Cărți romantice și de dragoste pdf

CAPITOLUL I Aparent, Jack Devlin nu avea deloc aspectul unui body‑guard. Intrigată, Sabrina McAllaster verifică din nou adresa mâzgălită pe dosul unei vechi cărți de vizită. Se înșelase oare? Nu, nu era vorba de nicio greșeală! Privirea ochilor castanii se fixă din nou asupra băbatului așezat turcește, care trona în mijlocul unui grup numeros de copii așezați ordonat pe saltele de gimnastică, într‑o sală separată de hol prin geamuri mari. După spusele unei doamne pe care tocmai o intrebase, era vorba chiar de Jake Devlin În fața lui, vreo doisprezece copii de șase‑șapte ani, îmbrăcați în alb ca niște judokani, îl mâncau literalmente din ochi. După anunțurile afișate la poartă, micii drăcușori practicau sub conducerea lui Jake Devlin un sport cu nume bizar de care Sabrina nu auzise niciodată. Totuși, meseria de documentaristă și neobosita ei curiozitate o împinseseră să se intereseze de subiectele cele mai diverse și câteodată chiar năstrușnice. — De necrezut! E prima oară în săptămâna asta când micuțul meu Blake e cuminte. De obicei, ai jura că e un pachet de nervi! Of! dacă aș cunoaște metoda acestui Jake Devlin, șopti una din mămicile care o înconjurau pe Sabrina. Amuzată, Sabrina îi aruncă o privire întrebătoare fermecătoarei femei care, ca și ea, aștepta răbdătoare în hol. — Copiii par foarte atenți! Spuse ea încet. — Oh! Poate vreți să spuneți că‑i sorb cuvintele de pe buze. Nu‑mi cred ochilor! Dacă și‑ar asculta așa părinții și profesorii, ar fi o adevărată minune. — Dar ce‑i învață… exact? întrebă Sabrina. — Habar n‑am! Blake mi‑a mărturisit că Jake Devlin îi învață să‑și stăpânească forțele fizice și spirituale. Mă îndoiesc că Blake e capabil să‑mi furnizeze niște explicații mai precise, dar ce contează! Rezultatul este cel pe care‑l vedeți, aceste lecții sunt deci folositoare. — Nu vă temeți că va profita de forța lui ca să‑i ia la bătaie pe colegii de clasă? La această remarcă, mama lui Blake surâse și exclamă: — Oh! Nu! Cel puțin așa sper și… până în prezent nimeni nu mi‑a dat încă telefon să se plângă de băiatul meu. Și apoi am convingerea că Blake va ști să aleagă partea bună a acestui curs. O altă tânără femeie interveni în discuție, aruncând chiar o poantă. — Fiica mea urmează și ea aceste lecții, iar fiul meu John aparține grupei de avansați, dar n‑a avut niciodată nici cea mai mică problemă. John știe acum că poate ține piept tuturor băieților de la el din școală și, sigur de asta, nu încearcă să se fălească demonstrând‑o! Descumpănită, Sabrina studie plină de interes pe frumoasa roșcată care se băgase în vorbă. În mod evident, exprima opinia tuturor mamelor prezente, căci fiecare din ele părea că‑i împărtășește punctul de vedere. — Nu‑mi imaginam că domnul Devlin se ocupă și de copii, remarcă Sabrina cu o voce timidă. Faptul că un body‑guard profesionist putea fi înconjurat de copii și adolescenți îi părea bizar și chiar nepotrivit. — De ce nu? De altfel, refuză adulții. — Eu aș înnebuni dacă mi‑aș petrece toată ziua cu drăcușorii ăștia. Probabil că posedă un magnetism deosebit! exclamă cea de‑a patra mămică. — Cel mai extraordinar lucru e faptul că nu ridică niciodată tonul! adăugă cineva. Jonathan vine aici de trei luni și nu l‑am auzit niciodată pe Jake Devlin certând pe cineva. În timpul cursurilor domnește totuși o disciplină exemplară. Ca pentru a sublinia justețea celor spuse, toate femeile aprobară tăcute din cap. Perplexă, Sabrina îndrăzni să lanseze o nouă sugestie. — Poate se tem de el? Un hohot de râs general constitui răspunsul. — Oh! Nu! Așteptați sfârșitul orei și vă veți convinge singură! Exact în acel moment, Jake Devlin bătu din palme și douăspreceze siluete subțirele se ridicară la unison. Fascinată, Sabrina văzu cum grupul de copii își salută respectuos profesorul care le răspunse cu politețe. Apoi se răspândiră într‑o înghesuială de nedescris și Sabrina nu‑și putu împiedica un zâmbet în fața acestei veselii zgomotoase a elevilor. Câțiva fugiră spre mamele lor, în timp ce alții nu‑l părăseau pe Jake Devlin. Unul îi povestea aventurile unui greiere verde pe care‑l găsise în ajun pe marginea unui iaz, un altul se agăța de mâna lui ca un înecat, iar un al treilea dansa frenetic în jurul lui. Fiecăruia, Jake Devlin îi acorda aceeași atenție și amabilitate. Jake aborda o ținută simplă niște blugi prespalați și o cămașă neagră care lăsau să se ghicească un corp suplu cu mușchii lungi și puternici. Sabrina îl observa cu atenție pe acest bărbat surprinzător pe care mama ei i‑l impusese. Părea cam de treizeci și cinci de ani și, în mod vizibil, nu avea nimic comun cu acei body‑guards cu umeri de luptător care înconjoară în mod obișnuit pe mai marii lumii. Sabrina se simțea în mod cert ușurată că nu are de a face cu una din aceste gorile, dar cum nu avea nici un fel de experiență în domeniu, se întreba neliniștită dacă ar fi avut de câștigat angajându‑l. Fără îndoială, un tip numai bicepși și înarmat până în dinți n‑ar fi fost o companie agreabilă, dar, cel puțin, un asemenea individ ar fi fost ușor de manevrat! În timp ce, cu Jake Devlin nu era deloc sigură de asta… …Avea niște ochi… mari și cenușii care o priveau cu o răceala de gheață, ca și cum Jake Devlin încerca să răspundă cu ostilitate interesului pe care i‑l purta Sabrina; ochii mari, cenușii cu profunzimi nebănuite… În mod categoric Jake Devlin nu era o ființă simplă. Inteligent, prudent și… poate periculos, gândi ea fulgerată de o idee Doamne! În ce viespar se aventura? De ce mama ei o împingea într‑o asemenea cursă? Ca și cum îi ghicea gândurile și spaimele, Jake Devlin își opri privirile asupra ei. Mult timp o ținu sub focul ochilor cenușii și severi, examinând‑o cu atenție, fără urmă de îngăduință. Din fericire, asemenea unui pisoi care se lingușește pe lângă un leu, un puști îi atrase atenția. Imediat expresia înghețată se șterse ca prin farmec. Înmărmurită, Sabrina remarcă licărul de tandrețe amuzată care‑i lumina ochii, surâsul indulgent care‑i îndulcea linia fină a buzelor pline și senzuale. Se aplecă spre copil și o undă de lumină aurie îl învălui, subliniind reflexele părului castaniu, tăiat scurt. Totuși, când își îndreptă privirea spre mamele care așteptau răbdătoare la intrare, orice urmă de familiaritate dispăru de pe chipul lui. Jake Devlin nu cauta nici prietenie nici altfel de legături, gândi Sabrina, privindu‑l cum se întreține cu câteva din persoanele prezente. În sfârșit, când toată lumea plecase, Jake Devlin catadicsi să‑i adreseze și Sabrinei cuvântul. — N‑a mai rămas nici un copil. Presupun că pe mine mă așteptați. Mă înșel oare? spuse el cu o voce caldă și puțin răgușită, cu inflexiuni ciudat de tulburătoare. — Mă numesc Sabrina McAllaster. Cred că vizita mea v‑a fost anunțată, răspunse ea întinzându‑i mâna. Deloc surprins, el aprobă și‑i cuprinse degetele fine, spre marea uimire a Sabrinei, care avu impresia că un pumn de fier îi strivise mâna. Se degajă și‑i aruncă furioasă: — Nu vă cerusem o demonstrație a talentelor dumneavoastră, domnule Devlin. Remarca Sabrinei nu păru să‑l mire. — Departe de mine un asemenea gând, domnișoară McAllaster. Doream doar să mă port curtenitor. V‑am făcut vreun rău? se interesă el pe un ton inocent. — Nu vă neliniștiți, am o cremă bună și o s‑o folosesc imediat ce ajung acasă. — V‑ați supărat? — Să zicem că nu apreciez acest gen de politețe! Știți bine ce putere aveți! V‑am văzut lucrând cu copiii; nici unul dintre ei n‑a părut să sufere când i‑ați strâns mâna replică ea. Zărind un fotoliu, Sabrina se aseză și Jake Devlin se instală imediat în fața ei. — Ei mă iubesc; în schimb, am sentimentul că nu încercați nici cea mai mică simpatie la adresa mea. Surprinsă de această remarcă directă, Sabrina îl privi o clipă. Unde naiba vroia să ajungă? — Sunt dezolată dacă credeți că nu vă admir la fel ca elevii dumneavoastră, dar e prima oară când am de a face un body‑guard. Vă rog să mă scuzați dacă n‑am respectat eticheta. Acum, aș prefera sa revenim la subiect, domnule Devlin; sunt cam grăbită. — Dacă v‑am făcut vreun rău, regret nespus, răspunse el, examinându‑i mâna. — Chiar așa? În mod curios, Sabrina nu mai simțea nici o durere și avea impresia agasantă că Jake Devlin știa asta. — Da, sincer. De obicei nu fac asemenea copilării, dar păreați atât de contrariată de întâlnirea noastră încât n‑am putut rezista tentației de a vă arăta cât de nesuferit pot fi uneori. Nu se va mai întâmpla. Vă asigur. — Sper. Și acum să trecem la afaceri, vă rog, răspunse ea sec. Jake Devlin zâmbi, părea că vrea să câștige timp. Faimoasa lui privire cenușie și impenetrabilă întârzie pe chipul, pe surâsul ei, cercetând‑o. Puțin enervată, se făcu că nu bagă de seamă insistența ochilor inchizitoriali. Manifestând o severitate excesivă în privința propriului său fizic, Sabrina avea tendința să‑și găsească mai multe defecte decât calități, de aceea interesul domnului Devlin o deranja. Era nemulțumită mai ales de faptul că era mică de statură, ceea ce îi dădea o aparență de fragilitate în timp ce se simțea în mod invariabil atrasă de bărbații înalți. Totuși era armonios proporționată și ținuta clasică îi sublinia de minune formele perfecte. Într‑un acces de bravadă îmbrăcase niște blugi negri, mulați pe trup și strânși pe glezne, care se potriveau perfect cu cizmulițele din piele moale; o vestă neagră, răscroită, punea în valoare o adorabilă bluză albă. Totuși severitatea acestei toalete era dezmințită în mod ciudat de bogăția părului castaniu cu reflexe roșiatice, pe care încercase în zadar să‑l strângă pe ceafă într‑un coc bătrânesc. Ici și colo, buclele mătăsoase și rebele scăpaseră din strânsoare și încadrau chipul fermecător, cu linii pure, luminat de ochii de culoarea alunei. Gura senzuală dădea o notă de dulceață trăsăturilor pline de inteligență și vioiciune. Sabrina își sărbătorise cea de‑a douăzeci și opta aniversare cu șase luni în urmă și, cu excepția acestei ridicole afaceri care o obliga astăzi să apeleze la serviciile unui body‑guard, putea să se laude că‑și dirijase perfect existența. Perfect… sau pe aproape, gândi ea. Căci, dacă meseria și celelalte activități o satisfăceau pe deplin, nu același lucru se întâmpla cu viața ei sentimentală. Sabrina se grăbi să alunge aceste gânduri supărătoare și lansă pe un ton agresiv: — Ei bine? Mă acceptați clientă? — La drept vorbind, am nevoie de bani. Nu‑mi pot deci permite să mă las rugat. — Este și cazul meu: n‑am timp să alerg prin tot orașul Portland în căutarea unui body‑guard ideal, care să corespundă tuturor exigențelor mamei mele. — Suntem deci condamnați să ne înțelegem; o să mă suportați numai pentru a vă conforma dorințelor ei? replică el pe un ton ironic. — Da, prefer s‑o știu liniștită în privința mea. Are o muncă grea și nu vreau să‑și mai facă probleme și pentru mine. Domnul Teague, body‑guardul ei personal, v‑a explicat situația? — Puțin. Mi‑a spus că specialiștii de la Farsight, întreprinderea unde lucrează mama dumneavoastră, au fost ținta unor grave amenințări și că direcția a hotărât să acorde o protecție specială personalului său până se va realiza acel faimos contract. — Exact! Totuși, societatea Farsight nu se însărcinează și cu paza copiilor care au părăsit deja casa părinților. Astfel, câțiva dintre directori au preferat sa pună răul în față și s‑au adresat unor body‑guards particulari. Aceasta soluție a încântat‑o și pe mama mea; mie personal, totul mi se pare de‑a dreptul absurd! — Nu vă împărtășesc părerea. După opinia lui Teague, aceste amenințări provin de la niște profesioniști periculoși, dornici să facă să eșueze cu maximă publicitate proiectul firmei Farsight. — Este ridicol! Nici guvernul, nici marile societăți nu‑și vor abandona cercetările datorită unui pretext atât de neserios! — Nu, bineînțeles, dar dacă acești indivizi se vor hotărî să facă o demonstrație de forță, nimeni nu va scăpa nevătămat. — Plec mâine în Hawaii. Cine mă va căuta la mii de kilometri de Portland? în aceste condiții, a mă proteja mi se pare o pierdere de timp și bani. — Nu și pentru mine. Elevii mei vor avea două săptămâni de vacanță și mama dumneavoastră mă plătește regește. Ce mi‑aș putea dori mai mult? — Sigur. Cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Sunt încântată că măcar cineva este avantajat de situație. — Toate astea vă enervează, nu? De ce? Planurile dumneavoastră au suferit din cauza asta? — Ideea de a‑mi petrece concediul în compania unui pistolar n‑are nimic atrăgător! În mod spontan, Jake Devlin își ridică mâinile cu o tristețe prefăcută. — Domnișoară, nu voi fi înarmat și vă promit că nu mă voi identifica cu eroii din filmele cu gangsteri. — Da? Atunci preferați kung‑fu în maniera lui Bruce Lee? replică perfid. El îi ignoră ironia și răspunse cu gravitate: — Cu puțin noroc, vom evita scenele violente. Credeți‑mă, am oroare de ele. Derutată de această, confidență, Sabrina reflectă un moment. Ce‑ar fi trebuit să spună? Nu era obișnuită să aibă de a face cu body‑guards și cu atât mai mult să fie impuși. În sfârșit, după câteva secunde de gândire, îl întrebă: — Cu atât mai bine, dar sunteți într‑adevăr calificat pentru acest gen de activitate? — Nu văd de ce vă interesează asta, dacă tot sunteți convinsă că nu se va întâmpla nimic? — Ca să știu cu cine am de‑a face! De ce v‑a recomandat domnul Teague tocmai pe dumneavoastră? De unde vă cunoaște? — Ne‑am întâlnit pentru prima oară acum foarte mult timp. O persoană foarte amabilă, care m‑a contactat imediat ce mama dumneavoastră i‑a cerut părerea în aceasta problemă. — Asta nu‑mi spune totuși mare lucru despre dumneavoastră, remarcă Sabrina. — Dezolat, dar nu mi‑am pregătit autobiografia, domnișoară McAllaster. Trebuie să vă mulțumiți cu recomandările domnului Teague și să aveți încredere în mine. — Nu sunt deloc obligată, domnule Devlin. Mai am timp încă să găsesc pe cineva în Portland care să‑mi ofere garanții fără să facă atâtea mofturi, și să‑i cer apoi să mă însoțească în Hawai în locul dumneavoastră. Aceasta eventualitate părea să‑l lase rece. — Prea târziu! Mama dumneavoastră mi‑a dat deja azi dimineață un avans din suma cuvenită. Atribuțiile mele încep din această seară de la ora șase, imediat după imediat după terminarea cursurilor. — Sunteți foarte sigur pe dumneavoastră, domnule Devlin. — Când am acceptat propunerea, Teague mi‑a afirmat în telefon că acest contract este irevocabil și că, în mod aparent, mama dumneavoastră pare satisfăcută de aranjamentul respectiv. — Totuși ea va fi obligată să vă suporte timp de cincisprezece zile! Și nici n‑ați răspuns la întrebarea mea: sunteți competent? — Doriți să știți dacă vă voi servi drept pavăză, în calea vreunui glonț? Cu ochii măriți de groază, Sabrina strigă: — Ce idee! E ultimul lucru la care m‑aș fi gândit! — Da? Atunci la ce servesc banii mamei dumneavoastră? — Nu fiți ridicol! — În fond ce așteptați de la un body‑guard, domnișoară McAllaster? Enervată, Sabrina ridică din umeri. — Nu știu. Îmi închipui că‑i mirosiți imediat pe suspecți! — În ochii unui profesionist, toată lumea este suspectă. — Atunci veți fi foarte ocupat! Văd că acest gen de conversație nu duce la nimic. Nu știu ce fel de întrebări să vă pun și, chiar dacă le‑aș ști, tot ar fi inutil. Teague a convins‑o pe mama că sunteți candidatul ideal. Ma tem că nu am de ales! făcu ea ridicându‑se. Devlin o imită imediat și, însoțind‑o spre ieșire, remarcă cu un surâs ironic: — Sunt foarte mișcat de părerea nemaipomenită, pe care v‑ați făcut‑o despre mine. Credeți‑mă că o să fac imposibilul ca să fiu la înălțimea speranțelor pe care vi le‑ați pus în mine. — Adevărat? Sunt totuși puțin cam vagi pentru gustul meu și nici dumneavoastră nu prea păreți lămurit de cerințele acestei activități. Ați mai făcut vreodată așa ceva? — Deloc! Prefer să‑i învăț pe copii autoapărarea, răspunse el fără a‑și pierde calmul. — Văd, dar probabil găsiți că meseria de body‑guard este mai rentabilă? — Nici nu suferă comparație! — Și precis aveți nevoie de acești bani! Vom fi deci obligați să ne suportăm reciproc, nu‑i așa, domnule Devlin? — Curaj! Sunt sigur că veți petrece un minunat sejur în Hawai, în ciuda prezenței mele. De altfel ar fi de preferat să‑mi spuneți Jake, dacă tot vom deveni intimi. La acest cuvânt, Sabrina se crispă. De ce folosise un termen, al cărui sens părea să nu‑l cunoască? Jake Devlin avea prieteni? Totuși, fără voia ei, îl aprobă: — Ne‑am înțeles, Jake! Presupun că va trebui să telefonez în Hawai pentru a‑ți rezerva o cameră? — Nu. Teague s‑a ocupat de asta. — Câtă eficacitate! Ei bine… pe mai târziu, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da, la ora șase. Năucită, Sabrina își ridică capul și‑l privi fără să înțeleagă. Expresia lui de siguranță, întregită de vorbele rostite, o făceau să nu se simtă în largul ei. În ochii ei, majoritatea bărbaților erau prea înalți, prea impozanți, dar Jake Devlin îi întrecea pe toți și asta o tulbura și mai mult. Impresia asta se datora puterii care părea că emană din întreaga lui ființă? Sabrina n‑ar fi știut să spună. Totuși, instinctul ei n‑o înșela. Acest bărbat o deruta și o intriga totodată. — La ora șase, repetă ea. De ce? — Conform termenilor contractului meu, la acea oră îmi preiau atribuțiile, amintește‑ți! — Oh! Fii fără grijă! Ne întâlnim mâine dimineață la aeroport: va fi arhisuficient. Și nu‑ți uita costumul de baie! N‑o să ai mare lucru de făcut, deci poți să profiți din plin. Știi să înoți? — Mă descurc. Sabrina, se pare că refuzi să‑mi iei rolul în serios. Sunt angajat să veghez asupra ta douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, și asta începând de azi de la terminarea cursurilor, îi explică el liniștit. — N‑ai de ce să te temi. Domnul Teague nu va ști nimic de micul nostru aranjament și salariul tău va merge. La aceste cuvinte, Jake Devlin o privi uimit, ca și cum ar fi avut de‑a face cu o aiurită, și repetă rar fiecare cuvânt: — La ora șase, Sabrina, cunosc adresa ta. Tânăra simți că‑i sare muștarul. — Jake, sunt invitată la o recepție și o să ajung acasă foarte târziu. Dacă într‑adevăr asta dorești, o să‑ți dau telefon ca să te liniștesc. Voi petrece seara cu niște prieteni, așa că n‑ai motive să te îngrijorezi. Cred că e timpul să‑ți precizez că tu lucrezi pentru mine și nu invers. Doresc să mă arăt cooperantă, dar refuz să‑mi dau viața peste cap, numai pentru a risipi absurdele temeri ale mamei mele. Ca pentru a sublinia greutatea cuvintele ei, tânăra deschise ușa cu un gest brusc, apoi se întorse spre Jake Devlin pentru a‑și lua rămas bun. Ca o adevărată reîncarnare a lui Robin Hood, Sabrina îl provocă din priviri. Totuși Devlin nu păru să nu fie în nici un fel impresionat. — Presupun că domnul Teague s‑a ocupat și de biletul tău de avion? continuă ea. — Exact. — Inutil deci de a ne revedea până mâine dimineață, Jake, sunt dezolată de toate aceste complicații, dar mai bine să pun lucrurile la punct de la început. Nu vreau ca această poveste să‑mi strice vacanța, mai ales că nu mă paște nici o primejdie. Și sunt sigură că, dacă vom da dovadă de puțină bunăvoință, o să petrecem două săptămâni foarte plăcute împreună. Nu uita totuși că eu sunt cea care hotărăște. — Se pare că nu te încurci cu amănuntele! ripostă el cu o voce dulce, prea dulce chiar. — Nu, dar o să vezi că totul va merge bine. În principiu voi fi foarte ocupată, căci îmi combin vacanța cu un seminar asupra cavalerilor medievali și în special asupra legendei regelui Arthur. Te vei bucura deci de o mare libertate si, dacă ne vom ține mai la distanță unul de celălalt, lucrurile vor merge bine. — Soluția nu ți se pare irealizabilă? Cum o să te pot proteja de la distanță? — Găsim noi un mijloc. Discutăm despre asta în avion. La aceste cuvinte Sabrina îi întoarse spatele și se îndepărtă cu demnitate. Totuși, simțea că fierbe. Vacanța ei începea sub auspicii proaste și, din vina ei în parte, prima întrevedere se arătase dezastruoasă. Cu un suspin, își promise să fie nespus de răbdătoare în timpul zborului spre Hawai, pentru a aranja astfel lucrurile, nedorind să‑și rateze cele două săptămâni de vacanță, plănuite de atâta timp. Fără îndoială mama ei nu suferea prea multe din cauza acestor penibile constrângeri. Joan McAllaster era pasionată de munca ei și‑și petrecea cam șaisprezece ore la birou. Ce‑o interesa pe ea că un body‑guard era postat în fața ușii? Îl remarcase măcar? Pentru Sabrina, din contra, acest aranjament era departe de a fi mulțumitor. N‑avea nici un chef să nu mai scoată nasul în lume, doar pentru că un nebun amenința societatea Farsight. Totuși Sabrina ținea la liniștea mamei ei, o afecțiune sinceră le unea pe cele două femei, deși nu mai locuiau de mult timp împreună, păstrase o vie admirație față de Joan McAllaster, care reușise să urce singură treptele unei prestigioase cariere, după ce fusese abandonată în mod nemilos de soțul ei, când Sabrina nu avea decât zece ani. Dragostea și respectul constituiau deci cele motive majore pentru care Sabrina se supunea dorințelor mamei ei. Totuși, hotărârea ei era luată. Va acționa după bunul ei plac! Și Jake Devlin va trebui să înțeleagă asta. Încruntată, Sabrina se instală la volanul micului MG roșu și demară cu toata viteza. De la fereastra celui de al treilea etaj al clădirii, Jake privea la plecarea bolidului. La prima vedere, Sabrina părea că ignoră regulile elementare ale codului rutier. De altfel, Jake Devlin avea impresia că ea își duce viața în același ritm de o sută pe oră! Ca și cum, își plasase existența sub semnul energiei, entuziasmului, vitalității debordante. Să protejeze o asemenea persoană nu va fi deloc simplu! Ca și cum ar urmări un fluture, gândi Jake Devlin. Plictisitor era însă faptul că fluturele credea că‑i poate dicta vânătorului regulile jocului! Mult timp, Jake Devlin contemplă siluetele zvelte ale zgârie‑norilor din Portland, care se decupau în zare. Niciodată, Jake nu încercase să prindă un fluture în plasă, dar pentru liniștea sufletului său, era mai bine s‑o facă imediat pe noua lui clientă să‑i dea importanța cuvenită. Noaptea va fi lungă, gândi Jake, dar nu așa i se întâmpla mereu în ultima vreme? În această seară, cel puțin va avea un motiv serios ca să rămână treaz: avea o misiune de îndeplinit! CAPITOLUL II Rick Shepherd se arăta cam prea grăbit! Exasperată, Sabrina îi aruncă o privire neagră, încercând să‑l facă să înțeleagă că trebuie să înceteze cu familiaritățile. Tânărul își trecuse un braț posesiv în jurul taliei tinerei femei în timp ce admirau feericele lumini ale orașului Portland, așternut la picioarele lor. În depărtări, podurile care uneau malurile fluviului Willamette păreau niște giuvaere multicolore aruncate peste un brâu de mătase albastră. Dar… orele trecuseră repede și era momentul ca Sabrina să renunțe la acest fermecător spectacol și să plece acasă. — Ce mult o să‑mi lipsești, Sabrina! Mi‑ar place grozav să te însoțesc! îi șopti Rick la ureche, cu o voce mângâietoare. — Te‑ai plictisi de moarte, Rick! Nu suporți colocviile. — Sabrina, clar nu poți să‑ți iei și tu niciodată o vacanță adevărată? La ultimul Crăciun n‑ai suportat un curs despre Shakespeare în timpul unei croaziere în Caraibe? — Vai, ce călătorie minunată! Am aflat o mulțime de lucruri pasionante! — Eu personal aș prefera un program mai puțin cultural! Uite, de exemplu, week‑endul pe care l‑ai petrecut în California la un seminar despre vin. Eu apreciez fructele viței de vie, dar de la asta până la a mă închide undeva pentru a reflecta asupra acestui subiect… — Poate, dar asta nu mă oprește ca, de acum înainte, să nu mă mai arăt niciodată nepricepută într‑un restaurant. Hai, Rick, agenții de bursă nu urmează niciodată stagii de perfecționare? — Dacă mi se garantează clienți noi și vânzări suplimentare, da! Ghicești unde mi‑am petrecut Crăciunul anul aceasta? În Mexic, întins pe o plajă din Acapulco, cu un pahar de Margarita în mine! — Eu m‑aș mulțumi cu un „mai tai” în Hawai. — Un mai tai? — E o băutură delicioasă din fructe exotice, cu ușoare urme de vodcă. — Daca aș fi lângă tine, te‑aș face să guști din alte delicii, îi murmură Rick la ureche aruncându‑i o privire languroasă. — Da, dar voi fi singură. Inutil deci să vinzi pielea ursului din pădure! Acum, scuză‑mă te rog, trebuie să plec acasă ca să‑mi fac bagajele, îi răspuse ea sec. — Sabrina! Ce se întâmplă? Credeam că îți plac puțin. Seducătorul tânăr cu ochi de catifea părea extrem de dezumflat. Frumoasa îi dăduse papucii. — Hai, Rick, e doar momentul să mă eclipsez discret. La revedere! Iute ca fulgerul, Sabrina se întoarse și‑și croi drum prin mulțimea adunată în salonul imens. Nemișcat, Rick rămase să urmărească silueta elegantă îmbrăcată într‑un ansamblu turcoaz care se îndrepta cu vioiciune spre stăpâna casei. — Sabrina! Ce rău îmi pare ca ne părăsești atât de repede! strigă Maggie Compton. Îți urez un agreabil sejur în Hawai. Care este subiectul seminarului, de data asta? Orhideele de la tropice? adăugă ea, râzând cu subînțeles. — Nu. Despre cavalerii medievali și legenda regelui Arthur. Nici nu‑ți imaginezi câte cărți a trebuit să‑mi cumpăr! Duc cu mine o valiză plină. — Sabrina, nu uita să te și odihnești. Ești totuși în vacanță! — Dacă așa mă simt eu bine! Bătrâna doamnă mișcă neîncrezătoare din cap. — Ai o curiozitate de savant bătrân, copila mea! Îmi vine și greu să te urmăresc! Gîndește‑te totuși să‑ți observi și colegii de curs! Poate vei descoperi printre ei pe cavalerul visurilor tale? Ar fi exact decorul potrivit. — Maggie! Știi la fel de bine ca și mine că un asemenea fenomen este de o raritate legendară. Totuși, dacă tu ții la asta, îți promit că o să‑ți raportez cu lux de amănunte sejurul meu hawaian. — Oh, nu! Te rog, gusturile mele sunt mai simple! Sabrina, la ce ți‑ar folosi atâtea cunoștințe? — Pentru meseria mea de documentaristă, ele constituie un ajutor prețios. Și apoi îmi permit să fac impresie în societate! Noapte bună, Maggie, o să‑ți trimit o ilustrată din Hawai. Dupa această ultimă glumă, Sabrina se îndreptă spre ușa de intrare a acestei fermecătoare locuințe așezată pe panta uneia din colinele care înconjurau orașul. Serata i se păruse deosebit de agreabilă, dacă nu ținea seama de asiduitățile insuportabile ale lui Rick Shepherd. Propriu‑zis, după divorțul ei care avusese loc acum doi ani, Sabrina se ferea ca de ciumă de lingușelile bărbaților, ascunzându‑se în spatele unei carapace de rezervă și neîncredere. Eliberată de orice grijă, existența devenise atât de simplă, gândi ea îndreptându‑se spre mașinuța roșie. Nu‑și ducea ea viața după bunul ei plac, fără să dea nimănui socoteală despre faptele ei? Excepție făcând această stupidă poveste cu body‑guardul, bineînțeles! Oh! În fond, cincisprezece zile vor trece repede și poate Jake Devlin va găsi mijlocul să‑și arate talentele în fața unor puști de pe plajă? Acest gând îi smulse un surâs și nu auzi pașii care se apropiau cu repeziciune, din spatele ei, la adăpostul întunericului. Brusc, avu conștiința unei prezențe tăcute. Instinctiv vru să urle, dar o mână de fier îi astupă gura înainte să scoată vreun sunet. În panică, Sabrina se zbătu cu o putere dată de disperarea unui animal prins în cursă. Dar agresorul ei o stăpânea cu o ușurință deosebită. Deși nu o lovea, totuși peste câteva secunde, se găsi în întregime la dispoziția lui, cu mâinile legate la spate și un fular strâns legat peste ochi. Fără a pronunța vreun cuvânt, o ridică de la pământ și o instală pe locul pasagerului. Tremurând de furie și de frică, Sabrina încercă să sară din mașină, dar necunoscutul încuie cu grijă portiera pentru a pune capăt veleităților ei de fugă. La ce bun să mai lupte? își spuse ea. Mai bine să aștepte. Poate va avea norocul să scape din această oribilă cursă? Și de ce banditul ăsta o băgase în mașină? se întrebă ea înspăimântată. Nu trebui însă să aștepte prea mult răspunsul căci, imediat, răpitorul ei se strecurase pe locul șoferului și demarase fără nicio problemă. Un val de groază o străbătu. „Liniștește‑te, își repeta ea. Nu e momentul să faci o criză de isterie! Doamne! Mama avea dreptate, acel Jake Devlin la fel!” Jake… unde era el acum când ar fi putut fi folositor? Paralizată de frică, Sabrina se ghemui în scaunul ei și încercă să rămână calmă, în timp ce, sub mâna expertă a banditului, mașina cobora spre oraș, luând cu dibăcie fiecare curbă în vârf de ac ca și cum ar fi fost vorba de o simplă plimbare. Mereu la pândă, Sabrina încercă să ghicească drumul urmat, dar brusc, mașina se opri într‑o fundătură, urmă un zgomot sec de chei răsucite, apoi nimic. Motorul se oprise. Sabrina simți că i se taie respirația. Un fior de gheață îi trecu pe șira spinării N‑avea nici un rost să facă o haltă în acest loc, decât dacă… La gândul ăsta, inima începu să‑i bată nebunește. Imposibil, își spuse ea. Cine mi‑ar dori moartea? Doar un nebun! Dar individul care amenințase Farsight era oare în toate mințile? Înnebunită, Sabrina tocmai trecea în revistă cele mai nebunești posibilități ca să scape din această cursă, când mâinile agresorului ei i se așezară pe față. Calm, oribilul personaj deznodă fularul care‑i acoperea ochii. — Vezi ce ușor ar fi, Sabrina, remarcă Jake Devlin îndepărtând și călușul care o împiedica să vorbească. — Devlin! Jake Devlin! Siderată, îi repeta numele ca și cum ar fi rostit un blestem, fără ca el să manifeste nici cea mai mică emoție. În lumina opalescentă a lunii, trăsăturile lui rămâneau impasibile. — Sunt dezolat, Sabrina, dar sincer, această punere în scenă era necesară. Trebuia să‑ți dau o lecție, spuse el desfăcând ultimele legături care o făceau prizonieră. — Ce lecție? — Încăpățânarea ta de adineauri a sfârșit prin a mă face să mă hotărăsc. Pentru că refuzai să iei situația în serios, m‑am gândit că era presant să‑ți amintesc cruda realitate; nimeni nu este invulnerabil. — Deci nu e vorba de o răpire, ci de un simplu scenariu imaginat de tine? Dorind să se facă bine înțeleasă, Sabrina insistase, apăsând asupra fiecărui cuvânt. — Vroiam să te fac să înțelegi ce ușor i‑ar fi unui bandit să‑și aducă la îndeplinire amenințările, dacă nu te‑ai afla sub protecția unui body‑guard. De data asta, depășise orice limită! Sabrina, ofuscată, se răsti la el mânioasă. — Ești concediat! — Imposibil, răspuse el cu un calm imperturbabil. — De ce? Ți‑ai și semnat demisia? — Nu! Dezolat să te dezamăgesc. Mi‑am încasat deja salariul. M‑am angajat să veghez asupra ta, Sabrina, și intenționez să‑mi onorez contractul. Totuși, m‑am gândit că ar fi bine să stabilim de pe acum un modus vivendi. — Eu sunt clientul! și nu trebuie să‑ți dau socoteală de nimic, strigă ea nebună de furie. — Hai, Sabrina! Viața pe care o duci te expune la multe pericole. Și ți‑am dovedit‑o chiar în această seară: oricine te‑ar fi putut răpi. Nu‑ți iei nici cea mai mică precauție. De ce nu te‑a însoțit nimeni? — Deoarece cavalerul meu mă exasperase, ca și tine, de altfel, și dacă crezi că o să te iau în Hawai după acest ridicol incident, te înșeli amarnic! Drept unic răspuns, Jake Devlin se mulțumi să pornească motorul pentru a ajunge la Portland. — Nu glumesc deloc, domnule Devlin! De ce… — Să punem capăt discuției, Sabrina. E timpul să te duc acasă. — Domnule Devlin! Vorbesc serios. Dacă nu ma iei în serios, o s‑o chem pe mama și se va ocupa ea de toate. — Mai are nevoie și de această grijă în plus? Deja este roasă de neliniște în privința ta! Numai asta i‑ar mai lipsi! Această remarcă o descumpăni pe tânăra femeie. Are dreptate, gândi ea, mișcată și totodată exasperată. Timp de o clipă, căută o replică mușcătoare, dar în van. Fără voia ei, era prinsă în cursă. — Stratagema ta a fost inadmisibilă, domnule Devlin, făcu ea în sfârșit, cu ochii fixați asupra șirului de mașini care rulau în fața lor. — Sabrina, nu ești deloc conștientă de vulnerabilitatea ta, spuse el liniștit. — Am rămas mută de admirație văzând cât ești de conștiincios. ÎI provocase în mod voit căci îi atinse o coardă sensibilă. Ani de‑a rândul Sabrina suferise de un sentimentalism excesiv. Abandonată de un tată iresponsabil, trădată de un soț egoist și frivol, tânăra femeie, rănită de viață, cunoscuse multe zile negre. Totuși, niciodată până acum, nu încercase această îngrozitoare senzație de frică, primitivă, pur fizică, și pentru prima oară în existența ei, descoperise că barierele psihologice construite cu grijă în jurul ei de‑a lungul anilor nu puteau s‑o protejeze împotriva unui inamic periculos, sau… a body‑guardului ei! — Și de tine cine mă va apăra? strigă ea formulând cu glas tare ceea ce o preocupa mai mult. — Nu trebuie să te temi de mine, Sabrina! — Îți bați joc de mine! — Hai, lasă, ești încă speriată. Răbdare! În câteva minute vei fi în patul tau și totul va fi în regulă. — Și tu? Unde îți vei petrece noaptea? În picioare în fața ușii mele? — Cam așa. — Ah, nu, Jake Delvin! Exagerezi. Doar n‑o să faci curse toată noaptea, pe culoarele imobilului. Ce‑ar zice vecinii? — Crezi că‑mi pasă de asta? — Ce‑o să faci? — Ai o canapea? — Cum? Crezi că o să‑ți ofer o canapea? strigă ea, la capătul răbdării. — Sabrina, nu te purta ca un copil încăpățânat! Mama ta mă plătește să te apăr. Trebuie să fiu permanent în preajma ta. În seara asta o să mă instalez în camera de oaspeți, dacă ai așa ceva. — Nu am. — Atunci, nu‑mi rămâne decât canapeaua. Nici o clipă Jake Devlin nu‑și părăsise aerul serios. Sabrina, care se aștepta la o glumă de prost gust, trebui să recunoască că se purta ca un adevărat profesionist. — Ești sigur că trebuie să procedezi astfel? întrebă ea îmblânzită, păstrând totuși un rest de neîncredere. — Este singurul mod rezonabil. — Aceste două săptămâni voi fi cele mai lungi din viața mea. suspină ea. — O să încerc să nu‑ți stric sejurul. Fără să știe prea bine de ce, Sabrina resimți nevoia indirectă de a‑și justifica atitudinea și de a‑i prezenta scuze. — În privința celor petrecute în această seară… — Da? — O să mă răzbun. Mai devreme sau mai târziu, o să mă răzbun. Îi lansă această remarcă pe un ton ambiguu, lasându‑l să ghicească dacă era vorba sau nu de o glumă. — Îți muțumesc că m‑ai prevenit! Voi fi în gardă! Zarurile fuseseră aruncate. Va pleca în Hawai în compania lui, fie că‑i plăcea, fie că nu. Își dăduse seama că faptul de a continua ostilitățile nu va da loc decât la noi incidente plictisitoare sau neplăcute și, pe de altă parte, nici nu vroia să‑și neliniștească mama. Se găsea deci la dispoziția acestui bărbat diabolic. În timp ce ea rămânea pe gânduri, Jake Devlin intrase în parcarea imobilului ei și tânăra femeie văzu astfel că îi cunoștea și adresa. Categoric, Teague și Devlin aveau un deosebit simț de organizare și dovedeau o eficacitate de temut. Totuși, Sabrina evită orice comentarii. Presimțea că Jake Devlin nu se va lăsa impresionat de o manifestare a proastei dispoziții. Într‑o tăcere apăsătoare, intrară în ascensor care îi duse până la etajul unsprezece unde, politicos, Jake Devlin îi luă cheile din mână. Fără a da vreo explicație, o luă înainte și inspectă cu grijă locurile, apoi, printr‑o mișcare a capului, îi făcu semn să avanseze. Enervată, Sabrina își ridică ochii spre tavan. Trebuia să suporte această comedie ridicolă timp de două săptămâni. Ce aberație! Apartamentul era mobilat după gustul Sabrinei, în pas cu moda. Salonul era în culori de bej, roz și verde pal emanând un farmec și o prospețime deosebite. Pe o măsuță joasă plasată între o canapea și fotoliile de catifea, trona un enorm buchet de gladiole lângă care era așezat un teanc de cărți de istorie medievală. Ele îi aduseră aminte Sabrinei de niște preocupări prezente. — Trebuie să‑mi termin bagajele. Tu ce ai de gând? Nepăsător, Jake ridică din umeri. — O să‑mi iau lucrurile mâine, în drum spre aeroport. — Unde ți‑ai lăsat mașina? — În parcarea casei mele, când am aflat unde are loc recepția, am sărit într‑un taxi ca să te regăsesc. — Văd… Ei bine! Instalează‑te. O să‑mi văd de ale mele. Și așa și făcu… Își aranjă metodic prețioasele lucruri într‑o valiză, iar îmbrăcămintea în alta; nicio clipă, Jake, cufundat în lectură, nu‑și ridică ochii. Comportarea lui serioasă o impresionă puternic pe tânăra femeie. În mod evident, Jake Devlin nu avea simțul umorului. Totuși, în timp, această atitudine va fi poate mai ușor de suportat. — Bine, am terminat. Acum mă duc la culcare. O să stingi luminile dacă vrei? Oh!… Nu uita zăvorul de la ușa de la intrare! exclamă ea cu o undă de ironie. El îi ignoră aluzia și se mulțumi să răspundă: — O să încerc să‑mi amintesc. Noapte bună, Sabrina și… — Da? — …sunt dezolat pentru adineauri. — Este inutil; nu‑ți faci decât meseria, nu‑i așa? declară ea îndepărtându‑se. Din camera ei îl auzi vag mișcându‑se prin salon, apoi întunericul se instală în toată casa și adormi. Totuși, două ore mai târziu, Sabrina se trezi speriată, și remarcă lumina care se filtra discret pe sub ușă. Mult timp rămase lungită, fără să se miște, dar, în cele din urmă se ridică și se îmbrăcă în halat, înainte de a se uita la ceas, era ora două dimineața! De ce Jake Devlin nu dormea? Un drum lung îi aștepta, totuși. Nu trebuiau se odihnească și unul și celalalt? În picioarele goale, ajunse până în salon și strigă: — Jake? Îl zări atunci în celălalt capăt al încăperii. Puțin jenată, se opri. Jake nu era îmbrăcat decât în blugi și, în lumina dulce a lampadarului, umerii largi aruncau reflexe arămii. Dintr‑o privire Sabrina înregistră părul fin și creț care‑i acoperea pieptul, desenând un triunghi întunecat. Fără îndoială Jake îi ghici încurcătura căci, cu o voce amabila, îi spuse: — E în regulă, Sabrina, îmi pare rău că te‑am deranjat. — Ceva suspect? — Nu, nimic. — Ce… ce faci? insistă ea intrigată. Cu pleoapele pe jumătate închise, cu sulurile mătăsoase de păr care‑i înconjurau chipul de un oval perfect, ea îl privea cu un aer întrebător, așteptând o explicație. — Du‑te la culcare, Sabrina, nu‑mi găsesc somnul! — De ce? Două ore de odihnă îți ajung? Sau așa ți‑o cere meseria? Înaintă spre mijlocul salonului și abia atunci remarcă geamul dinspre balcon larg deschis! — Doamne! Dar e un frig îngrozitor aici! Ce ți s‑a întâmplat? — Aveam nevoie să mă răcoresc. Dezolat, spuse el cu o voce nerăbdătoare. Ceva din comportamentul lui îi atrase atenția Sabrinei. — Jake… ce este? — Nimic. — Suferi de insomnie? — Nu. Răspunsul pornise răstit, plin de exasperare. — Cu atât mai bine. Sabrina scoase un suspin de ușurare și plecă spre bucătărie cu un pas hotărât. — Un coșmar? — Poftim? El o urmă și, văzând că se apucă de treabă, o întrebă: — Ce faci acolo? — Îți prepar un remediu de pe vremea bunicii, răspunse ea turnând laptele într‑un vas. — Sabrina, nu te deranja. Eram pur și simplu enervat. Mi se întâmplă uneori… — Hai, fără atâtea mofturi! Cunosc prea bine ce înseamnă coșmarurile! declară ea adăugând un gălbenuș. — Adevărat? — Ah! da! La zece ani, aveam câte unul în fiecare noapte. Ce oroare! Eram atât de speriată că nu puteam adormi fără lumina aprinsă, dar mama mi‑a ajutat să rezolv această problemă. Umplu două cești cu preparatul respectiv și adăugă: — Hai, vino, acum vom trece la etapa televizorului. Ca un somnambul o urmări, irezistibil atras de halatul vaporos, de un galben pal, care se unduia în ritmul mersului ei, apoi se așeză lângă ea pe canapeaua de catifea. — Pentru început și conform prescripțiilor corpului medical, vom căuta un film vechi și bun și o să adormi înainte să‑ți dai seama! Hai! Destinde‑te și bea asta! — Sabrina, eu… eforturile tale mă mișcă… nu trebuie să… Pentru a pune capăt protestelor lui, ea îi puse mâna pe braț… dar tresări. Cu toate că era încă somnoroasă, simțea o curioasă emoție. — Jake, sprijină‑te de spătarul canapelei și privește această comedie muzicală; va face minuni! — Văd, spuse el cu un ton amuzat luând o înghițitură din cană. Puah! — Gândește‑te că e vorba de un medicament! — Asta luai tu când aveai zece ani? — Da, întotdeauna am detestat laptele, dar este un sedativ miraculos. După câte am citit, conține o enzimă care produce acest efect. — De ce aveai coșmaruri? — Avusesem o perioadă dificilă. — O decepție în dragoste? — Oarecum! Tatăl meu ne părăsise pe mama și pe mine. — Oh, iartă‑mă, Sabrina. Nu vroiam să te rănesc. — Aparține de acum trecutului. De altfel, imediat ce am acceptat situația, viața și‑a reluat cursul normal. Jake păstra tăcerea și, timp de câteva minute, cunoscură o agreabilă intimitate, aproape amicală. Sabrina simți că i se îngreunează pleoapele și o cuprinde lenea. — Te simți mai bine acum? îl întrebă ea politicos. — Da, mulțumesc. — Sunt fericită. Mai stau puțin și mă duc să mă culc. O voce interioară îi sufla să plece mai repede în camera ei, dar ardea de dorința să mai petreacă un moment lângă el. Dintr‑o dată, Jake îi părea atât de cald și apropiat. Scenariul lui machiavelic nu mai era decât o îndepărtată amintire; și apoi, în spatele măștii severe, slăbiciunile omenești îl făceau o ființă mult mai accesibilă. Da, Jake Devlin avea alura unui bărbat puternic în care se putea încrede. Și la acest gând pleoapele i se închiseră liniștite. Jake își termină laptele și se aplecă spre tânăra femeie răpusă de oboseală. Cu un gest precaut îi luă ceașca din mâini apoi, înduioșat, privi capșorul buclat care se sprijinea de umărul lui. Cam așa arăta un fluture adormit, gândi el, drăgălaș, fragil și nemaipomenit de atrăgător. Uimit de propria lui reacție, se mustră singur. Era timpul s‑o ducă la ea în pat, dar, fără voia lui, își trecu brațul în jurul umerilor ei și o strânse lângă el. Mașinal, opri filmul cu telecomanda și stinse lumina. Încăperea rămăsese scăldată într‑o dulce penumbră, și, în tăcerea nopții Jake simți că‑și regăsește calmul. Sentimentul de confuzie care‑l cuprindea noaptea când rămânea singur, îl părăsise. Ușurat, scoase un suspin de mulțumire și o strânse și mai puternic pe fată lângă el. Acum o s‑o duc în camera ei, își propuse el din nou. Dar, dornic să mai profite de acest răgaz magic, Jake își mai acordă puțin timp. În fond, după atâția ani de zile, cunoștea un moment neașteptat de liniște, care nu se datora nici laptelui nici televizorului. Sursa acestei stări miraculoase avea un alt nume: Sabrina

Burlacul de Carly Phillips PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.    

O nevasta incomoda de Linda Miller Prolog Providence, Washington Territory 21 mai 1889   Rebecca McKinnon căzu înapoi pe perna de satin, în timp ce durerea devenea tot mai intensă. Cu degetele care păreau să nu ţină seama de comenzile din mintea ei luă scrisoarea de pe măsuţa aflată lângă pat şi o citi poate pentru a suta oară de când o primise, cu o zi în urmă. O cuprinse chinul, împreună cu o uimire ameţitoare, plină de speranţă. Ezra! În sfârşit, Ezra o găsise. Şi asta însemna că probabil şi Rachel o va găsi. Lacrimi de frustrare şi de durere îi ardeau ochii. Îi va spune lui Rachel ceea ce el ştia? Va aranja oare el o confruntare între mamă şi fiică? Rebecca se înfioră. Capul începu să-i zvâcnească şi aruncă într-o parte cuvertura de catifea roşie care o acoperea, luptându-se să coboare din pat. Străbătu încăperea, tremurând pe picioarele subţiri; trupul ei, odată voluptuos, era acum istovit şi scheletic sub cămaşa de noapte din mătase bej. Pe tăblia scrinului, băutura aştepta – alinare de culoarea ambrei – închisă într-o sticlă de cristal. Un fior de gheaţă străbătu sufletul Rebeccăi când destupă sticla şi îşi turnă o generoasă cantitate într-un pahar, apoi puse dopul şi aşeză sticla la locul ei. Încăperea, deja mohorâtă, se întuneca şi mai mult; furtuna care bătea dinspre mare ajunsese aproape de oraşul Providence. Vântul aspru, care-şi anunţa sosirea, se auzea deja ţiuind în jurul stabilimentului Rebeccăi şi se strecura spre podeaua de lemn, învăluindu-i picioarele goale. Ea ridică paharul, într-un toast batjocoritor: „În cinstea lui Ezra. Pentru marinarul vorbăreţ care-i înşelase încrederea într-un saloon din Seattle. Pentru propria ei tinereţe pierdută.” Privi ţintă imaginea umbrită din oglinda înnegrită de fum, zgâriată, de deasupra bufetului, şi scoase un suspin. Părul ei lung, de abanos, era presărat cu fire argintii, iar expresia arzătoare părăsise de mult ochii ei mari de ametist, lăsându-i opaci, goi. Obrajii ei erau supţi şi lipsiţi de orice culoare, buzele ei, altădată cărnoase şi roşii, se subţiaseră de-a lungul anilor de singurătate şi regret. Unde era acum cealaltă Rebecca? Unde era femeia spirituală, plină de viaţă, care îi întorsese zâmbetul din atâtea oglinzi cu mult mai frumoase? — Moartă, zise Rebecca cu voce tare, răspunzându-şi. Dădu repede pe gât băutura, cu o mişcare smucită. — Moartă, moartă, moartă! Muşchii spatelui se relaxară cu o forţă convulsivă, de îndată ce coniacul îşi făcu efectul. Un sughiţ de plâns i se ridică în gât şi rămase acolo, mai dureros decât boala vicioasă care îi măcina măruntaiele, care îi sfâşia muşchii. Uşa dormitorului se deschise cu grijă. Oare când o să se ocupe această imposibilă Mamie să ungă balamalele? se întrebă ea. — Becky? se auzi o voce masculină, blândă. Ce naiba faci? Rebecca se întoarse, înclinându-şi capul spre bărbatul care intră în cameră. O Uşoară alinare o străbătu ca o briză de vară. Griffin. Tânărul bărbat îi apucă braţul cu fermitate, aproape autoritar, conducând-o înapoi în pat, unde o instală sub cuverturi, cu mişcările rapide, nerăbdătoare ale unui tată nemulţumit. Părul său negru reflecta atâta lumină, câtă permitea cerul cenuşiu de afară, în timp ce trăsăturile puternice, aristocratice ale chipului trădau o afectuoasă reţinere. Ochii, la fel ca părul, îi erau negri şi pentru moment evitară să-i privească, în timp ce îşi reprima mila pe care Rebecca o suspecta că există. Admira graţia suplă a trupului său şi îşi dori cu fervoare să fie din nou tânără şi sănătoasă. Cu pielea străbătută de vene proeminente, ea se întinse şi îi atinse mătasea netedă, cenuşie, a vestei. —Unde îţi este haina, doctore Fletcher? Un zâmbet înflori în colţul buzelor ferme, nerăbdătoare. — Jos, în spatele barului. Sper că valoroşii tăi angajaţi îşi vor ţine degetele departe de portofelul meu. Rebecca se instală mai bine, calmată pe moment de coniac şi de prezenţa taciturnului ei prieten intolerant. — Oricine îndrăzneşte să te fure, va fi biciuit. În afară de asta, e un personal cinstit, Griffin Fletcher. Griffin râse uşor încălzind atmosfera camerei reci, care mirosea a lavandă. —Bunii cetăţeni ai oraşului Providence s-ar putea să găsească acest lucru discutabil, Becky. Se aşeză pe marginea patului şi îşi împreună mâinile îndemânatice, puternice, în jurul genunchiului. — Ei bine, de ce m-ai chemat? Durerea este mai puternică? Rebecca îşi fixă ochii stinşi pe stucatura din tavanul camerei sale şi vorbi cu precauţie: — Ai spus că-mi eşti dator, Griff, după ce te-am ajutat iarna trecută, la Tent Town. Vorbeai serios? — Da. Rebecca respiră adânc şi îndrăzni să întâlnească ochii doctorului. — În legătură cu fiica mea, Griffin. Este vorba de Rachel. Pe faţa lui Griffin nu apăru nici o reacţie. — Ce anume în legătură cu ea? Lacrimi luciră acum pe genele Rebeccăi, iar ea nu făcu nici un efort să le ascundă. Era prea târziu pentru asta. — Ezra o aduce aici, la Providence, reuşi ea să spună, bâjbâind încă o dată după scrisoarea mototolită de pe noptieră. Doctorul Fletcher luă epistola, o despături şi străbătu rapid mesajul. Totuşi, nu era nici o schimbare în expresia sa, nimic care să indice dacă era sau nu un aliat. — Conform celor de aici, ei ar urma să sosească în această seară, spuse el. Rebecca aprobă. Când vorbi din nou, cuvintele ei erau atinse de isterie şi era greu să le facă să sune într-o ordine firească: — Griff, ea va trăi la Tent Town, acolo este Jonas, Doamne sfinte, este Jonas… Griffin oftă, dar nici o emoţie nu licări în ochii săi mari. Rebecca ştia că el înţelegea ameninţarea pe care o reprezenta Jonas Wilkes, ştia că el îl ura cu patimă pe acel om. Dacă era cineva care să aibă un motiv, atunci el era acela. — Calmează-te! îi comandă el aspru. Rebecca se forţă să rămână calmă, deşi dorea, chiar avea nevoie, să coboare din pat şi să facă orice pentru a-l împiedica pe Ezra să o aducă pe Rachel la Providence. — Rachel este o fetiţă drăguţă, Griffin, spuse ea în cele din urmă, alegându-şi cu grijă cuvintele, astfel încât să nu-i scape de sub control şi să se reverse într-un fluviu de ruşine şi de panică. — Ştiu că este. Era un copil frumos. Şi dacă pune Jonas ochii pe ea… Un muşchi se zbătu pe maxilarul lui Griffin, apoi se relaxă din nou. — Ţi-e teamă să nu o adauge la colecţia sa? Rebecca nu putu decât să aprobe, apoi se lăsă o tăcere tensionată, ameninţătoare. În sfârşit, ea continuă: — S-a întâmplat cu mai multe fete, nu-i aşa, Griff? El se ridică în picioare şi stătu cu spatele la Rebecca, cu mâinile în şolduri. Ceva violent şi primitiv părea să-l cuprindă; Rebecca putea simţi lupta lui interioară, deşi aceasta se dădea în cele mai ascunse colţuri ale minţii şi inimii lui. Ea netezi cuvertura de catifea. — Îmi pare rău. Umerii lui Griffin erau încordaţi sub cămaşa albă de in. Îşi lăsă capul în piept şi Rebecca îi auzi respiraţia adâncă. În cele din urmă se întoarse cu faţa spre ea. — Ce anume vrei să fac? întrebă el, cu o voce care era puţin mai mult decât o şoaptă. Rebecca se crispa şi trecu o veşnicie până când fu în stare să vorbească din nou: — Căsătoreşţe-te cu ea, Griffin. Vrei să te căsătoreşti cu ea? Cererea îl izbi cu o vizibilă şi nedisimulată putere. — Cum? Un val de disperare o cuprinse pe Rebecca, făcând-o să continue: — Am să-ţi plătesc! Am economisit o mie de dolari, Griffin, şi mai sunt şi acţiunile la afacerea mea… Un râs lipsit de veselie îi ieşi din gât şi el îşi întinse braţele în faţă, într-un soi de revoltă. — Îmi ceri să mă însor cu o femeie pe care n-am văzut-o niciodată? Şi în schimb să primesc o mie de dolari şi un bordel? Rebecca sări din pat pentru a-l înfrunta. Durerea şi slăbiciunea fuseseră ignorate, alungate de valul de mânie care o cuprinsese. — Griffin Fletcher, ascultă-mă, ticălos arogant! Se poate ca eu să fiu o târfă – la naiba, chiar sunt o târfă -, dar fiica mea, fiica mea este o doamnă! Mă auzi! O doamnă! Un respect rece luci în ochii întunecaţi şi faţa lui Griffin se mai îmblânzi puţin. — Sunt sigur că Rachel este tot ceea ce îşi poate dori un bărbat, spuse el neutru. Dar eu nu am intenţia să mă însor cu nimeni. Nici cu fiica ta, nici cu altcineva. Cuvintele lui exprimau o hotărâre neclintită, iar Rebecca oftă şi îşi lăsă capul în jos. — Bine, spuse ea. Bine. Griffin o apucă din nou de umerii ei slabi şi o conduse înapoi în pat. Ea nu protestă când el scoase o seringă din geanta neagră, scorojită, pe care o umplu cu morfină şi verifică bulele de aer. — Nu vreau ca fetiţa mea să afle că am un bordel, şopti ea răguşit. — Ştiu, răspunse Griffin, în timp ce-i administra injecţia şi îi scotea uşor acul din braţ. Durerea pulsă în interiorul ei într-un ritm accelerat, sălbatic. Era întotdeauna astfel după injecţie, durerea groaznică creştea brusc şi devenea mult mai insuportabilă, ca şi cum ar fi ştiut că în scurt timp urma să se supună. — Doamne! şopti ea. Oh, Doamne, Griffin, ce să mă fac? — Pentru moment să te linişteşti, îi sugeră Griffin. El ridică globul pictat de pe lampa cu cherosen, aşezată pe noptiera Rebeccăi, şi aprinse fitilul cu un băţ de chibrit. Lumina veselă, tremurată, nestingherită de globul decorativ, alunga puţin întunecimea din cameră. Era mai dificil, mult mai dificil să stea trează. Dar durerea venea în valuri precum cele care izbeau sub ferestrele Rebeccăi, în malurile lui Puget Sound. — Te-am ajutat, insistă ea, având o singură idee fixă. Atunci când a fost epidemia de pneumonie şi de gripa în Tent Town, iarna trecută, eu şi fetele mele te-am ajutat. Îmi eşti dator, Griffin Fletcher. Îmi eşti dator. Griffin scoase o ţigară lungă, subţire, din buzunarul cămăşii, o rupse cu dinţii săi albi, egali, şi se aplecă să o aprindă de la flacăra jucăuşă a lămpii. Capătul ţigării străluci roşu-auriu în semiîntuneric, iar globul de porţelan scoase un clinchet când îl puse la loc. — Ştiu asta, spuse el. — Vrei să vorbeşti cu Ezra? Vrei să-i spui ce s-ar putea întâmpla cu Rachel dacă Jonas pune ochii pe ea? Mâhnit, Griffin aprobă din cap. În ochii lui era o expresie obosită, distantă. Rebecca se lupta să continue, înainte ca somnul liniştitor, binecuvântat, să o cuprindă complet. — Şi dacă Ezra nu vrea să te asculte, Griffin, dă-i lui Rachel cei o mie de dolari. Mamie îţi va arăta unde sunt puşi. Îi dai banii şi o urci pe puntea primului vapor care are legătură cu Providence… — Dar dacă ea nu vrea să plece, Becky? Atunci ce fac? Să o leg de mâini şi să o arunc pe vapor? — Dacă va fi necesar da. Tu eşti prietenul meu, nu-i aşa? Griffin râse răguşit., — Asta nu este prietenie, Becky. Asta este o răpire. Pleoapele Rebeccăi părură să se îngreuneze şi vederea i se înceţoşa. Se simţi ca o piatră mică, netedă, alunecând fără zgomot spre fundul unui lac şi odihnindu-se acolo, în nămol. — Îmi eşti dator, Griffin Fletcher! strigă ea, într-o ultimă clipă de conştienţă. Îmi eşti dator!     1 Rachel McKinnon stătea liniştită în mica insulă de căldură pe care corpul ei o crease şi îşi ţinea ochii închişi. Timp de câteva momente nebuneşti, ea chiar reuşi să-şi închipuie că nu trăia în acest loc ploios, ci într-o casă frumoasă în Seattle, cu privelişte spre golful Elliott. Da, da, ea stătea la ferestrele strălucitoare ale camerei sale spaţioase, cu delicate perdele din dantelă, şi podele din stejar lustruite, putând privi vapoarele cu aburi şi corăbiile cu pânze, care veneau şi plecau din port. Pete de soare dansau ca nişte flăcări argintii pe suprafaţa albastră, albastră a apei…   Era mirosul urât care o aduse pe Rachel la realitate, mirosul îngrozitor, pătrunzător. Acesta o obliga să-şi amintească totul   Îi scăpă un geamăt şi îşi strânse mai mult ochii. Dar imaginile urâte rămaseră. Un acru de corturi, înălţându-se în noapte ca un zdrenţuit regiment de stafii cenuşii. Şobolani, cu ochii lucind roşii, avântându-se între pârâiaşele de ploaie. Copii scâncind şi zbenguindu-se între foile de pânză. Tent Town, oraşul corturilor! Rachel se cutremură şi încercă să lupte contra panicii disperate care veni odată cu trezirea şi înţelegerea, încercă să forţeze fantezia să-i aducă înapoi în minte, căsuţa visurilor ei, dar acest lucru nu se întâmplă. Deschise ochii, apoi îi închise din nou. Adevărul era acolo, în spatele pleoapelor, pictat în culori triste în adâncul minţii ei. Urma să trăiască în acest loc înfiorător atâta timp cât tatăl ei va avea de lucru la fabrica de cherestea a domnului Wilkes. O mână se lăsă pe umărul ei, scuturând-o uşor. — Fetiţo? Furia ardea în gâtul lui Rachel şi îi pulsa în vene, dar numai pentru scurt timp. Ea îşi iubea tatăl şi ştia că suferinţa şi sărăcia îl dureau pe el mai profund decât pe ea. Visurile şi speranţele pentru singurul lui copil erau într-adevăr mari. — Sunt trează, spuse ea încet, zâmbind în lumina semiobscură a cortului. O ploaie uşoară bătea cu o cadenţă sinistră pe acoperişul uzat din pânză, iar Rachel putu auzi câteva voci răguşite. Fără motiv, aceste sunete o făcură să se simtă singură. Ezra McKinnon întoarse spatele său lat, astfel ca fiica sa să se poată ridica de pe patul ei, având o oarecare intimitate. Era un bărbat scund, solid, cu păr cenuşiu, neglijent, cu o barbă deasă şi ochi albaştri, răutăcioşi. El se ridică şi îi spuse: — Există o sală de mese, Rachel. Du-te acolo şi mănâncă ceva la micul dejun. Încercând să ignore frigul paralizant, Rachel îşi netezi rochia mototolită şi cotrobăi în coşul împletit, care conţinea majoritatea lucrurilor ei personale. Găsindu-şi peria de păr, începu să-şi netezească părul castaniu-deschis. — Nu am niciun ban, tată. Să presupunem că ajung la acea sală de mese, ei nu se aşteaptă să am bani la mine. Ezra îşi drese glasul, trase într-o parte uşa cortului şi scuipă afară în ploaie. Aerul umed, îngheţat, pătrunse înăuntru. — L-am întrebat pe domnul Wilkes în legătură cu masa, când am semnat, răspunse el, precipitat. Mi-a spus că pentru mine este inclusă, iar pentru tine preţul va fi scăzut din salariul meu. Cu îndemânare Rachel îşi împleti părul lucios, îl încolăci într-un coc şi îl fixă cu piepteni mici de Baga. — Vei fi în pădure până duminica viitoare? întrebă ea, ştiind deja că aşa va fi. Rachel avea şaptesprezece ani, era aproape femeie, dar acum se simţea ca o fetiţă speriată, o fetiţă care urma să fie abandonată, fără prieteni sau bani, într-un oraş în care ploaia părea că nu se va opri niciodată. — Da, fetiţo. Până duminică. Tocmai când Rachel îşi scormonea mintea pentru a găsi un argument pentru a-l ruga să nu plece, auzi apropierea unei căruţe cu cai care tropăiau prin ploaia şi noroiul de afară. Îşi dădu seama că nu mai avea nici un rost să găsească vreun motiv. Ezra o sărută blând pe frunte şi apoi îi spuse ceva ciudat: — Lucrurile vor fi diferite aici, Rachel. Mai bine. Înainte de a apuca să-l întrebe ce voia să spună, tatăl său plecă să-i întâlnească pe ceilalţi muncitori. Se auziră ţipete şi explozii de râs indecente când bărbaţii acestei comunităţi se întâlniră la căruţă, ocupându-şi fiecare locul său. Curând, ei se vor afla în munţi, tăind şi stivuind cherestea pentru Jonas Wilkes. Pentru Rachel, sosind în cursul nopţii cu căruţa, acest munte îi apăruse ca un ceva ameninţător şi monstruos, oarecum altfel decât ceilalţi munţi văzuţi de ea. Îşi scoase din coş şalul albastru, înfăşurându-l în jurul capului şi al umerilor. Când păşi afară din cort, în burniţa neîntreruptă şi în lumina care se lupta să înfrunte întunericul, mirosul deveni mai puternic. Resturi umane, probabil în gropi săpate prea aproape de tabără. Repulsia lui Rachel era ca un acid în gâtul şi nările ei; ar fi vrut să fugă înapoi în cort să se ascundă. Oricât de primitiv ar fi fost, era totuşi singurul ei refugiu. Dar nu era chip să ignore foamea chinuitoare care o măcina, chiar şi când încerca să nu vomite. Ridică bărbia, înfruntând lacrimile care îi inundă ochii. În jurul ei, alte femei îşi părăsiseră corturile, împingând de la spate copii tăcuţi, spre centrul straniului sat. Rachel îi urmă, cu şalul strâns înfăşurat în jurul trupului ei subţire.  Descoperi curând că sala de mese era de fapt un alt cort. Era însă mare şi luminat corespunzător cu lămpi cu cherosen, care pâlpâiau şi scoteau fum, pe mesele lungi din lemn, grosolan cioplite. Pe podea era rumeguş umed şi cu un miros înţepător, care se lipea de pantofii negri ai lui Rachel. Delicioasa căldură ce radia de la maşina de gătit mare, neagră, aflată la un capăt al cortului părea să mângâie trupul ei îngheţat, iar mirosul aţâţător de slănină prăjită o întâmpină ca un binevoitor prieten. Ea uită de mirosul urât care se simţea în spatele cortului şi îşi permise să respire adânc. Foamea o împinse spre masa unde era distribuită mâncarea. Luă o farfurie albastră, emailată, şi o furculiţă subţire, şi îşi spuse numele unei femei slabe, astmatice, care înregistra cu grijă într-un registru de contabilitate. Un chinez micuţ îi smulse lui Rachel farfuria din mână, i-o umplu cu trei felii de slănină, un ou şi o felie de pâine prăjită, apoi i-o înapoie. Ea se servi cu o cană de cafea dintr-un vas mare aşezat la capătul mesei unde se distribuia mâncarea. Bănci lungi erau aşezate la celelalte mese şi Rachel găsi un loc, unde radia căldura sobei, şi se aşeză. Privind mâncarea din farfurie, tremură, simţind un sentiment de vinovăţie şi în acelaşi timp de nerăbdare. Tatăl ei nu mâncase cu o zi înainte, şi nici ea, dar acum el era în drum spre munte, pentru o întreagă zi de muncă. Oare domnul Wilkes avea grijă ca oamenii lui să primească mâncare înainte de a-şi începe lucrul? Băncile începură să fie ocupate de femei posomorâte, cu ochi vicleni, şi copii neastâmpăraţi. Rachel făcu un efort să-şi imagineze că tatăl său va primi o mâncare chiar mai bună şi începu să mănânce. Mesteca încet, savurând mâncarea. Ici şi colo, la alte mese, se auzea câte un mic chicotit, alungând pentru moment atmosfera tristă. Rachel privi pe furiş feţele celorlalte femei, încercând să găsească persoana care trăia la Tent Town şi putea încă să râdă astfel. Ar fi vrut să o găsească şi să se împrietenească cu ea. Fără să vrea, Rachel scoase un oftat. Trecuse mult, mult timp, de când ea rămăsese într-un loc pentru a-şi putea face prieteni. Când termină de mâncat, luă farfuria goală şi o duse înapoi chinezului. El i-o smulse din mână şi o, aruncă într-o chiuvetă mare de metal, evident revoltat de ignoranţa ei privind regulile. Apoi se răsti la ea în limba lui ciudată, repezită. Rachel se înroşi de ruşine, conştientă că zgomotele celor care mâncau şi discutau se opriseră. Toţi se uitau fix, gândindu-se ce proastă era această femeie. Ea încercă să-şi ceară scuze, spunându-i că nu ştia ce trebuia să facă, dar chinezul nu îi dădu ocazia. În schimb, continua să se răstească precum o mică pasăre furioasă. Tristeţea lui Rachel se transformă într-o îndreptăţită mânie. În mod cert, o mică infracţiune de a nu şti unde să pună o farfurie murdară nu justifica crearea unei astfel de scene! Dar, înainte de a putea formula un răspuns, un curent rece pătrunse în cort, înţepând trupul lui Rachel prin rochia subţire şi prin şal. Tăcerea femeilor şi a copiilor aşezaţi la mese se adânci, iar bucătarul îşi înghiţi invectivele brusc. — Este vreo problemă aici, Chang? întrebă o voce de bărbat, pe un ton nemulţumit. Rachel se întoarse şi văzu un bărbat suplu, arătos, care stătea chiar în spatele ei. Avea ochi căprui, angelici, după cum observă ea, şi o faţă masculină, proaspăt rasă. Costumul de comandă, destul de deplasat într-un loc în care era atâta stambă şi poplin, era făcut din lână fină, de culoare închisă, şi era acoperit cu mici stropi de ploaie. — Ei? insistă bărbatul, pe un ton calm, ameninţător. Chinezul înghiţi din nou, cu ochii lui piezişi plecaţi. Rachel simţi atât simpatie, cât şi milă; erau mulţi care se bucurau să-i chinuiască pe chinezi şi ea se întreba dacă acest bărbat bine îmbrăcat se număra printre ei. — Nu este nici o problemă, îndrăzni ea să spună. Domnul o observă, un amestec de apreciere şi amuzament reţinut licărându-i în ochii de catifea. — Zău? Având în vedere că l-am auzit pe Chang vociferând chiar înainte să cobor din trăsură, îmi vine greu să cred. Nenorocitul de Chang era acum vizibil tulburat şi îşi abandonă dialectul pentru o engleză stâlcită, poticnită: — Domnişoara nu pune vasul! ţipă el, tremurând în pantalonii negri, fără formă, şi în cămaşă. Vă rog, domnule Wilkes, domnişoara nu pune vasul! Domnul Wilkes, Jonas Wilkes? Rachel îşi muşcă buza, surprinsă şi puţin speriată. Din ceea ce îi povestise tatăl ei despre domnul Wilkes – faptul că avea o teribilă putere şi o bogăţie aproape fără limită ea se aşteptase ca el să fie mult mai în vârstă. În schimb, el părea să aibă în jur de treizeci de ani. Avea păr moale, lucios, de culoarea grâului timpuriu, iar ochii mari şi nasul mic, drept, îi dădeau o alură inocentă. Rachel bănuia deja, că el nu era un înger. — Domnul Chang are dreptate, spuse ea, ridicând din umeri şi întâlnind direct privirea amuzată a domnului Wilkes. Nu am pus farfuria la locul potrivit. Domnul Wilkes trase aer în piept şi o expresie de mirare batjocoritoare îi apăru pe faţă. — Ăsta, draga mea, este un păcat îngrozitor. Cum te cheamă? Ea ezită, apoi răspunse: — Rachel McKinnon. Ochii răutăcioşi o evaluară, oprindu-se aproape imperceptibil asupra sânilor şi a taliei înguste. Când reveni asupra feţei, în privire i se citea o expresie apreciativă. — Rachel McKinnon, repetă el gânditor. Rachel simţi cum i se înroşeşte faţa, deşi nu-şi dădea seama de ce. — Îmi pare rău că am provocat atâta tulburare, spuse ea. Spre totala ei uluire, domnul Wilkes îi cuprinse bărbia cu mâna dreaptă şi o obligă să-l privească. Pielea lui era, netedă şi mirosea a colonie aromată, dar atingerea lui nu era blândă. — Sunt sigur că provoci multă agitaţie oriunde mergi, puştoaico. Şi, în afară de… ochii ăştia violeţi, nimic altceva nu te avantajează. Rachel fu tulburată de cuvântul „puştoaico”, deşi domnul Wilkes îl pronunţase cu o ciudată notă de afecţiune în glas. Ea era mândră şi se simţea stânjenită în hainele ei ponosite. Îşi întoarse capul, eliberându-se din strânsoarea mâinii lui. — Îmi pare rău că nu mă găsiţi prezentabilă, domnule Wilkes. Jonas Wilkes râse uşor. — Oh, puştoaico, eşti mai mult decât prezentabilă. Cu o baie fierbinte şi nişte haine decente… Ea reacţionă fără să se gândească, fără să ia în calcul posibilele consecinţe, fiind conştientă numai de faptul că fusese grav insultată. Îşi ridică mâna şi îl plesni pe domnul Wilkes cu atâta forţă, încât urma degetelor ei se imprimă, roşie, pe obrazul lui. Tăcerea tensionată din cort părea să vibreze. Era o expresie înspăimântătoare în ochii lui Jonas Wilkes în timp ce o privea pe fata furioasă din faţa lui. O linie albă, subţire, îi încercuia buzele şi el închise şi deschise pumnul. — Domnişoară McKinnon, dacă vei mai face asta vreodată, vei regretă amarnic.  Rachel era îngrozită, dar era prea mândră şi prea încăpăţânată ca să permită, în special acestui bărbat, să afle acest lucru. Ea stătea acolo încremenită. — Domnule Wilkes, dacă îmi veţi dispreţui din nou hainele sau veţi insinua că sunt murdară, dumneavoastră veţi regreta amarnic. Chiar în acel moment se auzi un râs puternic, dar dacă domnul Wilkes îl auzise într-adevăr, l-a ignorat. Ochii lui se plimbară pe trupul lui Rachel, apoi se întoarse spre faţa ei. — Tatăl tău este probabil Ezra McKinnon, tăietorul pe care l-am angajat săptămâna trecută la Seattle. Am dreptate? Un nod dureros se puse în gâtul lui Rachel, amintindu-şi că ea şi tatăl ei depindeau de acest om pentru a supravieţui. — Da, admise ea. El scoase o cărţulie mică, îmbrăcată în piele, din buzunarul interior al hainei şi făcu o adnotare înflorită pe prima pagină. Asta era tot ce putu observa Rachel întinzându-se ca să poată citi ce scrisese. Disperată, întrebă: — O să-l concediezi pe tatăl meu? Domnul Wilkes zâmbi generos. — Bineînţeles că nu, domnişoară McKinnon. Asta ar fi răzbunare, nu-i aşa? Rachel îşi frâmântă mintea în căutarea unui răspuns demn, dar nu găsi nimic să rostească, în afară de „Mulţumesc”. Din nou, privirea insolentă trecu peste ea. — Pentru nimic, puştoaico, spuse el. Apoi, grăbit, domnul Wilkes străbătu podeaua cu rumeguş şi părăsi cortul. Când trecu momentul, femeile din Tent Town îndrăzniră să respire din nou. O femeie subţire, cu ochi albaştri, mari, speriaţi, fu prima care se apropie de Rachel. Era surpriză pe faţa ei trasă, obosită, dar în acelaşi timp respect şi un început de admiraţie. — L-ai pălmuit pe Jonas Wilkes! gâfâi ea. Rachel înţepeni, deşi în secret era bucuroasă să fie în centrul atenţiei. — Şi-a căutat-o singur, spuse ea bravând. Râsul puternic, sfidător, pe care Rachel îl auzise mai devreme, se ridică deasupra vorbăriei agitate şi văzu că provenea de la o fată indiană subţire, care era în apropiere. Avea o piele frumoasă, de culoarea alunei, şi purta o bentiţă brodată pe cap şi o rochie de piele, cu franjuri. — Sper ca zeii să te iubească, Ochi Purpurii, spuse ea, azvârlindu-şi părul lung, negru, mătăsos, peste unul din umeri. O să ai nevoie de ajutorul lor. Femeia care vorbise prima aruncă o privire de nerăbdare în direcţia fetei şi se încruntă. — Nu-i da atenţie lui Fawn Rachel. În ultimele luni a cutreierat teritoriul cu Buck Jimson’s Wild West Show, şi acum s-a obişnuit să se poarte ca o indiancă. — Dar sunt indiană! strigă Fawn înflăcărată. Ar fi bine să ţii minte asta, Mary Louisa Clifford sau, într-o noapte, întunecoasă, ploioasă, mă voi strecura în cortul tău şi-ţi voi scalpa capul. Mary Louisa clătină din cap şi îi zâmbi lui Rachel. —Este înţelept să fii atentă, în ceea ce îl priveşte pe domnul Wilkes. Poate fi răzbunător. Rachel se înfioră. — Tatăl meu o să-şi piardă slujba? Mary Louisa o bătu uşor pe Rachel pe mână, liniştind-o. — Dacă este un muncitor bun, sârguincios, nu va fi concediat. Fawn se apropie, ochii ei negri, scânteietori, fiind cuprinşi de un presentiment. — Nici o femeie nu-l poate lovi pe Jonas Wilkes în felul ăsta şi să scape. Ţine minte cuvintele mele, Rachel McKinnon! El face planuri de răzbunare chiar în această clipă. Ace mici, ascuţite, o înţepau pe Rachel în spate. Să fugă oare după domnul Wilkes şi să-l implore să o ierte pentru ceea ce făcuse? Ştia că indianca avea dreptate; un om cu o astfel de putere la dispoziţie nu putea tolera un afront, fără să recurgă la represalii. Nu se temea pentru ea. Doar poate pentru retribuţia care ar fi putut fi serios afectată, deşi tatăl ei nu făcuse nimic, ca să merite asta. Nimic, în afară de faptul că avea o fiică temperamentală, care nu era o „doamnă”, se gândi ea, cu amară resemnare.   Jonas Wilkes se încruntă şi, într-un ineficient efort de a se apăra de ploaie, îşi ridică gulerul în jurul gâtului. Nu era o zi pentru asta afară. Un bărbat ar trebui să fie la casa lui, într-o astfel de zi, să doarmă până târziu. Să citească o carte bună. Să soarbă coniac. Sau să se culce cu o femeie. Jonas zâmbi când fata, Rachel McKinnon, îi reveni în minte, ca o apă curgătoare în timpul mareei. Simţi un ciudat amestec de furie şi dorinţă când retrăi dezonoarea de a fi fost pălmuit, faţa lui încă arzând acolo unde mâna ei o atinsese. Îşi continuă plimbarea, încercând să ocolească noroiul, mergând în zigzag printre corturile ponosite care adăposteau nevestele şi copiii muncitorilor săi. Mirosul veni spre el, bătut de vânt, ca o amintire urâtă a tuturor viciilor sale. Afurisit să fie Tent Town, se gândi el, apăsându-şi o batistă albă, curată, pe gură şi nas, şi ţinând-o acolo. Afurisit să fie Griffin Fletcher că îi ceruse să vină aici să discute cu el şi afurisită să fie şi puştoaica cu ochii de orhidee, cu rochia ei de stambă şi cu groaznicii ei pantofi cu nasturi. Deodată, înţepeni. Îndoiala pe care o avusese, deveni certitudine. Rachel McKinnon! Probabil că era fiica lui Becky! Oh, numele de familie putea fi o coincidenţă, dar nu şi ochii aceia violeţi, părul bogat, de culoarea nisipului, alura mândră, aproape arogantă. Jonas râse cu glas tare şi îşi continuă drumul. Traversă un drumeag mocirlos, urcă pe un deal cu iarbă şi ajunse pe alt drum. Acum se apropia de colibe, iar vederea, cabrioletei lui Griffin Fletcher nu-i alungă buna dispoziţie. Imaginează-ţi! Fiica Rebeccăi McKinnon să trăiască la Tent Town, împreună cu ticăloasele alea leneşe, murdare şi odraslele lor. Din nou, Jonas râse. Dar alte gânduri îl măcinau acum în timp ce deschidea poarta din gardul vopsit în alb de la Fanny Harper şi porni pe alee. Rachel îl pălmuise chiar în faţa nevestelor muncitorilor. Asta era o vină pe care el nu o putea trece cu vederea. Va avea grijă să-i demonstreze, dureros şi neuitat de clar, că nimeni nu putea să-l trateze pe Jonas Wilkes în acest mod, fără să suporte consecinţele. Nimeni! Dar era straniu felul în care ea îl făcuse să se simtă. Părea neajutorat. Pe Dumnezeul lui, îl făcuse să se simtă neajutorat, ca un alpinist care alunecă pe o stâncă, fără să se poată ţine şi care cade. Deodată, Jonas simţi o convulsie în abdomen. Văzu din nou ochii mari, de ametist, întunecându-se de furie; îşi aminti părul lucios, arămiu, prins lejer cu nişte simpli piepteni. O dorea! Degetele se îndoiră când îşi aminti promisiunea delicioasă, minunată a sânilor ei. Jonas oftă, îşi potrivi din nou gulerul şi bătu la uşa colibei lui Fanny. Toate la timpul lor, îşi promise el. Toate la timpul lor. Întâi să răspundă chemării lui Griffin şi apoi va trimite vorbă în munţi ca Ezra McKinnon să fie promovat într-o funcţie de răspundere.

CAPITOLUL ÎNTÂI Decăderea Casei Manchester       SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina. Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcţie pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală şi pe şoseaua orăşelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor şi stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton. Pentru că James Houghton era un visător şi, oarecum, un poet: să ne înţelegem, un poet al comerţului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] şi fanteziile acestui autor. La rândul lui, James ţesea o fantezie a comerţului. Visa mătăsuri şi poplinuri, moi şi lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa caleşti ale „nobilimii” oprite în faţa vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foşnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui ţesături, pe care numai el şi numai ele le puteau preţui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări şi ţări, până când Alexandra, principesă de Wales, şi Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Şi apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton. N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginaţie. Oricum ar fi, la început, când şi-a adus soţia în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireş nins de museline şi imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri şi stofe bogate. Care soţie nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănţuia în faţa stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în faţa altarului cu tablele legii.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez. [5] George Macdonald (1824-1905), poet şi romancier englez, autorul unor romane fantastice