dreptul vizitatorului, ţinând într-o mână paharul, în cealaltă, sticla. Dădu să umple paharul celuilalt. —   Nu, nu, se împotrivi acesta cu evidentă demnitate. Beau, da’ ştiu să mă şi opresc. Aşa e... Nu-l cunoaşteţi... De unde să-l cunoaşteţi?... Apoi, cu un glas sumbru, sublinie: Vasile Chihaia e pe moarte... Surprins, Corneliu Cara se strădui să descopere cam ce legătură ar putea să existe între el şi omul care trăgea să moară, nu reuşi. Nici nu se grăbi să-i pună celuilalt vreo întrebare ajutătoare; experienţa îl sfătuia să nu se grăbească, să nu insiste, să rămână în aşteptare. —    El, Vasile Chihaia, m-a trimis... cu rugămintea... Bătrânul căută ochii scriitorului – voia să afle cât de atent era ascultat... Vă roagă... vă roagă de pe patul de moarte, să binevoiţi să veniţi până la dânsul... până la dânsul acasă... Că are să vă mărturisească ceva... ceva foarte important... Vizitatorul tăcu, dând de înţeles că a spus totul. Cumpănind, scriitorul socoti invitaţia cam bizară, dacă nu chiar suspectă. Nu cunoscuse nicicând un ins cu numele de Vasile Chihaia, şi apoi de unde până unde să-şi permită dumnealui – ce dacă-i muribund? – să-l invite la căpătâiul său, şi încă imediat, şi încă pe o vreme ca asta?! Totuşi nu-şi trădă simţămintele. Se mulţumi să-şi iscodească mai departe musafirul: acesta se exprimase curgător şi cu o vădită tulburare în glasu-i răguşit, ceea ce-l impresionase plăcut. —    Ce ziceţi, veniţi? întrebă el rugător; pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare. Corneliu Cara auzi iarăşi streşinile curgând fără contenire şi ripostă cu naivitate: —   Chiar acum? Bătrânul încuviinţă cu o vădită părere de rău. —   Cred că’n noaptea asta îşi dă sufletul... Cancer! Cuvântul răsună ca un groaznic verdict şi Corneliu Cara murmură impresionat: —   Cancer?! Privirea vizitatorului alunecă într-o parte. —   Părerea mea, vorbi el îndurerat, e că până ce n-o să veniţi la căpătâiul său, Vasile n-o să-şi poată da sufletul... Rostise numele celui în agonie pe un ton intim, ca şi când şi Corneliu Cara l-ar fi cunoscut foarte bine şi era de datoria sa ca vestea să-l întristeze şi să-l alerteze. —   Barem îl cunosc? îşi repetă scriitorul întrebarea. —   Dumneavoastră, nu... Dânsul, da... De unde, să nu mă întrebaţi, că nu ştiu... Nici de ce vă roagă să veniţi nu ştiu... Veniţi? Deşi nu mai avea nici o îndoială că-l va însoţi pe bătrân, căzut ca din cer în universul său literar, Corneliu Cara nu răspunse deîndată. Undeva, prin ascunzişurile sufletului, i se făcu milă de propria sa făptură: să abandoneze aşa, tam-nesam, confortul şi căldura încăperii, pentru a se azvârli în ploaia şi vântul de afară! Şi de dragul cui? Al unui ins de care nici măcar nu auzise: —   De fapt, dumneata cine eşti? —   Eu?! Solul lui Vasile Chihaia, se recomandă bătrânul, surprins de dorinţa subită a scriitorului de a-i afla identitatea. Zâmbi sceptic, de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Chiar vă interesează să ştiţi cine sunt?” Mă cheamă Diţă Marin zis Telectualu... şi sunt prietenul lui Chihaia... am făcut pârnaie împreună, mărturisi el un amănunt din biografia sa. Corneliu Cara se aştepta la orice, dar în nici un caz la un răspuns care să-i fixeze pe cei doi prieteni în fişierele penitenciarelor. —   Ei, ce ziceţi? Veniţi? —   La ce spital zace? —    La nici un spital. Răspunsul exprima totodată şi mirarea acestuia faţă de naivitatea întrebării, adică: „Unde ai văzut dumneata spital să ţină un muribund? Îl expediază acasă, să moară în patul lui!” Zace acasă, pe Intrarea Clopotarilor... Undeva, în cartierul Pantelimon, domnule scriitor. Ca şi cum o mână nevăzută ar fi conectat o bandă sonoră anume pentru scriitor, Cara auzi din nou răpăitul ploii, vântul de toamnă vuind ameninţător la fereastră şi, instinctiv, se strânse înfrigurat în halatul său de casă. —   Veniţi? —   Lasă-mi adresa! —    Intrarea Clopotarilor, 9... Da’ singur să ştiţi că n-o să nimeriţi, preciză Marin Diţă scoţând din buzunar o batistă udă şi murdară. Îşi suflă nasul, iar efortul său răsună ca o explozie în liniştea odăii. Certamente n-o să nimeriţi, preciză Telectualu ceva mai uşurat. Fără să scoată o vorbă, Corneliu Cara trecu la masa de lucru, luă un pix şi, urmărit de ochii curioşi ai bătrânului, scrise pe o filă de blocnotes: „Dragă Camelia, dacă nu mă întorc în maximum două-trei ceasuri, anunţă Miliţia la 222222, la Evenimente... Roagă şi din partea mea să trimită un echipaj pe Intrarea Clopotarilor numărul 9, (Cartierul Pantelimon), la domiciliul lui Chihaia Vasile. Nu intra în panică... Testamentul meu se află de mai multă vreme în seiful directorului Fondului literar. Al tău iubiţel...” Când termină şi îşi ridică fruntea, îl redescoperi pe Marin Diţă într-o încremenire evlavioasă, ca şi când ar fi stat în dreptul unui altar. Acum, chipu-i gălbejit era ceva mai spiritualizat şi Cara îşi aminti de porecla ce-l înnobila. —   Veniţi? —   Mă îmbrac şi mergem, îi comunică scriitorul hotărârea luată. —   Vă aştept afară, vorbi Diţă înviorat. —   Şezi, omule, aicea! îi porunci scriitorul. Părăsi masa de lucru, îi puse la îndemâna sticla de coniac. Cât timp mă îmbrac, mata mai trage-i un pahar, îl sfătui gazda. —   Nu, nu, mulţumesc... —   Ţigări n-am... că nu-s fumător şi nici altora nu le permit să fumeze aici... Scriitorul desfăcu braţele, ca două aripi, arătându-i astfel musafirului vasta sa bibliotecă. În cinci minute sunt gata, mai zise. Din uşă se mai uită o dată la Telectualu. Fostul client al poliţiei şi al pârnaielor părea măgulit de încrederea ce i se arăta. 2 Ploua fără contenire. Apa aşternea pe parbriz o pânză deasă, iar ştergătoarele, în mişcarea lor mecanică, încercau să vină în ajutorul lui Corneliu Cara. Acesta şedea încordat la volanul „Fiat”-ului său. Noroc că străzile, bântuite de toamnă, erau pustii. Scriitorul auzea aievea vorbele de ocară ale nevesti-si. „Tu eşti nebun, îl luase Camelia la rost aflându-i intenţiile. Unde te aventurezi? Te-au înnebunit cărţile tale poliţiste... Unde te duci, omul lui Dumnezeu, pe ploaia asta?” Apoi, trecuse la ameninţări: „Ei bine, să ştiu că-ţi dai sufletu’ şi tot n-o să te mai fricţionez cu Carmol.” El surâse strâmb şi o liniştise, asigurând-o că dacă i se va întâmpla ceva grav, ceva ireparabil, să nu fie chiar atât de îndurerată, căci îi lăsase pe birou un bileţel... că există un testament... că pe baza economiilor lăsate o s-o ducă binişor, şi ea, şi fetele. „O să fii o văduvă tânără, zău aşa, i-a mai spus. Nu prea veselă, dar încă tânără, da...” Se purtase cam cinic, iar acum, orbecăind prin noaptea asta sumbră, se gândea, nu fără spaimă că, într-adevăr, Camelia ar putea să rămână văduvă. „Încotro am pornit-o? De ce am dat curs, cu atâta uşurinţă, invitaţiei unor necunoscuţi? Uf, pornirile astea spontane, într-o bună zi, dacă nu chiar în noaptea asta, or să mă ducă la pierzanie!” Mai că uitase de Diţă. Îl auzi însă suflându-şi nasul şi-l iscodi cu coada ochiului. —   De ce ai stat la „pârnaie”? sparse Corneliu Cara tăcerea care-i încătuşase încă de la pornire. —   Eu? sări el, părând nedumerit că tocmai lui i se pune o asemenea întrebare. Păi, articolul... —   Dă-l încolo de articol, că nu mă pricep la articole şi paragrafe! Marin Diţă râse scurt, fără convingere. Conduita lui Cara îl derutase. Îşi închipuise că scriitorii sunt un soi de oameni fuduli, care umblă cât e ziulica de mare cu nasu’ pe sus, că mai uşor te lipeşti de o casă de fier, ca s-o deschizi, decât de dumnealor... Ăsta însă, de lângă dânsul, s-a desferecat de la sine: l-a primit în casă, i-a dat şi de băut, l-a ascultat şi unde mai pui că s-a şi pornit la drum cu maşina... Îi plăcea să creadă că scriitorul fusese cândva unul de-al lor. —   Păi, ciordeli, spargeri, tâlharii, domnu’ scriitor, toate cu recidivă, se destăinui el cu oarecare bucurie. —   Şi Chihaia tot cu ciordeli? Veselia primară a fostului puşcăriaş se stinse brusc. Ar fi dorit să călătorească în lumea amintirilor, dar întrebarea scriitorului îl readuse la realitatea prietenului său ce trăgea să moară. —   A tâlhărit la drumu’ mare... Tâlhar, tâlhar, da’ gândesc că nu mie, ci lui i s-ar fi potrivit mai bine porecla de Telectualu... Ce să fac, sunt mai bătrân şi i-am luat-o înainte... —   Da’ ţie de ce-ţi zice Telectualu? trecu Corneliu Cara la un ton intim şi prietenos. —   În tinereţe, am umblat în lume... şi am învăţat o vorbă franţuzească, una italienească... Umblam îmbrăcat elegant, ca un domn, şi aveam succes la cucoanele din înalta societate... —   Bijuterii? —   Şi bijuterii... suspină el. C’est la vie! Am îmbătrânit şi altceva n-am mai învăţat să fac. —   Nu cumva Chihaia a fost politic? —   Politic? Nu că mă faci să râd... Am fost amândoi deţinuţi de drept comun. —   Da’ de ce dintre toţi scriitorii din ţara asta a căzut măgăreaţa pe mine?... —   O să-ţi zică el totu’... —   N-are pe nimeni? —   Pe nimeni, oftă iarăşi Diţă. Viaţă de câine, ca şi a mea. După o scurtă pauză, urmă: Acum, că moare, rămân iarăşi pe drumuri... Sunt bătrân... Mâna asta, pe vremuri, de artist – bineînţeles, în spargerea caselor de bani – nu mai e bună la nimic... Corneliu Cara crezu că Diţă a pornit pe panta destăinuirilor; se înşelă însă şi de data asta. Ba mai mult, socotind că-l luase gura pe dinainte, Telectualu se retrase în el ca într-o carapace. După un timp, scriitorul se pomeni undeva la marginea Bucureştiului, manevrând „Fiat”-ul pe nişte străzi înguste, prost pietruite sau pur şi simplu desfundate. Maşina sălta când în sus, când într-o parte... „Unde te bagi, omule? se mustră el. Ce-ţi trebuia? Ce cauţi tu pe aici? Mare minune dacă n-o să rămâi şi în pană!” La gândul că „Fiat”-ul ar putea încremeni în beznă şi ploaie simţi cum îl trec sudorile. Uitase de Diţă, când auzi: —   Ei, nu mai avem mult! Cara explodă ironic: —   Ce vorbeşti, dom’le?! Şi chiar zici că nu mai avem mult?... Ei bravo, m-ai liniştit! Pe Diţă nu-l supără ironia scriitorului, o socotea îndreptăţită. Dorinţa pătimaşă a prietenului său de a sta de vorbă cu Corneliu Cara în ultimele clipe ale vieţii l-a surprins mai puţin decât hotărârea scriitorului de a răspunde chemării. „Cineva îmi povestea că scriitorii nu sunt întregi la minte, îşi amintea fostul borfaş. Aşa e!... Să vină de acolo de la el, până în fundătura asta!” În bătaia farurilor răsări deodată un colţ de stradă şi Diţă interveni: —   Pe aici, dom’le scriitor, la dreapta... Când Corneliu Cara coborî din maşină, simţi sub tălpile subţiri ale pantofilor noroiul gros în care se afundase şi, prin asociaţie, se gândi la Camelia şi la pretenţiile ei exagerate faţă de curăţenia locuinţei. —   Ţineţi-vă de mine, propuse Diţă. Luaţi-o pe urmele mele... Nimeriseră într-o fundătură cum mai sunt în Bucureşti, mai ales la marginea oraşului. Domnea un întuneric dens, umed şi friguros. Cara se uită în jur, încercând să se orienteze sau să găsească vreun reper. Desluşi cu greu câteva lumini chioare la ferestrele unor căsuţe îndepărtate şi răzleţe. Senzaţia că se înfundase într-un loc inexistent pe harta capitalei îl cuprinse fulgerător şi simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Diţă împinse o poartă şi păşi într-o curte; Cara îl urmă. La vreo douăzeci de metri înaintea lor se zărea un pătrat de lumină. Prietenul de pârnaie al lui Chihaia îşi vârâse mâinile în buzunarele pantalonilor şi păşea prin noroi puţin aplecat. Mers specific de vagabond hăituit... „Numai eu sunt în stare de asemenea gesturi! se certă Cara în gând. Să mă iau după nişte necunoscuţi... Camelia are dreptate, întrec măsura, zău aşa!” Diţă se opri în faţa unei uşi şi, după ce-l văzu pe scriitor lângă dânsul, zise apăsând clanţa: —   Uite că am ajuns... Să intrăm! Instinctiv, Corneliu Cara dădu să se şteargă pe picioare, „ghidul” însă îl lămuri că nu era cazul. —   Lăsaţi, că n-avem persane în casă! Scriitorul găsi că „solul” lui Chihaia făcuse aluzie la covorul din camera lui de lucru şi din nou se dojeni: „Aşa-ţi trebuie! Dacă te bagi ca prostu’, ce să-ţi fac?!” Pătrunseră într-un antreu întunecos, stăpânit de un miros pătrunzător de igrasie. Din odaia învecinată răsună un glas stins, tremurat şi nervii lui Cara se încordară. —   Tu eşti, Marine? —   Eu... eu... Nu sunt singur, am venit cu domnu’ scriitor, îl informă Diţă, cu o blândeţe nebănuită în glas. Intrară în cealaltă încăpere şi Corneliu Cara fu deîndată izbit de aerul greu şi stătut al odăii. Fitilul unei lămpi de petrol lumina palid şi pâlpâitor camera. La câţiva paşi, în stângă sa, îl descoperi deodată pe muribund: zăcea pe o canapea îngustă, veche şi scundă, lipită de perete; o pernă înălţa o faţă suptă, galbenă ca o mască funerară. Doar ochii, abia mai sclipind în adâncul găvanelor, mărturiseau că trupul de sub pătura aspră, cenuşie, ce-l acoperea până sub bărbie, mai trăia încă. Lângă un alt perete se afla un pat de campanie, cu aşternutul murdar şi răvăşit. „Acolo doarme Telectualu”, înregistră Cara. —   Vă rog să vă apropiaţi, domnule Cara, murmură Chihaia... Sunt atât de fericit că aţi binevoit să veniţi... Diţă, adu aici taburetul... Telectualu se repezi la scaunul aflat într-un ungher şi-l aduse lângă patul muribundului. Cara făcu un efort să înainteze spre acesta. Se aşeză şi, în clipa aceea, văzu şi stropul de lumină al unei candele; în pâlpâirea ei, apărea şi dispărea o icoană afumată... —   Dumnezeu să binecuvânteze fapta dumneavoastră! îngână suferindul răsuflând anevoie. Făcu o pauză, apoi întrebă: Marine, mai eşti aici? —   Mai sunt, Vasile, n-am plecat, răspunse Telectualu. —   Lasă-ne singuri! —   Bine, Vasile, vă las... încuviinţă Diţă şi părăsi încăperea. Rămaşi singuri, cei doi se priviră câteva minute într-o tăcere grea, dureroasă. —   Domnule Cara, vorbi, în sfârşit, Chihaia, precum vedeţi... nu mai am mult... Domnul Dumnezeul nostru o să se milostivească de mine şi o să mă cheme la el... Poate chiar în noaptea asta...! Mi-am binemeritat pedeapsa. Chipul gălbejit şi osos i se crispă, gura i se încleştă. Pe sub pătură braţele se mişcară şi Corneliu Cara îşi dădu seama că mâinile bolnavului se opriseră în dreptul stomacului... —   Aveţi dureri? —   Groaznice! mărturisi bolnavul. —   De ce nu chemaţi doctorul? —   Nu vreau, Chihaia îşi clătină capul. Durerile mi se cuvin şi nu vreau să scap de ele decât cu vrerea Domnului... fie-i numele lăudat!... Gata, s-au potolit. Cara îi urmărea stingherit şi dezorientat suferinţa: îi văzu fruntea galbenă acoperindu-se de sudorile morţii. —  Numele meu adevărat nu e Chihaia Vasile, ci Vanghele Ovidiu, i se spovedi bolnavul. Ovidiu Vanghele... Aţi auzit de mine? Scriitorul răspunse, nici el nu ştia de ce, cam stânjenit: —   Mărturisesc că nu... —  Domnule Cara, eu o să mor... presimt că încă în noaptea asta o să mor... Muribundul îşi îndreptă ochii stinşi spre musafir. Desigur că vă întrebaţi de ce v-am chemat la căpătâiul meu? Cu ce scop? —  Aşa e, încuviinţă Cara stăpânit de o tulburare de care încerca, fără succes, să scape. Da, şi de ce tocmai pe mine? —  La spital, după operaţie, sora mi-a adus câteva cărţi... Printre ele şi una de război, scrisă de dumneavoastră. Cartea cu luptele de la Budapesta... Tăcu. Sub pătură, coşul pieptului prinse să i se zbată în ritmul respiraţiei. Bolnavul îşi reluă povestirea cu ceva mai multă vigoare, dar pentru scurt timp. Am mai cerut şi alte cărţi ale dumneavoastră... Sora mi-a satisfăcut dorinţa – erau cărţi poliţiste şi de spionaj. Domnule Cara, o povară grea, insuportabil de grea, îmi apasă sufletul... Ca să pot trece pe lumea cealaltă, trebuie să mă despovărez... Mă urmăriţi? Cara nu-l auzea prea bine, de aceea îşi trase scaunul mai aproape de căpătâiul bolnavului. —  Da, vă urmăresc! —  Am ajuns la concluzia că sunteţi singurul om care poate să mă ajute să mor liniştit... Cartea dumneavoastră despre luptele de la Budapesta e o carte document, nu-i aşa? Cara confirmă printr-un gest de clătinare a capului. —   În cazul ăsta vă întreb, aţi auzit de agentul român «B-39»? Deşi Cara nu formulase nici un răspuns, bolnavul se grăbi să precizeze: Nu, ah, să nu cumva să credeţi că eu sunt «B-39»... N-ar fi fost rău să fi fost... De maiorul Doinaş Radu din Biroul 2 al Secţiei a II-a Informaţii a Marelui Stat Major aţi auzit? —  Nu, recunoscu Cara, ruşinat de faptul că nu auzise nici de agentul «B-39», nici de maiorul Radu Doinaş. —  Nici n-aţi avut cum. «B-39» a fost dat dispărut fără urmă... Respiraţia i se îngreuie pe sub pătură, braţele bolnavului se mişcară ca doi şerpi ce căutau o ieşire din ascunzătoare. Gura lui Chihaia scăpă un geamăt surd, apoi se potoli. «B-39» a dispărut fără urmă la Budapesta, în ianuarie 1945... exact în zilele când eroii cărţii dumneavoastră îşi desfăşurau operaţiile de stradă. Dar «B-39» n-a dispărut, ci a fost ucis... prins şi ucis. Prins de nemţi şi ucis. Multe văzuse şi trăise la viaţa sa Corneliu Cara; situaţiile limită nu-i erau necunoscute, însă muribundul, atmosfera încăperii, fostul borfaş care patrula în faţa casei, istoria care-i era dat s-o asculte îi stârneau simţăminte confuze. Îl stăpânea senzaţia că nu părăsise nici o clipă camera de lucru, că şedea la birou şi scria, iar scrisul, cu ajutorul imaginaţiei, îi adusese, în lumea albă a filelor de hârtie, un om ce trăgea să moară şi care mai avea ceva de împărtăşit semenilor. —   Cred că maiorul Doinaş Radu şi faptele sale de ofiţer de informaţii, relată bolnavul în continuare, trebuie să ocupe un loc de onoare în cartea dumneavoastră consacrată luptelor de la Budapesta. Corneliu Cara nu-şi desprindea privirile de pe chipul de ceară al muribundului, se gândea: „S-a agăţat de mine în ultimele clipe ale existenţei sale... Ciudat! Parcă ar vrea să mă tragă şi pe mine undeva... Unde? S-a agăţat de mine ca de un colac de salvare şi mă trage...” —  După ce o să mor, se spovedea fără vlagă Chihaia, v-aş ruga să treceţi pe la Biroul obiectelor găsite de la Gara de Nord. Să întrebaţi acolo de „tovarăşul Vlaicu” Băgaţi de seamă, dacă are o cicatrice pe obraz e tovarăşul Vlaicu. Îi spuneţi doar atât: „Vin din partea lui Ovidiu” O să vă predea o servietă... Muribundul îşi scoase un braţ uscat de sub pătură şi, cu preţul unui efort fizic dureros, trase din buzunarul pijamalei un plic. Aici o să găsiţi cheiţa de la servietă. Cara luă plicul nu fără a se înfiora. —  Făgăduiţi-mi că o să-mi îndepliniţi ruga... îi ceru muribundul. —  Înainte de a vă făgădui, trebuie să ştiu ce conţine servieta. „Masca” încercă un zâmbet; nu-i izbuti. — Aveţi dreptate... În servietă o să găsiţi un manuscris şi o scrisoare. Cândva, pe băncile unui liceu din Transilvania, am visat să devin scriitor... E un manuscris neterminat... El însă o să vă dezvăluie taina agentului «B-39», a morţii sale, taina mea... Totul este adevărat... Nimic nu este inventat... Făgăduiţi-mi că o să includeţi într-o nouă ediţie a cărţii dumneavoastră – „Operaţia Budapesta” – portretul maiorului Doinaş Radu... Făgăduiţi-mi! —  Vă făgăduiesc! murmură Corneliu Cara, gâtuit de o tulburare nemărginită. Ar fi vrut să-l întrebe ce legătură existase între Chihaia şi agentul «B-39». —  Dumnezeu să vă ajute! murmură muribundul. Acum o să vă rog să plecaţi. Chihaia se strâmba de durere şi-şi întoarse capul spre perete. Îşi lua astfel rămas bun de la oaspetele său. Cara se ridică încet, stingherit, cu sentimentul că nu va mai găsi drumul spre ieşire. Ascunse plicul în buzunar şi, un timp, încremeni în picioare, buimăcit. Îşi roti privirile: fitilul tremurat al lămpii de gaz, aruncând fără contenire pe pereţi tot felul de umbre sinistre, scotea la iveală un şifonier vechi, căzut într-o rână; într-un ungher, un vraf de cărţi; o masă, şi aceea parcă putredă... Zări deodată uşa şi se îndreptă spre ea, în vârful picioarelor. Însă podeaua, sub greutatea trupului său, scârţâi zgomotos. Diţă îl aştepta sub streaşina casei, zgribulit ca un câine de pripas. Întrebă: —  Gata?... Să vă conduc? Înainte de a-i răspunde, Corneliu Cara scoase din portofel o carte de vizită: —  Nu-i nevoie... Uite, ai aici numărul meu de telefon... Să mă suni. —  În noaptea asta moare, murmură Telectualu ca pentru sine. Presimt eu că moare. —   Nu uita să-mi telefonezi, repetă scriitorul tot în şoaptă. Cine-l îngrijeşte? —  Eu... —   Cum, nici o femeie? se miră Cara. Nici o gospodină? —   Suflet de femeie n-a trecut prin casa noastră! Şi, sătul parcă de cât vorbise, conchise: Vă mulţumesc şi eu... Sincer vorbind nu credeam că o să vă deranjaţi până aici... Noapte bună!   [1] Vezi nuvela „Sus mâinile, domnule Cristi !”, din volumul „Crima de la 217” (Editura Militară).   descarcati cartea de aici....