Cărți romantice și de dragoste pdf

Valea Raintree de Violet Winspear CAPITOLUL I Cursa trecuse prin ținutul cu climă aproape tropicală și pe lângă lungile liziera de trestie de zahăr foșnitoare. Acum aerul mirosea a mare pentru că depășiseră granița și călătoreau de-a lungul coastei, la sud de Brisbane. Joanna privea pe geamul autobuzului și spera ca slujba pe care o găsise să fie cel puțin la fel de interesantă ca și numele localității. Valea Raintree (a copacilor de ploaie) sunase romantic, dar s-ar putea să fie din nou dezamăgită la sfârșitul călătoriei. Ea suspină și atrase privirea persoanei care stătea lângă ea, privire ce cuprinse părul ei blond cenușiu, costumul bleu și mâinile subțiri fără inele. Cu toată aparența de rezervă, liniște și răceală, Joanna Dowling era cu nervii întinși la maximum. Venise în țara aceasta îndepărtată ca să fie cu sora ei Viviana și nici nu visase că sora ei geamănă era la fel de impulsivă și iresponsabilă cum fusese la șaisprezece ani când își făcuse valiza și fugise la Londra ca să devină actriță. Frumoasă și egoistă, Viviana era numai cu o oră mai mică decât Joanna, dar era diferită de ea din toate punctele de vedere. Nu-i plăcuse nimic la școală, cu excepția orelor de dans și să locuiască la o fermă cu bunica ei, mai degrabă severă, nu fusese niciodată visul vieții ei. Părăsise școala și muncise din greu să intre într-o trupă și când ansamblul a plecat în Australia, ea rămăsese acolo și își găsise un rol la Sidney. Și apoi, veselă, îi scrise lui Joanna să vină la ea. „Nu este nici un neajuns, Jo” scrisese ea în felul ei convingător. Ți-ai făcut datoria față de bunica și acum că ea renunță la fermă și se mută la sora ei, tu ești liberă să-ți trăiești viața. Vino în Australia. Vom fi din nou împreună, așa cum trebuie să fie gemenii, și nu despărțiți de kilometri”. Bunica fusese împotrivă când Joanna abordase problema. — Ia aminte la cuvintele mele, copilă, spusese ea. Vei ajunge acolo, și, invariabil, Viv te va părăsi ca să plece în altă parte. Este o pasăre călătoare la fel ca și taică-tu. Este doar farmece și egoism. Ține minte ce-ți spun, Jo. Te-a ademenit ca să te duci la ea și apoi te va abandona. Ei bine, se întâmplase așa cum prezisese bunica. Călătoria Joannei se terminase și gemenele nu se întâlniseră, iar directorul teatrului fusese însărcinat să-i spună că Viviana plecase în Noua Zee-landă ca stea într-un nou spectacol. Era primul ei mare angajament. O șansă pe care nu o putuse rata. Își ceruse o grămadă de scuze, dar era sigură că Joanna se va descurca de minune în Australia. Nu avea nici un rost să plângă după Viviana, dar o săptămână sau două Joanna se simțise pierdută. Trăsese la un hotel mic și nu prea scump și era în holul hotelului când văduva Ontbach îi sugerase să încerce să-și găsească o slujbă la una din fermele de oi sau vaci, unde întotdeauna era cerere de fete obișnuite cu muncile de la fermă. Joanna a parcurs coloanele de oferte de muncă din diferite ziare și privirea i-a fost atrasă de o ofertă mai deosebită. Era la o fermă de creșterea vitelor, unde era nevoie de o femeie tânără și activă pentru ajutor în casă și să țină companie unei persoane tinere. Ferma era situată într-un ținut, Valea Raintree, în partea de nord a districtului Queensland. Părea felul de slujbă potrivit pentru ea, așa că a răspuns imediat la numărul de căsuță poștală indicat de anunț. Trecuseră mai multe zile când spre bucuria ei a primit un răspuns. Era un scris de mână frumos pe o hârtie de calitate bună și era semnat Charlotte Corraine. Mrs. Corraine a fost mulțumită de calificarea lui Misa Dow ling și faptul că era englezoaică era mulțumitor. Ea va trebui să ia autobuzul de la Sidney spre Brisbane și va coborî la țărmul golfului, unde va fi întâmpinată de un membru al familiei Corraine care o va însoți restul drumului până la Valea Raintree. Era un hotel mic acolo, numit „Peștele spadă” și acolo Miss Dowling îl va întâlni pe Mr. Vance Corraine. Joanna era încântată de scrisoare și de asemenea dornică să se supună instrucțiunilor. Hotelul – numit „Peștele spadă” era modern, luminos și plin de culoare. Joanna a întrebat la recepție de Vance Corraine și a fost informată că Mr. Corraine se dusese să facă surf și o va întâlni la bar la ora șase. Ea putea să folosească apartamentul lui dacă dorea să facă un duș după lunga călătorie. — Oh, mulțumesc. Joanna a luat cheia cu un ușor sentiment de nervozitate. Era ceva legat de numele Vance și, în plus, faptul că omului îi plăcea surful invoca o figură subțire, iute și sigură pe sine. — Aș putea închiria o cameră, începu ea. Funcționarul clătină din cap. — Nu avem camere libere, domnișoară. În afară de asta, am înțeles că Mr. Corraine va pleca imediat după ce ia masa de seară aici. Veți pleca cu dânsul, nu-i așa? A venit aici cu avionul său și va pleca înapoi spre casă. — Avionul lui? murmură ea simțind mai mult ca niciodată că a intrat într-o familie care nu era o familie de simpli fermieri. În apartamentul lui Vance Corraine, Joanna a făcut un duș rece, simțindu-se încă nervoasă la gândul că un uriaș ar putea apărea brusc. S-a schimbat într-o rochie ușoară fără mâneci, cu fusta largă și moale. Apoi și-a luat valiza și a ieșit. A coborât cu liftul în hol și l-a rugat pe funcționar să-i păstreze valiza în timp ce ea făcea o mică plimbare prin Golful Șoimului. De cum a trecut de ușile duble ale hotelului, ea arăta complet diferită de fetele bronzate, cu picioarele lungi care intrau și ieșeau din hotel. Joanna avusese întotdeauna ca trăsătură caracteristică un aer retras. Ochii ei erau cenușii și niciodată încă nu lăsase un bărbat să fie destul de aproape de ea ca să remarce nuanța de albastru din ochii ei. Lumina soarelui era puternică peste golf. Trecu strada și se plimbă de-a lungul plajei urmărind surfiștii și întrebându-se care era Vance Corraine, care își pilota propriul avion și care va zbura împreună cu ea restul drumului până la Vale. Un râs de fată răsună în apropiere: o fată care arăta fără griji, semănând cu Viviana, își flutura mâna spre o figură bronzată care trecea peste vârful înspumat al unui val. Joanna îl urmări cu privirea. Era ca un zeu din Delfi turnat în bronz, pielea lui strălucind de apă în soare. Picioarele lui erau fixate pe planșă și dinții lui erau fulgerări de alb strălucitor în timp ce un val uriaș încerca să-l răstoarne și nereușind, l-a umplut de spumă. — Vance… Numele trecu peste apă și fata blondă râse din nou. Nimic nu te va răsturna? — O legănare este nimic pe lângă un taur și eu am călărit o mulțime dintre aceștia, râse el. Sunt un Corraine. Joanna prinse o notă de aroganță în vocea lui și se întoarse îndreptându-și pașii spre hotel, unde s-a așezat în hol și așteptă, puțin încordată, apusul soarelui. Căldura fierbinte a soarelui făcuse loc răcorii amurgului când Vance Corraine intră în hotel în căutarea Joannei. Lumina făcu să strălucească părul ei blond în timp ce ea se ridica, întâlnind pentru prima oară privirea zeflemitoare a ochilor lui, ochi albastru închis, cu pleoapele grele, cu o claie de păr castaniu deasupra lor. Avea un aer degajat. O haină de seară albă cădea ușor pe umerii largi. — Tu trebuie să fii Joanna Dowling, spuse el și ea își aminti vocea lui de pe plajă, adâncă și arogantă. Făcea ca numele ei să sune mai degrabă Darling și obrajii ei se colorară ușor în roz. — Tu trebuie să fii Mr. Corraine. — Bem ceva înainte de a lua masa? întrebă el. Cred că vrei să-mi pui câteva întrebări despre Raintree și la bar nu este așa zgomot ca aici, unde oamenii încep să se întoarcă de la plajă. — Da, sunt curioasă să aflu despre Valea Raintree, aprobă ea cu un zâmbet. — Ai scris în scrisoarea către mătușa mea că ești obișnuită cu treburile casnice și cele de la fermă. Sper, Mrs. Dowling, că ai spus adevărul. — Adevărul? exclamă ea supărată și amuzată în același timp că el s-ar putea îndoi de veridicitatea celor spuse de o fată crescută de o bunică severă de la țară. — Pot să frământ pâine, să curăț în grajd, să hrănesc porcii și să recoltez napi. Mă întreb dacă și tu poți să faci atâtea? El a ridicat din sprâncene la răspunsul ei și apoi a râs. — Mă declar vinovat pentru că niciodată nu am recoltat napi, dar vezi, Mrs. Dowling – din nou făcu să sune Darling – pari prea fragedă și albă pentru a rezista mai mult soarelui puternic de la noi. Noi locuim aproape de tropice, știai asta? — Bănuiam, spuse ea sec. Copacii-ploaie cresc unde este foarte cald, nu-i așa? — Florile de câmp englezești nu, spuse el cu o licărire în ochi. Puterea căldurii tropicale și clanul Corraine s-ar putea să facă să te ofilești. — Clanul Corraine este atât de formidabil? — Mai bine ai bea ceva înainte de a-ți răspunde la asta. El chemă chelnerul. Joanna și-a netezit rochia pe care o cumpărase de la Londra. Picioarele ei erau mici în sandalele de piele moale și l-a simțit pe Corraine că o privea din cap până în picioare. — Nu cred că ar trebui să te duc la Raintree, spuse el tărăgănat. Ochii ei scăpărară uitându-se la fața lui bronzată. — Mătușa ta m-a angajat să ajut în jurul casei, nu la ocolul de vite, la Corraine. — Vorbești pentru tine, nu-i așa? Se așeză lângă ea și-și puse un cot pe spătarul scaunului în așa fel încât să o privească în față. Mătușii Charly îi plac oamenii cu replică. Joanna stătea încordată, dreaptă, fără să se sprijine de spătar. Dacă ar fi făcut-o, umerii ei ar fi atins brațul lui și era și așa destul de aproape de acest australian plin de vitalitate. — Crezi că mătușa ta m-ar place și totuși crezi că nu sunt potrivită pentru slujba pe care mi-o oferă. Sunt puțin încurcată, Mr. Corraine. El râse din nou. — Șeful este cel care angajază și concediază. — Șeful? murmură ea. Dar… — Adam Corraine, vărul meu, care conduce întreaga fermă și alte două din jurul nostru. Once-Loneiy și Wandaday nu sunt așa de mari, dar luăm și vitele de la una sau alta dintre ele când sunt „grase” și gata de transportat la oraș în camioanele mari pe care le folosim acum, în loc să le mânăm tot drumul. Vitele sunt păscute luni întregi pe dealurile din jurul lui Raintree, unde pământul este foarte fertil și plin de iarbă și apoi le mânăm la Once-Lonely sau Wandaday. Denumirile erau fascinante, dar Joannei îi reținuse atenția numele vărului lui Vance Corraine. — Credeam… Gâtul aproape i se uscase și era bucuroasă să accepte băutura. — Credeai că eu conduc treburile la Raintree? Vance se uită la ea zeflemitor. Eu sunt mâna dreaptă a lui Adam. Ca să spun așa, împărțim conducerea fermelor, dar el e șeful. Am crescut împreună la Raintree, dar bunicul nostru, Kingsley Corraine, l-a format pe Adam ca să-i urmeze la conducere după moartea lui. Vezi, Joanna, tatăl meu a fost fiul risipitor care luându-și partea a cheltuit-o la oraș. Tatăl lui Adam a muncit zi și noapte pentru bătrân, apoi a venit războiul. A murit în Burma și bătrânul s-a întors către Adam și nu l-a slăbit nici o clipă, transmițându-i dorința de a face din Raintree și fermele ce depind de ea cele mai invidiate din Queensland. Când King, cum îl numeau toți pe bătrân, a murit, eu am devenit al doilea om la conducerea fermelor după Adam. King întotdeauna spunea că eu sunt farmecul și Adam brațul. Vance s-a uitat la băutura din mâna sa și un zâmbet mic i-a răsucit colțul gurii. — Cred că pot să spun că Adam îi seamănă bătrânului, că are mândria lui Raintree în oase.   Joanna a avut un sentiment contradictoriu față de omul pe care nu-l întâlnise și care avea puterea să o lase să stea la Raintree sau să o trimită înapoi în oraș și între oamenii unde cineva ca ea s-ar simți chiar și mai singură ca la țară. — Nu te-am speriat cu ceea ce ți-am spus despre vărul meu Adam, nu-i așa? Vance își ridică privirea încet. — Pare un dictator, dar eu sunt sigură de posibilitățile mele și vreau să le dovedesc. Nu-mi vei refuza această șansă, Mr. Corraine, nu-i așa? — Nu ți-aș refuza nimic, Miss Dowling. Iar numele ei suna ciudat. — Se scrie DOW, răspunse ea. — Bănuiesc că da. O privi direct în ochi și zâmbetul lui era fermecător. — Dacă accentul meu schimbă numele tău, atunci mai bine mi-ai da voie să-ți spun Joanna. Aici toți folosim numele mic. Este foarte mult pământ, o mulțime de vaci, dar nu foarte mulți oameni. Suntem prietenoși, spre deosebire de orășeni, deoarece suntem la mare depărtare unii de alții. Uneori îi știu numai după nume, deoarece singurul nostru contact este prin radio. Zâmbetul îi era zeflemitor. — Nu știi ce înseamnă singurătatea unui astfel de ținut ca Raintree. Nu știi că înseamnă să fii la mile depărtare de oraș, să consulți un doctor prin radio, să dorești să auzi sunetul vocii unei femei. — Pot învăța, spuse ea. Nu sunt o fată de oraș. I-am explicat mătușii tale în scrisoarea mea că îmi trebuie puțin timp să mă adaptez obiceiurilor unei ferme din Australia. Nu a avut nici o obiecție la asta în răspunsul ei și părea doritoare de o englezoaică care să o ajute la treburile casei. — Mătușa Charly este ea însăși englezoaică și a rămas cu nostalgia țării de baștină. Problema este – Vance se opri când chelnerul le umplea paharele – că dacă Adam nu ar fi fost plecat la Once-Lonely pentru instalarea noului acoperiș, s-ar fi opus să răspundă cererii tale de serviciu. — Și tu crezi că nu prea am șanse, îl întrerupse Joanna. Pentru că sunt prea tânără și străină, aș putea să stric rosturile și să-l supăr pe șef. Ai vorbit de singurătate, Mr. Corraine. Poate mătușa ta este singură și simte nevoia unei englezoaice care să-i amintească de țara ei. Cu siguranță că Adam Corraine permite oamenilor să fie uneori și vulnerabili? Vance Corraine zâmbi la izbucnirea ei. — Cu mult timp în urmă, King s-a supărat pe Adam și l-a plesnit cu biciul peste umeri. Adam a înhățat biciul și 1-a făcut bucăți și de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată atât de furios și atât de puternic rănit. Nimeni nu s-a mai apropiat de Adam de atunci. El este brațul, care este puternic și lung și toți sunt ținuți la distanță. — Pare mai degrabă distant, murmură Joanna și se simți uimită de felul cum se crispase, aproape auzind șuierul biciului căzând pe umerii lui Adam Corraine. Îi apăru cu claritate în fața ochilor asprimea acestor oameni, diferența profundă dintre înfățișarea lor și viața lor în acele ferme mari din acest pământ sălbatic. — Poate că nu realizează că mătușa ta e singură, adăugă ea. — Ăsta este pericolul pentru femei aici, admise Vance. Dar mătușa Charly este destul de activă pentru vârsta ei și are o grădină formidabilă – Bonney este cea singură. — Bonney este persoana tânără menționată în anunțul mătușii tale? întrebă Joanna. — Bonney are aproape optsprezece ani, spuse Vance. Șeful i-a oferit un cămin când părinții ei au venit în timpul inundațiilor de acum patru ani. Bonney a fost la internat la Melbourne și Adam a adoptat-o într-un fel, fiind un prieten al tatălui ei. Am impresia că mătușa Charly a început să o găsească puțin cam obositoare. După cină au ieșit puțin în grădină, plimbându-se pe o alee străjuită de copaci înfloriți. — Ai zburat vreodată cu avionul în zori? întrebă Vance. — Nu. Inima Joannei începu să bată mai repede la acest gând. Văzu buzele lui Vance curbându-se într-un zâmbet și deodată păru uimită că-l cunoaște pe acest om atât de puțin. Era ceva în el care o făcuse să se simtă ca și cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna. — Joanna, în noaptea asta vom zbura printre; stele și vei vedea Valea Raintree la ivirea zorilor, când dealurile cenușii devin aurii. Poate că sunt puțin rău să te las să privești valea Raintree pentru prima oară în felul ăsta, deoarece ești tipul de persoană care se va îndrăgosti de acest loc la prima vedere. — Rău, pentru că s-ar putea ca Adam Corraine să nu mă vrea la Raintree? — Ai spus că ești pregătită pentru o astfel de posibilitate, dar Adam, așa cum îl știu eu, este omul care alege ce-i place pentru Raintree și exclude fără ezitare ce nu-i place. Dintr-odată, Joanna deveni nesigură… dacă văzând Raintree o să-l îndrăgească, atunci ar fi mai bine să nu mai zboare cu Vance până acolo. El se mișcă și ea-i simți atingerea pe braț. O apucă de bărbie cu o mână și-i ridică fața spre el. — Nu te pierde cu firea, Joanna Dowling. Dacă vărul meu nu te va lăsa să stai la Raintree, atunci pur și simplu mă voi însura cu tine. Ea simți nota de umor din vocea sa, dar în același timp se îndepărtă de el cu un râs ușor. — Nu trebuie să faci astfel de propuneri așa de ușor, spuse ea fără emoție, într-o zi, o fata va mușca din momeala și te vei trezi cu o nevastă, fără să o dorești cu adevărat. — Joanna, nu acționezi niciodată din impuls? — Sunt prea cu picioarele pe pământ. — Tu? râse el. Joanna, tu ești periculos de romantică.   Lumina zilei se revărsa și o trezi pe Joanna din somnul în care căzuse. — Este cafea în termosul din spatele tău, zâmbi Vance la ea în timp ce ea se mișca și întoarse spre el o față adormită cu părul ciufulit. Toarnă două căni, în curând vom fi deasupra văii. — Am adormit, spuse ea somnoroasă. — Da, spuse el uitându-se în ochii ei, pe umărul meu. — Oh. Puțin încurcată, găsi termosul în sacul pe care el îl adusese la bord seara trecută împreună cu senvișuri cu carne pe care le mâncaseră în timpul zborului printre stele. Fusese o experiență unică și magică și Joanna simți inima bătându-i mai repede când realiză că zborul se apropia de sfârșit și în curând trebuiau să aterizeze la Raintree. Cafeaua fusese fierbinte și Joanna se trezi complet și începu să privească peisajul peste care zburau. A văzut pădurea tropicală care acoperea versantul muntelui, bogată, de un verde dens, unde râurile străluceau ca panglicile de argint, străjuite de mangrove negre și în care pluteau crocodili uriași. — Este jungla adevărată, spuse Vance, plină de liane, copaci biciuitori și lilieci mari. Copacii biciuitori sunt la fel de răi ca și numele și se ascund pe sub ferigi uriașe și nevinovate și plante târâtoare. Ce loc grozav pentru vânătoare! Râse când o văzu pe Joanna că-l privește cu ochii măriți. — Te-am prevenit că Raintree este un loc neîmblânzit. Suntem la sute de mile depărtare de orice loc civilizat și viața merge înainte, cu excepția câtorva înbunătățiri tehnice – totul este la fel ca atunci când primul Corraine venit din Anglia a traversat ținutul în căruță. Era împreună cu tânăra sa soție și primul lor fiu s-a născut în colibă. — Este o mândrie să fii puternic și încrezător în tine, nu-i așa Vance? — O am în sânge, Joanna. Nu putem trăi altfel. Când eu și Adam eram mici, mergeam la vânătoare cu King. Am învățat de mici cum se călărește noaptea, să mânăm vacile și să le cântăm vechi balade ca să le calmăm. Dormeam lângă focul de tabără. — Păreai la fel de obișnuit cu apa Golfului Șoimului. Privi profilul lui și-și aminti de corpul lui perfect, bronzat, stropit cu spuma argintie a valurilor. — M-ai văzut, exclamă el. — Da, te-am văzut făcând surfing. Ești cu mult mai sofisticat decât mi-am imaginat. — Oamenii sunt rar așa cum ni i-am închipuit. El zâmbi. O să-l apuce tremuratul pe șef când o să te vadă – uită-te jos, Joanna, zburăm peste cirezi. Ea scrută cu privirea prin geamul carlingii și acolo jos, departe, era o masă imensă de coloane maro care se mișcau spre vârful însorit și plin de iarbă al dealului, atât de multe că rămăsese fără respirație. Printre ele erau călăreți care văzuți de sus aveau mărimea unor jucării. — Niciodată nu am văzut așa ceva, suspină ea. Este înfricoșător să călărești în masa aceasta mișcătoare de vaci? — Te obișnuiești cu asta, chicoti el. Mânarea vacilor este cea mai grea slujbă când este cald și secetă și turma este în mișcare și s-ar putea ca următoarea adăpătoare să fie secată. Lucrurile au devenit mai ușoare, de când Adam a hotărât să le expedieze de la o fermă la alta în camioane mari. — Oamenii încep munca foarte devreme, remarcă Joanna, deoarece soarele nu se ridicase cu mult peste vârful muntelui. — Și se duc la culcare târziu, după ce se întunecă, deoarece la prânz, când soarele este sus, se odihnesc. Acum zburăm chiar peste vale, Joanna. Vezi stâncile acelea gri și cheile – este un pod peste ele care te duce direct la casă, iar în spatele casei, ca o grădină mare și sălbatică, se întinde pădurea copacilor de ploaie. Valea, pădurea și tot pământul din împrejurimi aparțin familiei Corraine. Asta este lumea noastră. Nimeni nu poate pătrunde în ea, decât dacă-i permitem noi. — La fel ca familia Dowling spuse ea cu uimire, gândindu-se la fată, la Bonney care se simțea singură aici. Cum putea să se simtă singură când trăia în mijlocul acestei frumuseți sălbatice? Orașul și luminile lui? Magazinele, restaurantele și distracțiile atât de iubite și de sora Joannei? — Am ajuns. Vance opri motorul și ridică sprâncenele când o văzu pe Joanna netezindu-și părul și având din nou privirea calmă. — Știi, îmi placi mai mult cu părul ciufulit, spuse el tărăgănat. — Vărului tău trebuie să-i fac impresie bună. Ei bine, sunt gata. Își netezi părul, puse rujul și peria în poșetă și îi zâmbi lui Vance înainte de a-și pleca ochii în fața privirii lui intense. Purta o jachetă de pânză groasă pe care i-o dăduse Vance în timpul zborului, care era mult prea mare pentru ea, așa că arăta oarecum neajutorată în ea. Soarele lumina carlinga făcând părul și pielea ei să pară foarte albe. Ea era atât de emoționată încât Vance se aplecă spre ea ca și cum l-ar fi atras un magnet. — Nu este treaba lui Adam, dacă eu vreau să fraternizez cu fata din casă, spuse el cu răutate. — Nu am fost angajată, încă. Se îndepărtă de el, speriată, deoarece carlinga era mică și el atât de lat în umeri și ochii îi erau albaștri ca adâncul mării. — Nu ar fi mai bine dacă am coborî? întreba ea nervoasă. — Ești așa de nerăbdătoare să te întâlnești cu Adam? — Este bine ca doctoria amară să fie luată dint-o înghițitură, obișnuia să. spună bunica mea. — Doctoria în cazul ăsta s-ar putea să nu aibă un efect benefic. El strânse fularul de lână în jurul gâtului ei. — Îți amintești ce ți-am spus seara trecută, dacă Adam vrea să te trimită înapoi? El veni și mai aproape. — Asta ar fi o prostie, îl înfruntă ea, ținându-l la distanță cu o mână pe umărul lui. — Vai, o fată cu idealuri. Zâmbetul lui era răutăcios și atrăgător în același timp. Ne pregătim singuri iadul, nu? Altcineva se îngrijește să ne facă raiul? — Este vorba de dragoste, nu-i așa? spuse ea simplu. — Sună grozav, dacă ar fi să o găsești. El deschise carlinga și deodată căldura soarelui și atmosfera de la Raintree o înconjurară pe Joanna în timp ce coborâră din avion. Oamenii care veniseră să descarce lăzile de provizii și piese de mașină se holbară la ea, o siluetă subțire într-o jachetă de pânză groasă peste o rochie ușoară. Nu era nici o îndoială în ochii care o priveau că de mulți ani nu mai fusese văzut așa ceva la Raintree. Părul ei blond, privirea rezervată, extrem de englezească și ochii ei mari, întrebători și totuși timizi uimeau. Oamenii se uitau uluiți și când tăcerea a fost spartă de zgomotul puternic de copite, capetele s-au întors să privească la călărețul care se apropia cu repeziciune. Joanna clipi când lumina puternică a soarelui o orbi și apoi auzi pe cineva spunând: — Este șeful, mai bine am începe să descărcăm avionul. Vance stătea cu un deget băgat în cingătoare, în timp ce calul castaniu galopând ca la curse se apropie și opri la mică distanță de avion, fată și grămada de oameni. Călărețul rămăsese călare, sprijinindu-și brațul de șa. — Bună, Vance spuse el și în tot acest timp o privea pe Joanna cu niște ochi atenți și scormonitori ce păreau că aruncă fulgere. El purta o pălărie pe ochi, o cămașă în carouri și pantaloni de bumbac. Apoi, cu ușurință surprinzătoare, sări din șa și ținând frâul agățat de brațul stâng își împinse pălăria în sus astfel că soarele lumină trăsăturile feței lui bronzate. Era foarte înalt și aspru ca o piele netăbăcită. — Ți-a trebuit ceva timp ca să te întorci la Raintree. I-a aruncat o privire vărului său și Joanna a fost uimită de asemănarea dintre ei. Vance ridică din umeri. — Adam, ea este Joanna Dowling, spuse el. Fata care a venit ca ajutor în casă. Joanna stătea foarte dreaptă, cu nervii întinși la maxim, încercând să nu o arate. Asta era un bărbat care nu ar fi avut răbdare cu slăbiciunile femeiești: nici nu-i păsa că o speria de moarte. — Bănuiesc că această tânără te-a reținut la Golful Șoimului, îi spuse el lui Vance, așa că ai uitat că aveam nevoie de dinam pentru sonda de la Once-Lonely. — Nu am uitat și Joanna a venit cu autobuzul tocmai ieri. A trebuit să aștept livrarea dinamului… Adam Corraine ridică din sprâncene. — Ei bine, Miss Darling, puteai să te scutești de o călătorie așa de lungă. Eu nu angajez tinere neajutorate aici la Raintree, neavând importantă cât de mult dorește vărul meu acest lucru… — Nu sunt neajutorată, îi tăie ea vorba, găsindu-și vocea și având în mod absolut confirmarea că era arogant și odios. Nu sunt neputincioasă și numele meu este DOWLING. — Oh, iartă-mă. El zâmbi fără grabă arătându-și dinții puternici și albi. Despre nume, vreau să zic. A sunat ca și cum vărul meu te-ar fi mumit „dragă”. Ea îl găsi antipatic și degetele ei se încleștară pe cureaua poșetei care-i atârna pe umăr. — Așa cum i-am explicat și vărului dumneavoastră, Mr. Corraine, am crescut și am muncit într-o fermă de când eram copil și ar fi cel puțin cinstit să-mi acordați o perioadă de încercare înainte de a mă judeca. Așa cum stau lucrurile, știu pe unde se mulge vaca și pot să mă descurc bine la bucătărie. — Am o mulțime de oameni care trebuie hrăniți de mai multe ori pe zi, Mrs. Dowling și nu pot vedea cum îți strici mâinile acelea albe curățind legume sau jumulind găini sau frământând aluatul pentru pâine. Nu putem chema brutarul în fiecare zi în pustietatea asta, și adesea trebuie fripte pentru masa de dimineață câte două duzini de ouă cu carne pentru lucrătorii mei care sunt burlaci. Desigur, cei care sunt însurați mănâncă la ei acasă. Și asta este slujba. Să ajuți la bucătărie și în casă și probabil să călărești câte o oră în fiecare zi cu pupila mea și să joci tenis cu ea. Părea, după strălucirea din ochii lui gri-albăstrui, că găsește o imensă satisfacție în însușirea îndatoririlor slujbei ei. Joanna a simțit un început de ură pentru acest dictator care probabil condusese lucrurile așa cum dorise el, după ce Kingsley Corraine murise și-l lăsase conducător la Raintree și fermele înconjurătoare. Ea voia să-i spună să-și păstreze slujba și totuși, pe de altă parte, voia să-i dovedească că se poate descurca. Și-a ridicat bărbia și a întâlnit ochii lui care o priveau provocator dar cinstit. — Ești un jucător, Mr. Corraine? întrebă ea. — Sunt australian, răspunse el tărăgănat. — Atunci pariază cu mine, îl provocă ea. Și dacă poți, lasă-mă să-ți dovedesc că ai greșit – măcar o dată. — Tânără domnișoară! Gura lui se strânsese periculos pentru o clipă și apoi el râse batjocoritor. — Ai ceva sânge rece, nu-i așa, care să rivalizeze cu înfățișarea ta. Ce fel de fermă a fost aceea unde ai crescut – curte de găini, câteva vaci, ceva varză și fructe? — Da. Ea simți străbătând o notă de amuzament din vocea lui, dar amintindu-și de oceanul de vite peste care trecuse zburând cu avionul, ea presupuse că vreo câteva vaci și o curte de găini părea amuzant. — O.K. Un rictus sardonic strâmbă gura lui Adam Corraine. — Poți să stai pentru două săptămâni, dar dacă nu ești potrivită și nu poți să te adaptezi, atunci Vance te va duce înapoi la Golful Șoimului. Sincer, Miss Dowling, aș prefera o fată de la noi din ținut. Băieții se vor învârti pe aici, deoarece tu ești ceva nou și nu vreau necazuri sau bătăi între ei pentru o femeie. — Te asigur că… — Nu mă asigura de nimic, i-a tăiat-o el, cu o voce dură. În treizeci și trei de ani am învățat că dacă o lași moale cu ceva, atunci dai de necaz într-un fel sau altul. Bunul simț îmi spune să te trimit înapoi în Golful Șoimului, dar scrisoarea mătușii mele te-a făcut să te gândești că ești potrivită pentru slujbă și atunci este cinstit să-ți dau posibilitatea să încerci. — Nu vreau să te supăr, Mr. Corraine, spuse ea cu răceală. Vance, care evident încerca să fie serios, pufni în râs, ceea ce a făcut pe oameni să se uite la șef și la fată și apoi unul la altul. Treaba nu se va opri aici, un catalizator sosise la Raintree sub forma unei englezoaice subțiri și blonde. Vance o conduse spre casă cu jeepul, prin căldura dulce a soarelui care acum se ridicase pe cer. Ea se simțea încă zdruncinată după prima ei întâlnire cu șeful și sta tăcută lângă Vance, uitându-se la arborii de cauciuc care umbreau drumul deluros spre casă, zborul păsărilor cu aripi în culori strălucitoare. — Colibri – murmură el. — Ea se trezi din visare și se uită la el. — Oh, te referi la păsări? — Da, cele zgomotoase sunt papagali. Privirea Joannei străbătu valea adâncă și bogată pe care o străbăteau, plină de verdeață și păsări și de scânteierea strălucitoare a râurilor. Știa că ar fi putut fi fericită aici – numai dacă Adam Corraine ar avea destulă răbdare să o lase să se obișnuiască cu toate. El a fost nepotul favorit al omului care a fost regele neîncoronat al întregului teritoriu. Favorit deoarece era mai rezistent, mai ambițios, mai potrivit să aibă grijă de oamenii de pe proprietate. Se uită la Vance și simți din nou copleșind-o preferința pentru el. S-ar putea să semene fizic cu vărul său, dar el era de departe cel mai plăcut dintre cei doi. Pe când se apropiau de porți, un băiețel aborigen trase un zăvor și le deschise larg. Se holbă la Joanna, își trase pantalonii și se cocoță înapoi pe bară. — Ar trebui să fii la școală, îi strigă Vance în timp ce treceau poarta. Adoniah o să-ți rupă urechile. Băiețelul ridică din umeri. — Nu trebuie să știu să fac adunări ca să fiu văcar, răspunse el. — Nu fi așa sigur, Un zâmbet răsuci colțul gurii lui Vance. Hai vino, urcă pe scară și te las la școală. Băiețelul se uită din nou la Joanna și când ea-i zâmbi el veni în fugă și sări pe scara din partea ei. Ea află că cei mai buni văcari ai lui Adam Corraine erau aborigenii care locuiau la fermă cu familiile lor și aveau propriile locuințe, răspândite printre mangotieri. Clădirea școlii, din lemn, era împrejmuită cu un gard din țăruși și un clopot de bronz atârna la poartă. — Adoniah Smitle este un alt personaj celebru, zâmbi Vance. El nu conduce numai școala, dar potcovește și caii, cântă la vioară și crește și trandafiri. Trandafiri, Joanna, în această parte a lumii – de un roșu aprins. — Încep să cred că acest loc este cu adevărat Sbangri-la. Joanna se uită la căsuțele răspândite printre copacii umbroși, la peluzele îngrijite, la scaunele și masa de trestie unde jucării de copil zăceau în soare, la rufele albe proaspăt spălate întinse la uscat. Gâște domestice se plimbau țanțoșe prin iarba grasă și o femeie subțire și bronzată le făcu cu mâna în timp ce treceau pe lângă ea. — Asta este Lenita, soția de origine italiană a unuia dintre văcarii noștri. Nu de mult ea a născut un băiețel și Boye este foarte mândru de fiul său. — Un pictor ar face avere dacă ar picta peisajul de aici, exclamă ea. Vance chicoti. — Mătușa Charly este un pictor amator inspirat. Două dintre picturile ei sunt atârnate pe pereții din casa mea. — Nu stai împreună cu restul familiei? se minună Joanna de deosebirea dintre el și vărul său. — Prefer o căsuță de burlac, spuse el. Va trebui să mă vizitezi, Joanna. Te vei simți foarte bine. Ea-l auzi și-i zâmbi absentă, deoarece toată atenția ei era îndreptată spre casa pe care tocmai o zărise, casă construită de King Corraine cu mult timp în urmă, încoronând vârful plat al dealului. Era odihnitoare și, ca orice casă bună, avea pereții acoperiți cu un nor de bugainvillaea mov. Fațada era ornată cu balustrade grațioase de fier forjat în stil victorian și de stâlpi subțiri care susțineau o verandă mare și umbroasă care înconjura casa și cu scări acoperite care coborau spre grădină și curte. Avea un aer maiestuos așa cum era construită pe vârful dealului, având vedere spre vale. Era o reședință făcută din lemn de cedru, fier și pietre de culoare aurie, cu geamurile camerelor de la etaj deschizându-se deasupra verandei largi și acoperite. Plantele agățătoare pline de flori se încolăceau pe stâlpii verandei și acopereau ca niște perdele moi zidul de piatră, iar de-a lungul verandei erau răspândite scaune mari de trestie și măsuțe mici. Ea-l urmă pe Vance, urcară scările și traversară veranda până la ușile duble ale casei. Căldura de afară fu înlocuită de răcoarea pe care o răspândea un ventilator în holul lung și spațios. Era o cameră odihnitoare, cu un tablou reprezentând o barcă sidefie cu pânza întinsă larg în vânt, spre cer. Vance s-a aplecat și luând clopoțelul de pe masă a sunat. — Mătușa Charly este probabil în bucătărie, unde ajută la prepararea mesei. Bucătăria este în spatele casei, dar va auzi clopoțelul. S-ar putea să-i ia câteva minute ca să vină aici, adăugă Vance. Și-a rupt piciorul și este încă în ghips – auzi sunetul bastonului ei? Era liniște în casă și încă o dată inima Joannei bătu neliniștită gândindu-se dacă va fi găsită acceptabilă de noul membru a familiei Corraine. Persoana cu bastonul se opri puțin în fața ușii și apoi împinse ușa și Charlotte Corraine apăru în ușă. Se uită la Joanna cu ochii pătrunzători ai familiei Corraine. Privi pielea albă și ochii mari ai fetei, care nu văzuseră decât soarele blând al Angliei și încuviință bătrânește din cap. — Da, ești englezoaică până în măduva oaselor, nu-i așa? Charlotte zâmbi și o urmă de frumusețe apăru pe fața ei. Ea o invită pe Joanna să ia loc. — Călătoria a fost lungă, Miss Dow-ling, dar plăcută, sper. Bănuiesc că o ceașcă de ceai ți-ar prinde bine? Vance, vrei să te duci la bucătărie să faci un ceai? Vance zâmbi și o salută galant pe mătușa lui. — La ordinul tău, Ducesă. El ieși din cameră lăsând-o pe Joanna singură cu mătușa lui, care se lungi în scaun sprijinindu-și piciorul în ghips pe un scăunel. — Păreai neliniștită când am intrat în cameră. — Mi-era teamă că nu o să mă placi, Mrs. Corraine. — Oh, și de ce nu? — Nepotul tău, Adam, Crede că nu o să fac față muncii aspre de aici. — Ah, Adam! Charlotte Corraine se uită zeflemitor. Ce ți-a spus de fapt? Joanna rezumă întâlnirea cu Adam și deși încerca să vorbească cât mai calm posibil, nu putu să-și stăpânească indignarea din voce — Bănuiesc că el crede că am venit aici pentru vacanță. — Oamenii aspri, care trăiesc în aer liber, au adesea impresia că dacă femeia nu este negresă, este potrivita pentru trândăvie nu pentru muncă. Charlotte vorbi sec. Am nevoie de cineva de nădejde să mă ajute la Raintree, în special de când cu accidentul ăsta nenorocit și am simțit că tu ești persoana potrivita, din scrisoarea ta. Îmi place de asemenea spiritul de aventură care te-a dus în Australia. Nu, copilă, Charlotte clătină din cap la Joanna, să nu-mi spui că ai venit până aici numai de dragul surorii tale. Ai venit sperând că vei găsi o viață nouă, așa cum am făcut și eu cu mulți ani în urmă. Deși Adam și Vance mă numesc mătușa lor, eu eram numai vara lui Kingsley Corraine și prin el am început să-i scriu celui mai bun prieten al lui de aici din Queensland. Am primit o cerere în căsătorie prin poștă și deși s-ar putea să nu găsești asta romantic, m-am îndrăgostit de Logan. El a fost omorât de niște vite cuprinse de panică, chiar în ziua când am ajuns la Wandaday, unde el era administratorul lui Kingsley. Am rămas aici și apoi, după mortea soției lui King, am început să am grijă de casă. Liniștea din cameră contrastă pentru un moment cu gălăgia papagalilor din copacii din curte. Apoi Charlotte chicoti scurt. — Nu am vorbit despre asta de ani. Presupun și pentru că nu avea cine să mă asculte cu adevărat. Băieții erau cu treaba lor și Bonney ar fi râs de amintirile mele de bătrână. — Am înțeles de la Mr. Corraine că o să trebuiască să țin companie pupilei lui. — Da, ei bine, Adam este de părere că simte nevoia unei companii feminine. Charlotte încruntă puțin din sprâncene. Bonney este schimbătoare. Încă nu știe ce vrea și într-o zi vorbește o grămadă de prostii despre dorința de a deveni dansatoare și a doua zi infirmieră. Infirmieră pe dracu! Aproape că a leșinat când am – căzut și mi-am rupt piciorul. Adam a dat un anunț în care spunea că se caută o tânără zdravănă, trăită la țară, la mile depărtare de oraș. Că nu exista televizor, discotecă sau cinema. Charlotte zâmbi în felul ei zeflemitor la Joanna. Cât timp a apreciat Adam că vei rezista la toate aceste inconveniente? — Mi-a dat două săptămâni. În acest timp, Mrs. Corraine, trebuie să dovedesc că sunt utilă aici. Dacă nu reușesc, atunci mă face pachet și mă expediază înapoi la Golful Șoimului. Nu face promisiuni în van, nu-i așa? — Niciodată, nici când era mic. Dar Vance are destul farmec pentru amândoi – așa cum sunt sigură că ai descoperit singură, Joanna. — A fost foarte drăguț cu mine la Golful Șoimului și am făcut un zbor foarte interesant. Am văzut câteva stele! Joanna zâmbi. — Cine altcineva decât unul cu farmec înnăscut ar oferi unei fete o călătorie printre stele? Charlotte râse. Nu cred ca Adam s-ar fi gândit să ofere ceva așa de romantic unei fete. — Sunt sigură de asta! Joanna își mușcă buzele. El ar putea cel mult să-i ceară să se plimbe printre copacii biciuitori. — Dar, draga mea, printre copacii biciuitori cresc câteodată orhidee. Joanna se uită cu ochii mari la Miss Corraine și a fost o ușurare când ușa se deschise și Vance intră aducând tava cu serviciul de ceai. Charlotte Corraine sta și se uita la ei cum mănâncă. Era o privire plină de viață. — Vezi, Vance zâmbi la Joanna, nu ai de ce să fii înfricoșată de mătușa Charly. Are o inimă de aur pur. — Vance, murmură mătușa lui, chiar crezi jumătate din minciunile pe care le spui? El zâmbi la Charlotte peste masă. — Ți-am adus de la Golf un homar viu și parfum pentru puștoaică, ceea ce a îndepărtat expresia morocănoasă de pe fața ei pentru o jumătate de oră, cel puțin. — Încă nu știe ce vrea, Vance. Este la vârsta când nu este nici copil, dar nici femeie. — Face atâtea mofturi câteodată, că i-aș arăta eu dacă as fi Adam. Vance vorbi cu o neașteptata duritate în voce. Mă uimește, mătușă Charly. Cu această Bonney este răbdător și se poartă de parcă ea ar fi un ou moale. Crezi că suferă de complexul tatălui față de ea? — A fost bun prieten cu Ryans și a fost un șoc teribil pentru Bonney să-și piardă ambii părinți odată… Apoi Charlotte se opri și, sprijinindu-se de scaun, se sculă în picioare. — Mai bine mă duc să văd ce este pe la bucătărie și apoi o să-ți arăt camera ta, Joanna. — Sunteți foarte bună, Mrs. Corraine. Joanna vorbi sincer pentru că-i plăcuse foarte mulț de această femeie care toată viața ei avusese grijă de copiii altora. — Trebuie să-mi spui mătușa Charly, ca toată lumea, îi spuse Joannei. Aici la Raintree suntem o mare familie.

Capitolul 1 — Londra în august e un iad, anunţă Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunţ lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în faţa ei, lingându-şi labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat şi toţi, în afară de ea, erau la ţară sau la mare. — Aş dori să fiu şi eu mulţumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aş dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleaşi feţe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aş dori să mănânc. Aş fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aş dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulţumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea? Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă şi se aşeză la loc. Cherry oftă şi deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roşcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari şi depărtaţi erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voinţă. Era o faţă atrăgătoare: vie şi expresivă. Era de înălţime medie, suplă şi avea haine elegante, cât îi permitea salariul. Cherry citea mereu anunţurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poţi găsi acolo. Vreun fost prinţ misterios putea căuta o secretară. Soţia unui milionar poate dorea o tânără însoţitoare să meargă cu ea în jurul lumii. Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc. Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns: — Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îţi va fura bărbatul. Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios şi ar fi răspuns: — Ce ştiu bărbaţii despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale. Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebuneşte pentru ea. Cherry crezuse că toată lumea îi cunoştea ruşinea. Dar în cele din urmă simţul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba şi oamenii. Deodată, citind anunţurile, scoase un mic ţipăt. Nu-şi putea lua ochii de la un anunţ. „Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă şi educată. Prezentaţi-vă la camera 24, Hotel Ritz”. Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că îşi va întemeia o familie. Cât de des îşi imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci şi din propria imaginaţie. Insula Locus, unde el o aşteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăşi Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon! Nina Morris, drăguţă, delicată, înşelătoare. Nina, care era acum soţia lui Simon. Închise ochii şi şi-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei! Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuşi, văzând numele de Insulei Locus, toată tristeţea îi reveni şi-i venea să se răzbune. Îşi strânse pumnii şi în ochii ei se oglindi mânia şi hotărârea. Voi obţine neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor şi voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi! Puse ziarul sub braţ, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii şi îşi aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură. Zece minute mai târziu se prezenta la recepţia hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunţul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la ţară, cu mobilă din stejar şi seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimţire rea. Dacă e un anunţ fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând şi dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă. Ciocăni la uşă şi se auzi o voce bărbătească plăcută. — Intră. O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în faţa unui birou negru la care stătea un tânăr înalt şi suplu cu părul saten, ochi cenuşii şi ochelari cu rame de baga. — Aş dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunţ. Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoşteau, se gândi Cherry. — Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunţul. Îl privi atentă. — Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor. — Ei bine, de ce n-aş fi un scriitor? Nu ştia ce să spună, dar îşi imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puţin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară. — Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ţine minte? Murmură ceva. Cu greu îşi reveni din uimire. — Iar numele meu e Cherry O’Shann. — Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Eşti secretară? — De ce n-aş fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era şi puţin ironic. — Ai dreptate. Dar m-am gândit că eşti prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăţi bine. Asta nu distrage atenţia celor pentru care lucrezi? Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice şi să plece, dar îşi aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon şi Nina. Răspunse rece: — Mulţumesc pentru compliment, dar am ştiut întotdeauna să-mi port de grijă. Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse. — Aşa deci. Ştii câte candidate am văzut în dimineaţa asta? Cam cincizeci. Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste. Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare. — Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i aşa? — Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Aşteptam să... — Ce aşteptai? întrebă ea. Zâmbi. — Poate te aşteptam pe tine. Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obţinea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă şi răspunse: — De ce să mă aştepţi pe mine? Întinse picioarele lungi şi privi tavanul. — Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoţească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine. Cherry se ridică în picioare. — Evident, anunţul a fost o glumă şi dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care şi-au irosit timpul şi au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete şi mă voi întoarce la biroul unde lucrez. — Hei, se ridică şi el, ce tot spui? Îşi vârî mâinile în buznare şi o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală şi doresc o secretară. E aşa de ciudat? — Nu, răspunse ea. — Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus? — Nimic, spuse Cherry. Să-ţi trimit recomandările? — Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false şi dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i aşa? Mânia o cuprinse din nou. — Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea. — Nu înţeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obţine altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfăţişare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poţi aprecia caracterul unui om? — Vrei să-mi dai o probă de dictare? — O, sunt sigur că poţi stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind. Se întrebă cu cinism dacă totuşi gândea. — Ce fel de cărţi scrii? întrebă ea. — Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ţi dai seama despre ce e vorba. — Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie aşa ceva, nu se putu ea opri să remarce. — De ce? întrebă el. La urma urmelor, şi bărbaţii pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, eşti de acord? Buzele ei se strânseră. — Nu ştiu la ce foloseşte, răspunse ea. — Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu eşti romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera. *** Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-şi schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo. E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv şi ar trebui să-mi pară bine. Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Îşi scoase ochelarii şi-i aruncă într-un sertar al biroului. Îşi trecu mâna prin păr şi redeveni vioi. Luă telefonul şi formă un număr. — Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deşi nu are o părere prea bună despre inteligenţa mea. Sper să nu-şi dea seama, asta ar strica tot. Cherry îl anunţă în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă. — Dar draga mea, nu-ţi dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă. — Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină. — Dar rutina e plăcută, remarcă el serios. Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare şi ochi căprui. — Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă. — Aventuroasă, spuse domnul Wright. Şi cum rămâne cu siguranţa ta? Nu-ţi dai seama că siguranţa e cel mai important lucru în viaţă? — Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viaţa să treacă pe lângă ei pentru că se ţin cu unghiile de siguranţă. — A, oftă el, eşti tânără! — Nici dumneavoastră nu sunteţi prea bătrân. Aveţi doar douăzeci şi şapte de ani! Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit aşa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simţea că Soarta intervenise în viaţa ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viaţa. Julian o privi gânditor. — Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că aţi fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră. — Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum şi-l închipuise petrecându-şi serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neaşteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuşi. Îi povesti când locuise la ţară, de studenţia de la Cambridge, de lunile când aşteptase să fie angajat prima oară. — Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Dispreţuiesti pe cei care n-au succes, Cherry? Era prima dată când îi spunea Cherry. — Nu ştiu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor aşa fac. Dar e ridicol să spui că eşti un ratat. Eşti abia la început. — Cred că aş avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aş putea să-mi depăşesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur ţin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar şi o singură persoană, nu pot să mai spun nimic. — Ai un singur ascultător în seara asta şi pari elocvent, remarcă ea zâmbind. — Da, dar în seara asta e prima dată în viaţa mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depăşesc emoţiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiţă o felie de pâine şi spuse: dar tu pleci. — Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă. — Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i aşa? Să mă facă să am încredere în mine şi să spun ce am în minte în sala de judecată. Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că şi ceilalţi oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant. — E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum. — Poate, fu el de acord. Îşi dădu capul pe spate şi râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ţi spun, presupun că n-are sens să-ţi cer să te măriţi cu mine şi să rămâi în Anglia? — Să mă mărit cu tine? La fel de bine şi-ar fi închipuit că era soţia chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol. — De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Eşti logodită cu altcineva? Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama. — Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri aşa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste... — Dar ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveştile de dragoste sunt prostii. — Nu cred, răspunse ea rece. Uita că în ultimele otsprezece luni avusese acelaşi punct de vedere. — Poveştile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viaţa. De acea, îşi fac visuri. Nu credeam că eşti aşa, Cherry. Credeam că eşti curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine. Îi venea să râdă. — Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc. Se lăsă tăcerea. Cherry se simţea jenată. Julian încercă să prindă în furculiţă o bucată de brânză, apoi o privi. — Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat şi lucruri mai puţin probabile. — N-aş vrea să-ţi faci speranţe, spuse ea. — Prostii! exclamă el. Toţi îndrăgostiţii speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată? — Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenţionează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea. — Ce cărţi a mai publicat până acum? Întrebarea o luă pe nepregătite. — Nu ştiu. — Care e numele lui complet? — Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h. Julian se încruntă. — N-am auzit de el şi am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde ştii că e un scriitor adevărat? N-avea de unde să ştie, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece. Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil şi pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simţi când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simţi decă ură. Sau mai curând indiferenţă, se gândi ea. Julian o readuse cu picioarele pe pământ: — Cherry, de unde ştii că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde ştii că nu e un impostor, sau chiar mai rău? — Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă. — Ar putea fi un infractor. Circumstanţele în care te-a angajat par dubioase. Izbucni în râs. — Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor! — N-aş fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da. — Nu înţelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această şansă şi n-o voi pierde pentru nimic în lume! O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz şi vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Ştiu că sunt un om şters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiţi că mă vei anunţa dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura. — Sigur, domnule Wright. Îţi sunt recunoscătoare. — Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma. Bătu palma cu el, gândindu-se că situaţia era comică. Totuşi, când să adoarmă, se gândi că asta o liniştea.

Henry și June de Anais Nin Din Jurnalul dragostei necenzurat 1931-1932     Introducere   Anais Nin a ştiut foarte devreme că avea să devină scriitoare. La şapte ani îşi semna povestirile „Anais Nin, membră a Academiei Franceze“. A scris în franceza ei de şcolăriţă numeroase povestiri şi piese ce păreau să izvorască spontan dintr-o imaginaţie spectaculoasă, sporită de nevoia ei de a-şi domina cei doi fraţi mai mici. Acest lucru, a descoperit ea, nu putea fi obţinut decât spunându-le poveşti nesfârşite şi distribuindu-i în „producţiile“ ei dramatice. În 1914, când avea unsprezece ani, şi-a început jurnalul, astăzi celebru, ca pe o serie de scrisori către tatăl ei, care îşi abandonase familia. Şi-a considerat jurnalul un confident şi a scris în el aproape zilnic, pe tot parcursul vieţii - în franceză până în 1920, iar după aceea în engleză. (Jurnalele scrise de mână, cuprinzând aproximativ 35 000 de pagini, se află acum la Secţia de colecţii speciale a UCLA.) Disciplina de a scrie zilnic fără cititori ori cenzură i-a dat lui Anais Nin, de-a lungul anilor, uşurinţa de a-şi descrie emoţiile de moment, acea obişnuinţă cultivată ce avea să-şi găsească împlinirea în perioada Henry şi June, care a început în 1931. A scris continuu, atât ficţiune, cât şi jurnal, încă patruzeci şi cinci de ani. Între Anais, scriitoarea de jurnal, şi Anais, romanciera, a fost întotdeauna o relaţie încordată. În 1933 scria în jurnal: „Cartea mea [un roman] şi jurnalul meu se calcă permanent pe bătături. Nu pot nici să le separ, nici să le reconciliez. Le trădez pe amândouă. Sunt totuşi mai fidelă jurnalului. Voi pune pagini din el în carte, dar niciodată pagini din carte în jurnal, dovedindu-mi fidelitatea omenească faţă de autenticitatea omenească a jurnalului“. La sfârşitul anilor ’20, John Erskine i-a spus lui Anais că jurnalul conţine cele mai bune scrieri ale ei, iar în mintea ei a început să încolţească o idee ce avea să-i permită să publice „multe pagini“ din el. La vremea aceea, ar fi putut apărea şi integral; nu avea nimic de ascuns. Începând de atunci, a conceput mai multe planuri de publicare: să transforme jurnalul în ficţiune, să-l publice sub formă diaristică, dar cu nume fictive, sau sub formă de jurnal, cu nume atât fictive, cât şi reale. Însă din 1932, când a început cu Henry Miller ceea ce avea să devină căutarea de o viaţă întreagă a dragostei perfecte, şi-a dat seama că nu-şi va putea publica niciodată jurnalul fără a-l răni pe soţul ei, Hugh Guiler, precum şi pe alţii. A început în schimb să publice ficţiune. Pe la mijlocul anilor ’50, după ce nuvelele şi romanele ei nu i-au adus mai mult decât o recunoaştere mediocră, s-a gândit la o altă metodă posibilă de a-şi publica jurnalul fără a risca să prejudicieze pe nimeni. A hotărât să folosească nume reale şi să scoată tot ce ţinea de viaţa ei personală, de soţul şi de amanţii ei. După ce va citi Henry şi June, oricine cunoaşte jurnalul publicat iniţial (1966) îşi va da seama ce realizare ingenioasă a fost. Anais diarista îşi va fi datat probabil acel prim jurnal cu începutul lui real, în 1914. Dar Anais romanciera, vocea dominantă, a ales să-l înceapă cu 1931, perioada cea mai interesantă şi mai spectaculoasă din viaţa ei, când tocmai îi cunoscuse pe Henry şi June Miller. Volumul de faţă pune acea perioadă într-o perspectivă nouă, scoţând la lumină fragmente care au fost şterse din jurnalul iniţial şi nu au mai fost publicate până în prezent. A fost dorinţa lui Anais să fie spusă întreaga poveste. Textul este luat din jurnalele anilor 1932-1936, intitulate June, Posedaţii, Henry, Apoteoză şi prăbuşire şi Jurnalul unei posedate, scrise din octombrie 1931 până în octombrie 1932. A fost redactat astfel încât să se concentreze pe povestea lui Anars, Henry şi June. Materialele apărute în Jurnalul lui Anais Nin, 1931-1934 au fost excluse în cea mai mare parte, cu excepţia câtorva fragmente reluate aici pentru a oferi o relatare coerentă. În scrierea jurnalului, aceasta este perioada cea mai prolifică. Numai în 1932 Ana'rs a umplut şase caiete. Acestea includ primele ei încercări de scriere erotică. Tânăra catolică puritană care nu era în stare să-şi descrie în jurnal experienţele obscene (pentru mintea ei inocentă) de model încerca acum să-şi consemneze aventurile sexuale. A fost influenţată, fireşte, de stilul şi vocabularul lui Henry Miller. În cele din urmă, vocea ei unică prevalează, iar stilul îi reflectă frenezia trupească şi emoţională din acest an de apogeu. Nu va mai fi niciodată atât de sălbatică, deşi odiseea ei sexuală va continua încă mulţi ani.   RUPERT POLE Executor, Trustul Anais Nin   Los Angeles, California   Februarie 1986                               Paris. Octombrie 1931   Vărul meu Eduardo a venit ieri la Louveciennes. Am stat de vorbă şase ore. A ajuns la concluzia pe care o intuiam şi eu: că am nevoie de cineva mai matur, de un tată, de un bărbat mai puternic decât mine, de un amant care să mă conducă în dragoste, pentru că tot restul e în prea mare măsură ceva autocreat. Nevoia de a creşte şi de a trăi intens e atât de puternică în mine, încât nu-i pot rezista. Voi lucra, îmi voi iubi soţul, dar mă voi împlini. În timp ce vorbeam, Eduardo a început brusc să tremure şi m-a luat de mână. Mi-a spus că îi aparţineam dintotdeauna; că între noi se afla un obstacol: teama lui de impotenţă, pentru că stârnisem în el mai întâi dragostea ideală. Suferea dându-şi seama că amândoi eram în căutarea unei experienţe pe care ne-am fi putut-o oferi reciproc. Şi mie mi se părea ciudat. Nu pot avea tocmai bărbaţii pe care-i doresc. Dar sunt hotărâtă să trăiesc o astfel de experienţă atunci când îmi va ieşi în cale. „Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu“, i-am spus lui Eduardo. „Într-o zi se va arăta, sănătoasă şi amplă. Aşteaptă puţin.“ Sau nu e ăsta secretul obstacolului dintre noi? Că genul lui e femeia trupeşă, zdravănă, cu picioarele pe pământ, în timp ce eu voi fi întotdeauna prostituata virgină, îngerul pervers, femeia cu două feţe, sinistră şi sfântă deopotrivă. Timp de o săptămână întreagă, Hugo a venit acasă foarte târziu, iar eu am rămas veselă şi degajată, aşa cum îmi promisesem. Apoi, vineri, el s-a îngrijorat şi a zis: „Tu-ţi dai seama că e opt fără douăzeci, că am întârziat foarte mult? Spune ceva!“ Şi am izbucnit amândoi în râs. Nu i-a plăcut indiferenţa mea. Pe de altă parte, certurile noastre, atunci când sunt, par mai dure şi mai umorale. Sunt oare toate emoţiile noastre mai puternice acum, că le dăm frâu liber? E o anumită disperare în împăcările noastre, o violenţă nouă atât în furie, cât şi în dragoste. Nu rămâne decât problema geloziei. Este singurul obstacol în calea libertăţii noastre totale. Nu pot nici măcar să pomenesc despre dorinţa mea de a merge la un cabaret unde să dansăm cu dansatori profesionişti. Acum îl numesc pe Hugo „micul meu magnat“. Are un nou birou personal, de mărimea unui studio. Întreaga clădire a băncii este magnifică şi mă inspiră. Adeseori îl aştept în sala de conferinţe, unde sunt picturi murale cu New Yorkul văzut din avion, şi simt vibraţia New Yorkului ajungând până la mine. Nu-i mai critic munca, pentru că acest conflict îl ucide. Am acceptat amândoi bancherul de geniu ca pe o realitate şi artistul ca pe o foarte vagă posibilitate. Cu toate astea, psihologia, fiind gândire ştiinţifică, a devenit o punte reuşită între munca lui la bancă şi scrisul meu. O astfel de punte o poate trece fără mari hurducături. E adevărat, cum spune Hugo, că îmi desfăşor gândurile şi speculaţiile în jurnal şi că el devine conştient de durerea pe care i-o pot provoca numai atunci când se întâmplă vreun incident. Eu sunt însă jurnalul lui. El nu poate gândi cu voce tare decât cu mine sau prin mine. Astfel, duminică dimineaţa a început să se gândească cu voce tare la aceleaşi lucruri pe care le scrisesem şi eu în jurnal, nevoia de orgie, de împlinire în alte direcţii. Şi-a dat seama de asta în mijlocul propriului discurs. Îşi dorea să meargă la Balul de la Quatz Art. A fost la fel de uluit ca şi mine de schimbarea bruscă a expresiei sale, de felul în care i s-au lăsat colţurile gurii, de trezirea unor instincte care nu mai ieşiseră niciodată până atunci la suprafaţă. Intelectual, mă aşteptam la asta, dar m-a făcut praf. Am simţit un conflict acut între a-l ajuta să-şi accepte propria natură şi a apăra dragostea noastră. Rugându-l să mă ierte pentru slăbiciunea mea, plângeam. A fost tandru şi a regretat cu disperare - mi-a făcut promisiuni sălbatice pe care nu le-am acceptat. Când mi-am epuizat suferinţa, am ieşit împreună în grădină. I-am oferit tot felul de soluţii: una era să mă lase să plec la Zurich să studiez, oferindu-şi astfel o libertate temporară. Ne-am dat seama limpede că n-am fi putut suporta să ne trăim noile experienţe unul sub ochii celuilalt. O alta era să-l las să locuiască la Paris o vreme, iar eu să rămân la Louveciennes şi să-i spun mamei că era plecat într-o călătorie. Nu-i ceream decât timp şi distanţă între noi, pentru a mă ajuta să înfrunt viaţa în care ne aruncam. A refuzat. Mi-a spus că nu-mi putea suporta absenţa acum. Pur şi simplu, făcuserăm o greşeală; înaintaserăm prea rapid. Ridicaserăm probleme cu care fizic nu eram în stare să ne confruntăm. Era epuizat, aproape bolnav, şi eu la fel. Vrem să ne bucurăm o vreme de noua noastră apropiere, să trăim în întregime în prezent, să amânăm alte lucruri. Nu cerem unul de la celălalt decât timp pentru a deveni din nou rezonabili, pentru a ne accepta pe noi şi noile condiţii.   L-am întrebat pe Eduardo: —  Este dorinţa de orgii una dintre acele experienţe prin care trebuie neapărat să treci? Şi, odată epuizată experienţa, poţi să mergi mai departe, fără a reveni dorinţa? —  Nu, a răspuns el. Viaţa instinctului eliberat este compusă din straturi. Primul strat duce la al doilea, al doilea la al treilea şi aşa mai departe. În cele din urmă, totul duce la plăceri anormale. Cum puteam eu şi Hugo să ne păstrăm vie dragostea, în această eliberare a instinctelor, nu ştia. Experienţele fizice, lipsite de bucuriile dragostei, au nevoie de deformări şi perversiuni pentru obţinerea plăcerii. Plăcerile anormale ucid gustul pentru cele normale. Eu şi Hugo ştiam toate astea. Aseară, când am vorbit, mi-a jurat că nu doreşte pe nimeni altcineva. Şi eu sunt îndrăgostită de el, aşa că am lăsat deoparte discuţiile. Totuşi, ameninţarea acelor instincte neînfrânate persistă, îşi are germenii chiar în dragostea noastră.   noiembrie   N-am fost niciodată atât de fericiţi ori atât de nefericiţi. Certurile noastre sunt monstruoase, cumplite, violente. Suntem amândoi furioşi până în pragul nebuniei; ne dorim moartea. Faţa mi-e răvăşită de lacrimi, mi se umflă venele de la tâmplă. Lui Hugo îi tremură buzele. Un ţipăt de-al meu îl face să se arunce brusc în braţele mele, suspinând. Apoi mă doreşte fizic. Plângem, ne sărutăm şi avem orgasm în acelaşi timp. Iar în clipa următoare ne analizăm şi stăm de vorbă raţional. Parcă ar fi viaţa ruşilor din Idiotul. Isterie. În momentele mai calme, mă minunez de extravaganţa sentimentelor noastre. Plictiseala şi liniştea s-au dus pentru totdeauna. Ne întrebam ieri, în mijlocul unei certe: „Ce se întâmplă cu noi? Nu ne-am mai spus niciodată lucruri atât de îngrozitoare!“ Apoi Hugo a zis: —   E luna noastră de miere şi suntem agitaţi. —   Eşti sigur? l-am întrebat neîncrezătoare. —  Poate nu pare, a zis el râzând, dar aşa e. Pur şi simplu dăm pe dinafară de emoţii. Nu ne putem păstra echilibrul. O lună de miere matură, cu şapte ani întârziere, plină de spaima de viaţă. Între două certuri suntem profund fericiţi. Rai şi iad deopotrivă. Liberi şi înrobiţi deopotrivă. Uneori parcă am şti că singurul lucru care ne poate apropia acum este trăirea fierbinte, acea intensitate pe care o afli în amanţi ori amante. Am creat inconştient o relaţie de efervescenţă maximă în siguranţa şi liniştea căsniciei. Ne lărgim cercul suferinţelor şi plăcerilor în cadrul cercului căminului şi al celor două identităţi ale noastre. Este felul nostru de a ne apăra de intruziuni, de necunoscut.   decembrie   L-am cunoscut pe Henry Miller. A venit la prânz cu Richard Osborn, un avocat care trebuia să-mi dea o consultaţie în legătură cu contractul pentru cartea mea despre Lawrence. Când a ieşit din maşină şi a pornit spre uşa lângă care aşteptam, am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboaiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată, îmi ziceam. E ca mine. În mijlocul prânzului, când discutam cu seriozitate despre cărţi şi Richard pornise o lungă tiradă, Henry a început să râdă. A zis: —   Nu de tine râd, Richard, dar nu mă pot abţine! Nu mă interesează deloc, chiar deloc cine are dreptate! Sunt prea fericit. Pur şi simplu sunt atât de fericit în clipa asta, cu toate culorile din jurul meu, cu vinul. Clipa e minunată, absolut minunată! Râdea aproape cu lacrimi. Era beat, ca şi mine. Mă încălzisem, eram ameţită şi fericită. Am stat de vorbă ore-n şir. Henry spune cele mai adevărate şi mai profunde lucruri şi are un fel al lui de-a rosti „hmmm“, urmându-şi propria călătorie introspectivă.   Înainte de a-l cunoaşte pe Henry, eram absorbită de cartea mea despre Lawrence. O publică Edward Titus şi eu lucrez cu asistentul lui, Lawrence Drake. —    De unde sunteţi? mă întreabă el, la prima noastră întâlnire. —    Sunt pe jumătate spaniolă, pe jumătate franţuzoaică. Dar am crescut în America. —    Fără îndoială aţi supravieţuit transplantării. Pare ironic. Dar eu ştiu cum stau lucrurile. Îşi face treaba cu mult entuziasm şi foarte repede. Îi sunt recunoscătoare. Spune că sunt o romantică. Mă supăr. —    M-am săturat de romantismul meu! Are un cap interesant - viu, cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos. Arată ca un spaniol, dar este evreu - rus, îmi spune. Mă deconcentrează. Pare sensibil, uşor de rănit. Vorbesc cu prudenţă. Când mă duce la el ca să trecem în revistă corecturile, îmi spune că îl interesez. Nu-mi dau seama de ce - pare să aibă o grămadă de experienţă; de ce îşi bate capul cu o începătoare? Discutăm, dar evaziv. Lucrăm, dar nu foarte bine. Nu am încredere în el. Când îmi spune lucruri drăguţe, mă gândesc că se bazează pe lipsa mea de experienţă. Când mă cuprinde cu braţul, mă gândesc că se amuză cu o femeiuşcă excesiv de sensibilă şi ridicolă. Când devine mai impetuos, îmi feresc faţa, deranjată de senzaţia nouă a mustăţii lui. Mâinile îmi sunt reci şi umede. Îi spun deschis: —    N-ar trebui să flirtaţi cu o femeie care nu ştie să flirteze. Seriozitatea mea îl amuză. Spune: —   Poate că sunteţi genul de femeie care nu vrea să rănească bărbaţii. A fost umilit. Când i se pare să am zis: „Mă plictisiţi“, sare în sus ca muşcat de şarpe. Eu nu spun astfel de lucruri. E foarte impetuos, foarte puternic, dar nu mă plictiseşte. Răspund la cel de-al patrulea sau al cincilea sărut. Încep să mă simt ca beată. Aşa că mă ridic şi spun, incoerent: —   Acum o să plec - pentru mine, fără dragoste nu se poate. Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui. Mă aruncă pe canapea câteva clipe, dar reuşesc să scap. Sunt conştientă de dorinţa lui. Îmi plac gura lui şi forţa pricepută a braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge. Îmi spun că e aşa pentru că nu-l iubesc. M-a tulburat, dar nu-l iubesc, nu-l doresc. Îndată ce-mi dau seama de asta (dorinţa lui, îndreptată spre mine, e ca o sabie între noi), mă eliberez şi plec, fără a-l răni în nici un fel. Îmi zic: ei bine, nu voiam decât plăcerea, fără sentiment. Dar ceva mă reţine. Există în mine ceva neatins, netulburat, care mă comandă. Acest lucru va trebui mişcat dacă e să mă mişc cu toată fiinţa mea. Mă gândesc la asta în metrou şi mă rătăcesc.   Câteva zile mai târziu l-am cunoscut pe Henry. Aşteptam să-l cunosc de parcă asta avea să rezolve ceva şi aşa s-a şi-ntâmplat. Când l-am văzut, mi-am zis: iată un bărbat pe care l-aş putea iubi. Şi nu-mi era frică. Apoi citesc romanul lui Drake şi descopăr un Drake nebănuit - străin, dezrădăcinat, fantastic, straniu. Un realist exasperat de realitate. Imediat dorinţa lui încetează să-mi provoace repulsie. S-a format o legătură firavă între două stranietăţi. Răspund imaginaţiei sale cu a mea. În roman încearcă să-şi ascundă o parte din sentimente. De unde ştiu? Nu sunt perfect integrate în poveste. Se află acolo pentru că au ieşit la suprafaţă natural. Chiar şi numele de Lawrence Drake este inventat. Sunt două moduri de a ajunge la mine: prin săruturi sau prin imaginaţie. Dar există o ierarhie: numai săruturile nu ajung. Mă gândeam la asta aseară, după ce am închis cartea lui Drake. Ştiam că avea să-mi ia ani întregi să-l uit pe John [Erskine], pentru că el a fost cel care-a tulburat pentru prima oară izvorul secret al vieţii mele. Nu e nimic din Drake în carte, sunt convinsă. El detestă părţile care mie îmi plac. Totul a fost scris obiectiv, conştient, până şi fantezia a fost atent planificată. Stabilim asta la începutul următoarei mele vizite. Foarte bine. Încep să văd lucrurile mai limpede. Acum ştiu de ce nu am avut încredere în el în prima zi. Acţiunile lui sunt lipsite atât de simţire, cât şi de imaginaţie. Ele sunt motivate de simple obişnuinţe de viaţă, acumulare şi analiză. E o lăcustă. Acum a făcut un salt în viaţa mea. Senzaţia că nu-­l plac mi se accentuează. Când încearcă să mă sărute, îl evit. În acelaşi timp recunosc în sinea mea că stăpâneşte tehnica sărutului mai bine decât oricare alt bărbat pe care l-am cunoscut. Gesturile lui nu greşesc niciodată ţinta, nici un sărut nu se rătăceşte. Mâinile îi sunt abile. Îmi aţâţă curiozitatea faţă de senzualitate. Întotdeauna am fost tentată de plăceri necunoscute. Are, ca şi mine, simţul mirosului. Îl las să mă adulmece, apoi îi alunec din braţe. În cele din urmă, stau întinsă nemişcată pe canapea, dar când dorinţa îi creşte, încerc să scap. Prea târziu. Atunci îi spun adevărul: probleme femeieşti. Nu pare să-l descurajeze. —   Doar nu crezi că vreau actul ăla mecanic - mai sunt şi alte căi. Se ridică şi îşi dezveleşte penisul. Nu înţeleg ce vrea. Mă face să mă aşez în genunchi. Şi-l oferă gurii mele. Mă ridic ca şfichiuită de un bici. E furios. Îi spun: —   Ţi-am spus c-avem moduri diferite de-a face lucrurile. Te-am avertizat că n-am experienţă. —   Nu te-am crezut niciodată. Încă nu te cred. Nu se poate, cu figura ta sofisticată şi firea ta pasională! Mă păcăleşti... Îl ascult; psihanalista din mine domină, e în plină activitate. El îmi spune tot felul de poveşti ca să-mi arate că nu apreciez ceea ce alte femei apreciază. Îi răspund în gând: „Tu nu ştii ce e senzualitatea. Eu şi Hugo ştim. E în noi, nu în practicile tale mârşave; e în sentiment, în pasiune, în dragoste“. El continuă să vorbească. Îmi întorc spre el „figura sofisticată“ şi îl privesc. Nu mă urăşte pentru că, oricât de plină de repulsie, oricât de furioasă aş fi, iert cu uşurinţă. Când îmi dau seama că eu l-am adus în acea stare de excitaţie, mi se pare firesc să-l las să-şi elibereze dorinţa între picioarele mele. Îl las, din pură milă. Simte asta. Alte femei, spune el, l-ar fi insultat. Îmi înţelege mila faţă de necesitatea lui fizică ridicolă, umilitoare. Îi datoram asta; îmi dezvăluise o lume nouă. Înţelesesem pentru prima dată experienţele anormale în privinţa cărora mă avertizase Eduardo. Exotismul şi senzualitatea aveau acum o semnificaţie nouă pentru mine. Ochii mei n-au fost cruţaţi de nimic, ca să-mi amintesc mereu: Drake privind în jos la batista lui udă, oferindu-mi un prosop, încălzind apă pe aragaz. Lui Hugo îi relatez parţial episodul fără să menţionez activitatea mea, extrăgând doar sensul pentru el şi pentru mine. Pentru că e ceva încheiat pentru totdeauna, acceptă. Petrecem o oră făcând dragoste pasional, fără contorsionări, fără resentimente. Când se termină, nu se termină, stăm nemişcaţi unul în braţele celuilalt, legănaţi de dragostea noastră, de tandreţe - o senzualitate la care poate participa întreaga fiinţă.   Henry are imaginaţie, o percepţie animalică asupra vieţii, cea mai mare forţă de expresie şi cel mai adevărat geniu pe care l-am cunoscut vreodată. „Epoca noastră are nevoie de violenţă“, scrie el. Şi el e violenţă pură. Hugo îl admiră. În acelaşi timp, e îngrijorat. Spune, pe bună dreptate: —   Tu te îndrăgosteşti de minţile oamenilor. O să te pierd în favoarea lui Henry. —   Nu, nu, n-o să mă pierzi. Ştiu că am o imaginaţie incendiară. Deja sunt devotată muncii lui Henry, dar îmi separ trupul de minte. Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică. Aş putea scrie în clipa asta o carte despre geniul lui. Aproape fiecare cuvânt pe care-l rosteşte provoacă un scurtcircuit: despre Age d’Or a lui Bunuel, despre Salavin, despre Waldo Frank, despre Proust, despre filmul Îngerul albastru, despre oameni, animalism, Paris, prostituate franceze, despre americance, despre America. I-o ia înainte chiar şi lui Joyce. Repudiază forma. Scrie aşa cum gândim, pe mai multe niveluri în acelaşi timp, aparent fără nici o noimă, aparent haotic. Mi-am terminat noua carte, minus finisarea. Hugo a citit-o duminică şi a fost transportat. E suprarealistă, lirică. Henry spune că scriu ca un bărbat, cu extraordinară claritate şi concizie. A fost surprins de cartea mea despre Lawrence, deşi nu-i place Lawrence. „O carte atât de inteligentă.“ E de- ajuns. Ştie că l-am depăşit pe Lawrence. Am deja o altă carte în cap.   Am transpus sexualitatea lui Drake într-un alt fel de interes. Bărbaţii au nevoie şi de altceva decât un recipient sexual. Trebuie să fie alinaţi, legănaţi, înţeleşi, ajutaţi, încurajaţi, ascultaţi. După ce-am făcut toate astea cu tandreţe şi căldură... ei bine, şi-a aprins pipa şi m-a lăsat în pace. L-am privit de parcă ar fi fost un taur. În plus, fiind inteligent, înţelege că genul meu nu poate fi „aburit“ fără iluzie. Iar el nu-şi bate capul cu iluzii. OK. E un pic furios, dar. o să facă o povestire din asta. Se amuză când îi spun că ştiu că nu mă iubeşte. Chiar credea că aş fi putut fi destul de copilăroasă ca să cred contrariul! „Ce copil deştept!“ zice. Şi îmi povesteşte toate necazurile lui.   Din nou întrebarea: vrem petreceri, orgii? Hugo spune că în nici un caz. Nu vrea să rişte. Ar însemna să ne forţăm temperamentul. Nu ne plac petrecerile, nu ne place să bem, nu-l invidiem pe Henry pentru viaţa lui. Dar eu protestez: lucrurile astea nu se fac când eşti lucid, trebuie să te îmbeţi. Hugo nu vrea să se îmbete. Nici eu. Oricum, n-o să ne apucăm să căutăm o târfă sau un bărbat. Dacă ne ies în cale, o să avem parte de experienţa pe care ne-o dorim. Între timp, trăim satisfăcuţi de viaţa noastră mai puţin intensă, pentru că, bineînţeles, intensitatea a scăzut - după însufleţirea pasiunii lui Hugo datorită relaţiei mele cu John. A fost gelos şi pe Henry, şi pe Drake - a fost nefericit -, dar l-am liniştit. Vede că sunt mai înţeleaptă, că de fapt nu intenţionez să mă mai reped vreodată cu capul în zid. Chiar cred că, dacă n-aş fi scriitoare, creatoare, dacă n-aş experimenta, aş fi putut fi o soţie foarte fidelă. Apreciez foarte mult fidelitatea. Dar temperamentul meu aparţine scriitoarei, nu femeii. O astfel de separare poate părea infantilă, dar e posibilă. Eliminaţi intensitatea exacerbată, efervescenţa ideilor, şi veţi obţine o femeie căreia îi place perfecţiunea. Iar fidelitatea este unul dintre lucrurile perfecte. Acum mi se pare stupidă şi lipsită de rafinament, pentru că am în minte planuri mai mari. Perfecţiunea e statică, iar eu sunt în plină evoluţie. Soţia fidelă nu este decât o fază, un moment, o metamorfoză, o stare. Mi-aş fi putut găsi un soţ care să mă iubească mai puţin exclusivist, dar n-ar fi fost Hugo, iar eu iubesc tot ce e Hugo, tot ce îl compune pe Hugo. Facem comerţ cu valori diferite. Pentru fidelitatea lui, îi dau în schimb imaginaţia mea - chiar talentul meu, dacă vreţi. Eu n-am fost niciodată satisfăcută de comerţul nostru. Dar simt că el trebuie să continue. O să vină diseară şi o să-l privesc. Mai bun decât orice bărbat pe care îl cunosc, bărbatul aproape perfect. Înduioşător de perfect.     Orele pe care le-am petrecut în cafenele sunt singurele pe care le numesc viaţă, în afară de scris. Resentimentele mele cresc, din cauza vieţii stupide de bancher a lui Hugo. Când mă întorc acasă, ştiu că mă întorc la un bancher. Miroase a bancher. Asta mă dezgustă. Bietul Hugo! Totul e compensat de o discuţie cu Henry după-amiaza - acel amestec de intelect şi afect care îmi place mie. A fost ca un delir. Am stat de vorbă fără să băgăm de seamă trecerea timpului, până când a venit Hugo acasă şi am cinat împreună. Henry a remarcat sticla de vin verde şi borcănată şi şuieratul buşteanului uşor umed din cămin. El crede că trebuie să am experienţă de viaţă pentru că am pozat pentru pictori. Profunzimea inocenţei mele ar fi incredibilă pentru el. Cât de târziu m-am trezit şi cu ce frenezie! Ce contează ce crede Henry despre mine? O să afle curând cum anume sunt. Are o minte caricaturizantă. O să mă văd în caricatură. Hugo spune, pe bună dreptate, că e nevoie de o ură puternică pentru a face o caricatură. Henry şi prietena mea Nataşa [Trubeţkoi] urăsc puternic. Eu nu. La mine totul e fie adoraţie şi pasiune, fie milă şi înţelegere. Urăsc rar, deşi atunci când urăsc, e o ură criminală. De exemplu acum, urăsc banca şi tot ce are legătură cu ea. Urăsc şi picturile olandeze, felaţia, petrecerile şi vremea ploioasă şi rece. Dar sunt mai preocupată de iubire. Sunt absorbită de Henry, care e nesigur, autocritic, sincer. Găsesc o imensă şi egoistă plăcere în faptul că-i dăm bani. La ce mă gândesc când stau lângă foc? Să fac rost de nişte bilete de tren pentru Henry; să-i cumpăr Albertine disparue. Henry vrea să citească Albertine disparue? Repede, n-o să fiu fericită până nu are cartea. Sunt o măgăriţă. Nimănui nu-i place să faci astfel de lucruri pentru el, nimănui în afară de Eduardo şi până şi el, în anumite stări, preferă indiferenţa totală. Mi-ar plăcea să-i ofer lui Henry o casă, mâncare delicioasă, un venit. Dacă aş fi bogată, n-aş fi bogată foarte multă vreme. Drake nu mă mai interesează deloc. Am fost uşurată că n-a venit azi. Henry mă interesează, dar nu fizic. E oare posibil să fiu în sfârşit satisfăcută de Hugo? M-a durut azi, când a plecat în Olanda. M-am simţit bătrână, detaşată.   O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield, soţia lui Henry. Când a venit spre mine din întunericul grădinii către lumina ce răzbătea din prag, am văzut-o pentru prima oară pe cea mai frumoasă femeie din lume. Cu ani în urmă, când încercam să-mi imaginez o adevărată frumuseţe, îmi creasem în minte exact imaginea acestei femei. Îmi imaginasem până şi că era evreică. Îi cunoşteam de mult culoarea pielii, profilul, dinţii. Frumuseţea ei îmi tăia respiraţia. Stând în faţa ei, simţeam că aş face orice nebunie pentru ea, orice mi-ar fi cerut. Henry pălea. Ea era culoare, strălucire, bizarerie. N-o preocupa decât rolul ei în viaţă. Ştiam de ce: frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi evenimentele. Ideile nu însemnau mare lucru. Vedeam în ea caricatura unui personaj teatral, dramatic. Costume, atitudine, voce. Era o actriţă superbă. Nimic mai mult. Nu-i puteam prinde esenţa. Tot ce spusese Henry despre ea era adevărat. La sfârşitul serii eram ca un bărbat îngrozitor de îndrăgostit de faţa şi trupul ei, care promiteau atât de mult, şi detestam eul creat în ea de alţii. Alţii simt din cauza ei; din cauza ei, alţii scriu poezie; din cauza ei, alţii urăsc; alţii, ca Henry, o iubesc în ciuda lor înşile. June. Noaptea am visat-o, se făcea că era foarte mică, foarte fragilă şi o iubeam. Iubeam delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei: mândria disproporţionată, o mândrie rănită. Îi lipseşte sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie. Trăieşte din reflexii ale ei în ochii altora. Nu îndrăzneşte să fie ea însăşi. June Mansfield nu există. Ea ştie asta. Cu cât e mai iubită, cu atât ştie mai bine. Ştie că există o femeie foarte frumoasă care aseară mi-a imitat lipsa de experienţă şi a încercat să uite tot ce ştie. O faţă izbitor de albă ce se retrage în întunericul grădinii. Pozează pentru mine în timp ce se îndreaptă spre ieşire. Îmi vine să dau fuga şi să-i sărut frumuseţea fantastică, s-o sărut şi să spun: „Duci cu tine o reflexie a mea, o parte din mine. Te-am visat, mi-am dorit să exişti. O să faci întotdeauna parte din viaţa mea. Dacă te iubesc, e probabil pentru că am împărţit cândva aceleaşi fantasme, aceeaşi nebunie, aceeaşi scenă. Singura forţă care te împiedică să te dezintegrezi e dragostea ta pentru Henry şi de aceea îl iubeşti. Te răneşte, dar îţi menţine trupul şi sufletul la un loc. Te recompune. Te biciuieşte din când în când, întregindu-te. Eu îl am pe Hugo“. Voiam s-o revăd. Îmi ziceam că Hugo ar iubi-o. Mi se părea firesc ca toată lumea s-o iubească. I-am vorbit lui Hugo despre ea. Nu simţeam nici un fel de gelozie. Când a apărut din nou din întuneric, mi s-a părut şi mai frumoasă decât prima oară. Părea şi mai sinceră. Mi-am spus: „Oamenii sunt întotdeauna mai sinceri cu Hugo“. M-am gândit că era şi mai în largul ei. Nu-mi puteam da seama ce părere avea Hugo. Ea se ducea sus, în dormitorul nostru, să-şi lase haina. S-a oprit o clipă la jumătatea scării, iar silueta i s-a profilat pe fundalul peretelui verde-turcoaz. Păr blond, faţă palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte. Jos, Henry şi June formau o alianţă. Ne povesteau despre certurile lor, căderile lor nervoase, războaiele lor. Hugo, care nu se simţea în largul lui în acest vârtej de emoţii, încerca să îndrepte asperităţile prin râs, să îmblânzească dezacordul, urâţenia, spaima, să le uşureze confesiunea. Ca un francez, suav şi rezonabil, dizolva orice posibilitate de dramă. Ar fi putut avea loc o scenă feroce, inumană, oribilă între June şi Henry, dar Hugo nu ne-a lăsat să aflăm. După aceea i-am explicat că ne împiedicase pe toţi să trăim, că făcuse în aşa fel încât un moment viu să treacă pe lângă el. Mi-era ruşine de optimismul lui, de încercările lui de a îmblânzi lucrurile. A înţeles. Mi-a promis c-o să ţină minte. Fără mine ar fi complet blocat în rutina convenţionalului. Am fost veseli la cină. Henry şi June erau amândoi înfometaţi. Apoi ne-am dus la Grand Guignol. În maşină, eu şi June am stat una lângă alta şi am discutat în perfectă armonie. „Cînd mi te-a descris Henry“, mi-a spus ea, „a omis părţile cele mai importante. N-a priceput nimic din tine“. Şi-a dat seama imediat; noi două ne înţelegeam una pe alta, ne prindeam fiecare detaliu şi nuanţă. La teatru. E greu să-l observi pe Henry când e şi ea alături cu chipul ei splendid, ca o mască. Pauză. Eu şi June vrem să fumăm, Henry şi Hugo nu vor. Ieşind împreună, stârnim furori. Îi spun: —    Eşti singura femeie care a corespuns vreodată pretenţiilor imaginaţiei mele. —   Bine că plec! M-ai demasca repede. Sunt neputincioasă în faţa unei femei. Nu ştiu cum să mă port cu o femeie, răspunde ea. Oare spune adevărul? Nu. În maşină îmi povestea despre prietena ei Jean, sculptoriţa şi poeta. —    Jean avea cel mai frumos chip. Apoi a adăugat grăbită: —   Nu vorbesc despre o femeie obişnuită. Faţa lui Jean, frumuseţea ei erau mai degrabă masculine. S­a oprit. Mâinile lui Jean erau încântătoare, foarte suple, pentru că s-a jucat mult cu lutul. Avea degetele îngustate spre vârfuri. Ce furie se stârneşte în mine când o aud pe June lăudând mâinile lui Jean? Gelozie? Şi insistă că viaţa ei a fost plină de bărbaţi, că nu ştie cum să se poarte în faţa unei femei. Mincinoasa! Spune, privindu-mă intens: —   Credeam că ai ochii albaştri. Sunt atât de stranii şi de frumoşi, gri-aurii, cu genele-astea lungi! Eşti cea mai graţioasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Parcă aluneci când păşeşti... Vorbim despre culorile care ne plac. Ea poartă întotdeauna negru şi violet. Revenim la locurile noastre. Se întoarce mereu spre mine, şi nu spre Hugo. Când ieşim de la teatru o iau de braţ. Apoi mâna ei alunecă peste a mea; ne înlănţuim degetele. Spune: —   Deunăzi, în Montparnasse, m-a durut să-ţi aud numele pomenit. Nu vreau să văd bărbaţi ieftini târându-se prin viaţa ta. Mă simt aşa. protectoare. În cafenea văd cenuşă sub pielea feţei ei. Dezintegrare. Simt o nelinişte cumplită. Îmi vine s-o iau în braţe. O simt retrăgându-se în moarte şi sunt dispusă să intru în moarte ca s-o urmez, s-o îmbrăţişez. Moare sub ochii mei. Frumuseţea ei amăgitoare, sumbră moare. Forţa ei ciudată, bărbătească. Nu înţeleg nimic din cuvintele ei. Sunt fascinată de ochii şi de gura ei, gura aceea decolorată, prost rujată. Ştie oare că mă simt imobilă, prinsă, pierdută în ea? Tremură de frig sub capa uşoară, de catifea. — Vrei să cinezi cu mine înainte de-a pleca? întreb. E bucuroasă că pleacă. Henry o iubeşte imperfect şi brutal. I-a rănit mândria dorind opusul ei: femei urâte, comune, pasive. Nu poate suporta pozitivismul, forţa ei. Acum îl urăsc pe Henry, din tot sufletul. Urăsc bărbaţii cărora le e frică de puterea femeilor. Probabil că lui Jean îi plăcea forţa ei, puterea ei distructivă. Căci June e distrugere.   Forţa mea, după cum îmi spune Hugo mai târziu, când descopăr că o detestă pe June, e moale, indirectă, delicată, insinuantă, creativă, tandră, feminină. A ei e forţa unui bărbat. Hugo îmi spune că are o ceafă bărbătească, o voce bărbătească şi mâini grosolane. Nu văd? Nu, nu văd, iar dacă văd, nu-mi pasă. Hugo recunoaşte că e gelos. S-au detestat din prima clipă. „Oare crede că poate, cu sensibilitatea şi subtilitatea ei de femeie, să iubească în tine ceva ce eu n-am iubit?“ E adevărat. Hugo a fost infinit de tandru cu mine, dar în timp ce vorbeşte despre June mă gândesc la degetele noastre înlănţuite. Ea nu atinge acelaşi centru sexual al fiinţei mele pe care îl atinge bărbatul; nu ajunge la asta. Atunci, ce a mişcat în mine? Am vrut s-o posed de parcă aş fi fost bărbat, dar am vrut şi să mă iubească cu ochii, cu mâinile, cu simţurile pe care numai femeile le au. E o penetrare blândă şi subtilă. Îl urăsc pe Henry pentru că a îndrăznit să ultragieze uriaşa şi superficiala ei mândrie de sine. Superioritatea lui June îi stârneşte ura, ba chiar dorinţa de răzbunare. O cântăreşte din ochi pe blânda şi domestica mea servitoare, Emilia. Jignirea lui mă face s-o iubesc pe June. O iubesc pentru ceea ce a îndrăznit să fie, pentru duritatea, cruzimea, egoismul, perversitatea ei, spiritul ei de distrugere demonic. M-ar strivi total, fără nici o ezitare. E o personalitate creată la limită. Îi ador curajul de a răni şi sunt dispusă să mă sacrific. Ea îşi va adăuga fiinţa mea la sine. Va fi June, plus tot ceea ce conţin eu.

Jocul cu focul de Flora Kidd Tory se îndrăgostise de Magnus încă din studenţie, iar slujba oferită de el pe o insulă tropicală îndepărtată, în Airouna, părea împlinirea viselor ei din tinereţe; abia când a ajuns acolo, Tory a descoperit că Magnus se însurase, iar Carla, rebela sa fiică, se ţinea după cel mai periculos om de pe insulă, Denzil Hallam. Tory s-a pomenit încurcată fără speranţă în afacerile lui Magnus şi a fost nevoie de lipsa de scrupule a lui Denzil pentru a o salva de consecinţele propriei ei nesocotinţe. Dar, lăsându-l pe Denzil să-i orânduiască viaţa, nu cumva nimerise din lac în puţ?       Capitolul 1   Tory simţi mirosul insulei încă dinainte de a o fi văzut. Nasul ei sensibil percepu aroma unei mulţimi de flori şi mirodenii, plutind spre ea pe aripile brizei calde care încreţea marea albastră. Scrută nerăbdătoare orizontul pâclos. Dintr-o dată, ceaţa se ridică, prefăcându-se într-un nor care se înălţă şi fu înlăturat ca o batistă de voal în mâna unui scamator, pentru a dezvălui pantele albastre-cenuşii ale unui munte cu vârful plat ce se înălţa peste colinele verzi ale insulei Airouna. Norul risipindu-se, soarele începu să strălucească mai puternic, pe cerul albastru ca de cobalt. Marea îşi schimbă culoarea, din albastru ca ardezia într-un turcoaz profund, presărat cu luminiţe argintii; o lumină a cărei putere se înteţea, devenind o văpaie orbitoare, astfel încât Tory fu nevoită să-şi scoată din buzunar ochelarii de soare şi să şi-i pună la ochi. Prin lentilele fumurii, putu distinge detaliile insulei. Un far alb se înălţa pe un promontoriu, iar dincolo de acesta se deschidea un golf larg, mărginit cu nisip argintiu scânteietor şi vegetaţie tropicală luxuriantă. În capătul golfului se vedea un grup de clădiri albe cu acoperişuri roşii, în spatele cărora se ridica o colină împădurită. În timp ce bacul cu care venise din Antigua intra în golf, Tory văzu alte clădiri aliniate curb în jurul unui ţărm pe jumătate ascuns de coroanele în formă de umbrele sfâşiate ale palmierilor şi ramurile delicate ca nişte pene ale casuarienilor. Motoarele vasului încetiniră, în timp ce se apropia de o geamandură mare şi roşie, pentru navigaţie, care sălta încet pe valuri, cu o măreţie austeră. Bacul ocoli cu grijă geamandura şi luă din nou viteză, trecând prin dreptul unui schooner negru care profita de briza din larg pentru a ieşi pe mare, cu pânzele scânteind în lumina soarelui. Tory întrezări acoperişul cabinei, vopsit în galben strălucitor, şi îl văzu pe omul de la timonă, cu picioarele încordate pe puntea care se legăna şi chipul bronzat zâmbind larg în timp ce ridica mâna să salute pe cineva de la bordul bacului. Apoi, schoonerul trecu mai departe, siajul său larg lăsând o dâră netedă printre valuri. Intrarea în Port Anne se afla între două promontorii pline de clădiri. Majoritatea acestora erau antrepozitele vechi, construite de negustorii englezi în secolul al XVIII-lea. Vopsite în alb, cu uşi boltite, ferestre dreptunghiulare la etaj, mărginite de obloane viu colorate, şi acoperişuri în pantă abruptă cu ţigle roşii, inspirau o eleganţă cam dărăpănată, în contrast cu simplitatea concepţiei unghiulare a clădirilor moderne de beton care se înghesuiau în spatele lor. Întrucât portul era plin cu bărci de pescuit şi mici vase de agrement, bacul se apropie de port cu destulă dificultate, dar după multe strigăte ale căpitanului şi echipajului şi după numeroase treceri ale motorului în marşarier şi din nou înainte, atinse în sfârşit zidul de piatră al cheului larg. Un mic grup de oameni, stând pe cheu, aşteptau bacul, iar dincolo de ei Tory văzu o stradă lată ce ocolea scuarul, decorată cu peluze circulare, ronduri de flori viu colorate şi palmieri regali graţioşi. - Tory, Tory! Auzindu-se strigată pe nume, coborî din nou privirea spre grupul de oameni. Un bărbat în şort kaki convenţional, cu cămaşă albă şi pălărie de soare pleoştită, îi făcea cu mâna. Îl recunoscu imediat. Era doctorul Magnus Jarrold directorul Grădinii Botanice din Airouna, celebru botanist şi, cândva, profesor de ştiinţe ale naturii la universitatea unde îşi obţinuse ea diploma. O chemase să lucreze pentru el, ca botanistă asistentă, pe această insulă din Caraibe. Simţind un val de emoţie că ajunsese în sfârşit, Tory îi făcu şi ea cu mâna, apoi se răsuci grăbită, hotărâtă să-şi găsească bagajul cât mai repede şi să debarce. În graba ei, se ciocni de cineva care trecea prin spate, pe punte. Parcă s-ar fi izbit de stânca Gibraltarului. Aerul i se revărsă din piept cu un şuierat, în timp ce violenţa coliziunii o zgâlţâia din cap până-n picioare. - O, scuzaţi-mă, gâfâi ea, în timp ce-şi regăsea echilibrul, agăţându-se de antebraţul gol şi vânjos al bărbatului. Mă tem că n-am fost atentă. - E clar că n-ai fost, altfel nu intrai în mine ca orbetele. N-arăt tocmai ca un spectru. Cu siguranţă că nu. Deşi nu mult mai înalt decât ea, dădea impresia unui om masiv şi solid. Glasul său avea o sonoritate tăioasă, ca şi cum ar fi fost obişnuit să dea ordine, iar accentul, deşi diferit, era la fel de englezesc ca al ei. Retrăgându-şi mâna de pe antebraţul bronzat al bărbatului, Tory îi privi ochii căprui ca alunele, cu gene negre, adânciţi sub sprâncenele stufoase: ochi în care strălucea o luminiţă jucăuşă şi răutăcioasă. Sub ochiul drept avea o vânătaie verzuie, iar deasupra arcadei, un tampon de tifon alb era lipit cu fâşii de leucoplast peste cine ştie ce rană. Părea să fi participat la o încăierare. Avea părul şaten închis, des, şi cârlionţat, tuns scurt, cu favoriţi lungi în josul obrajilor slabi. Sub cămaşa cu modele vesele şi mâneci scurte, descheiată la gât, umerii săi laţi stăteau aduşi, căci se rezema în nişte cârje de lemn, iar Tory avu mustrări de conştiinţă, când privirea ei coborî asupra picioarelor lungi, cu pantaloni albi de bumbac, până la sandala piciorului drept, pe care omul şi-l ţinea mai sus de nivelul punţii. Îşi aminti că îl văzuse îmbarcându-se, la Antigua. Venise cu un taxi, pe cheul de unde plecase bacul. Căpitanul vasului îl salutase ca pe un vechi prieten, cu o remarcă veselă şi cam obscenă, căreia pasagerul îi răspunsese cu o observaţie succintă şi la fel de vulgară, care-o făcuse pe Tory să se înroşească de jenă până-n vârfurile urechilor, nefiind obişnuită să audă un asemenea limbaj fără perdea. - Sper că nu v-am lovit, spuse ea acum, într-un efort de a-şi alunga remuşcările. Omul stătea drept în faţa ei, blocând intrarea spre salonul bacului, unde Tory îşi lăsase bagajele. - Am plăcerea să spun că nu m-ai lovit, replică el rece, studiindu-i trupul cu ochii săi strălucitori. Cu părul ăsta ca mătasea de porumb, ar trebui să ai ochii albaştri ca floarea de porumb. Aşa e? Tory deveni rigidă. Ce tupeu avea, să-şi închipuie că putea face comentarii personale numai fiindcă se ciocnise de el! Era, în mod clar, genul de corsar îndrăneţ, care nu exita să le facă avansuri femeilor la cea mai mică ocazie. Ei bine, avea să înveţe că tacticile sale obraznice nu aveau nici o şansă cu ea! Era imună la privirile făţiş-admirative şi la comentariile directe legate de culoarea părului. - Nu-i adevărat, sunt cenuşii, se răsti Tory, sperând ca omul să priceapă aluzia din tăceala vocii ei şi să se dea la o parte. El, însă, rămase pe loc, părând mai amuzat ca oricând. - Ce păcat, spuse, cu voce tărăgănată. Ştii, dintotdeauna mi-am dorit să cunosc o femeie cu părul blond ca al tău şi ochi albaştri. Cu excepţia ochilor, pari să corespunzi perfect idealului meu. - Ce ideal? întrebă ea, intrigată în ciuda hotărârii de a-l pune la punct. - Caut o femeie cu care să împart casa şi masa, declară omul, cu neruşinare. O femeie ca tine. Numai faptul că era în cârje, avea un ochi învineţit şi o rană deasupra sprâncenei îl salvă de o palmă aplicată cu mâna mare şi dibace a lui Tory. Făcând mari eforturi să se stăpânească, replică printre dinţi: - Eşti sau nebun, sau beat. Acum, vrei te rog să te dai la o parte ca să pot intra în salon să-mi iau bagajul? Bărbatul nu se mişcă, nici nu păru jenat. - Recunosc că am băut două păhărele de când am venit la bord, dar beat nu sunt, spuse el cu glas limpede, şi de obicei lumea mă consideră mai întreg la minte decât majoritatea celor din jur. De ce mă găseşti beat sau nebun numai fiindcă sunt sincer, nu înţeleg, dar mă bucur să aud că debarci aici. Înseamnă că, măcar de data asta, soarta e de partea mea şi suntem hărăziţi să ne cunoaştem. Remarca o zgudui, făcând-o să arunce o privire prudentă spre el. Omul observă, şi zâmbetul lui neaşteptat străluci surprinzăor de alb pe chipul bătut de vânturi şi ars de soare. - Aha, te-ai simţit atinsă, o ironiză el încet. La fel ca atâtea alte femei, eşti fatalistă. - Ba nu sunt fatalistă deloc, se burzului Tory. Cred că fiecare dintre noi e stăpân pe viaţa lui. - Stai mult pe insulă? - Am venit să lucrez aici, îl repezi ea. - Ce surpriză. Te aşteaptă cineva? - Da. - Cine? - Nu te priveşte. Fierbea de nervi. - Şi-acum, ai de gând să te dai la o parte, te rog? Aş dori să cobor de pe ferryboat înainte de a pleca spre insula următoare. - A, e timp destul. Pe insule, nimeni nu se grăbeşte - un lucru pe care va trebui să-l înveţi şi să-l accepţi, dacă ai intenţia să locuieşti aici. Poţi foarte bine să-mi spui cine te aşteaptă, pentru că tot voi afla, când am să debarc şi eu, adăugă el, calm. Tory avu strania senzaţie că era captivă în acel moment din timp, ca şi cum ar fi stat acolo o veşnicie, simţind cum soarele fierbinte îi pârjolea pielea, auzind cadenţa uşor melodioasă a dialectelor din Indiile de Vest şi cântecele marinarilor care descărcau provizii de pe ferry pe cheu, în timp ce ştia că Magnus o aştepta şi totuşi nu putea ajunge la el pentru că era ţinută prizonieră de un mitocan care se dădea mare. Negricios cum era, cu licărirea aceea răutăcioasă în ochi, cu umerii mari aduşi peste cârje, părea unul dintre nemiloşii piraţi care dominaseră odinioară mările din jurul insulelor, hotărât s-o ţină ostatică. Îl vedea ca pe o stâncă de neclintit, un obstacol între ea şi Magnus, împiedicând-o să-l întâlnească pe omul pentru care îşi părăsise ţara, familia şi prietenii, plus o slujbă sigură. - Dacă nu mă laşi imediat să trec, am să strig după ajutor, îl preveni ea, împinsă de panică la disperare. Amuzamentul i se şterse de pe chip. Ochii îi rămaseră limpezi şi duri ca ai unui vultur. Involuntar, Tory făcu un pas înapoi, văzând cum gura i se răsfrângea cu cinism. - Nu e nevoie să te fereşti. N-am să te ating, deşi ai merita să-ţi dau o mamă de bătaie pentru ceea ce ai insinuat adineaori, mârâi el. - N-am... N-am vrut să insinuez nimic, se apără Tory. Nu vreau decât să trec - te rog. - Iar eu nu făceam decât să-mi manifest interesul prietenos faţă de o persoană nou-sosită pe insulă, replică necunoscutul. Bine, poţi să treci. Scuză-mă că te-am deranjat. Şi se dădu la o parte din calea ei. Eliberată, Tory trecu grăbită pe lângă el, fără nici un cuvânt de scuză. Scurta ciocnire a personalităţilor o făcea să tremure de indignare. Va să zică, îşi prezenta scuzele că o deranjase? Simţea că se îneca de furia care o cuprinsese ca o stare de greaţă, dându-şi seama cât de abil răsturnase necunoscutul situaţia, făcând să se înţeleagă că ea ar fi fost nepoliticoasă, pentru că îi respinsese avansurile bine-intenţionate. Acum, când bacul staţiona şi prin gurile de ventilaţie nu mai circula aerul, în salon domnea o zăpuşeală apăsătoare. Simţind cum i se îmbrobona pielea de sudoare, în timp ce se mişca grăbită, Tory îşi găsi valizele, le ridică şi le cără pe punte, spre pasarelă. Când coborî de pe schelă, pe dalele încălzite de soare ale cheului, rochia de bumbac cu flori albastre îi era leoarcă de năduşeală la subsuori şi-şi dorea să fi sacrificat câteva clipe pentru a-şi pune pălăria de paie pe care o avea în geanta de prelată. Dar Magnus o aştepta, cu mâinile întinse în semn de bun venit şi ochii albaştri-deschişi zâmbindu-i de sub borul pleoştit al pălăriei. Lumea ei revenise la normal, aşa că-şi lăsă valizele jos, îl luă de mâini şi se întinse să-l sărute pe obraz. - Tory, draga mea, ce bine-mi pare că te văd! exclamă el, în timp ce-i răspundea la sărut. Glasul îi era întocmai aşa cum şi-l amintea, scăzut şi blând, cu un uşor accent gutural, fiind danez din naştere. - E minunat că am ajuns în sfârşit aici, răspunse ea cu sinceritate. Aruncă o privire în jur, la scena multicoloră; ape albastre strălucitoare, pereţi albi scânteietori, acoperişuri roşii luminoase - toate, sub strălucirea vie a soarelui tropical, părând mai intense, mai vitale. - Nici nu-mi vine să cred că am ajuns aici, spuse ea. O, Magnus, n-ai idee cât m-am bucurat când ţi-am primit scrisoarea. Începeam să cred... - Că uitasem de tine, interveni el, cu blândeţe. Ştiu, şi regret amânarea, dar n-a fost din vina mea. Fiind o numire guvernamentală, am avut de îndeplinit anumite formalităţi. Dar acum eşti aici şi aş dori s-o cunoşti pe fiica mea, Carla. Sper să vă împrieteniţi. Carla, ea e Tory Latham. Fiica lui! Tory speră să nu se observe cât o zguduia acest anunţ. Privi cu ochi mari spre fata scundă şi brunetă pe care Magnus o trăgea înainte. Cu tenul măsliniu şi ochii negri, Carla purta o rochie de vară simplă, croită din bumbac alb cu pete colorate, care-i lăsa spatele gol până la talie şi avea un decolteu larg, prin care se întrezăreau sânii rotunjiţi, cu pielea oacheşă. Cu un zâmbet pe care şi-l simţea crispat şi fals, Tory întinse o mână, în semn de salut, dar Carla nu păru să i-o observe şi, după ce înclină scurt din cap, privi pe lângă ea, spre cineva sau ceva care se afla în spate. În aceeaşi clipă, ochii migdalaţi, negri şi opaci ai fetei se luminară de încântare. - Denzil! strigă ea. O, ia uite, e în cârje! Tăticule, să nu plecăm încă, vreau să-l întreb pe Denzil ce-a făcut, de ce e rănit. - Carla, nu contează... Magnus se întrerupse, ridicând neputincios din umerii săi înguşti, când fiica sa îi trecu protestul complet cu vederea, repezindu-se în direcţia pasarelei pe unde cobora omul cel brunet, legănându-se în cârje. Se întoarse din nou spre Tory, cu gura arcuită în jos, zâmbind cam abătut. - E foarte impulsivă şi, drept să-ţi spun, îmi fac griji pentru ea. Are şaptesprezece ani şi tocmai a descoperit bărbaţii. Oftă adânc, cu fruntea încreţindu-i-se a nelinişte; lui Tory îi veni să întindă mâna ca să i-o însenineze. - Omul pe care-l vezi acolo, cu cârjele, e singurul bărbat pe care mi-aş dori să nu-l fi descoperit niciodată, adăugă el, pe un ton descurajat. - Cine e? întrebă Tory, întorcându-se cu spatele spre Carla, care se apropia însoţindu-l pe recentul ei persecutor. - Denzil Hallam - cel puţin, aşa e cunoscut aici, în Airouna, răspunse Magnus. - Pari cam sceptic, observă ea. - Sunt sceptic. Cred că e un compatriot de-al tău, dar mai mult nu ştiu despre el, deşi se află aici de vreo şapte ani. - Ce l-a adus încoace? - Se spune că a venit la bordul unui sloop mic cu pânze, susţinând că traversase de unul singur Atlanticul. Era în zdrenţe, aproape mort de foame şi fără un ban în buzunar, dar până la sfârşitul anului preluase administraţia micii firme de operaţiuni portuare şi închirieri de iahturi din golf. În schimbul unui loc la ancoră pentru sloopul lui, s-a angajat acolo imediat după sosire, pilotând iahturile, inclusiv al său, pe care le închiriau turiştii pentru croaziere printre insule. Sub conducerea lui, afacerile au prosperat, iar flota iahturilor de închiriat este acum una dintre cele mai numeroase din insule; atrage turişti de peste tot. În consecinţă, Hallam are multă trecere la departamentul de turism al guvernului, dar eu n-aş avea încredere în el nici să-mi plăteşti. - Aşa... Şi de ce nu? - Are un mod neînduplecat de a face totul, lucrează în stil dur. Şi pe urmă, nici reputaţia cu femeile nu-i e prea grozavă. De când e aici, s-a încurcat cu una sau două tinere, apoi le-a părăsit fără pic de inimă, din câte am auzit. Aruncă o privire peste umărul ei, părând cam jenat, apoi se aplecă înainte să-i şoptească: - Am să-ţi povestesc eu şi altele despre el, mai încolo. Tory se întoarse. Carla şi omul cel negricios ajunseseră foarte aproape. - Salut, Hallam, îl întâmpină Magnus, cu un efort vizibil de a fi cordial. Pari să fi văzut moartea cu ochii, ca de obicei. Ce ţi s-a întâmplat? Sprâncenele stufoase ale lui Denzil Hallam se arcuiră sarcastic şi, de sub borul tare al pălăriei albe de navigator care-i acoperea acum părul brunet, ochii îi licăriră cu un umor lipsit de bunăvoinţă, când se opri să arunce o privire spre Tory, rezemat în cârje. Apoi, privirea i se abătu dinspre ea către Magnus, iar un colţ al gurii sale aspre se ridică dispreţuitor. - Săptămâna trecută, lucram în echipaj, pe iahtul unui prieten. Participam la o cursă şi ne-a prins din pupa uraganul Enid. Vântul a înclinat iahtul pe-o parte, iar reducerea velelor a devenit foarte problematică. Am scăpat uşor, doar cu câteva vânătăi şi o gleznă scrântită, explică el, calm. - Şi cu norocul de a fi viu ca să povesteşti, presupun. Am auzit că Enid a făcut mari pagube pe coasta de est a Statelor, spuse Magnus. Ochii duri şi căprui, spuziţi cu verde, îl priviră gânditori un moment, după care se îndreptară asupra lui Tory. - Nu ştiam că ai două fiice, doctore Jarrold, comentă Denzil Hallam, cu o politeţe suavă pe care o contrazicea luminiţa răutăcioasă din ochi. Tory strânse buzele şi se uită în altă parte, numai pentru a vedea faţa Carlei strâmbându-se de râs la auzul ideii că ea şi Tory ar fi putut să fie surori. - Nici nu am, răspunse Magnus, cu un zâmbet. Tânăra domnişoară este Tory Latham. E botanistă şi a venit să lucreze la Grădină, sub conducerea mea. - Frumoasă botanistă. Acum, diavolul nici nu încerca să-şi ascundă amuzamentul pe socoteala ei, iar Tory simţi că tremura, făcând eforturi să pară nepăsătoare. - Nu eram conştient că există o asemenea specie, doctore, şi te felicit pentru gusturile dumitale rafinate, adăugă obraznic Hallam. Dar Tory pare un nume cam ciudat pentru o femeie. Eu am crezut întotdeauna că e denumirea unui partid politic. - E prescurtarea de la Victoria, se răsti Tory, nemaiputând rezista batjocurii lui, după care îşi dori să-şi fi ţinut gura, când Hallam râse pe faţă. - A, acum înţeleg de ce nu te distrai pe ferryboat, pufni el. Ai avut o reacţie extrem de victoriană. - Cum adică? V-aţi cunoscut deja? Magnus vorbea pe un ton tăios, aparent nelinişit, dar înainte de ca lui Tory să-i vină în minte un răspuns pentru a-l liniştit, Denzil Hallam spuse alene: - Oho, nu numai că ne-am cunoscut. Ne-am ciocnit frontal, cu rezultate extrem de interesante, n-ai zice, domnişoară Latham? O provoca intenţionat, răzbunându-se pentru comportamentul ei necuviincios de pe punte, iar Tory începea să se simtă cam rău, stând acolo, sub soarele arzător. Observă că era singura care nu purta pălărie, căci Carla avea o tichiuţă drăgălaşă cu boruri largi, cocoţată pe creştetul ei cu păr des şi înfoiat. În loc de a muşca momeala pe care i-o aruncase Denzil Hallam, dând încă un răspuns tăios, începu să-şi caute pălăria în geantă şi fu uşurată să-l audă pe Magnus spunând, cam încurat: - Te putem lua cu maşina, Hallam? După cum ştii, în drum spre Grădină trecem pe la debarcader. - Nu, mulţumesc. Răspunsul era repezit şi o uşură pe Tory, întrucât n-ar fi suportat obligaţia de a sta cu el în aceeaşi maşină. - Îl aştept pe Josh şi, de fapt, cred că-i şi aud jeep-ul apropiindu-se. Încântat de cunoştinţă, Victoria Latham. Tăcu o clipă, dar când Tory nu ridică privirea, nici nu răspunse în vreun alt fel, adăugă scurt: - Sper să te mai văd, doctore. Şi pe tine, Carla. Se răsuci pe cârje, tocmai când Tory îşi potrivea pălăria pe cap. - Denzil, stai! se repezi după el Carla, ajungându-l din urmă în timp ce lângă el frâna zgomotos un jeep albastru. - Carla, vino imediat aici! Plecăm! îi ordonă Magnus - fără nici cel mai mic rezultat. La naiba, adăugă el încet, în timp ce-şi privea fiica vorbindu-i omului cu cârje şi aspect de pirat feroce. Se întoarse spre Tory, cu un zâmbet de scuză: - Înţelegi ce vreau să spun? Acum vezi cu cine am de-a face? Cu o forţă magnetică, pe care cred că majoritatea femeilor o găsesc irezistibilă, ca să nu mai vorbesc de o adolescentă cum e Carla. La ce s-a referit, când a spus că v-aţi ciocnit pe ferryboat? - Am intrat în el, atâta tot, răspunse calmă Tory. Încearcă să obţină capital de pe urma incidentului. - Hmmm. Pare tipic pentru el. Dar nu trebuie să te mai ţin aici în soare. Eşti puţin cam palidă şi cred că te simţi obosită, după lunga călătorie. Mai mult decât obosită, îşi spuse Tory; absolut epuizată, fiindcă, din cine ştie ce motiv, emoţia care o însufleţise după primirea scrisorii lui Magnus se risipise, lăsând-o cu o senzaţie sălcie şi decepţionată. Magnus îi luă valizele şi o conduse spre o maşină de culoare crem. Deschizând portbagajul, băgă geamantanele înăuntru. În timp ce îl închidea, aruncă o privire spre jeep. - Ha! Aşa cum mă aşteptam, Hallam n-are timp de Carla azi, uite-o că se întoarce. Se părea, însă, că Denzil avea totuşi timp pentru Carla, căci fata când sosi, cu părul lung până la umeri săltând peste pielea dezgolită şi oacheşă, anunţă cu ochii ei negri strălucind de emoţie: - Merg cu Denzil, în jeep-ul lui. - Nu, se opuse Magnus, categoric. Îţi interzic. - Hai, tăticule, nu mai fi aşa de rău, se smiorcăi Carla. Zice că pot face o baie în piscina de la debarcader, şi-o să mă aducă el cu maşina acasă, mai târziu. - Nici nu mă gândesc. Magnus părea hărţuit de-a binelea, iar Tory îşi scobi creierul obosit în căutarea unei soluţii pentru a-l ajuta. - De ce să nu mă duc? se bosumflară drăgălaş buzele pline şi roşii ale Carlei. - Fiindcă nu vreau să ai nimic de-a face cu omul ăsta. - Dar de ce? scânci fata. - Ţi-am spus se mai multe ori. Şi-acum, urcă-n maşină şi ţine minte că avem o musafiră care vine de departe şi e obosită. Carla aruncă o privire spre Tory. Avea o expresie cu adevărat feminină, serioasă şi critică; privirea unei femei care ia măsurile altei reprezentante a sexului ei şi evaluează concurenţa, iar asta o înfuria pe Tory şi mai mult decât admiraţia neobrăzată cu care o dezbrăcase din ochi Denzil Hallam. - Şi tatăl tău e la fel de încuiat când e vorba de relaţiile tale cu alţi bărbaţi,? o întrebă Carla. Întrebarea o deconcertă pe Tory. Fata apela la ea ca la o persoană de aceeaşi vârstă, probabil sperând s-o înroleze ca aliată împotriva unui membru al generaţiei mai vârstnice, şi anume Magnus, pe care fiica lui îl considera un tată ursuz şi mărginit, dar Tory îl privea ca pe un prieten foarte admirat şi respectat. - Nu cred că l-am auzit vreodată pe tatăl meu exprimându-şi opinia asupra acestui subiect, dădu ea un răspuns evaziv. Ochii negri ai Carla o măsurară din nou, apoi nu-i mai dădură atenţie. - Bine, văd că n-ai să-mi fii de nici un ajutor. Eşti de partea lui, smuci ea din cap spre Magnus, chiar înainte ca zgomotul jeep-ului cu motorul ambalat s-o facă să se răsucească într-acolo. În timp ce autovehiculul pornea în direcţia scuarului, Carla scoase un vaiet de frustrare, bătând din picior. - Uie ce s-a-ntâmplat! Şi numai din vina ta, strigă ea, întorcându-se acuzatoare spre tatăl ei, care părea foarte surprins de acest atac. Dacă nu veneam să-ţi cer voie, acum aş fi fost pe drum. A plecat fără mine. - Şi m-a scutit de o droaie de necazuri, replică sec Magnus. Deşi aş prefera să nu-i rămân îndatorat niciodată individului ăsta dubios. Treci pe bancheta din spate, Carla, iar tu, Tory, stai cu mine în faţă, să mergem şi noi. Atmosfera din maşină era înăbuşitoare, căci aceasta stătuse parcată în plină lumină a soarelui. Scaunele tapiţate cu vinil se înfierbânataseră atât de tare încât Tory, când se aşeză, aproape că sări în sus, de parcă i-ar fi ars coapsele chiar şi prin materialul rochiei. Iar când apucă mânerul cromat pentru a închide portiera, scoase un uşor ţipăt, căci avu senzaţia că atinsese un fier înroşit în foc. - În partea asta a oraşului vei găsi multe lucruri care să-ţi amintească de Anglia, spuse pe un ton de conversaţie Magnus, în timp ce pornea prin scuarul umbrit, înscriind maşina pe strada principală. Majoritatea magazinelor vechi sunt clădite din cărămizi aduse ca balast de schoonerele care veneau să încarce zahăr, în secolul al optsprezecelea. Privind afară, Tory văzu arcade cu bolţi rotunjite care aruncau o umbră foarte adâncă pe trotuarele cu borduri înalte şi rigole foarte adânci. În locurile neumbrite, razele soarelui aureau zugrăveala albă şi se reflectau din ferestrele simple, cu jaluzele albastre sau roşii. Bougainvilee violete şi geranii agăţătoare stacojii se revărsau în cascade peste marginile lădiţelor de pe pervaze, punând pete vii de culoare pe lemnul alb sau feroneriile negre. Magnus frână brusc, iar Tory se uită prin parbriz pentru a vedea trei femei oacheşe, cu pielea smeadă, în rochii de bumbac imprimat, ducând coşuri cu marfă în echilibru pe capetele cu turbane, în timp ce traversau strada cu mişcări graţioase. - Pe insulă nu circulă prea multe autovehicule, aşa că localnicii umblă peste tot, cum au chef, îi explică Magnus, cu un zâmbet. Cred că astea trei au fost la piaţă. Se ţine într-o mică hală de pe o stradă paralelă cu asta şi trebuie să ajungi acolo devreme, dacă vrei să cumperi o capră sau o găină, fructe proaspete ori eventual un cupon de bumbac cu imprimeuri. Uită-te la stânga - încă ceva foarte englezesc. Catedrala anglicană. Era o biserică frumoasă, având un scuar cu turnuri ca un castel, construită într-o grădină plină de verdeaţă. Tory întrezări o alee lată, umbrită de migdali graţioşi, care ducea spre un portic georgian. De fiecare parte a intrării se afla câte un şir de ferestre prelungi, cu ornamente în formă de evantai deasupra, practicate în pereţii de cărămidă a căror zugrăveală albă se ştersese pe ici pe colo, astfel încât se vedea culoarea roşie, într-un efect de mozaic neregulat. - Nu mi-am dat seama că poinsettia poate creşte atât de înaltă! exclamă Tory, recunoscând forma neregulată a frunzelor pe arbuştii care se înghesuiau într-un colţ al grădinii împrejmuite cu ziduri. Iar copacii aceia înalţi de acolo sunt Poinciana Regali, nu-i aşa? - Delonix regia, preciză Magnus, cu un zâmbet pieziş în direcţia ei. Ai perfectă dreptate. Cred că pentru tine poinsettia înseamnă o plantă mică în ghiveci, cultivată pentru Crăciun, un arbut ornamental enorm ca aici. Grădina asta a fost înfiinţată de primul director al Grădinilor Botanice, nu mai recent de 1760. - Sir Jeffrey Downs, interveni Tory. - Din nou ai dreptate. Poate observa oricine, domnişoară Latham, că te-ai specializat în ştiinţa horticulturii, o tachină el, făcând-o să simtă o văpaie caldă care se răspândea printr-însa, spre a risipi cenuşiul dezamăgirii. Era din nou cu Magnus şi vorbeau în limba lor, limba botaniştilor adânciţi în propriul lor domeniu ştiinţific. Din capul locului se cunoscuseră datorită unui interes comun, care îi reunise şi acum şi avea să-i menţină împreună şi pe viitor, după cum spera Tory. Lăsară oraşul în urmă, pornind pe o şosea rudimentară, aproape un drumeag şerpuitor printre desişurile de bananieri. Ici şi colo, colibe de lemn cu acoperişuri de stuf în pantă abruptă stăteau chircite între copaci. Rufe puse la uscat, pe sârme întinse între trunchiurile bananierilor, fluturau în briza constantă, indicând că bordeiele erau locuite. Într-un luminiş cu pământ bătătorit, ars de soare, câţiva băieţi negri, desculţi, jucau cricket. Drumul coborî în josul unei coline, apoi coti pe lângă o plajă cu nisip palis ce se arcuia alături de apa turcoaz scânteietoare, la umbra unor cocotieri aplecaţi. Dincolo de plajă, Tory întrezări catargele înalte ale ambarcaţiunilor cu vele şi construcţiile albe, strălucitoare, de pe punţile vapoarelor de croazieră ancorate în port, după care priveliştea dispăru după nişte pomi de grape-fruit de mare, iar casuarienii începură să mărginească drumul ca nişte garduri albe. Pe marginea drumului apăru o pacartă mare. Anunţa că, după câteva zeci de metri, aveau să ajungă la intrarea în Blue Horizons Marina, unde se puteau închiria cu ora, cu ziua sau cu săptămâna iahturi şi ambarcaţiuni de toate felurile şi mărimile. - Tăticule, te rog, lasă-mă la poarta debarcaderului, ca să mă duc la piscină. Mor să înot şi eu puţin, risipi Carla tăcerea posomorâtă în care se cufundase încă din port. - Poţi înota şi lângă plaja de-acasă, replică Magnus. - Dar e atât de departe de casă. Durează şapte ceasuri până ajung acolo pe jos, şi nu-i acelaşi lucru. Acolo nu e nimeni. Nu am nici o distracţie, se plânse fata. Te rog, tăticule! - Nu. În nici un caz n-am să-mi calc cuvântul, lăsându-te să te-nvârţi pe lângă un om cu o reputaţie ca a lui Hallam, refuză Magnus, iritat. - Nu mă-nvârt pe lângă el, protestă cu aprindere Carla. - Ba te învârţi. Şi acum, te rog să taci. Fata se prăvăli peste spătarul banchetei, bombănind în sinea ei, iar Tory îi aruncă lui Magnus o privire oblică, prudentă. Profesorul care îi predase cursuri la universitate nu fusese nicicând nervos, nici nu vorbise vreodată aspru. Acum, însă, era încruntat şi avea o expresie crispată, care anihila impresia de farmec adolescentin şi voie bună pe care o inspira de obicei. Îşi abătu grăbită privirea dinspre el, tocmai la timp pentru a vedea intrarea debarcaderului: o alee largă, de nisip şi pietriş, sclipind în lumina puternică a soarelui. Un jeep albastru era parcat în faţa unei clădiri administrative moderne, cu etaj, iar dincolo de aceasta se vedeau mai multe ambarcaţiuni atrăgătoare, amarate în şiruri ordonate, între pontoanele plutitoare cenuşii ce se întindeau peste colţul golfului. - Nu mai e mult, spuse Magnus, cu glasul mai îmblânzit. Din păcate, în ceea ce mă priveşte pe mine, căci Hallam e vecinul nostru cel mai apropiat. De la poarta debarcaderului până la poarta Grădinii Botanice sunt cinci mile, dar dacă traversezi colina de-acolo, prin pădurea tropicală, faci numai o milă şi jumătate. Drumul urca pe serpentine. Trecu de culmea unui deal, iar sub jos apăru o vale verde, prinsă între două lanţuri de coline joase. O altă serie de serpentine îi coborî în vale, unde drumul redeveni drept, pe lângă un zid solid de piatră cenuşie în faţa căruia creşteau mănunchiuri de ibisc cu flori roşii. Zidul se sfârşea printr-o deschizătură însemnată cu stâlpi de poartă paralelipipedici, având în vârf globuri din piatră. Magnus coti, intrând pe poartă într-un parc amenajat care o făcu pe Tory să scoată o exclamaţie de încântare. În timp ce străbăteau aleea nivelată, rămase în tăcere, minunându-se de planificarea atentă a răsădirilor realizate în trecut, pentru a obţine contraste atât de atrăgătoare între frunzişuri şi flori. Ocoliră un eleşteu pe ale cărui ape scânteietoare, unde se reflecta albastrul cerului, pluteau maiestuos două lebede albe. Flori albe şi delicate de poinsettia, numite Perne de Zăpadă, datorită asemănării cu petecele depuse de o fulguială pufoasă, se aplecau peste apa iazului. Ţepii galbeni ai tufelor de lumânare, cozile de un roşu închis ale şenilului, trompetele aurii de allamanda, ciocurile roz-aprinse ale florilor de Pasărea-Paradisului, toate creşetau în cel mai natural mediu, cu culorile contrastând şi uneori distonând, accentuate de săbiile verzi ale Baionetei Spaniole şi frunzele groase în formă de inimă ale boscheţilor de anthurium. Lăsând în urmă eleşteul, aleea traversa nişte peluze verzi, umbrite de tulipieri gigantici, îndreptându-se spre o elegantă casă în stil georgian. Patru coloane albe susţineau un portic, peste uşa cu panouri şi o fereastră semicirculară cu feronerie în forma pânzei-de-păianjen deasupra. Câteva trepte puţin înalte urcau pe verandă, în capătul fiecăreia aflându-se câte o urnă mare de ceramică înspumată cu bougainvillee violete, begonii roşii şi orhidee de un roz delicat. Magnus abia apucase să frâneze, când Carla ieşi din maşină. Trântind portiera, fata urcă în fugă treptele şi dispăru în casă. - Ei, am ajuns, spuse Magnus. Asta-i casa. Locuinţa directorului, construită pentru Sir Jeffrey, pe care l-ai menţionat mai devreme. După cum vezi, e mult prea mare pentru Carla şi mine, aşa că mă bucur că vei ocupa şi tu una din camere. Nu ţi-am putut găsi nici o altă locuinţă. Toate vilele pentru botanişti şi grădianri sunt pline, iar orice alte camere nu se găsesc decât în Port Anne, la opt mile de-aici. Cred că te vei bucura să intri înăuntru, să te speli şi să-ţi schimbi hainele. - Într-adevăr. Nu cred că am mai fost vreodată aşa de încleiată de sudoare ca acum. - Mai târziu, te voi conduce într-o plimbare ca să te aclimatizezi, dar acum cred că e mai bine să te odihneşti. Putem sta de vorbă mai încolo, după ce apune soarele. Am atât de multe să-ţi spun, Tory, despre planurile mele pentru carte. Urcară treptele largi şi joase, intrând pe uşă într-un antreu cu plafon înalt, unde îi aştepta o negresă scundă, cu păr cărunt şi creţ, strâns într-un coc pe creştetul capului. Magnus o prezentă ca fiind doamna Dunnet, menajera. Apăru un băiat zâmbitor, cu pielea oacheşă, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni scurţi de un alb imaculat, şi, la comanda doamnei Dunnet, luă valizele lui Tory, pornind în sus pe scara centrală lată. Împreună cu doamna Dunnet, Tory îl urmă pe băiat în susul treptelor lustruite, fără covor, până pe un palier de lemn care străbătea de jur împrejur toată partea superioară a holului.

Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi soarele apusese, desluşeam pe câmpie casele orăşelului Ille, către care mă îndreptam.           — Ştii, îi spusei catalanului care îmi servea drept călăuză din ajun, ştii, nu-i aşa, unde locuieşte domnul de Peyrehorade?           — Ba bine că nu! exclamă el, îi cunosc casa tot aşa cum mi-o cunosc pe a mea şi dacă n-ar fi atât de întuneric, aş putea chiar să v-o arăt. E casa (cea mai frumoasă din Ille. E om bogat domnul de Peyrehorade şi îşi însoară feciorul cu una şi mai avuta ca el.           — Şi când are loc căsătoria? Curând? îl întrebai eu.           — Zilele astea! s-ar putea să fi şi tocmit lăutari pentru nuntă. Astă-seară, poate, mâine, poimâine, ştiu eu? Nunta va avea loc la Puygarrig, căci domnişorul se însoară cu domnişoara de Puygarrig. Ehei, o să fie tare frumos!           Mă recomanda domnului de Peyrehorade un prieten al meu, domnul de P. Îmi spusese că e un anticar foarte instruit şi de-o amabilitate care nu se dezminţise niciodată. Îmi mai spusese că o să-i facă mare plăcere să-mi arate toate ruinele aflate la zece leghe împrejur. Mă gândeam, deci, că o să-mi fie de mare folos să vizitez împrejurimile din Ille, după câte ştiam bogate în monumente antice şi medievale. Această căsătorie, de care abia acum auzeam, îmi dădea peste cap toate planurile.           „O să le stric cheful”, îmi spuneam eu. Dar eram aşteptat; îl vestise domnul de P, trebuia să mă prezint neapărat.           — Pun prinsoare, domnule, îmi spuse călăuza, când sfârşisem de coborât şi ajunsesem în câmpie, pun prinsoare pe-o ţigară că ştiu pe de rost ce anume veţi face la domnul de Peyrehorade.           — Ei, răspunsei eu întinzându-i o ţigară, nici nu e prea greu de ghicit. La ora asta, după ce-ai coborât şase leghe în Canigou, problema numărul unu e să mănânci.           — Da, dar mâine? Iată, pun pariu că veniţi la Ille ca să vedeţi idolul. M-am gândit la asta când v-am văzut desenând sfinţii din Serrabona.           — Idolul! Ce idol? întrebai eu plin de curiozitate.           — Cum, nu v-a povestit nimeni la Perpignan că domnul de Peyrehorade a găsit un idol îngropat în pământ?           — Pesemne o statuie de pământ ars sau argilă?           — Nu, de aramă. Ai putea să faci din el o groază de gologani de aramă. E tot atât de greu cât un clopot de biserică. L-am găsit îngropat în pământ la rădăcina unui măslin.           — Erai deci de faţă când a dat de el?           — Da, domnule. Acum două săptămâni, domnul de Peyrehorade ne-a poruncit, mie şi lui Jean Coli, să scoatem din pământ un măslin bătrân care degerase iarna trecută, iarnă, după cum ştiţi, neobişnuit de aspră. Jean Coli săpa cu râvnă, când deodată sapa se izbeşte de ceva. S-a auzit biuum, ca şi cum ar fi lovit un clopot. „Ce-i asta?” îi spun eu. Săpăm mai departe, săpăm, şi iată că deodată iese la iveală o mână neagră, parcă un mort şi-ar fi scos mâna din groapă. M-au trecut sudorile de spaimă. Mă duc şi-i spun boierului: „Stăpâne, zic, sunt sub măslin şi rămăşiţe omeneşti! Ar trebui să chemăm preotul.” „Ce fel de rămăşiţe omeneşti? zice el. Ia hai să văd.” Când dădu cu ochii de mâna aceea neagră, strigă: „O antichitate! O antichitate!” Ai fi zis că găsise cine ştie ce comoară. Pune mâna pe-o sapă şi începe să sape din răsputeri, mai dihai decât noi doi.           — Şi ce aţi găsit?           — O femeie mare, neagră, goală-goluţă, fie-mi cu iertăciune, domnule, cu totul şi cu totul de aramă; domnul de Peyrehorade ne-a spus că-i un idol de pe vremea păgânilor din timpul lui Carol cel Mare!           — Trebuie să fie vreo Madonă de bronz din cine ştie ce mănăstire nimicită.           — O Madonă! păi cum! Mi-aş fi dat seama cât ai clipi, dacă aş fi fost o Madonă. E un idol, pe cinstea mea: se vede după chip. Are nişte ochi mari, albi, care te ţintuiesc locului. Se uită la tine, de parcă ar vrea să-ţi spună ceva, şi fără vrere, cobori privirea în pământ.           — Zici ca are ochi albi? Sunt fără îndoială încrustaţi în bronz. O fi poate vreo statuie romană.           — Romană! Să ştii că asta e. Domnul de Peyrehorade zice că este o romană. Îmi dau seama că sunteţi tot atât de învăţat ca şi el.           — E întreagă? Nu-i lipseşte nimic?           — Nu-i lipseşte nimic. Nimic. E întreagă şi mai arătoasă decât statuia de ipsos vopsită a lui Ludovic-Filip de la primărie. Cu toate astea, chipul idolului mi s-a părut plin de răutate. Te priveşte de parcă ar vrea să-ţi facă un rău.           — Ce rău? Ţi-a făcut vreun rău?           — Mie nu. Să vă spun cum a fost. Ne-am apucat patru oameni să ridicăm idolul în picioare, cu domnul de Peyrehorade, care şi el trăgea de funie, deşi n-are, bietul om, vlagă nici cât un pui de găină! Cu multă caznă am pus-o în picioare. Luasem o bucată de ţiglă ca s-o proptesc, când buf! a căzut grămadă pe spate. Am strigat: „Păzea”. Dar până să strig eu, i-a şi prins sub ea piciorul lui Jean Coli.           — I l-a strivit cumva?           — Ba i l-a rupt, cum ai rupe în două un arac! Vai de capul lui! M-au apucat furiile, ce să zic. Îmi venea să iau sapa şi să fac bucăţi idolul, dar domnul de Peyrehorade nu m-a lăsat. I-a dat nişte bani lui Jean Coli, care de două săptămâni, de când cu întâmplarea asta nenorocită, nu s-a mai dat jos din pat, şi doctorul zice că, după cât se pare, o să-şi târască piciorul toată viaţa. Mare păcat, zău aşa. Era cel mai bun alergător din împrejurimi, şi cel mai bun aruncător de minge, dacă îl lăsăm deoparte pe domnişorul nostru. Ce amărât a fost domnul Alphonse de Peyrehorade nu vă mai spun, căci Coli era tovarăşul lui de joc. Nu te mai săturai să-i vezi cum îşi aruncau mingea. Paf! paf! nu atingea niciodată pământul.           Vorbind aşa, am intrat în Ille, şi peste puţin timp mă aflam în faţa domnului de Peyrehorade. Era un moşneag mărunţel, dar încă în putere şi vioi, pudrat, cu nasul roşu, cu o înfăţişare jovială şi ironică. Înainte de a deschide scrisoarea domnului de P., m-a poftit să iau loc la masă, o masă copioasă, şi m-a prezentat soţiei, şi fiului său ca pe-un arheolog ilustru, care trebuia să scoată provincia Roussillon din uitarea în care o lăsase indiferenţa savanţilor.           În timp ce mâncam cu poftă, căci aerul tare, de munte, îmi deschisese pofta de mâncare, cercetam cu luare-aminte gazdele. Spusei un cuvânt domnului de Peyrehorade; trebuie să adaug că era neastâmpărul în persoană. Vorbea, mânca, se scula, alerga în bibliotecă, îmi aducea cărţi, mi-arăta stampe, îmi turna să beau; nu sta locului nici măcar două minute. Soţia lui, cam rotofeie, ca mai toate catalanele după vârsta de patruzeci de ani, mi se părea o provincială în toată legea, ocupată doar cu gospodăria şi grijile casei. Deşi ce era pe masă ar fi ajuns la cel puţin şase persoane, ea alergă la bucătărie, puse să se taie câţiva porumbei, porunci mălai copt, deschise nu ştiu câte borcane de dulceaţă. Într-o clipă, pe masă îşi făcură apariţia o sumedenie de farfurii şi sticle încât aş fi murit fără îndoială de indigestie dacă m-aş fi apucat să gust numai din tot ce mi se oferea. Totuşi, la fiecare fel pe care-l refuzam, trebuia să găsesc noi scuze. Se temea că nu mă simt bine în Ille. În provincie nu prea ai de unde alege, şi parizienii sunt atât de dificili!           În timp ce părinţii săi umblau de colo-colo, domnul Alphonse de Peyrehorade nu se clinti din loc, rămânând nemişcat, aidoma unui Term. Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu o figură frumoasă şi regulată, dar lipsită de expresie. Statura şi formele lui atletice justificau reputaţia de neobosit jucător de paume11 de care se bucura în împrejurimi. În seara aceea era îmbrăcat cu eleganţă, exact după fotografiile ultimului număr din Jurnalul Modelor. Dar mi se părea că veşminltele îl stinghereau; sta ţeapăn de parcă înghiţise un băţ, în vestonul său de catifea, şi se întorcea cu tot trupul. Mâinile lui mari şi arse de soare, cu unghiile tăiate scurt, contrastau în mod ciudat cu costumul. Mâini de muncitor ce ieşeau din mânecile unui dandi. De altfel, deşi m-a examinat din cap până-n picioare foarte curios, în calitatea mea de parizian, nu-mi adresă cuvântul decât o singură dată toată seara, şi asta spre a mă întreba de unde am cumpărat lanţul ceasului de buzunar.           — Ah! dragul meu oaspete, îmi spune domnul de Peyrehorade când cina era pe sfârşite, acum eşti în casa mea şi voi pune stăpânire pe dumneata. Nu te slăbesc deoât după ce-am să-ţi arăt tot ce cred eu demn de văzut în munţii noştri. Trebuie să înveţi să cunoşti Rousillonul acesta al nostru şi să-i faci dreptate. Nici nu ştii câte minunăţii se ascund aici. Monumente feniciene, celtice, romane, arabe, bizantine, am să-ţi arăt totul, de-a fir-a-păr. Am să te duc pretutindeni, n-o să te cruţ de loc, am să-ţi arăt până şi ultima cărămidă.           Un acces de tuse îl sili să-şi întrerupă vorba. Am profitat de ocazie ca să-i spun că aş fi dezolat să-l deranjez într-un moment atât de important pentru familia sa. I-am spus că mi-ar fi de ajuns sfaturile lui preţioase în legătură cu excursiile pe oare urmează să le fac, şi că nu e neapărat necesar să se obosească pentru a mă însoţi.           — Ah! vorbeşti de căsătoria fiuluii meu, exclamă el, întrerupându-mă. O nimica toată. Va avea loc poimâine. O să te rog să iei parte la nunta care se va desfăşura de altfel în familie, căci mireasa e în doliu după o mătuşă pe care o moşteneşte. N-o să fie nici petrecere, nici dans. Păcat ai fi avut prilejul să le vezi dansând pe catalanele noastre. Sunt frumoase foc şi poate ţi-ar fi venit pofta să-l imiţi pe Alphonse. Vorba zicalei: O căsătorie aduce după sine alta. După nuntă, adică sâmbătă, sunt liber, şi-o să începem să batem coclaurile. O nuntă, în provincie, nu e decât o plictiseală în plus, mai ales pentru un parizian sătul de petreceri şi încă o nuntă fără dans! Îţi cer iertare! Totuşi, vei vedea o mireasă, o mireasă, o să vorbim noi pe urmă… Dar dumneaita eşti un om serios, nu mai ai ochi pentru femei. Am să-ţi arăt altceva mai interesant. Da, am să-ţi arăt altceva! Îţi rezerv o surpriză grozavă pentru mâine.           — Doamne! îi spusei, e greu să ai o comoară în casă fără ca oamenii să nu afle. Cred că ghicesc surpriza pe oare mi-o pregăteşti. Dar dacă e vorba de statuia dumitale, descrierea pe care mi-a făcut-o călăuza mea n-a avut darul decât să-mi aţâţe curiozitatea şi să-mi trezească dorinţa de-a o admira.           — Ah! ţi-a vorbit de idol, căci astfel au poreclit-o pe frumoasa mea Venus Tur dar nu vreau să mai rostesc un cuvânt. Mâine, la lumina zilei, o vei vedea cum trebuie, şi o să-mi spui dacă am sau nu dreptate s-o consider o capodoperă. Zău! Ai picat tocmai la timp. Sunt inscripţii pe care eu, biet ignorant, le explic în felul meu dar altfel le dezleagă un savant din Paris! O să râzi, poate, de interpretarea mea căci am făcut o dare de seamă eu, acesta care îţi vorbesc, bătrân anticar de provincie, m-am lansat. Vreau să ia foc presa. Dacă vrei s-o citeşti şi să faci unele îndreptări, aş putea spera. De pildă, sunt tare curios să ştiu cum vei traduce inscripţia de pe soclu: CAVE… Dar mi vreau încă să-ţi cer nimic! Pe mâine, pe mâine. Nici un cuvânt mai mult despre Venus.