Cărți romantice și de dragoste pdf

Lungul drum spre casa de Linda Adams Capitolul 1 Ploua torenţial, iar luminile bliţurilor o orbeau. — Sheffy! Strigă unul dintre reporteri. Unde este Sullivan? De ce n-a venit? — Sheffy! Aici! Uită-te la mine! strigă un fotograf. — Unde l-ai lăsat pe Sullivan? Nu vă mai iubiţi? se auzi o altă voce. Warren şi şoferul o conduseră spre porţile cimitirului, încercând s-o protejeze. Şoferul îl împinse pe unul dintre cameramani care se apropiase prea tare. — Lăsaţi-o în pace! Vine de la înmormântarea mamei ei, cretinilor. Omul scăpă o înjurătură, ajutând-o pe Dareen să urce în limuzină. Ce ciudat, gândi ea, era protejată de un bărbat pe care nu-l cunoştea. Şoferul era angajatul firmei care organizase înmormântarea lui Fawn. — Hultanilor! strigă bărbatul furios către cei din corpul de presă şi trânti portiera maşinii. Warren îl privi ciudat. — Cine naiba se crede ăsta? Voinicul voinicilor? Ignoră chiar regula numărul unu a comportamentului, care spune clar că dacă nu eşti de spiţă regală, nu ai voie să insulţi presa. Ea nu zise nimic. Continuă să-şi privească mâinile cu mănuşi negre până la cot. — Unde-i Sullivan? strigă un fotograf, pe când limuzina se punea în mişcare. Sheffy, iubito! Unde este dragostea vieţii tale? insistă el. — Îmi vine să-l omor pe Sullivan ăsta, răbufni Warren, aprinzându-şi o ţigară. E un şobolan nenorocit, putea să vină măcar acum. Oricum, va trebui să dea nişte explicaţii. Dacă ar mai fi trăit Fawn, l-ar fi învăţat minte. — Din păcate Fawn nu mai trăieşte, zise Dareen cu o voce egală, asta este problema. Fawn, mama ei, acea femeie încântătoare, frumoasă, deşteaptă şi ambiţioasă, nu mai exista. Dareen nu putea să plângă, nu încă. — Mda, zise Warren trăgând din ţigară. Îmi pare rău, puştoaico, nenorocită zi. Şi ploua cu găleata. Dareen îşi sprijini fruntea de geamul limuzinei. Era o fată înaltă, prea slabă, cu ochii mari şi privirea hăituită. Buzele îi erau strânse. Avea pomeţi înalţi, nasul frumos format, puţin cârn şi se machia întotdeauna când apărea în public. Avea numai nouăsprezece ani dar se simţea sfârşită. Părul ei blond-castaniu, lung, fusese prins foarte strâns la spate, atât de tare încât o dureau şi tâmplele. Purta cei mai buni cercei ai ei, safirele, ştiind că aşa ar fi vrut mama ei. — Mai porţi inelul de logodnă? o întrebă Warren. Ea îşi scoase mănuşa din mâna stângă, fără niciun fel de emoţie. Nu purta nimic pe degete. — Nu, zise ea cu indiferenţă, l-am scos. — Ar trebui să-l pui la loc, zise Warren cu un aer obosit. Poate c-a fost mai bine că n-a apărut Sullivan. S-ar fi adunat mai multă lume ca acum. El oftă, apoi aspiră o dâră de fum. Era un bărbat scund, cu ceva păr negru rămas ca o insulă în mijlocul cheliei. Fusese, în ultimii şapte ani, managerul ei. — N-am de gând să-l pun la loc, zise ea pe un ton impasibil. Sullivan n-a venit niciodată cât a fost mama bolnavă. Eu am insistat, dar el m-a refuzat mereu sub pretext că boala şi suferinţa ei îl deprimă. — Sheffy, Sullivan este artist. Hai să lăsăm asta acum. O să găsim o modalitate de a explica lucrurile. Dar îmi pare rău că a apărut şi problema asta. — Sullivan nu este artist, răspunse ea. Este cântăreţ de rock, atâta tot. Fata făcu o pauză, privind cum ploua afară. Niciodată n-a venit s-o vadă. Şi nu-mi mai spune Sheffy, mă cheamă Dareen. — Numele tău este totuşi Sheffy, un nume de un milion de dolari. Ţi-am mai spus, îmi pare rău că am adus subiectul ăsta în discuţie. Asta este deci problema, că n-a venit s-o vadă măcar o dată? Ce era să vadă, Sheffy? După acel prim atac, Fawn n-a mai ieşit din comă. Timp de trei luni n-a scos o vorbă. Iar ea, crede-mă nu şi-ar fi dorit să fie văzută aşa. Nu vreau să aduc ofensă morţilor, dar mama ta era o femeie foarte vanitoasă. Unde este inelul? Ea nu-i răspunse, continua să privească ploaia care bătea în geamul limuzinei. — Sheffy, insistă Warren. Sunt managerul tău, trebuie să-ţi apăr interesele. Ce naiba ai făcut cu inelul? Sper că nu i l-ai dat înapoi? — De ce să i-l fi dat? întrebă ea încordată. Fawn l-a cumpărat din bugetul pentru publicitate, ne aparţine. Apoi fata lăsă capul în jos amintindu-şi că Fawn nu mai era şi deci nu mai putea folosi cuvântul „noi“. În ultimele trei luni ea nu se mişcase de la căpătâiul lui Fawn, căci nu-i venea să creadă că o persoană atât de puternică se putea stinge văzând cu ochii. — Poartă-l din nou, de mâine, ordonă Warren. Ai încheiat o logodnă care valorează o avere ca publicitate pentru tine... şi pentru Sullivan, este adevărat, doar nu vrei să strici totul dintr-o toană? — Nu este o toană, şi nici logodna mea n-a fost una reală, zise ea fără a-l privi. Fawn a venit cu ideea asta. — Şi? Doar ţi-a plăcut şi ţie! Nu te-am auzit plângându-te până acum. — Lui nu i-a păsat niciodată de mine, de fapt nu-i pasă de nimeni. Îl interesează doar cariera şi banii lui. — Sullivan te adoră, în felul lui, este drept. — El a adorat-o pe Fawn. Ştia că este o femeie deşteaptă şi capabilă. Stăteau uneori şi vorbeau toată noaptea despre afaceri. S-a logodit cu mine dar nu era ceea ce-mi trebuia. Nu-l pot ierta că n-a venit s-o vadă. — Eşti într-o dispoziţie proastă, zise Warren, şi e firesc să fie aşa. Dar să nu mai vorbim despre asta acum, avem alte probleme de discutat. Cariera ta, de exemplu. Fata se întoarse şi-l privi insistent. — Warren, n-am de gând să discut nici cariera mea acum. Mama abia a murit, ţi-aminteşti? Warren oftă. — Mda, dar dacă nu te superi, mama ta a fost o femeie cu nasul pe sus. Ce altceva ar fi vrut ea să discutăm acum? Fii cu picioarele pe pământ, Sheffy. Moartea ei nu te-a luat prin surprindere, ştiai c-o să se întâmple. Fii fericită că... — Ştiu, zise ea obosită, întorcând din nou capul spre ploaia care nu mai contenea. Trebuie să fiu fericită că n-a suferit mai mult. Bine, uite, sunt fericită pe tema asta, dar tot nu vreau să discut cariera mea, acum. — Cariera ta a fost scopul vieţii ei, insistă Warren. Crezi că din întâmplare ai ajuns top model? Mai gândeşte-te. Ea a realizat totul, ea ţi-a creat imaginea, iar de acum, trebuie să ţi-o construieşti singură. Ai de luat decizii importante. Trebuie să discutăm şi investiţiile tale. Sincer vorbind eu nu sunt de acord cu felul în care ţi-a administrat ea banii, va trebui să facem nişte modificări şi aici. Cred că ar trebui să începem prin a... — Te rog, Warren. Fata îşi rezemă fruntea de geamul limuzinei, simţind că răcoarea acestuia îi făcea bine. — Sheffy, insistă el, crede-mă. Fawn ar vrea ca noi să discută în problemele astea, acum. Sunt multe decizii de luat. — O să mă gândesc mai târziu la ele. Dareen închise ochii. Warren nu mai pretinse că era afectat de moartea lui Fawn. De fapt, era un om de afaceri şi asta se simţea până şi din glasul lui. — Ar fi bine să te gândeşti acum la tot ce ai de făcut. Uite, Dareen, tu te afli într-o situaţie unică. Eşti în vârf acum, eşti modelul numărul unu al New Yorkului. Ai aerul mistic pe care ţi l-a impus Fawn, ai imaginea pe care ţi-a creat-o ea. Ai ajuns foarte sus la cei nouăsprezece ani ai tăi. Nu văd unde te-ai mai putea duce acum pentru a realiza mai mult. Dar trebuie să fii atentă, trebuie să-ţi programezi fiecare pas. Acum, dacă nu mai este Fawn, trebuie să se ocupe cineva de imaginea ta şi mă gândeam la individul ăla care-i face publicitatea lui Sullivan. E un tip destul de agresiv. Dareen nu se obosi să deschidă ochii. — Directorul de imagine al lui Sullivan? Nici vorbă, Warren. Nici în cel mai oribil coşmar nu m-aş gândi la el. — Tu şi Sullivan formaţi un cuplu extraordinar. — Noi doi nu formăm un cuplu, Warren. A fost totul de pentru ochii presei. Toată viaţa mea a fost, de fapt, doar de ochii presei. Warren o privi dezgustat. — Toată viaţa ta este doar de ochii presei, o maimuţări el. Acum ai devenit şi melodramatică. Ai tot ce-şi poate dori o femeie de la viaţă, fetiţo. Fawn ţi-a dat toate astea. Vrei să le pierzi? Dacă nu, lasă patetismul şi ascultă ce am să-ţi spun. Dintr-o dată capul începu s-o doară foarte tare. Toată viaţa ei părea fără sens şi ireală. Deschise ochii ei mari, negri, şi-l privi obosită. — Cine ţi-a spus că-mi doresc totul pe lume? Cine ţi-a spus că-mi place să fiu model? — Fawn. Şi cine îndrăznea să-i spună nu lui Fawn? Nimeni, ştii bine asta. Nici tu, nici eu, nici măcar Sullivan. — Aş vrea să plec pentru un timp, zise Dareen, cu ochii pe fereastră. — Bine, bine, lasă asta acum. Mai rezolvăm din probleme, apoi poţi să pleci o săptămână. Du-te la Bar Harbour. Sau la Cape Ann. — Nu-mi ajunge o săptămână, îmi trebuie cel puţin un an. — Ai înnebunit? Un an? Warren ridică tonul, indignat. Unde să te duci un an? Ştii cât ai pierde în timpul ăsta? — Am anulat totul când mama... când Fawn s-a îmbolnăvit. Acum nu am niciun contract. — Mă uluieşti, Dareen. Scuză-mă, dar Fawn cred că se răsuceşte în mormânt când te aude vorbind. — Vreau să mă duc undeva, în sud, zise ea ca pentru sine. — În sud? repetă Warren. Ea încuviinţă din cap. — Sheffy, Fawn a muncit pe rupte ca să scape de sudul ăla blestemat, acolo unde vrei tu să te întorci acum. — Dar astăzi sunt într-o maşină funerară, Warren. Toate strădaniile ei au fost zadarnice! Ţi-am spus că plec şi o voi face. Deja am aranjat câte ceva în acest sens. Warren o privi de parcă l-ar fi anunţat că se retrage la o mănăstire. — Fii serioasă, Dareen. — După cum ţi-am mai spus, mă întorc în sud. Warren lăsă să-i scape o înjurătură. — Nu te laşi, nu? Fata dădu din cap. Warren o privi uimit de parcă nu-i venea să creadă. — Din păcate înţeleg că nu se mai poate face nimic cu tine, zise el dezgustat. Fata îl privi întrebător. — Întotdeauna m-am întrebat cum a putut Fawn să crească o fetiţă atât de supusă ca tine. Dar acum, brusc, văd de ce eşti capabilă şi cât eşti de încăpăţânată. Vrei să pleci şi gata, indiferent de consecinţe. Fata încuviinţă. — Trebuie să plec, o vreme. Totul mi se pare o nebunie. Poate că aşa a fost întotdeauna şi eu am fost prea naivă ca să înţeleg. — Nu poţi să pleci fără să apară şi consecinţe. Ce vei face cu Sullivan? Dareen păru că se gândeşte un moment. Fusese îndrăgostită de Sullivan, sau aşa crezuse. Se îndrăgostise de el la şaptesprezece ani, iar povestea lor de dragoste fusese una dintre cele mai mediatizate din America. Numai că nu fusese o poveste de dragoste. Sullivan o săruta doar când erau fotografi în preajmă. — Dacă Sullivan o să-mi simtă lipsa o să vină după mine, bănuiesc. Şi într-un fel, ea spera că aşa va fi. — Eşti nebună, zise Warren scuturând din capu-i chel. Ai nouăsprezece ani şi nu ştii nimic. Întotdeauna a existat cineva care să aibă grijă de tine. Fawn îţi spunea şi când trebuie să strănuţi, când poţi să-ţi ştergi nasul. Acum va trebui să preiau eu toate problemele tale. Nu poţi pleca acum singură, Dareen, n-o să te descurci, nu ştii nimic despre viaţă. Dareen nu-l mai auzea, trebuia să plece, acesta era singurul lucru important. — Ascultă, zise Warren disperat. Cel puţin promite-mi că nu rupi logodna. Dacă nu te gândeşti la cariera ta, gândeşte-te la răul pe care i-l faci lui Sullivan. Dareen încuviinţă printr-un gest din cap. — N-o s-o rup, promise ea, cu condiţia să nu se mai facă publicitate despre asta, îl rugă ea. S-o lăsăm să moară de la sine, nu? Sullivan n-are nevoie de mine. N-a avut niciodată. Warren dădu din cap exasperat, în semn că nu mai avea argumente. Dareen îşi privi mâinile lungi şi prea subţiri. Câteodată se întreba cine era ea cu adevărat. Nici nu-şi mai amintea vremurile când nu trebuia să pozeze în faţa aparatului de fotografiat pretinzând că este ceea ce nu era. Nimic din viaţa ei nu era real, ci doar o imagine pentru alţii. — Nu ştii nimic, zise Warren supărat. Nimic. N-am întâlnit până acum o persoană ca tine care nu ştie pe ce lume se află. Fawn lua în piept toate greutăţile, în locul tău, ea lupta cu toţi. Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă realitatea. Sheffy? Mă asculţi? — Mă numesc Dareen, zise ea. Arcadia, scria pe panoul de la graniţa dintre state. Cu litere mai mici scria: populaţia este de 4126 oameni de treabă şi câţiva cârcotaşi bătrâni. Există şi câţiva câini de vânătoare. Dareen zâmbi. Chevroletul ei plin de praf, cu plăcuţe pe care era scris numărul de New York, apăru dintr-un nor de praf. Arcadia, aici era capătul călătoriei ei. Era o după amiază toridă, ca în sud, şi în Arcadia toată lumea părea că moţăie. Mimozele care creşteau pe strada principală se unduiră ca trezite din somn la trecerea maşinii ei. La umbra unei magnolii care creştea pe peluza unei case, odihnea un câine întins, fericit, probabil unul dintre câinii de vânătoare, menţionaţi la intrarea în localitate. Încetini. Pe peluză se afla un panou pe care citi: ME FEE AGENŢIE IMOBILIAR~ VÂNZ-RI, EVALU-RI, ÎNCHIRIERI ASIGUR-RI Coborî din maşină, întinzându-se fericită, căci simţea nevoia s-o facă: condusese mult în ultimele trei zile. Dar meritase efortul; acum se simţea destinsă şi calmă. Îşi trecu o mână prin păr. Apoi, conştientă că îmbrăcămintea îi era cam şifonată, încercă să şi-o netezească puţin cu mâinile, dar fără succes. Îşi puse ochelarii de soare pe nas şi începu să privească în jur. Ceea ce vedea era total diferit de Manhattan, dar de fapt aşa şi sperase să fie. Deschise o uşă care scârţâia cumplit şi intră într-un birou unde era foarte cald căci ventilatorul din tavan nici măcar nu reuşea să mişte aerul. Un bărbat slab, cu chelie ridică încet capul spre ea din hârtiile lui. Cu toate că era atât de cald, bărbatul era îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, vestă neagră şi cravată. Atenţia ei fu atrasă de ziarul pe care-l citea acesta. O făcu să strângă din dinţi disperată. O, nu, îşi spuse ea. „Top— modelul care este acum în doliu după mama ei se va căsători cu steaua rock“, spunea un titlu mare de pe prima pagină. Dareen se opri în loc, descumpănită. Acum se bucura că nu era deloc machiată, şi arăta ca o fată obişnuită. Warren îi promisese că nu va mai face publicitate legată de ea şi Sullivan, dar se pare că nu putuse să oprească o campanie deja declanşată. O fotografie mare de pe prima pagină o arăta pe ea ascunzându-şi faţa de fotografi. Peste figura ei era scris: unde se afla logodnicul când frumoasa îşi îngropa mama? Citiţi amănunte în pagina a şasea. Iar domnul Me Fee citise acea pagină. Ridică iritat privirea spre ea, dar nu păru a o recunoaşte. Ea-şi scoase nervoasă ochelarii. Fără ei arăta foarte tânără şi vulnerabilă. Întinse mâna bărbatului din faţa ei. — Domnul Me Fee? întrebă ea. Sunt Dareen Sheffield. Era adevăratul ei nume, pe care rareori îl folosea. Bărbatul înclină din cap şi întinse mâna fără a-i arunca vreun zâmbet binevoitor. Era clar că nu făcea parte din cei 4126 de oameni de treabă ai oraşului. — Sunt de la New York, continuă ea, am vorbit la telefon pentru închirierea fermei Bailey, parcă. Dareen se opri aşteptând ca şi individul din faţa ei să scoată o vorbă. — Sheffield, zise el cu o voce stridentă, de cârcotaş. Sheffield... Da, ferma Bailey. Vă aşteptam dis-dedimineaţă, aţi întârziat. — Tennessee este mai departe decât se vede pe hartă, zise ea, zâmbindu-i de parcă s-ar fi disculpat. — Tennessee este la distanţa la care trebuie să fie! pufni el. Ea nu avea nici cea mai vagă idee despre ce voia să spună individul din faţa ei, dar nu mai zise nimic. Bărbatul o privi o clipă apoi zise: — Este plin de cântăreţi fără valoare care celebrează infidelitatea şi beţia prin toate parcările, zise el. Tot aşa cum Nashville este plin de femei vopsite strident şi bărbaţi care nu ştiu să cânte decât muzică country. Dareen clipi de câteva ori. Oficial, ea era încă logodită cu un astfel de bărbat care cânta la chitară. Era drept că Sullivan nu cânta country ci rock, dar fără îndoială domnul Me Fee ar fi considerat că asta era şi mai rău. — De la New York sunteţi? întrebă el. Apoi îşi făcu vânt cu ziarul din faţa lui, pe care-l îndoise la mijloc. Ca hipnotizată, Dareen îşi urmări propriul chip pe măsură ce ziarul se mişca înainte şi înapoi. — Da, zise ea. — Şi ce vă aduce în Arcadia? o întrebă omul privind-o suspicios. — Nimic, îi răspunse ea. Apoi, realiză că răspunsul ei fusese cam lipsit de logică şi adăugă: am avut un deces în familie şi am simţit nevoia să plec pentru o vreme. Tocmai atunci, ea îşi dădu seama că nici nu ştia ce voia să facă, ştia doar că voia să stea ascunsă de lume o vreme, să-şi revină apoi să stabilească ce vrea de la viaţă. — Am nevoie de timp să mă gândesc la multe lucruri, zise ea pe un ton de confesiune. — Da, dacă asta simţiţi acum... zise domnul Me Fee. Poate că ar trebui să discutăm despre chiria pe care trebuie s-o achitaţi în avans. Dareen oftă. — Nicio problemă, am venit pregătită. Poate Fawn avusese dreptate şi totul pe lumea asta se reducea la bani. Deschise poşeta. — Voi plăti chiar acum, zise ea. Acceptaţi cecuri de călătorie? — Luaţi loc puţin, zise domnul Mefee, devenind dintr-o dată foarte prietenos. El o urmări cum semnează cecurile, apoi le numără atent. — Cred că vă amintiţi că nu v-am promis nimic legat de starea proprietăţii. Dareen înclină capul. — Da, mi-amintesc, dar nu am nevoie decât de linişte şi o privelişte frumoasă. Pe un munte, undeva. — În privinţa asta, zona noastră este favorizată. Dacă am putea închiria doar pe criteriile astea, n-am avea probleme. Dar trebuie să mai ştiţi că dacă vreţi să vi se repare casa va trebui să plătiţi. — Bine. — Văd că sunteţi o persoană uşor de mulţumit. — Întotdeauna mi-a plăcut să mă înţeleg bine cu cei din jur. Şi ăsta era adevărul. Încercase din greu să-i mulţumească pe cei din jur. Poate că se străduise prea tare, îşi spuse ea. — Sper că sunteţi conştientă de ceea ce vă aşteaptă, chicoti bărbatul din faţa ei. Este o fermă cam izolată. Aveţi doar un vecin, şi ăla rău. Este un tip nesuferit, dar dacă aveţi ceva de făcut puteţi să-l chemaţi pe el. Este proprietarul vinăriei. — Vinărie? repet Dareen. — Da, vinăria Du Long, răspunse Me Fee, cu buzele ţuguiate de parcă i-ar fi împărtăşit un mare secret. Dareen ridică din umeri. De fapt, n-o interesa deloc ce făcea vecinul ei de fermă. Nu ştia mai nimic despre această zonă. După moartea mamei sale se dusese în apartamentul lor şi fără să se uite înfipsese un bold pe harta Statelor Unite. Acesta se nimerise pe micul orăşel Arcadia. Nimeni n-o va găsi vreodată aici. — Doamna de la care închiriaţi ferma, nu-l prea are la inimă pe acest Du Long, zise agentul imobiliar scuturându-ş i capul chel. Nici eu de altfel. Familia Du Long visează de mult să cumpere ferma Bailey. Să cultive şi mai mulţi struguri. Omul pronunţă cuvântul cu o strâmbătură din nas. Dar n-o să apuce ei să pună mâna pe ferma Bailey! Doamnei Bailey nu-i plăc băuturile. Nici mie de altfel. Cine pune o picătură de băutură în gură este ca şi cum ar lăsa în mod conştient să i se ia minţile. — Mda, zise Dareen care nu ştia cum să plece mai repede. — Domnul Rupert Du Long a făcut tot posibilul să cumpere toate pământurile din zonă, pe care să-şi cultive blestemata asta de viţă de vie, pufni domnul Me Fee. Şi să vă mai spun ceva. Domnul Me Fee se aplecă peste birou de parcă ar fi vrut să-i împărtăşească unul dintre cele mai teribile secrete. Nu numai că şi-a forţat vecinii să-i vândă pământurile, şopti el, dar are şi nişte obiceiuri condamnabile, mai ales legat de băutură şi femei. Este un donjuan convins. Căsătoria părinţilor lui a fost un fiasco de la început. Mama lui era o fiinţă mică şi neînsemnată care n-a putut face faţă cerinţelor familiei soţului, aşa că a început să folosească tranchilizante. Cred că n-a mai avut mintea limpede în ultimii zece ani. Nu-i de mirare că el n-are niciun pic de respect pentru cei din jur. Dareen dădu semne de nerăbdare căci n-avea chef să asculte bârfa lui Me Fee. — Ba chiar mai mult, îşi ţuguie domnul Me Fee buzele a dezgust, omul ăsta a poluat mediul, de până şi păsările de pe aici umblau bete! — Ce-a făcut? întrebă Dareen. — A turnat resturile de la strugurii fermentaţi în sistemul de alimentare cu apă şi astfel s-au îmbătat şi păsările, zise Me Fee cu o privire în care se citea oroarea. Ca să nu mai spun nimic despre possum sau pitpalac. Aţi auzit expresia beat-mort? E bine, pe dealurile lui Du Long chiar şi sconcşii sunt beţi. Este oribil ce se întâmplă acolo. Eu sunt îngrozit. Dareen nu mai ştia ce să creadă căci imaginea aceasta de groază cu păsări bete care intrau cu ciocurile direct în pini sau cu possumul beat la margine de drum nu prea se potrivea cu nimic. — Oricum, domnul Du Long are o mulţime de angajaţi care abia aşteaptă să le mai pice ceva de lucru, aşa că dacă veţi avea nevoie de ajutor sunt sigur că veţi rezolva imediat. Dar v-am spus toate acestea pentru ca să vă asiguraţi că omul pe care-l angajaţi este treaz. Omul mai scoase nişte sunete care exprimau mirarea şi dezaprobarea faţă de ce se întâmpla pe acolo, apoi îi întinse cheia casei. Dareen se ridică imediat şi porni către uşă. Acest domn Me Fee i se părea un cârcotaş cam greu de suportat. — Încă ceva, domnişoară Sheffield, mai zise el ridicându-se de la birou. Dareen se întoarse de la uşă. Era obosită iar ochii ei mari păreau şi mai mari din cauza lipsei de odihnă. — Mi-aţi spus că vreţi casa mobilată şi m-am ţinut de cuvânt. — Foarte bine, zise Dareen zâmbind obosită. Apoi, se întoarse din nou să plece. — Dar mobila nu este în casă. Ultimii chiriaşi au avut mobilă, aşa că au depozitat-o pe cea existentă în pod. Va trebui să chemaţi pe cineva să v-o coboare. — Foarte bine, repetă Dareen, dornică să scape cât mai repede de acolo. Vorbele lui nu produseră niciun efect în mintea ei decât târziu, după ce ieşi din oraş. Atunci începu să scuture din cap nemulţumită. Mobila era în pod? Individul ăsta îi închiriase o casă cu mobilă care se afla în pod? Iar vecinul era un om care îmbăta şi păsările? Dareen zâmbi nervos. Poate că Warren avea dreptate, ea nu era capabilă să-şi poarte singură de grijă. Îşi aminti de chipul ei publicat pe prima pagină a ziarului şi nu-i mai veni să zâmbească. Se strădui să ignore această amintire ca şi pe altele la fel de neplăcute. Conduse tot drumul apoi, fără a se mai gândi la nimic neplăcut. Pădurile de stejar şi pin făcură curând loc culturilor de viţă-de-vie care păreau că ocupe totul de o parte şi de alta a drumului. Un anunţ îi invita pe trecători să viziteze castelul Du Long, să guste vinurile naturale şi să viziteze pivniţele. Deci intrase deja în localitatea Du Long. Semnul de la intrare anunţa 300 de locuitori dar, fără cârcotaşi. Chevroletul ei urcă panta destul de abruptă a dealului de la ieşirea din localitate. Un alt indicator o informa că se afla pe muntele Du Long. Probabil familia asta posedă jumătate din ţară, se gândi ea, cu excepţia celor câteva hectare pe care le închiriase ea. Atunci observă indicatorul care marca drumul spre ferma Bailey. Îşi impulsionă Chevroletul spre acel ultim urcuş. Când ajunse în vârful muntelui priveliştea de acolo îi tăie respiraţia. Era mult mai mult decât îşi imaginase ea. Parcă maşina sub un dud bătrân din faţa casei şi se uită în jur. Casa era vopsită într-un vernil— deschis, cu o dungă galbenă, şi avea în faţă o verandă minunată. Dareen coborî din maşină dar acum nu mai simţea oboseala. Era doar puţin ameţită de aerul înmiresmat al serii. De undeva se auzi cântând o pasăre. Soarele tocmai apunea, iar ea se întoarse spre vest şi trase aer în piept. Cerul era tot auriu şi putea vedea până în depărtare. Undeva sub nivelul la care se afla ea trecea un râu şi dincolo de el, munţi cât vedeai cu ochii. Privind cerul şi valea aceea dintre munţi ea ştiu că indiferent cât de iraţional şi instinctiv ar fi părut ceea ce făcuse, merita totul cu prisosinţă. Dareen petrecu săptămâna făcând curăţenie, frecând podelele, pentru ca acea fermă să arate ca un cămin. Nici nu simţi oboseala căci făcu totul cu bucurie, pentru casa ei. Pentru prima oară în viaţă lucrurile păreau fireşti, fără umbră de artificial. — Iluzia este totul, obişnuia să spună Fawn. Aşa că Dareen se lăsă încântată de realitate, indiferent cât de umilă era. Singurul moment prost fusese atunci când intrând în dormitor găsise o fotografie a ei pe un perete, pusă probabil de cel care închiriase casa până atunci. O rupse imediat. I se păru ciudat că propriile ei fotografii puteau s-o mai surprindă şi acum. Ea nu se considerase niciodată frumoasă. Fawn îi repeta întruna că nu este frumoasă, ci că avea trăsături bine conturate şi era fotogenică. Sub fotografia ei găsi nişte comentarii ale fotografului. „Ochi de gazelă, scria acesta. Ochi inocenţi, umbriţi de cele mai lungi gene. Gură senzuală, ca de pluş. Cine este ea? Ispita sau copilăria? Ispita şi copilăria? — Este comitetul pentru curăţenie, şopti ea aruncând fotografia la gunoi. Se bucura că lăsase în urmă astfel de nonsensuri. Chiar şi lunga, nefericita ei dragoste cu Sullivan părea ceva de neînţeles acum. Aici avea o viaţă reală, cu probleme reale: de exemplu, mobila. Toată ferma avea o singură sobă şi un frigider, câteva scaune pe care reuşise să le aducă singură din podul plin de hârburi. Doamna Bailey, proprietăreasa, aruncase aici tot ce nu-i mai trebuia. Se afla acolo un amestec bizar de anticărie şi lucruri desperecheate. Văzuse o sofa veche cu pluş roşu, un cuier din coarne de cerb şi o lampă făcută dintr-un extinctor de alamă. Nu avea cum să scoată singură sofaua de acolo, sau salteaua şi cadrul patului. Dormi aproape o săptămână pe podea, în sacul de dormit cu care venise de la New York. I se părea că trăieşte ca un deschizător de drumuri, ca o supravieţuitoare, dar avea perspectiva că va dormi din nou într-un pat. Se duse în Arcadia la o cabină telefonică şi sună la vinăria Du Long să ceară ajutor. — Nicio problemă, i se răspunse. Trimitem pe cineva, dar ar putea dura mai mult timp căci suntem la recoltare. Bine aţi venit, încercăm să vă ajutăm. A doua zi se afla în fânar şi încerca să-şi reamintească piesele mobilierului pe care-l văzuse în pod. Dar de ce înghesuise cel dinaintea ei mobila în acel loc imposibil? De la vinărie i se spusese că imediat ce va fi cineva disponibil i-l vor trimite. Între timp trebuia să improvizeze, căci la asta se pricepea. Soarele după amiezii se strecura şi prin uşile podului de unde încercă să scoată salteaua patului, dar cu toate eforturile ei n-o putu mişca. Pe când îşi îndesa buzunarele cu mici articole de bucătărie zări un lampadar făcut dintr-un extinctor. Avea nevoie de mai multă lumină în casă. Îl luă, fiind sigură că îi va găsi locul adecvat. Cu toate acestea, când încercă să-l coboare constată că n-o putea face din cauza abajurului pe care trebui să-l deşurubeze. Reuşi s-o facă şi porni fericită pe scări, cu abajurul într-o mână şi lampadarul în cealaltă. Era ciudat ce mulţumire puteau să-i producă aceste mici lucruri pe care le putea rezolva singură. Era convinsă că numai lucrurile obişnuite îi aduceau mare bucurie. Reuşi să coboare scara în aceste condiţii dificile, cu mâinile tremurându-i din cauza efortului. Auzi un zgomot care venea de jos şi se întoarse într-acolo. — Trebuie să admir cu câtă grijă ai făcut coborârea, ai stil, nu glumă. Dareen se întoarse rapid spre direcţia din care se auzise vocea, strângând lampadarul în braţe de parcă ar fi simţit nevoia de protecţie. Se afla în faţa unui bărbat înalt şi musculos, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou pătat de transpiraţie. Avea părul castaniu, bogat şi un zâmbet aproape permanent pe buze. Se sprijinea de uşa podului. Nu era bărbierit, era plin de praf şi transpirat, de parcă ar fi venit de undeva, de pe un şantier. Dareen se strădui să-şi reprime teama. O, Dumnezeule, îşi spuse ea, cine era acest bărbat şi ce căuta aici? Warren avusese dreptate, nu era bine că plecase singură în necunoscut. — Cine eşti? Ce cauţi aici? Ieşi din casa mea! Dar din vocea ei, după cum constată singură, lipsea tonul autoritar. Bărbatul nu făcu nicio mişcare. Era chipeş, şi continua s-o privească uşor amuzat. În cele din urmă ridică mâinile în sus. — Am venit cu un scop foarte paşnic, zise el. Numai atunci realiză Dareen că era mult mai prăfuită şi mai neglijent îmbrăcată decât el. Avea praf şi în ochi, iar şortul îi era plin de paie. Bărbatul îi privi picioarele care se vedeau destul de bine, apoi o privi în ochi. — Am un mesaj pentru tine, sunt de la cramă. Dareen răsuflă uşurată, căci nu se aştepta ca acei cu care vorbise să trimită pe cineva atât de repede. — N-am vrut să te sperii, zise el pe un ton foarte calm, scoţând din buzunar o foaie împăturită. Dareen se uită la numărul imprimat pe tricoul lui. Pe piept era scris „Crama Du Long“, apoi numele bărbatului: Rip C. Field. El îi întinse bucata de hârtie. — Trebuie să-l suni pe Warren, spune că este urgent. Poţi folosi telefonul de la cramă. Încurcată, Dareen schimbă lampadarul în mâna stângă şi luă hârtia. Era atât de surprinsă de apariţia bărbatului încât nu se mai întrebă cum o depistase Warren. Încercând să înghesuie bucata de hârtie în buzunarul şortului, scăpă aparatul de curăţat cartofi. — Ah! Bărbatul scutură din cap şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii. — Sper să nu te supere întrebarea mea, dar a fost chiar aşa de reuşită petrecerea? — Ce petrecere? întrebă Dareen care nu înţelegea nimic. Atunci observă că ochii bărbatului erau albastru cenuşii, iar sprâncenele bogate. Ochii contrastau cu pielea lui foarte bronzată. — Petrecerea din fânar, îi răspunse el, arătând spre scară. Bărbatul se apropie de ea şi-i luă lampadarul din mână. Nu la astfel de petreceri îşi pun femeile abajururi pe cap? Şi sunt total neinhibate? — Oh! exclamă Dareen, după ce-i smulse abajurul din mână, prea ruşinată pentru a mai scoate vreun cuvânt. El se mulţumi să râdă şi s-o privească. Apoi îşi duse din nou mâna la centura pe care o purta, pe a cărei cataramă era gravat Peter Pan, cântând din fluier. Inima ei începu să bată într-un ritm aproape normal, dar nu se putu abţine să se gândească la cât de ridicolă trebuie să fi fost coborând pe scară cu lampadarul în mână. Dar simţul umorului îl depăşi pe cel al demnităţii şi fata începu să râdă, arătându-şi gropiţele. Ochii ei mari, negri, întâlniră ochii lui albaştri şi rămaseră aşa privindu-se destul de mult timp, poate chiar prea mult, îşi spuse ea. Bărbatul o studia cu acelaşi zâmbet pe buze. — Bine ai venit în localitatea noastră, îi spuse el. Acum, lasă-mă să te ajut cu lampadarul ăsta. Nu ştii când se produce vreo scânteie şi se aprinde ceva pe aici... — Într-adevăr, nu poţi şti, zise ea, spunându-şi că nu trebuia să se afle acolo, pe scară, zâmbindu-şi cu un străin. Era un bărbat chipeş, ăsta era adevărul, cu ochii aceia albastru cenuşii, cu părul castaniu uşor ondulat, cu nasul acela obraznic. Poate că era muncitor la cramă, cine ştie, dar avea ceva, un farmec anume, ceva dezarmant în felul în care aborda lucrurile. Dareen nu-i mai zâmbi. El observă schimbarea. — Trebuia să te anunţ mai devreme de prezenţa mea aici, zise el, ca o scuză, dar n-am vrut să te sperii şi să cazi cumva. Oricum, nu trebuie să cari singură toate lucrurile alea din fânar singură. Dareen îşi îndepărtă o şuviţă care-i căzuse pe frunte şi încercă să arboreze un aer demn. — Ştiu, zise ea. Am sunat la cramă, aveam nevoie de ajutor. — Da, consideră că eu sunt ajutorul pe care-l aştepţi. Ea porni spre uşa hambarului. În trecere îl atinse, ceea ce o făcu să simtă ceva ciudat ca un curent care-i traversă braţul. N-ar fi trebuit să lase ca privirile lor să se întâlnească acolo, la fânar. Dar ceva din ea, nici ea nu ştia ce, reacţionă la masculinitatea lui şi simţea oarecare plăcere să-l aibă aproape. — Ei, ce zici? Îmi acorzi slujba asta? întrebă el. — Desigur, zise ea fără a fi prea convinsă că asta dorea. Omul din faţa ei părea mult prea bărbat, faţă de cei cu care se obişnuise ea. Dar nu va fi prea multă distracţie, domnule Field. Spre uimirea ei, bărbatul dădu capul pe spate, pufnind în râs. Dareen îl privi uimită. — Domnule Field! Nu te formaliza! Spune-mi Rip, aşa-mi zice toată lumea. — Nu voi renunţa la formulele de politeţe, oricum. — Eu îţi voi spune Ochi negri, de asta să fii sigură. Bine ai venit, Ochi negri. Dareen nu mai ştiu ce să-i răspundă sau cum să reacţioneze, dar cu o strângere de inimă simţi că şi-ar fi dorit ca măcar odată Sullivan să se obosească s-o privească aşa cum o făcuse bărbatul ăsta, ca pe o femeie tânără pe care o doreşte.

Ce sincronizare extraordinară! Vreau să-i mulţumesc frumoasei mele prietene, Kerry Nowensky, care mi-a „ordonat”: „Pune totul pe hârtie! Acum!” Îngerului meu păzitor, Dorothea Helms, care mi-a spus: „E timpul să-ţi iei un impresar bun.” Impresarului meu minunat, Sheree Bykofsky, care mi-a oferit din plin încurajarea şi dăruirea sa. Editorului atât de carismatic, Peter Workman, care se dăruieşte trup şi suflet unei cărţi şi promovează cele mai bune talente. Şi când crezi că am spus totul, mi-aduc aminte de uluitoarea Sally Kovalchick, care te uimeşte cu talentul ei extraordinar de a metamorfoza un manuscris într-o carte finită.   Tuturor vreau să le ofer mulţumirile şi recunoştinţa mea profundă. Voi sunteţi dovada vie că oamenii reprezintă resursa noastră cea mai valoroasă.     Prefaţă.   Nu este greu să descoperim „secretul” succesului. Cu cât învăţăm mai bine arta construirii relaţiilor personale, cu atât calitatea vieţii devine mai bună.   Am descoperit pentru prima dată secretele stabilirii relaţiilor cu semenii noştri în perioada carierei mele ca fotograf în domeniul modei şi publicităţii. Indiferent dacă lucram cu un singur manechin pentru o pagină din revista Vogue sau cu 400 de oameni îmbarcaţi pe o navă de croazieră norvegiană în scopul promovării acesteia, am înţeles că arta fotografică nu însemna doar relaţia dintre modele şi aparatul de fotografiat, ci stabilirea unei legături armonioase între mine şi oamenii pe care îi fotografiam. În plus, nu avea nici o importanţă dacă şedinţa foto avea loc în holul hotelului Ritz din San Francisco sau într-o cabană dărăpănată pe un munte din Africa: principiile stabilirii raportului[1]sunt universale.   Din câte îmi amintesc, mi-a fost întotdeauna uşor să mă înţeleg cu oamenii. Este acesta un har? Suntem înzestraţi oare cu un talent nativ care ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri sau învăţăm aceste lucruri pe parcursul vieţii? Şi dacă reuşim să le învăţăm, le putem împărtăşi celor din jur? M-am hotărât să aflu răspunsul la aceste întrebări.   Ştiam din experienţa mea îndelungată (25 de ani) în domeniul artei fotografice, lucrând pentru reviste din întreaga lume, că atitudinea şi limbajul trupului sunt extrem de importante în crearea unei impresii vizuale puternice – reclamele din reviste au la dispoziţie mai puţin de două secunde ca să capteze atenţia cititorului. Ştiam, de asemenea, că limbajul trupului şi tonalităţile vocii joacă un rol vital în procesul de relaxare a persoanelor complet străine, determinându-le să coopereze. Cel de-al treilea aspect pe care l-am înţeles este faptul că alegerea anumitor cuvinte poate să stârnească interes şi acţiune în aproape toate situaţiile. Înarmat cu aceste informaţii, m-am hotărât să sondez şi mai mult lucrurile.   De ce ni se pare mai uşor să stabilim relaţii cu anumiţi oameni în defavoarea altora? De ce pot să am o discuţie interesantă cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, în timp ce alt individ o consideră pe această persoană plictisitoare sau periculoasă? Se întâmplă ceva – fără îndoială – la nivelul subconştientului nostru, dar despre ce este vorba?   În acest moment al căutării mele am avut şansa să descopăr primele studii realizate de doctorii Richard Bandler şi John Grinder de la UCLA despre un subiect cu un titlu impresionant: Programarea Neuro-Lingvistică – pe scurt, NLP Am descoperit astfel în cercetările acestor doctori multe dintre lucrurile pe care eu le făceam intuitiv ca fotograf, lucruri pe care ei le-au analizat şi le-au clasificat în „arta şi ştiinţa perfecţionării personale”. Prin intermediul acestui izvor extraordinar de idei şi perspective noi, ei au scos în evidenţă faptul că oamenii au un „simţ preferat”. Dacă vom identifica acest simţ, vom putea deschide porţile ferecate ale inimii şi minţii unei persoane.   Pentru că păşeam acum pe un nou drum, am lăsat deoparte aparatele de fotografiat şi mi-am concentrat atenţia asupra mecanismului interior al oamenilor, dar şi asupra înfăţişării lor exterioare. Am studiat câţiva ani alături de doctorul Bandler la Londra şi New York şi am obţinut diploma de doctor în NLP. Am analizat Modelele de Limbaj Irezistibil în Statele Unite, Canada şi Anglia şi am studiat toate materialele referitoare la rolul creierului în procesul de construire a relaţiilor. Am lucrat cu actori de teatru, în special cu cei de comedie, cu profesori de teatru din America, dar şi cu oratori din Africa pentru a transforma exerciţiile de improvizaţie în exerciţii menite să perfecţioneze arta conversaţiei.   De atunci, am ajuns să organizez seminarii şi să ţin discursuri pretutindeni în lume, având prilejul să lucrez cu tot felul de grupuri şi indivizi – de la echipe de vânzări la profesori, de la liderii unor instituţii prestigioase, care credeau că ştiu totul, la copii atât de timizi încât oamenii îi considerau idioţi. Şi un lucru a devenit cert: construirea relaţiilor personale în 90 de secunde este o artă pe care o putem împărtăşi oricui într-un mod firesc.   Mi s-a spus de nenumărate ori: „Nick, activitatea ta este uluitoare. De ce nu o aşterni pe hârtie?” Ei bine, am ascultat sfatul şi am trecut la fapte. Acesta este rezultatul.   N. B.  PRIMA PARTE  Primul contact        Capitolul 1 Abilitatea de a stabili relaţii.   Stabilirea relaţiilor ne oferă recompense inimaginabile. Indiferent dacă este vorba de obţinerea slujbei visate, de acordarea unei promovări, de semnarea unui contract de vânzare, de „cucerirea” unui partener nou, de captivarea unui public sau de trecerea unui test la care ne-au supus viitoarele rude, dacă oamenii ne plac, procesul de stabilire a relaţiilor vine de la sine. Semenii noştri reprezintă resursa noastră cea mai de preţ. Ei ne dau naştere, ne îmbracă, ne hrănesc, ne oferă bani, ne fac să râdem şi să plângem, ne alină suferinţa, ne vindecă, ne investesc banii, ne repară maşinile şi ne sunt alături în momentele grele. Nu putem trăi fără ei. Nu putem nici măcar să murim fără ei.   Stabileau relaţii – asta făceau strămoşii noştri cu mii de ani în urmă atunci când se strângeau în jurul focului ca să mănânce carne de mamut sau să planifice ultimele tendinţe în moda pieilor de animale. Asta facem şi noi atunci când organizăm întâlniri sociale, turnee de golf, conferinţe şi şedinţe de vânzări; acest proces ne scoate în evidenţă ritualurile culturale – de la cele serioase la cele frivole; de la nunţi şi înmormântări la conferinţe de promovare a păpuşilor Barbie sau la concursuri de mâncat spaghete.   Chiar şi artiştii şi poeţii cu idei antisociale, care petrec luni întregi pictând într-un studio sau compunând versuri într-o cămăruţă, speră ca prin creaţiile lor să ajungă la sufletul publicului, să stabilească o legătură cu acesta. Iar procesul de stabilire a relaţiilor sălăşluieşte în inima celor trei forţe ale civilizaţiei noastre democratice: guvernul, religia şi televiziunea. Da, televiziunea. Faptul că discutăm despre seriale precum Friends sau X-Files cu oameni din Berlin sau Brisbane ne demonstrează puterea televiziunii de a ne ajuta să stabilim relaţii peste tot în lume.   Mii de oameni ne influenţează viaţa, fie că este vorba de meteorologul dintr-un studio de televiziune situat într-un oraş învecinat, de tehnicianul de la o companie de telefonie de peste ocean sau de o femeie din Tobago care adună mango pentru salata noastră de fructe. În fiecare zi, vrând-nevrând, stabilim nenumărate legături cu oameni de pretutindeni.  Avantajele procesului de relaţionare.   Dezvoltarea şi evoluţia noastră (dar şi evoluţia societăţii noastre) sunt rezultatul procesului de relaţionare cu semenii noştri, fie că este vorba de un grup de războinici porniţi la vânătoare sau de un grup de colegi care se îndreaptă spre o pizzerie în zilele de vineri. Ca specie, avem tendinţa instinctivă de a ne întâlni şi de a alcătui grupuri de prieteni, asociaţii şi comunităţi. Fără ele nu putem exista.   Stabiliţi relaţii şi veţi trăi mai mult!   Stabilirea relaţiilor – aceasta este activitatea pe care materia noastră cenuşie o desfăşoară cel mai bine. Preia informaţiile de la simţurile noastre şi le procesează prin intermediul asocierilor. Creierul se delectează cu această activitate şi află foarte multe lucruri din aceste asocieri. El se dezvoltă şi se perfecţionează când stabileşte conexiuni.   Oamenii procedează la fel. S-a dovedit ştiinţific faptul că indivizii care stabilesc mereu noi relaţii trăiesc mai mult. În cartea lor extraordinară, Keep Your Brain Alive, Lawrence Katz şi Manning Rubin ne oferă fragmente din studiile efectuate de McArthur Foundation, International Longevity Center din New York şi Universitatea din California de Sud. Aceste studii dovedesc faptul că oamenii care au o viaţă activă din punct de vedere social şi fizic trăiesc mai mult. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „învârtim” în acelaşi cerc de prieteni, făcând mereu acelaşi lucru. Înseamnă că trebuie să ne facem adesea cunoştinţe noi.   Când stabilim relaţii noi în lumea exterioară, stabilim relaţii şi în lumea interioară – în creierul nostru. Acest proces ne menţine tineri şi dinamici. În extraordinara sa carte, Connect, Edward M. Hallowell face referiri la studiul realizat în ţinutul Alameda în 1979 de Dr. Lisa Berkman de la Departamentul de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Harvard. Dr. Berkman şi echipa ei au studiat – timp de 9 ani – 7000 de oameni cu vârste cuprinse între 35 şi 65 de ani. Studiul lor a scos în evidenţă faptul că oamenii care nu au legături sociale sunt de trei ori mai expuşi pericolului de a se îmbolnăvi decât cei care au o reţea vastă de cunoştinţe. Şi acest lucru nu are nici o legătură cu statutul socio-economic sau viciile practicate – fumatul, consumul de alcool, obezitatea sau lipsa activităţii fizice.   Stabiliţi relaţii şi îi veţi convinge pe oameni să coopereze!   Oamenii vă pot ajuta să vă împliniţi dorinţele şi speranţele. Indiferent care sunt năzuinţele vieţii voastre – dragostea, o slujbă de vis sau un bilet la campionatul Rose Bowl, veţi avea nevoie de ajutorul cuiva ca să vă împliniţi visul. Dacă veţi câştiga simpatia oamenilor, ei vor accepta să vă ofere timpul şi eforturile lor. Şi cu cât veţi stabili un raport mai bun cu ei, cu atât vă veţi bucura de un nivel al cooperării mult mai ridicat.   Stabiliţi relaţii şi vă veţi simţi în siguranţă!   Stabilirea relaţiilor este un lucru benefic pentru comunitate. La urma urmei, o comunitate reprezintă chintesenţa relaţiilor, implicând convingeri, realizări, valori şi interese reciproce, dar şi o geografie comună. Roma nu a fost construită într-o singură zi şi nici oraşul Detroit nu a apărut peste noapte. Cu trei mii de ani în urmă, în Roma de astăzi, indo-europenii au stabilit relaţii ca să poată vâna, ca să poată supravieţui şi, în general, ca să aibă grijă unul de altul. Cu trei sute de ani în urmă, un negustor francez căuta un loc sigur pentru afacerile sale cu blănuri de animale; a început să stabilească legături şi aşa a luat naştere oraşul Detroit.   Simţim o nevoie fizică, primară, de a fi în compania altor oameni; o comunitate presupune avantaje reciproce, de aceea încercăm să ne aflăm mereu în apropierea semenilor noştri. O comunitate bazată pe relaţii interumane bine consolidate oferă membrilor ei putere şi siguranţă. Când ne simţim puternici şi protejaţi, ne revărsăm energia asupra procesului nostru de dezvoltare – pe plan social, cultural şi spiritual.   Stabiliţi relaţii şi veţi avea parte de dragoste!   Un ultim avantaj pe care îl obţinem în urma stabilirii relaţiilor se reflectă la nivel emoţional. Sistemul nostru nu este un sistem închis, auto-reglabil, ci este dependent, disciplinat, încurajat, modelat, sprijinit şi validat de reacţiile emoţionale pe care le primim din partea semenilor noştri. Întâlnim uneori o persoană care ne influenţează sentimentele şi ritmurile organismului într-un mod atât de plăcut încât spunem că am gustat în sfârşit din cupa dulce a dragostei. Prin limbajul trupului, al gesturilor, expresiilor faciale, tonalităţilor vocii sau cuvintelor pe care le rostesc, oamenii ne ajută să depăşim cu mai multă uşurinţă greutăţile vieţii şi ne îndulcesc şi mai mult clipele frumoase.

CAPITOLUL I Aparent, Jack Devlin nu avea deloc aspectul unui body‑guard. Intrigată, Sabrina McAllaster verifică din nou adresa mâzgălită pe dosul unei vechi cărți de vizită. Se înșelase oare? Nu, nu era vorba de nicio greșeală! Privirea ochilor castanii se fixă din nou asupra băbatului așezat turcește, care trona în mijlocul unui grup numeros de copii așezați ordonat pe saltele de gimnastică, într‑o sală separată de hol prin geamuri mari. După spusele unei doamne pe care tocmai o intrebase, era vorba chiar de Jake Devlin În fața lui, vreo doisprezece copii de șase‑șapte ani, îmbrăcați în alb ca niște judokani, îl mâncau literalmente din ochi. După anunțurile afișate la poartă, micii drăcușori practicau sub conducerea lui Jake Devlin un sport cu nume bizar de care Sabrina nu auzise niciodată. Totuși, meseria de documentaristă și neobosita ei curiozitate o împinseseră să se intereseze de subiectele cele mai diverse și câteodată chiar năstrușnice. — De necrezut! E prima oară în săptămâna asta când micuțul meu Blake e cuminte. De obicei, ai jura că e un pachet de nervi! Of! dacă aș cunoaște metoda acestui Jake Devlin, șopti una din mămicile care o înconjurau pe Sabrina. Amuzată, Sabrina îi aruncă o privire întrebătoare fermecătoarei femei care, ca și ea, aștepta răbdătoare în hol. — Copiii par foarte atenți! Spuse ea încet. — Oh! Poate vreți să spuneți că‑i sorb cuvintele de pe buze. Nu‑mi cred ochilor! Dacă și‑ar asculta așa părinții și profesorii, ar fi o adevărată minune. — Dar ce‑i învață… exact? întrebă Sabrina. — Habar n‑am! Blake mi‑a mărturisit că Jake Devlin îi învață să‑și stăpânească forțele fizice și spirituale. Mă îndoiesc că Blake e capabil să‑mi furnizeze niște explicații mai precise, dar ce contează! Rezultatul este cel pe care‑l vedeți, aceste lecții sunt deci folositoare. — Nu vă temeți că va profita de forța lui ca să‑i ia la bătaie pe colegii de clasă? La această remarcă, mama lui Blake surâse și exclamă: — Oh! Nu! Cel puțin așa sper și… până în prezent nimeni nu mi‑a dat încă telefon să se plângă de băiatul meu. Și apoi am convingerea că Blake va ști să aleagă partea bună a acestui curs. O altă tânără femeie interveni în discuție, aruncând chiar o poantă. — Fiica mea urmează și ea aceste lecții, iar fiul meu John aparține grupei de avansați, dar n‑a avut niciodată nici cea mai mică problemă. John știe acum că poate ține piept tuturor băieților de la el din școală și, sigur de asta, nu încearcă să se fălească demonstrând‑o! Descumpănită, Sabrina studie plină de interes pe frumoasa roșcată care se băgase în vorbă. În mod evident, exprima opinia tuturor mamelor prezente, căci fiecare din ele părea că‑i împărtășește punctul de vedere. — Nu‑mi imaginam că domnul Devlin se ocupă și de copii, remarcă Sabrina cu o voce timidă. Faptul că un body‑guard profesionist putea fi înconjurat de copii și adolescenți îi părea bizar și chiar nepotrivit. — De ce nu? De altfel, refuză adulții. — Eu aș înnebuni dacă mi‑aș petrece toată ziua cu drăcușorii ăștia. Probabil că posedă un magnetism deosebit! exclamă cea de‑a patra mămică. — Cel mai extraordinar lucru e faptul că nu ridică niciodată tonul! adăugă cineva. Jonathan vine aici de trei luni și nu l‑am auzit niciodată pe Jake Devlin certând pe cineva. În timpul cursurilor domnește totuși o disciplină exemplară. Ca pentru a sublinia justețea celor spuse, toate femeile aprobară tăcute din cap. Perplexă, Sabrina îndrăzni să lanseze o nouă sugestie. — Poate se tem de el? Un hohot de râs general constitui răspunsul. — Oh! Nu! Așteptați sfârșitul orei și vă veți convinge singură! Exact în acel moment, Jake Devlin bătu din palme și douăspreceze siluete subțirele se ridicară la unison. Fascinată, Sabrina văzu cum grupul de copii își salută respectuos profesorul care le răspunse cu politețe. Apoi se răspândiră într‑o înghesuială de nedescris și Sabrina nu‑și putu împiedica un zâmbet în fața acestei veselii zgomotoase a elevilor. Câțiva fugiră spre mamele lor, în timp ce alții nu‑l părăseau pe Jake Devlin. Unul îi povestea aventurile unui greiere verde pe care‑l găsise în ajun pe marginea unui iaz, un altul se agăța de mâna lui ca un înecat, iar un al treilea dansa frenetic în jurul lui. Fiecăruia, Jake Devlin îi acorda aceeași atenție și amabilitate. Jake aborda o ținută simplă niște blugi prespalați și o cămașă neagră care lăsau să se ghicească un corp suplu cu mușchii lungi și puternici. Sabrina îl observa cu atenție pe acest bărbat surprinzător pe care mama ei i‑l impusese. Părea cam de treizeci și cinci de ani și, în mod vizibil, nu avea nimic comun cu acei body‑guards cu umeri de luptător care înconjoară în mod obișnuit pe mai marii lumii. Sabrina se simțea în mod cert ușurată că nu are de a face cu una din aceste gorile, dar cum nu avea nici un fel de experiență în domeniu, se întreba neliniștită dacă ar fi avut de câștigat angajându‑l. Fără îndoială, un tip numai bicepși și înarmat până în dinți n‑ar fi fost o companie agreabilă, dar, cel puțin, un asemenea individ ar fi fost ușor de manevrat! În timp ce, cu Jake Devlin nu era deloc sigură de asta… …Avea niște ochi… mari și cenușii care o priveau cu o răceala de gheață, ca și cum Jake Devlin încerca să răspundă cu ostilitate interesului pe care i‑l purta Sabrina; ochii mari, cenușii cu profunzimi nebănuite… În mod categoric Jake Devlin nu era o ființă simplă. Inteligent, prudent și… poate periculos, gândi ea fulgerată de o idee Doamne! În ce viespar se aventura? De ce mama ei o împingea într‑o asemenea cursă? Ca și cum îi ghicea gândurile și spaimele, Jake Devlin își opri privirile asupra ei. Mult timp o ținu sub focul ochilor cenușii și severi, examinând‑o cu atenție, fără urmă de îngăduință. Din fericire, asemenea unui pisoi care se lingușește pe lângă un leu, un puști îi atrase atenția. Imediat expresia înghețată se șterse ca prin farmec. Înmărmurită, Sabrina remarcă licărul de tandrețe amuzată care‑i lumina ochii, surâsul indulgent care‑i îndulcea linia fină a buzelor pline și senzuale. Se aplecă spre copil și o undă de lumină aurie îl învălui, subliniind reflexele părului castaniu, tăiat scurt. Totuși, când își îndreptă privirea spre mamele care așteptau răbdătoare la intrare, orice urmă de familiaritate dispăru de pe chipul lui. Jake Devlin nu cauta nici prietenie nici altfel de legături, gândi Sabrina, privindu‑l cum se întreține cu câteva din persoanele prezente. În sfârșit, când toată lumea plecase, Jake Devlin catadicsi să‑i adreseze și Sabrinei cuvântul. — N‑a mai rămas nici un copil. Presupun că pe mine mă așteptați. Mă înșel oare? spuse el cu o voce caldă și puțin răgușită, cu inflexiuni ciudat de tulburătoare. — Mă numesc Sabrina McAllaster. Cred că vizita mea v‑a fost anunțată, răspunse ea întinzându‑i mâna. Deloc surprins, el aprobă și‑i cuprinse degetele fine, spre marea uimire a Sabrinei, care avu impresia că un pumn de fier îi strivise mâna. Se degajă și‑i aruncă furioasă: — Nu vă cerusem o demonstrație a talentelor dumneavoastră, domnule Devlin. Remarca Sabrinei nu păru să‑l mire. — Departe de mine un asemenea gând, domnișoară McAllaster. Doream doar să mă port curtenitor. V‑am făcut vreun rău? se interesă el pe un ton inocent. — Nu vă neliniștiți, am o cremă bună și o s‑o folosesc imediat ce ajung acasă. — V‑ați supărat? — Să zicem că nu apreciez acest gen de politețe! Știți bine ce putere aveți! V‑am văzut lucrând cu copiii; nici unul dintre ei n‑a părut să sufere când i‑ați strâns mâna replică ea. Zărind un fotoliu, Sabrina se aseză și Jake Devlin se instală imediat în fața ei. — Ei mă iubesc; în schimb, am sentimentul că nu încercați nici cea mai mică simpatie la adresa mea. Surprinsă de această remarcă directă, Sabrina îl privi o clipă. Unde naiba vroia să ajungă? — Sunt dezolată dacă credeți că nu vă admir la fel ca elevii dumneavoastră, dar e prima oară când am de a face un body‑guard. Vă rog să mă scuzați dacă n‑am respectat eticheta. Acum, aș prefera sa revenim la subiect, domnule Devlin; sunt cam grăbită. — Dacă v‑am făcut vreun rău, regret nespus, răspunse el, examinându‑i mâna. — Chiar așa? În mod curios, Sabrina nu mai simțea nici o durere și avea impresia agasantă că Jake Devlin știa asta. — Da, sincer. De obicei nu fac asemenea copilării, dar păreați atât de contrariată de întâlnirea noastră încât n‑am putut rezista tentației de a vă arăta cât de nesuferit pot fi uneori. Nu se va mai întâmpla. Vă asigur. — Sper. Și acum să trecem la afaceri, vă rog, răspunse ea sec. Jake Devlin zâmbi, părea că vrea să câștige timp. Faimoasa lui privire cenușie și impenetrabilă întârzie pe chipul, pe surâsul ei, cercetând‑o. Puțin enervată, se făcu că nu bagă de seamă insistența ochilor inchizitoriali. Manifestând o severitate excesivă în privința propriului său fizic, Sabrina avea tendința să‑și găsească mai multe defecte decât calități, de aceea interesul domnului Devlin o deranja. Era nemulțumită mai ales de faptul că era mică de statură, ceea ce îi dădea o aparență de fragilitate în timp ce se simțea în mod invariabil atrasă de bărbații înalți. Totuși era armonios proporționată și ținuta clasică îi sublinia de minune formele perfecte. Într‑un acces de bravadă îmbrăcase niște blugi negri, mulați pe trup și strânși pe glezne, care se potriveau perfect cu cizmulițele din piele moale; o vestă neagră, răscroită, punea în valoare o adorabilă bluză albă. Totuși severitatea acestei toalete era dezmințită în mod ciudat de bogăția părului castaniu cu reflexe roșiatice, pe care încercase în zadar să‑l strângă pe ceafă într‑un coc bătrânesc. Ici și colo, buclele mătăsoase și rebele scăpaseră din strânsoare și încadrau chipul fermecător, cu linii pure, luminat de ochii de culoarea alunei. Gura senzuală dădea o notă de dulceață trăsăturilor pline de inteligență și vioiciune. Sabrina își sărbătorise cea de‑a douăzeci și opta aniversare cu șase luni în urmă și, cu excepția acestei ridicole afaceri care o obliga astăzi să apeleze la serviciile unui body‑guard, putea să se laude că‑și dirijase perfect existența. Perfect… sau pe aproape, gândi ea. Căci, dacă meseria și celelalte activități o satisfăceau pe deplin, nu același lucru se întâmpla cu viața ei sentimentală. Sabrina se grăbi să alunge aceste gânduri supărătoare și lansă pe un ton agresiv: — Ei bine? Mă acceptați clientă? — La drept vorbind, am nevoie de bani. Nu‑mi pot deci permite să mă las rugat. — Este și cazul meu: n‑am timp să alerg prin tot orașul Portland în căutarea unui body‑guard ideal, care să corespundă tuturor exigențelor mamei mele. — Suntem deci condamnați să ne înțelegem; o să mă suportați numai pentru a vă conforma dorințelor ei? replică el pe un ton ironic. — Da, prefer s‑o știu liniștită în privința mea. Are o muncă grea și nu vreau să‑și mai facă probleme și pentru mine. Domnul Teague, body‑guardul ei personal, v‑a explicat situația? — Puțin. Mi‑a spus că specialiștii de la Farsight, întreprinderea unde lucrează mama dumneavoastră, au fost ținta unor grave amenințări și că direcția a hotărât să acorde o protecție specială personalului său până se va realiza acel faimos contract. — Exact! Totuși, societatea Farsight nu se însărcinează și cu paza copiilor care au părăsit deja casa părinților. Astfel, câțiva dintre directori au preferat sa pună răul în față și s‑au adresat unor body‑guards particulari. Aceasta soluție a încântat‑o și pe mama mea; mie personal, totul mi se pare de‑a dreptul absurd! — Nu vă împărtășesc părerea. După opinia lui Teague, aceste amenințări provin de la niște profesioniști periculoși, dornici să facă să eșueze cu maximă publicitate proiectul firmei Farsight. — Este ridicol! Nici guvernul, nici marile societăți nu‑și vor abandona cercetările datorită unui pretext atât de neserios! — Nu, bineînțeles, dar dacă acești indivizi se vor hotărî să facă o demonstrație de forță, nimeni nu va scăpa nevătămat. — Plec mâine în Hawaii. Cine mă va căuta la mii de kilometri de Portland? în aceste condiții, a mă proteja mi se pare o pierdere de timp și bani. — Nu și pentru mine. Elevii mei vor avea două săptămâni de vacanță și mama dumneavoastră mă plătește regește. Ce mi‑aș putea dori mai mult? — Sigur. Cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Sunt încântată că măcar cineva este avantajat de situație. — Toate astea vă enervează, nu? De ce? Planurile dumneavoastră au suferit din cauza asta? — Ideea de a‑mi petrece concediul în compania unui pistolar n‑are nimic atrăgător! În mod spontan, Jake Devlin își ridică mâinile cu o tristețe prefăcută. — Domnișoară, nu voi fi înarmat și vă promit că nu mă voi identifica cu eroii din filmele cu gangsteri. — Da? Atunci preferați kung‑fu în maniera lui Bruce Lee? replică perfid. El îi ignoră ironia și răspunse cu gravitate: — Cu puțin noroc, vom evita scenele violente. Credeți‑mă, am oroare de ele. Derutată de această, confidență, Sabrina reflectă un moment. Ce‑ar fi trebuit să spună? Nu era obișnuită să aibă de a face cu body‑guards și cu atât mai mult să fie impuși. În sfârșit, după câteva secunde de gândire, îl întrebă: — Cu atât mai bine, dar sunteți într‑adevăr calificat pentru acest gen de activitate? — Nu văd de ce vă interesează asta, dacă tot sunteți convinsă că nu se va întâmpla nimic? — Ca să știu cu cine am de‑a face! De ce v‑a recomandat domnul Teague tocmai pe dumneavoastră? De unde vă cunoaște? — Ne‑am întâlnit pentru prima oară acum foarte mult timp. O persoană foarte amabilă, care m‑a contactat imediat ce mama dumneavoastră i‑a cerut părerea în aceasta problemă. — Asta nu‑mi spune totuși mare lucru despre dumneavoastră, remarcă Sabrina. — Dezolat, dar nu mi‑am pregătit autobiografia, domnișoară McAllaster. Trebuie să vă mulțumiți cu recomandările domnului Teague și să aveți încredere în mine. — Nu sunt deloc obligată, domnule Devlin. Mai am timp încă să găsesc pe cineva în Portland care să‑mi ofere garanții fără să facă atâtea mofturi, și să‑i cer apoi să mă însoțească în Hawai în locul dumneavoastră. Aceasta eventualitate părea să‑l lase rece. — Prea târziu! Mama dumneavoastră mi‑a dat deja azi dimineață un avans din suma cuvenită. Atribuțiile mele încep din această seară de la ora șase, imediat după imediat după terminarea cursurilor. — Sunteți foarte sigur pe dumneavoastră, domnule Devlin. — Când am acceptat propunerea, Teague mi‑a afirmat în telefon că acest contract este irevocabil și că, în mod aparent, mama dumneavoastră pare satisfăcută de aranjamentul respectiv. — Totuși ea va fi obligată să vă suporte timp de cincisprezece zile! Și nici n‑ați răspuns la întrebarea mea: sunteți competent? — Doriți să știți dacă vă voi servi drept pavăză, în calea vreunui glonț? Cu ochii măriți de groază, Sabrina strigă: — Ce idee! E ultimul lucru la care m‑aș fi gândit! — Da? Atunci la ce servesc banii mamei dumneavoastră? — Nu fiți ridicol! — În fond ce așteptați de la un body‑guard, domnișoară McAllaster? Enervată, Sabrina ridică din umeri. — Nu știu. Îmi închipui că‑i mirosiți imediat pe suspecți! — În ochii unui profesionist, toată lumea este suspectă. — Atunci veți fi foarte ocupat! Văd că acest gen de conversație nu duce la nimic. Nu știu ce fel de întrebări să vă pun și, chiar dacă le‑aș ști, tot ar fi inutil. Teague a convins‑o pe mama că sunteți candidatul ideal. Ma tem că nu am de ales! făcu ea ridicându‑se. Devlin o imită imediat și, însoțind‑o spre ieșire, remarcă cu un surâs ironic: — Sunt foarte mișcat de părerea nemaipomenită, pe care v‑ați făcut‑o despre mine. Credeți‑mă că o să fac imposibilul ca să fiu la înălțimea speranțelor pe care vi le‑ați pus în mine. — Adevărat? Sunt totuși puțin cam vagi pentru gustul meu și nici dumneavoastră nu prea păreți lămurit de cerințele acestei activități. Ați mai făcut vreodată așa ceva? — Deloc! Prefer să‑i învăț pe copii autoapărarea, răspunse el fără a‑și pierde calmul. — Văd, dar probabil găsiți că meseria de body‑guard este mai rentabilă? — Nici nu suferă comparație! — Și precis aveți nevoie de acești bani! Vom fi deci obligați să ne suportăm reciproc, nu‑i așa, domnule Devlin? — Curaj! Sunt sigur că veți petrece un minunat sejur în Hawai, în ciuda prezenței mele. De altfel ar fi de preferat să‑mi spuneți Jake, dacă tot vom deveni intimi. La acest cuvânt, Sabrina se crispă. De ce folosise un termen, al cărui sens părea să nu‑l cunoască? Jake Devlin avea prieteni? Totuși, fără voia ei, îl aprobă: — Ne‑am înțeles, Jake! Presupun că va trebui să telefonez în Hawai pentru a‑ți rezerva o cameră? — Nu. Teague s‑a ocupat de asta. — Câtă eficacitate! Ei bine… pe mai târziu, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da, la ora șase. Năucită, Sabrina își ridică capul și‑l privi fără să înțeleagă. Expresia lui de siguranță, întregită de vorbele rostite, o făceau să nu se simtă în largul ei. În ochii ei, majoritatea bărbaților erau prea înalți, prea impozanți, dar Jake Devlin îi întrecea pe toți și asta o tulbura și mai mult. Impresia asta se datora puterii care părea că emană din întreaga lui ființă? Sabrina n‑ar fi știut să spună. Totuși, instinctul ei n‑o înșela. Acest bărbat o deruta și o intriga totodată. — La ora șase, repetă ea. De ce? — Conform termenilor contractului meu, la acea oră îmi preiau atribuțiile, amintește‑ți! — Oh! Fii fără grijă! Ne întâlnim mâine dimineață la aeroport: va fi arhisuficient. Și nu‑ți uita costumul de baie! N‑o să ai mare lucru de făcut, deci poți să profiți din plin. Știi să înoți? — Mă descurc. Sabrina, se pare că refuzi să‑mi iei rolul în serios. Sunt angajat să veghez asupra ta douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, și asta începând de azi de la terminarea cursurilor, îi explică el liniștit. — N‑ai de ce să te temi. Domnul Teague nu va ști nimic de micul nostru aranjament și salariul tău va merge. La aceste cuvinte, Jake Devlin o privi uimit, ca și cum ar fi avut de‑a face cu o aiurită, și repetă rar fiecare cuvânt: — La ora șase, Sabrina, cunosc adresa ta. Tânăra simți că‑i sare muștarul. — Jake, sunt invitată la o recepție și o să ajung acasă foarte târziu. Dacă într‑adevăr asta dorești, o să‑ți dau telefon ca să te liniștesc. Voi petrece seara cu niște prieteni, așa că n‑ai motive să te îngrijorezi. Cred că e timpul să‑ți precizez că tu lucrezi pentru mine și nu invers. Doresc să mă arăt cooperantă, dar refuz să‑mi dau viața peste cap, numai pentru a risipi absurdele temeri ale mamei mele. Ca pentru a sublinia greutatea cuvintele ei, tânăra deschise ușa cu un gest brusc, apoi se întorse spre Jake Devlin pentru a‑și lua rămas bun. Ca o adevărată reîncarnare a lui Robin Hood, Sabrina îl provocă din priviri. Totuși Devlin nu păru să nu fie în nici un fel impresionat. — Presupun că domnul Teague s‑a ocupat și de biletul tău de avion? continuă ea. — Exact. — Inutil deci de a ne revedea până mâine dimineață, Jake, sunt dezolată de toate aceste complicații, dar mai bine să pun lucrurile la punct de la început. Nu vreau ca această poveste să‑mi strice vacanța, mai ales că nu mă paște nici o primejdie. Și sunt sigură că, dacă vom da dovadă de puțină bunăvoință, o să petrecem două săptămâni foarte plăcute împreună. Nu uita totuși că eu sunt cea care hotărăște. — Se pare că nu te încurci cu amănuntele! ripostă el cu o voce dulce, prea dulce chiar. — Nu, dar o să vezi că totul va merge bine. În principiu voi fi foarte ocupată, căci îmi combin vacanța cu un seminar asupra cavalerilor medievali și în special asupra legendei regelui Arthur. Te vei bucura deci de o mare libertate si, dacă ne vom ține mai la distanță unul de celălalt, lucrurile vor merge bine. — Soluția nu ți se pare irealizabilă? Cum o să te pot proteja de la distanță? — Găsim noi un mijloc. Discutăm despre asta în avion. La aceste cuvinte Sabrina îi întoarse spatele și se îndepărtă cu demnitate. Totuși, simțea că fierbe. Vacanța ei începea sub auspicii proaste și, din vina ei în parte, prima întrevedere se arătase dezastruoasă. Cu un suspin, își promise să fie nespus de răbdătoare în timpul zborului spre Hawai, pentru a aranja astfel lucrurile, nedorind să‑și rateze cele două săptămâni de vacanță, plănuite de atâta timp. Fără îndoială mama ei nu suferea prea multe din cauza acestor penibile constrângeri. Joan McAllaster era pasionată de munca ei și‑și petrecea cam șaisprezece ore la birou. Ce‑o interesa pe ea că un body‑guard era postat în fața ușii? Îl remarcase măcar? Pentru Sabrina, din contra, acest aranjament era departe de a fi mulțumitor. N‑avea nici un chef să nu mai scoată nasul în lume, doar pentru că un nebun amenința societatea Farsight. Totuși Sabrina ținea la liniștea mamei ei, o afecțiune sinceră le unea pe cele două femei, deși nu mai locuiau de mult timp împreună, păstrase o vie admirație față de Joan McAllaster, care reușise să urce singură treptele unei prestigioase cariere, după ce fusese abandonată în mod nemilos de soțul ei, când Sabrina nu avea decât zece ani. Dragostea și respectul constituiau deci cele motive majore pentru care Sabrina se supunea dorințelor mamei ei. Totuși, hotărârea ei era luată. Va acționa după bunul ei plac! Și Jake Devlin va trebui să înțeleagă asta. Încruntată, Sabrina se instală la volanul micului MG roșu și demară cu toata viteza. De la fereastra celui de al treilea etaj al clădirii, Jake privea la plecarea bolidului. La prima vedere, Sabrina părea că ignoră regulile elementare ale codului rutier. De altfel, Jake Devlin avea impresia că ea își duce viața în același ritm de o sută pe oră! Ca și cum, își plasase existența sub semnul energiei, entuziasmului, vitalității debordante. Să protejeze o asemenea persoană nu va fi deloc simplu! Ca și cum ar urmări un fluture, gândi Jake Devlin. Plictisitor era însă faptul că fluturele credea că‑i poate dicta vânătorului regulile jocului! Mult timp, Jake Devlin contemplă siluetele zvelte ale zgârie‑norilor din Portland, care se decupau în zare. Niciodată, Jake nu încercase să prindă un fluture în plasă, dar pentru liniștea sufletului său, era mai bine s‑o facă imediat pe noua lui clientă să‑i dea importanța cuvenită. Noaptea va fi lungă, gândi Jake, dar nu așa i se întâmpla mereu în ultima vreme? În această seară, cel puțin va avea un motiv serios ca să rămână treaz: avea o misiune de îndeplinit! CAPITOLUL II Rick Shepherd se arăta cam prea grăbit! Exasperată, Sabrina îi aruncă o privire neagră, încercând să‑l facă să înțeleagă că trebuie să înceteze cu familiaritățile. Tânărul își trecuse un braț posesiv în jurul taliei tinerei femei în timp ce admirau feericele lumini ale orașului Portland, așternut la picioarele lor. În depărtări, podurile care uneau malurile fluviului Willamette păreau niște giuvaere multicolore aruncate peste un brâu de mătase albastră. Dar… orele trecuseră repede și era momentul ca Sabrina să renunțe la acest fermecător spectacol și să plece acasă. — Ce mult o să‑mi lipsești, Sabrina! Mi‑ar place grozav să te însoțesc! îi șopti Rick la ureche, cu o voce mângâietoare. — Te‑ai plictisi de moarte, Rick! Nu suporți colocviile. — Sabrina, clar nu poți să‑ți iei și tu niciodată o vacanță adevărată? La ultimul Crăciun n‑ai suportat un curs despre Shakespeare în timpul unei croaziere în Caraibe? — Vai, ce călătorie minunată! Am aflat o mulțime de lucruri pasionante! — Eu personal aș prefera un program mai puțin cultural! Uite, de exemplu, week‑endul pe care l‑ai petrecut în California la un seminar despre vin. Eu apreciez fructele viței de vie, dar de la asta până la a mă închide undeva pentru a reflecta asupra acestui subiect… — Poate, dar asta nu mă oprește ca, de acum înainte, să nu mă mai arăt niciodată nepricepută într‑un restaurant. Hai, Rick, agenții de bursă nu urmează niciodată stagii de perfecționare? — Dacă mi se garantează clienți noi și vânzări suplimentare, da! Ghicești unde mi‑am petrecut Crăciunul anul aceasta? În Mexic, întins pe o plajă din Acapulco, cu un pahar de Margarita în mine! — Eu m‑aș mulțumi cu un „mai tai” în Hawai. — Un mai tai? — E o băutură delicioasă din fructe exotice, cu ușoare urme de vodcă. — Daca aș fi lângă tine, te‑aș face să guști din alte delicii, îi murmură Rick la ureche aruncându‑i o privire languroasă. — Da, dar voi fi singură. Inutil deci să vinzi pielea ursului din pădure! Acum, scuză‑mă te rog, trebuie să plec acasă ca să‑mi fac bagajele, îi răspuse ea sec. — Sabrina! Ce se întâmplă? Credeam că îți plac puțin. Seducătorul tânăr cu ochi de catifea părea extrem de dezumflat. Frumoasa îi dăduse papucii. — Hai, Rick, e doar momentul să mă eclipsez discret. La revedere! Iute ca fulgerul, Sabrina se întoarse și‑și croi drum prin mulțimea adunată în salonul imens. Nemișcat, Rick rămase să urmărească silueta elegantă îmbrăcată într‑un ansamblu turcoaz care se îndrepta cu vioiciune spre stăpâna casei. — Sabrina! Ce rău îmi pare ca ne părăsești atât de repede! strigă Maggie Compton. Îți urez un agreabil sejur în Hawai. Care este subiectul seminarului, de data asta? Orhideele de la tropice? adăugă ea, râzând cu subînțeles. — Nu. Despre cavalerii medievali și legenda regelui Arthur. Nici nu‑ți imaginezi câte cărți a trebuit să‑mi cumpăr! Duc cu mine o valiză plină. — Sabrina, nu uita să te și odihnești. Ești totuși în vacanță! — Dacă așa mă simt eu bine! Bătrâna doamnă mișcă neîncrezătoare din cap. — Ai o curiozitate de savant bătrân, copila mea! Îmi vine și greu să te urmăresc! Gîndește‑te totuși să‑ți observi și colegii de curs! Poate vei descoperi printre ei pe cavalerul visurilor tale? Ar fi exact decorul potrivit. — Maggie! Știi la fel de bine ca și mine că un asemenea fenomen este de o raritate legendară. Totuși, dacă tu ții la asta, îți promit că o să‑ți raportez cu lux de amănunte sejurul meu hawaian. — Oh, nu! Te rog, gusturile mele sunt mai simple! Sabrina, la ce ți‑ar folosi atâtea cunoștințe? — Pentru meseria mea de documentaristă, ele constituie un ajutor prețios. Și apoi îmi permit să fac impresie în societate! Noapte bună, Maggie, o să‑ți trimit o ilustrată din Hawai. Dupa această ultimă glumă, Sabrina se îndreptă spre ușa de intrare a acestei fermecătoare locuințe așezată pe panta uneia din colinele care înconjurau orașul. Serata i se păruse deosebit de agreabilă, dacă nu ținea seama de asiduitățile insuportabile ale lui Rick Shepherd. Propriu‑zis, după divorțul ei care avusese loc acum doi ani, Sabrina se ferea ca de ciumă de lingușelile bărbaților, ascunzându‑se în spatele unei carapace de rezervă și neîncredere. Eliberată de orice grijă, existența devenise atât de simplă, gândi ea îndreptându‑se spre mașinuța roșie. Nu‑și ducea ea viața după bunul ei plac, fără să dea nimănui socoteală despre faptele ei? Excepție făcând această stupidă poveste cu body‑guardul, bineînțeles! Oh! În fond, cincisprezece zile vor trece repede și poate Jake Devlin va găsi mijlocul să‑și arate talentele în fața unor puști de pe plajă? Acest gând îi smulse un surâs și nu auzi pașii care se apropiau cu repeziciune, din spatele ei, la adăpostul întunericului. Brusc, avu conștiința unei prezențe tăcute. Instinctiv vru să urle, dar o mână de fier îi astupă gura înainte să scoată vreun sunet. În panică, Sabrina se zbătu cu o putere dată de disperarea unui animal prins în cursă. Dar agresorul ei o stăpânea cu o ușurință deosebită. Deși nu o lovea, totuși peste câteva secunde, se găsi în întregime la dispoziția lui, cu mâinile legate la spate și un fular strâns legat peste ochi. Fără a pronunța vreun cuvânt, o ridică de la pământ și o instală pe locul pasagerului. Tremurând de furie și de frică, Sabrina încercă să sară din mașină, dar necunoscutul încuie cu grijă portiera pentru a pune capăt veleităților ei de fugă. La ce bun să mai lupte? își spuse ea. Mai bine să aștepte. Poate va avea norocul să scape din această oribilă cursă? Și de ce banditul ăsta o băgase în mașină? se întrebă ea înspăimântată. Nu trebui însă să aștepte prea mult răspunsul căci, imediat, răpitorul ei se strecurase pe locul șoferului și demarase fără nicio problemă. Un val de groază o străbătu. „Liniștește‑te, își repeta ea. Nu e momentul să faci o criză de isterie! Doamne! Mama avea dreptate, acel Jake Devlin la fel!” Jake… unde era el acum când ar fi putut fi folositor? Paralizată de frică, Sabrina se ghemui în scaunul ei și încercă să rămână calmă, în timp ce, sub mâna expertă a banditului, mașina cobora spre oraș, luând cu dibăcie fiecare curbă în vârf de ac ca și cum ar fi fost vorba de o simplă plimbare. Mereu la pândă, Sabrina încercă să ghicească drumul urmat, dar brusc, mașina se opri într‑o fundătură, urmă un zgomot sec de chei răsucite, apoi nimic. Motorul se oprise. Sabrina simți că i se taie respirația. Un fior de gheață îi trecu pe șira spinării N‑avea nici un rost să facă o haltă în acest loc, decât dacă… La gândul ăsta, inima începu să‑i bată nebunește. Imposibil, își spuse ea. Cine mi‑ar dori moartea? Doar un nebun! Dar individul care amenințase Farsight era oare în toate mințile? Înnebunită, Sabrina tocmai trecea în revistă cele mai nebunești posibilități ca să scape din această cursă, când mâinile agresorului ei i se așezară pe față. Calm, oribilul personaj deznodă fularul care‑i acoperea ochii. — Vezi ce ușor ar fi, Sabrina, remarcă Jake Devlin îndepărtând și călușul care o împiedica să vorbească. — Devlin! Jake Devlin! Siderată, îi repeta numele ca și cum ar fi rostit un blestem, fără ca el să manifeste nici cea mai mică emoție. În lumina opalescentă a lunii, trăsăturile lui rămâneau impasibile. — Sunt dezolat, Sabrina, dar sincer, această punere în scenă era necesară. Trebuia să‑ți dau o lecție, spuse el desfăcând ultimele legături care o făceau prizonieră. — Ce lecție? — Încăpățânarea ta de adineauri a sfârșit prin a mă face să mă hotărăsc. Pentru că refuzai să iei situația în serios, m‑am gândit că era presant să‑ți amintesc cruda realitate; nimeni nu este invulnerabil. — Deci nu e vorba de o răpire, ci de un simplu scenariu imaginat de tine? Dorind să se facă bine înțeleasă, Sabrina insistase, apăsând asupra fiecărui cuvânt. — Vroiam să te fac să înțelegi ce ușor i‑ar fi unui bandit să‑și aducă la îndeplinire amenințările, dacă nu te‑ai afla sub protecția unui body‑guard. De data asta, depășise orice limită! Sabrina, ofuscată, se răsti la el mânioasă. — Ești concediat! — Imposibil, răspuse el cu un calm imperturbabil. — De ce? Ți‑ai și semnat demisia? — Nu! Dezolat să te dezamăgesc. Mi‑am încasat deja salariul. M‑am angajat să veghez asupra ta, Sabrina, și intenționez să‑mi onorez contractul. Totuși, m‑am gândit că ar fi bine să stabilim de pe acum un modus vivendi. — Eu sunt clientul! și nu trebuie să‑ți dau socoteală de nimic, strigă ea nebună de furie. — Hai, Sabrina! Viața pe care o duci te expune la multe pericole. Și ți‑am dovedit‑o chiar în această seară: oricine te‑ar fi putut răpi. Nu‑ți iei nici cea mai mică precauție. De ce nu te‑a însoțit nimeni? — Deoarece cavalerul meu mă exasperase, ca și tine, de altfel, și dacă crezi că o să te iau în Hawai după acest ridicol incident, te înșeli amarnic! Drept unic răspuns, Jake Devlin se mulțumi să pornească motorul pentru a ajunge la Portland. — Nu glumesc deloc, domnule Devlin! De ce… — Să punem capăt discuției, Sabrina. E timpul să te duc acasă. — Domnule Devlin! Vorbesc serios. Dacă nu ma iei în serios, o s‑o chem pe mama și se va ocupa ea de toate. — Mai are nevoie și de această grijă în plus? Deja este roasă de neliniște în privința ta! Numai asta i‑ar mai lipsi! Această remarcă o descumpăni pe tânăra femeie. Are dreptate, gândi ea, mișcată și totodată exasperată. Timp de o clipă, căută o replică mușcătoare, dar în van. Fără voia ei, era prinsă în cursă. — Stratagema ta a fost inadmisibilă, domnule Devlin, făcu ea în sfârșit, cu ochii fixați asupra șirului de mașini care rulau în fața lor. — Sabrina, nu ești deloc conștientă de vulnerabilitatea ta, spuse el liniștit. — Am rămas mută de admirație văzând cât ești de conștiincios. ÎI provocase în mod voit căci îi atinse o coardă sensibilă. Ani de‑a rândul Sabrina suferise de un sentimentalism excesiv. Abandonată de un tată iresponsabil, trădată de un soț egoist și frivol, tânăra femeie, rănită de viață, cunoscuse multe zile negre. Totuși, niciodată până acum, nu încercase această îngrozitoare senzație de frică, primitivă, pur fizică, și pentru prima oară în existența ei, descoperise că barierele psihologice construite cu grijă în jurul ei de‑a lungul anilor nu puteau s‑o protejeze împotriva unui inamic periculos, sau… a body‑guardului ei! — Și de tine cine mă va apăra? strigă ea formulând cu glas tare ceea ce o preocupa mai mult. — Nu trebuie să te temi de mine, Sabrina! — Îți bați joc de mine! — Hai, lasă, ești încă speriată. Răbdare! În câteva minute vei fi în patul tau și totul va fi în regulă. — Și tu? Unde îți vei petrece noaptea? În picioare în fața ușii mele? — Cam așa. — Ah, nu, Jake Delvin! Exagerezi. Doar n‑o să faci curse toată noaptea, pe culoarele imobilului. Ce‑ar zice vecinii? — Crezi că‑mi pasă de asta? — Ce‑o să faci? — Ai o canapea? — Cum? Crezi că o să‑ți ofer o canapea? strigă ea, la capătul răbdării. — Sabrina, nu te purta ca un copil încăpățânat! Mama ta mă plătește să te apăr. Trebuie să fiu permanent în preajma ta. În seara asta o să mă instalez în camera de oaspeți, dacă ai așa ceva. — Nu am. — Atunci, nu‑mi rămâne decât canapeaua. Nici o clipă Jake Devlin nu‑și părăsise aerul serios. Sabrina, care se aștepta la o glumă de prost gust, trebui să recunoască că se purta ca un adevărat profesionist. — Ești sigur că trebuie să procedezi astfel? întrebă ea îmblânzită, păstrând totuși un rest de neîncredere. — Este singurul mod rezonabil. — Aceste două săptămâni voi fi cele mai lungi din viața mea. suspină ea. — O să încerc să nu‑ți stric sejurul. Fără să știe prea bine de ce, Sabrina resimți nevoia indirectă de a‑și justifica atitudinea și de a‑i prezenta scuze. — În privința celor petrecute în această seară… — Da? — O să mă răzbun. Mai devreme sau mai târziu, o să mă răzbun. Îi lansă această remarcă pe un ton ambiguu, lasându‑l să ghicească dacă era vorba sau nu de o glumă. — Îți muțumesc că m‑ai prevenit! Voi fi în gardă! Zarurile fuseseră aruncate. Va pleca în Hawai în compania lui, fie că‑i plăcea, fie că nu. Își dăduse seama că faptul de a continua ostilitățile nu va da loc decât la noi incidente plictisitoare sau neplăcute și, pe de altă parte, nici nu vroia să‑și neliniștească mama. Se găsea deci la dispoziția acestui bărbat diabolic. În timp ce ea rămânea pe gânduri, Jake Devlin intrase în parcarea imobilului ei și tânăra femeie văzu astfel că îi cunoștea și adresa. Categoric, Teague și Devlin aveau un deosebit simț de organizare și dovedeau o eficacitate de temut. Totuși, Sabrina evită orice comentarii. Presimțea că Jake Devlin nu se va lăsa impresionat de o manifestare a proastei dispoziții. Într‑o tăcere apăsătoare, intrară în ascensor care îi duse până la etajul unsprezece unde, politicos, Jake Devlin îi luă cheile din mână. Fără a da vreo explicație, o luă înainte și inspectă cu grijă locurile, apoi, printr‑o mișcare a capului, îi făcu semn să avanseze. Enervată, Sabrina își ridică ochii spre tavan. Trebuia să suporte această comedie ridicolă timp de două săptămâni. Ce aberație! Apartamentul era mobilat după gustul Sabrinei, în pas cu moda. Salonul era în culori de bej, roz și verde pal emanând un farmec și o prospețime deosebite. Pe o măsuță joasă plasată între o canapea și fotoliile de catifea, trona un enorm buchet de gladiole lângă care era așezat un teanc de cărți de istorie medievală. Ele îi aduseră aminte Sabrinei de niște preocupări prezente. — Trebuie să‑mi termin bagajele. Tu ce ai de gând? Nepăsător, Jake ridică din umeri. — O să‑mi iau lucrurile mâine, în drum spre aeroport. — Unde ți‑ai lăsat mașina? — În parcarea casei mele, când am aflat unde are loc recepția, am sărit într‑un taxi ca să te regăsesc. — Văd… Ei bine! Instalează‑te. O să‑mi văd de ale mele. Și așa și făcu… Își aranjă metodic prețioasele lucruri într‑o valiză, iar îmbrăcămintea în alta; nicio clipă, Jake, cufundat în lectură, nu‑și ridică ochii. Comportarea lui serioasă o impresionă puternic pe tânăra femeie. În mod evident, Jake Devlin nu avea simțul umorului. Totuși, în timp, această atitudine va fi poate mai ușor de suportat. — Bine, am terminat. Acum mă duc la culcare. O să stingi luminile dacă vrei? Oh!… Nu uita zăvorul de la ușa de la intrare! exclamă ea cu o undă de ironie. El îi ignoră aluzia și se mulțumi să răspundă: — O să încerc să‑mi amintesc. Noapte bună, Sabrina și… — Da? — …sunt dezolat pentru adineauri. — Este inutil; nu‑ți faci decât meseria, nu‑i așa? declară ea îndepărtându‑se. Din camera ei îl auzi vag mișcându‑se prin salon, apoi întunericul se instală în toată casa și adormi. Totuși, două ore mai târziu, Sabrina se trezi speriată, și remarcă lumina care se filtra discret pe sub ușă. Mult timp rămase lungită, fără să se miște, dar, în cele din urmă se ridică și se îmbrăcă în halat, înainte de a se uita la ceas, era ora două dimineața! De ce Jake Devlin nu dormea? Un drum lung îi aștepta, totuși. Nu trebuiau se odihnească și unul și celalalt? În picioarele goale, ajunse până în salon și strigă: — Jake? Îl zări atunci în celălalt capăt al încăperii. Puțin jenată, se opri. Jake nu era îmbrăcat decât în blugi și, în lumina dulce a lampadarului, umerii largi aruncau reflexe arămii. Dintr‑o privire Sabrina înregistră părul fin și creț care‑i acoperea pieptul, desenând un triunghi întunecat. Fără îndoială Jake îi ghici încurcătura căci, cu o voce amabila, îi spuse: — E în regulă, Sabrina, îmi pare rău că te‑am deranjat. — Ceva suspect? — Nu, nimic. — Ce… ce faci? insistă ea intrigată. Cu pleoapele pe jumătate închise, cu sulurile mătăsoase de păr care‑i înconjurau chipul de un oval perfect, ea îl privea cu un aer întrebător, așteptând o explicație. — Du‑te la culcare, Sabrina, nu‑mi găsesc somnul! — De ce? Două ore de odihnă îți ajung? Sau așa ți‑o cere meseria? Înaintă spre mijlocul salonului și abia atunci remarcă geamul dinspre balcon larg deschis! — Doamne! Dar e un frig îngrozitor aici! Ce ți s‑a întâmplat? — Aveam nevoie să mă răcoresc. Dezolat, spuse el cu o voce nerăbdătoare. Ceva din comportamentul lui îi atrase atenția Sabrinei. — Jake… ce este? — Nimic. — Suferi de insomnie? — Nu. Răspunsul pornise răstit, plin de exasperare. — Cu atât mai bine. Sabrina scoase un suspin de ușurare și plecă spre bucătărie cu un pas hotărât. — Un coșmar? — Poftim? El o urmă și, văzând că se apucă de treabă, o întrebă: — Ce faci acolo? — Îți prepar un remediu de pe vremea bunicii, răspunse ea turnând laptele într‑un vas. — Sabrina, nu te deranja. Eram pur și simplu enervat. Mi se întâmplă uneori… — Hai, fără atâtea mofturi! Cunosc prea bine ce înseamnă coșmarurile! declară ea adăugând un gălbenuș. — Adevărat? — Ah! da! La zece ani, aveam câte unul în fiecare noapte. Ce oroare! Eram atât de speriată că nu puteam adormi fără lumina aprinsă, dar mama mi‑a ajutat să rezolv această problemă. Umplu două cești cu preparatul respectiv și adăugă: — Hai, vino, acum vom trece la etapa televizorului. Ca un somnambul o urmări, irezistibil atras de halatul vaporos, de un galben pal, care se unduia în ritmul mersului ei, apoi se așeză lângă ea pe canapeaua de catifea. — Pentru început și conform prescripțiilor corpului medical, vom căuta un film vechi și bun și o să adormi înainte să‑ți dai seama! Hai! Destinde‑te și bea asta! — Sabrina, eu… eforturile tale mă mișcă… nu trebuie să… Pentru a pune capăt protestelor lui, ea îi puse mâna pe braț… dar tresări. Cu toate că era încă somnoroasă, simțea o curioasă emoție. — Jake, sprijină‑te de spătarul canapelei și privește această comedie muzicală; va face minuni! — Văd, spuse el cu un ton amuzat luând o înghițitură din cană. Puah! — Gândește‑te că e vorba de un medicament! — Asta luai tu când aveai zece ani? — Da, întotdeauna am detestat laptele, dar este un sedativ miraculos. După câte am citit, conține o enzimă care produce acest efect. — De ce aveai coșmaruri? — Avusesem o perioadă dificilă. — O decepție în dragoste? — Oarecum! Tatăl meu ne părăsise pe mama și pe mine. — Oh, iartă‑mă, Sabrina. Nu vroiam să te rănesc. — Aparține de acum trecutului. De altfel, imediat ce am acceptat situația, viața și‑a reluat cursul normal. Jake păstra tăcerea și, timp de câteva minute, cunoscură o agreabilă intimitate, aproape amicală. Sabrina simți că i se îngreunează pleoapele și o cuprinde lenea. — Te simți mai bine acum? îl întrebă ea politicos. — Da, mulțumesc. — Sunt fericită. Mai stau puțin și mă duc să mă culc. O voce interioară îi sufla să plece mai repede în camera ei, dar ardea de dorința să mai petreacă un moment lângă el. Dintr‑o dată, Jake îi părea atât de cald și apropiat. Scenariul lui machiavelic nu mai era decât o îndepărtată amintire; și apoi, în spatele măștii severe, slăbiciunile omenești îl făceau o ființă mult mai accesibilă. Da, Jake Devlin avea alura unui bărbat puternic în care se putea încrede. Și la acest gând pleoapele i se închiseră liniștite. Jake își termină laptele și se aplecă spre tânăra femeie răpusă de oboseală. Cu un gest precaut îi luă ceașca din mâini apoi, înduioșat, privi capșorul buclat care se sprijinea de umărul lui. Cam așa arăta un fluture adormit, gândi el, drăgălaș, fragil și nemaipomenit de atrăgător. Uimit de propria lui reacție, se mustră singur. Era timpul s‑o ducă la ea în pat, dar, fără voia lui, își trecu brațul în jurul umerilor ei și o strânse lângă el. Mașinal, opri filmul cu telecomanda și stinse lumina. Încăperea rămăsese scăldată într‑o dulce penumbră, și, în tăcerea nopții Jake simți că‑și regăsește calmul. Sentimentul de confuzie care‑l cuprindea noaptea când rămânea singur, îl părăsise. Ușurat, scoase un suspin de mulțumire și o strânse și mai puternic pe fată lângă el. Acum o s‑o duc în camera ei, își propuse el din nou. Dar, dornic să mai profite de acest răgaz magic, Jake își mai acordă puțin timp. În fond, după atâția ani de zile, cunoștea un moment neașteptat de liniște, care nu se datora nici laptelui nici televizorului. Sursa acestei stări miraculoase avea un alt nume: Sabrina

Burlacul de Carly Phillips PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.